MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 20 NOIEMBRIE 2023 -  ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri,  RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, GÂNDURI PESTE TIMP,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente 

•  284 - Diocletian (Gaius Aurelius Valerius Diocletianus), devine împărat roman.

  

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. A incercat sa reformeze viața religioasă in imperiu prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu), promulgand in anii 303- 304, 4 edicte anticreștine care au declansat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii,rămase în istorie sub denumirea de persecutia lui Diocletian.

• 1194 - Orasul Palermo este cucerit de imparatul Henric al VI-lea. Henric al VI-lea (noiembrie 1165 -1197) a fost rege al Germanie în 1190, a fost încoronat Împărat al Sfantului Imperiu Romano- German în 1991 și a devenit rege al Siciliei prin căsătorie până la moartea sa. Henric a devenit cel mai puternic monarh de la Marea Mediterana primind tribut din partea Imperiului Bizantin. În continuare a încercat să facă coroana imperială ereditară, însă nu a reușit înainte de moartea sa neașteptată în 1997 la Messina, bolnav de malarie în timp ce pregătea o cruciadă.

• 1224 - Prima mentiune a Bisericii “Sfantul Mihail” din Cisnadioara, monument in stil romanic.(germ. “Michelsberg”), (judeţul Sibiu).

  

  Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara - foto: ro.wikipedia.org

  Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, monument istoric și de arhitectură din secolul al XIII-lea, edificiu reprezentativ pentru arta romanică din Transilvania. După cum spune un document din 1223, „muntele Sf. Mihail împreună cu biserica și cu pământul ce ține de el” au făcut parte din avutul prepoziturii Sibiului. Prepozitura a cedat această proprietate regelui maghiar Andrei al II-lea , iar la scurt timp după aceea, regele a dăruit-o favoritului său, magistrul Gocelinus, care la rându-i a dăruit-o, pentru mântuirea sufletului său, Abatiei cisterciene din Cârţa.

  

  Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara  - foto: ro.wikipedia.org

  Acest document conține de fapt și prima menționare documentară a localității Cisnădioara.
  Biserica fost construită din piatră între anii 1162 și 1223 si are cea mai veche 0rga cu tuburi din România, în stare funcțională de la începutul secolului al XVIII-lea.

• 1272 - Prințul Edward devine rege al Angliei, după moartea tatălui său Henric al III- lea.

  

  Eduard I al Angliei (portret aflat la Westminster Abbey) – foto: ro.wikipedia.org

  Eduard I al Angliei (17 iunie 1239 – 7 iulie 1307) a domnit între anii 1272 și 1307, suindu-se pe tronul Angliei pe 21 noiembrie 1272 după moartea tatălui său, regele Henric al III-lea. Supranumit „Picioare lungi”, datorită staturii sale neobișnuit de înalte.

• 1407: Un armistițiu între Ioan fără Drică, Duce de Burgundia și Ludovic de Valois, Duce de Orléans este convenit sub auspiciile lui John, Duce de Berry, fratele regelui. Orléans va fi asasinat trei zile mai târziu de Burgundia.

• 1443 – A avut loc Bătălia de la Niš [Serbia], între voievodul Transilvniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444).

  

  Iancu de Hunedoara (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin – (Pictura din secolul al XVII-lea) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

  Victoria de pe Ialomiţa l-a adus pe Iancu în atenţia Europei, văzut ca singurul ce poate organiza o cruciadă care să-i alunge pe otomani. O bulă papală, emisă la 1 ianuarie 1443, de către Eugen IV (1431 – 1447), proclamă cruciada şi cheamă cavalerii apuseni să i se alăture.

• 1688 - La 10/20 noiembrie se termină tipărirea “Bibliei” în limba română. Textul cărţii a fost definitivat din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino de un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

  

  Biblia de la București - foto: ro.wikipedia.org

  Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.

• 1789 - New Jersey devine primul stat american care a ratificat Carta Drepturilor Omului.

• 1805: Singura operă a lui Beethoven, Fidelio, are premiera la Viena.
• 1820: Scufundarea vasului-balenieră Essex, în apele Americii Latine, după ce a fost lovit în mod repetat de un cașalot. Se presupune că acest eveniment ar fi inspirat capodopera lui Herman Melville, Moby Dick.
  
  

• 1852 - A inceput constructia Scolii Centrale din Bucuresti, institutie care ulterior a primit numele de Pensionatul Domnesc de Fete.

  

  Scoala Cenrala de fete – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Din 1890, şcoala funcţionează în localul construit de arhitectul Ion Mincu, lângă Grădina Icoanei; după 1948 şi până în 1993 instituţia se va numi “Liceul Zoia Kosmodemianskaia”.

• 1861 - Poarta Otomana a emis Firmanul de organizare administrativa a Moldovei si Valahiei, act care a admis unirea administrativa si politica a Principatelor Romane de la data de 24 ianuarie 1859, însa numai până la sfârșitul domniei lui Al. Ioan Cuza.

  

  Deschiderea primului parlament al României, 24 ianuarie 1862 – foto: ro.wikipedia.org

  La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii o proclamaţie, anunţând mesajul său: “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”. Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu.

  Parlamentul unic îşi va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar oraşul Bucureşti devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focşani îşi va înceta activitatea. Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de ROMÂNIA.

• 1872: 

  Gheorghe Dabija
  Date personale
  Născut	20 septembrie 1872 Iași, România
  Decedat	1957, 85 de ani București, Republica Populară Română
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	ofițer
  comandant al Diviziei 2 Vânători
  În funcție
  1918 - 1919
  Monarh	Ferdinand I
  Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
  Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1891 - 1893) Școala Superioară de Război
  Activitate
  Gradul	Sublocotenent (1893) Locotenent (1896) Căpitan (1902) Maior (1910) Locotenent-colonel (1914) Colonel (1916) General de brigadă (1918)[1]
  A comandat	1918 - comandant al Diviziei 6 Infanterie comandant al Diviziei 2 Vânători
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1916) Operațiile militare postbelice (1918-1920)
  Decorații și distincții
  Decorații	Medalia „Avântul Țării” (1913) Ordinul Coroana României (1907) Crucea „Meritul Sanitar” (1914) Ordinul național „Steaua României” (1912)
  Modifică date / text

  Gheorghe Dabija (n. 20 septembrie 1872^[2], Iași - d. 1957^[3], București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

  A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1918.^[4]

  DATE BIOGRAFICE

  Gheorghe Dabija s-a născut la 20 septembrie 1872, la Iași, la un an de la căsătoria părinților săi, Alexandru și Natalia.

  Prima soție a fost Eugenia Moga. Din căsătoria cu aceasta a avut două fete, Margareta și Graziela. În martie 1916 a început divorțul, care a fost întrerupt în august 1916, din cauza izbucnirii războiului. Procedurile au fost reluate în 1919. În același an, fiicele au plecat la Paris devenind artiste și desfășurându-și activitatea sub numele de "Grety" și "Gazelle" în trupa poetului Jacques Prévert.^[5]

  La 26 octombrie 1919 s-a recăsătorit cu Minerva, fostă Domșa, fiica protopopului din Orăștie.

  G.A. Dabija a devenit cunoscut ca un scriitor militar, care mai târziu a condus la detenția în închisorile comuniste de la Jilava și Văcărești (8 august 1952-18 ianuarie 1955). Soția lui, Minerva Dabija, a avut de înfruntat, după moartea soțului, interogatoriile și detenția comunistă (1959-1960) la Penitenciarele Jilava și Văcărești, apoi urmăririle – confiscarea casei.

  CARIERA MILITARĂ

  După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Gheorghe Dabija a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de șef de stat major al Corpului 3 Armată sau comandant al Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul”.^[6][7][8][9]

  În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 6 Infanterie, în perioada 4/17 februarie - 1/13 mai 1918 și comandant al Diviziei 2 Vânători în perioada 26 octombrie/9 noiembrie 1918 - 3/16 august 1919, distingându-se în bătăliile de la Mărăști și Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei și în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919).^[4]

  LUCRĂRI

  • Metoda instrucției patrulelor mici de infanterie, de Sublocotenentul Gh. Dabija din Batalionul IV Vânători, Stabilimentul Grafic Miron Costin, Iași, 1895
  • Instrucția practică a companiei de infanterie, de Căpitanul G. A. Dabija din Batalionul 9 Vânători, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1905
  • Practica tragerii infanteriei, [de] Căpitanul G. A. Dabija, Stabilimentul grafic Albert Baer, București, 1907
  • Cîmpuri de tragere, de Căpitanul G. A. Dabija, Stabilimentul grafic Albert Baer, București, 1908
  • Eserciții pregătitoare de tragere, de Căpitanul G. A. Dabija, Institutul de Arte Grafice Eminescu, București, 1908
  • Instrucția practică de luptă a trăgătorului, șirului, grupei și plotonului, [de] Căpitanul G. A. Dabijă. Cu o prefață de Domnul General M. Aslan. Tipărită cu aprobarea Statului major al armatei No. 3907 din 1908, Institutul de Arte Grafice Eminescu, București, 1909
  • Dresaj sau educațiune?, de căpitanul G. A. Dabija, Tipografia Universală, Iancu Ionescu, București, 1910
  • Program general pentru instrucția infanteriei. Tipărit cu aprobarea Statului Major al Armatei No. 4227/ 909, de căpitanul G. A. Dabija, Tipografia Universală, Iancu Ionescu, București, 1910
  • Program pentru instrucția recruților. Tipărit cu aprobarea Statului Major al Armatei No. 4227/909, de Căpitanul G.A. Dabija, Tipografia Universală, Iancu Ionescu, București, 1910
  • Cadrilaterul Bulgar, de Un Român [= Maiorul G. A. Dabija], Atelierele grafice Socec & Co., București, 1913
  • Răsboiul Bulgaro-Turc din anul 1912-1913, [de] Lt. Colonel G. A. Dabija. (Cu 12 crochiuri și 13 oleate), Tipografia Universală, Iancu Ionescu, București, 1914
  • Ofițerul de infanterie în campanie, [de] Colonel G. A. Dabija, Institutul de Arte Grafice Universala, București, 1916
  • Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria 1910-1913, Editura Universul, București, 1936
  • Armata română în războiul mondial (1916 – 1918), vol. I-IV, Editura I. Hertz, București, 1936
  • Războiul germano-polon, General G.A. Dabija, Editura Cartea Românească, București, 1940

  În colaborare

  • Note asupra esercițiilor de manevră, de general Grigore Crăiniceanu și maior Gheorghe Dabija, București, 1909^[10]
  • Tracțiunea canină și adaptarea ei la mitralierele infanteriei, [de] Lt.-Colonel Gh. Dabija și Locot. Al. Orășanu din Batalionul II Vânători "Regina Elisabeta", Tipografia Universală, Iancu Ionescu, București, 1916

  DECORAȚII

•  Ordinul „Steaua României”, în grad de ofițer (1912)
•  Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer (1907)
•  Medalia „Avântul Țării” (1913)
• Crucea „Meritul Sanitar” (1914).^{[1]:p. 438}

• 1916 - In urma pierderii de catre armata romana a Bătăliei de la Neajlov şi Argeş (Bătălia de la Bucureşti), cea mai mare operaţiune militară pe frontul românesc (16-20 noiembrie 1916), regele si Guvernul României se retrag din Muntenia ocupată, la Iasi, care devine noua capitală a țării.

  

  Bătălia de la Neajlov-Argeş (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916). Operaţiune de amploare desfăşurată în timpul Primului Război Mondial, cu scopul apărării capitalei, în faţa ofensivei trupelor Puterilor Centrale – foto: jurnalul.ro

  Cele mai violente lupte din timpul marii operaţiuni militare s-au dat la Călugăreni (16-17 noiembrie). După un succes iniţial, armata română, copleşită numeric şi tehnic, este nevoită să se retragă, lăsînd Bucureştii în mîna armatelor inamice germane si Austro-Ungare.

  

  Armata a IX-a Germană intrând în Bucureşti pe 6 decembrie 1916 – foto: ro.wikipedia.org

• 1917 - A avut loc prima mare bătălie de tancuri, la Cambrai în Franța, unde aproape 400 de tancuri, atacând pe un front de 16 km, au străpuns apărarea trupelor germane.

  

  “Bătălia de la Cambrai” – Parte a Frontului de Vest din Primul Război Mondial (Soldaţi germani încercând să recupereze un tanc britanic Mark IV) – foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Cambrai este prima mare bătălie de tancuri din istorie. A avut loc pe 20 noiembrie – 8 decembrie 1917 la Cambrai în Franţa, unde aproape 400 de tancuri britanice, atacând pe un front de 16 km, au străpuns apărarea trupelor germane. Lupta s-a dat între Imperiul Britanic şi Dominionul Newfoundland împotriva Imperiului German şi nu s-a soldat cu niciun rezultat strategic.

• 1917: Ucraina este declarată republică independentă de Imperiul Rus.
• 1919 - Si-a deschis lucrările primul parlament al României Mari (România interbelică), preşedinte al Adunării Deputaţilor fiind ales Vasile Stroescu, cel mai vîrstnic deputat.
• 1921 - A avut loc la Bucureşti, Congresul I General al Partidului Ţărănesc. Partidul a aprobat fuziunea cu succesorul de drept al Partidul Ţărănesc din fosta Basarabie ţaristă, uniune ce a fost realizată la 18 iulie 1821, precum şi proiectul de program de revendicări social-politice şi economice.

• 1922 - A avut loc Conferinţa internaţională de la Lausanne, Elveţia, la care a participat şi România, în problema strîmtorilor Bosfor şi Dardanele.

  

  Ada-Kaleh – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  La Conferinţă s-a discutat şi a fost semnat tratatul de pace cu Turcia, carea recunoscut printre altele si drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh, situată pe Dunăre lîngă Turnu Severin. Insula a fost inundata odata cu construirea barajului Portile de Fier (22.11.1922-24.07.1923).

• 1923 - S-a incheiat la Tiraspol, un Regulament romano-sovietic privitor la masurile si procedeele menite sa aplaneze conflictele de pe Nistru,care in acea vreme era linia de demarcatie intre Romania si URSS, stat care nu recunostea unirea Basarabiei cu Romania.

• 1932 - A fost creat Partidul Radical Ţărănesc din România, in urma desprinderii din Partidul Naţional-Ţărănesc a gruparii conduse de Grigore Iunian. Partidul a editat ziarul “Deşteptarea” în perioada 1933-1937.

• 1932: Premiera românească, la Opera Română din București, a baletului "Iris" de Constantin C. Nottara, după premiera absolută a spectacolului la Opera din Moravska-Ostrava din Cehoslovacia, din 12 noiembrie 1931.
• 1940: Al doilea război mondial: România, Ungaria și Slovacia se alătură Axei.

• 1942: Alaska Highway se deschide oficial. Construcția drumului a fost accelerată după atacul japonez de la Pearl Harbor. Denumirea inițială a șoselei a fost ALCAN, fiind construită cu scop militar. Denumirea ei actuală datează din martie 1942, fiind o șosea formată din pietriș, care a fost continuu îmbunătățită. Șoseaua de azi este cu 60 de km mai scurtă ca la cea de la început, fiind în cea mai mare parte asfaltată

  

  Alaska Highway - foto: ro.wikipedia.org

  Alaska Highway este o șosea cu lungimea de 2.288 km, care leagă Dawson Creek nord-estul provinciei British Columbia, Canada cu Delta Junction un oraș din Southeast Fairbanks Census Area, Alaska..
  
  

• 1945: Au început procesele de la Nurenberg, Germania.

  

  foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  La Nurenburg (Germania), 24 de criminali de război nazişti au fost judecaţi pentru atrocităţile comise pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

  

  Procesul de la Nuremberg. În imagine: Göring, Heß, von Ribbentrop, Keitel, Dönitz, Raeder, von Schirach și Sauckel – foto: ro.wikipedia.org

  Un tribunal internaţional, din care făceau parte reprezentanţi ai Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei şi Uniunii Sovietice, a fost înfiinţat cu acest scop, fiind prima instanţă creată pentru judecarea internaţională a crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.

  

  Completul de judecată în procesul de la Nurenburg (20 noiembrie 1945)

  Lordul Justice Geoffrey Lawrence, reprezentantul Marii Britanii, a fost preşedintele completului de judecată. Procesul a durat aproape un an, până pe 1 octombtie 1946, dezbaterile întinzându-se pe durata a 216 ore. Din cei 24 înalţi demnitari al celui de-al treilea Reich, 12 au fost condamnaţi la moarte. Şapte au fost condamnaţi la 10 ani de închisoare şi trei au fost achitaţi. Dintre cei 12 condamnaţi la moarte, Martin Bormann, a fost condamnat formal în lipsa lui la proces.

  

  Göring şi Hess în timpul procesului de la Nurenberg

  Trei dintre condamnaţii la moarte s-au sinucis până la finalizarea procesului în celule (Himmler, Goebbels şi Robert Ley). Opt au fost spânzuraţi pe 16 octombrie 1946. Gustav Krupp von Bohlen, a înnebunit în timpul procesului.

  
  

• 1947: Prinţesa Elisabeta (viitoarea regina Elisabeta a II a Marii Britanii), s-a căsătorit cu ducele de Ediburgh, Philip Mountbatten.

  

  20 noiembrie 1947: Prinţesa Elisabeta (viitoarea regina Elisabeta a II a Marii Britanii), s-a căsătorit cu ducele de Ediburgh, Philip Mountbatten

  foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1952: Rudolf Slansky, Secretarul General al Partidului Comunist Cehoslovac și alți 13 lideri comuniști sau funcționari de rang înalt au fost acuzați și condamnați că ar fi participat la o conspirație troțkisto-titoisto-sionistă. Procesul a fost orchestrat la ordinul Moscovei prin intermediul consilierilor sovietici aflați în țară. Slánský va fi spânzurat la 3 decembrie 1952.

  

  Rudolf Slánský – foto: ro.wikipedia.org

  Rudolf Slánský (31 iulie 1901 – 3 decembrie 1952) a fost un politician comunist din Cehoslovacia. Având funcţia de secretar general al partidului după cel de-al Doilea Război Mondial, el a fost unul dintre provocatorii şi organizatorii loviturii de stat ce a instaurat regimul comunist în Cehoslovacia. Slánský a fost un activist marxist-stalinist, care, în timpul scurtei sale perioade la conducerea partidului în perioada de după lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948, a organizat sovietizarea aprofundată a societăţii, desfiinţarea proprietăţii private şi reprimarea oponenţilor politici ai regimului. În domeniul afacerilor externe, el a jucat un rol major în înfiinţarea statului Israel, furnizând armament de origine cehă luptătorilor sionişti care încercau să răstoarne regimul britanic din Palestina. După ruptura între liderii comunişti Iosip Broz Tito din Iugoslavia şi Iosif Stalin din URSS, acesta din urmă a provocat un val de „epurări” în conducerile partidelor comuniste, pentru a preveni apariţia altor rupturi între Uniunea Sovietică şi ţările „satelit” central-europene. În Cehoslovacia, Slánský, care a fost considerat vulnerabil din cauza problemelor economice şi industriale ale ţării, a fost unul din cei 14 lideri arestaţi în 1952 şi judecat într-un proces spectacol – en masse în noiembrie 1952. Judecarea sa a fost cunoscută mai târziu ca procesul Slansky. Acuzaţii, funcţionari de rang înalt ai Partidului Comunist Cehoslovac, au fost învinuiţi de înaltă trădare. După opt zile şi numeroase acuzaţii, 11 din cei 14 inculpaţi au fost condamnaţi la moarte. Slánský a fost executat cinci zile mai târziu.

• 1962: Președintele american John F. Kennedy a acceptat să ridice blocada din Cuba.

• 1975: Are loc premiera filmului american „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, realizat dupa romanul cu acelasi nume de Ken Kesey (regia Milos Forman); distins cu cinci Premii Oscar.

   

• 1989: Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Până în prezent (2017), Convenția a fost adoptată de 196 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenția îi recunoaște conținutul, se obligă să îl respecte și să îl aplice în mod corespunzător.

• 1989 - Se desfăşoară lucrările Congresului al XIV-lea al PCR.
  cititi mai mult pe jurnalul.antena3.ro; lege5.ro; www.cotidianul.ro; www.rfi.ro; www.historia.ro; adevarul.ro; www.digi24.ro
  

  Congresul al XIV-lea al PCR (20-24 noiembrie 1989) – foto preluat de pe www.cotidianul.ro

   

• 1995: Diana, Prinţesă de Wales, a vorbit deschis pentru prima dată, intr-un interviu acordat BBC, despre separarea ei de Printul Charles de Wales .

  

  Diana, Prințesă de Wales - foto – ro.wikipedia.org

  Diana, Prințesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) (1 iulie 1961 – 31 august 1997) prima soție a lui Charles, Prinț de Wales, moștenitorul tronului Regatului Unit. În timpul conversaţiei cu reporterul BBC Martin Bashir, printesa a recunoscut deschis ca are o relaţie adulteră cu instructorul ei de echitatie, James Hewitt.

• 2003: Michael Jackson este arestat sub acuzaţia de molestare sexuala a unui copil.

   

• 2006: Scriitorului roman Mihail Sebastian, i s-a conferit postum la Munchen, in Germania, importantul premiu de carte “Geschwister Scholl” pe anul 2006, premiu ce este acordat în fiecare an, începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels.

  

  Mihail Sebastian - foto: ro.wikipedia.org

  Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București), om de litere român de origine evreiască, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.

• 2019: Prințul Andrew, Duce de York, al doilea fiu al reginei Elisabeta a II-a, se retrage din toate atribuțiile publice în lumina acuzațiilor de viol, afirmând că asocierea sa cu miliardarul american Jeffrey Epstein care s-a sinucis în contextul în care era inculpat pentru agresiuni sexuale, a cauzat perturbări majore în activitatea familiei regale

Nașteri 

• 270 - S-a nascut imparatul roman Maximinus al II-lea ( Maximin Daïa,d.313). A fost nepotul imparatului Galeriu si era fiul unui pastor din Tracia, nascut la Felix Romuliana (localitatea Gamzigrad de azi, in Serbia).

• 1602 - S-a nascut omul de stiinta si inventatorul german Otto von Guericke.

  

  Otto von Guericke  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Otto von Guericke (n. 20 noiembrie 1602 CG, Magdeburg, Germania – d. 11 mai 1686 CG, Hamburg, Germania), om de știință, inventator și om politic german. Principala sa realizare științifică a fost crearea fizicii vidului. A fost primar al orașului său natal, Magdeburg, în perioada 1646 – 1676. A decedat la data de 11 mai 1686.

• 1625 - S-a nascut Paulus Potter, pictor din scoala olandeza. Picturile sale au avut ca tema principala animalele (“Curtea animalelor pronuntând sentinta împotriva vânatorului”, “Taurul”); (d. 17.01.1654).

  

  Portrait of Paulus Potter (1654) by Bartholomeus van der Helst – foto: en.wikipedia.org

• 1629: Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg, tatăl regelui George I al Marii Britanii (d. 1698)
• 1752: Thomas Chatterton, poet britanic (d. 1770)

• 1761 - S-a nascut Papa Pius al VIII-lea (Francesco Saverio Castiglioni); (d. 30.11.1830) .

  

  Pius al VIII-lea - foto: ro.wikipedia.org

  Pius al VIII-lea (n. 20 noiembrie 1761 în Cingoli, Ancona, d. 30 noiembrie 1830 în Roma) – numele fiind Francesco Saverio Maria Felice Castiglioni – a fost papă din 1829 până în 1830. La 25 martie 1830, a condamnat societățile secrete masonice si traducerile moderniste biblice si interpretările Bibliei contrare legilor Bisericii Catolice.

• 1762 - S-a nascut Pierre André Latreille, entomolog francez (d. 1833)

  

  Pierre André Latreille -foto: ro.wikipedia.org

  Pierre André Latreille (n. 20 noiembrie 1762, Brive-la-Gaillarde – d, 6 februarie 1833, Paris), un entomolog francez.

• 1820: Alexandru Văsescu (n. 20 noiembrie 1820, Fălticeni; d. ?) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, ministru de finanțe al României în anul 1867.

  
  

  Predecesor: Petre Mavrogheni

  Ministrul de finanțe 1 martie — 4 august 1867

  Succesor: Ludovic Steege

• 1858 -  S-a nascut Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf, scriitoare suedeză. (d. 16 martie 1940)

  

  Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf  - foto: ro.wikipedia.org

  Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf (n. 20 noiembrie 1858, Östra Emterwik, Värmland – d. 16 martie 1940), scriitoare suedeză, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) şi prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

• 1851: Margareta de Savoia, regină a Italiei (d. 1926)
• 1866: Prințesa Maria Letizia Bonaparte (n. 20 noiembrie 1866, Paris, Franța – d. 25 octombrie 1926, Moncalieri, Italia) a fost unul din cei trei copii ai lui Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte și ai Prințesei Maria Clotilde de Savoia. În 1888 s-a căsătorit cu Amadeo, fost rege al Spaniei.^[1] Maria Letizia a devenit Ducesă de Aosta, titlu pe care Amadeo l-a deținut înainte și după regalitate.
  Căsătoria lor a fost un rol esențial în revigorarea speranței franceze de a repune dinsatia Bonaparte într-o poziție de putere. 

  Maria Letizia Bonaparte

  Ducesă de Aosta

  Părinți Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte Prințesa Maria Clotilde a Savoiei  Frați și surori Napoléon Victor Bonaparte  Căsătorită cu Amadeo al Spaniei Copii Umberto, Conte de Salemi

• 1869: Zinaida Gippius, poet rus (d. 1945)

• 1872: S-a nascut poetul român George Tutoveanu ; (d. 18 august 1957).

  

  George Tutoveanu - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  George Tutoveanu (născut ca Gheorghe Ionescu)(n. 20 noiembrie 1872, Bârlad – d. 18 august 1957, Bârlad), fiul lui Gheorghe (1835-1888) și al Ecaterinei (n. Pașcanu, 1839-1921). poet român. A fost revizor școlar, inspector cultural general la “Casa Școalelor pentru Basarabia” (1926-1928), prefect de Tutova (1931-1932), membru fondator al “Societății Scriitorilor din România” și al Societății Literare “Academia bârlădeană”.

• 1872: Gheorghe Dabija (n. 20 septembrie 1872^[2], Iași - d. 1957^[3], București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1918. Gheorghe Dabija s-a născut la 20 septembrie 1872, la Iași, la un an de la căsătoria părinților săi, Alexandru și Natalia.
  Prima soție a fost Eugenia Moga. Din căsătoria cu aceasta a avut două fete, Margareta și Graziela. În martie 1916 a început divorțul, care a fost întrerupt în august 1916, din cauza izbucnirii războiului. Procedurile au fost reluate în 1919. În același an, fiicele au plecat la Paris devenind artiste și desfășurându-și activitatea sub numele de "Grety" și "Gazelle" în trupa poetului Jacques Prévert.^[5]
  La 26 octombrie 1919 s-a recăsătorit cu Minerva, fostă Domșa, fiica protopopului din Orăștie.
  G.A. Dabija a devenit cunoscut ca un scriitor militar, care mai târziu a condus la detenția în închisorile comuniste de la Jilava și Văcărești (8 august 1952-18 ianuarie 1955). Soția lui, Minerva Dabija, a avut de înfruntat, după moartea soțului, interogatoriile și detenția comunistă (1959-1960) la Penitenciarele Jilava și Văcărești, apoi urmăririle – confiscarea casei. După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Gheorghe Dabija a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de șef de stat major al Corpului 3 Armată sau comandant al Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul”.^[6][7][8][9]
  În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 6 Infanterie, în perioada 4/17 februarie - 1/13 mai 1918 și comandant al Diviziei 2 Vânători în perioada 26 octombrie/9 noiembrie 1918 - 3/16 august 1919, distingându-se în bătăliile de la Mărăști și Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei și în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919). 

  Gheorghe Dabija

• 1873: Daniel Gregory Mason, compozitor american (d. 1953)

• 1886 - S-a nascut Karl von Frisch, fiziolog si naturalist austriac, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie si medicina, împreuna cu Konrad Lorenz si Nikolaas Tinbergen, pentru cercetarile sale în domeniul psihologiei instinctive comparate; (d.12.06.1982).

  

  Karl Ritter von Frisch - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Karl Ritter von Frisch (n. 20 noiembrie 1886 – d. 12 iunie 1982), etolog austriac, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pe 1973, împreună cu Nikolaas Tinbergen și Konrad Lorenz.

• 1889 - S-a nascut Edwin Powell Hubble, om de stiintă american, unul din fondatorii astronomiei extragalactice; (d.28.09.1953).

  

  Edwin Powell Hubble - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Edwin Powell Hubble (n. 20 noiembrie 1889, Marshfield, Missouri – d. 28 septembrie 1953, San Marino, California), astronom și cosmolog american, fondatorul astronomiei extragalactice.

• 1902: Erik Eriksen, politician danez (d. 1972)
• 1907: Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist, al regimurilor comuniste din România^[4], alături de autori ca Alexandru Toma, Dan Deșliu, Eugen Frunză, A.E. Baconsky sau Maria Banuș, între alții, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea din Cluj. Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară din Arad între 1921-1927, unde Alexandru T. Stamatiad îi este profesor de literaturǎ. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă. 

