17 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, GÂNDURI PESTE TIMP, POEZIE, TEATRU/FILM, SFATURI UTILE

Evenimente

• 284 - Armata il proclama imparat al Romei pe Diocleţian.

  

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus

  Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare.

  Sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el inițiază o reformă constituțională originală, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupați într-un colegiu în care celor doi Auguști li se subordonează doi Cezari: Galerius și Constanțiu.

  Între (297-298), Dioclețian poartă un război victorios împotriva Persiei sasanide, fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului roman în Orient.

  Încercarea de a reforma viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreștine care declanșează cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecuția lui Dioclețian.

  

  Monedă de bronz emisă sub Dioclețian; avers: circular DIOCLETIANVS AVGVSTVS, cap laureat spre dreapta – foto: ro.wikipedia.org

  Pe plan intern și extern, imperiul depășește în timpul domniei lui Dioclețian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ și militar rămân în apanajul împăratului. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului și construirii de numeroase castella și drumuri, care fac din graniță o zonă fortificată.

  Efectivele militare sporesc la cca. 500 000 de soldați, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici și mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior și transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reședința în orașul Tomis), aparținând diocezei Tracia și apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum și Troesmis.

  În dorința de a impune noul sistem constituțional, Dioclețian și Maximian abdică în aceeași zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii și redevin persoane particulare. Dioclețian se retrage, până la moarte, în palatul său din Spalatum (azi Split, în Croația).

• 794 - Impăratul japonez Kammu schimbă reşedinţa imperiala de la Nara, la Kyoto.
•  1292 - John Balliol (n. cca.1250 – m. 1315 ), devine rege al Scoţiei , ramanand pe tron pana in anul 1296.
• 1538 - Prima atestare documentară a aşezării Caracal din Oltenia, conţinută în actul emis de cancelaria lui Radu Vodă Paisie.

• 1558 - Regina Elisabeta I a urcat pe tronul Marii Britanii.

  

  Elisabeta I , “Darnley Portrait”, c. 1575 – foto: ro.wikipedia.org

  Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I).

  Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură “că îi va purta de grijă până la moarte”.

  Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.

  

  Regina Elisabeta în ziua încoronării. Portretul este o copie după originalul din 1559, care s-a pierdut – foto: ro.wikipedia.org

  Elisabeta devine regină după moartea surorii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale. În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraș este întâmpinată cu bucurie de mulțime, iar răspunsurile ei deschise și pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori.

  Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury. Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie(socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puțin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic.

  Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfășura cu ritualul în limba engleză. Mai târziu ea îl va convinge pe preotul mamei sale Mathew Parker, să devină primul arhiepiscop de Canterbury.

• 1561 - A avut loc lupta de la Verbia în care Despot-Vodă Iacob Heraclide, sprijinit de Habsburgi şi de nobilimea protestantă polonă, îl înfrînge pe Alexandru Lăpuşneanu, Domn al Principatului Moldova.

  

  Despot Vodă - foto: ro.wikipedia.org

  Despot Vodă, de fapt Ioan Iacob Heraclid sau Iacob Eraclide (1511-1563), domn al Moldovei în perioada 18 noiembrie 1561 – 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos, unde tatăl său era marinar.

  

  Alexandru Lăpușneanu pe o marcă poștală din Republica Moldova – foto: ro.wikipedia.org

  Alexandru Lăpușneanu, domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. La 17-18 noiembrie 1561 are loc lupta de la Verbia. Iacob Heraclide Despot, sprijinit de Habsburgi şi de nobilimea protestantă polonă, îl înfrînge pe Alexandru Lăpuşneanu, domn al Principatului Moldova. După ocuparea Sucevei, Despot este uns domn şi obţine recunoaşterea Porţii (martie 1562).

• 1603 - Începe procesul lui sir Walter Raleigh, faimosul explorator și om de stat englez.

  

  Sir Walter Raleigh - foto: ro.wikipedia.org

  Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 – d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet, soldat, politician, corsar și explorator englez. Este binecunoscut și datorită faptului că a adus tutunul și cartoful în Irlanda. A avut un rol esențial în colonizarea engleză a Americii de Nord. În 1594 Raleigh a auzit de “Orașul de Aur”, în America de Sud și a plecat să-l găsească; publicând apoi o relatare exagerată despre experiența sa în cartea sa, a contribuit la nașterea legendei despre Eldorado.

  După moartea reginei Elisabeta I a Angliei, în 1603, a fost acuzat de conspirație împotriva noului rege Iacob I, închis în Turnul Londrei aproape treisprezece ani și eliberat în 1616. A plecat în o a doua expediție în căutarea miticului Eldorado. Expediția nu a avut succes, iar pentru că oamenii săi, sub comanda sa au jefuit un avanpost spaniol, la întoarcerea în Anglia în 1618, a fost decapitat. Raleigh a fost una din cele mai remarcabile figuri din era elisabetană. Un sondaj făcut în 2002 de BBC, l-a inclus pe lista celor 100 mari personalități britanice.

  

  Execuția lui Walter Raleigh – foto: ro.wikipedia.org

• 1855 - Exploratorul britanic David Livingstone a devenit primul european care a văzut cascada Victoria, una dintre cele mai mari cascade din lume, aflată la granița actuală dintre Zambia și Zimbabwe.

  

  David Livingstone - foto: ro.wikipedia.org

  David Livingstone (n. 19 martie 1813 – d. 1 mai 1873) a fost un medic scoțian, misionar protestant și explorator al Africii Centrale și de Est, a devenit celebru datorită eforturilor deosebite din timpul vieții și a luptei sale împotriva sclaviei.

  

  Cascada Victoria - foto: ro.wikipedia.org

  Cascada Victoria se găsește pe cursul fluviului african Zambezi, la granița dintre Zimbabwe și Zambia, între orașele Victoria Falls și Livingstone, fiind declarată în 1989 de UNESCO monument al naturii. Este una dintre cele mai înalte cascade din lume (cea mai înalta fiind Cascada Angel – Venezuela).

• 1869 - A fost inaugurat Canalul Suez

  

  Suez Canal (One of the first traverses in the 19th century) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  La 17 noiembrie 1869 a fost inaugurat Canalul Suez care leaga Marea Mediterană de Marea Roşie. Ceremonia de inaugurare a fost fastuoasă, la ea luînd parte înalţi demnitari, iar invitata specială a fost împărăteasa Eugénie, soţia împăratului Franţei Napoleon al III-lea. Construcţia canalului, care are acum lungimea de 162 de kilometri, lăţimea de 70-125 de metri şi adîncimea de 8 metri, a durat 10 ani.

  Ideea deschiderii canalului în istmul cu acelaşi nume a fost avansată de către Ferdinand de Lesseps, consulul francez din Cairo, care a încheiat un document în acest sens cu guvernatorul otoman al Egiptului. O echipa de ingineri a început să realizeze proiectul, iar în 1856 a fost înfiinţată o companie care a primit dreptul să exploateze canalul vreme de 99 de ani după deschiderea lui.

  

  USS America (CV-66), an American aircraft carrier in the Suez Canal – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  În aprilie 1859 a început şi construcţia, dar din cauza uneltelor rudimentare a avansat foarte încet. Impasul a fost depăşit abia după ce au fost aduse instalaţii moderne din Europa. Cu toate acestea lucrarea nu a putut fi predată la timp, o epidemie de holeră izbucnită în zonă a dat peste cap planurile iniţiale. Inaugurarea canalului s-a făcut cu o întîrziere de patru ani, în primul an de exploatare 500 de nave traversînd Suezul.

  În 1876 s-au efectuat lucrări de modernizare pentru lărgirea lui, iar din 1887 prin calea de navigaţie s-a putut circula şi noaptea. Marea Britanie a preluat pachetul majoritar de actiuni al companei care exploata Canalul Suez în 1875, iar sapte ani mai tîrziu englezii au invadat şi ocupat Egiptul. Deşi statul arab a obtinut independenţa în 1936,

  Canalul Suez a rămas în exploatarea britanicilor pînă în 1956 cînd compania de administrare a acestuia a fost naţionalizată de guvernul egiptean. Un an mai tîrziu, calea de navigaţie a fost blocată în urma conflictului militar cu Israelul, a fost redeschisă, pentru ca peste alţi zece ani să fie din nou închisă. Canalul Suez a fost din nou deschis în 1975, cînd a fost iniţiat şi un nou plan de extindere.

• 1872: Este înființată Academia Navală Mircea cel Bătrân, din Constanța.
• 1918: Consfătuirea fruntașilor politici, membri ai Partidului Național și ai Partidului Social-Democrat, sub președinția lui Ștefan Cicio-Pop, la care se discută proiectul în opt puncte întocmit de Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu, proiect ce conținea hotărârea de unire cu România.

1989: Au loc manifestațiile anticomuniste ale studenților din Praga, care au marcat începutul Revoluției de catifea.

• 1918: Apare la București, săptămânal sau bisăptămânal Socialismul, organul Partidului Socialist și al Uniunii sindicale.
• 1920 - România a semnat la Madrid, Conventia Postala Universala.
• 1922: Fostul sultan otoman Mehmed al VI-lea pleacă în exil în Italia.
• 1933: Statele Unite recunosc Uniunea Sovietică.
• 1939 - Nouă studenţi cehi sunt executati in urma demonstratiilor anti- naziste din Praga. De asemenea, toate universităţile cehe sunt închise şi peste 1200 de studenţi sunt trimisi in lagăre de concentrare. Ziua de 17 noiembrie a devenit Ziua Internaţională a Studenţilor fiind celebrată în multe ţări, incepand cu Republica Cehă.
• 1941 - Ambasadorul american in Japonia, Joseph Grew, a informat Departamentul de Stat al SUA ca tara sa intentioneaza sa lanseze un atac impotriva bazei navale americane Pearl Harbor, din Hawaii.
• 1950: Organizația Națiunilor Unite decide acordarea independenței Libiei.
• 1970: Elton John participă la un concert la A&R Studios în New York, care mai târziu va deveni albumul 11-17-70.

• 1970 - A fost eliberat patentul pentru primul mouse de computer, acesta fiind acordat lui Douglas Engelbart.

  

  Douglas Carl Engelbart - foto: ro.wikipedia.org

  Douglas Carl Engelbart (n. 30 ianuarie 1925, Portland, Oregon, SUA – d. 2 iulie 2013, Atherton, California), inventator american și un pionier al Internetului.

• 1989 - O amplă demonstrație a studenților cehi în Praga a fost înabușită de forțele de ordine din ordinul conducerii comuniste și mai mulți protestatari au fost arestați. Revolta tinerilor a marcat inceputul “Revolutiei de catifea” din Cehoslovacia.

  

  17 noiembrie 1989: Au loc manifestațiile anticomuniste ale studenților din Praga, care au marcat începutul Revoluției de catifea – foto: ro.wikipedia.org

• 1992: La Bruxelles este parafat un acord prin care România obține statutul de asociat al Comunității Economice Europene.

• 1996 - Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România. Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, obține 54,41% din voturi, devenind noul președinte al României.

  

  17 noiembrie 1996: Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România – foto: vreaupresedinte.gandul.info

  Anul 1996 stă sub semnul schimbării. Emil Constantinescu şi CDR sunt desemnaţi câştigătorii alegerilor legislative şi prezidenţiale, fiind pentru prima oară, după 1989, când dreapta politică ajunge democratic la Putere, unde va rămâne timp de patru ani, perioadă în care s-au succedat trei guverne (Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu).

  Este startul unor noi reforme şi convulsii sociale care vor marca următorii ani. Totuşi schimbarea de putere a fost un semnal clar că în România democraţia este ireversibilă şi că reformele vor continua. Semnalul schimbării a fost dat în iunie. Alegerile locale, când CDR a câştigat Capitala şi marile oraşe, au prefigurat succesul ce avea să fie înregistrat de Opoziţie în câştigarea puterii centrale, precum şi a celei mai înalte funcţii în stat.

  În turul întâi al alegerilor prezidenţiale din 3 noiembrie 1996, au fost înscrişi pe liste 17.218.654 de alegători şi au votat at 13.088.388 (76,01%) – 12.652.900 voturi au fost validate, iar 435.488 voturi au fost anulate. Alegerile prezidenţiale din 1996 au adus o inflaţie de candidaţi, o competiţie acerbă şi prima schimbare democratică de putere după Revoluţie.

  În cursă au intrat pentru prima oară un reprezentant al minorităţii maghiare György Frunda (UDMR), dar şi un reprezentant al unui partid de extremă dreapta, naţionalist, Corneliu Vadim Tudor (PRM). S-au înscris mulţi candidaţi fără şanse şi chiar neobişnuiţi, printre care doctorul Ion Pop de Popa, bioenergeticianul Constantin Mudava, diaconul Nuţu Anghelina, Constantin Niculescu (Partidul Naţional al Automobiliştilor), etc.

  Dintre cei 16 candidaţi, trei au obţinut rezultate mai importante : Ion Iliescu (32,25%), Emil Constantinescu (28,51%) şi Petre Roman (20,54%). Diferenţa dintre primii doi clasaţi a fost cea mai strânsă de după 1989, de 511.152 voturi.

  Rezultatele primului tur :

  - Ion Iliescu (PDSR) – 4.081.093 (32.25%)
  - Emil Constantinescu (CDR) – 3.569.941 (28.22%)
  - Petre Roman (USD) – 2.369.941 (20.54%)
  - Gyorgy Frunda (UDMR) – 761.411 (6.02%)
  - Corneliu Vadim Tudor (PRM) – 597.508 (4.72%)
  - Gheorghe Funar (PUNR) – 407.828 (3.22%)
  - Tudor Mohora (PS) – 160.387 (1.27%)
  - Nicolae Manolescu (ANL) – 90.122 (0.71%)
  - Adrian Păunescu (PSM) – 87.163 (0.69%)
  - Ioan Pop de Popa (UNC) – 59.752 (0.47%)
  - George Muntean (PPR) – 54.218 (0.43%)
  - Radu Câmpeanu (ANLE) – 43.780 (0.35%)
  - Nuţu Anghelina (independent) – 43.319 (0.34%)
  - Constantin Mudava (independent) – 38.477 (0.31%)
  - Constantin Niculescu (PNA) – 30.045 (0.24%)
  - Nicolae Militaru (independent) – 28.311 (0.22%)

  Atât rezultatele din primul tur al alegerilor prezidenţiale, cât şi cele ale alegerilor parlamentare îi determină pe Emil Constantinescu şi Petre Roman să semneze, între cele două tururi de scrutin, Acordul de colaborare electorală, parlamentară şi guvernamentală între CDR şi USD.