  Volume de versuri (selectiv)

  • Cântece de pierzanie, 1938
  • Cântece noi, 1940
  • Orașul pierdut, 1943
  • Un om așteaptă răsăritul, 1946
  • Mărul de lângă drum, 1954
  • Steaguri, 1951
  • Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951
  • Partidul m-a învățat, 1954
  • Trăinicie, 1956
  • Azimă, 1956
  • Inima bătrînului Vezuv, 1957
  • Cu un ceas mai devreme, 1959

  Romane

• Pe muche de cuțit, 1959
• Dispariția unui om de rând, 1963
• Explozie înăbușită, 1971 

  Mihai Beniuc

  Mormântul lui Mihai Beniuc în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti

• 1907: Henri-Georges Clouzot, regizor de film francez (d. 1977)
• 1911: Radu Grigorovici (n. 20 noiembrie 1911, Cernăuți; d. 1 august 2008, București) a fost un fizician român de origine evreiască după mamă ^[3], membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). A adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi; este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu. A publicat studii și documente despre Bucovina natală. Radu Grigorovici s-a născut la 20 noiembrie 1911 în Cernăuți, ca unicul fiu al social-democraților bucovineni Gheorghe și Tatiana Grigorovici. După absolvirea liceului Aron Pumnul (1928) a studiat la Universitatea din Cernăuți, obținând în 1931 licența în științe chimice iar în 1934 licența în științe fizice. La aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău.
  În 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universității din București, unde Bădărău fusese chemat ca șef al Laboratorului de fizică moleculară, acustică și optică. În 1938 a obținut titlul de doctor în științe fizice cu o disertație despre Potențialul disruptiv în vapori de mercur. A urcat treptele ierarhiei universitare, devenind conferențiar în 1949. Între anii 1947-1957 a lucrat în paralel în industria izvoarelor de lumină (fabrica Lumen, apoi Electrofar), ca inginer consultant. Este constrâns, din motive politice, să renunțe la cariera universitară. Se retrage în activitatea de cercetare, devenind șef de secție (1960) și director adjunct științific (1963) la Institutul de Fizică București al Academiei RPR; în 1970 institutul va trece în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară. În 1973 solicită pensionarea, continuându-și activitatea ca cercetător științific principal I cu jumătate de normă; în 1977, în urma unei reorganizări, este transferat la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, iar după un an i se desface contractul de muncă.
  Radu Grigorovici a adus contribuții originale la fizica descărcărilor electrice în gaze, analiza spectrală în flacără, izvoarele de lumină, optica fiziologică și instrumentală, sistemele de mărimi și unități fizico-fiziologice. La Institutul de Fizică București a organizat și condus un grup de cercetători care a studiat fenomenele de transport în straturi metalice subțiri dezordonate, explicate prin structura de benzi a metalelor respective (1959-1966). Dar rezultatele cele mai importante au fost obținute în studiul semiconductorilor amorfi (1964-1977).
  Grigorovici și colaboratorii au studiat structura, transportul electric, proprietățile optice și fotoconductivitatea în straturile amorfe de germaniu, siliciu și carbon obținute prin evaporare în vid. Pe baza acestor rezultate, Grigorovici a fost primul care a reliefat deosebirile structurale dintre straturile de germaniu și siliciu amorfe și microcristaline; a urmat elaborarea unui model structural, completat cu considerente energetice. Acest „amorphonic model”, rafinat ulterior în diverse laboratoare ca „random network model”, este astăzi practic unanim acceptat drept model structural pentru semiconductorii amorfi și a deschis drumuri noi în cercetare și aplicații.
  Aceste lucrări au adus grupului Grigorovici notorietate internațională, iar inițiatorului său recunoașterea ca mentor fondator al unei școli românești de cercetare în acest domeniu. Rezultatele au fost propagate la congrese internaționale și școli de vară, în articole de sinteză și monografii, au fost citate extensiv și au avut aprecierea unor fizicieni de statura lui Sir Nevill Mott. Radu Grigorovici a fost cooptat în comitetele de organizare a numeroase congrese internaționale, în comitetele de redacție ale revistelor de specialitate (Journal of Non-Crystalline Solids, Thin Solid Films, physica status solidi) și în Comisia de Semiconductori a Uniunii Internaționale de Fizică Pură și Aplicată (1969-1975).
  A fost ales membru titular al Academiei Române în 1990 (era membru corespondent din 1963) și vicepreședinte al acesteia (1990–1994). Preocupat de „adevărul vieții și adevărul științei” ^[4], s-a angajat activ pentru regenerarea Academiei în anii următori dictaturii comuniste. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și doctor honoris causa al Universității din București.
  Cunoscut pentru nonconformismul și spiritul său critic, Radu Grigorovici și-a atras, de-a lungul vieții, admirația sau antipatia multora ^[4]. Un coleg american l-a numit „un om de știință de renume mondial, un umanist și un muzician” ^[5]. Avea un interes permanent și intens pentru literatură, istorie și arte. După dezmembrarea imperiului sovietic, a inițiat un dialog susținut cu românii bucovineni ^[6]; a publicat, în ediție bilingvă română/germană, un volum de studii și documente despre Bucovina ^[7]. Era un fin muzician care, după timpul dedicat fizicii, se relaxa interpretând la pian piesele preferate din marele repertoriu. A încetat din viață la 1 august 2008, în București. 

  Radu Grigorovici

  Părinți Gheorghe Grigorovici și Tatiana Grigorovici. Căsătorit cu Elena (n. Răzvan) Copii Rodica Marchidan, fizician

• 1912: Otto Habsburg-Lothringen, politician și scriitor austriac (d. 2011)
• 1912: Victor Preda, biolog român, membru al Academiei Române (d. 1982)
•  1914: Ionel Banu (n. 20 noiembrie 1914, Călărași^[1] — d. ?), pe numele real Ion Banu-Stancu, a fost un violonist și dirijor român de orchestre populare. A învățat vioara cu subșeful de fanfară Marinică și cu Mihalache Bolovan din Constanța.
  A fost violonist în orchestre de café-concert și muzică populară în Silistra, Călărași, București (1932-1945), violonist (1949-1960) și concert-maestru în Orchestra de muzică populară Radio (1960-1974).
  A întreprins turnee artistice în URSS, Bulgaria, Iugoslavia, Austria, Franța, Israel etc.
  A compus piese în stil popular, romanțe și piese de muzică ușoară.
  Numele violonistului este strâns legat de cel al Mariei Tănase, cu care a colaborat și cântat frecvent, începând cu anul 1954, când artista a imprimat cu orchestra sa la Radio România cântecele „Dodă, dodă”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Moțule cu țundră neagră” și „Pe vale, țațo, pe vale”. 

  Ionel Banu

  Violonistul Ionel Banu acompaniind-o pe Maria Tănase (1958)

• 1921: Dinu Pillat, prozator și istoric literar român (d. 1975)
• 1922: Valentin Stănescu (zis și Tinel Stănescu^[1]) (n. 20 noiembrie 1922 - d. 1994) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României. A fost poreclit Zimbrul. Stadionul echipei FC Rapid București îi poartă azi numele
• 1923 - S-a nascut Nadine Gordimer, romancier sud-african, laureata al Premiului Nobel in 1992.
• 1924: Benoît Mandelbrot, matematician francez (d. 2010)

• 1925 - S-a nascut Robert F. Kennedy,fost procuror general al SUA si senator.

  

  Robert Francis „Bobby” Kennedy (august 1964) – foto: en.wikipedia.org

  Robert Francis „Bobby” Kennedy (n. 20 noiembrie 1925 – d. 6 iunie 1968), cunoscut și prin acronimul R.F.K., a fost un om politic american, procuror general și apoi senator al Statelor Unite ale Americii. Era fratele presedintelui american J. F.Kennedy. A studiat Dreptul, luandu-si licenta la Universitatea din Virginia, iar in 1951 a fost admis in Baroul statului Massachusetts.

  A devenit apoi procuror si a condus campania electorala a fratelui sau care candida pentru un loc in Senatul SUA. A inceput sa ocupe functii tot mai inalte in administratia de stat, iar in 1959-1960 a coordonat campania la presedintie a lui John F. Kennedy.

  Dupa alegererea fratelui sau in functia de sef de stat, a devenit procuror general si consilier personal al lui JFK, exercitand o influenta majora in privinta politicilor sociale si de afaceri externe. In 1964, dupa asasinarea fratelui sau a fost ales senator de New York, americanii vazand in el o speranta de bine pentru viitor.

  In data de 6 iunie 1968, cariera politica tot mai promitatoare a politicianului democrat a fost curmata brusc, Robert Kennedy fiind impuscat mortal de catre un imigrant iordanian, Sirhan B. Sirhan, in momentul in care parasea o reuniune politica din Los Angeles.

• 1925: Maia Mihailovna Plisețkaia (în rusă Ма́йя Миха́йловна Плисе́цкая; n. 20 noiembrie 1925, Moscova – d. 2 mai 2015, München) a fost o balerină, regizoare de balet, coreografă și actriță rusă, de origine evreiască, considerată cea mai bună balerină rusă și una din cele mai bune balerine ale secolului al XX-lea.^[1] Ea a dansat în aceeași perioadă cu renumita balerină rusă Galina Ulanova și în anul 1960 a preluat titlul de prima ballerina assoluta a Teatrulul Bolșoi în detrimentul Galinei Ulanova.
  

  Maia Plisețkaia în Romeo și Julieta, 1961
  Plisețkaia a fost Artistă a Poporului URSS (1959),^[2] laureată a Premiului Lenin (1964), Erou al Muncii Socialiste (1985), cavaler al ordinului «Pentru merite în fața Patriei»; doctor onorific al Universității Sorbona, profesor onorific al Universității de Stat din Moscova, cetățean de onoare al Spaniei și deținătoare a multe alte premii, ordine și medalii din diferite țări.
  Maia Plisețkaia a provenit, pe linie maternă, dintr-o familie cu tradiție în domeniul baletului. Unchiul ei, Asaf Messerer, a fost un renumit balerin și profesor de balet, care, prin elevii săi, și-a pus amprenta asupra începuturilor baletului în Rusia sovietică. Matușa ei, Șulamit Messerer, a fost și ea prima balerină a baletului Teatrului Bolșoi și la vârsta de 81 ani încă s-a bucurat de un prestigiu internațional ca profesoară de balet. Mama Maiei Plisețkaia, Rahil Messerer (1902-1993), originară din Vilnius a fost actriță în filme mute și sonore. Tatăl, Mihail Emanuilovici Plisețki (1889-1938), originar din Gomel, a lucrat la Comisariatul pentru comerț exterior din cadrul Comitetului Executiv Central al Rusiei Sovietice, și în anul 1932 a fost trimis, însoțit de familie, ca director al Societății de mine de cărbuni „Arktikugol” la Barentsburg în insula Spitsbergen din arhipelagul Svalbard, unde a îndeplinit și funcția de consul general.În 1936 familia a revenit la Moscova, unde în anii 1937-1938 ai Marii Terori staliniste, a căzut victimă represiunilor. Mihail Plisețki a fost arestat la 30 aprilie 1937 și a fost executat la începutul anului 1938. Amănunte asupra soartei sale au ajuns în mâinile familiei abia în anul 1989. Și mama Maiei, Rahil, a fost arestată și deportată în lagărul de femei Alșir din regiunea Akmola, unde era deportate soțiile „dușmanilor poporului”. Până în 1940 Maia Plisețkaia a fost în grija mătușii ei, Șulamit.
  Pe lângă cariera din balet, a jucat în filme și a scris memorii. A fost căsătorită cu compozitorul rus Rodion Șcedrin.
  Maia Plisețkaia a murit la 2 mai 2015, la vârsta de 89 de ani, la München, Germania, în urma unui atac de cord.^[3][4] Conform testamentului, corpul neînsuflețit al Maiei Plisețkaia trebuie să fie incinerat, iar cenușa ei să fie împreunată cu cea a lui Rodion Șcedrin, după moartea lui, și să fie împrăștiată deasupra Rusiei. Filmografie: 
• 1957 Lacul lebedelor (Lebedinoe ozero), regia Zoe Tulubyeva
• 1967 Anna Karenina, regia Alexandr Zarhi
• 1974 Anna Karenina (Анна Каренина (фильм-балет, 1974)), regia Margarita Pilihina 

  Maia Plisețkaia

  Maia Plisețkaia în 2011 Părinți Mikhail Plisetski[*] Rachel Messerer[*]  Frați și surori Azari Plisetski[*] Alexander Plisetski[*]  Căsătorită cu Rodion Șcedrin (1958–2015) Māris Liepa[*] (1956)

  
  
•  1928 - S-a nascut actorul rus Aleksei Batalov; (“Zboara cocorii”, “Cadavrul viu”).
  

  Aleksey Batalov, June 12, 2006 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  * 1931 - S-a nascut Ion Miclea, unul dintre cei mai mari artisti fotografi romani; (d.24.03.2000).
  

  Ion Miclea – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Ion Miclea,(20 noiembrie 1931 – 24 martie 2000), unul dintre cei mai mari artisti fotografi romani.

  
  
• 1932: Valeriu Momanu (n. 20 noiembrie 1932) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Neamț pe listele partidului FSN și în legislatura 1992-1996 ales în județul Neamț pe listele partidului FDSN. Valeriu Momanu, inginer chimist, a debutat ca inginer stagiar la Uzina de fire sintetice Săvinești, prima unitate de profil din România. A avansat rapid ca șef de secție, director tehnic, director general și director general al Centralei de Fire și Fibre Sintetice Săvinești care încorpora peste 10 mari întreprinderi din acest domeniu.În 1989, Valeriu Momanu a ocupat și demnitatea de ministru adjunct în Ministerul Industriei Chimice în anii de vârf ai acestei industrii în România.^[1] Valeriu Momanu a fost a fost un conducător cu aplecare către oameni și problemele lor, încercând să-i ajute în măsura în care putea. Nu a fost atras de politică și acest lucru i-a atras unele probleme fiind adesea subapreciat de organele de partid de atunci, în speță de secretarul cu probleme economice al județului Neamț, Mihai Roman.Revoluția din 1989 l-a prins în funcția de ministru adjunct la Ministerul Industriei Chimice. În 1990, Valeriu Momanu a fost ales senator din partea FSN.^[2] În legislatura 1990-1992, Valeriu Momanu a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Turcia, Regatul Thailanda și Republica Italiană. În legislatura 1992-1996, Valeriu Momanu a fost membru FDSN până în iulie 1993 iar din iulie 1993 a fost membru PDSR.Valeriu Momanu este căsătorit și are un fiu. În prezent el este pensionar.
• 
  
• 1937: René Kollo, tenor german
• 1937: Christoph Klein, episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România
• 1939: Stelian Tăbăraș (ortografiat și Stelian Tăbărași) (20 noiembrie 1939, Secăria, Județul Prahova- 24 septembrie 2009, București) a fost un prozator român. Absolvent al Facultății de Filologie București.
  Din 1966 până în 2000 a fost redactor la Radiodifuziune, unde a realizat emisiunea Studioul de Poezie Radio și la Televiziune.
  Între anii 1993 si 2000 a predat limba română la Viena și Copenhaga.
  Între 2000-2009, redactor asociat la revista "Luceafărul".
  Din 2003 a susținut rubrica de cultură a săptămânalului "Curierul Atenei".^[1]
  A fost căsătorit cu scriitoarea Grete Tartler ^[2] cu care are o fiică, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann. 

  Romane

  • Zilele cele scurte, Editura Cartea Românească, 1981
  • Cumpenele , Editura Eminescu, 1985;
  • Filmare la două aparate, Editura Eminescu, 1988
  • Loc deschis, Fundația Luceafărul, 2004

  Nuvele

  • Atelierul de tatuaje, Editura Cartea Românească, 2002;
  • O să ne mai vedem, Editura Cărții de Stiință, 2006;
  • Week-end pe continent, Editura Cartea Românească, 2008, ISBN 973-23-1949-9;

  Memorii

  • Zile de retrăit, Editura Paralela 45, colecția Odiseu, 2009

  Literatură pentru copii

  • Motanul invizibil, împreună cu Grete Tartler, Editura Paralela 45, 2009
• 1940: Valentin Popa (n. 20 noiembrie 1940, București - d. 21 septembrie 2010, Paris) a fost un renumit artist plastic român^[1], pictor, grafician și gravor. Valentin Popa este recunoscut la nivel internațional ca fiind unul dintre cei mai proeminenți gravori ai lumii. El a lucrat pe lângă mari maeștri ai artei plastice cum a fost Joan Miró și Salvador Dali pe care l-a cunoscut cu ocazia unei expoziții la Viena. A fost un obișnuit al cercurilor artistice din Paris, acolo unde i-a cunoscut pe Emil Cioran și Mircea Eliade. Un ajutor important l-a avut din partea lui Ion Rațiu^[2] care l-a introdus și susținut în lumea mare a artelor plastice. Valentin Popa a participat la expoziții personale și de grup, desfășurând o intensă activitate artistică la New York, Florența, Paris, Barcelona, Cracovia, Hamburg, Milano, Tokio, etc. n perioada 1965 - 1973 a participat la expoziții organizate în România și străinătate (Geneva, Tokio, Barcelona, Trieste, Bonn, etc.) de către Uniunea Artiștilor Plastici. Începând din anul 1974, se stabilește în Paris și, în perioada 1976 - 1986, a lucrat pentru Salvador Dali peste o sută de plăci de gravură. În continuare și-a desfășurat activitatea prin prelucrarea de gravuri având ca model operele lui Marie Laurencin, gravuri comandate de către o galerie de artă japoneză. 

  Valentin Popa

  Valentin Popa

• 1942: Norman Greenbaum, cântăreț american

• 1943: S-a nascut prozatorul si publicistul român, Grigore Ilisei.

  

  Grigore Ilisei – foto: ziarullumina.ro

  Grigore Ilisei (n. 20 noiembrie 1943, satul Văleni, comuna Mălini, județul Baia), scriitor și jurnalist român.

• 1944: Dragoș Ujeniuc, politician român
• 1946: Duane Allman, muzician american
• 1947: Joe Walsh, muzician american
• 1948: Constantin Dragomir, poet, prozator român (d. 2007)
• 1948: Radu Liviu (n. 20 noiembrie 1948, București - d. 17 octombrie 2015, București^[1]) a fost un scriitor, publicist și traducător român contemporan de science fiction și fantasy. În 1971 a absolvit Facultatea de Automatică, secția Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic București. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Române de Science Fiction și Fantasy. A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Fața nevăzută a planetei Marte. Debutul editorial (în volum) s-a petrecut în 1999 prin romanul Trip-Tic publicat la editura Dacia. În decursul timpului a colaborat cu numeroase publicații și periodice de gen: Jurnalul SF, Anticipația CPSF, ArtPanorama, Tritonic.ro, Lumi virtuale, ProScris, Nautilus, almanahul Anticipația. De asemenea, a colaborat și la volumele colective (antologii de proză science fiction și fantasy): Nemira '96 (1996), Plaja nudiștilor (1999), Don Quijote, Prostituata și alte personaje (2000), Timpul eroilor (2001), România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), Călătorii în timp (2003, cu povestirea „Între cer și pământ”), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millennium 1 ( 2009), Millennium 2: șase ani de ficțiuni (2009), Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice (2009), Alte țărmuri (2009). 

  Romane:

  • Trip-Tic (1999)
  • Opțiunea (2004)
  • Spaime (2004, republicat 2014)
  • Waldemar (2007)
  • Blocul câș (2008);
  • O după-amiază cu bere și zâne (2009)^[2]
  • Modificatorii (2010)
  • Lumea lui Waldemar (2010)
  • Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (2011; republicat 2018)
  • Vânzoleli nocturne (2012)
  • Seria Taravik
    • Armata moliilor (2012)^[3]
    • La galop prin piramidă(2013)^[4]
    • Înfruntarea nemuritorilor (2014)^[5]

  Proză scurtă:

  • Spre Ierusalim (2000)
  • Constanța 1919 (2000)
  • Babel (2004)
  • Cifrele sunt reci, numerele-s calde (2006)
  • Povestiri fantastice (2008)
  • Ghicit de seară (2010)
  • Singur pe Ormuza (2011)
  • Golem, golem (2014)
  • Între cer și pământ (2015)

  Non-fictiune:

  • Manipularea maselor - cazuri celebre din ultimul mileniu (2005)

  Traduceri

  • Editura Nemira: Abraham Merritt - Corabia zeiței Ishtar, Fața din abis, Pierduți în miraj.
  • Editura Teora: Isaac Asimov - Călătorie fantastică, George R R Martin - Peregrinările lui Tuf.
  • Editura Tritonic: Neil Gaiman - Zei americani, Nicăieri, Băieții lui Anansi, Pulbere de stele, Coraline.
  • Editura Rao: Dean Koontz - În puterea nopții, Trăiește noaptea, Odd Thomas, Odd pentru vecie.
  • Editura Paladin: Neil Gaiman - Zei americani
  • Editura Paladin: China MIeville - Orașul Ambasadei 

    Liviu Radu

• 1948: Barbara Hendricks, cântăreță americană
• 1950: Gary Green, muzician britanic
• 1951: León Gieco, muzician argentinian
• 1954: Kaspar Heidelbach, regizor german

• 1956: S-a nascut actriţa americană Bo Derek.

  

  Bo Derek (născută Mary Cathleen Collins la 20 noiembrie 1956), actriță americană de film – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1957: Stefan Bellof, pilot german de Formula 1
• 1967: Constantin-Ninel Potîrcă (n. 20 noiembrie 1967, Târgu-Jiu) este un om politic român, de origine romă, care a candidat la alegerile prezidențiale din România, în anul 2009. Implicat în afaceri cu fier vechi, era conform ziarului Gorj Exclusiv unul dintre cei mai bogați romi din țară.
• 1969: Cătălin-Daniel Fenechiu (n. 20 noiembrie 1969) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PPDD București.
  S-a născut pe 20 noiembrie 1969, în București. Este căsătorit cu Fănuța-Tatiana Fenechiu.
  A deținut funcția de lider al deputaților PP-DD din mai 2013 până în septembrie 2014.^[1] Avocat de meserie, el a fost și vicepreședinte al comisiei pentru revizuirea Constituției.^[1]
  În calitate de avocat este partener asociat în cadrul SCA Fenechiu, Savu & Asociații^[2]. Ocupă funcția de consilier al Baroului București din anul 2015. A participat în calitate de delegat al Baroului bucurești la Adunarea generală și de alegeri a uniunii naționale a Avocaților din România în anul 2015. Este și membru al Baroului din Budapesta, Ungaria.
  Fenechiu este din anul 2011 și președintele Asociației pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților (ADSA^[3]).
  În iunie 2015 Daniel Fenechiu a înființat Partidul Național Democrat (PND)^[4] pe care îl conduce în calitate de președinte. 

  Cătălin-Daniel Fenechiu

  * 1973: Marilen-Gabriel Pirtea (n. 28 noiembrie 1973, Ștei) este un deputat român, de profesie economist și rector al Universității de Vest din Timișoara.

  Marilen Pirtea

  * 1973: Mihai Donțu (n. 20 noiembrie 1973, Mateuți, Rezina, Moldova – d. 10 martie 2020, Iași) a fost un actor român. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, în principal la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani. Activitatea de scenă a fost dublată și de cariera de regizor.
• Date biografice

  La 20 noiembrie 1973 se naște la Mateuți, raionul Rezina, Republica Moldova, Mihail Donțu, viitorul actor cu numele de scenă și cunoscut de public, Mihai Donțu, cel mai mic dintre cei patru copii ai familiei, fiul lui Toader Anton Donțu (n. 1 mai 1940) și al lui Olga Efim Donțu (n. 28 octombrie 1943).

  Urmează studiile primare și medii din localitatea natală, apoi, în perioada 1990-1994 urmează cursurile de regie la Colegiul Republican de Creație Populară Soroca ^[1], actualul Colegiul de Arte „Nicolae Botgros” din Soroca, Republica Moldova, Secția Regizor al colectivelor teatrale, la clasa domnului profesor Mihai Bucătaru.

  Se hotărăște să devină actor și în perioada 1995-1999 urmează cursurile superioare la secția Teatru, specializarea Actor, Păpuși și Marionete la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, clasa profesorului Constantin Popa, Adi Cărăuleanu.

  Imediat după absolvirea facultății, începând cu anul 1999, devine actor la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani, un teatru cu un colectiv de oameni iubitori de teatru, oameni care pun trup și suflet în realizarea spectacolelor în care sunt implicați.

  A făcut parte din distribuția a patruzeci și nouă de spectacole de teatru. A regizat mai multe piese de teatru având în distribuție colegi de scenă ai teatrului. Maniera regizorală de lucru preferată a spectacolelor este de factură clasică.

  În această perioadă, a regizat și piese de teatru jucate pe scenă de actorii de la Teatrul pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani.

  În anul 2006 a colaborat cu trupa de teatru „Drama Club” al Colegiului Național „A.T. Laurian” din Botoșani și a regizat piesa de teatru „Oameni ai nimănui”, dramatizare după „Oameni din Chișinău” de Dumitru Crudu. Cu acest spectacol au participat la: Festivalului de Teatru Lyceum din Botosani, Festivalul de teatru Yorick din Piatra Neamț și Festivalului-Concurs National de interpretare a piesei de teatru intr-un act Mihail Sorbul din Botosani unde au obținut premii.

  DEBUT

  În anul 1999 susține examenul de diplomă de licență cu rolul Luca din spectacolul Ursul de Anton Pavlovici Cehov, regia Nicolov Perveli Viii.

  Pe 10 octombrie 1999 debutează pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, cu rolul Chelul în Mafia oamenilor energici, un text adaptat după nuvela „Oameni energici” de Vasili Șukșin, publicat în cartea de nuvele și povestiri Călina roșie, regia Ion Sapdaru. ^[2]

  CARIERĂ TEATRALĂ

  • O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, regia Ion Sapdaru Premiera a avut loc pe 26 iunie 1999.^[3]
  • Fluturaș în Vitrina cu jucării, regia Lenuș Teodora Moraru. Premiera a avut loc pe 25 septembrie 1999.^[4]
  • Chelul în Mafia oamenilor energici, un text adaptat după nuvela „Oameni energici” de Vasili Șukșin, publicat în cartea de nuvele și povestiri Călina roșie, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 10 octombrie 1999.^[5]
  • Povestitorul El Bătrân în Însemnări din subterană de Feodor Dostoievski, regia Vitalie Bichir. Premiera a avut loc pe 16 octombrie 1999.^[6]
  • Frizerul șef în Sacoul de antilopă de Stratiev Stanislav , regia Ioan Bordeianu. Premiera a avut loc pe 23 aprilie 2000.^[7]
  • Nu puneți dragostea la încercare după Basilio Locatelli, de George Carabin, regia Mihai Păunescu. Premiera a avut loc pe 15 iunie 2000.^[8]
  • Al treilea consilier în Leonce și Lena de Georg Büchner, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 17 decembrie 2000.^[9]
  • Cratchitt în Colind de Crăciun de Charles Dickens, regia Marius Rogojinschi. Premiera a avut loc pe 23 decembrie 2000.^[10]
  • Bekkanko în Bekkanko de Asaya Fujita, regia Cristian Juncu. Premiera a avut loc pe 8 aprilie 2001.^[11]
  • Al treilea soldat, Al doilea servitor, Pajul Robin în Falstaff de William Shakespeare, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 24 iunie 2001. ^[12] [13]
  • Bălanul în Motanul Leopold la aniversare de Arkadii Hait, regie Mihai Pastramagiu. Premiera a avut loc pe 14 octombrie 2001.^[14]
  • Ipistatul în D-ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 03 martie 2002.^[15]
  • Conu Leonida în Conul Leonida față cu reațiunea de Ion Luca Caragiale, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 17 martie 2002.^[16]
  • Un trecător Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov, regia Ioan Bordeianu. Premiera a avut loc pe 13 octombrie 2002.^[17]
  • în Super Jazz Fantasy autor după o idee de Marius Rogojinschi , regia Marius Rogojinschi. Premiera a avut loc pe 9 martie 2003.^[18]
  • Ițic, Zaraf în Iorgu de la Sadagura de Vasile Alecsandri, regia Ion Cibotaru. Premiera a avut loc pe 24 octombrie 2003.^[19]
  • Drac în Dănilă Prepeleac de Ion Creangă , regia Ioan Bordeianu. Premiera a avut loc pe 28 martie 2004.^[20]
  • Țărani și mosafiri, Ion în Cucoana Chirița de Vasile Alecsandri , regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 19 martie 2005.^[21]
  • Melchiade în Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 7 mai 2005.^[22]
  • Războinic în Două săgeți de Aleksandr Moiseyevich Volodin, regia Petru Hadârcă. Premiera a avut loc pe 29 iunie 2005.^[23]
  • Păcală în Ivan Turbincă de Ion Creangă, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 01 octombrie 2005.^[24]
  • Lot în Paradisul terestru de Tennessee Williams, regia Alexander Hausvater. Premiera a avut loc pe 13 decembrie 2005.^[25]
  • Curtean în Ultimul Suțțo de Dumitru Crudu, regia Dumitru Vasilache. Premiera a avut loc pe 11 martie 2006.^[26]
  • Bartisin în Puricele în ureche de Georges Feydeau, regia Petru Hârdacă. Premiera a avut loc pe 02 iulie 2006.^[27]
  • Valentin în A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia Gelu Badea. Premiera a avut loc pe 08 octombrie 2006.^[28]
  • Petrușka în Suflete moarte de Nikolai Gogol, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 03 februarie 2007.^[29] [30]
  • Dansator în Moliere închipuit inspirat după un text de Jean-Baptiste Poquelin Molière, dramatizare și regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 01 aprilie 2007.^[31]
  • Călătoria inspirat după romanul „Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach, dramatizare de Silvia Kerim, regia Chris Simion. Premiera a avut loc pe 09 iunie 2007.^[32]
  • Samson, Cavaler în Romeo și Julieta de William Shakespeare, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 14 octombrie 2007.^[33]
  • Rodolfo în Jobenul de Eduardo De Filippo, regia Ion Cibotaru. Premiera a avut loc pe 03 noiembrie 2007.^[34]
  • Blându în Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Volin Costin. Premiera a avut loc pe 16 februarie 2008.^[35]
  • Cățelul cartuș în O poveste foarte simplă de Maria Lado, regia Andro Enukidze. Premiera a avut loc pe 24 aprilie 2008.^[36]
  • Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marius Rogojinschi. Premiera a avut loc pe 11 august 2008 la Cetatea de scaun a Sucevei și în teatru la 5 octombrie 2008.^[37]
  • Harap Alb de Ion Creangă, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 18 octombrie 2008.^[38]
  • Un tânăr în Soțul Akulinei de Feodor Dostoievski, regia Andro Enukidze. Premiera a avut loc pe 14 ianuarie 2009.^[39]
  • Amadeus de Peter Shaffer, regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 22 martie 2009.^[40]
  • Farmazonul din Hârlău adaptare text după Vasile Alecsandri, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 4 februarie 2010.^[41]
  • Garson în O noapte nebună, nebună de Ray Cooney, regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 16 mai 2010.^[42] [43]
  • Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu, regia Marius Rogojinschi. Premiera a avut loc pe 2 decembrie 2012.^[44] [45]
  • Geo Popescu în Hai să ne despărțim de Ion Sapdaru, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 16 februarie 2013.^[46]
  • Un cetățean onorabil în Aventurile baronului Munchausen de Rudolf Erich Raspe, regia Ion Sapdaru. Premiera a avut loc pe 21 februarie 2014.^[47]
  • Leonida în Conu Leonida față cu reacțiunea de Ion Luca Caragiale, regia Mihai Donțu. Premiera a avut loc pe 05 aprilie 2014.^[48]
  • Comisarul în Avarul de Jean-Baptiste Poquelin Molière, regia Cristian Gheorghe. Premiera a avut loc pe 21 iunie 2014.^[49]
  • Câinele grădinarului de Félix Lope de Vega y Carpio, regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 08 mai 2015.^[50]
  • Balerinul turbat de Denis Panfilov, regia Mihai Donțu. Premiera a avut loc pe 20 februarie 2016.^[51] [52]
  • Măști, Participanți la carnaval în D-ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, regia Cristian Gheorghe. Premiera a avut loc pe 02 aprilie 2016.^[53]
  • Mefodie în Bocitoarele vesele după William Shakespeare, regia Alexandru Vasilache. Premiera a avut loc pe 21 ianuarie 2017.^[54]
  • Matricola 277, Iureș în Cartofi prăjiți cu orice de Arnold Wesker, regia Antonella Cornici. Premiera a avut loc pe 23 aprilie 2017.^[55]
  • Nae Ipingescu în O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia George Șfaițer. Premiera a avut loc pe 08 octombrie 2017.^[56]

  CARIERĂ REGIZORALĂ

  • Cerere în căsătorie (piesă de teatru) de Anton Pavlovici Cehov, Lyceum Botoșani, Romania, regia Mihai Dontu, 2002.
  • Oameni ai nimănui, după textul „Oameni din Chișinău” de Dumitru Crudu, Trupa de teatru „Dramaclub” a Colegiului Național A.T. Laurian din Botoșani. Premiera a avut loc în anul 2005.^[57]
  • Cerere în căsătorie (piesă de teatru) de Anton Pavlovici Cehov, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 11 noiembrie 2006. Au avut loc peste 150 de reprezentații ^[58].
  • Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan, Trupa de teatru „Dramaclub” a Colegiului Național A.T. Laurian din Botoșani 2006
  • Ursul de Anton Pavlovici Cehov, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 18 noiembrie 2009. ^[59]
  • Oameni ai nimănui, după textul „Oameni din Chișinău” de Dumitru Crudu, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 27 martie 2013. ^[60] Au participat și la campania „Artiști pentru artiști” a UNITER în anul 2014^[61].
  • Semaforul, text Mihai Donțu, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 06 octombrie 2013. ^[62] [63]
  • Conu Leonida față cu reacțiunea, de Ion Luca Caragiale, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 05 aprilie 2014. ^[64]
  • Capra cu trei iezi adaptare după Ion Creangă, dramatizare și regie de Mihai Donțu, Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” Botoșani. Premiera a avut loc în 2015. ^[65]
  • Balerinul turbat, text Denis Panfilov, traducere și adaptare Lucian Băleanu, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani. Premiera a avut loc pe 20 februarie 2016. ^[66] [67]. A participat la Gala spectacolelor AMTAP, ediția a X-a, Chișinău, Republica Moldova, 28 mai 2016.
  • Soacra cu trei nurori adaptare după Ion Creangă, Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” Botoșani. Premiera a avut loc pe 15 mai 2016. ^[68] A participat la Festivalul International de Teatru pentru Copii „Arlechino - Caravana Povestilor” Brașov, 2017.
  • Scufița roșie adaptare după Charles Perrault, Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” Botoșani. Premiera a avut loc pe 19 noiembrie 2017. ^[69]

  
  

  FILME

  • Țăran 1 Afacerea Est în regia lui Igor Cobileanski, 2016

  
  

  PREMII ȘI PARTICIPĂRI LA FESTIVALURI

  • 1999 Premiul pentru cel mai bun rol masculin la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, cu rolul Luca din spectacolul „Ursul” de Cehov, regia Nicolov Perveli Viii
  • 1999 Premiul pentru cel mai bun rol masculin la Gala tinerilor actori Gala HOP, Costinești, cu rolul Luca din spectacolul „Ursul” de Cehov, regia Nicolov Perveli Viii
  • 1999 Festivalul Altfest, Bistrița, participare în distribuția spectacolului „Însemnări din subterană”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Vitalie Bichir
  • 1999 Festivalul Întâlniri Internaționale ale Teatrului Universitar Francofon RITUF '99, participare în distribuția spectacolului „Însemnări din subterană”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2000 Festivalul Internațional ATELIER de la Sfântu Gheorghe, participare în distribuția spectacolului „Însemnări din subterană”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2001 Premiul festivalului, Premiul special al Juriului din cadrul Festivalului (Internațional) de Teatru la Piatra Neamț, participare cu rolul Bekkanko în spectacolul „Bekkanko”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani ^[70]
  • 2001 Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, participare cu rolul Bekkanko în spectacolul „Bekkanko”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2001 Festivalul Internațional de teatru BITEI, Chișinău, Republica Moldova, participare cu rolul Bekkanko în spectacolul „Bekkanko”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2002 Festivalul Lyceum ediția a VI-a, Botosani, România, spectacolul „Cerere in căsătorie”, de Anton Pavlovici Cehov în regia lui Mihai Doțu, trupa de teatru Dramaclub a Colegiului Național A.T. Laurian din Botoșani. Dan Lupu ^[71] a obținut premiul pentru interpretare masculină cu rolul Ivan Vasilevici ^[72]
  • 2003 Festivalul Internațional de teatru din Brest, Belorusia, participare în distribuția spectacolului „Livada de vișini”, de A.P. Cehov, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2006 Festivalul Național de Teatru Galați, participare în distribuția spectacolului „Ivan Turbincă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2006 Festivalul Internațional de Teatru din Chișinău, Republica Moldova, participare în distribuția spectacolului „Ivan Turbincă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2006 Trofeul festivalului: Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul de Teatru Lyceum, Botosani, Ediția a X-a, pentru „Oameni ai nimănui”, de Dumitru Crudu, regia Mihai Donțu, trupa de teatru Dramaclub a Colegiului Național A.T. Laurian din Botoșani ^[73]
  • 2006 Premiul I la Festivalul de teatru Yorick, Piatra Neamț, spectacolul „Oameni ai nimănui”, de Dumitru Crudu, regia Mihai Donțu, trupa de teatru Dramaclub a Colegiului Național A.T. Laurian din Botoșani
  • 2006 Premiul mare al celei de-a XVI-a ediții a Festivalului-Concurs Național de interpretare a piesei de teatru într-un act Mihail Sorbul, Botosani - spectacolul „Oameni ai nimănui”, de Dumitru Crudu, regia Mihai Donțu, trupa Dramaclub a Colegiului Național A.T.Laurian Botoșani
  • 2006 Festivalul Național de Teatru, București, Ediția XVI-a, 4 - 15 noiembrie, participare în distribuția spectacolului „A douăsprezecea noapte”, Trupa de teatru „Mihai Eminescu” Botoșani ^[74]
  • 2007 Festivalul Internațional de Teatru Trazbon, Turcia, participare în distribuția spectacolului „Ivan Turbincă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani ^[75]
  • 2007 Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo, Ediția XIX, participare în distribuția spectacolului „Călătoria”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2007 Premiu special pentru coregrafia foarte expresivă la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț - Yorick, participare cu spectacolul „Trandafirii roșii”, de Zaharia Bîrsan, regia Mihai Donțu, Trupa de teatru DramaClub al Colegiului Laurian Botoșani
  • 2008 Festivalul Karadeniz, Trasbon, Turcia, participare în distribuția spectacolului „Ultimul Suțțo”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Alexandru Vasilache
  • 2008 Festivalul Bitei, Chișinău, Republica Moldova, participare în distribuția spectacolului „O poveste foarte simplă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Andro Enukidze
  • 2010 Festivalul „Melpomena Tavrii”, Kerson, Ucraina, participare în distribuția spectacolului „Ivan Turbincă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Ion Sapdaru
  • 2010 Festivalul „Melpomena Tavrii”, Cerkasy, Ucraina, participare în distribuția spectacolului „Ivan Turbincă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Ion Sapdaru
  • 2012 Festivalul de Teatru EUROART Iași, 22 mai, participare în distribuția spectacolului „O noapte furtunoasă”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Alexandru Vasilache
  • 2013 Festivalul de teatru pentru copii Guliver de la Galați Ediția a XXI-A, 11-15 noiembrie 2013, participare cu spectacolul „Semaforul”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani
  • 2014 Campania „Artiști pentru artiști”, 30 martie 2014, participare cu spectacolul „Oameni ai nimănui”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, după un text de Dumitru Crudu, regia Mihai Donțu
  • 2016 Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” Ediția XXII-A, Bacău, 8-16 aprilie 2016, participare în distribuția spectacolului „Balerinul turbat”, one-man show, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, regia Mihai Donțu, coregrafia Victoria Bucun
  • 2016 Gala spectacolelor Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, ediția a X-a, Chișinău, Republica Moldova, participare în distribuția spectacolului „Balerinul turbat”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, one-man show, regia Mihai Donțu, coregrafia Victoria Bucun, 28 mai 2016
  • 2016 Membru în Comisia de jurizare la Concursul Național de Teatru „Tinere Speranțe” Ediția XXIII, 4-14 iunie 2016, Botoșani
  • 2017 Aniversarea a 30 ani de activitate a Teatrului Republican Muzical-Dramatic B.P. Hașdeu, Cahul, Republica Moldova, participare cu spectacolul „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani, 18 octombrie 2017
  • 2017 Festivalului Internațional de Teatru „Aplauzele de Aur ale Bucovinei” Cernăuți – Ucraina, ediția a XII-a, 27 octombrie 2017, participare în distribuția spectacolului „Bocitoarele vesele” după William Shakespeare, Trupa de Teatru „Mihai Eminescu” Botoșani. Premii obținute: Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie - Alexandru Vasilache, Cea mai bună scenografie - Mihai Pastramagiu, Cea mai bună coregrafie - Victoria Bucun ^[76] [77]
  • 2017 Zilele Teatrului „Veniamin Apostol”, Soroca, 8 dec. 2017, participare cu spectacolul „Cerere în căsătorie” de A.P.Cehov, regia Mihai Donțu
• 1978: Alin Chibulcutean (n. 20 noiembrie 1978, Sărmașu, Mureș, România) este un fotbalist român care evoluează la echipa A.C.S Dumitra pe postul de fundaș.
• 1988: Marian Stoleru (n. 20 noiembrie 1988, Chișinău, RSS Moldovenească) este un fotbalist moldovean care evoluează la clubul Dacia Chișinău, în Divizia Națională, pe postul de mijlocaș.
• 1994: Raluca Oana Haidu (n. 20 noiembrie 1994, Petroșani, România) este o fostă gimnastă română.
• 1995: Michael Clifford, chitarist australian, membru al trupei 5 Seconds of Summer

Decese; Sărbători

Decese 

• 869 - A decedat ucis de vikingi Edmond Martirul, ultimul rege al estului Angliei inaintea cuceririi vikinge. Edmond era considerat patronul sfant al regatului Angliei inainte de a fi fost inlocuit de Sfantul Eduard Confesorul in secolul al XI-lea. Mai apoi, incepand cu secolul al XIV-lea, patronul Angliei a devenit Sfantul Gheorghe. A fost considerat sfant dupa moarte si este sarbatorit de Biserica Catolica in data de 20 noiembrie.
• 1316: Ioan I al Franței (n. 1316)
• 1662: Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria (n. 1614)
• 1737: Carolina de Ansbach, soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (n. 1683)

• 1750 - A murit Maurice de Saxa, nobil german, mareșal al Franței (n. 1696)

  

  Maurice de Saxa în 1748 – foto: ro.wikipedia.org

  Maurice de Saxa (28 octombrie 1696 – 20 noiembrie 1750), nobil german în serviciul Franței care a ajuns mareșal al Franței. Maurice s-a născut la Goslar și a fost fiul nelegitim al regelui August al II-lea al Poloniei și al contesei Maria Aurora de Königsmarck.

• 1847: Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse (germană Wilhelm II, Kurfürst von Hessen; 28 iulie 1777 – 20 noiembrie 1847) a fost penultimul Elector de Hesse. Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Wilhelm I, Elector de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei. Fratele său mai mare a murit când Wilhelm avea 7 ani, devenind astfel moștenitor. A fost implicat în Războiul celei de-a Șasea Coaliții împotriva lui Napoleon în 1813. A succedat ca Elector de Hesse după moartea tatălui său în 1821. La 13 februarie 1797 la Berlin, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei, a patra fiică a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Cuplul a avut șase copii:
  • Wilhelm (9 aprilie 1798 – 25 octombrie 1800)
  • Karoline (29 iulie 1799 – 28 noiembrie 1854)
  • Luise (3 aprilie 1801 – 28 septembrie 1803)
  • Friedrich (20 august 1802 – 6 iunie 1875), mai târziu Frederic Wilhelm, Elector de Hesse
  • Marie Frederika (6 septembrie 1804 – 4 ianuarie 1888), căsătorită cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
  • Ferdinand (9 octombrie 1806 – 21 noiembrie 1806) Wilhelm a avut opt copii cu cea de-a doua soție, Emilie Ortlöpp (1791–1843), fiica lui Johann Christian Ortlöpp. În 1821 a fost numită contesă de Reichenbach-Lessonitz. Copiii au purtat titluri de conte/contesă de Reichenbach-Lessonitz:
    

    Emilie Ortlöpp, Contesă de Reichenbach-Lessonitz
    • Luise Wilhelmine Emilie (26 februarie 1813 – 3 octombrie 1883), căsătorită cu Karl von Bose
    • Julius Wilhelm Albrecht (4 octombrie 1815 – 15 ianuarie 1822)
    • Gustav Karl (24 august 1818 – 26 septembrie 1861), căsătorit cu Clementine Richter
    • Amalie Wilhelmine Emilie (21 decembrie 1816 – 28 decembrie 1858), căsătorită cu Wilhelm von Lückner, apoi cu Karl Baron von Watzdorf
    • Emilie (8 iunie 1820 – 30 ianuarie 1891), căsătorită cu Felix Zichy-Ferraris
    • Friederike (16 decembrie 1821 – 23 februarie 1898), căsătorită cu Wilhelm Baron von Dungern
    • Wilhelm (29 iunie 1824 – 19 ianuarie 1866), căsătorit cu Helene Amelie Baroness Goeler von Ravensburg
    • Helene (8 august 1825 – 14 martie 1898), căsătorită cu Oswald Baron von Fabrice
    La câteva luni după decesul primei soții, Prințesa Augusta (19 februarie 1841), căsătoria morganatică a lui Wilhelm cu fosta metresă și copiii lor au fost legitimizați. Emilie Ortlöpp a murit la mai puțin de doi ani după căsătorie, în 1843.
    Din nou, la câteva luni după decesul celei de-a doua soții, Wilhelm s-a căsătorit (morganatic) cu Caroline, baroneasă de Berlepsch (1820–1877), fiica lui Ludwig Hermann, baron de Berlepsch (1782–1845). Căsătoria a rămas fără copii. Mai târziu ea s-a recăsătorit, la 28 octombrie 1851 cu Karl Adolf Graf von Hohenthal (1811–1875), cu care a avut doi fii: Karl Adolf (n. 1853) și Karl Ludwig (n. 1857).
    Prințesa Tatiana a Greciei și Danemarcei, soția Prințului Nikolaos al Greciei și Danemarcei, fiu al regelui Constantin al II-lea al Greciei, este o descendentă a lui Wilhelm al II-lea de Hesse. 

    Wilhelm II

    Părinți Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Karoline Amalie de Hesse-Kassel Marie Friederike of Hesse-Kassel[*]  Căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei Emilie Ortlöpp Caroline de Berlepsch Copii Prințul Wilhelm Prințesa Karoline Prințesa Luise Frederic Wilhelm Maria, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Ferdinand

• 1875: Francisc al V-lea, Duce de Modena (n. 1819)

• 1894 - A murit Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 1844)

  

  Karl August Wilhelm Nicolaus Alexander Michael Bernhard Heinrich Frederick Stefan - foto: ro.wikipedia.org

  Karl August Wilhelm Nicolaus Alexander Michael Bernhard Heinrich Frederick Stefan, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (31 iulie 1844 – 20 noiembrie 1894), prinț german și moștenitor (Erbgroßherzog) al Marelui Ducat de Saxa-Weimar-Eisenach.

• 1894 - A murit Anton Rubinstein, pianist și compozitor rus (n. 1829)

  

  Anton Grigorievici Rubinstein – foto: ro.wikipedia.org

  Anton Grigorievici Rubinstein (n. 28 noiembrie 1829 în Wychwatinez Podolia – d. 20 noiembrie 1894 în Peterhof la Sankt Petersburg), compozitor, pianist și dirijor rus de origine evreu. A fost fratele compozitorului Nicolai Grigorievici Rubinstein.

• 1897: Miron Pompiliu (n. Moise Popovici, 20 iunie 1848, Ștei, comitatul Bihor, d. 20 noiembrie 1897, Iași) a fost un scriitor și folclorist român. Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa)^[1]. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiuș și Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia^[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lectură din Oradea pentru merite publicistice deosebite^[2]. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară,^[3] unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu^[3] și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii^[3].
  A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă^[3]:

  „Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

  În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.^[4]
  După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.^[3]
  La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.^[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.^[5]
  În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor^[3].
  La 14 noiembrie 1897 se împușcă în cap, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași. Opera: 
• Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
• Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
• Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
• Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
• Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
• Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998 

  Miron Pompiliu

• 1910 - (7 noiembrie s.v) A încetat din viaţă scriitorul rus Lev Nicolaevici Tolstoi.(n.09.09.1828 s.n/ 28 august s.v.)

  

  Lev Tolstoi – foto: ro.wikipedia.org

  Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana – d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo) scriitor rus. Alături de Fiodor Dostoievski, contele Tolstoi a fost unul dintre scriitorii de seamă ai perioadei cunoscute ca vârsta de aur a literaturii ruse si unul dintre marii romancieri ai lumii.

  Operele sale ”Război şi pace”, “Anna Karenina”, “Învierea”, au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. „Nu este măreție acolo unde nu este simplitate.”

• 1925 - A decedat Stefan Zeromski, prozator si dramaturg polonez (romanele “Oameni fara adapost”, “Cenusa”); (n.14.10.1864).

• 1925 - A murit Alexandra a Danemarcei, soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1844)

  

  Alexandra a Danemarcei - foto: ro.wikipedia.org

  Alexandra a Danemarcei (1 decembrie 1844 – 20 noiembrie 1925) a fost soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit și, astfel, împărăteasă a Indiei în timpul domniei soțului ei.

• 1938 - A decedat Jean Athanasiu, bariton român. (n. 1885)

  

  Jean Athanasiu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Jean Athanasiu (n. 28 februarie 1885, București – d. 20 noiembrie 1938, București) a fost un bariton român. Vocea sa puternică, cu timbru plăcut, și jocul de scenă expresiv l-au situat printre cei mai buni cântăreți de operă români.

  Rolurile sale mai de seamă: Rigoletto („Rigoletto” de Verdi), Scarpia („Tosca” de Puccini), Cneazul Igor („Cneazul Igor” de Borodin), etc. A contribuit la întemeirea Operei Române din București.

• 1938 - A decedat fizicianul american Edwin Hall  (n. 1855)

  

  Edwin Herbert Hall – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Edwin Herbert Hall (n. 7 noiembrie 1855, Great Falls, Maine — d. 20 noiembrie 1938, Cambridge,Massachusetts) a fost un fizician american. În 1879 descoperă ceea ce mai târziu se va numi Efectul Hall. Efectul Hall apare atunci când un curent electric este plasat într-un câmp magnetic, cauzand o diferență de potențial și un câmp transversal.

• 1938 - A decedat Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (n. 1869)

  

  Maud de Wales - foto: ro.wikipedia.org

  Maud de Wales (Maud Charlotte Mary Victoria; 26 noiembrie 1869 – 20 noiembrie 1938), soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei.

• 1947: Wolfgang Borchert, scriitor german (n. 1921)
• 1952: Benedetto Croce, filosof, istoric și politician italian (n. 1866)

• 1957: A murit Mstislav Dobujinski, pictor rus de origine lituaniana; (n.14.08.1875).

  

  Mstislav Valerianovici Dobujinski (autoportret) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Mstislav Valerianovici Dobujinski (n. 14 august (2 august, stil vechi) 1875 la Novgorod, d. 20 noiembrie 1957 la New York, Statele Unite ale Americii), pictor rus de origine lituaniană.

• 1964: Sabin Manuilă (n. 19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad - d. 20 noiembrie 1964, New York) a fost un medic, demograf și statistician român^[1], membru corespondent al Academiei Române. Sabin Manuilă s-a născut în comuna transilvăneană Sâmbăteni, jud. Arad, în data de 19 februarie 1894. A absolvit Facultatea de Medicină din Budapesta. În data de 1 decembrie 1918, a reprezentat asociația studenților români din capitala maghiară la marea adunare de la Alba Iulia. Sabin Manuilă a fost colaborator al lui Victor Babeș.^[2] Doctor în medicină al Universității din Cluj, a devenit la doar 44 de ani membru corespondent al Academiei Române, în 1938. Sabin Manuilă a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, șef de secție al Institutului de Igienă și Sănătate Publică, secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale din România (1936), director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.^[2] Personalitate științifică de talie internațională, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.^[1] În perioada Loviturii de stat din 23 august 1944 era director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din apropiații lui Iuliu Maniu, împărtășind ideile politice ale Partidului Național-Țărănesc. La propunerea acestuia, după lovitura de stat de la 23 august, Sabin Manuilă a fost numit la 13 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de Stat pentru reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.^[3]
  În 1948, pe măsură ce comunizarea țării se intensifica, concomitent cu arestarea personalităților vechiului regim, alege calea exilului, stabilindu-se în New York, S.U.A.^[1][4] A colaborat cu Fundația “Iuliu Maniu” și în special cu Comitetul Național Român, pentru a ajuta refugiații din România. În Statele Unite, a lucrat pentru Institutul de Cercetări Alimentare (The Institute for Food Research) al Universității Stanford, contribuind substanțial la studiul intitulat “Economia agricolă a țărilor danubiene: 1935 – 1945. Ulterior, a devenit consilier al Biroului American de Statistică (US Bureau of Census) din Washington. Ca o recunoaștere internațională a activității sale științifice, a devenit membru în Comisia de Populație a Ligii Națiunilor Unite (ulterior Organizația Națiunilor Unite - ONU), membru al Institutului Re­gal Olandez de Statistică de la Haga, consultant al Organizației Mondiale a Sănătății, vicepreședinte al Uniunii Internaționale pentru Studiul populației cu sediul la Berlin.^[1] Sabin Manuilă s-a stins din viață în New York, în data de 20 noiembrie 1964.^[5] În memoria sa, la solicitarea directorului școlii generale din Sâmbăteni, înființate în 1786, în 1 septembrie 2008, școala a fost numită Școala Generală ”Sabin Manuilă” Sâmbăteni. 

  Sabin Manuilă

  Sabin Manuilă în 1934

  * 1975: A murit Francisco Franco Bahamonde, general si om politic spaniol.
  

  Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco Bahamonde - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  A pus capat razboiului civil spaniol (1936–1939), iar ca sef al statului, din 1.04.1939, a instaurat în Spania un regim autoritar, fiind numit “ultimul dictator fascist supravietuitor”; prin legea de succesiune propusa de Generalul Franco, Spania a revenit la sistemul monarhiei constitutionale, în 1969, când printul Juan Carlos de Bourbon a fost desemnat de catre general ca viitor monarh; la 22.11.1975, printul Juan Carlos a fost proclamat rege al Spaniei; (n.04.12.1892).

• 1984: Faiz Ahmas Faiz, poet pakistanez (n. 1911)
• 2006: Zoia Ceaușescu (n. 1 martie 1949 - d. 20 noiembrie 2006) a fost fiica fostului președinte al României Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. A avut doi frați, Valentin și Nicu Ceaușescu. A urmat cursurile Liceului nr. 24, actualmente Liceul „Jean Monnet”^[1] pe care l-a absolvit în 1966.
  Absolventă a Facultății de Matematică, avea preocupări intelectuale, bibliofilă și colecționară de opere de artă. Nicolae și Elena Ceaușescu nu priveau cu ochi buni viața socială a fiicei lor, motiv pentru care au ordonat în repetate rânduri Securității să o urmărească și să-i „spargă anturajul”.^[2]
  Și condițiile în care și-a luat doctoratul în matematică sunt neclare. Mărturie stau amintirile lui Ciprian Foiaș, matematician de prestigiu, dar care dorind să emigreze din țară a trecut peste principiile sale.
  S-a căsătorit în 1980 cu inginerul sibian Mircea Oprean, cadru universitar la Politehnica din București. Înainte de 1989, Zoia ajunsese șefa secției de matematică de la INCREST (Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică) și locuia într-o vilă de pe strada George Enescu 2-4.
  Anumite valori din casa Zoiei, incunabule, stampe și cărți rare, au ajuns la Biblioteca Națională și au fost parțial returnate proprietarei cu puțin timp înainte de moartea acesteia, survenită în urma unui cancer pulmonar, în noiembrie 2006. Zoia Ceaușescu a publicat între 1976 și 1988, 22 de lucrări, printre care se pot menționa:
  • Ceaușescu, Zoia; Vasilescu, F.-H. (1978). „Tensor products and the joint spectrum in Hilbert spaces”. Proceedings of the American Mathematical Society. American Mathematical Society. 72 (3): 505–508. doi:10.2307/2042460. JSTOR 10.2307/2042460. 0509243.
  • Ceaușescu, Zoia (1979). „Lifting of a contraction intertwining two isometries”. The Michigan Mathematical Journal. 26 (2): 231–241. doi:10.1307/mmj/1029002216. 0532324.
  • Arsene, Gr.; Ceaușescu, Zoia; Constantinescu, T. (1988). „Schur analysis of some completion problems”. Linear Algebra and its Applications. 109: 1–35. doi:10.1016/0024-3795(88)90195-4. 0961563. 

    Zoia Ceaușescu

    * 2006: Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006)^[1], cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor.^[2] A fost considera ^]unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării” A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].
    La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.
    Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].
    În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.
    E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]

    E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]
    Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.
    În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.
    Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]
    E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]
    Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]
    Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].
    Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]

    .
    Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.
    E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]
    În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].
    A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “
    A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].
    Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]
    

    Andrei Colompar și Natalia Colompar
    Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]
    Artiștii săi preferiți au fost per rând:

    Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.
    Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:

    Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.

    Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:

    Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].
    A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.

    Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).
    Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte. 