  Confruntarea finală dintre Emil Constatinescu, preşedinte al CDR, şi Ion Iliescu, preşedinte în funcţie, a fost cea mai strânsă şi disputată de până atunci, Iliescu pierzând şi din cauza acuzelor de corupţie aduse Guvernului Văcăroiu, aflat în funcţie în perioada 1992-1996. Decisivă pentru lupta electorală a fost emisiunea „Turneul candidaţilor” în care mediatorul le-a cerut celor doi candidaţi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, să îşi adreseze reciproc câte o întrebare, „pentru a rămâne într-o tonalitate optimistă”.

  Ion Iliescu alege să îl întrebe pe Constantinescu dacă îşi menţine criticile referitoare la guvernarea Roman, pe care le făcuse înainte de primul tur de scrutin, când a susţinut că Guvernul Roman a produs „o catastrofă şii un haos”. „În aceste momente trebuie să ne îndreptam spre viitor. Au existat greşeli ale trecutului, au existat greşeli ale tuturor”, a răspuns Constantinescu, care a susţinut că o a stfel de întrebare „face parte dintr-o tehnică foarte abilă şi care este specifică” lui Iliescu, care, „timp de şapte ani, a reuşit, în mod minunat, să-i pună pe toţi unii împotriva altora: muncitori împotriva intelectualilor, mineri împotriva celorlalţi”. 

  Emil Constantinescu l-a mai acuzat pe contracandidatul său că încearcă să creeze o disensiune între CDR şi USD”, între el şi guvern. Însă, întrebarea memorabilă a dost cea pe care Emil Constantinescu i-a adresat-o lui Ion Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu, dle Iliescu?”.

  

  17 noiembrie 1996: Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România. Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, obține 54,41% din voturi, devenind noul președinte al României – foto preluat de pe www.mediafax.ro

  „Emil Constantinescu: Credeţi în Dumnezeu, dle Iliescu?

  Ion Iliescu: Dle Constantinescu, eu m-am născut într-o familie de oameni evlavioşi, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română şi am această calitate. Sigur, în evoluţia mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinţei şi ale moralei creştine. Eu sunt mai creştin şi mai credincios decât mulţi alţii care îşi etalează în public această credinţă, cu care eu cred că nu trebuie să se facă nici comerţ, nici propagandă politică. “Crede şi nu cerceta!”

  E.C.: Aţi declarat că sunteţi liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu.

  I.I.: Nu, asta nu înseamnă necredincios.

  E.C.: Asta înseamnă. Orice dictionar…

  I.I.: Asta înseamnă respect faţă de…

  E.C.: Dle Iliescu, cu limba română nu poate fi… Când aţi minţit, atunci sau…

  I.I.: … inclusiv oamenii Bisericii evoluează în contactul cu ştiinţa. Intoleranţa de o parte şi de alta nu aduce nimănui nici un fel de folos. “Crede şi nu cerceta!”, spre exemplu, este un concept care a fost părăsit de oamenii Bisericii, pentru ca se împrumuta din ceea ce aduce ştiinta, inclusiv în viaţa cultelor, în viaţa Bisericii. Fundamental este altceva, ceea ce pătrunde în comportamentul şi în starea morală a fiecăruia în parte. Eu am mai mult decât alţii, care işi afişează credinţa în Dumnezeu”

  În urma desfăşurării celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, Emil Constantinescu (CDR) a obţinut 7.057.906 de voturi (54,41%), iar Ion Iliescu (PDSR) 5.914.579 (45,59%). Alegerea lui Constantinescu provoacă o manifestaţie spontană de bucurie în Piaţa Universităţii, în seara turului doi al alegerilor. Emil Constantinescu devine preşedinte şi instalează un guvern CDR-USD, condus de Victor Ciorbea, iar PDSR şi Ion Iliescu ajung în opoziţie. Colaborarea dintre CDR şi USD asigură majoritatea parlamentară necesară, cele două formaţiuni adjudecându-şi, fiecare, preşedinţia Senatului – Petre Roman, respectiv a Camerei Deputaţilor – Ion Diaconescu, care devine şi preşedinte al CDR.
  articol preluat de pe: vreaupresedinte.gandul.info

   

• 2000 - În Peru, Alberto Fujimori este îndepărtat din funcţia de preşedinte

  

  Fujimori at Andrews Air Force Base in 1998 – foto: en.wikipedia.org

  Alberto Fujimori (born 28 July 1938) is a former Peruvian politician. He was President of Peru from 28 July 1990 to 22 November 2000.

• 2003 - Actorul american de origine austriaca, Arnold Schwarzenegger, devine Guvernatorul Californiei.

  

  Arnold Schwarzenegger în 2010 – foto: ro.wikipedia.org

  Arnold Alois Schwarzenegger (n. 30 iulie 1947) fost culturist și actor american originar din Austria, politician republican, care a servit ca cel de-al treizeci și optulea guvernator al statului California.

Nașteri

* 9 - S-a nascut imparatul roman Vespasian, fondator al Dinastiei Flavilor; (d. Anul 79).

Vespasian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 la Cittareale – d. 23 iunie 79 la Roma), împărat roman din decembrie 69 (Anul celor patru împărați) până în iunie 79 .

A fost însărcinat de Nero in anul 67 sa reprime răscoala antiromana a iudeilor (Primului război evreo-roman, sau Marea Revoltă a Evreilor din anii 66-67, una din cele trei revolte majore ale evreilor din Provincia Iudeea împotriva imperiului roman).

Legiunile din Orient l-au proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 si a fost recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius; (20 decembrie 69).

* 1503: Agnolo Bronzino, pictor florentin (d. 1572)

* 1582: Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 noiembrie 1582 – 2 aprilie 1641), a domnit ca Prinț de Calenberg din 1635.

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1535–1592) și al Prințesei Dorothea a Danemarcei (1546–1617). Mama lui a fost fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei și a reginei Dorothea de Saxa-Lauenburg. Ea a acționat ca regentă în prima parte a domniei soțului ei, evitând lăsarea puterii în mâinile consilierilor care au gestionat greșit teritoriile în timpul crizei de nebunie a socrului său.

În 1635 la redivizarea teritoriilor Casei de Welf după moartea lui Frederic Ulrich de Brunswick-Lüneburg, el a primit principatul de Calenberg, care a inclus și fostul principat de Göttingen (din 1495), în timp ce fratele său mai mare Augustus a primit principatul de Lüneburg. Georg a fost primul duce care și-a mutat reședința la Hanovra, unde a pus bazele pentru Leineschloss. După moartea sa a fost succedat de fiul său, Christian Ludwig.

În 1617, Georg s-a căsătorit cu Anne Eleonore, fiica lui Ludovic al V-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Ei au avut următorii copii:

• Magdalene de Brunswick-Lüneburg (n./d. 9 august 1618)
• Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg (1622–1665), Prinț de Calenberg 1641-1648, Prinț de Lüneburg 1648-1665.
• Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1624–1705), Prinț de Calenberg 1648-1665, Prinț de Lüneburg 1665-1705. A fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.
• Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg (1625–1679), Prinț de Calenberg 1665-1679.
• Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (1628–1685), căsătorită cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.
• Dorothea Magdalene de Brunswick-Lüneburg (1629-17 noiembrie 1660)
• Ernst Augustus, Elector de Hanovra (1629–1698), Prinț de Calenberg 1679-1698, tatăl regelui George I al Marii Britanii.
• Anna Marie Eleonore de Brunswick-Lüneburg (20 noiembrie 1630 - 13 noiembrie 1666)

Georg

Părinți Wilhelm Dorothea a Danemarcei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Sophie of Brunswick-Lüneburg[*] Margaret of Brunswick-Lüneburg[*] Sybille of Brunswick-Lüneburg[*] Dorothea of Brunswick-Lüneburg[*] Augustus the Elder, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Frederick IV, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest II[*] Christian, Duke of Brunswick-Lüneburg[*]  Căsătorit cu Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt Copii Ducesa Magdalene Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg Sophie Amalie, regină a Danemarcei Ducesa Dorothea Ernst Augustus, Elector de Hanovra Ducesa Anna

* 1619: Rupert, Conte Palatin al Rinului, Duce de Bavaria (germană Ruprecht Pfalzgraf bei Rhein, Herzog von Bayern), numit Prințul Rupert al Rinului, (17 decembrie 1619 – 29 noiembrie 1682), soldat, inventator și artist amator, a fost fiul ce mic al lui Frederick al V-lea, Elector Palatin și al Elisabeta Stuart, și nepotul regelui Carol I al Angliei, care l-a numit Duce de Cumberland și Conte de Holderness.

Charles I Louis, Elector Palatin (stânga) și Prințul Rupert al Rinului (dreapta), pictură de Anthony van Dyck, 1637.

Rupert s-a născut la Praga în 1619 în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Curând după venirea lui pe lume, familia lui Frederick se vede obligată să se refugieze în Olanda, unde Rupert și-a petrecut copilăria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei. În mod consecvent, Rupert și fratele lui Maurice și-au susținut unchiul Carol când a început războiul civil englez în 1642.

Când era copil, era poreclit "Rupert Drăcușorul" din cauza comportamentului său. Copilăria lui n-a fost una ușoară; familia lui rămăsese fără bani după plecarea din Praga și era adolescent când tatăl lui și fratele mai mare au murit. Cu toate acestea, Rupert a fost un student de excepție, vorbea fluent mai multe limbi europene și excela în artă și matematică. Era un tânăr înalt, frumos și timid.

Prințul Rupert

Contele Palatin al Rinului

Părinți Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia  Frați și surori Louise Hollandine of the Palatinate[*] Henriette Marie of the Palatinate[*] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Carol I Ludovic al Palatinatului Eduard, Conte Palatin de Simmern Gustavus Adolphus of the Palatinate[*] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Prințul Maurice von Simmern Philip Frederick of the Palatinate[*] Charlotte of the Palatinate[*]  Căsătorit cu Margaret Hughes[*]  Copii Dudley Bard (1666–86) Ruperta (1671)

* 1627: Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau (17 noiembrie 1627 – 7 august 1693) a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului de Anhalt-Dessau din 1660 până în 1693.

Membru al Societății Fruitbearing el a servit de asemenea ca mareșal al Brandenburg-Prusia.

Johann Georg s-a născut la 17 noiembrie 1627 la Dessau; a fost al doilea fiu (dar singurul supraviețuitor) al Prințului Johann Casimir de Anhalt-Dessau și a primei lui soții, Agnes de Hesse-Kassel, fiica lui Maurice, Landgraf de Hesse-Kassel.

La Groningen, la 9 septembrie 1659, Johann Georg s-a căsătorit cu Henriette Katharina, fiica lui Frederic Henric, Prinț de Orania. Căsătoria a fost una fericită și chiar s-a spus că a fost o căsătorie din dragoste. Cuplul a avut zece copii.

După decesul tatălui său la 15 iulie 1660, Johann Georg a preluat guvernarea asupra Anhalt-Dessau. De asemenea, a moștenit pretenția familiei asupra Aschersleben, care era controlată de Brandenburg-Prusia din 1648.

Johann Georg al II-lea

Prinț de Anhalt-Dessau

Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau Părinți John Casimir, Prince of Anhalt-Dessau[*] Agnes of Hesse-Kassel[*]  Frați și surori Louise of Anhalt-Dessau[*]  Căsătorit cu Henriette Catherine de Nassau Copii Amalie Ludovika Henriette Amalie Frederick Casimir, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau Elisabeth Albertine, Contesă de Barby Henriette Amalie, Prințesă de Nassau-Dietz Louise Sophie Marie Eleonore, Ducesă de Olyka Henriette Agnes Leopold I, Prinț de Anhalt-Dessau Johanna Charlotte de Anhalt-Dessau

* 1729: Maria Antonia Fernanda a Spaniei (María Antonia Fernanda; 17 noiembrie 1729 – 19 septembrie 1785) a fost infantă a Spaniei și cea mai mică fiică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a Elisabeth Farnese.^[1] A fost soția lui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei cu care s-a căsătorit în 1750. A fost mama ultimilor trei regi ai Sardiniei.

S-a născut la Alcázar în Sevilla și a fost fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a celei de-a doua sa soție, Elisabeth Farnese. S-a născut la Sevilla în timpul semnării Tratatului de la Sevilla (1729) care a sfârșit războiul anglo-spaniol.^[2] Și-a petrecut copilăria în orașul nașterii sale înainte de a se muta la Madrid în 1733.^[3] A fost botezată cu numele María Antonia Fernanda; Fernanda în onoarea fratelui ei vitreg, atunci moștenitorul tronului. Ca fiică a regelui Spaniei a deținut titlul de infantă a Spaniei.

În dublul plan de căsătorie ea urma să se căsătorească cu Ludovic, Delfin al Franței iar fratele ei, Infantele Filip, urma să se căsătoreasă cu sora Delfinului, Louise Élisabeth a Franței. Mama ei a consimțit la căsătoria din urmă însă a insistat ca Maria Antonia să atingă o vârstă mai matură.

Mâna infantei a fost solicitată și de prințul elector de Saxonia.^[4] Căsătoria dintre Filip și Louise Élisabeth a avut loc în 1739 și în cele din urmă, Delfinul s-a căsătorit în 1745 cu sora mai mare a Mariei Antonia, Infanta Maria Teresa Rafaela. După decesul Mariei Teresa Rafaela în 1746 ^[5] Ferdinand al VI-lea a încercat s-o logodească pe Maria Antonia cu Delfinul însă ideea a fost respinsă ca incest de Ludovic al XV-lea. În locul ei a fost aleasă Marie-Josèphe de Saxonia.