    Andrei Colompar

• 2010: Roxana Janina Briban (n. 28 octombrie 1971, București - d. 20 noiembrie 2010, București) a fost o soprană română, solistă a Operei Naționale București (2000-2009) și colaboratoare a Operei de Stat din Viena (2003-2010). Roxana Briban se dedică vieții muzicale încă de la vârsta de 6 ani, prin studiul viorii și cel al cântului, devenind în scurt timp solistă a Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, cu care susține peste 300 de concerte în țară și în străinătate. Absolvă Universitatea de Muzică din București la clasa prof. univ. Maria Slătinaru-Nistor în anul 2000. Imediat după absolvire, debutează ca solistă a Operei Naționale din București, cu rolul Contesei din opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart.
  Începutul carierei internaționale este marcat de debutul la Wiener Staatsoper, în anul 2003, cu rolul Micaela, din opera Carmen de Georges Bizet. De atunci, soprana româncă devine invitat permanent al scenei vieneze, încheind contracte până în stagiunea 2009-2010, cu rolurile Donna Elvira (Don Giovanni), Mimi (Boema), Cio-Cio San (Madama Butterfly), Amelia Grimaldi (Simone Boccanegra), Contesa (Nunta lui Figaro) și Tatiana (Evgheni Oneghin). Rămâne fidelă scenei bucureștene în timp ce este invitată în teatre precum Volksoper Wien, Deutsche Oper Berlin, Theatre Capitole du Toulouse, Teatro Municipal Santiago de Chile și Het Muziektheater din Amsterdam, la Zurich, la Roma, Dresda, Madrid, Atena, Bangkok, Singapore sau Seul și unde are prilejul de a fi alături de dirijori renumiți precum Marco Armiliato, Adam Fischer, Rafael Fruhbeck de Burgos, Michail Jurowski , Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Marc Piollet, Peter Schneider, Vjekoslav Sutej, regizori ca Michael Hampe, Robert Wilson și artiști celebri precum Agnes Baltsa, Giuseppe Filianoti, Ferruccio Furlanetto, Franz Grundheber, Ildiko Raimondi, Michael Schade, Stephania Toczyska.
  Timbrul vocal lirico-spinto îi permite sopranei Roxana Briban abordarea unei palete variate de roluri, de la Leila (Pescuitorii de perle), Micaela (Carmen), Nedda (Paiațe) la Marguerite, Elena (Mefistofele) sau roluri mozartiene precum Contesa (Nunta lui Figaro), Donna Elvira, Donna Anna (Don Giovanni), cât și roluri verdiene ca Violetta Valery (Traviata), Alice Ford (Falstaff), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Aida din opera cu acelasi nume, Leonora (Trubadurul), Elisabetta de Valois (Don Carlo), din repertoriul puccinian interpretând rolurile Mimi (Boema) și Cio-Cio San (Madama Butterfly). În repertoriul său se regăsesc lucrări vocal-simfonice, de la Bach, Haendel, Beethoven, Brahms, Felix Mendelssohn Bartholdy, Verdi, Mahler, pâna la Dmitri Șostakovici și Paul Hindemith. După turneul asiatic, cu opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart, în rolul Contesei, colaborarea cu Wiener Staatsoper a continuat în stagiunea 2007-2008 cu alte două turnee, în Europa (Luxemburg) cu opera Don Giovanni, în rolul Donna Elvira.
  În octombrie 2009, soprana Roxana Briban cântă pentru ultima oară la Opera de Stat din Viena, interpretând rolul Contesei Almaviva din opera Nunta lui Figaro. Ultima apariție în fața publicului are loc la Varșovia, în Polonia, pe data de 1 decembrie 2009, cu ocazia Zilei Naționale a României. Concertul de arii și duete, alături de tenorul Piotr Rafalko, este susținut în fața oficialităților române și poloneze, în sala de concerte a Palatului Regal.
  Pe data de 20 noiembrie 2010, soprana Roxana Briban încetează din viață, la vârsta de 39 ani. După aproape un an de inactivitate profesională, motivată de întreruperea angajamentului fix pe care îl avusese cu Opera Națională București, încă din anul 2000, pe fondul cererilor de reziliere a contractelor internaționale primite în decurs de un an, artista decide să-și pună capăt zilelor. 

  Roxana Briban

  Roxana Briban la o ședință foto.

• 2016: Konstantinos Stefanopoulos, politician grec, președinte al Greciei (n. 1926)
• 2016: William Trevor, scriitor irlandez (n. 1928)
• Sari la navigareSari la căutare

  Anton Tauf
  Date personale
  Născut	18 aprilie 1946  Baia Mare, România
  Decedat	20 noiembrie 2018 (72 de ani) Cluj-Napoca, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor regizor de teatru
  Modifică date / text

  2018: Anton Tauf (n. 18 aprilie 1946, Baia Mare, Regatul României - d. 20 noiembrie 2018, Cluj-Napoca, România) a fost un actor, regizor^[1] și profesor, director al Teatrului Național din Cluj, în perioada 1992-1993, director al Teatrului Dramatic din Baia-Mare în perioada 1995-2002.

  STUDII

  • Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, București, promoția 1968, clasa prof. Beate Fredanov și Octavian Cotescu.

  FILMOGRAFIE

  • Ultima noapte a copilariei (1968)
  • Vifornita (1973)
  • Ultima frontieră a morții (1979)
  • Încrederea (1984)
  • Miracolul (1988)
  • Încrederea (1984)
  • Feedback (2006)
  • Transylvania (2006)^[2]
  • Feedback (2006)^[3]

  Premii:

  • Premiul pentru Cel Mai Bun Actor pentru rolul titular din spectacolul BARRYMORE de William Luce, regia Tudor Lucanu, la cea de-a XIX-a ediție a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, 2013.

  FAMILIE

  A fost soțul artistei Judith Hirsch și tatăl scriitorului Anton Tauf (1977-2015).

  * 2018: Aaron Klug, chimist britanic de origine lituaniană, laureat Nobel (n. 1926)

Sărbători

În calendarul ortodox:

• Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului; +) Sf Cuv Grigorie Decapolitul; + Sf. Mc. Dasie; Sf. Ierarh Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului 
  
  Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Cuvios Teoctist Mărturisitorul și Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 20 noiembrie – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro (calendarul creștin-ortodox)

• Ziua universală a copilului

  Aniversată în fiecare an la 20 noiembrie, Ziua universală a copiilor marchează ziua în care Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1959, Declarația pentru Drepturile Copiilor și, în 1989, Convenția pentru Drepturile Copiilor (1989), se arată pe site-ul www.un.org. La 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a ONU a recomandat țărilor din întreaga lume (Rezoluția 836, IX) să introducă începând cu 1956 un eveniment anual, intitulat Ziua universală a copiilor dorindu-se încurajarea fraternității și înțelegerii între copiii din întreaga lume și de a promova totodată bunăstarea acestora. A fost făcută recomandarea ca fiecare țară să aleagă o dată cât mai apropiată pentru marcarea acestui eveniment.

• Ziua industrializării Africii

  Ziua industrializării Africii se marchează la 20 noiembrie și a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU la 22 decembrie 1989 (Rezoluția 44/237)

RELIGIE ORTODOXĂ

Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului; 

+) Sf Cuv Grigorie Decapolitul; 

+ Sf. Mc. Dasie; 

Sf. Ierarh Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului 

Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului are o singură zi de înainteprăznuire. Cântările zilei o laudă pe Sf. Ana pentru că și-a adus fiica să trăiască dedicându-și viața Domnului, la Templul din Ierusalim.

Troparul, glas 4

Bucurie mai dinainte ne dăruieşte astăzi Sfânta Ana, odrăslind Rod ce alungă întristarea, pe Singura pururea Fecioară, pe care o şi aduce astăzi cu bucurie, făgăduiţele rugăciuni împlinindu-şi în Templul Domnului, ca pe Ceea ce este Biserică a Cuvântului lui Dumnezeu şi Maică Curată.

 +) Sf Cuv Grigorie Decapolitul

Viața Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul

    Viața Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul

După ce s-a curățit de patimile trupului și ale sufletului, după ce a primit darul Sfântului Duh întru sine, și ca un alt Pavel a strălucit cu lumină cerească și dumnezeiască, Sfântul Grigorie s-a făcut vas ales ca să ducă mărturisirea dreptei și sfintei credințe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane.

Acesta s-a născut într-una din cetățile Decapoliei, care se numește Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie și era robit de patimile trupului, încât pentru mântuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maică să o chema Maria și era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de fii, care, fiind rădăcină bună și frumoasă stâlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.

Ajungând la vârsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă și a învățat toate câte i s-au părut că-i sunt de trebuință, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie și toate cuvintele folositoare și mântuitoare de suflet, câte le auzea, le împlinea și cu fapta, ca un cunoscător și înțelept. Apoi, înălțându-și mintea la cele cerești, a urât cu totul cele pământești, iar de trup nici o grijă nu purta. Și nu mânca nicidecum bucate bune și scumpe, ci simple și puține, cât să împlinească nevoia trupului, deși îl sileau părinții să mănânce și să se veselească împreună cu dânșii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieștilor Scripturi, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpându-se, și-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.

Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori și ascultă cu multă luare aminte cântările lui David, prin care își aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtându-se în loc liniștit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemânatic la multe feluri de lucruri de mâna din care își câștigă hrana vieții, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinții lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe și frumoase, iar el, iubitul și doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducându-și aminte de cuvântul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărătești.

După ce a ajuns la vârsta cea legiuită, au vrut părinții să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, având dorința să-și păzească întreagă înțelepciunea și fecioria, pe ascuns lepădându-se de lume și de toate cele frumoase și veselitoare ale ei, de părinți și de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns și s-a dus într-o mănăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătățit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuți la minte și supărau pe cei credincioși. Pentru aceea, ca să nu-l supere și să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credințe și-a lăsat scaunul și petrecea prin munți și prin peșteri.

Tânărul Grigorie, mergând la păstorul acesta îmbunătățit, i-a spus că are de gând să se facă monah. Iar episcopul, văzându-l plin de râvna dumnezeiască și arzând cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop și l-a trimis la niște monahi, care petreceau într-un loc prea liniștit și ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoințele și deprinderile monahicești.

Întru acestea petrecând Grigorie și nevoința cea bună săvârșind, după cuvântul Apostolului, punând suișuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfântului, iar maică să dorind să-l vadă și neștiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mănăstirile, schiturile, sihăstriile și pustietățile, până când cu multă osteneală și după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.

După ce l-a aflat și a înțeles că vrea să se facă monah și să slujească lui Dumnezeu întru feciorie și întru curățenie, ea, ca o binecredincioasă și de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mântuirii; ci mai ales l-a lăudat și l-a învățat să fie mare la suflet și îndrăzneț către nevoințele monahilor. Numai această l-a rugat: să meargă într-o mănăstire de obște, care se află la locurile de primprejur în care era și un frate al lui, ca astfel amândoi să se nevoiască și să aibă unul prin altul mângâiere și ajutor.

Deci, Sfântul Grigorie, văzând că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vârtos ajutătoare spre mântuirea fratelui său - căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinții lor, când aceștia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale și s-a dus în acea mănăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste și prietenie cu ereticii.

Acest lucru, după ce l-a înțeles sfântul, nu l-a suferit, ca un râvnitor al bunei credințe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraților mănăstirii aceleia, spunând că nu este vrednic a păstori atâtea oi cuvântătoare, fiind eretic și luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfântului și umplându-se de mânie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfântul fără milă. Sfântul a primit mulțimea loviturilor ca o rouă cerească și mulțumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credință.

Deci a fugit din acea mănăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmând și canonul 121 al Sfântului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieși din mănăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtând pe trupul său rănile care le luase asupră-și de la egumenul eretic pentru adevărata credință. Apoi a mers la altă mănăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon și care era arhimandrit peste toate mănăstirile celor două cetăți. Aceluia i-a spus toate câte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătându-i și rănile ce le luase de la dânsul.

Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa și, după ce l-a mângâiat, l-a rânduit să petreacă cu ceilalți părinți și frați ai mănăstirii, dându-i canon și rânduiala, cum să petreacă și în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată faptă bună, cea lucrătoare, căci și el era foarte îmbunătățit și prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene și în nevoințele cele monahicești.

Tânărul Grigorie primea învățăturile, sfaturile și îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se așează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune și în nevoințele monahicești. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoștință, în răbdare, în blândețe, în dragoste către Dumnezeu și către aproapele și, în toate faptele bune, încât s-a făcut iubit tuturor fraților mănăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cât se vedea cinstit de către toți, cu atât mai mult se smerea, în toate urmând lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, și ne-a învățat, zicând: Luați asupra voastră jugul Meu, și vă învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima.

Deci, după ce a petrecut în această sfântă mănăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune și după ce s-a iscusit în toate luptele minții și s-a îmbrăcat cu putere de sus și cu toate armele lui Dumnezeu - cum zice apostolul -, s-a înarmat și s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meșteșugirilor diavolești. Apoi cunoscând că va putea să locuiască deosebit și, ca un viteaz ostaș, să iasă în câmpul de luptă cu dușmanul cel nevăzut și să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mănăstirii să-i dea voie a ședea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupești și pământești.

Acel bun păstor, cunoscând râvna lui cea fierbinte către viața cea desăvârșită, și dragostea lui către Dumnezeu, apoi înțelegând că darul Sfântului Duh s-a sălășluit întru dânsul pentru curățenia și smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat și s-a dus într-o peșteră care era într-o prăpastie adâncă, în care sfântul a intrat bucurându-se, și care nu era departe de mănăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gâlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat și acolo mare supărare, căci locuiau în peștera aceea mulțime de draci, încât nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.

Mai înainte cunoscând diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte și cu toții s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătându-se în chip de ostași înarmați cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigând cu glasuri groaznice și neobișnuite, zicând: „Ieși din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom și omorî”. După aceea s-au prefăcut toți în scorpii și în balauri înfricoșați și au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai și numai pentru a-l înghiți.

Sfântul, cunoscând viclenia lor, nu se temea nicidecum de dânșii, și stătea cu vitejie și fără temere, ca un ostaș viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrângându-i și biruindu-i. Iar ei, ca niște valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu și s-au întors rușinați, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după câtăva vreme, iarăși au năvălit asupra lui Grigorie, și când el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl mușcau de picioare, iar când sfântul făcea metanii ei se încolăceau pe mâinile lui și se atârnau de el ca să nu se ridice în sus, îl mușcau de mâini și îl înțepau cu limbile ca niște ace înveninate încât îi pricinuiau sfântului mari și nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, și să i-o atragă spre cele pământești.

Sfântul Grigorie, având nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile și mușcăturile lor, ci ca pe niște săgetături copilărești le socotea. De aceea, văzând ticăloșii diavoli că nu pot să-l izgonească și că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peșteră. Însă, nu după multe zile iarăși s-au prefăcut în chip de ostași mulți și au venit în peșteră cu săbii, cu sulițe, cu arcuri și cu unelte de război.

Apoi, năvălind asupra Sfântului cu strigăte și cu chiote se lăudau că de nu va ieși din peșteră, îl vor omorî. Iar el, însemnându-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe niște păianjeni a risipit toate meșteșugurile lor, și pe toți i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: „De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloșii?”. Acestea zicând, s-au risipit, căci rugăciunea Sfântului îi ardea ca o văpaie de foc și au fugit toți înfricoșați.

După câteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stânga, pe care le-au adus asupra Sfântului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său și să-l facă desăvârșit în toată faptă bună și astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvântul Apostolului, ca să se facă ostaș al Împăratului Hristos și din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmașului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfântului?

În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinților patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peșteră la Cuviosul, având cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, și au zis către dânsul: „Noi suntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos și am venit să-ți dăm daruri și puteri asupra dracilor”. Dar el, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat și s-au făcut nevăzuți. De aceea, văzând ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare și să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atât de mare război de desfrânare, încât ardea de această patimă, ca și cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeți de fier, înfocate.

Aflându-se în acel război cumplit și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă că aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dânsul și-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmașului, i-a dat ajutor și în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită și cuvioasă, care semăna cu maică să, și aceea l-a întrebat pe Sfântul, zicând: „O prea iubitule fiu, care este pricina mâhnirii tale?”.

Iar Sfântul, punându-și degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mâna locul unde i-a arătat și desfăcând rana lui cu degetul că și cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucățică putrezită, zicându-i: „Iată, aceasta a fost durerea ta și nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Acestea văzându-le, s-a deșteptat și, cunoscând că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrânare, s-a bucurat și I-a mulțumit.

După aceasta, având dorință să vadă pe fratele său, a trimis la dânsul pe ucenicul care îi slujea, când avea trebuință de câte ceva, ca să-l aducă la dânsul acolo în peșteră. Deci, rămânând el singur, se îndeletnicea cu gândirea la Dumnezeu în trezirea minții. Iar într-o noapte, aflându-se singur stând la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dânsul o uimire și a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele și, înconjurând toată peștera și locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ținut mai multe zile, până când a venit ucenicul de la fratele lui și a bătut în ușa peșterii ca să-i vestească despre acesta.

Sfântul auzind, s-a trezit ca dintr-o beție din vedenia aceasta. Și după ce i-a deschis ușa, văzând pe ucenicul său, l-a întrebat, zicând: „Cum te-ai întors așa degrabă, frate?”. Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: „N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflând pe cel căutat și zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă”. Cuviosul a întrebat pe ucenic: „Dar câte zile sunt de când te-ai dus și în care zi ai venit?”. Iar el i-a răspuns: „Am plecat Duminică de aici și astăzi este joi, a doua săptămână”.

Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atâtea zile, pe când lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temându-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugându-l să facă osteneală și să vină până la dânsul, căci are să-i spună un cuvânt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea așa: „Grigorie smeritul și nevrednicul monah, scriu prietenului și dascălului meu Simeon să se bucure. Neavând eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, și tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc și povățuitor, purtător de grijă și rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijești de mântuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea și eu, îndrăznind către tine, ca și către părintele meu cel dumnezeiesc și iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înștiințez că un lucru mi s-a întâmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu și pe care nu-mi este cu putință a-l vesti altcuiva, fără numai ție, părintelui meu, și de la tine doresc să iau învățătură și sfătuire pentru cele ce mi s-au întâmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău și fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc”.

Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmașul. Sculându-se îndată s-a dus la dânsul în peștera unde locuia. Sărutându-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcând rugăciune împreună și după rugăciune șezând, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicând: „Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ți s-a întâmplat vreo ispită din partea vrăjmașului?”.

Sfântul Grigorie a răspuns către dânsul cu grai blând și cu multă smerenie: „În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am și mâhnire și bucurie. Mâhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmașul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat și m-a luminat, poate să fie dumnezeiască și mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămână astăzi de când îmi făceam într-o noapte rugăciunea obișnuită, rugându-mă singur și slăvind pe Dumnezeu, când îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap până la picioare și tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.

Acea lumină s-a arătat șapte zile, iar mireasmă și acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputințe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sângelui; și de alta sufletească, adică de patimile și luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit și am multă pace și liniște în inima mea și mângâiere în sufletul meu.

Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător și iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuiești și să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cât mi-a fost cu putință a ține minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioșiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi și să-mi limpezești judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească și să mă amăgească pe mine nevrednicul”.

Arhimandritul, umplându-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovnicești, a zis către dânsul: „O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit și te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască și cerească, cu care Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea și milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu bună mireasmă te-a izbăvit de necurăția cea aducătoare de moarte.

Deci, nevoiește-te cât poți, știind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci așa răsplătește și preamărește Domnul pe robii Săi, care-și curăță mintea și sufletul de patimile cele trupești și sufletești, și-i face vestiți în lume ca pe niște adevărați robi vrednici de împărăția Lui; ca astfel să folosească și pe alții cu pilda lor cea bună, urmând faptele lor cele bune, să se mântuiască și, mântuindu-se, să dobândească împărăția cerurilor”.

Deci, după ce s-a curățit astfel de patimile trupului și ale sufletului, după ce a primit darul Sfântului Duh întru sine și, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească și dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei și sfintei credințe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioși bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care știe inima fiecăruia, judecind că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicând către dânsul: „Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvârșire, ieși din pământul tău și din rudenia ta și înstrăinează-te pentru folosul tău și al celor ce au trebuință de învățătura ta”.

După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sârguință a ieșit din peșteră și s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă și neputând merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii și luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflând multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfântul s-a rugat să-l primească a merge și el; dar corăbierii, temându-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieșeau din port. Însă Sfântul, îi îmbărbăta, făcându-i să îndrăznească prin sfaturile și îndemnurile sale, precum și prin făgăduințele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Și astfel, prin rugăciunile Sfântului, s-a făcut vreme prielnică și cu vânt bun.

Deci corăbierii, îndemnându-se, au plecat și cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuți de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfântul, însă, avea multă râvna să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulțise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane și că mulți se molipsiseră de acel eres, chiar însuși împăratul și boierii divanului împărătesc, și aceasta aducea multă supărare creștinilor adevărați. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credința cea dreaptă și adevărată și să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.

Rămânând Sfântul în ostrovul acela câtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creștinii de acolo. Căci împărații, fiind atinși de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoșate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Și aceasta era tot meșteșugirea vrăjmașului mântuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfântul, neavând unde să-și plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărătești, l-a primit în casa lui; și astfel Sfântul a zăbovit în acea casă câtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinți, a îmbogățit pe sărac și l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfântului. Iar când voia Sfântul să plece, săracul acela plângea foarte mult, temându-se că nu cumva să ajungă iarăși sărac, precum a fost mai înainte. Văzând Sfântul pe sărac că plânge și nu îi este cu voie a se duce de la dânsul, a fugit pe ascuns.

Apoi, trecând prin strâmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrând, l-a întâmpinat pe uliță un tânăr. Văzând pe Sfântul și, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrâșnea asupra Sfântului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mânie nedreaptă asupra Cuviosului, bătându-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulțumire, rugându-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tinărului aceluia care l-a bătut, ca și Sfântul întâiul Mucenic Arhidiacon Ștefan.

Mai pe urmă, deșteptându-se tânărul că dintr-o beție din mânia cea drăcească, a întrebat pe Sfântul: „Cine și de ce neam ești?”. Iar el a răspuns: „Sunt creștin, rob adevărat al lui Hristos și umblu ca să propovăduiesc credința cea adevărată oamenilor amăgiți cu eresul luptării contra sfintelor icoane, și să-i întorc de la rătăcire”. Iar tânărul, văzând blândețea și smerenia Sfântului și auzindu-i cuvintele cele dulci și blânde, s-a umilit foarte și căzând la picioarele lui își cerea iertare. Sfântul, sfătuindu-l și dojenindu-l ca să nu fie atât de mânios asupra aproapelui, nici să-și mai ridice mâna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările și bătăile de la cei de aproape, după cuvântul Domnului Hristos care zice: De te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeiești sfătuindu-l, l-a iertat și l-a binecuvântat. Iar tânărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului și de viața lui cea îmbunătățită, s-a dus mulțumind lui Dumnezeu și Sfântului.

Sfântul, plecând de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil și ieșind din corabie, a mers pe jos până la un râu ce se numea Struma. Acolo erau niște tâlhari bulgari care străjuiau țărmurile râului aceluia și prădau corăbiile ce treceau. La aceștia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dânșii. Iar ei, văzând îndrăzneala lui, s-au mirat și au zis unii către alții: „Ce fel de om este drumețul acesta, căci nu se teme și nici nu vorbește cu noi, și are atâta îndrăzneală ca și cum ar fi petrecut tot cu noi?”.

Și au început a se sfii de dânsul și a-l cinsti ca pe un sfânt al lui Dumnezeu. Iar Sfântul făcându-le semn că vrea să treacă râul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a râului și i-au arătat și calea încotro vrea să meargă și nu i-au făcut nici un rău. Căci de faptă bună știu a se cucernici și a o cinsti și vrăjmașii și lucrătorii de rele.

Deci, vrând Sfântul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic și, după ce a intrat în cetate, a mers la o mănăstire în care era un pustnic vestit și un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătățiți, cu care a petrecut câteva zile. După aceea plecând de acolo s-a dus pe uscat la Corint, și de acolo, căutând corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care țineau drumurile; dar Sfântul a zis către dânșii: „Îndrăzniți, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veți pătimii”. Deci, după cuvântul și făgăduința Sfântului au plecat și au ajuns la Righion feriți de toată primejdia.

După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic și temător de Dumnezeu. Acolo venind niște cetățeni din vecinătate îl rugau pe Sfântul Grigorie să primească ceva milostenie de la dânșii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cât de puțin. Sfântul cunoscând din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate și răpire, deși nu văzuse până atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrând să-i învețe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicând: „Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănânc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulți săraci și sărmani i-a sugrumat și le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, când trăia, fusese secretar și logofăt al domniei și, nedreptățind pe cei săraci, înmulțea averile domnești”.

Deci, de la Righion, Sfântul intrând în corabie, când voia să pornească, s-a apropiat de dânsul un monah tânăr, vrând să meargă și el la Roma, slujindu-i în toate trebuințele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încât se învăluia corabia și se purta de valuri și de-abia, cu mare nevoie, a ieșit la uscat. Apoi, făcându-se seară, a pus să mănânce. Mergând călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinându-se corabia de valuri, s-a împiedicat și a căzut în mare. Iar Sfântul, văzând pe călugăr că se îneacă în mare, și-a plecat genunchii la pământ și a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mântuiască de înec și să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultându-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic și l-a izbăvit de înec.

Ajungând la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniștindu-se trei luni, neștiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfântul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzând că-l cinstesc oamenii ca pe un sfânt, a fugit de la Roma. Căci, luând de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viața lui cea îmbunătățită și pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni și nu putea să se ascundă. Lăsând Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei și acolo închizându-se într-un turn ce era în cetate, se liniștea. Iar dracii, într-o noapte, pe când Sfântul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc și i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfântul, aflând o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulțime de șoareci mari și-l supărau când dormea, sau când se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit și s-au făcut nevăzuți.

În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe câți bărbați și tineri vedea, întrebuința diferite meșteșuguri ca să-i aducă la desfrânare și mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon și din alte țări, care nu știau viclenia și reaua ei lucrare. Căci îi ajuta și locul acela, deoarece turnul era la țărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfântul lua pe călători și-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăța și pe ea, aducându-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veșnice. Și atât de mult a înduplecat preaînțeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încât nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut și călugăriță. Iar casa ei s-a făcut ca o mănăstire, petrecând de aici înainte toată viața ei în curățenie și înțelepciune adevărată.

Deci, petrecând Sfântul acolo în turnul acela, cu multe osteneli și sudori pustnicești, își înmulțea faptele bune sufletești în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, și nu a lăsat pe Sfântul în pace; ci a intrat într-un balaur mare și înfricoșat, ce era încuibat acolo în acel turn și l-a pornit asupra Sfântului. Balaurul a alergat cu gura căscată și cu pornire înfricoșată încât ieșea văpaie mare din gura sa și făcea lucruri groaznice vrând să înghită pe Sfântul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică și a zis către dânsul: „Dacă ți-a dat Domnul putere ca să mă mănânci, apoi nu sta, căci eu sunt gata să mă dau spre mâncare. Dacă nu poți să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ți găsește alt cuib spre sălășluire ca să te izbăvești de mine”.

Atunci balaurul, o, minune, ca și cum l-ar fi bătut Sfântul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci și firea cea necuvântătoare știe a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici și a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulți oameni către Dumnezeu prin pocăință, fiind îndemnați de cuvintele învățăturii celei preadulci ale Sfântului.

Odată a venit la dânsul o femeie îndrăcită și cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă și multe alte minuni a săvârșit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit și foarte sălbatic, care îl strigă pe nume pe Sfântul. Iar el, văzând că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac și a tămăduit pe om; dar și el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut și după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins niște oameni și l-au bătut, apoi legându-l la ochi voiau să-i taie capul, zicând că este spion. Iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblânzească firea cea rea și ucigașă a acelor oameni. Și îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: „Încă tu grăind, iată Eu sunt de față”, ascultându-i rugăciunea, a îmblânzit inimile lor și nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăți să vadă ce le va porunci pentru dânsul.

Sfântul, mergând înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blândețe și cu smerenie: „Așa îți înveți eparhioții? O, părinte episcop, așa îți este cu plăcere ca să mă vezi omorât de acești oameni răi și netemători de Dumnezeu?”. Iar episcopul, vrând să-i bată și să-i pedepsească pentru aceasta, Sfântul s-a rugat și i-a iertat.

Plecând de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor și nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieșit dintr-însa și a ajuns la un puț, a aflat acolo un sărăcin dintr-aceia scoțând apă să-și adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfânt a ridicat sulița, ticălosul și pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mina și stând în văzduh întinsă și neputând să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugându-l să i-o tămăduiască. Iar Sfântul Grigorie, apropiindu-se de mâna cea îndrăzneață și, atingându-se de dânsa, a tămăduit-o.

Nu mult mai departe l-a întâmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcându-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Doamne, miluiește zidirea Ta și nu o lăsa să se tiranisească de diavoli”. Atunci îndată a ieșit dracul din omul acela și s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară și a petrecut în Mănăstirea Sfântului Mina, neavând nici un fel de hrană sau acoperământ decât o haină pe care o avea ziua și noaptea.

Când flămânzea, ieșea din biserică și mergea prin casele oamenilor și unde îi vedea mâncând intra și el și șezând la masă cu dânșii, mânca. Așa a petrecut multă vreme. Apoi iarăși se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviință să mănânce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărâre să petreacă nemâncat în biserica mai sus pomenită, până când îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălțime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, și pe mulți alți îmbunătățiți robi ai Lui în multe chipuri, așa și pe Sfântul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană în fiecare zi.

Deci, liniștindu-se Sfântul acolo, a venit la dânsul o femeie săracă și văduvă. Plângând cu amar și rugându-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit și a căzut; deci să-și facă milă de dânsa și să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfântul, milostivindu-se, a zis către dânsa: „Du-te și începe lucrul și Domnul Dumnezeul săracilor, îți va trimite ajutor”. Femeia aceea, având credință mare în cuvântul Sfântului și părându-i-se că a luat ceva în mâinile sale, ducându-se a început să pună temelia casei. Și îndată din locul acela a izvorât o mulțime de smoală pe care vânzând-o, nu numai că și-a zidit casa, cu prețul cel luat pe smoală, ci și hrana să o scotea sporindu-și toate cele de trebuință, cu îndestulare.

În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemânare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i și împărțind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine și mergând în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfântul, se ruga lui Dumnezeu, bătându-și pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscând fapta lui, s-a apropiat de dânsul și i-a zis: „În zadar îți bați pieptul fără folos, că de nu vei împărți la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ți ascultă Domnul rugăciunea”. Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoștința Sfântului și, cerând iertare de la Cuviosul, s-a dus și a împărțit și partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.

Ascultați și alte fapte mai minunate ca să cunoașteți cât dar avea de la Dumnezeu, căci cunoștea cele ce erau departe și cele viitoare, ca și cum ar fi fost de față.

Liniștindu-se Sfântul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfântului și intrând înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului și a început a juca pe genunchii și pe umerii lui, rizând fără rușine. Iar Cuviosul, rugându-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu și, suflând asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcându-se în șarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfântului, iar alt drac a început a azvârli cu pietre în chilia Sfântului și strigă cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i și rușinîndu-i, diavolii s-au dus amândoi. Căci Sfântul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscând toate meșteșugurile lor, le strică lesne ca pe niște țesături de păianjen.

Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfântului Mina, șezând deasupra unui stâlp, făcând și lucru de mâini. Iar Sfântul Grigorie, având mai dinainte cunoștință de la Duhul Sfânt de mutarea lui grabnică din viața aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicând: „Lasă-te de lucrul mâinilor tale și îngrijește-te de suflet, că s-a apropiat sfârșitul zilelor tale și vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit”. Deci, după cuvântul Cuviosului, după puține zile stâlpnicul s-a dus la Domnul.

Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvântare și sfătuire. Când voia să plece, Cuviosul i-a zis: „Mergi cu pace și spune-i părintelui tău să-și pregătească mormântul, că are să se sfârșească”. Și după puține zile după proorocirea Sfântului, Ava acela a adormit.

Erau alți doi frați după trup, cunoscuți și prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducând multe pricini. Sfântul cunoscând mai dinainte cele ce avea să li se întâmple, a zis către dânșii: „Eu vă sfătuiesc cele ce vă sunt de folos, dar de vreme ce nu primiți sfătuirea mea cea folositoare și vă socotiți nevrednici de dânsa, pentru frica, micșorarea și împuținarea voastră de suflet, să știți că în acest an veți fi luați de oaste, deși voi nu voiți aceasta”. Iar ei, socotind că Sfântul le zice aceasta despre oastea cea pământească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul și au murit amândoi.

Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac și făcea multe neorânduieli ca să-l ocărască și să-l bată ceilalți frați care petreceau aproape de dânsul. Iar aceia, văzându-l făcând nebunii, l-au prins, l-au legat și l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfântul, cunoscând adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut și neadevărat al monahului aceluia, zicându-i: „Minți, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ți folosește această fățărnicie, căci, dacă voiești să te mântuiești și să dobândești împărăția cerurilor, lasă-ți această fățărnicie și apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine și cu înlesnire te vei mântui”.

Un om oarecare avea multă dragoste și evlavie către Sfântul și venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întâmplat de a aflat un om mort în drum și, trecându-l cu vederea, s-a dus la Sfântul. Iar Cuviosul, când l-a văzut a zis către dânsul: „O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întâlnit în drum, și apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea și nu l-ai socotit întru nimic?”. Iar el, auzind cuvântul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoștința lui.

Un boier avea dregătorie de comit, și căzând într-o greșeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpânitorului Tesalonicului, care îl și închisese în temniță și îi hotărâse pedeapsa. Iar Sfântul nici nu auzise nimic din cele despre dânsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetății. Ci, de la Dumnezeu înștiințându-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia și cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniță și de la moarte.

Odată Sfântul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părțile Sclavoniei și să se sălășluiască în munții de acolo. Deci, pornind și mergând puțină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzând această grabnică întoarcere, a zis către dânsul: „Dar pentru ce, părinte, te-ai întors așa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?”. Sfântul a zis către dânsul: „Frate, doream să mergem și să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, și nu de multă vreme, prin voința lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulțime de oaste de barbari care au prădat și au omorât pe toți locuitorii acelui loc, încât curgea sângele șiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetățile și le-au pustiit”. Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: „Fără semn și fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc”.

Un monah era dator unui tânăr un galben și mergând monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dânsul i-a spus și aceasta: că este dator cu un galben cutărui tânăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dânsul: „Sîrguiește-te a plăti cât de curînd, ca să nu rămâi dator în veacul ce va să vie. Căci tânărul acela căruia îi ești dator degrabă va muri”.

După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoștința mai înainte a sfântului și degrabă a plătit datoria. Iar tânărul acela, după proorocia Sfântului, peste puține zile s-a dus către Domnul. După moartea și îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi și i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristându-se de moartea tânărului, a zis către cel care îi adusese vestea: „Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregătește-te de aceasta, căci curînd te vei duce și tu după dânsul”. Și după prorocia Sfântului s-a dus și acesta din viața aceasta.

Alt monah, anume Atanasie, care avea viața împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gând să mă duc la Constantinopol. Și mergând la Sfântul să iau binecuvântare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: „Am văzut un monah, anume Atanasie, vrând să meargă la Constantinopol, și punându-și în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo și s-a întors înapoi, iar eu am zis către dânsul: „Au doar pentru mine ți s-a descoperit această, părinte?”. Iar el a zis: „Da”.

Apoi trecând trei săptămâni, noi ne-am pregătit de călătorie și, punând în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfântul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvântare, căci voia să se ducă și el în Bizanț pe uscat. Și, având să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfântul binecuvântare și rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oști. Iar părintele nostru Grigorie, apucându-mă de mână, a împreunat mina mea cu mâna lui Gheorghe și strângându-le pe amândouă a zis: „Mergând cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit și pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri și strâmtorări te va scoate Dumnezeu prin dânsul”.

Deci eu, uitând de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Și luând iarăși binecuvântare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cârmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, și l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cârmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins și au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sârguință și de-abia l-am izbăvit din legături.

Mergând noi de acolo și ajungând la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cârmuitorului iarăși a prins pe Gheorghe și vrând să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie și cu dumnezeieștile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo și am călătorit puțină cale, am ajuns la un râu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.

Apoi mai călătorind, am ajuns la mare și, intrând în corabie, am plutit cu bună sporire și fără nici o supărare din partea tâlharilor de mare, care pândeau pe acolo. Așa am ajuns la Bizanț, și eu am hotărât să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-și toate treburile sale cu bine și luând o boierie de la împăratul care se numește Ilustrie, întorcându-se acasă, a mers la Cuviosul și îmbrățișând și sărutând cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, și cum, prin dumnezeieștile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.

După trei luni a venit și Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu și, zăbovind puțină vreme, ne-am dus amândoi la muntele Olimpului și acolo petrecând puțin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieșind din muntele Olimpului, a mers întru întâmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzând pe părintele său că vine spre dânsul, i-a zis: „Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd”. Iar Cuviosul a zis: „Și eu iarăși pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te ostenești căutându-mă”.

Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Mina. Lângă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul și s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungind-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, „că n-ai – a zis el către dânsul –, nici o supărare de la dânsa”. Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mâniindu-se încă și mai rău a poruncit să-i dărâme casa ei.

Cuviosul, văzând firea lui cea nemilostivă și fără de omenie, lăsându-l în pace, se liniștea după obiceiul lui și se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor și scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbânda asupra monahului cel nemilostiv și nesupus, trimițând asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău și n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, până când l-au dus la Cuviosul și a făgăduit că va împlini toate câte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduința lui și milostivindu-se spre dânsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu și îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-și în fire, a mulțumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.

Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea și liniștea Cuviosului și râvnind vieții lui celei îmbunătățite, a vrut să-și facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, că avându-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începând a lucra la chilie, au ieșit niște vipere dintr-o piatră și l-a mușcat una de picior și alta de mină. Și mîhnindu-se foarte mult și temându-se de moarte a alergat la Cuviosul și căzând înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl mușcaseră viperele.

Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dânsul: „Du-te și te atinge de mormântul Preacuviosului David și el te va tămădui”. Iar Petru, durându-l mușcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: „O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, și nu voi înceta supărându-te, până când, milostivindu-te, mă vei tămădui și mă vei izbăvi de durerile morții ce m-au înconjurat, căci cred că poți să mă tămăduiești”. Atunci Cuviosul, făcându-i-se milă de dânsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de mușcăturile acelea, și numaidecât s-a făcut sănătos și a mulțumit Sfântului.

O fecioară avea o mare durere la ochi, încât era să se primejduiască a-și pierde vederea. Venind la Sfântul, se rugă cu lacrimi, zicând: „Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine păcătoasa și mă izbăvește de cumplită durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina”. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu și făcând cu sfânta lui mână semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit și a preamărit pe Dumnezeu.

Petrecând Cuviosul în chilia sa, liniștindu-se și îndeletnicindu-se cu nevoințele cele pustnicești, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovnicești și pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopțile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, șezând și vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieșind din gura Cuviosului foc și lumina toată fața lui, căci dădea raze că soarele. Și nu numai o dată, sau de două ori a văzut această, ci de mai multe ori.

Văzând această minune, s-a înfricoșat ucenicul, și căzând la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea când ședea de vorbă cu dânsul. Iar Cuviosul, cu blândețe și cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dânsul: „Aceasta o pricinuiește credința ta, fiule, căci eu mă știu pe mine că sunt om păcătos. Însă zic ție: că de se va curăți omul pe sine de patimile trupului și ale sufletului, atunci, după cum însuși Hristos a zis: „Tatăl și Fiul și Sfântul Duh vin să se sălășluiască în unul ca acela”. Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăiește el, ci Dumnezeu, Cel ce locuiește întru el. După cum zice: Voi veni și locaș la el voi face. Și cuvântul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit”.

„Însă și tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăți pe tine de patimile trupului și ale sufletului, și dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, și dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuși să-i dezrădăcineze și focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele și să înmulțească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci și tu te vei face locaș îndemânatic, curat și vrednic de sălășluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalță către El, ziua și noaptea, din adâncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.

Apoi mi-a trimis sabie cu amândouă părțile ascuțite și aurită, a cărei frumusețe nu pot a o spune, și dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ți-a descoperit ție de le-ai văzut. Deci, păzește-te să nu spui taina aceasta nimănui, cât voi fi în viață, că nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slavă de la oameni. Că eu numai ție ți-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit și nevoitor către fapte bune”.

Un mirean avea multă dragoste și evlavie către Cuviosul, și venind odată să ia binecuvântare de la el, când voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: „Gătește-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viața aceasta vremelnică”. Iar el ascultând cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată și-a împărțit toată averea la săraci și făcându-se monah iscusit, după puțină vreme a răposat în Domnul.

O femeie care avea mare durere de cap și pătimea rău, ca și cum ar fi fost îndrăcită, neavând altceva ce să facă, a venit la Sfântul și, luând binecuvântare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzând cu totul la picioarele Cuviosului, se rugă cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dânsa, și-a pus mâinile pe capul ei și, făcând rugăciune către Dumnezeu, i-a șters sudorile de pe față și în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbințeală și durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurându-se, preamărind pe Dumnezeu și mulțumind Cuviosului.

Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-și toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul și s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe când îl scuturau frigurile și îl chinuiau; iar când s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri și s-a făcut sănătos.

Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neștiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toți socoteau că pătimește de o boală firească. Însuși dracul din dânsul grăia către Cuviosul, zicând: „Grigorie, iarăși ai venit să mă izgonești și de aici?”. Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la șale și la pântece. Și iarăși a început dracul a striga, zicând: „Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi și mă izgonești și de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mâinile către Dumnezeu și se roagă Lui, ca să mă izgonească și de aici. De aceea iată ies și mă duc de frica Lui, și de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu”. Acestea zicând, a ieșit diavolul în fața tuturor și îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.

Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic și împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care și următoarea: „Ieșind noi din chilie, într-o dimineață, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, și mergând pe cale, mi s-a întâmplat de m-am depărtat de Cuviosul și de frații cu care eram, și m-am rătăcit; apoi căutând pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al șaselea ceas din zi, umblând și căutându-l și uitându-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.

Iar când am zis: „Iată-l pe părintele!”, el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Și abia după trei zile întorcându-mă, am venit la Cuviosul și i-am zis: „Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?”. Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întâmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: „Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, până te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărțit de tine precum și tu singur știi”.

Însă și Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicând: „Că de multe ori am stat în biserică și mi s-a arătat Cuviosul, cântând împreună cu mine, și îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puțină vreme iarăși mi se arăta, stând în același loc unde stătea și altădată.

Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputință, însă dânsul nu voia. Iar bolnavul, aflând vreme potrivită, când s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său așternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credință. Cuviosul, venind și găsindu-l culcat în așternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dânsul: „Nu mă voi scula, până nu mă voi face sănătos!”. Atunci, atingându-se Cuviosul cu mâna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculându-se sănătos.

Un cuvios care petrecea pe un stâlp, trimițând odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmașul, urâtorul mântuirii oamenilor și pierzătorul, a meșteșugit și a adus o femeie să slujească stâlpnicului aceluia, până când îi va veni ucenicul, zicând că este cunoscută și rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare și petrecând ea multă vreme lingă stâlpnicul și slujindu-l, așteptând venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stâlpnicului dorință necinstită. Fiind și femeia aprinsă de aceeași dorință, se silea să se suie la stâlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea și să se nască păcatul.

Cunoscând-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înțeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinței, după cuvintele înțeleptului, care zice: „Frații întru nevoi, de bună treabă să fie”, și „Frate pe frate ajutând, sunt ca o cetate nebiruită”; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin și de mare bucurie diavolilor. Și deși era foarte slab cu trupul, îndată luându-și toiagul, s-a dus acolo și a gonit pe femeie cu mare rușine. Iar pe stâlpnic, dojenindu-l și mult învățându-l pentru folosul sufletului, și întărindu-l, l-a lăsat în pace.

Însă dacă am voi să povestim toate minunile câte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covârșesc mintea noastră și cuvântul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune și darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum și la ce înălțime de fapte bune se suise acest sfânt de Dumnezeu înțelepțit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare câtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunând toate faptele bune, s-a făcut locaș al Sfântului Duh și a ajuns la culmea faptelor bune.

Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricând toate împiedicările vrăjmașilor și povățuind la calea pocăinței. Cu privegherea a izgonit lenevirea și atât de mult a risipit întunericul ei, încât nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmașul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înțelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încât nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrânarea ucigătoarelor patimi și izgonirea plăcerilor, atât de mult a păzit-o, încât petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfântului Duh.

Sărăcia lui era apostolică și îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă își acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atât de mult și-a curățit sufletul și trupul de toate patimile, încât s-a făcut vrednic de preoție și hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic și de Dumnezeu ales, slujind Sfânta Liturghie cu inima zdrobită și cu duhul smereniei.

Avea încă și răbdare multă, încât toate ispitele ce i se întâmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blândețe le înlătura, urmând pe părinții cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri și întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credință și pe toți ceilalți. Cu smerenia lui a smerit și pe cei tineri și mândri; îngâmfarea slavei deșarte a lepădat-o și a urât-o, precum îl arăta haina lui cea smerită și proastă. Sfială în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blândețe și cucernicie, de aceea a moștenit pământul, cum zice Domnul.

Dragostea și milostivirea atât de mult le-a câștigat-o Cuviosul Grigorie, încât nu pomenea nicidecum răul cuiva și toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe niște pricini de bucurie, păzind până la sfârșitul vieții sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea și milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credința cea dreaptă, și în cuvinte și în fapte, având către dânsa râvna nemărginită și înfocată.

Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa și pe toți îi învăța cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane și să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bârfesc cei fără de minte și nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulți de uriciunea aceasta și i-a povățuit la dreapta credință, făcându-i să-și verse și sângele pentru aceasta; după cum și el mărturisește, către toți, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, și fără bătăi și fără răni a luat cunună mucenicească.

Pe lângă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată și sfânta rugăciune în inima lui, având mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu și se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinții îngeri lăudându-L și slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăției cerurilor și negrăita dulceață a fericirii dumnezeiești.

Deci, petrecând cu astfel de cuvioșie și văzând cele cerești fiind încă pe pământ, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Și vrând Dumnezeu ca să-l cheme la Sine și să-l așeze în ceata îngerească ca pe un înger pământesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească și să-l odihnească în bucuria drepților și preacuvioșilor, ca unui drept și preacuvios pustnic desăvârșit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încât zăcea pe pat nemișcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l ușureze de boala aceea și să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle și să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui și a ridicat de la dânsul patima aceea și i-a dat- o pe cea care a cerut-o; și atât de mult i s-a umflat trupul, încât se vedea ca o folie umflată de vânt și numai după glas se cunoștea.

Acestea pătimindu-le Cuviosul în orașul Avlon, lângă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era și stareț și unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte și a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemându-l la sine, scriindu-i astfel: „Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta și foarte mă mâhnesc și ca să nu se scurteze viața mea, fără de vreme, cu amară și jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viață, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ție îți va da putere și vei putea veni, ca și auzind învățăturile tale bune și vorbele dulci și de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună și să mulțumim bunătății lui Dumnezeu”.

Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul și starețul său, deși era foarte slab și obosit de bătrânețe și de nevoințele pustnicești, cum și de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punându-și nădejdea în Dumnezeu și întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat și de dragostea și dorul către duhovnicescul său părinte și învățător, a trecut toate cu vederea, bătrânețe, slăbiciune, boală și lungimea călătoriei, și pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii și cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci până atunci fusese închis în temniță, din porunca lui Leon Armeanul, care împărățea atunci, pentru mărturisirea bunei credințe și pentru cinstirea sfintelor icoane.

Deci, văzându-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mângâiat foarte, apoi, sărutându-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pământ și a îmbrățișat picioarele starețului și părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfântul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu și rudenie după trup, căci din tânăra vârstă îl crescuse și-l povățuise la calea mântuirii și a viețuirii pustnicești. Apoi după ce s-au bucurat și s-au mângâiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovnicești și de folos sufletului, s-au despărțit. Sfântul Simeon s-a dus iarăși la mănăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.

Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită și necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, și-a cunoscut mai înainte mutarea sa și a zis către frații care erau cu dânsul: „Fraților, îndrăzniți, că sfârșitul vieții mele s-a apropiat. Deci luați-mă și duceți-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfârșitul meu”. Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dânsul și ridicându-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Și după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, și-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri și a adormit cu părinții lui, ajuns întru bătrâneți adânci și desăvârșit în faptele pustnicești.

Frații, după fericitul lui sfârșit, au pregătit cele de îngropare și când îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele și sfintele lui moaște, s-a apropiat cu credință un bolnav care avea o boală cumplită, încât nu putea să stea drept, ci era aplecat și gârbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, parându-i că a pus cineva mâna pe el, s-a întors și a întrebat pe fratele care era aproape de dânsul: „Au tu te-ai atins de mine?”. Iar el a răspuns: „Nu, nu eu”. Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaștele sfinte ale Cuviosului și i-a dat îndată tămăduire și s-a îndreptat de gârbovirea lui, neavând nici urmă de boală.

După ce s-au îngropat sfintele moaște în pământ, un alt om având un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni și se apropie de mormântul Sfântului și, stând acolo, chema numele lui în ajutor. Frații care erau și petreceau în acea mănăstire unde era îngropat Sfântul, judecind cu toții că nu se cade să îngroape în pământ un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaște. Iar cel îndrăcit, petrecând puține zile lângă racla Sfântului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui și făcându-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.

Un altul iarăși era supărat de un duh necurat, ca și cel dintâi. Acesta, cum a venit și s-a atins de moaștele Sfântului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat și s-a dus la casa sa bucurându-se.

Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) și mulți ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaște ale Sfântului și numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieșeau din racla Sfântului, îndată s-a tămăduit.

Un altul, având o rană nevindecată de mulți ani și neputând nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit și s-a uns cu mir de la Sfântul și îndată s-a tămăduit.

O femeie oarecare se chinuia de trei zile și nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimițând la sfintele moaște și aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfântului, numai ce s-a uns cu dânsul și îndată a născut fără nici o durere.

O altă femeie, având o boală grea în părțile ascunse, pătimea foarte rău și nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaște și și-a pus capul pe sicriul Sfântului, mărturisindu-și patima cu credință, numaidecât a primit tămăduire precum a dorit.

Un om avea mare durere de cap și nemaiputând răbda durerea, a venit la sfintele moaște și s-a atins cu capul de racla Sfântului Grigorie, și întru acea noapte i s-a arătat Sfântul în vis și l-a apucat de creștet și i-a despicat capul în două, și, scoțând o bucată de carne putredă, i-a zis: „Iată, din această pricină ți-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace și fii sănătos”. Și sculându-se din somn, s-a simțit cu totul sănătos și s-a dus mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.

Alt frate avea atâta război și sminteală în trupul lui, încât îi primejduia mântuirea. Acesta, ducându-se la mormântul Sfântului Grigorie, și-a mărturisit patima cu lacrimi și a cerut ajutor de la dânsul. Și îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui și a rămas fratele nesupărat și neispitit, slăvind pe Domnul și mulțumind Sfântului.

Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari și, ținut fiind multă vreme închis în temniță împreună cu mulți alții, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toți. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfântul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Și, adormind puțin, către ziuă, i s-a arătat sfântul în vis și i-a zis: „Nu te teme, Petre, că nu vei muri!”. Și făcându-se ziuă, toți cei ce erau închiși își așteptau moartea. Iar Sfântul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare și de la moarte. Și întorcându-se către sfintele moaște ale Sfântului, i-au dat mulțumire pentru izbăvire.

O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani și venind la Sfântul ca la un liman liniștit, și petrecând câteva zile, cu rugăciunile Sfântului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, și s-a întors acasă sănătoasă. După câtăva vreme, iar a căzut într-un păcat și iarăși s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăși a alergat la racla Sfântului, mărturisindu-și păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi și cu făgăduință că de acum înainte nu va mai păcătui. Și, cerând izbăvire cu credință neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat și s-a dus acasă bucurându-se, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind Sfântului Grigorie.

Sfintele lui moaște au rămas multă vreme în acea sfântă mănăstire în care s-a săvârșit Sfântul și dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credință neîndoită către dânsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.

Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Țara Românească de sfinte mănăstiri, zidind din temelie Sfântă Mănăstire Bistrița, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, în județul Vâlcea, pe apa Bistriței, și vrând să o împodobească cu un odor scump și sfânt că acesta, cu multă sârguință și multă rugăciune către Dumnezeu și către Sfântul, le-a adus cu mare cheltuială din mănăstirea unde se aflau, în sfânta mănăstire cea din nou zidită și le-a așezat acolo, cu multă cinste și evlavie, în sfânta biserică în partea dreaptă.

De atunci până în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi și nestricate, izvorând mireasmă preafrumoasă și dând tămăduiri pentru tot felul de boli, ca și mai înainte, la cei ce aleargă cu credință către ele. Căci darul și sfințenia aleșilor lui Dumnezeu este neîmpuținată. Iar țara o păzește și o ocrotește de multe feluri de necazuri și de primejdii.

Cred că ajung cele scrise până aici, pe care, pe scurt le-am scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună și îndrăzneala Sfântului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aș fi avut - zice scriitorul vieții sfântului -, zece limbi și tot atâtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud după cuviință și de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaș al cuvioșilor părinți, vorbitorule cu sfinții îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule om, pămîntescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile și robii tăi, și izgonește de la noi toată ispită și toată greutatea, izgonește cu toiagul rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o acum ereticii din toate părțile, ca niște lei și ca niște pui de lei, și caută să o răpească și să o înghită.

Așa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dânsa tot eresul, că poți câte voiești, căci te afli în lumină înaintea Domnului și locuiești în locașurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia faptei bune celei pustnicești. Și acum primești negrăitele bunătăți ale desfătării și ale fericirii veșnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

+ Sf. Mc. Dasie

Sfantul Mucenic Dasie este praznuit pe 20 noiembrie. A fost soldat in armata romana, facand parte din legiunea care stationa la Dunare, in provincia Moesia Inferior. Pentru credinta lui, Sfantul Dasie a fost arestat si condamnat la moarte, fiind martirizat in cetatea Axiopolis (Cernavoda), impreuna cu alti doi martiri.

Sf. Ierarh Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului 

Viața Sfântului Ierarh Proclu, Patriarhul Constantinopolului

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Proclu, Patriarhul Constantinopolului

    Viața Sfântului Ierarh Proclu, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Proclu era ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. El s-a învrednicit a vedea pe Sfântul Apostol Pavel șoptind la urechea Sfântului Ioan.

Sfântul Proclu era ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. El s-a învrednicit a vedea pe Sfântul Apostol Pavel, vorbind la urechea acelui sfânt. Căci, atunci când un bărbat din cei cu boierie în Constantinopol, a fost clevetit de zavistnici către împăratul Arcadie, l-a izgonit din palat și l-a scos din dregătoria sa. Apoi, vrând să caute ajutor de la Sfântul Ioan, l-a rugat printr-un mijlocitor ca să-i poruncească să vină la dânsul noaptea, căci se temea a merge ziua la sfântul, ca să nu-l vadă nimeni din vrăjmașii lui, că nu cumva mai mult să fie clevetit la împăratul.

Atunci Sfântul Ioan, chemând pe cel ce-i slujea lui, adică pe fericitul Proclu, bărbat binecredincios și cu fapte bune împodobit, i-a poruncit ca să-i aducă aminte noaptea de acel bărbat și să-l aducă la sine. Pentru că aceasta era ascultarea lui Proclu pe lângă patriarhul, ca să-i aducă aminte de cei ce veneau și să-l înfățișeze înaintea lui. Deci, făcându-se noapte, a venit bărbatul acela, căruia îi trebuia ajutor dorind ca să vorbească cu patriarhul și să-i spună cu de-amănuntul nevoia lui ce i se întâmplase.

Fericitul Proclu, sculându-se, s-a apropiat de ușa casei patriarhului și, uitându-se printr-o crăpătură, a văzut pe Sfântul Ioan șezând și scriind, iar un necunoscut - acesta era Sfântul Apostol Pavel -, cam plecat dinapoi, și cu gura stând la urechea cea dreaptă a patriarhului și vorbind. Sfântul Apostol era la chip asemenea lui Elisei proorocul, pleșuv și având barbă mare și împletită. Proclu voia să audă cele ce vorbeau, dar nu putea; și, întorcându-se de la ușă, a zis către bărbatul acela care venise: „Nu te supăra de aceasta și mai așteaptă puțin, pentru că altul care a venit mai înainte de tine, a intrat la patriarh și de aceea nu pot să te duc la dânsul până nu va ieși acela”. Deci Proclu era înspăimântat, nepricepând cine a intrat la patriarh, pentru că nimeni nu mergea la dânsul, dacă nu-l ducea Proclu și nu știa cum că este arătarea Sfântului Apostol Pavel.

Așteptând omul acela prea mult, iarăși a rugat pe fericitul Proclu ca să vestească despre dânsul pe Sfântul Ioan. Iar Proclu a răspuns: „Iată, vezi de câtă vreme aștept să iasă acela care vorbește cu dânsul. Dar mă voi duce ca să văd prin crăpătură dacă a încetat a mai vorbi”. Astfel, mergând și plecându-se, l-a văzut încă vorbind și iarăși întorcându-se, a mai așteptat. Apoi, plecându-se și a treia oară, tot așa i-a văzut. Atunci bărbatul acela a zis către Proclu: „Se cădea, părinte, să nu lași pe nimeni mai înainte de mine fiindcă sunt într-o mare nevoie, și în toate zilele aștept moartea”.

Proclu a răspuns: „Să mă crezi, frate, că nu l-am dus eu și nu mă pricep cine este și când a intrat, căci nici o intrare nu este prin altă parte afară de această ușă. Deci, fii bun și mai așteaptă încă puțin”. Astfel vorbind ei, au auzit tocind de Utrenie și a zis Proclu către bărbatul acela: „Acum, sculându-te, mergi cu pace că patriarhul nu mai vorbește cu nimeni și nu are purtare de grijă de nimic în vremea rugăciunii de noapte, căci toată mintea să o are pentru rugăciune și așa petrece până la ziuă, vorbind numai cu Dumnezeu; iar tu vino noaptea viitoare și te voi duce la dânsul mai înaintea tuturor”.

Sculându-se bărbatul acela, cu multă supărare și cu multe lacrimi s-a dus la casa sa. Apoi, în seara următoare, iarăși a venit la casa patriarhului și sculându-se Proclu a făcut ca și mai înainte, deci iarăși a văzut pe același apostol grăind la urechea fericitului Ioan și s-a întors neîndrăznind a întrerupe vorba lor. Apoi, sosind vremea cântării Utreniei, iarăși s-a întors bărbatul acela la casa sa plângând. Iar Proclu se mira foarte și nu pricepea cine este cel care intră la patriarh și când și pe unde intră. Deci a dat făgăduința aceasta: ca nici să mănânce, nici să bea, nici să doarmă și nici să se depărteze de la ușa Fericitului Ioan, până când nu va duce la dânsul pe omul acela care era în nevoie și atunci va cunoaște cine este cel care intră fără știrea lui.