Maria Antonia a Spaniei, ca. 1750.

Maria Antonia s-a căsătorit prin procură la Madrid la 12 aprilie 1750 și în persoană la Oulx la 31 mai 1750 ^[6] cu Victor Amadeus, Duce de Savoia, fiul cel mare al regelui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și a celei de-a treia soții, Polixena de Hesse-Rotenburg.

Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, Ferdinand al VI-lea și a fost folosită pentru consolidarea relațiilor dintre Madrid și Torino; cele două curți luptaseră de părți diferite în timpul războiului de succesiune austriacă. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.^[1] Ca dar de nuntă, apartamentele noii Ducese de Savoia de la Palatul din Torino au fost remodelate de arhitectul Benedetto Alfieri.

Maria Antonia a primit o zestre de of 3.500.000 lire piemonteze și posesiunile spaniole din Milano.^[7] În Italia ea a fost cunoscută ca Maria Antonietta Ferdinanda. Opere de Baldassare Galuppi au fost compuse special pentru căsătoria ei cu Ducele de Savoia.

Căsătoria a fost nepopulară,^[8] însă cuplul a rămas apropiat până la decesul ei. Maria Antonia și Victor Amadeus s-au înconjurat de gânditori moderni și diferiți politicieni. Ea a adus la curtea din Savoia eticheta rigidă de la curtea țării ei natale, Spania.^[9] Era religioasă și se spune că era rece și avea o personalitate timidă.^[9]

A fost mama a 12 copii dintre care trei au murit de moarte infantilă. Doi dintre copiii ei au avut descendenți. Prin fiul ei Victor Emanuel și fiica ei Maria Teresa Maria Antonia a fost strămoașa dublă a Anei de Parma (soția regelui Mihai I al României) ca și a lui Otto von Habsburg și a lui Henric, Marele Duce de Luxembourg.

După decesul socrului ei Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei în 1773, soțul ei i-a succedat sub numele Victor Amadeus al III-lea. A fost prima regină a Sardiniei în peste 30 de ani de la decesul Elisabetei Therese de Lorena în 1741. Fiul ei cel mare Carol Emanuel, Prinț al Piemontului s-a căsătorit în 1773 cu Marie Clotilde a Franței, sora regelui Ludovic al XVI-lea.

Marie Clotilde și Maria Antonia au devenit foarte apropiate.^[10] Regina Maria Antonia a murit în septembrie 1785 la Castelul Moncalieri.^[11] A fost înmormântată la biserica Superga.^[12] Soțul ei i-a supraviețuit 11 ani.

María Antonia a Spaniei

Regina Sardiniei de Anton Raphael Mengs Părinți Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma  Frați și surori Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*] Carol al III-lea al Spaniei Infante Luis, Count of Chinchón[*]  Căsătorită cu Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Copii Charles Emmanuel IV, rege al Sardiniei Marie Joséphine, Contesă de Provence Maria Teresa, Contesă de Artois Maria Anna, Duesă de Chablais Victor Emmanuel I, rege al Sardiniei Maurizio, Duce de Montferrat Maria Carolina, Prințesă Electoare de Saxonia Charles Felix, rege al Sardiniei Giuseppe, Conte de Asti

* 1749 - S-a nascut inventatorul francez Nicolas Appert. A inventat metoda de păstrare a alimentelor mai mult timp prin închiderea ermetică a acestora în ambalaj; (d. 01.06.1841).

* 1755: Ludovic al XVIII-lea (17 noiembrie 1755 - 16 septembrie 1824) a fost regele Franței și al Navarei în 1814 și apoi în perioada 1815 - 1824.

Contele de Provence şi fratele său, Ludovic Auguste, de François-Hubert Drouais, 1757.

Louis Stanislas Xavier, Conte de Provence, s-a născut la 17 noiembrie 1755 la Palatul Versailles, ca fiu al lui Ludovic, Delfin al Franței și al soției sale, Marie-Josèphe de Saxonia. Ludovic a fost nepot al regelui Ludovic XV.

La naștere, era al treilea în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său, Delfinul, și după fratele său mai mare, Ludovic Auguste. În martie 1765 tatăl său moare iar după ce la 10 mai 1774 bunicul său, regele Ludovic al XV-lea, moare, urmează la tronul Franței fratele său Ludovic al XVI-lea. Contele de Provence devine succesorul prezumtiv al tronului este desemnat cu titlul de Monsieur, titlu sub care era cunoscut fratele mai mic al regelui.

La 17 mai 1771 Ludovic s-a căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia, prințesă a Sardiniei și a Piedmontului însă cuplul n-a avut copii.

În ianuarie 1792, Adunarea Legislativă a declarat toți prinții emigranți, trădători ai Franței. Proprietățile și titlurile lor au fost confiscate.^[1] Monarhia franceză a fost abolită de Convenția Națională la 21 septembrie 1792.^[2]

Ludovic al XVI-lea a fost executat în ianuarie 1793 iar prinții din exil l-au proclamat pe fiul său, Louis Charles, rege sub numele de Ludovic al XVII-lea al Franței. Contele de Provence aflat în Țările de Jos s-a autoproclamat regent pentru nepotul său care era prea tânăr pentru domnie. De vreme ce monarhia fusese abolită de câteva luni, Ludovic al XVII-lea de fapt n-a domnit niciodată.

Tânărul Ludovic XVII moare în iunie 1795 iar la 16 iunie prinții din exil îl proclamă pe Contele de Provence rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. Regele acceptă declarația lor câteva zile mai târziu, de la Verona, noul său exil.^[3]

Ludovic XVIII negociază eliberarea din închisoare a nepoatei sale, Marie-Thérèse-Charlotte a Franței în 1795. În primăvara anului următor Ludovic al XVIII-lea este forțat să părăsească Verona deoarece Napoleon Bonaparte invadase Veneția și ocupase orașul

Palatul Jelgava, casa lui Ludovic al XVIII-lea în perioada 1798 - 1801, 1804 - 1807.

După plecarea din Verona, Ludovic se mută la Blankenburg în Prusia. Trăiește modest într-un apartament cu două dormitoare.^[5] După moartea regelui Frederick William al II-lea al Prusiei i se cere să părăsească orașul Blankenburg.

În 1798, Paul I al Rusiei îi oferă lui Ludovic să locuiască la Palatul Jelgava din Courland (acum Letonia). De asemenea, Paul I îi garantează securitatea și îi acordă o pensie generoasă.^[6] În iarna 1798 - 1799 Ludovic scrie o biografie a Mariei Antoaneta.^[7]

Nepoata sa, Marie-Thérèse se căsătorește cu verișorul ei, Louis Antoine, la 9 iunie 1799 la Palatul Jelgava. Ludovic al XVIII-lea a încercat din răsputeri să afișeze în fața lumii o familie unită. Soția sa, regina Marie Joséphine locuia departe de soțul ei, la Kiel. Ludovic știa că nepotul lui, Louis Antoine, nu era compatibil cu Marie-Thérèse. Totuși, a insistat ca nunta să aibă loc. Mariajul lor a fost nefericit și nu a produs copii.^[8] Ludovic a încercat să recreeze la Jelgava atmosfera curții de la Versailles.

După căderea lui Napoleon în 1814, a fost restaurat în Franța regimul monarhic, deși Vechiul Regim, care a existat înaintea Revoluției, nu a mai putut fi restaurat. Constituția octroaiată ^[9] de Ludovic al XVIII-lea a aplicat un sistem limitat de monarhie parlamentară.

Ludovic al XVIII-lea a dus o politică internă conform intereselor aristocrației funciare emigrate în timpul Revoluției peste hotare și care a revenit în urma Restaurației. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, o dată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.

Ludovic al XVIII-lea a fost supranumit Regele emigranților. În 1823 a intervenit în Spania și a înăbușit revoluția care izbucnise.

Ludovic al XVIII-lea suferea de gută, boală care s-a agravat în ultimii ani. La sfârșitul vieții sale, regele era obligat de cele mai multe ori să folosească scaunul cu rotile. A murit la data de 16 septembrie 1824 la Palatul Tuileries din Paris, după o agonie dureroasă de câteva zile, ca urmare a unei gangrene la ambele picioare.

Fratele lui Ludovic, contele d'Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea.

Ludovic al XVIII-lea

Rege al Franței și al Navarei

Părinți Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia  Frați și surori Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia Ludovic al XVI-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Clothilde a Franței  Căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia

* 1764: Maria Carolina de Savoia (Maria Carolina Antonietta Adelaide; 17 ianuarie 1764 – 28 decembrie 1782) a fost prin naștere prințesă de Savoia. A fost fiica cea mică a regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și s-a căsătorit în 1781 cu Anton, Prinț de Saxonia. A murit de variolă la vârsta de 18 ani.

Maria Carolina de Savoia

Prințesă de Saxonia

Părinți Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei  Frați și surori Prințesa Maria Ana de Savoia Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Carol Felix al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]  Căsătorită cu Anton, Prinț de Saxonia

* 1769: Ducesa Charlotte Georgine Luise Friederike de Mecklenburg-Strelitz (germană Charlotte Georgine Luise Friederike, Herzogin zu Mecklenburg-Strelitz^[1]; 17 noiembrie 1769 – 14 mai 1818) a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg-Strelitz prin naștere; prin căsătorie a devenit membră a Casei de Saxa-Hildburghausen și Ducesă consort de Saxa-Hildburghausen.

Charlotte a fost primul copil^[1] al lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.^[1]

Charlotte și surorile ei, regina Louise a Prusiei, regina Frederica de Hanovra și Prințesa Therese Mathilde de Thurn und Taxis, erau considerate cele mai frumoase femei ale acelor vremuri. Jean Paul Friedrich Richter a dedicat romanul său "Titan" celor patru frumoase și nobile surori de pe tron.

Charlotte a crescut la Hanovra, unde tatăl ei servea drept guvernator în numele cumnatului său, regele George al III-lea al Regatului Unit, care trăia la Londra. Când Charlotte avea 12 ani, mama ei a murit iar ea a crescută de sora mamei, Charlotte, care s-a căsătorit cu tatăl ei în 1784. Surorile ei au fost crescute de bunica lor, Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg în Darmstadt. Apoi Charlotte s-a mutat la Hildburghausen.

Ducesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, pastel de Johann Philipp Bach, ca.1790

Charlotte s-a căsătorit la 3 septembrie 1785, la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Ducele Frederic de Saxa-Hildburghausen, care a stat până în 1787 sub regența unchiului său, Joseph Frederic.

Mariajul nu a fost unul fericit. Mental, Charlotte a fost superioară lui Frederic, care a început s-o ignore. Au avut și probleme financiare: Saxa-Hildburghausen era ruinată financiar de politicile dezastruoase ale predecesorilor lui Frederic și în 1806 aceasta a fost pusă sub sechestru imperial. Ducelui și Ducesei li s-a permis doar o redusă "listă civilă" (listă cu cheltuieli personel plătite de guvern).

Tatăl Charlottei și cei doi frați ai ei stăteau adesea cu Charlotte la Hildburghausen. În 1787, el s-a mutat permanent la Hildburghausen și a devenit președinte al comitetului de credit. În 1792, bunica Charlottei și surorile ei au fugit din fața armatei franceze de la Darmstadt la Hildburghausen. În 1793, bunica Charlottei s-a întors din exil și a călătorit împreună cu surorile ei la Frankfurt am Main, unde Louise l-a întâlnit pe viitorul ei soț, viitorul Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.

Charlotte a avut o relație foarte afectuoasă cu sora ei Friederike și cu rudele din Strelitz. În 1803 și 1805, cuplul regal prusac a vizitat Hildburghausen. La 9 octombrie 1806, Charlotte și sora ei Therese își vizitau sora Louise la sediul din Erfurt al regelui Frederic Wilhelm al III-lea când Prusia a declarat război lui Napoléon Bonaparte. Louise a ajutat la redactarea declarației de război.

Charlotte era interesată de literatură și a promovat cu aviditate artele la curte. Ea a relaxat regulile și eticheta și a adus muzicieni, pictori și poeți la curte, printre care și scriitorul Jean Paul Friedrich Richter, care a sosit mai 1799.

Charlotte a dat omului de rând Jean Paul titlu în Consiliu de Legație și scriitorul a fost logodit cu una din doamne ei de onoare.^[3] Mai târziu, aranjamentul cu Caroline Feuchter von Feuchterslebena fost rupt.

Sub Charlotte, curtea a devenit o "mică Weimar". Actualul slogan al orașului Hildburghausen, "Micul Clasic" se referă la această perioadă. În afară de Jean Paul, alți contemporani au mărturisit talentul Charlottei de a cânta extraordinar. A primit porecla "Singlotte" și reputația de a fi una dintre marile cântărețe ale vremii ei.

Charlotte a murit la 14 mai 1818, la vârsta de 48 de ani, după o lungă suferință. Charlotte a decretat că dorea să fie înmormântată în noul cimitir planificat la Backsteinfeld în Hildburghausen. A fost îngropată cu titlu provizoriu, în biserica din castel și reînhumată la Backsteinfeld în 1819. Mormântul ei a fost proiectat de Heim, dulgherul curții, și a fost finalizat în 1824.