După obicei, iarăși a venit bărbatul cel mai dinainte zis. Iar Proclu, știind că nu a intrat nimeni la patriarh, a zis către bărbatul acela: „Cu adevărat, stăpâne și frate, pentru tine nu m-am depărtat din locul acesta; deci acum voi intra și te voi vesti patriarhului”. Și îndată, sculându-se, s-a apropiat de ușă. Apoi iarăși a văzut pe Apostol vorbind la urechea patriarhului. Atunci a zis către omul acela: „Mergi, frate, la casa ta și roagă pe Dumnezeu să-ți ajute, căci iată, precum văd acesta care vorbește cu patriarhul este trimis de Dumnezeu deoarece dânsul intră nevăzut, iar pe ușile acestea nimeni nu a intrat decât numai patriarhul”.

Sculându-se omul acela, s-a dus plângând, deznădăjduit de ajutor. Dar, făcându-se ziuă Fericitul Ioan și-a adus aminte singur de bărbatul acela și chemând pe Proclu, l-a întrebat: „N-a venit nici acum bărbatul acela pe care ți-am poruncit să-l aduci la mine?”. Iar Proclu a răspuns: „Cu adevărat, părinte, iată a treia noapte este de când vine aici, și fiindcă tu vorbeai cu altul, pentru aceea nu am îndrăznit a intra la tine și a te vesti despre dânsul”.

Iar Sfântul Ioan a zis: „Cu cine am vorbit, căci n-a fost nimeni la mine în aceste nopți?”. Iar Proclu a spus Sfântului fața și asemănarea celui care i se arăta lui și cum, plecându-se înainte vorbea, șoptindu-i la ureche. Apoi, căutând Proclu la icoana Sfântului Apostol Pavel, pe care o avea Sfântul Ioan pe perete în chilia sa, a zis: „Acesta este cu adevărat acela pe care l-am văzut vorbind cu tine, părinte, că este foarte asemenea lui”.

Atunci au cunoscut că Sfântul Apostol Pavel se arătase, și au mulțumit lui Dumnezeu amândoi: unul, că este povățuit de Sfântul Apostol Pavel în taină, când scrie; iar acesta, că s-a învrednicit a vedea un viețuitor ceresc, adică pe Sfântul Apostol Pavel. Apoi omului aceluia năpăstuit, Sfântul Ioan i-a dat mâna de ajutor. Iar Fericitul Proclu, prin povățuirea învățătorului său și a părintelui celui duhovnicesc, a Sfântului Ioan, sporea în fapte bune, arătându-se desăvârșit în viața plăcută lui Dumnezeu.

După izgonirea și mutarea Sfântului Ioan Gură de Aur, Fericitul Proclu a fost ales episcop în Cizic de către Sisinie, patriarhul cetății marelui Constantin. Dar, mergând la scaunul său, nu a fost primit de clericii de acolo, fiind socotit eretic. Deci, iarăși s-a întors la Constantinopol și a petrecut un an. Apoi, murind patriarhul și moaștele lui fiind încă în biserică, Sfântul Proclu a fost ales patriarh al cetății marelui Constantin, fiind sfințit în Sfânta și Marea Joi a mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Luând scaunul, Proclu păștea bine turma lui Hristos. El a sfătuit pe împăratul Teodosie, fiul lui Arcadie, ca să aducă moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur din Comani la Constantinopol. Pe vremea patriarhiei Sfântului Proclu s-a făcut cutremur mare de pământ, în timp de șase luni, încât cădeau multe zidiri mari de piatră, ale cetății; biserici și palate, apoi multe sate și cetăți mici le-a înghițit pământul; niște ostroave au pierit cu totul, izvoare și râuri s-au uscat îndată, iar în locurile cele uscate și fără de apă au izvorât ape. Acel cutremur înfricoșător era pretutindeni, dar mai vârtos în Bitinia, în Elespont și în Frigia; iar în Constantinopol cazând multe zidiri, care erau mai frumoase și mai tari, împăratul Teodosie cu sora sa Pulheria, cu Prea Sfințitul Patriarh Proclu și cu tot poporul, ieșind din cetate, umblau pe câmpii, făcând rugăciuni către Dumnezeu cu lacrimi, ca să fie milostiv poporului Său.

Atunci s-a făcut o minune mare. S-a răpit din mijlocul poporului un copil mic care a fost dus în înălțime și toți priveau până ce nu a mai fost cu putință a-l mai vedea înălțându-se. Apoi a pogorât după un ceas pe aceeași cale, și a mărturisit copilul acela înaintea împăratului, a patriarhului și a tot poporul că a auzit îngeri în cer cântând astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”. După aceea a început tot poporul a cânta această cântare întreit sfânta și a încetat cutremurul. Iar copilul acela îndată și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu și l-au îngropat cu cinste în biserica Sfintei Irina. Din acea vreme s-a început a se cânta în toată lumea creștină această cântare întreit sfânta.

Sfântul Proclu șezând pe scaunul patriarhiei douăzeci de ani și cinci luni, cu pace s-a dus către Domnul.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A: PLĂCINTE

Tagliatelle cu nuci si fructe uscate

,

e 200 g paste tip tagliatelle

e 200 g nuci

e 200 g amestec de fructe uscate şi confiate

e 2 linguriţe cu margarină
e 1 vârf de praf de nucşoară

e 1 lingură cu ulei

e sare   

Rupe pastele şi pune-le la fiert în apă cu un praf de
sare. Dacă vrei ca pastele să nu se lipească între ele,
adaugă o lingură cu ulei.
Separat, macină nucile şi trage-le în margarină topită.

Adaugă pastele fierte şi clătite în apă rece.
Lasă pe foc până se înfierbântă bine şi adaugă fructele uscate şi confiate.
Opreşte focul şi aromatizează cu nucşoară.

 

B: SALATE

Salată de varză roşie

·       1 varză roşie;

·       Sare;

·       Oţet;

·       Ulei

Se îndepărtează frunzele veştede şi se spală varza roşie.

Se dă pe răzătoarea mare şi se sărează frecându-se bine în palme.

După ½ oră se stoarce şi se aşază în salatieră adăugând după gust oţet şi ulei.

Pentru a înlătura neajunsul frecării cu sare (se pătează mâinile), varza rasă se opăreşte cu apă clocotită, apoi se strecoară şi se adaugă oţetul şi uleiul după gust.

 

C: SOSURI

Sos de hrean

·       4 linguri hrean curăţar şi ras pe răzătoare;

·       2 linguri oţet diluat;

·       1 sfeclă coaptă rasă;

·       Sare

Cantităţile de mai sus se pun într-o farfurie adâncă şi se amestecă bine cu lingura.

La servit se toarnă într-o ceaşcă de mărime potrivită.

Sfecla se adaugă după gust.

 

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă-cremă de legume cu tarhon

e 3 morcovi

e l rădăcină de pătrunjel

e 1 ceapă

e ½  ţelină

e 4 cartofi

e 200 ml suc de roşii

e 2-3 linguri cu orez

e 1 lingură cu ulei de măsline

e 1 legătură cu tarhon

e pătrunjel

e sare

Curăţă legumele, taie-le cubuleţe şi pune-le la fiert în apă cu un praf de sare.
Când sunt fierte, strecoară supa sau scoate legumele cu o spumieră.

Trece-le printr-o sită sau pasează-le cu blenderul.
Cu zeama în care au fiert legumele, subţiază piureul astfel obţinut.

Toarnă sucul de roşii, adaugă orezul şi lasă să fiarbă la foc mic.

Când a fiert orezul, potriveşte gustul de sare şi
opreşte focul.

Pune uleiul de măsline, aromatizează cu pătrunjel şi scufundă legătura de tarhon.

După 15 minute, îndepărtează tarhonul şi serveşte supa.

         

 

 

E: MÂNCĂRURI

Sarmale cu orez

·       1 ceaşcă orez;

·       1 morcov,

·       2 – 3 cepe;

·       5 – 6 linguri ulei;

·       1 legătură verdeaţă;

·       2 – 3 linguri bulion;

·       Sare;

·       Piper;

·       1 varză dulce sau acră

Ceapa se înăbuşă puţin în uleiul fierbinte, se adaugă orezul, morcovul ras mare.

După ce morcovul s-a înmuiat se adaugă 3 – 4 linguri apă clocotită, sare, piper, o lingură bulion şi amestecând uşor cu lingura de lemn lăsăm să scadă apa.

Se ia de pe foc şi se pune verdeaţa.

Varza acră se desface în foi şi se desărează, apoi se îndepărtează cotoarele mari.

Varza dulce se opăreşte şi se îndepărtează cotoarele.

Cu compoziţia de mai sus se umplu foile.

Pe fundul cratiţei se pune varză tăiată fideluţă.

Se aşază sarmalele pe măsură ce sunt împletite.

Se toarnă apoi apă clocotită, bulionul rămas, mărar tocat mărunt şi cimbru.

Varza dulce poate fi acrită cu borş de putină sau cu bulion de roşii.

Se dă la cuptor pentru a se rumeni frumos.

 

F: DULCIURI

Tartă cu dulceată de visine

                           ,            ,

e l borcan cu dulceaţă de vişine

e 100 g miere

e 200 g făină

e 125 g margarină

e 50 g zahăr pudră

e 100 g nuci

e 1 lingură cu cacao

e 1 vârf de cuţit de praf de nucşoară

e sare

Freacă mierea cu zahărul şi margarina moale.
Adaugă nucile măcinate şi făina proaspăt cernută
şi amestecată cu praful de cacao şi nucşoara.
Frământă toate aceste ingrediente.

Acoperă aluatul şi lasă-I să se odihnească aproximativ o oră.

Întinde din trei sferturi de aluat o foaie şi aseaz-o într-o formă de tartă neunsă.

Unge aluatul din formă cu dulceaţă de vişine şi presară nuca tocată.
Întinde şi aluatul rămas şi taie-I fâşii late de 1 cm, pe care aşază-le deasupra tartei.

Coace la cuptor, la foc potrivit, 40-45 de minute. 

 MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ANTON RUBINSTEIN

Anton Grigorievici Rubinstein
Date personale
Născut	16/28 noiembrie 1829[1][2][3][4]  Ofatinți, Ținutul Balta, Gubernia Podolia, Imperiul Rus
Decedat	8/20 noiembrie 1894 (64 de ani)[1][2][3][4]  Petergof⁠(d), Gubernia Sankt Petersburg⁠(d), Imperiul Rus
Înmormântat	cimitirul Tihvin[*]
Părinți	Grigory Romanovich Rubinstein[*]
Frați și surori	Nikolai Rubinstein[*][2][5] Sofia Grigorievna Rubinștein[*][2]
Cetățenie	Imperiul Rus
Etnie	evrei ruși[*]
Religie	ateism
Ocupație	classical composer[*] pianist dirijor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar[*]
Activitate
Gen muzical	operă simfonie romantism
Instrument(e)	pian
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Pour le Mérite
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Anton Grigorievici Rubinstein (în rusă Антон Григорьевич Рубинштейн; n. 28 noiembrie 1829 în Wychwatinez, gubernia Podolia, actualmente Ofatinți, raionul Rîbnița, Transnistria, Republica Moldova – d. 20 noiembrie 1894 în Peterhof la Sankt Petersburg, Imperiul Rus), a fost un compozitor, pianist și dirijor rus de origine evreu.

El este fratele compozitorului Nicolai Grigorievici Rubinstein.

Anton Rubinstein: Piano Concerto No. 1 in E minor, Op. 25

Anton Rubinstein : Symphony No. 2 in C major Op. 42 'Ocean' (1851 version)

Anton Rubinstein - Symphony No. 3 in A major, Op. 56

ION BANU STANCU

Ionel Banu
Violonistul Ionel Banu acompaniind-o pe Maria Tănase (1958)
Date personale
Nume la naștere	Ion Banu-Stancu
Născut	20 noiembrie 1914 Călăraşi, Regatul României
Decedat	?
Cetățenie	România
Ocupație	violonist, dirijor, compozitor
Activitate
Gen muzical	populară, café-concert, romanțe
Instrument(e)	vioară
Case de discuri	Electrecord
Modifică date / text

Ionel Banu (nume la naștere Ion Banu-Stancu; n. 20 noiembrie 1914, Călărași, Regatul României^[1] — d. ?), a fost un violonist, dirijor și compozitor român de muzică populare.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Discografie
• 3Filmografie
• 4Aprecieri
• 5Bibliografie
• 6Note
• 7Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Artistul s-a născut în data de 20 noiembrie 1914, la Călărași, Regatul României. A învățat vioara cu subșeful de fanfară Marinică și cu Mihalache Bolovan din Constanța.

A fost violonist în orchestre de café-concert și muzică populară în Silistra, Călărași, București (1932-1945), violonist (1949-1960) și concert-maestru în Orchestra de muzică populară Radio (1960-1974).

A întreprins turnee artistice în URSS, Bulgaria, Iugoslavia, Austria, Franța, Israel etc.

A compus piese în stil popular, romanțe și piese de muzică ușoară.

Numele violonistului este strâns legat de cel al Mariei Tănase, cu care a colaborat și cântat frecvent, începând cu anul 1954, când artista a imprimat cu orchestra sa la Radio România cântecele „Dodă, dodă”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Moțule cu țundră neagră” și „Pe vale, țațo, pe vale”.

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Articol principal: Discografia lui Ionel Banu.

Cu acompaniamentul orchestrelor conduse de Ionel Banu (Radio, „Dezrobirea”) au înregistrat la Electrecord și la Radio România artiști ca Maria Tănase, Maria Lătărețu, Gică Petrescu, Rodica Bujor, Mia Braia, Dorina Drăghici, Ileana Constantinescu, Victoria Darvai.

Cunoscutele piese ale Mariei Tănase „Am iubit și-am să iubesc”, „Aseară ți-am luat basma”, „Hai, iu, iu”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Mi-am pus busuioc în păr” (Ion Vasilescu – Nicolae Vlădoianu) etc., au fost orchestrate de Ionel Banu și înregistrate cu acompaniamentul orchestrei acestuia.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Orchestra Ionel Banu, formată din dirijor, Constantin Mirea (vioară), Fărâmiță Lambru (acordeon), Marin Cotoanță (cobză), Nicolae Vișan (țambal), apare în filmul „Mic album muzical” (an 1958, regia și scenariul Traian Fericeanu), acompaniind-o pe Maria Tănase la piesa „Mărioară de la Gorj”. Secvența a fost filmată în iulie 1958 la Terasa Colonadelor, care se afla vizavi de Universitate, pe actualul Bulevard Regina Elisabeta.

APRECIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„Ionel Banu, violonist, continuând tradiția marilor primași ai lăutarilor noștri, rămâne unul din cei ce au slujit cu înțelegere și statornicie cântecul românesc, rânduindu-se între colaboratorii apropiați și prețuiți de Maria Tănase.”^[2]

Ionel Banu - Ceardaș

Ionel Banu-Marisca

Ionel Banu-Dans taranesc

ANDREI COLOMPAR

Andrei Colompar
Date personale
Născut	16 septembrie 1939 Semlac, Arad, România  Semlac, Arad, România
Decedat	20 noiembrie 2006 (67 de ani) Sibiu, Romania Sibiu, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician, compozitor
Activitate
Gen muzical	jazz, blues
Instrument(e)	pian, orga, acordeon
Case de discuri	Electrecord
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006)^[1], cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor.^[2] A fost considerat^{[de cine?]} unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării”.^[3][4][5]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Stil muzical
• 3Curiozități
• 4Discografie
• 5Listă de compoziții
• 6Citate
  • 6.1Andrei Colompar despre
• 7Note
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].

La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.

Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].

În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.

E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]

E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]

Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.

În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.

Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]

E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]

Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]

Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].

Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]

.

Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.

E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]

În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].

A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “

A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].

Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]

Andrei Colompar și Natalia Colompar

Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]

Artiștii săi preferiți au fost per rând:

Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.

Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:

Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.

Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:

Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].

A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.

Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).

Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte^[26].

STIL MUZICAL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Un editor consideră că această pagină conține citate prea multe sau prea extinse pentru a constitui un articol enciclopedic valid. Vă rugăm să îmbunătățiți articolul ștergând citatele în exces sau transferându-le la Wikicitat.

În anii ’70 preferă să cânte pe orga Hammond, în schimb în anii ’90 preferă pianul. Publicul lui Coly simte toate emoțiile pe care acesta împreună cu pianul său le trăiește. Cu ajutorul mâinilor sale pianul plânge, râde și vorbește de aceea l-au numit “Omul cu mâini de aur”.^[27]

Andrei Colompar & band

Împreuna cu melodia interpretată, Andrei, transmite oamenilor ce-l ascultă, căldură, învăluindu-i într-o mulțime de senzații și sentimente noi, transportându-i pe tărâmuri necunocute.^[28]

Muzica lui, de mare sensibilitate, cu infuzie de swing și cu fraze pigmentate cu “blue note”.^[9][29], are momente de improvizație pline de fantezie^[3], lirism și sentimentalismul de bun gust^[4][30]. Compozitor inspirat, Coly se adreseaza unui public mai larg, public ce depășește “sfera specialiștilor”, facându-se receptat de catre oricine are un minim de bagaj estetic în lumea muzicii.^[9]

Considerâdu-l un "keyboardsman complet", Virgil Mihaiu (în publicația Jazz ’80), apreciază la el rigoarea, echilibrul și ambiența sonoră învăluitoare, de mare caldura afectiva^[31]. Tot Virgil Mihaiu scrie despre duo-ul Andrei Colompar - pian si Alexandru Brașoveanu – ghitara bas, că demonstrează o înalta clasă, deplină maturitate, mult lirism și vorbește de atmosfera care se creează ascultându-i: "o aura de serenitate plutind deasupra unor personaje sonore creionate cu mâna sigura, in chieie impresionistă".^[18]

În ziarul Monitorul de Sibiu, jurnalista Margareta Lupu îl consideră un mare muzician, un artist desăvârșit.^[32].

Florian Lungu, la Festivalul de Jazz de la Sibiu '78, după ce a ascultat compoziția "Nunta"^[33] scrie: : "reușita creație vădește maturitatea gândirii muzicale și aplomb în vehicularea mijloacelor de exprimare".^[34]

Deasemenea au fost apreciate compozițiile cu influențe folclorice "Lăutăreasca", "Muguri sub zapada" și "Bătuta", menționate în articole de catre Doru Constantiniu^[35] și Mihai Berindei^[7]

În ziarul Rondul - Sibiu, melodia "Păpușarii" e descrisă ca o piesă ce creează o atmosferă de pace și dragoste: "linea melodica, precum și mesajul acestei piese au atins cele mai sensibile coarde ale sufletelor auditoriului, creând o atmosfera plina de pace si dragoste… Ceea ce a prezis Andrei Colompar în cântecul său, s-a împlinit: Când spectacolul se va sfârsi/ Și mai buni vom fi, / Doamne ție îți vom mulțumi/ Suntem iar copii.” ^[17]

CURIOZITĂȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Conform fiicei sale, când era adolescent, ziua o ajuta pe mama sa la munca pe câmp, iar noaptea studia instrumentul până i se umflau degetele, le punea într-o găleată cu apa rece ca să i se dezumfle, dupa care începea din nou să studieze.^[36] Foarte ordonat în studiu, cu o voința și o forță interioară rar întâlnită, considera pianul ca pe cel mai bun prieten al său.

Când, într-o periodă grea din punct de vedere economic, a fost nevoit să vândă pianul, începe să studieze aproape zilnic la Școala Populară de Artă din Sibiu, unde de multe ori rămâne și peste noapte. Adormea câte o ora cu capul pe pian, se trezea și se punea din nou să exerseze. Avea un respect deosebit pentru tot ceea ce înseamnă artă și muzică și de aceea dădea absolut maximul în concertele sale.^[36]

Andrei Colompar la Festivalul Internațional de Jazz Sibiu

A avut mare credință în Dumnezeu și mare iubire pentru familie. Compozițiile lui vorbesc despre natură și despre iubire de aceea sunt dulci și melancolice, te transportă într-o lume mai bună, într-o lume de vis.^[36]

Pe vremea comunismului era un revoluționar în felul său, nu voia să se supună dictaturii, de multe ori vorbea cu prietenii sau chiar cu persoane necunoscute, în locuri publice, încercând să găsească un mod de a se revolta împotriva sistemului. Iubea libertatea și vorbea mult de această libertate găsită doar în turneele din afara țării, unde nu a rămas doar din cauza că ar fi trebuit să stea departe de familie timp de cinci ani în cazul în care ar fi cerut azil politic… După Revoluția Română din 1989 va descoperi că securitatea română de până atunci i-a făcut dosar, fiind ținut sub strictă observație… ^[36]

Citea foarte mult și spunea că în cazul în care nu ar fi devenit muzician ar fi vrut să fie profesor de istorie.^[36]

Natalia începe a scrie textele compozițiilor lui Andrei și cu ajutorul tatălui reușește și ea să compună. Acum se află și ea în lumea muzicii jazz și pop, și a câștigat multe premii întâi cu propriile compoziții.^[36]

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Conexiuni Bop – Formatii Sibiene de Jazz (LP, Album), Electrecord, 1979 Sunet Proaspat/Fresh Sound (LP, Album), Electrecord, 1990 Calatorul/ The Traveller, Natalia & Andrei Colompar compositions, 2000 Canzoni Friulane , Promodisc, 2003 Canzoni Friulane , Promodisc, 2005 E- Ballads (irish - romanian folk - jazz fusion) - live recording Bob Bales e Imperium Jazz Band, 2006 Romanian Jazz, Sonar Kollektiv, 2007 Tu ed io, io e te, (EP) Natalia & Andrei Colompar, 2014

LISTĂ DE COMPOZIȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Drum de țară Love me forever Speranze/ November (limba friulana) Solitaire Călătorul Mistral Joc de copii Păpușarii Rugaciune/ The pray Glasul Pământului Primăvara Lovely (The autumn of our lives)/ Mi plas (limba friulana)/ Guarda (limba italiană) Cântec pentru un prieten Dobrogeana Nunta

Lăutăreasca Muguri sub zăpadă Bătuta Nights in Chicago Clopotul (The Bell) Eu am glumit Cântec pentru Chloe Un alt început Isus Vis de noapte Tu și eu, eu și tu/ Tu ed io, io e te (limba italiană) Zori de zi You make me laugh Cântec de leagăn Marea are glas Mio angelo

Trio Andrei Colompar

Batuta - Andrei Colompar

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

5 HORRAS Las música más hermosa del mundo para tu corazón - Música Relajante y Romántica

2. 

JamesLast 1

3. 

A Night in Vienna - Waltz with Johann Strauss, J. Lanner & Lesley Garrett | Concert & Ballroom Event

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

ROXANA BRIBAN

Sari la navigareSari la căutare

Roxana Briban
Roxana Briban la o ședință foto.
Date personale
Nume la naștere	Roxana Janina Briban
Născută	28 octombrie 1971 București, România București, RS România
Decedată	20 noiembrie 2010 (39 de ani) București, România
Cauza decesului	sinucidere
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	Operă
Tipul de voce	Soprană lirico-spinto
Ani de activitate	2000–2010
Interpretare cu	Opera Națională Opera de Stat din Viena
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Roxana Janina Briban (n. 28 octombrie 1971, București - d. 20 noiembrie 2010, București) a fost o soprană română, solistă a Operei Naționale București (2000-2009) și colaboratoare a Operei de Stat din Viena (2003-2010).

BIOGRAFIE

Roxana Briban se dedică vieții muzicale încă de la vârsta de 6 ani, prin studiul viorii și cel al cântului, devenind în scurt timp solistă a Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, cu care susține peste 300 de concerte în țară și în străinătate. Absolvă Universitatea de Muzică din București la clasa prof. univ. Maria Slătinaru-Nistor în anul 2000. Imediat după absolvire, debutează ca solistă a Operei Naționale din București, cu rolul Contesei din opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart.

Începutul carierei internaționale este marcat de debutul la Wiener Staatsoper, în anul 2003, cu rolul Micaela, din opera Carmen de Georges Bizet. De atunci, soprana româncă devine invitat permanent al scenei vieneze, încheind contracte până în stagiunea 2009-2010, cu rolurile Donna Elvira (Don Giovanni), Mimi (Boema), Cio-Cio San (Madama Butterfly), Amelia Grimaldi (Simone Boccanegra), Contesa (Nunta lui Figaro) și Tatiana (Evgheni Oneghin). Rămâne fidelă scenei bucureștene în timp ce este invitată în teatre precum Volksoper Wien, Deutsche Oper Berlin, Theatre Capitole du Toulouse, Teatro Municipal Santiago de Chile și Het Muziektheater din Amsterdam, la Zurich, la Roma, Dresda, Madrid, Atena, Bangkok, Singapore sau Seul și unde are prilejul de a fi alături de dirijori renumiți precum Marco Armiliato, Adam Fischer, Rafael Fruhbeck de Burgos, Michail Jurowski , Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Marc Piollet, Peter Schneider, Vjekoslav Sutej, regizori ca Michael Hampe, Robert Wilson și artiști celebri precum Agnes Baltsa, Giuseppe Filianoti, Ferruccio Furlanetto, Franz Grundheber, Ildiko Raimondi, Michael Schade, Stephania Toczyska.

Timbrul vocal lirico-spinto îi permite sopranei Roxana Briban abordarea unei palete variate de roluri, de la Leila (Pescuitorii de perle), Micaela (Carmen), Nedda (Paiațe) la Marguerite, Elena (Mefistofele) sau roluri mozartiene precum Contesa (Nunta lui Figaro), Donna Elvira, Donna Anna (Don Giovanni), cât și roluri verdiene ca Violetta Valery (Traviata), Alice Ford (Falstaff), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Aida din opera cu acelasi nume, Leonora (Trubadurul), Elisabetta de Valois (Don Carlo), din repertoriul puccinian interpretând rolurile Mimi (Boema) și Cio-Cio San (Madama Butterfly). În repertoriul său se regăsesc lucrări vocal-simfonice, de la Bach, Haendel, Beethoven, Brahms, Felix Mendelssohn Bartholdy, Verdi, Mahler, pâna la Dmitri Șostakovici și Paul Hindemith.

ULTIMII ANI

După turneul asiatic, cu opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart, în rolul Contesei, colaborarea cu Wiener Staatsoper a continuat în stagiunea 2007-2008 cu alte două turnee, în Europa (Luxemburg) cu opera Don Giovanni, în rolul Donna Elvira.

În octombrie 2009, soprana Roxana Briban cântă pentru ultima oară la Opera de Stat din Viena, interpretând rolul Contesei Almaviva din opera Nunta lui Figaro. Ultima apariție în fața publicului are loc la Varșovia, în Polonia, pe data de 1 decembrie 2009, cu ocazia Zilei Naționale a României. Concertul de arii și duete, alături de tenorul Piotr Rafalko, este susținut în fața oficialităților române și poloneze, în sala de concerte a Palatului Regal.

Pe data de 20 noiembrie 2010, soprana Roxana Briban încetează din viață, la vârsta de 39 ani. După aproape un an de inactivitate profesională, motivată de întreruperea angajamentului fix pe care îl avusese cu Opera Națională București, încă din anul 2000, pe fondul cererilor de reziliere a contractelor internaționale primite în decurs de un an, artista decide să-și pună capăt zilelor.

PREMII

A fost laureată a concursurilor de canto:

• “Magda Ianculescu”
• “Jeunnesse Musicales”
• “George Enescu”
• “Hariclea Darclee”

A obținut premiile:

• “Ludovic Spiess” (din partea Forumului Muzical Român)
• “Vocea de aur” (oferit de Societatea Radiodifuziunii Române).

Verdi's Requiem 2005 - Roxana Briban (full recording)

Gioachino Rosinni - Semiramide

JEAN ATHANASIU, bariton

Jean Athanasiu
Date personale
Născut	28 ianuarie 1885  București, România
Decedat	1938 (52 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț cântăreț de operă
Activitate
Tipul de voce	Bariton
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

Jean Athanasiu (n. 28 februarie 1885, București – d. 20 noiembrie 1938, București)^[1] a fost un bariton român. Vocea sa puternică, cu timbru plăcut, și jocul de scenă expresiv l-au situat printre cei mai buni cântăreți de operă români.^{[judecată de valoare]}

Rolurile sale mai de seamă: Rigoletto („Rigoletto” de Verdi), Scarpia („Tosca” de Puccini), Cneazul Igor („Cneazul Igor” de Borodin), etc. A contribuit la întemeirea Operei Române din București.

Baritonul Jean Athanasiu s-a născut la 28 ianuarie 1885, la Bucureşti. A fost unul dintre fondatorii Operei Române din Bucureşti, conform Dicţionarului Enciclopedic, Vol. I (Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993).

Cu un accentuat simţ dramatic, cu o voce puternică, cu un timbru plăcut şi un joc de scenă plin de expresivitate, a dat viaţă unor roluri din opere celebre, precum "Rigoletto" de Giuseppe Verdi (Rigoletto), "Tosca" de Giacomo Puccini (Scarpia), "Cneazul Igor" de Aleksandr Borodin (Cneazul Igor) etc.

În primele decenii ale secolului XX, oraşul Bucureşti se putea mândri cu o viaţă culturală activă în domeniul operei, printre artiştii de seamă ai epocii remarcându-se şi baritonul Jean Athanasiu, alături de Florica Cristoforeanu, Elena Drăgulinescu-Stinghe, Romulus Vrăbiescu, Edgar Istratty, Enriquetta Rodrigo, George Folescu, D. Mihăilescu-Toscani, A. Demetrescu de Silva, George Niculescu-Basu, Mircea Lazăr, Vasile Rabega, Elena Roman, Alexandra Ferraru, Grigore Maggiari, Nectara de Flondor, notează Dicţionarul Enciclopedic Român (Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964). Treptat, valoarea dovedită de asemenea cântăreţi, reuniţi pentru spectacole în variate formule de moment, a convins şi a impus necesitatea susţinerii înfiinţării unei Opere de Stat.

Baritonul Jean Athanasiu s-a numărat printre cei care s-au implicat în soluţionarea problemelor de definitivare a statutului Operei (care funcţiona provizoriu sub forma Societăţii Lirice Române "Opera", condusă de Ion Nonna Otescu, sub patronajul Reginei Maria), alături de ministrul Artelor şi Cultelor, poetul Octavian Goga şi de alţi membri fondatori. În 1921, Societatea "Opera" a primit fondurile necesare pentru a corespunde criteriilor de instituţionalizare a unui teatru muzical naţional, devenind Opera Română. O monografie dedicată lui Jean Athanasiu a fost publicată în 1966, de Ella Istratty, la Editura Compozitorilor.

Jean Athanasiu a murit la 20 noiembrie 1938, la Bucureşti.

Timbru poştal românesc din 1963

 

Jean Athanasiu- bariton - Faust, Aria Dio possente, dio d'amor!

Jean Athanasiu- bariton - Giuseppe Verdi: Traviata, Aria Di provenza il mar

Jean Athanasiu- bariton - Giuseppe Verdi: Bal mascat, Aria Alla vita

GÂNDURI PESTE TIMP

Lev Nikolaevici Tolstoi
„Nu este măreție acolo unde nu este simplitate.” Portret realizat de Ivan Kramskoi în 1873.
Date personale
Născut	28 august/9 septembrie 1828[2][3][4][5]  Krapivenski uezd⁠(d), Gubernia Tula⁠(d), Imperiul Rus[4][6][5][7]
Decedat	7/20 noiembrie 1910 (82 de ani)[3][5]  Astapovo⁠(d), Q20084572⁠(d), Regiunea Lipețk, Rusia[8][9]
Înmormântat	Iasnaia Poliana
Cauza decesului	cauze naturale (pneumonie)
Părinți	Nikolai Tolstoi[*] Maria Nikolaevna Tolstaia (Volkonskaia)[*]
Frați și surori	Maria Tolstoi[*]
Căsătorit cu	Sofia Tolstaia[*] (23 septembrie 1862–20 noiembrie 1910)[10]
Număr de copii	13
Copii	Serghei Tolstoi[*] Tatiana Suhotina-Tolstaia[*] Ilia Tolstoi[*] Lev Lvovici Tolstoi[*][11] Alexandra Tolstaia[*] Maria Lvovna Tolstaia[*] Andrei Lvovici Tolstoi[*] Mihail Lvovici Tolstoi[*]
Naționalitate	rusă
Cetățenie	Imperiul Rus[12][13]
Religie	creștinism ortodox[*] tolstoism[*] creștinism
Ocupație	Scriitor
Locul desfășurării activității	Imperiul Rus
Limbi vorbite	limba rusă[14] limba franceză[15] limba engleză[16]
Pseudonim	Л. Н. Т., Л. Н.[1]
Studii	Imperatorski Kazanski universitet[*] (drept)
Profesor pentru	Vasili Stepanovici Morozov[*], Isaak Borisovici Feinerman[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1852-1910
Limbi	limba franceză limba rusă
Mișcare/curent literar	Realism
Patronaj	Academia de Științe din Sankt Petersburg[*]
Specie literară	roman, nuvelă, teatru
Operă de debut	„Copilăria”
Opere semnificative	Război și pace Anna Karenina Învierea
Influențe[ascunde] Aleksandr Pușkin, Laurence Sterne, Harriet Beecher Stowe, Charles Dickens, Platon, Aristotel, Jean-Jacques Rousseau, Arthur Schopenhauer, Nicolai Vasilievici Gogol, Biblia
A influențat pe[ascunde] Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Jr., Virginia Woolf, Orhan Pamuk, Ludwig Wittgenstein, Edna O'Brien, James Joyce, Vladimir Nabokov, J. D. Salinger
Note
Premii	orden Sveatoi Annî 4-i stepeni[*] medal «Za zașciitu Sevastopolea»[*] Medal «V pameat voinî 1853—1856»[*] medal «V pameat 50-letia zașciitî Sevastopolea»[*]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nikolaevici Tolstoi,^[17] rusă Лев Никола́евич Толсто́й; n. 28 august/9 septembrie 1828, Krapivenski uezd^⁠(d), Gubernia Tula^⁠(d), Imperiul Rus – d. 7/20 noiembrie 1910, Astapovo^⁠(d), Q20084572^⁠(d), Regiunea Lipețk, Rusia) a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii.^[18] Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoianism”.^[19] Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.^[20]

Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturg^[21] și reformator în domeniu educației, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuți membri ai acestei vechi și aristocratice familii rusești. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, au avut un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Mahatma Gandhi^[22] și Martin Luther King, sau, înainte de aceștia, poeți ca Rabindranath Tagore ori Maitreyi Devi.

Efigia lui Lev Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.

Tolstoi și destinul literar[modificare | modificare sursă]

L. N. Tolstoi la tinerețe, maturitate, bătrânețe

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută și admirată de iubitorii de literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum și răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat încă din timpul vieții printre cei mai importanți scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicții. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeași măsură excesele burgheziei și ascetismul auto-impus al stoicismului. Deși și-a întemeiat un sistem propriu de credințe religioase, câștigând respectul gânditorilor laici, nu a reușit niciodată să reconcilieze conceptele de artă și frumos în viața reală. Cercetând opera lui Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe acesta, anume viața și moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene.^[23]

Lung și rodnic a fost drumul vieții și al creației lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriașă moștenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o excepțional de bogată corespondență. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905.

În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale.^[24]

Viața și caracterul[modificare | modificare sursă]

În Amintirile sale, Tolstoi își rezumă într-o pagină biografia:

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăiește o copilărie luminoasă și o tinerețe aventuroasă, împărțită între studii literare și juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz și la Războiul Crimeii) și scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reușit să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare.

Casa de la Iasnaia Poliana - locul unde scriitorul și-a trăit cea mai mare parte a vieții

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moșia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte^[25] provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viață specifică aristocraților. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoșul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a țării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prințesă. Din cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soției sale pentru a păstra situația financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moșia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparținând la început părinților ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani.^{[26][nb 1]} Ulterior, mătușa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginația lui Lev nu se regăsea decât un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună și iubitoare, și al tatălui respectat și iubit, moșierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluționar care împărtășea dorința decembriștilor de înlăturare a familiei imperiale și a sistemului de iobăgie, era ținut la distanță de guvern.

Lev Tolstoi în 1851

Al patrulea fiu al lui Nikolai și al Mariei, Tolstoi, a fost crescut și îngrijit de bone și servitoare. El și-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele acestei localități este strâns legat de memoria marelui scriitor, care și-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.

După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educația copiilor (Tolstoi avea trei frați mai mari: Nikolai, Dimitri și Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul amintește deseori cu dragoste și duioșie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om și frumos și de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor familiilor de nobili înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de naționalitate germană și franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și se străduiau să le asigure copiilor o educație demna de tinerii aristocrați. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Pușkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în fața unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greșeală și cu patos două poezii.^[27]

În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obișnuit cu viața de oraș. În același an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare și contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iușkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi și soția guvernatorului orașului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă și tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeași vreme a citit și operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.^[28]

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi își face debutul în literatură.

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor și se înscrie la facultatea de științe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-și încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relațiilor sociale și academice pe care le avea. Totuși a reușit să-și facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică și alte aspecte sociale.^[29]

Perioada de desfrâu și viața de moșier[modificare | modificare sursă]

O fotografie din 1849 înfățișându-l pe Tolstoi după promovarea examenelor la Universitatea din Sankt Petersburg. A reușit să intre din a doua încercare, dar în cele din urma avea să renunțe la școală.

Fiind tot mai preocupat de prezența sa în înalta societate, Tolstoi își neglijează cursurile de la facultate. Așa că, își petrecea zilele bucurându-se de orice femeie care îi ieșea în cale. În această perioadă a tinereții el organizează petreceri, este prezent la toate balurile și se complace în ambianța fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa, însă curând, acest moment din viața sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, va lua sfârșit. Deși pentru el chiar și să studieze limbile străine era un privilegiu, și-a ignorat îndatoririle și avea numai rezultate proaste.^[30] Întrucât nu a trecut examenele finale din primul an, a rămas repetent și a solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obținut transferul, Lev nu a renunțat la vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul semestrului și s-a întors ca moșier la Iasnaia Poliana, pe care o moștenise de la părinți.

Înzestrat cu o natură neobișnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța dintre forma strălucitoare și conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond și formă și începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgește orizontul cultural. Cunoașterea vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.

În anul 1847, frații își împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moșia Iasnaia Poliana.^[31] Când a preluat atribuțiile de moșier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moșiei. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor 330 de iobagi de pe moșia sa. Încercările lui au dat greș chiar de la început, deoarece iobagii își priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat dintre iobagi și moșieri (experiența relatată în romanul Învierea). Retras la moșia sa, Tolstoi își alcătuiește în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul științei și artei. În doi ani, el reușește să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susținerii examenelor de candidat la științe juridice.^[32] Tot în această perioadă, a șederii lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorții în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc și, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăsește Petersburgul.^[33] Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi și-a descoperit o nouă pasiune: muzica țigănească. A chemat la conac un grup de muzicanți și le-a cerut să-i cânte melodii populare rusești. Serghei, fratele lui mai mare, venea și el adesea să îi asculte, și în cele din urmă s-a împrietenit și s-a căsătorit cu una dintre cântărețe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare. Cu toate acestea această pasiune a stat la baza „Sonatei Kreutzer”.^[34]

Înrolarea în armată și debutul literar[modificare | modificare sursă]

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz.^[35] Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Pușkin și Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârșirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă și, în ultima instanță - reacționară. Chemat la război de fratele său, care era ofițer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuși de puțin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situație neașteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la un loc cu soldații de rând. De obicei, putea recurge la influența politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca și cunoscuții. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofițer de artilerie, având astfel prilejul de a-și dovedi vitejia.

Monument la Sevastopol în cinstea soldatului L. N. Tolstoi ce a luptat în războiul Crimeii de la 1854 — 1855

Tot în această perioadă, Tolstoi își începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria”, pe care îl schițase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacției „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul și potențialul literar al lui Tolstoi, și i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În același timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieții lor simple, cazacii aveau un cod etic militar și umanist la care țineau cu înverșunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți rușii, și un exemplu către care să tindă toți țăranii și chiar aristocrația. Așa că și-a propus să scrie despre experiențele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de așteptat, „Cazacii”, și s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie și povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” și altele, cu subiecte luate din viața de campanie.

În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană și locuiește 17 zile la Focșani (din 31 iulie)^[36] și timp de câteva luni la București.^[37][38][39] Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștii: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez...”^[40] Se reîntoarce în patrie trecând prin Chișinău, unde s-a aflat pe parcursul lunilor septembrie-octombrie. Despre această perioadă în Basarabia, a lăsat următoarele amintiri:^[41]

„Suntem la Chișinău de aproape 6 săptămâni: orașul este provincial, frumos, foarte vioi cu ocazia venirii marilor duce Nicolae și Mihail. Viața se desfășoară cu calm, în plăcere și în așteptarea veștilor din Crimeea... De ceva vreme sunt ocupat cu o singură lucrare, despre care vă voi povesti numai dacă va reuși; Locuiesc într-un apartament decent, cu pian.”

Odată cu începerea războiului din Crimeea ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război și pace” sunt rodul observațiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” și „Sevastopol în august 1855”).

În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată și se dedică activității beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care și la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraților-revoluționari. De la „Sovremennik”, Tolstoi se retrage în același timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparținând clasei nobiliare și cei din rândul raznocinților.^{[nb 2]}

În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de Vest.^{[nb 3]} A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona și la Collége de France. Plimbându-se prin oraș, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață publică, fapt ce i-a stârnit un profund dezgust odată ce va vedea ghilotina într-o piață publică.^[42] Din Franța a mers în Elveția, iar apoi în Germania, și în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, și-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moșia lui, iar în cele din urmă, a deschis o școală.^[43]

La 26 de ani scriitorul își mărturisește cu luciditate caracterul:

„Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”

—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Maturitatea[modificare | modificare sursă]

Problema centrală a vieții Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema țărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853 — 1856), care a arătat și forța poporului rus, dar și gradul de înapoiere economică, socială și culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desființării iobăgiei. Dar dacă democrații-revoluționari în frunte cu Cernîșevski, Dobroliubov și Nekrasov, vedeau eliberarea țărănimii pe calea revoluției țărănești, iar liberalii, aparținând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic și moșier”.

Contele L. N. Tolstoi la 26 de ani, în 1854

După părerea lui Tolstoi, așa cum reiese din operele scrise în această perioadă și în special din povestirea „Dimineața unui moșier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârșirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate față de fratele-mujic și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i îmbunătăți viața. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era și el de acord că trebuie înlăturat cu orice preț, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării firești a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre țăran și moșier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor.^[44] În acest scop el înființează la Iasnaia Poliana o școală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei și se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-și un sistem propriu de educație liberă, „ce avea la bază metoda conversației libere cu școlarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înființează revista „Iasnaia Poliana”, având drept colaboratori pe învățătorii școlilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe scriitor care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de țărani, înzestrați cu aptitudini și talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde și pe el.

În august 1862, Tolstoi se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova.^[45] El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndrăgostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniștite și plăcute, iar viața de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soția sa îi administrează moșia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război și pace”!) și îi dăruiește 12 copii.^[46] Curând după căsătorie, Lev își reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială și de gospodărirea moșiei, și începe să scrie romanul „Război și pace”. În 1869, după terminarea marii epopei își reia activitatea pedagogică. Preocupat de educația poporului, Tolstoi scrie un abecedar și predă el însuși la școala de pe moșia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reușit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică și complexă analiză a vieții de familie și a sentimentului de dragoste.

Timp de 15 ani trăiește din plin fericirea vieții de familie, după care începe o perioadă de certuri cu soția sa. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează:

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi.”

—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Criza acută pe care o traversează îl face să renunțe la avere, transcriind-o pe numele soției, să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută insistent să cunoască viața celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceștia fiind Certkov; spiritul său malefic va avea o influență nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viața sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicții și dominat nu numai de sinceritate, ci și de un mare orgoliu. După apariția romanului Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki și Cehov îi mai da un oarecare echilibru.

Camera scriitorului de la Iasnaia Poliana

Contactul îndelungat cu țărănimea, precum și frământările care au loc după reformă, îl determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa și să se apropie din ce în ce mai mult de țărănimea patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viața simplă”, idee pe care o găsim schițată și în nuvela „Cazacii” și în „Război și pace”. În „Anna Karenina”, această concepție capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuși, abia în ultima parte a vieții scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci și statul, biserica și proprietatea. În articolele „În ce constă credința mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, și altele, el propaga învățătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacționară în cel mai exact și adânc înțeles al acestui cuvânt” - după definiția lui Lenin.

Tolstoi și soția sa, Sofia Berg

Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuiește mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma școala. Își continuă munca literară și felul de viață simplu, luând parte în același timp la viața obștească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării țăranilor, implicându-și toată familia; este afectat de această catastrofă socială în așa măsură, încât barba îi albește, părul i se subțiază și slăbește în mod vădit, cu atât mai mult cu cât își vede eforturile în pericol de a fi zădărnicite de puternica Biserică Ortodoxă, care interzice țăranilor murind de foame să accepte ajutorul scriitorului tocmai excomunicat.^{[nb 4]} Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” și operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” și „Roadele instrucțiunii”. Spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” și nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.

Bătrânețea[modificare | modificare sursă]

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire și Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viața devine infernală.

În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morții sale. În același an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă fățiș biserica). Guvernul țarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, și mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile rusești s-o poată cuprinde”. Și într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimele decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenției opiniei publice din lumea întreagă.

Revoluția din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de același frământări și chinuit de contradicția dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor și teoria neîmpotrivirii la rău prin violență. Credința în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuții din perioada reacțiunii stolîpiniste de după revoluția din 1905 și scrie plin de revoltă și indignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

Cei 12 Tolstoi Tolstoi și soția sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în același an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise șaizeci de ani. Dintre toți acești copii, niciunul nu a împărtășit idealurile filozofice și morale atât de dragi tatălui lor. Primul fiul, Serghei, a devenit funcționar public, spre disperarea tatălui. Al doilea, Ilia, în loc să muncească, și-a prăpădit timpul la vânătoare. Lev, cel de-al treilea, a devenit scriitor, fără însă să aibă și talentul necesar pentru aceasta. Al șaselea fiu a fost genul de om care ar fi împușcat un câine vagabond dacă s-ar fi aflat în piața publică. Toți fiii și toate fiicele au fost copii bogați, crescuți în puf, care nu au pus niciodată la îndoială status quo-ul, și nici nu le-a trecut prin cap că nu este drept să exploateze țăranii care le munceau pământul. Deja în 1892, toți copiii lui Tolstoi se răspândiseră în lume, cu excepția celei de-a doua fiice, Maria. Ulterior căsătoriei, și aceasta din urmă a părăsit căminul părintesc. Înconjurat de haos, singura ființă care putea ajunge la sufletul lui Tolstoi era cea de-a treia fiică, Alexandra. Așteptând acasă întoarcerea copiilor săi, pe care de altfel nu i-a înțeles niciodată, Tolstoi a decis să-i primească înapoi cu brațele deschise.

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult și îl duce la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă.

„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește - scrie Tolstoi în jurnalul său - din cauza inegalității, a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele.”

—Tolstoi - Din jurnalul său

Acest sfâșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul D. Makovițki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răcește și moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo.^[47] A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, așa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase bețișorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omenirii fericirea.

În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac și în școala înființată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă și un muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate și Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere și de studiu.

În ultima perioadă a vieții, Tolstoi trăiește o puternică criză morală, care îl face să renunțe la avere, să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni și - în ciuda măsurilor represive luate de autoritățile țariste - să protesteze prin scris împotriva abuzurilor și să ceară reforme pentru îmbunătățirea sorții celor asupriți. În această perioadă scrie romanul „Învierea” și dramele „Puterea întunericului” și „Cadavrul viu”.

Înstrăinarea de Biserică, excomunicarea și o înmormântare simplă[modificare | modificare sursă]

Biserica Sfântul Nicolae în Kamovniki, din parohia căreia făcea parte Tolstoi înainte de a fi excomunicat

Tolstoi începe să critice Biserica Ortodoxă începând cu 1880, în 4 scrieri: „Critica teologiei dogmatice” (1880), „Armonia și traducerea celor patru Evanghelii” (1881), „În ce constă credința mea” (1884) și „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (1893); din cauza cenzurii, nici una nu va putea să fie publicată în Rusia vremii lui.^{[nb 5]}

Ideile scriitorului derivau din experiența sa de viață, dar și din cercetarea minuțioasă a Bibliei: Tolstoi și-a procurat o copie după textul grec, cum era el compilat din diverse manuscrise de către J. J. Griesbach, și l-a comparat cu textul Bibliei oficiale a Bisericii Ortodoxe; pe baza lecturii critice, Tolstoi își întocmește, ca și Jefferson cândva, o Biblie personală, „curățată” de „noroiul și mocirla” miracolelor și supranaturalului;^{[nb 6]} în esență, critica scriitorului la adresa Bisericii Ortodoxe era că aceasta concentrează atenția oamenilor pe ritualuri și dogme absurde, ca să cultive dezinteresul pentru singurul lucru care era cu adevărat important, anume învățătura etică a lui Iisus Hristos.^{[nb 7]}

Ca și Newton și Jefferson înaintea lui, Tolstoi respinge credința în Sfânta Treime; el neagă dogma lui Iisus ca mântuitor al omenirii, învierea din morți, nașterea din fecioară, viața după moarte și judecata de apoi.^{[nb 8]}

Teologii ortodocși care au luat apărarea lui Tolstoi, precum Ostrumov, Ekzempliarschi și Krapovițki, considerau că dacă învățăturile scriitorului pot fi nocive pentru copii și oamenii simpli, pentru că ele pot nărui credința acestora, pentru adulții instruiți ele sunt utile, întrucât pun în relief gravele anormalități în societate, în stat, în biserică și în familie. Mitropolitul Antonii se întreba și el retoric: „L-am criticat pe Tolstoi pentru că a denaturat ortodoxia, însă i-am arătat noi în viața de zi cu zi, adevărul acesteia?” Viața fără Dumnezeu a creștinilor ortodocși din vremea lui Tolstoi nu reprezenta decât o bătaie de joc a credinței și furniza solul fertil pentru niște eretici ca el. Dealtfel, Vasilii Ekzempliarski, un profesor de patristică la Academia Teologică din Kiev, considera că învățătura etică a lui Tolstoi este în complet acord cu aceea a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, și că ținând cont de faptul că toți ceilalți Sfinți Părinți ai bisericii creștine timpurii au fost și ei de acord cu Gură-de-Aur, practic mesajul social al lui Tolstoi coincide cu învățătura adevăratei ortodoxii. Ekzempliarski considera că teologia rusă este principala vinovată de scandal, pentru că a deviat de la învățătura socială a lui Hristos, și pentru că gândirea teologică rusească s-a murdărit încercând să dovedească că învățătura Evangheliei aprobă iobăgia și pedeapsa corporală, opulența bogaților și pedeapsa capitală, măsurile coercitive contra conștiinței oamenilor și multe alte lucruri. Profesorul considera că există o paralelă între destinul lui Gură-de-Aur, alungat cândva în exil de către bogații Constantinopolului, și excomunicarea lui Tolstoi din rândul credincioșilor de către Biserica Ortodoxă Rusă. Sergei Bulgakov, un teolog ortodox, filozof și economist, s-a arătat și el scandalizat de faptul că Biserica Ortodoxă a fost capabilă de atât zel în cazul lui Tolstoi, cât timp aceasta a rămas atât amar de vreme tolerantă cu maimuțărelile șarlatanului religios Grigorii Rasputin.

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căință. De la această decizie, exact de la începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat și excomunicatori avea să ia proporții uriașe. Tolstoi și-a cunoscut adversarii, de aceea și-a luat toate măsurile de precauție pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morții, el declara solemn:

„...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtășesc înainte de moarte, la fel cum n-aș putea înainte morții rosti vorbe nerușinate sau privi poze pornografice, și, de aceea, tot ce se spune despre căința mea și împărtășania mea înainte de moarte - e o minciună.”

—L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naștere a scriitorului, guvernul și biserica au devenit mai indulgente față de intervențiile sale în viața publică a țării. În Rusia soseau scrisori, telegrame și vizite din toate colțurile lumii, mulțimi de scriitori și filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.

Chiar și în 1909, Tolstoi era în formă. Își continua clasicele proteste la adresa acțiunilor guvernului și ale bisericii, lucrând în același timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susținute să compună și să își transfere manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulțumirea soției sale care nu era în relații bune cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat și în anul următor, iar Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea căminului pentru totdeauna.

Mormântul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora șase dimineața, Tolstoi a plecat de acasă însoțit de secretara sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o stație de tren.

Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât.

După evadarea de la Iasnaia Poliana și îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimele încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu și-a exprimat cumva dorința de a se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliției, de față și el pentru a preveni eventualele tulburări, anunță insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorința împăcării lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai simple cu putință. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se permite Sofiei Andreievna să-și vadă soțul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe pelerinajul prin fața corpului neînsuflețit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă veșnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Tolstoi e transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10 dimineața. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 și 14:15, mii de oameni își iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de el.^[48]

Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Cei mai cunoscuți colaboratori ai ziarului Sovremennik în 1856 (stând în picioare, de la stânga la dreapta): Lev Tolstoi, Dmitri Grigorovici (stând pe scaun, de la stânga la dreapta): Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, Alexandr Drujinin și Alexandr Ostrovski.

„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le exprimi? Cum să transmiți în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!”

—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observației obiective, ci transmit mai ales experiențe proprii, prin acele multe situații reprezentate în opere și trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parțial ideile, sentimentele, ori un fragment din viața sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei și Pierre, din „Război și pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puțin, cele etnografice sau pitorești aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experiența personală și studiul psihologic.

Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”; „Diminețile unui moșier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă și poezia amintirilor, sau este relatată experiența socială încercată de scriitor pe moșia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creației tolstoiene), al vieții simple și al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizației citadine.

Între 1863 și 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război și pace” (1869) și „Anna Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon văzută prin prisma destinului câtorva familii rusești și în special prin ochii a două personaje, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieții. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai mărețe povești de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina și a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieții sociale pe care o întrezărește în viața casnică, alături de țăranii de pe moșia sa.

Război și pace[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Război și pace.

Tolstoi a lucrat la „Război și pace” timp de șase ani: din 1863 până în 1869, pornind de la diverse fragmente pe care le avea de câțiva ani, astfel dezvoltând povestea și personajul eroului principal, un tânăr decembrist. Păstrând doar frânturi din ideile inițiale despre intrigă și schimbând cadrul narativ la războaiele napoleoniene, a început să contureze o operă de ficțiune istorică. Compozițional, imensa varietate de figuri (peste 550) și episoade este arhitecturată sub formă de cronică a vieții, în principal a câtorva familii din înalta nobilime rusă.

Coperta primei ediții a romanului „Război și pace”

Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski și Rostov, „Război și pace” folosește istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franța lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufletești prin care trec orașe întregi, mișcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii societăți.^[49]

La 19 martie 1865 scriitorul nota în jurnalul său:

„Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică - romanul lui Napoleon și Alexandru - conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși.”

—Tolstoi, Jurnalul său

Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prințul Andrei Bolkonski, contele Pierre Bezuhov și Natașa Rostova. Primul este un om inteligent și cult, voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o bogată viața interioară, dar care - conștient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparține și dezamăgit de mediul căruia nu i se poate adapta, deși caută, zadarnic, să dea prin acțiune, un sens vieții - cade în pesimism. Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid și lipsit de voință, sentimental și aplecat spre visare, fără simț practic și spirit de inițiativă, snob deși îi displace stilul de viață al aristocrației; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului - un discipol al lui J.J.Rousseau. Natașa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă, devotată familiei.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial și al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul cel mai publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război și pace” erau afișate pe străzile Moscovei pentru a servi drept pilda de eroism. Deși atât „Război și pace”, cât și Anna Karenina sunt puternic ancorate în spațiul și vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci Tolstoi urmărește dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei și naturii umane.

Anna Karenina[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Anna Karenina.

Succesul ecranizării din 1935 a romanului lui Tolstoi a făcut din Greta Garbo imaginea Annei Karenina, cunoscută în toată lumea.

În 1873, Tolstoi a început să lucreze la următorul lui roman de mari proporții, inspirat parțial din niște evenimente ce au avut loc la o moșie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncându-se în fața unui tren. Acest subiect, pe fundalul recitirii poeziilor lui Pușkin copiilor săi l-a inspirat să scrie despre o familie cu adevărat nefericită.

După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală, Tolstoi a decis să dezvolte și să elaboreze textul încă și mai mult. După corectarea și trimiterea acestui exemplar la tipărit, a decis să editeze și să dezvolte textul încă o dată. Stilul lui Tolstoi a fost mereu așa. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea anterioară și trebuia să revină pe text și să-l corecteze. Totuși, când forma finală a acestui roman ce descria istoria tragică a unei familii a ajuns să fie tipărită, aproape jumătate din text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau inevitabile. În 1877, romanul a fost publicat în cele din urmă în întregime.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Astfel începe romanul, scris și editat cu minuțiozitate, reflectând modul în care autorul percepea dragostea și tragedia.

Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofițer îndrăzneț, contele Vronski, și își părăsește căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în brațele unei iubiri pasionale, dar sortite eșecului. Ea își sacrifică astfel copilul și se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întrețesută și contrastează cu idila și căsătoria dintre Constantin Levin și Kitty Șcerbațkaia, foarte asemănătoare cu cea dintre Tolstoi și soția sa. Căutând adevărul, Levin își exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică și religie, care sunt adesea considerate ca aparținând autorului.^[49]

Cu acest roman, atenția lui Tolstoi se îndreaptă spre viața contemporană. În raport cu „Război și pace”, aici sfera de realități și probleme se restrânge: este un roman al vieții de familie. Totuși, cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este și aici amplu și atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci și idei filozofice despre societate, romanul încearcă să evidențieze aspecte umanitare, sensul și scopul vieții, condițiile morale ale căsătoriei și vieții de familie, relația dintre viața și moarte, dintre iubire și fericire. Privirile scriitorului se extind însă și asupra unui câmp social vast, cuprinzând negustori, intelectuali, țărani, etc.

„Anna Karenina” este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actrițe celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997), Keira Knightley (2012).^[50]

Învierea[modificare | modificare sursă]

Învierea, 1900

Articol principal: Învierea (roman).

Între anii 1889—1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viața epocii și având o tematică profund socială și politică. Fiind scris într-o epocă de creștere a avântului revoluționar premergător revoluției din 1905, romanul are un ascuțit caracter demascator și capătă o mare forță generalizatoare.