Charlotte s-a căsătorit cu Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (mai târziu Duce de Saxa-Altenburg), fiul cel mic al lui Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen și a celei de-a treia soții a acestuia, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar, la 3 septembrie 1785 la Hildburghausen.^[1] Charlotte și Frederic au avut 12 copii:^[1]

1. Joseph Georg Karl Frederick (n. Hildburghausen, 12 iunie 1786 - d. Hildburghausen, 30 iulie 1786).
2. Prințesa Katharina Charlotte de Saxa-Hildburghausen (n. Hildburghausen, 17 iunie 1787 - d. Bamberg, 12 decembrie 1847), căsătorită la 28 septembrie 1805 cu Prințul Paul de Württemberg.
3. Charlotte Auguste (n. și d. Hildburghausen, 29 iulie 1788).
4. Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 27 august 1789 - d. Altenburg, 25 noiembrie 1868).
5. Luise Fredericka Marie Caroline Auguste Christiane (n. Hildburghausen, 18 ianuarie 1791 - d. Hildburghausen, 25 martie 1791).
6. Therese Charlotte Luise Friederike Amalie (n. Hildburghausen, 8 iulie 1792 - d. Munchen, 26 octombrie 1854), căsătorită la 12 octombrie 1810 cu regele Ludwig I al Bavariei.
7. Charlotte Luise Fredericka Amalie Alexandrine (n. Hildburghausen, 28 ianuarie 1794 - d. Biebrich, 6 aprilie 1825), căsătorită la 24 iunie 1814 cu Wilhelm, Duce de Nassau.
8. Franz Frederick Karl Ludwig Georg Heinrich (n. Hildburghausen, 13 aprilie 1795 - d. Hildburghausen, 28 mai 1800).
9. Georg, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 24 iulie 1796 - d. Hummelshain, 3 august 1853).
10. Frederick Wilhelm Karl Joseph Ludwig Georg (n. Hildburghausen, 4 octombrie 1801 - d. Altenburg, 1 iulie 1870).
11. Maximilian Karl Adolf Heinrich (n. Hildburghausen, 19 februarie 1803 - d. Hildburghausen, 29 martie 1803).
12. Eduard Karl Wilhelm Christian (n. Hildburghausen, 3 iulie 1804 - d. Munchen, 16 mai 1852).

Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz

Ducesă de Saxa-Hildburghausen

Ducesa de Saxa-Hildburghausen, ca.1815 Părinți Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Georg, Mare Duce de Mecklenburg Duke Charles of Mecklenburg[*] Louise de Mecklenburg-Strelitz Frederica de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz  Căsătorită cu Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen Copii Prințul Joseph Georg Charlotte, Prințesă Paul de Württemberg Prințesa Charlotte Joseph Prințesa Luise Fredericka Therese, regină a Bavariei Louise, Ducesă de Nassau Prințul Franz Frederick Georg Prințul Frederic Wilhelm Prințul Maximilian Prințul Eduard

* 1817: Anton Kochanowski Baron de Stawczan (Anton Kochanowski Freiherr von Stawczan) (n. 17 noiembrie 1817, Ternopil, Ucraina – d. 10 septembrie 1906, Cernăuți, Austro-Ungaria) s-a născut într-o veche familie nobilă poloneză. El a fost politician imperial austriac, mulți ani primar de Cernăuți, deputat în Dieta Bucovinei, membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

A fost primar al Cernăuțiului între anii 1866-1874 și 1886-1906, timp în care orașul a cunoscut o dezvoltare deosebită.

Anton Kochanowski von Stawczan provine dintr-o veche familie nobilă poloneză, care a făcut parte din Comunitatea stemei „Korwin”. El a fost un descendent al celebrului poet polonez Jan Kochanowski (1530-1584).^[1]

În 1823, tatăl său, Anton Corvin (1785-1841), moșier și proprietarul satelor Stawczan și Kiczera în Galiția, a fost desemnat secretar imperial de district în Cernăuți, unde s-a mutat și familia. Băiatul a început școala în 1822 în Tarnopol, dar din anul următor a urmat școala primară din Cernăuți.

Între anii 1827-1835 a învățat la Liceul din Cernăuți, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Liov (Lemberg) și după terminarea studiilor sale, a lucrat ca concipist la diferiți avocați la Liov și Stanislav (Stanislau). După ce Kochanowski s-a supus unui examen penru a fi recunoscut reprezentant legal din Cernăuți și de asemenea, pentru Oficiul pentru Drepturile Civile în 1847, a fost desemnat prin decret al Ministerului de Justiție din 13 august 1850 ca avocat în Cernăuți, mai târziu (1868-1875) ales chiar președinte al "Asociației Avocaților Bucovinei".

Anton a intrat devreme în "Partidul Liberal German", și în următoarele decenii a funcționat cu succes ca mandatar în numeroase instituții publice.

După demisia primarului Jakob cavaler von Petrowicz în 1866, Kochanowski a fost ales pentru prima dată ca primar de Cernăuți și a deținut această funcție până la alegerea sa ca mareșal al ducatului în 1874. În același timp a fost deputat în Dieta Bucovinei (1868-1904) și membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena (1866-1874), de asemenea a fost desemnat de două ori (1868 și 1871) căpitan adjunct al țării.^[2]

În anii 1874-1884 Kochanowski a deținut funcția de mareșal al Ducatului Bucovina, mai întâi, după moartea predecesorului său Eudoxiu baron de Hurmuzachi, pe o perioadă de patru ani, apoi, în 1878, până la înfrângerea sa prin baronul român Alexandru Wassilko de Serecki pentru încă șase ani. În anul 1875 el a fost decorat cu Crucea de comandor al Ordinului Franz Joseph și în anul 1898 de către Regele Carol I al României cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinul regal român „Steaua României” la rangul de comandor.^[3] În 1888 a fost premiat cu Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a și în 1901 cu Ordinul imperial german Vulturul Roșu de clasa a 2-a.

După deselectarea ca mareșal, el a fost a doua oară primar de Cernăuți și șeful administrației municipale a orașului, mai întâi ca succesorul decedatului cavaler Wilhelm von Klimesch, apoi, mereu reales până în 1905. Sub conducerea sa, municipalitatea a cunoscut o creștere fără precedent. El s-a angajat și a fondat două uzine, o centrală pentru producția de curent și una pentru alimentarea cu apă a municipiului. De asemenea a hotărât extinderea sistemului de canalizare și a ordonat achiziționarea de tramvaie electrice. După demisia lui Kochanowsiki a fost desemnat pe 4 aprilie 1905 "Primar de Onoare" al orașului Cernăuți ("Cetățean de Onoare" era deja din 1889), de asemenea "Strada Primarul Kochanowski" a fost numită după numele său.^[4]

Baronul Kochanowski 1904)

A fost onorat de mai multe ori pentru contribuțiile sale și pe 10 aprilie 1873 i s-a acordat, în calitate de deținător al Ordinului Coroanei de Fier de clasa a 2-a, rangul de cavaler ereditar cu titlul de noblețe "von Stawczan". La 30 noiembrie 1898 (diploma din 22 februarie 1899), cu ocazia celebrării de 50 de ani de domnie a Majestății Sale Franz Joseph al Austriei, a fost ridicat de către împărat la rangul de baron

Anton Kochanowski von Stawczan

* 1845: Marie Luise Alexandrine Karoline (n. 17 noiembrie 1845,^[1] Sigmaringen, Germania – d. 26 noiembrie 1912,^[1] Bruxelles, Belgia) a fost prințesă Hohenzollern-Sigmaringen și mama regelui Albert I al Belgiei.

Marie Luise a fost fiica Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei și al Prințesei Josephine de Baden. A fost sora regelui Carol I al României și mătușa regelui Ferdinand al României.

La 25 aprilie 1867, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Filip, Conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei și al Louisei-Marie de Orléans

Marie de Hohenzollern-Sigmaringen

Contesă de Flandra

Părinți Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden  Frați și surori Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I al României Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen  Căsătorită cu Prințul Filip, Conte de Flandra Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

* 1870: Serghei Nikolaevici Blajko (în rusă Сергей Николаевич Блажко, n. 17 noiembrie 1870, Hotimsk (astăzi în Belarus) - d. 11 februarie 1956, Moscova) a fost un astronom rus și sovietic.

Membru al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice (1929), el a condus Observatorul din Moscova din 1918 până în 1931. A descoperit o variație secundară a amplitudinii și a perioadei unor stele pulsante de tip RR Lyrae și a relatat variații ale pulsațiilor, cunoscute sub numele de efectul Blazhko, după transcrierea engleză a numelui său.

* 1879: Arhiducesa Maria Christina Isabelle Natalie de Austria,^[1][2] (17 noiembrie 1879 – 6 august 1962) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm, Maria Christina a devenit membră a Casei de Salm-Salm și Prințesă Ereditară de Salm-Salm.

Arhiducesa Maria Christina de Austria

Prințesă Ereditară de Salm-Salm

Părinți Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ  Frați și surori Arhiducele Albrecht Franz Maria Anna de Austria (1882–1940) Maria Henrietta de Austria Arhiducesa Isabella de Austria  Căsătorită cu Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm Copii Isabelle, Baroneasă de Loë Rosemary, Arhiducesă Hubert Salvator de Austria Nikolaus Leopold, Prinț de Salm-Salm Cäcilie, Prințesă de Salm-Reifferscheidt-Krautheim Prințul Franz

* 1885: Virgilia Braniște (17 noiembrie 1885 - 31 iulie 1969), s-a născut la Miercurea Sibiului^[1] într-o familie animată de idealuri patriotice, în care cei doi frați mai mari, Valeriu Braniște și Victor Braniște, cărturari și ziariști, s-au remarcat în lupta ardelenilor pentru Marea Unire și au sprijinit numeroase acțiuni în folosul armatei române în timpul primului război mondial.^[2]

După moartea tatălui lor Moise Braniște în 1891, familia s-a mutat la Brașov, unde Virgilia a urmat toate cursurile școlare.^[3]

Acolo s-a aflat și la începutul primului război mondial, când românii din Transilvania luptau eroic pe fronturile austro-ungare, într-un război străin, chiar potrivnic intereselor lor, și numeroși răniți erau dirijați spre spitalele militare din Brașov. Animată de dorința de a-și ajuta compatrioții, Virgilia Braniște s-a angajat ca soră de caritate la Crucea Roșie din Brașov. Impresionată profund de suferințele soldaților răniți, ea s-a instruit și perfecționat în activitatea de soră medicală, pentru a putea să fie cât mai folositoare în sălile de operație și la patul bolnavilor.^[2]

Documente de arhivă ale vremii păstrează mărturii scrise de la răniții pe care i-a îngrijit, care au ținut să își arate recunoștința pentru dăruirea și competența cu care Virgilia i-a îngrijit.^[4]

Pentru activitatea desfășurată în acea perioadă la Crucea Roșie austro-ungară în spitalele militare din Brașov, Virgilia Braniște a fost decorată cu "Crucea de argint pentru merite" (Silberne Medaille mit Kriegsdekoration).^[5]

După intrarea trupelor române in Brașov (16/29 august 1916), Virgilia Braniște a intrat în serviciul armatei române, îngrijind răniții din rândul armatei române în aceleași spitale brașovene, ca mai apoi să urmeze traiectul de retragere al acesteia spre Moldova, până la Bacău. În toate acele grele timpuri de călătorie și muncă susținută, ea a avut-o ca prietenă și colegă de muncă pe o altă tânără brașoveancă, Maria Oncioiu, împreună cu care s-a bucurat de apreciere și recunoștință pentru faptele lor. Virgilia Braniște a ajutat, în calitate de soră de caritate, la evacuarea răniților și a bolnavilor de tifos exantematic din bătălia de la Mărășești, spre spitalele din Bacău.^[4] Așa a ajuns să contacteze și ea tifosul, de care a suferit multe luni.

Tot la Bacău, în 1918, în spitalul Lazaret, ea l-a întâlnit pe doctorul Pompiliu Nistor, medic patriot român, cu care și-a legat apoi destinul într-o îndelungată și fericită căsnicie,^[6] stabilindu-se după război în Brașov.

Pentru meritele deosebite din anii războiului de eliberare și întregire națională, Virgiia Braniște a mai fost decorată, pe lângă medalia austriacă menționată, cu următoarele decorații românești: Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa 1, la 22 martie 1917, prin decretul 242, brevetul nr. 2, al regelui Ferdinand “dat manu proprie de M.S. Regele Ferdinand pe când era bolnavă de (tifos) exantematic”; Crucea „Meritul Sanitar” clasa 1, la 11 mai 1933 prin decretul regal 1417 și Medalia Ferdinand I, la 28 octombrie 1933, prin decretul nr. 2675 al regelui Carol al II-lea.^[4]

Virgilia Braniște

Mai târziu, în anii participării României la cel de-al doilea război mondial, Virgilia Braniște, acum Virgilia (Virginia) Nistor^{[nota 1]}, în calitatea ei de vicepreședintă a filialei Brașov a Crucii Roșii, a fost mobilizată pe loc în serviciul Crucii Roșii. Ea a condus, ca delegată a Crucii Roșii, cursuri de infirmiere la spitalul Mârzescu din Brașov în cursul anului 1941, a funcționat până în februarie 1942 ca soră-șefă la spitalul nou creat în zona interioară nr. 162 din Brașov , a condus un curs de alfabetizare cu răniți în cadrul spitalului și a continuat să fie activă și să ajute până la sfârșitul războiului.

Virgilia Braniște și soțul său dr. Pompiliu Nistor la sfârșitul primului război mondial (1918)

În anul 1943 a fost din nou decorată cu “Meritul sanitar clasa 1" și “Medalia Crucii Roșii".^[4]

Alături de miile de femei animate de sentimente de profund patriotism care au sprijinit cauza românească în profida greutăților mari întâmpinate în anii războiului, Virgilia Braniște a rămas un exemplu de abnegație prin noblețea sufletească și spiritul de sacrificiu pentru servirea idealurilor de libertate și unitate națională.

Virgilia Braniște

Părinți Tatăl: Moise Braniște Căsătorită cu Dr. Pompiliu Nistor

* 1887: Ernest Augustus III (germană Ernst August Christian Georg; 17 noiembrie 1887 – 30 ianuarie 1953), a fost Duce de Brunswick, nepot al regelui George al V-lea al Hanovrei, pe care prusacii l-au detronat în 1866. Ultimul monarh al Casei de Hanovra, Ernest Augustus a fost descendent direct al lui Henric Leul.