Prințul Nehliudov este numit membru într-o comisie de jurați, întrunită pentru a judeca și condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaște: este chiar Katiușa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remușcări, Nehliudov renunță la moșii și la viața mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obține grațierea, îi cere, spre a-și ispăși greșeala față de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei.

Punând în centrul atenției autodesăvârșirea Katiușei și încercările lui Nehliudov de a începe o viață nouă, Tolstoi arată în același timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în ruină, închisoarea țaristă și deținuții ei, deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiția, corupția aparatului de stat țarist. În acțiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit și vârfurile nobilimii, și preoțimea, și funcționărimea, și ofițerimea, și negustorimea, și lumea meseriașilor și pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluționari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici,^{[nb 9]} în timp ce față de social-democrați are rezerve și își manifestă chiar dezacordul și lipsa de înțelegere.

Cu o influență în toată lumea, romanul „Învierea” a reușit, în cele din urmă, să înfurie Biserica Ortodoxă. Această lucrare a determinat Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate sfintele taine, inclusiv împărtășania, pentru tot restul vieții. Astfel, scriitorul a primit cu furie știrea cu privire la excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.^{[nb 10]}

Scrieri filozofice[modificare | modificare sursă]

În 1879, lăsând deoparte literatura, Tolstoi a început să scrie filozofie creștină, printre operele sale numărându-se „Confesiunile”, „Critica teologiei dogmatice”, „Scurtă expunere a Evangheliei” și „În ce constă credința mea”, lucrări unde autorul își prezintă propriile interpretări religioase. În această perioadă a publicat și „Cu ce trăiesc oamenii”, o serie de povești populare, incluzând „Ivan cel prost”.

În 1882, în urma participării la recensământul din Moscova, el a ajuns la concluzia că lucrul cel mai important pe care îl făceau oamenii era munca fizică precum cea a țăranilor de pe moșie. Astfel de idei despre importanța vieții simple de subzistență au devenit mai târziu principiile de bază ale mișcării cunoscute sub numele de tolstoism.

Ideile filozofice și estetice. Tolstoismul.[modificare | modificare sursă]

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Tolstoi la biroul său din Iasnaia Poliana. Din cauza miopiei, a tăiat picioarele scaunului, astfel ca fața sa să fie situată în apropierea suprafeței biroului. Portret realizat de Nikolai Gay în 1884.

Spre sfârșitul vieții, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înțelepciunea supremă și mântuitoare. O caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înțelepți. Frecventa vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creștină. Caută răspunsuri în operele unor gânditori și profeți precum Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cei moderni, îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, un Schopenhauer, un Nietzsche, sau rușii care puteau fi suspectați de decadență. Citind „Dama de pica” (de Pușkin), exclamă:

„Ce ciudat, au fost Pușkin, Lermontov, Dostoievski...Iar acum cine mai sunt? Mai e Cehov, plăcut dar fără de conținut, deși un adevărat artist. După care urmează tot acest îngâmfat fleac decadent. Mai ales îngâmfat!”

—Tolstoi - Din jurnalul său

Insistența lui Tolstoi în promovarea pacifismului și împotrivirea față de război au dus, în cele din urmă, la întemeierea școlii de gândire tolstoiste. În realitate, Tolstoi a încercat să își trăiască filozofia, luptând pentru sprijinirea victimelor foametei, donând bani pentru protejarea celor oprimați, și susținând prin alte mijloace recucerirea păcii.

Interpretarea personală a creștinismului[modificare | modificare sursă]

După 1880, Tolstoi scrie o mulțime de broșuri în care își expune noile idei asupra religiei, bisericii, artei, școlii, educației, vieții, muncii, progresului, patriotismului, guvernului, militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”. Inițial, Tolstoi a fost un raționalist. Tendințele raționaliste l-au ajutat ca scriitor, să prezinte critic aspectele negative ale vieții ruse. Totodată trebuie amintită și permanenta sa adeziune la ideile lui J. J. Rousseau.

Jean-Jacques Rousseau - un model ideologic și artistic pentru Lev Nikolaevici

Convingerile filantropice ale scriitorului au început să iasă la iveală în jurul vârstei de cincizeci de ani. În tinerețe, obișnuia să se îmbete cu plăcerile vieții, scrisul era o distracție, însă în intervalul 1873 - 1875 și-a pierdut al cincilea și al șaselea fiu, pruncul care i-ar fi fost a treia fiică, precum și două mătuși. Punându-i în pericol viața fericită, teama de moarte a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe gândurile lui Tolstoi, ajungând să se gândească la sinucidere ca la singura modalitate de a avea control asupra propriei sorți. Din acel moment, a început să caute răspunsuri în religie, însă nu în credința care i-a fost predicată din copilărie, cea a Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica pe care o cunoștea nu era altceva decât o proteză pentru Țar, care sprijinea războiul și promova validitatea pedepsei cu moartea. Pur și simplu, nu putea să creadă într-o biserică ce propovăduia iubirea și milostenia Domnului la slujba de duminică, pentru ca în restul săptămânii să accepte crima.

Astfel, Tolstoi a întreprins propriile cercetări, și a descoperit Scripturile, fără să creadă însă în învierea lui Iisus, în Sfânta Treime sau în profeții. Din întreaga Evanghelie, singurul lucru pe care l-a găsit demn de reținut a fost Predica de pe Munte, și porunca lui Iisus Hristos de a ne împotrivi răului. În urma cercetărilor, în 1879, Tolstoi a scris o serie de lucrări unde își concentrează eforturile în analiza credinței. Aceste idei radicale cu privire la biserică au stârnit confuzie în rândul prietenilor, și iritarea soției sale, Sofia.

În fapt, problemele conjugale ale lui Tolstoi au început cu mult înaintea acestui moment, cu accese de gelozie ale soției, față de o veche iubită. Dincolo de acestea, faptul că „viitorul omenirii” avea întotdeauna prioritate față de propria familie a dus la disensiuni nesfârșite. Cu cât se afunda mai mult în studiul interpretării doctrinei creștine, cu atât scriitorul era mai dezgustat de stilul de viață decadent al celor bogați și alte apucături similare specifice timpurilor sale, astfel că a început să acorde sprijin refugiaților și să protesteze cu și mai multă ardoare împotriva acțiunilor guvernului.

Urmărit de guvern pentru idealurile sale anarhice, Tolstoi și-a făcut prieteni noi, care îi împărtășeau viziunea; soția sa însă, veșnic rațională, a ajuns să îi urască pe acești noi prieteni periculoși. Simțea cu stringență nevoia de a-și proteja copiii de ideile periculoase și neortodoxe ale soțului său cu privire la viață și moralitate. Inflexibilitatea filozofică a lui Tolstoi, l-a determinat pe acesta să îi cedeze soției sale administrarea gospodăriei, forțându-l să își susțină întrunirile și evenimentele activiste în altă locație. Cu dorința arzătoare de a îi elibera pe iobagi, a decis să renunțe la viața sa de moșier în favoarea celei de muncitor al pământului. În concepția sa, în aceasta constă tolstoismul - nu în ritualuri de venerare și de confesiune tipice religiilor, ci în traiul simplu și cinstit, ca fermier sau muncitor. Un exemplu al acestei filozofii a fost detaliat în povestea populară „Doi bătrâni”. Astfel, pentru a sluji din tot sufletul divinitatea, mai degrabă decât de a pleca în pelerinaj la Ierusalim, este important să îi hrănești pe cei flămânzi, să duci o viață simplă și onestă lucrând pământul.

Tolstoi considera că a fi creștin este incompatibil cu a sluji un guvern.^[51] Conform lui nu poate exista guvern creștin: valorile creștine sunt incompatibile cu faptul de a guverna.^[52]

În ultimii ani, Tolstoi, în dorința de a aprofunda educația populației cu privirea la filozofia sa, l-a ales ca partener pe Certkov. Foarte asemănător cu Tolstoi, Certkov se născuse într-o familie bună, luptase în armata rusă, iar acum dorea emanciparea iobagilor. Cei doi au pornit astfel un proces de educare atât a celor sărmani cât și a iobagilor, în vederea demarării acelor schimbări pe care le doreau pentru națiunea lor. Pentru a promova viziunea tolstoistă, cei doi au înființat editura „Intermediarul”.

„Să nu te împotrivești răului prin forță.” - este lozinca sa, care, implicit, condamnă orice acțiune revoluționară.

O prietenie tensionată Prima persoană care l-a vizitat pe Tolstoi la întoarcerea în Sankt Petersburg din Războiul Crimeii a fost Turgheniev (foto). Faimos deja pentru propriile sale opere, Turgheniev era fascinat de stilul puternic al acestuia,[53] și de descrierile bogate ale decorului, deși era doar prima dată când s-au văzut. Încă de la început, Turgheniev s-a înțeles bine cu tânărul scriitor. De-a lungul timpului cei doi s-au tot certat. Unul dintre motive era sora mai mică a lui Tolstoi, Maria. Aceasta, care tocmai divorțase, se îndrăgostise de Turgheniev căruia din păcate îi era teribil de frică de căsătorie. Un alt motiv îl constituia diferențele de stil. Deși Turgheniev admira puternic stilul lui Tolstoi, sentimentul nu era reciproc. În 1861, Tolstoi și-a ieșit din fire și l-a provocat pe Turgheniev la duel. Nu și-au mai vorbit până când Tolstoi nu i-a scris o scrisoare prin care își cerea scuze, șaptesprezece ani mai târziu. Deși au avut certurile lor, indiferent care era situația între ei, Turgheniev era mereu dispus să îi ia apărarea încăpățânatului său amic.

Tolstoi și Dostoievski[modificare | modificare sursă]

Tolstoi și Dostoievski sunt cei mai importanți exponenți ai literaturii ruse, în special a celei din secolul al XIX-lea. Celor doi le-a fost dat să remarce și să înțeleagă măreția celuilalt. Este cunoscut faptul că Dostoievski a citit și a apreciat nespus romanul „Anna Karenina”. „Jurnalul unui scriitor” era publicat foileton în revista „Cetățeanul”. Dostoievski era deja un scriitor consacrat, cu mai multe romane publicate. La acel moment era considerat de mulți ca fiind romancierul lor favorit, atât pentru temele profunde cât și pentru stilul său. Privind în urmă, a declarat întotdeauna că „Anna Karenina” l-a influențat profund în conceperea „Fraților Karamazov”. În 1880, într-un discurs susținut cu ocazia inaugurării unui monument în amintirea lui Pușkin, Dostoievski a dobândit și mai multă notorietate, declarând că „a fi cu adevărat rus înseamnă a te înfrăți cu toată lumea”. În fapt, discursul îi fusese solicitat lui Tolstoi, dar Dostoievski s-a propus, ca voluntar, să îl substituie, pentru a-l salva de la o asemenea corvoadă.

F. M. Dostoievski - la fel ca și Tolstoi, unul dintre importanții scriitori ruși

Dostoievski a murit anul următor, în 1881. Continuând să recunoască valoarea rivalului, Tolstoi a deplâns profund pierderea unui om pe care nici măcar nu a ajuns să îl cunoască. Mai mult, după moartea sa, văduva lui Dostoievski, Anna, s-a împrietenit cu soția lui Tolstoi, Sofia. În 1910, când Tolstoi a trecut în neființă, pe noptiera de lângă patul de moarte se odihnea un exemplar al romanului „Frații Karamazov”, scris de Dostoievski.

Deși contemporani, Tolstoi și Dostoievski nu s-au cunoscut niciodată[modificare | modificare sursă]

Deși au fost contemporani, Tolstoi și Dostoievski n-au avut ocazia să se cunoască, sau nu au vrut, deși ambii își exprimau mereu dorința de a-l vedea pe celălalt. Două au fost momentele când o întâlnire dintre ei ar fi putut avea loc.

În 1878 la Petersburg stârnise mare vâlvă un ciclu de prelegeri ținute de filozoful Vladimir Soloviov. Atât Dostoievski cât și Tolstoi se numărau printre auditori. Tolstoi venise la această conferință însoțit de Nikolai Strahov, personaj care ar fi putut să mijlocească un contact direct între cei doi scriitori, pentru că îi era prieten foarte apropiat și lui Dostoievski. Însă Tolstoi l-a rugat pe Strahov ca în acea zi să nu-i facă cunoștință cu nimeni, astfel încât, cei doi i-au evitat pe prietenii lor.

În Amintirile sale despre F.M. Dostoievski, Anna Dostoievskaia descrie momentul vizitei lui Strahov la ei după lecția ținută de Soloviov. Strahov este întrebat de Anna Dostoievskaia de ce i-a ocolit la ultima lecție a lui Soloviov.

-A, a fost o situație specială, râse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toți cunoscuții. Împreună cu mine a venit la lecție contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoștință cu nimeni, de asta am și evitat pe toată lumea. -Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău imi pare că nu l-am văzut! Bineînțeles, n-aș fi insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai șoptit că e cu dumneata? M-aș fi uitat la el! -Doar îl știți din fotografii, râse Nikolai Nikolaievici. -Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl vezi în carne și oase. Uneori ajunge și o privire, ca să-ți rămână în inimă un om pentru toată viața. N-o să-ți iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat! Și mai târziu Feodor Mihailovici și-a exprimat nu o dată regretul că nu-l cunoaștea pe Tolstoi personal.

— Fragment din Amintirile A. Dostoievskaia despre F.M. Dostoievski

Două linii de viață s-au încrucișat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoștință. Sau nu a dorit să ia cunoștință.

A doua întâlnire între cei doi scriitori ar fi putut avea loc o dată cu celebrarea memoriei lui Puskin, la 8 iunie 1880, unde Dostoievski a ținut un important discurs comemorativ. La acest eveniment Tolstoi a refuzat să ia parte și totodată și Dostoievski a ezitat în a se duce să-l vadă pe Lev Nikolaevici la Iasnaia Poliana.

Tolstoi în 1908

Drept care între Tolstoi și Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire niciodată. Peste puțină vreme, la începutul anului 1881, Dostoievski a murit.

Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare[modificare | modificare sursă]

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

„Cât aș dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă sentimentele, ați exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, când a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sunt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el - niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune și adevărate) le-am receptat așa încât cu cât va face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine. Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie. Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, și dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă - prânzeam singur, întârziasem - citesc: a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, și am plâns și mai plâng și acum. În zilele dinaintea morții lui am citit „Umiliți și obidiți”, și m-a cuprins duioșia.”

—L. N. Tolstoi - o scrisoare adresată lui N. N. Strahov

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea lui Tolstoi față de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Inițial scrisoarea a fost trimisă lui Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soției lui F. M. Dostoievski, Anna Grigorevna Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi mulțumește lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minunată pe care ați scris-o lui Strahov după moartea soțului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare și o păstrez ca o relicvă”. „Am scris exact ceea ce am simțit.” - îi răspunde Lev Nikolaevici.

Influența lui Tolstoi[modificare | modificare sursă]

Gorki și Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1900

Tolstoi, autorul reprezentativ pentru realismul rusesc, și-a păstrat până în zilele noastre un loc special în literatura universală, prin intermediul operelor sale „Anna Karenina” și „Război și pace”. Pe de altă parte, pledoaria lui pentru non-violență l-a influențat pe Gandhi. Faima scriitorului trece repede granițele Rusiei. I se traduc operele, i se dedică studii, articole, biografii. În Occident opera sa este receptată ca un fel de antidot contra naturalismului francez. Prima scriere critică occidentală care-l popularizează este cartea lui M. de Vogué, „Romancierii ruși” (1885), care de altminteri a inaugurat o perspectivă în bună măsură falsă, de durată, asupra acestora. Mai târziu, Romain Rolland va apărea ca un adevărat discipol al lui Tolstoi. Marcel Proust, la un moment dat, îl situează deasupra lui Balzac. În Germania (ca și în Statele Unite), la popularizarea lui Tolstoi a contribuit mult renumitul critic danez Georg Brandes. Thomas Mann îi dedică un eseu, punându-l în paralelă cu Goethe. Cunoscut este și entuziastul eseu pe care i l-a dedicat Stefan Zweig.

În lumea literaturii rusești care a dat naștere la nenumărate mari talente, Tolstoi ocupă totuși un loc special. Prin comparație cu alți scriitori considerați „autori naționali” ai Rusiei precum Cehov sau Pușkin, Tolstoi pare a fi cu o treaptă mai sus. Chiar și un autor ca Dostoievski este cotat mai slab, prin alăturarea cu Tolstoi. Se spune că nu puțini sunt cei care afirmă că „Tolstoi reprezintă întreaga Rusie”. De aceea, muzeul din Moscova dedicat scriitorului continuă să primească numeroși vizitatori. Împreună cu casa memorială a lui Tolstoi (cea în care scriitorul și-a petrecut mai mult de jumătate din viață), întreaga Iasnaia Poliana s-a transformat într-un muzeu care atrage publicul din întreaga lume.

În Japonia, conform lui Teishimei Futaba, Tolstoi este bine primit de publicul japonez peste măsură de riguros datorită modului exhaustiv în care a contemplat problemele vieții umane, și asemenea unui autor japonez, a examinat cu stăruință o gamă largă de problematici. Influența lui Tolstoi asupra literaturii japoneze a început pe când era încă în viață. În cercurile teatrale din Japonia, punerea în scenă a „Învierii” realizată de Hogetsu Shimamura și de Sumako Matsui l-a făcut cunoscut pe scriitorul rus. Dintre toți aceia care au fost influențați de Tolstoi în era Taisho, persoana care a depus cele mai mari eforturi să aplice filozofia lui a fost Saneatsu Mushakoji. Alături de Naoya Shiga și alții, a pus bazele revistei literare „Shirakaba” (Mesteacanul alb), care a servit drept scenă de lansare pentru creațiile sale literare. Fiind captivați de ideile filosofice ale lui Tolstoi, le-au interpretat prin prisma propriei gândiri creând „Atarshiki Mura” („Noul sat”), în care au început să trăiască o viață simplă.

Tolstoi și-a petrecut perioada de asfințit a vieții ca filosof în era revoluției ruse, fără însă a o sprijini. Liderul revoluției, Lenin, a scris o teză scurtă intitulată „Lev Tolstoi ca oglindă a Revoluției Ruse”. La începutul tezei îi recunoaște meritele de mare artist ale lui Tolstoi și afirmă că scriitorul a evitat revoluția și tot el susține că pentru distrugerea regimului țarist trebuia folosită forța și, deci respingea filozofia non-violentă a scriitorului. Lenin este cel care a comandat transformarea casei lui Tolstoi din Moscova într-un muzeu,^[54] unde se găsesc în prezent materiale precum manuscrisul original al „Tinereții”.

Mahatma Gandhi

Dacă Lenin a respins filozofia non-violentă, aceasta avea să înflorească pe meleaguri îndepărtate, în India. Protestul lui Tolstoi împotriva regimului rus care a oprimat țărănimea și a suprimat forțele revoluționare a fost auzit în întreaga lume, insuflând curaj activiștilor din rândul diferitelor popoare oprimate. Revoluționarii indieni au citit operele lui Tolstoi și, ca răspuns la cererile acestora, el a scris „Scrisoare către un hindus”.^[55] În textul acesteia, susține: „Nu vă opuneți răului, dar nici nu participați în acțiunea răului...și nimeni nu va reuși să vă înlănțuiască”. Gandhi a fost profund mișcat la citirea acestor rânduri, și i-a transmis multe scrisori lui Tolstoi. I-a oferit, de asemenea, un exemplar al lucrării sale „Hind Swaraj” (Regulile casei indiene). Gandhi a organizat o rezistența non-violentă pe care a folosit-o pentru a cuceri independența Indiei.

Posteritatea literară a lui Tolstoi poate fi urmărită la Proust sau James Joyce (în legătură cu tehnica monologului interior), la Maeterlinck sau R. M. Rilke (tema autoperfecționării morale și a umilinței), la R. Rolland (în modul cel mai clar), la Anatole France și B. Shaw (cărora Tolstoi le apare ca un scriitor ciudat), la Galsworthy și Th. Dreiser (parțial ca viziune asupra societății) sau - în domeniul teatrului și în primul rând prin drama „Puterea întunericului”.

Tolstoi și tablourile lui Ilia Repin[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Ilia Repin.

Ilia Efimovici Repin (5 august 1844 - 29 septembrie 1930), pictor realist ucrainean. A fost unul dintre cei mai înzestrați reprezentanți ai realismului critic din arta rusă. Până în anul 1863 Repin a studiat la Școala de desen de pe lângă Societatea de Susținere a Artiștilor Plastici în clasa lui Ivan Kramskoi. În perioada 1864 — 1871 și-a continuat studiile la Academia de Arte din Sankt-Petersburg. Fiind bursier al Academiei, în anii 1873 — 1876 lucrează în Italia și în Franța. Din anul 1878 Repin devine membru al Asociației Pictorilor Ambulanți („Peredvijnicilor”). Fiind prieten cu Tolstoi, l-a pictat în câteva rânduri pe acesta în diferite ipostaze.

• 

  Portretul lui Lev Tolstoi în 1887.

 
• 

  Un alt portret al scriitorului rus din 1893.

 
• 

  Desen din 1888 înfățișându-l pe Tolstoi lucrând câmpul.

 
• 

  Tolstoi în timpul studiului, tablou din 1891.

Premiul Nobel, refuzat de Tolstoi[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Premiul Nobel pentru Literatură.

În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel și i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre condițiile acordării era recunoașterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruși fuseseră traduși în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski și Pușkin. Traducerile fuseseră susținute financiar de la caseta țarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur.

Tolstoi refuză, motivând că banul este „ochiul dracului” și că el trăiește în acord cu normele creștine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori și jurnaliști suedezi, între care și Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susținere a lui Tolstoi.^[56]

De două ori scriitorul rus a avut ocazia să ajungă și în Suedia însă n-a mai apucat. Prima dată, atunci când refuzase Premiul Nobel iar a doua oară, atunci când a fost invitat la un Congres Internațional al Păcii de la Stockholm.

Figuri importante din familia Tolstoi[modificare | modificare sursă]

Blazonul familiei Tolstoi

Articol principal: Familia Tolstoi.

Tolstoi (în rusă Толсто́й) a fost una dintre cele mai de seamă familii de nobili din Rusia, descendentă din Andrei Haritonovici Tolstoi (poreclit „grasul”), ce și-a servit țara sub Vasile al II-lea al Rusiei. „Sălbaticul neam Tolstoi” (așa cum era cunoscut în înalta societate din Rusia) a lăsat o moștenire semnificativă în politica Rusiei, istoria ei militară, în literatură și arte.

Contele Petru Andreevici Tolstoi

Conform unor legende genealogice mai târzii, Andrei Haritonovici Tolstoi a fost un descendent al unuia Indris ce a fost un om de o foarte distinsă ascendență. Indris a venit din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană la Chernigov însoțit de fiii săi Litvinos și Zimonten și cu o forța de 3000 de oameni.

Familia a ajuns proeminentă în secolul al XVII-lea, datorită conexiunilor ei cu clanul Miloslavski din care făcea parte prima soție a țarului Alexei. Ocolnicul Petre Andreevici Tolstoi a fost cel care a decis norocul familiei, punându-și serviciile în slujba lui Petru cel Mare. Treptat a câștigat încrederea lui Petru servind ca primul ambasador rus la Constantinopol, și apoi ca șef al poliției secrete.

Cel mai important politician Tolstoi din secolul al XIX-lea a fost Dimitri Andreevici, care succesiv a fost ministru al educației, ministru de interne și președintele Academiei de Științe. Este amintit în general pentru faptul ca în timpul activității sale, a pus în scenă un program viguros de rusificare în Polonia și Ucraina.

Doi membri ai familiei au fost activi în timpul războaielor napoleoniene, Contele Petre Alexandrovici (1761 — 1844) ce a servit sub Suvorov în războaiele împotriva Turicei și a Poloniei. Alexandru Ivanovici Tolstoi (1770 — 1857) - venit dintr-o ramură colaterală a familiei, a moștenit titlul de conte și moșiile unchiului său fără copii, ultimul din familia Osterman. S-a distins prima dată în bătălia de la Charnova (1807) unde regimentul său a ținut în loc timp de 15 ore întreaga armată aflată sub comanda directă a lui Napoleon. Unul dintre cei mai admirații generali ai coaliției anti-Napoleon, a fost răsplătit pentru curajul său în bătăliile de la Pultusk și Eylau.

Feodor Ivanovici Tolstoi (1782 — 1846) a fost un bețiv notoriu, gastronom și duelist. Se spune că a omorât 11 oameni în dueluri. În 1803 a participat la primul înconjur rusesc al pământului. După ce și-a tatuat corpul în insulele Marchize și a corupt întregul echipaj, căpitanul Krusenstern l-a abandonat pe una din insulele Aleutine lângă Kamceatka. La întoarcerea lui în Sankt Peterburg a fost numit „americanul”. A luptat brav în războiul patriotic din 1812, dar și-a scandalizat familia căsătorindu-se cu o cântăreață țigancă în 1821.

Viktoria Tolstoi

Mulți dintre membri familiei Tolstoi și-au dedicat timpul liber literaturii. Contele Aleksei Konstatinovici (1817 — 1875) a fost curtean dar și unul dintre cei mai populari poeți ai Rusiei timpului său. A scris admirabile balade, un roman istoric, câteva versuri licențioase și satire publicate sub pseudonimul literar Kozma Prutkov. Contribuția sa de bază în literatura rusă rămâne o trilogie de drame istorice, modelată după „Boris Godnuov” a lui Pușkin.

Dintre cei 13 copii ai lui Lev, cei mai mulți și-au petrecut viața promovând învățăturile lui sau denunțându-le. Cea mai mică fiică și totodată și secretara lui, Alexandra Lvovna (1884 — 1979), a avut o viață dificilă în mod special. Deși împărțea doctrina tatălui ei, a non-violenței, a simțit că e de datoria ei să ia parte la evenimentele Primului Război Mondial. Pentru curajul ei a fost răsplătită cu trei medalii „Sf. Gheorghe” și gradul de colonel.

Scriitorul Aleksei Nicolaevici Tolstoi (1883 — 1945) a aparținut unei ramuri diferite a familiei. Primele lucrări de proză scurtă ale lui, publicate în 1910, au fost puse la zid de critici pentru excesivul naturalism și erotism destrăbălat. După revoluție a emigrat pentru scurt timp în Germania, dar și-a schimbat viziunile politice și s-a întors în Uniunea Sovietică. În ultimii săi ani a publicat două romane masive pe subiecte istorice: „Petru întâi” și „Calvarul”. Ca un susținător devotat a lui Stalin, a devenit cunoscut drept „Contele roșu” sau „Tovărașul conte” și opera sa este recunoscută ca fiind una dintre lucrările clasice ale literaturii sovietice. Nepoata sa, Tatiana Tolstaia, (n. 1951) este printre cei mai importanți autori ruși de proză scurtă. Viktoria Tolstoi (n. 1974) este o cântăreață suedeză de jazz. Ea este fiica lui Erik Kjellberg și stră stră nepoata lui Lev Tolstoi.^[57]

Una din cele cinci ramuri - mai precis a treia - a familiei celebrului scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi, are o descendenta care trăiește la Sibiu. La 14 ani după moartea lui Lev Nicolaevici Tolstoi, în 1924, se năștea la Nisa Marina Robescu, nepoată a colonelului conte Piotr Tolstoi (văr bun cu Lev Tolstoi), continuator al celei de-a treia ramuri a familiei Tolstoi. Finalul primului război mondial a făcut ca familia Tolstoi să se împrăștie pe bătrânul continent. Piotr Tolstoi împreună cu o parte din familie se mută la București. Una dintre fiicele acestuia, Nathalie Tolstoi, avea să o nască în anul 1924 pe Marina Robescu.^[58][59]

Lev Nicolaevici Tolstoi - Citate

Activitatea vieţii se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esenţa vieţii înseşi. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viaţa omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în această direcţie.

Libertatea alegerilor e precedată de alegerea libertăţii.

Oamenii nu înţeleg adevărul şi născocesc sofisme ciudate pentru a-l respinge sau pentru a-şi apăra poziţia, sau pentru a nu accepta că întreaga lor muncă a fost timp pierdut zadarnic si dăunător.

Starea mea de spirit e din ce în ce mai bună. Viaţa spirituală, lăuntrică, munca spirituală înlocuiesc tot mai mult viaţa trupească, şi mi-e din ce în ce mai bine în suflet. Ceea ce pare un paradox, că bătrâneţea, apropierea de moarte şi moartea însăşi sunt un bine, e un adevăr neîndoielnic. Simt asta.

Una din cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-şi îmbunătăţească viaţa e părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât in oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparenţa ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor înşişi.

Orice faptă rea, ca şi fapta bună, lasă în urmă consecinţe. Consecinţele sunt întărirea obiceiului rău sau bun.

Nu spun că orânduiala statală e bună sau rea şi că trebuie sau nu trebuie să faci politică, spun doar că, înainte să se ocupe de politică, fiecare trebuie să se ocupe de viaţa lui, de sufletul lui, şi că cele mai înţelepte măsuri politice într-un stat cu 100 milioane de locuitori au mai puţin efect decât îndreptarea morală şi religioasă a vieţii unui singur om din aceste 100 milioane.

E tot mai limpede pentru mine nebunia si mai ales vinovăţia, mârşăvia activităţii politice, făţărnicia acestei activităţi.