Străbunicul lui Ernest, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, a devenit rege al Hanovrei în 1837 din cauza Legii Salice care i-a interzis reginei Victoria să domnească în Germania.

Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Prinț al Marii Britanii și al Irlandei, intitulat "Prințul Ernest de Cumberland" s-a născut la Penzing în apropiere de Viena ca al șaselea și cel mai mic copil al Prințului Moștenitor Ernest Augustus de Hanovra și a soției acestuia, Prințesa Thyra a Danemarcei.^[1] Tatăl său a succedat ca pretendent la tronul hanovrian și ca Duce de Cumberland și Teviotdale în 1878.

Tânărul prinț Ernst August a devenit moștenitor aparent al ducatului de Cumberland și, după moartea celor doi frați mai mari, și moștenitor al tronului din Hanovra.

În 1884, ducele conducător al ducatului de Brunswick-Wolfenbüttel, un văr îndepărtat, a murit și Ducele de Cumberland a pretins acel teritoriu. Cancelarul imperial Otto von Bismarck a reușit să obțină Consiliului Federal (Bundesrat) al Imperiului german să-l excludă pe duce de la succesiune. Bismarck a făcut acest lucru pentru că ducele nu a renunțat la pretențiile sale în mod oficial la regatul de Hanovra, care a fost anexat la Prusia în 1866, după încheierea războiului austro-prusac (Hanovra s-a situat de partea Austriei).

Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său.

Când fratele mai mare al lui Ernest, Prințul George, a murit într-un accident de automobil la 20 mai 1912, Wilhelm al II-lea al Germaniei a trimis un mesaj de condoleanțe Ducelui de Cumberland. Ca răspuns la acest gest prietenesc, ducele l-a trimis pe singurul său fiu în viață, Ernest, la Berlin pentru a-i mulțumi împăratului. Ernest și împăratul erau veri de gradul trei prin descendența de la regele George al III-lea al Regatului Unit.

La Berlin, Ernest s-a îndrăgostit de singura fiică a împăratului Wilhelm, Prințesa Victoria Luise a Prusiei. La 24 mai 1913, Ernest și Victoria Louise s-au căsătorit. Această căsătorie a încheiat ruptura de decenii între Casele de Hohenzollern și Hanovra. Nunta prințului Ernest Augustus și a prințesei Victoria Louise a fost, de asemenea, ultima mare adunare a suveranilor din Europa (mulți dintre ei erau descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai regelui Christian al IX-lea al Danemarcei), înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat în plus față de împăratul german și împărăteasă, ducele și ducesa de Cumberland, George al V-lea al Regatului Unit și regina Mary, țarul Nicolae al II-lea.

La anunțarea logodnei sale cu prințesa Victoria Louise, în februarie 1913, prințul Ernest Augustus a făcut un jurământ de loialitate față de împăratul german și a acceptat comanda cu rangul de căpitan de cavalerie și comandant de companie la husari Zieten, un regiment al armatei prusace în care bunicul său George al V-lea de Hanovra și străbunicul său (Ernest Ausust I) au fost colonei.

La 27 octombrie 1913, Ducele de Cumberland a renunțat oficial la pretenția sa asupra ducatului de Brunswick în favoarea fiului său. A doua zi, Consiliului Federal a votat pentru a-i permite prințului Ernest Augustus de Cumberland să devină suveran al ducatului de Brunswick. Noul Duce de Brunswick, care a fost ridicat la rang de colonel al husarilor, a preluat oficial conducerea ducatului la 1 noiembrie.

În timpul Primului Război Mondial ducele a fost promovat la rangul de general maior. La 8 noiembrie 1918 a fost obligat să abdice împreună cu ceilalți regi, mari duci, duci și prinți germani. În anul următor, ducatul britanic al tatălui său a fost suspendat în conformitate cu Legea privind privarea de titluri din 1917, ca urmare a serviciului ducelui în armata germană în timpul războiului, și Ernest Augustus și-a pierdut titlul de prinț al Regatului Unit care a fost suspendat în conformitate cu aceeași lege. Când tatăl lui a murit în 1923, Ernest Augustus nu i-a succedat la titlul de Duce de Cumberland.

Prințul Ernest a trăit să vadă cum unul dintre copii săi - fiica sa Federica - a devenit în 1947 regină a Greciei când soțul ei, prințul Paul al Greciei și Danemarcei i-a succedat fratelui său ca rege. Ducele de Brunswick este bunicul matern al reginei Sofía a Spaniei și al regelui Constantin al II-lea al Greciei.

A murit la castelul Marienburg în apropiere de Hanovra în 1953, la vârsta de 65 de ani.

Ernest Augustus III

Duce de Brunswick

Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca 1910. Părinți Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei  Frați și surori Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland Prințesa Marie Louise de Hanovra Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*]  Căsătorit cu Prințesa Victoria Luise a Prusiei Copii Ernest Augustus IV Prințul George William Frederica, regină a Greciei Prințul Christian Oscar Prințul Welf Henry

* 1887: Arhiducesa Isabella Maria Theresia Christine Eugenie de Austria-Teschen (17 noiembrie 1887 – 6 decembrie 1973) a fost fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției acestuia, Prințesa Isabella de Croÿ.^[1] Ea a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena (bunicul ei, Arhiducele Karl Ferdinand de Austria, a fost nepot al împăratului Leopold al II-lea).

Isabella a fost cunoscută pentru căsătoria ei scurtă cu Prințul Georg de Bavaria. Separarea lor și anularea ulterioară a căsătoriei au fost știri pe scară largă în ziare. Ca urmare a acestui lucru și a acțiunilor ei de mai târziu ca asistentă medicală în armata austriacă, Isabella a devenit considerată ca o figură romantică; o publicație a numit-o "eroina cea mai romantică din actualul război din Austria"

Isabella a fost a șaptea fiică a Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soție iacestuia, Prințesa Isabella de Croÿ. Printre surorile ei se includ: Maria Cristina, Prințesă ereditară de Salm-Salm și Maria Anna, Prințesă de Bourbon-Parma.

Bunicii paterni ai Isabellei au fost Arhiducele Karl Ferdinand de Austria și Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. Bunicii materni au fost Rudolf, Duce de Croÿ și Prințesa Natalie de Ligne.

La 10 februarie 1912, Isabella s-a căsăstorit cu vărul ei îndepărtat Prințul Georg de Bavaria.^[1] El era fiul cel mare al Prințului Leopold de Bavaria și a soției acestuia, Arhiducesa Gisela de Austria. Nunta a avut loc la Palatul Schönbrunn din Viena, și au participat multe figuri importante, inclusiv împăratul Franz Joseph I al Austriei, care era bunicul matern al Prințului Georg.^[3] Înaintea nunții, Isabella a renunțat la toate drepturile de succesiune la tronurile austriac și ungar, act cerut tuturor arhiduceselor care se măritau, indiferent de rangul mirelui.^[4][5] Ea a renunțat în mod solemn în fața întregii curți vieneze.^[5]

În seara dinaintea nunții, a izbucnit un incendiu misterios; acesta a fost stins înainte ca fațada clădirii să fie distrusă, însă nu înainte de a fi distrusă rochia ei de mireasa și vastul trusou.^[2] Isabella s-a folosit de incendiu ca scuză pentru a amâna nunta, acuzându-se astfel în opinia unora; "mireasa, rebelă și înlăcrimată, a arătat în fiecare gest că-și ura bărbatul"

Cuplul a petrecut luna de miere la Wales, Paris și Alger însă s-au separat înainte să se întoarcă în Bavaria. După întoarcere cuplul și-a stabilit reședința la Munchen, unde Isabella a experimentat viața la curtea bavareză.^[3] Au trăit acolo trei zile înainte ca Isabella să părăsească orașul pentru casa ei din Viena unde a locuit cu mama ei și a refuzat să se mai întoarcă.^[3] Membrii familiei au încercat o reconciliere însă au eșuat. Tatăl lui Georg a făcut o călătorie specială la Viena pentru a o convinge să se întoarcă.^[3] În final, toate eforturile au eșuat.

Cei doi erau foarte diferiți atât la caracter cât și ca dispoziție și s-a spus că Isabella s-a simțit desconsiderată de membrii curții regale bavareze.^[3] Motivul oficial pentru separarea lor a fost "incompatibilitatea bazată pe diferențe findamentale de caracter".^[3] La 11 octombrie 1912 Lordul Șambelan al Prințului Regent Luitpold a făcut un anunț oficial în legătură cu cuplul prin care se declara opoziția Prințului Regent față de o anulare ca mijloc de separare și consimțământul pentru un divorț.

La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost oficial dizolvată de curtea regală supremă bavareză.^[3] În ciuda declarației Lordului Șambelan, căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motivul neconsumării la 5 martie în același an.

După anulare, Isabella a recuperat toate pretențiile la tronurile de Habsburg și Ungariei la care renunțase anterior.^[6] La fel ca arhiducesele anterioare care au fost fie văduve fie s-au separat de soții lor, s-a presupus că Isabella se va alătura unei mănăstiri.^[2] E a ales altă cale.

În lunile care au precedat Primul Război Mondial, s-a descoperit că exista o mare lipsă de asistente medicale calificate disponibile pentru serviciu în timp de război.^[6] În consecință Crucea Roșie a deschis mai multe scoli din Austro-Ungaria în scopul de a instrui mai multe asistente.^[6] În 1913, Isabella a ținut un curs de instruire într-unul dintre cele mai mari spitale din Viena pentru săraci și a planificat să se alăture Crucii Roșii. ^[7] A devenit imediat asistentă medicală în armata austriacă sub numele de sora Irmgard (uneori numită Hildegard) și a tratat soldații răniți.^[2][6][8] Potrivit ziarului Berliner Lokal-Anzeiger, în 1915 Isabella s-a logodit cu chirurgul vienez Paul Albrecht (1873–1928)^[8] până când împăratul Franz Joseph I al Austriei a interzis căsătoria.

Isabella a murit în Elveția la La Tour-de-Peilz la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani.

Arhiducesa Isabella de Austria

Prințesă Georg de Bavaria

Părinți Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ  Frați și surori Arhiducele Albrecht Franz Maria Henrietta de Austria Arhiducesa Maria Christina de Austria Maria Anna de Austria (1882–1940)  Căsătorită cu Prințul Georg de Bavaria

* 1887 - S-a nascut maresalul britanic Bernard Law Montgomery; (d. 24.03.1976).

Bernard Law Montgomery - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bernard Law Montgomery (n. 17 noiembrie 1887 – d. 24 martie 1976) a fost un feldmareșal britanic, unul dintre principalii comandanți militari britanici din timpul celui de-al doilea război mondial. Tatăl mamei sale, Maud, a fost un personaj important al Bisericii anglicane, Frederic William Farrar.

* 1895: Prințul Kiril al Bulgariei, Prinț de Preslav (Kyril Heinrich Franz Ludwig Anton Karl Philipp; 17 noiembrie 1895 – 1 februarie 1945) a fost al doilea fiu al regelui Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma.

Prințul Kiril (stânga) și istoricul bulgar Simeon Radev

A fost fratele mai mic al țarului Boris al III-lea al Bulgariei și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În septembrie 1936 Prințul Kiril l-a însoțit pe regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit într-un tur în Islanda.

Prezent la moartea fratelui său, Țarul Boris, la 28 august 1943, Prințul Kiril a fost numit șeful unui consiliu de regență de către parlamentul bulgar, pentru a acționa în calitate de șef al statului până când fiul Țarului Boris, Simeon al II-lea al Bulgariei, a împlinit 18 ani.

Prințul Kiril împreună cu văduva țarină Giovanna de Savoia, fiica regelui italian, au condus funeraliile de stat pentru fratele său, țarul Boris al III-la, la 5 septembrie 1943 la catedrala Alexander Nevsky din Sofia. Ulterior, cele trei guverne consecutive au făcut eforturi pentru a ieși din acordurile Bulgariei cu Germania. O delegație bulgară a călătorit la Cairo într-o încercare de a negocia cu Statele Unite și Marea Britanie, dar nu a reușit, acesta din urmă refuzând întâlnirea fără participarea Uniunii Sovietice.

În ciuda relațiilor diplomatice continue ale Sofiei cu Uniunea Sovietică, URSS a declarat război Bulgariei la 5 septembrie 1944 și pe data de 8 armatele sovietice au trecut granița română și Dunăre.

Frontul Patriei, o coaliție a Partidului Comunist, aripa stângă a Uniunii Agrare, grupul Zveno și câțiva politicieni pro-sovietici care s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, au executat o lovitură de stat militară pro-sovietică la 9 septembrie și au confiscat puterea.

În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința la moartea a fost pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".

Prințul Kiril

Prinț de Preslav

Părinți Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma  Frați și surori Boris al III-lea al Bulgariei Prințesa Eudoxia a Bulgariei Princess Nadezhda of Bulgaria[*]

* 1901: Lee Strasberg (născut Israel Strassberg; n. 17 noiembrie 1901, Budaniv, Ucraina – d. 17 februarie 1982, New York, SUA^[10]) a fost un actor, regizor și profesor de actorie american, născut în Galicia, Austria Polonia, în prezent parte a Ucrainei. El a co-fondat, cu regizorii Harold Clurman și Cheryl Crawford, Group Theatre  în 1931, considerat „primul trupă de teatru adevărată”.^[11] În 1951, el a devenit director al Actors Studio, în New York City, considerată „cea mai prestigioasă școală de actorie a țării”,^[12] și, în 1966, a fost implicat în crearea ramurii Actors Studio Vest în Los Angeles.

Este cunoscut pentru pentru predarea „Metodei”, Strasberg fiind considerat de Mel Gussow drept tatăl interpretării „metodei” în America”, „revoluționarizând arta actoriei având o influență profundă asupra interpretărilor din teatrul și filmul american.”^[13] A format noi generații de actori, cei mai importanți fiind Anne Bancroft, Dustin Hoffman, Montgomery Clift, James Dean, Marilyn Monroe, Jane Fonda, Julie Harris, Paul Newman, Ellen Burstyn, Al Pacino, Robert De Niro și regizorul Elia Kazan.^[13]

La recomandarea elevului său Al Pacino joacă rolul mafiotului Hyman Roth din Nașul: Partea a II-a, pentru care este nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Joacă alături de Pacino și în ...And Justice for All (1979).

Căsătorit cu	Paula Strasberg[*] (până în 1966)
Copii	Susan Strasberg John Strasberg[*]

* 1902: Constantin Baraschi (n. 17 noiembrie 1902,^[1][2] Câmpulung, România – d. 22 martie 1966,^[2] București, RS România) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955)

Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel.

În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale^[4], evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane^[

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău sculptură reconstituită de Ionel Stoicescu, în 2006, după originalul realizat de Constantin Baraschi

Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[6].

Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universitățtii, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.^[7]

Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969^[8] la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.^[9]

A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.^[10]

La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion.^[11]

Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia.^[12]

În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand.^[13] Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs.^[14][15]

În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.

Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).

Constantin Baraschi a fost și rector la Institutul de Arte Plastice din București. Pictorul Vasile Celmare, care a studiat acolo, își amintea că Baraschi "era un tip mai aspru, deși cu suflet bun".^[16]

În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966)

* 1902: Eugene Paul Wigner (maghiară Wigner Pál Jenő) (n. 17 noiembrie 1902, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 1 ianuarie 1995, Princeton, New Jersey, SUA^[17]) a fost un fizician evreu-maghiar, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963.

Eugen Wigner a studiat chimia tehnologică și a obținut gradul de doctor în filozofie la Universitatea Tehnologică din Berlin în anul 1925. După un timp de serviciu ca lector la această universitate și la cea din Götingen a plecat în SUA . Cu excepția a doi de lucru (1936-1937) la Universitatea Wisconsin ca profesor de fizică, și-a petrecut viața academică la Universitatea Princeton, unde a fost profesor de fizică matematică din 1937 și până în anul 1971, când s-a pensionat. A devenit cetățean american în anul 1937.

La Göttingen a formulat legea conservării parității, care spune că în interacții fundamentale fizice este imposibil de a distinge stânga de dreapta. Această lege a devenit parte integrantă a mecanicii cuantice, dar ulterior Tsung Dao Lee și Chen Ning Yang a demonstrat, că paritatea nu se conservă în interacțiile slabe nucleare, la nivel nuclear. La Princeton Wigner a fost preocupat de forțele nucleare, care leagă neutronii și protonii, și a arătat, că acestea au o rază finită de acțiune, spre deosebire de forțele electromagnetice și gravitaționale, nu depind de sarcina electrică. Aceeași problemă a fost investigată în URSS de Igor Tamm și Dmitry Ivanenko. Ulterior a fost preocupat de aplicarea teoriei simetriilor (Teoriei grupurilor) la explicarea legităților spectrale a nivelelor atomice. În anul 1936 a fost preocupat de absorbția neutronilor, paralel cu Enrico Fermi, ceea ce a condus ulterior la elaborarea reactoarelor nucleare. În anul 1939 Wigner, împreună cu Leo Szilard au insistat pe lângă Albert Einstein, ca acesta să-i scrie președintelui SUA Roosvelt, ca acesta să accelereze programele cercetărilor nucleare, necesare pentru construirea bombei atomice în vederea pericolului german. În anii celui de al doilea război mondial a lucrat în cadrul Laboratorului metalurgic al Universității din Chicago, unde l-a ajutat pe Enrico Fermi să construiască primul reactor nuclear din lume. Wigner este cunoscut ca unul dintre specialiștii de vază din mecanica cuantică, teoria reacțiilor chimice și a structurii nucleului, spectroscopie atomo-nucleară.

Eugene Paul Wigner

Eugene Paul Wigner Frați și surori Margit Dirac[*]

* 1905: Astrid a Suediei (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935) a fost soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei.

Prințesa Astrid a Suediei s-a născut la Stockholm la 17 noiembrie 1905. A fost nepoata de frate a regelui Gustav al V-lea al Suediei și fiica cea mică a fratelui regelui, Prințul Carl, Duce de Västergötland și a soției lui, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Bunicul patern a fost regele Oscar al II-lea al Suediei iar cel matern regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei. Sora lui Astrid, Prințesa Märtha, s-a căsătorit cu viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Sora mai mare Prințesa Margareta a Suediei s-a căsătorit cu Prințul Axel al Danemarcei în timp ce unicul ei frate, Prințul Carl, Duce de Östergötland a făcut o căsătorie morganatică.

Logodna Prințesei Astrid și a Prințului Leopold la 21 septembrie 1926.

Prințesa Astrid s-a căsătorit civil la Stockholm la 4 noiembrie 1926 și religioasă la Bruxelles la 10 noiembrie cu prințul moștenitor al Belgiei, fiul regelui Albert I al Belgiei, Leopold. Astrid a fost iubită de belgieni pentru frumusețea, simplitatea și farmecul său. În 1927, Leoplod și Astrid au avut o fiică, Prințesa Josephine-Charlotte iar în 1930 s-a născut primul lor fiu, Prințul Baudouin (care i-a succedat tatălui său sub numele de Baudouin I al Belgiei).

Crescută în religia luterană, Astrid s-a convertit la catolicism după căsătoria cu Leopold. Inițial, ea a dorit convertirea la catolicism deoarece aceasta era religia în Belgia însă preotul pe care l-a consultat i-a spus să nu facă asta până nu crede cu adevărat că aceasta este adevărata ei religie. Astrid a învățat mai multe despre catolicism și câțiva ani mai târziu, în 1930 s-a convertit. Decizia a făcut-o fericită, ea a mărturisit unei prietene apropiate: "Sufletul meu și-a găsit liniștea"

La 17 februarie 1934, regele Albert a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, Belgia. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei. Un an mai târziu s-a născut al treilea copil al cuplului regal. A fost numit Albert după bunicul său, și în cele din urmă i-a succedat la tron fratelui său Baudouin ca rege al Belgiei.

Ca regină, Astrid și-a dedicat timpul pentru creșterea copiilor și pentru cauze sociale. Era foarte preocupată de situația femeilor, a copiilor și a celor dezavantajați. În timpul crizei economice din Belgia din anul 1935, a organizat o colectare de haine și hrană pentru cei săraci. A făcut acest lucru trimițând o scrisoare deschisă pe care presa a publicat-o drept "Apelul reginei".

La vârsta de 29 de ani, în mod tragic, regina Astrid a murit într-un accident de mașină în munți la Küssnacht am Rigi în apropiere de Lacul Lucerna, Elveția, la 29 august 1935. A fost plânsă atât de soțul ei regele Leopold cât și de belgieni și suedezi. În Elveția a fost construită o capelă comemorativă la locul accidentului.

Regina Astrid este înmormântată în cripta regală de la Biserica Fecioara nostră din Laeken, Belgia, lângă soțul ei și cea de-a doua soție a acestuia, Prințesa Lilian a Belgiei.

Astrid a Suediei

Regină a Belgiei

Părinți Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințesa Ingeborg a Danemarcei  Frați și surori Prințul Carl, Duce de Östergötland Prințesa Märtha a Suediei Prințesa Margareta a Suediei  Căsătorită cu Leopold al III-lea al Belgiei Copii Josephine-Charlotte, Mare Ducesă de Luxembourg Baudouin I al Belgiei Albert al II-lea al Belgiei

* 1906 - S-a născut Soichiro Honda, inginer, fondatorul firmei de motociclete “Honda”; (m. 5 august 1991).

* 1912: Kim Sung-Gan (17 noiembrie 1912 - 29 mai 1984) a fost un fotbalist japonez.

* 1925: Rock Hudson (născut Roy Harold Scherer Jr. la 17 noiembrie 1925 – d. 2 octombrie 1985)^[2] a fost un actor american. Deși a fost cunoscut ca un actor de frunte în anii 1950 și 1960, adesea jucând în comedii romantice, Hudson este, de asemenea, recunoscut pentru rolurile dramatice din filme, cum ar fi Giant și Magnificent Obsession. În ultimii ani, el a găsit succesul în televiziune, a jucat în populara serie de mister McMillan & Wife și soap opera Dynasty.

În anii 1980, el a fost una dintre primele vedete care au declarat public că sunt diagnosticate cu SIDA, lucru care a atras atenția asupra acestei probleme, dar, de asemenea, asupra homosexualității lui, complet necunoscută publicului larg.

Rock Hudson

Hudson la începutul anilor 1950

* 1926: Antonie (Leonida) Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceni, județul Lăpușna (interbelic) – d. 29 august 2005, Sibiu) a fost înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolit ortodox al Ardealului (1982-2005), membru de onoare al Academiei Române.

Pe numele de mirean Leonida Plămădeală, a primit numele de Antonie odată cu tunderea în monahism, în anul 1948. La 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. În anii 1970 a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în comitetul central al Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva.

La 9 decembrie 1979, după ce a fost responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului. La 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.

Consiliul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pe 3 noiembrie 2005 pentru a-l alege pe succesorul lui Antonie Plămădeală în scaunul de mitropolit ortodox al Ardealului. Cei doi pretendenți au fost Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia și Laurențiu Streza, episcop de Caransebeș. Consiliul l-a ales după un al doilea tur de scrutin pe Laurențiu Streza în scaunul rămas vacant. A doua zi același Consiliu Național Bisericesc a hotărât scoaterea eparhiilor din nordul Ardealului și a celei de Alba Iulia de sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, ceea ce l-a transformat pe Antonie Plămădeală în ultimul mitropolit al Mitropoliei Ardealului cu jurisdicție asupra întregului Ardeal. Noua Mitropolie a Ardealului cuprindea doar județele Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Opera:

Teologică

1. Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă ^[1] - Lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, se constituie în zece capitole, o prefață a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae și un cuvânt înainte al autorului. Cartea este tipărită în două ediții: prima la editura Axios 1995, la București, și a II-a la editura Reîntregirea, 2005. Titlul lucrării este unul foarte inspirat și cuprinzător, întru început dorind doar a face precizarea că „și”-ul din titlu „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, este unul conjunctiv și nu unul disjunctiv, unul care realizează unitatea și nu distincția. În tot cuprinsul cărții se postulează ideea că tradiția și libertatea sunt complementare, tradiția naște libertate și libertatea tradiție, ambele dând nota specificității spiritualității ortodoxe.

Lucrarea de față, a mitropolitului Antonie Plămădeală este una de sinteză și chiar dacă se constituie din mai multe studii, intervenții verbale și conferințe, păstrează un aer de spontaneitate proprii Ortodoxiei.

Puternic ancorat în Tradiția Bisericii, aceasta este cea care îi dă autorului o așa mobilitate în expunere și un puternic avânt către actualitate. Mai ales acolo unde se cer afirmate, tradiția și libertatea spiritualității ortodoxe sunt cele care animă în autor persuasiunea firescului adevăr.

Capitolele cărții, ca și conferințele ținute în Occident sunt ca o mână întinsă a spiritualității orientale, către cea apuseană, și nu oricând, ci mai ales în momentele de criză ale acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, împreună cu a încă câtorva profesori (Pr. Dumitru Stăniloae), este una de pionierat în deschiderea către celelalte spiritualității ale creștinătății, în care modelul Ortodoxiei să fie cel care se afirmă cu convingere, și singurul viabil într-o criză a creștinătății europene, când în Apus se generase o depopulare a mănăstirilor și rigiditatea regulelor slăbise credința.

Lucrarea tratează temele spiritualității comune răsăritenilor și apusenilor, dar cu un stil propriu, cu un penel gingaș dar ferm care lasă a se întrevedea superioritatea uneia față de cealaltă, dar aceasta nu la modul grosier și egoist, ci conturând o evidență clară a bogăției de înțelesuri venită dinspre Orient, de unde izvorăște pe bună dreptate și verbul : a te orienta. ^[2]

2. Cuvinte duhovnicești - Este o lucrare în care se profilează chipul și experiența duhovnicească a autorului. Pe parcursul răsfoirii filelor ei vom avea bucuria întâlnirii unor teme cu totul și cu totul originale pentru Spiritualitatea Ortodoxă. „Căderea în sus”, „Capcanele smereniei” și „Un Catehism pentru intelectuali”, sunt doar unele dintre ele.

3. Tâlcuiri noi la texte vechi - predici la duminicile de peste an, cu o foarte mare receptivitate mai ales în rândul tinerilor.

4. Rugul aprins

5. Basarabia

Publicistică

1. Gânduri de frumuseți albe - Apariție în cinci volume constând din adunarea articolelor publicate de-a lungul timpului în ziarul Telegraful român, la rubrica „semnalăm... semnalăm...”

2. Biserica în mers -antologie a unor interviuri în două volume.

Beletristică

Trei ceasuri în iad - O fină dar usturătoare critică la adresa regimului comunist. Un roman excepțional, receptat de către cititorii anilor șaptezeci cu mare interes, fiind interzis și retras din librării de către autoritățiile comuniste. Astăzi din păcate,nu prea mai este cunoscut, ultima sa reeditare datând din anul 2004 la editura „Media Concept”, Sibiu.

Citind acest roman, îți dai seama că un autor de o asemenea profunzime, nu are cum să se fi coborât într-atât încât să portizeze cu Securitatea. „Compromisuri” se înțelege trebuie să fi existat, dar acestea nu pentru un beneficiu personal, ci pentru un „rău mai mic”. Numai cine nu l-a cunoscut și citit pe vrednicul de amintire Dr. Academician Mitropolit Antonie Plămădeală poate susține contrariul. Aici nu a avut loc o trădare a Bisericii în favoarea Statului, ci o implicare a Statului (atunci comunist) în problemele Bisericii, o îmblânzire și o transformare a lui.

O somitate ca academicianul Antonie Plămădeală nu avea ce învăța de la mediocritățile din Securitate, este ca și cum ai spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că era evreu, că era de partea evreilor, când El era Fiul lui Dumnezeu, faptul că între evrei și-a desfășurat activitatea, aceasta este cu totul altceva. Și în cazul mitropolitului lucrurile se prezintă tot așa. Dacă în timpul său regimul care era la putere a fost comunist, așa a fost, trebuia să colaboreze cu el pentru împlinirea misiunii la care este chemată Biserica.

Mitropolitul Antonie Plămădeala a realizat atunci, în vremurile de restriște pentru Biserică, o „îndumnezeire a maidanului”, cum ar zice Constantin Necula.

Frații fostului mitropolit au solicitat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității accesul la întregul dosar al mitropolitului Plămădeală.^[5] De asemenea, frații și executorii săi testamentari, Mihai și Alexie Plămădeala, cer aprobarea de a efectua copii xerox ale tuturor documentelor pe care, în urma consultării dosarului, le vor selecta, informează Rompres. Solicitarea lor vine ca reacție la afirmațiile lui Mircea Dinescu publicate în ziarul "Cotidianul" la data de 9 august 2007.^[6] Mircea Dinescu a declarat că ÎPS Antonie i-ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea în grad de general. Prin urmare, cei doi frați solicită în special copii ale scrisorii prin care mitropolitul i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea la grad de general, dacă aceasta există, precum și copii dupa documentele oficiale prin care fostului mitropolit al Ardealului i s-a atribuit gradul de colonel și copie după documentul prin care CNSAS i-a permis lui Mircea Dinescu accesul la dosarul mitropolitului, cu precizarea celui care a efectuat solicitarea. La amenințarea Patriarhiei Române de a-l reclama pe Mircea Dinescu, acesta a răspuns că Patriarhia dorește să amâne la nesfârșit deconspirarea clericilor securiști.

Antonie Plămădeală

* 1931: Bertalan Andrásfalvy (n. 17 noiembrie 1931, Sopron) este un scriitor, etnograf și politician maghiar.

Bertalan Andrásfalvy

* 1933: Isao Iwabuchi (n. 17 noiembrie 1933, Prefectura Tochigi, Japonia – d. 16 aprilie 2003,^[1] Tokyo[*], Japonia) a fost un fotbalist japonez.

* 1935: Brad Segal (17 noiembrie 1935 Odobești, România - 29 martie 1995) a fost un om de știință, poet și filosof român.

A publicat, în țară și străinătate, peste 180 de lucrări științifice, a scris 45 de cursuri universitare, manuale și monografii și a scos 26 de brevete de invenții.^[1]

Dr. inginer, profesor la Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare din Galați acesta a fost medaliat de Comisia Internațională a Industriilor Agricole din Paris (1968).

Lucrări:

1963 - primul brevet de invenție cu tema "Procedeu de vinificare a strugurilor roșii", urmat de alte 25 de brevete din diverse domenii;

1964 - Tehnologia conservării fructelor și legumelor;

1966 - Metode rapide de analiză în industria alimentară;

1971 - Biochimia produselor alimentare;

1974 - Sterilizarea produselor alimentare;

1975 - Surse de proteine;

1979 - Diversificarea produselor alimentare horticole;

1982 - Procedee de îmbunătățire a calității și stabilității produselor alimentare;

1983 - Valoarea nutritivă a produselor agroalimentare;

1985 - Dezvoltarea creativității tehnologice;

Brad Segal

* 1942 - S-a născut în Flushing, New York, regizorul de film si producatorul american Martin Scorsese.

Martin Scorsese – foto preluat de pe www.facebook.com

Martin Charles Scorsese (n. 17 noiembrie 1942, Queens, New York City) este un regizor de film, scriitor și producător de film american, fondator al World Cinema Foundation. A câștigat Premiul AFI pentru întreaga carieră, Premiul Oscar, Palme d’Or, Premiul Cannes pentru cel mai bun regizor, Leul de Argint, Premiul Grammy, premii Emmy, Globuri de Aur, premii BAFTA și Premiul Asociației regizorilor americani.

In adolescenta a dorit sa devina preot, insa dupa ce a inceput cursurile seminarului si-a dat seama ca ar dori sa faca film. A absolvit Universitatea New York in 1964 si nu i-a luat prea mult timp sa se impuna ca unul dintre cei mai buni regizori ai tinerei generatii. Din 1973 a inceput sa isi contureze stilul cu productia “Mean Streets” (“Crimele din «Mica Italie»”), cu Robert De Niro si Harvey Keitel in rolurile principale. Au urmat apoi filme de referinta, ca “Alice Doesn’t Live Here Anymore” (Alice nu mai locuieste aici”), care i-a adus actritei Ellen Burstyn un Oscar pentru interpretare, “Taxi Driver” (“Soferul de taxi”) – pentru care a primit cea mai inalta distinctie la Festivalul de la Cannes, in 1976, “New York, New York”. In 1980, “Raging Bull” (“Taurul furios”) i-a adus indirect un Oscar, actorul Robert de Niro fiind recompensat cu un premiu pentru interpretare.

A inceput sa fie recompensat pentru meritele sale regizorale in 1990, cand „Goodfellas” („Baieti buni”) a luat premiul BAFTA pentru cel mai bun film si pentru cel mai bun regizor, apoi in 2002 cu „Gangs of New York” („Bandele din New York”) – Globul de Aur pentru regie. Nu a reusit insa sa – si treaca Oscarul in CV, productia „The Aviator” („Aviatorul”), pe care a realizat-o in 2004, desi a avut 11 nominalizari si a plecat ca favorita la Oscaruri, nu a reusit sa ii aduca premiul.

Martin Scorsese

Martin Scorsese la Cannes în 2010 Părinți Charles Scorsese Catherine Scorsese Căsătorit cu Laraine Marie Brennan (1965–1971) Julia Cameron (1976–1977) Isabella Rossellini (1979–1982) Barbara De Fina (1985–1991) Helen Schermerhorn Morris (1999–prezent) Copii Cathy Scorsese[*] Francesca Scorsese[*] Domenica Cameron-Scorsese[*]  Cetățenie  SUA

* 1944 - S-a nascut regizorul şi actorul american Danny DeVito.

Danny DeVito – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Daniel Michael “Danny” DeVito, Jr. (n. 17 noiembrie, 1944, Neptune Township, New Jersey) este un actor, regizor și producător american de film, apreciat pentru rolurile sale din comedii. A început să câștige faimă odată cu interpretarea rolului unui dispecer de taxi, Louie De Palma, în serialul TV Taxi (1978-1983), care i-a adus un Glob de Aur și premiul Emmy.

DeVito este o mare stea a cinematografiei americane, un actor foarte cunoscut pentru rolurile sale din Oameni de tinichea, Arunc-o pe mama din tren, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Gravidul, Noroc criminal, Omul din Lună, Cuvinte de alint, Idilă pentru o piatră prețioasă, Gemenii, Batman se întoarce, Banii altora, Un mafiot la Hollywood sau L.A. Confidential și pentru rolurile sale ca actor de voce din Meciul Secolului, Hercule sau Lorax. Protectorul pădurii.

* 1945: Roland Joffé (n. 17 noiembrie 1945, Londra) este un regizor de film care și-a început cariera în televiziune. La început a regizat episoade din Coronation Street dar și o adaptare după The Stars Look Down pentru Granada. Și-a câștigat reputația cu seriile Bill Brand și Play for Today. Roland Joffé este fiul lui Marc Joffé și nu are nici o legătură cu regizorul francez de film Arthur Joffé, cum deseori se precizează eronat.

Filmografie:

• Coronation Street (1973–1974, 4 episoade)
• Sam (1974–1975, 4 episoade)
• The Stars Look Down (1975) (6 episoade)
• Crown Court (1976, 4 episoade)
• Bill Brand (1976, 5 episoade)
• Headmaster (1977, 3 episoade)
• Second City Firsts (1977, 1 episod)
• The Spongers (1978)
• The Legion Hall Bombing (1978, nemenționat)
• No, Mama, No (1979)
• United Kingdom (1981)
• The Killing Fields (1984)
• The Mission (1986)
• Fat Man and Little Boy (1989)
• City of Joy (1992)
• Super Mario Bros. (nemenționat, 1993)
• The Scarlet Letter (1995)
• Goodbye Lover (1998)
• Undressed (1 episod, 2002)
• Vatel (2000)
• Captivity (2007)
• You and I (2008)
• There Be Dragons (2010)
• The Lovers (2013)
• Texas Rising (2015)
• Million Dollar Quartet (2016)

Roland Joffé

Căsătorit cu Jane Lapotaire[*] (1974–1980)  Copii Nathalie Lunghi[*] Rowan Joffé[*]

* 1946: Terry Edward Branstad (n. 17 noiembrie 1946, Leland, Iowa) este un politician american care a fost guvernator al statului Iowa în perioada 14 ianuarie 1983 - 15 ianuarie 1999 și care este actualul guvernator al aceluiași stat începând cu 14 ianuarie 2011, când l-a înlocuit pe Chet Culver.

Terry Branstad pe 28 aprilie 1984

* 1952: Marion Tietz (n. 17 noiembrie 1952, în Berlin) este o fostă handbalistă est-germană care a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1976 și la Jocurile Olimpice de vară din 1980.

* 1954: Alexei Pavel Roibu (n. 17 noiembrie 1954, satul Sadaclia, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova) este un general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova (2011-2012) și funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (2002-2004).  Alexei Pavel Roibu s-a născut la data de 17 noiembrie 1954, în satul Sadaclia din raionul Cimișlia (astăzi raionul Basarabeasca).^[1] A absolvit cursurile Universității Agrare din Chișinău (1976) și ulterior pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (1998).

După absolvirea facultății, revine în satul natal unde lucrează la gospodăria agricolă de acolo în calitate de specialist principal de ramură. La vârsta de 22 de ani, este numit ca director-adjunct al Direcției Agricole a Comitetului executiv raional Cimișlia. ^[2]

După ce a absolvit cursurile superioare de pe lângă Comitetul Securității de Stat al URSS, și-a început activitatea în cadrul Comitetului de Stat pentru Securitate al RSS Moldovenească în funcția de împuternicit operativ. Este avansat pe rând în funcțiile de șef de secție, șef de direcție și director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate.

La data de 12 februarie 2002, i s-a acordat gradul militar de general de brigadă. Prin decret prezidențial, la 20 februarie 2002, președintele Vladimir Voronin l-a eliberat pe Alexei Roibu din funcția de director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova. ^[3]

În vara anului 2002, a fost numit în funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), instituție nou-creată la inițiativa președintelui Vladimir Voronin în scopul “stârpirii corupției”. În această funcție, a contribuit la reorganizarea organelor de control, precum și la perfecționarea legislației în domeniul dreptului economic. A fost decorat cu înalte distincții de stat.

În martie 2004, la ședința Consiliului Suprem de Securitate au fost demascate afaceri frauduloase cu făina de import din Republica Moldova, iar activitatea organelor de stat abilitate să efectueze un control riguros asupra acestui proces a fost considerată ca nesatisfăcătoare și justificările conducătorilor instituțiilor vizate ca inadecvate, Guvernul l-a demis pe Alexei Roibu din funcția de șef al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), înlocuindu-l cu Valentin Mejinschi. ^[4]

Între 2004 și 2009 a lucrat ca avocat.^[1]

Prin Decretul președintelui interimar al Republicii Moldova Nr.106-V din 17 decembrie 2009 este numit în funcția de director general al Serviciului Grăniceri, comandant al Trupelor de Grăniceri, fiind în funcție până în ianuarie 2011.^[5][6]

Pe 14 ianuarie 2011 a fost numit în funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova în cabinetul condus de Vlad Filat.^[7][8] A fost înaintat din partea Partidului Liberal Democrat din Moldova.^[9] A fost în funcție până la 24 iulie 2012,^[10] când a fost înlocuit de Dorin Recean.^[11]

Este căsătorit și are doi copii.

* 1958: Matamela Cyril Ramaphosa (n. 17 noiembrie 1952, Soweto) este un politician sud-african. Este al cincilea și actualul președinte al Africii de Sud, ca urmare a demisiei lui Jacob Zuma,^[1] preluând funcția în urma votului Adunării Naționale din 15 februarie 2018.^[2] Anterior un activist anti-apartheid, lider sindical și om de afaceri, a fost vicepreședintele Africii de Sud între 2014 și 2018.^[3] A fost ales președintele Congresului Național African, partidul de guvernare al Africii de Sud, în decembrie 2017.

Ramaphosa este cunoscut ca unul dintre cei mai bogați oameni din Africa de Sud, cu o avere estimată la 450 milioane de dolari.^[4] Este membru al grupului etnic Venda^[5] și primul președinte sud-african din acest grup.

Cyril Ramaphosa

Cyril Ramaphosa în 2019

* 1960: RuPaul, numele la naștere, RuPaul Andre Charles, (născut în 17 noiembrie 1960, San Diego, California) este un solist muzical american care a dobândit notorietate în anii 1990 datorită performanțelor sale în travesti (în original, drag performer), ca actor, cântăreț, dansator și compozitor, respectiv a aparițiilor sale în diferite programe de televiziune, filme și albume muzicale.

Comparativ cu atitudinea schimbătoare și fluctuantă precum a felinelor, afișată de majoritatea drag queens, RuPaul utilizează intenționat o atitudine de "iubire a aproapelui" (conform "love one another" ) marcând o distincție între el și alții. Deși este cunoscut mai ales pentru aparițiile sale ca drag queen, RuPaul a interpretat diferite roluri masculine sub numele de scenă, RuPaul Charles.

RuPaul
Date personale Căsătorit cu Georges LeBar[*][1]

* 1966: Jeff Scott Buckley (n. 17 noiembrie 1966,^[1][2] Anaheim, California, SUA – d. 29 mai 1997,^[3][1][2] Memphis, Tennessee, SUA) a fost un muzician american.

Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii.

După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals.

În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Grace și Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei).

În 1993, scoate albumul Grace cu o trupă personală formată din: Jeff Buckley - orgă, dulcimer, chitară, muzicuță, tabla, vocal; Mick Grondahl - bass; Michael Tighe - chitară; Matt Johnson - percuție, tobe, vibrafon; Gary Lucas - 'Magical Guitarness' pe Mojo Pin și Grace; Karl Berger - coarde; Loris Holland - orgă; Misha Masud - tabla. Jimmy Page însuși avea să considere acest album „cel mai bun al deceniului”, iar David Bowie a afirmat că ar fi printre cele zece discuri pe care le-ar lua pe o insulă pustie.

După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară.

Jeff Buckley

Jeff Buckley

* 1966: Sophie Marceau (n. 17 noiembrie 1966) este o actriță franceză de film, care a apărut în 35 de filme. În timpul adolescenței a devenit populară prin filmele ei de debut La Boum (1980) și La Boum 2 (1982), pentru care a primit César Award for Most Promising Actress. În afară de filmele făcute în limba franceză ea a jucat și în Braveheart (1995), ca Bond Girl în The World Is Not Enough (1999).

Sophie Marceau

Sophie Marceau în 2015 Căsătorită cu Christopher Lambert (2012–11 iulie 2014) Andrzej Żuławski[*] (1985–2001) Jim Lemley[*] (până în 2007)  Copii Vincent Zulawski (1995) Juliette Lemley (2002)

* 1975: Maya, pe numele său real Kim Young-sook (n. 17 noiembrie 1975) este o actriță și cântăreață sud-coreeană.

* 1978: Rachel Anne McAdams (n. 17 noiembrie 1978) este o actriță canadiană.

Rachel Anne McAdams s-a născut la Londra, Ontario, și a crescut în apropierea orașului St. Thomas.^[1] Tatăl său, Lance, a fost șofer și lucrează pentru o companie de mobilă, iar mama sa, Sandra, este asistentă medicală.^[2].^{[3][4][5][6][7][8]} Mai are doi frați, Daniel și Kayleen, make-up artist.^[9] Are rădăcini engleze, irlandeze, scoțiene și galeze.^[10][11][12] A făcut patinaj de performanță la vârsta de patru ani^[9] și actorie la 12 ani la un teatru din St. Thomas, care se numea Original Kids.^[4][13] Ulterior și-au mutat sediul și i-au propus să vină împreună cu întreg colectivul la noua locație și astfel și-a continuat studiile de actorie mai aproape de casă. Și-a făcut cursurile la Școala Publică Myrtle Street și Central Elgin din St. Thomas.^[1][14] La vârsta de nouă ani a jucat în producția studențească I Live in a Little city, care a fost și premiată. Și-a finaliyat studiile la Universitatea York din Toronto cu foarte bune calificative.^[13][15]

Rolul său de referință a fost cel din filmul Mean Girls, din anul 2004.^[16][17] A urmat o adaptare a filmului Jurnalul (film)^[18][19] și comedia Spărgătorii de nunți. Alte roluri au fost în filmele The Family Stone, Red Eye and The Time Traveler's Wife. În anul 2009 a jucat în filmul Sherlock Holmes (regizat de Guy Ritchie), în rolul Irene Adler, iar un an mai târziu în pelicula Morning Glory, în rolul Becky Fuller.

Filmografie:

• Zbor de noapte (2005)
• Sherlock Holmes (2009)
• Sherlock Holmes: Jocul umbrelor (2011)
• Spotlight (2015)

Rachel McAdams

McAdams la Festivalul de Film de la Toronto, 2012

* 1979: Avi Tuschman (n. 17 noiembrie 1979) este un antropolog evoluționist american, psiholog politic, consilier politic, vorbitor în public și autor. Cartea sa publicată în 2013, ”Our Political Nature” a propus prima teorie evoluționistă detaliată a orientării politicii umane care leagă trăsături de personalitate măsurabile cu niveluri cantitative de fitness. Random House a prezentat cartea în lista sa de cărți noi și recomandate spre adoptarea cursului în disciplinele de științe politice cu laude de la gânditorii politici. Francis Fukuyama, Jerrold M. Post, și Moises Naim.^[1] About.com a numit Our Political Nature drept una dintre cele mai bune cinci cărți despre evoluție din 2013.^[2] Cercetarea lui Tuschman a primit o acoperire în media din 19 țări^[3], inclusiv în New York Times, the Economist, the Atlantic, Bloomberg Businessweek, Salon, Forbes, MSNBC, Contrepoints din Franța, El País din Spania, El Tiempo din Columbia, CCTV din China, The Marker din Israel, și Veja Magazine din Brazilia.

* 1980: Anna Azerli (n. 17 noiembrie 1980, în Wellington, Noua Zeelandă)^[1] este o cântăreață de muzică pop/operă, actriță și fotomodel italian de origine neozeelandeză.^[2]

Născută în Wellington, Noua Zeelandă, Anna este cetățeancă a Italiei. La vârsta de 8 ani a rămas fără părinți și a crescut în Italia la niște rude, care au emigrat anterior din Rusia și de aceea ea cunoaște limba rusă și este atașată de Rusia.^[3] Pe durata carierei sale ea a evoluat pe scene bine-cunoscut ca La Scala, Metropolitan Opera, Carnegie Hall, iar ulterior a semnat un contract cu Universal Music.^[4][5]

În 2014 ea a devenit cunoscută după ce a înregistrat o piesă în rusă intitulată «Возьмите меня замуж, президент!»^[6] (“Ia-mă de nevastă, domnule președinte!”) adresată președintelui Rusiei Vladimir Putin.

* 1983: Christopher Paolini (n. 17 noiembrie 1983 în sudul statului California) este un scriitor american. El este cunoscut pentru Ciclul Moștenirea, care conține cărțile Eragon, Eragon II. Cartea primului născut, Brisingr și Moștenirea. El trăiește în Paradise Valley, Montana, acolo unde a și scris prima carte.

Christopher Paolini s-a născut în Paradise Valley, statul Montana. Familia lui este formată din părinții săi, Kenneth Paolini și Talita Hodgkinson, și sora sa, Angela Paolini.^[2] Școlit acasă, Paolini a absolvit liceul la vârsta de 15 ani cu ajutorul unor cursuri prin corespondență susținute de American School of Correspondence din Lansing, statul Illinois. După absolvire, a început lucrul la ceea ce urma să devină romanul Eragon, primul dintr-o serie a cărei acțiune se petrece pe tărâmul fatnastic al Alagaësiei.

Eragon a fost publicat în 2002 de Paolini International LLC, compania părinților lui Christopher. Pentru a-și face cunoscută cartea, Paolini a vizitat peste 135 de școli și biblioteci, discutând despre scris și citit, îmbrăcat într-"un costum medieval compus dintr-o cămașă rosie, pantaloni negri largi, cizme și un coif negru""^[2]. Sora sa, Angela, a realizat coperta primei ediții a cărții, care reprezenta ochiul Saphirei. Cristopher a desenat hărțile din interiorul cărții^[

În vara anului 2002, fiul vitreg al autorului Carl Hiaasen a dat peste Eragon într-o librărie și a fost atât de încântat de ea, încât Hiaasen l-a informat despre carte pe editorul său de la editura Alfred A. Knopf,^[4][5]. Knopf s-a oferi să publice Eragon și restul ciclului Moștenirea. A doua ediție a romanului Eragon a fost publicată de Knopf în luna august a anului 2003. La vârsta de 19 ani, Paolini a fost desemnat unul dintre cei mai bine vânduți autori de către New York Times^[6]. Romanul Eragon a fost ecranizat în filmul cu același nume.

Eseul lui Paolini, "It All Began with Books" (“Totul a început cu cărțile”), a fost inclus în antologia din aprilie 2005 intitulată Guys Write for Guys Read. Eragon II. Cartea primului născut, continuarea cărții Eragon, a fost lansată pe 23 august 2005. A treia carte a ciclului, Brisingr, a apărut pe 20 septembrie 2008 ^[7]. Deși ciclul Moștenirea a fost plănuit ca trilogie, Brisingr s-a dezvoltat așa de mult încât a fost nevoie de o a patra carte, omonimă cu numele ciclului, Moștenirea ^[8].

La momentul actual, ciclul Moștenirea s-a vândut în peste 20 milioane de exemplare ^[9]. Pe 23 martie 2011, Random House a anunțat coperta, titlul și data lansării romanului Moștenirea. Acesta a apărut pe 8 noiembrie 2011 în Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Europa și India.

Christopher Paolini

* 1984: Park Han-byul (n. 17 noiembrie 1984) este o actriță sud-coreeană.

În iunie 2009, cântărețul K-pop Se7en a recunoscut pe site-ul său faptul că el si Han-byul sunt într-o relație de 7 ani, ei cunoscându-se pentru prima dată în ultimul an de liceu. Se7en a negat anterior zvonurile că sunt un cuplu pentru a-i proteja viața privată lui Han-byul și pentru a lăsa relația să se dezvolte de la sine.

Park Han Byul

* 1986: Luís Carlos Almeida da Cunha (n. 17 noiembrie 1986), cunoscut mai mult ca Nani, este un fotbalist portughez care în prezent evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul italian FC Lazio împrumutat de la Valencia.

* 1987: Kathleen Emperatriz „Kat” de Luna (n. 17 noiembrie 1987, The Bronx, New York)^[3][4] este o cântăreață americană cu origini dominicane,^[5] câștigătoare a unui premiu Latin Billboard. A studiat opera în adolescență și a format la vârsta de 14 ani un grup muzical intitulat „Coquette”.^[6] În aprilie 2007 a fost lansat primul ei album solo, 9 Lives,^[4] care s-a comercializat în peste 65 000 de exemplare în Statele Unite ale Americii.^[7] De pe acest material discografic au fost lansate trei discuri single. În 2010, DeLuna a înregistrat piese noi pentru cel de-al doilea album al său, intitulat Inside Out,^[8][9] cel mai nou cântec promovat de pe acesta fiind „Dance Bailalo”.

În 2007, DeLuna a câștigat premiul de „Cel mai bun cântăreț nou” la Los Premios MTV Latinoamérica 2007. În 2008 a câștigat Premiile TMF la categoriile „Cel mai bun cântăreț internațional nou” și „Cel mai bun cântăreț urban”. Cântecul lui DeLuna, „Whine Up”, a câștigat premiu de „Cea mai bună piesă latino de club a anului” la Premiile Muzicale Billboard Latino 2008 precum și Premiul Casandra în 2008 pentru „cel mai bun artist internațional”.

Cântăreața a fost numită ambasadoarea internațională a „Comisiei Latine Anti SIDA” pentru anul 2008. DeLuna și casa de discuri Epic Records au reziliat contractul în septembrie 2008.^[10] Registrul ei vocal cuprinde cinci octave, fiind adesea comparată cu Mariah Carey. Revista Billboard și cântărețul din El Salvador, Alvaro Torres, au numit-o „noua Selena”.^[11][12] DeLuna lucrează în prezent la cel de-al treilea album al său, Viva Out Loud, care va fi lansat în 2016.

Născută în Statele Unite ale Americii, DeLuna a copilărit o perioadă în Santo Domingo.^[14] Părinții ei sunt de origine dominicană,^[5] mama fiind cântăreață și dansatoare, iar despre tatăl său interpreta declară că „are o voce foarte frumoasă”.^[15] Membrii familiei i-au observat calitățile vocale la vârsta de 6 ani.^[11] După mutarea în Newark, New Jersey, când DeLuna avea 9 ani,^[11] aceasta a folosit divorțul părinților ca sursă de inspirație pentru compunerea piesei „Estoy Triste”.^[16] Cântăreața a locuit o perioadă alături de mama sa și de cele două surori într-o singură cameră a unui apartament.^[17] În ciuda dificultăților materiale, DeLuna a început la vârsta de 14 ani să urmeze cursuri muzicale în cadrul „Școlii de Arte și de Interpretare” din New Jersey, unde a studiat opera timp de patru ani.^[4] DeLuna a fost soprană în corul acestei instituții,^[18]. În primul an a format un grup de fete intitulat „Coquette”.^[19] Genul muzical abordat era o combinație de latino cu hip-hop.^[20] Formația a cântat în deschiderea unui concert al rapperului Cassidy în 2004.^[20] Deși făcea parte din „Coquette”, DeLuna voia să se lanseze ca artistă solo.^[21] La 15 ani a participat la un concurs de karaoke organizat de compania Coca-Cola în cadrul căruia a interpretat „I Will Always Love You”, piesa lui Whitney Houston, obținând primul loc.^[21] În urma acestei competiții l-a cunoscut pe Rey Ruiz, cântărețul cubanez de salsa, care a sfătuit-o să-și compună singură piesele.^[21] În timpul liber, DeLuna asculta artiști precum Aretha Franklin și Billie Holiday, pe care îi imita la aparatul de karaoke.

DeLuna este capabilă să atingă note foarte înalte datorită celor patru ani în care a studiat opera. Este o soprană, registrul său cuprinzând 5 octave.^[20] Abilitățile sale de interpretare sunt comparate cu cele ale altor cântărețe, cum ar fi Mariah Carey.^[20] Videoclipul piesei „Whine Up” debutează cu artistă cântând o porțiune dintr-o arie de operă.^[66] Note acute sunt atinse și în partea de început a piesei „Am I Dreaming”.^[67] Revista americană Entertainment Weekly scrie că „DeLuna umple golul dintre Rihanna și Shakira”,^[26] iar Billboard Magazine afirmă că interpreta „poate iniția o mișcare muzicală prin forțele proprii”

Kat DeLuna

DeLuna în 2011 DeLuna în 2007 Kat DeLuna în 2008 Kat DeLuna la Premiile Alma din 2012.

* 1989: Ciprian Gălățanu (n. 17 noiembrie 1989, Brașov) este un scrimer român specializat pe sabie, vicecampion mondial pe echipe în 2013.

* 1990: Ng On-yee (n. 17 noiembrie 1990, Hong Kong, Republica Populară Chineză) este o jucătoare de snooker care a câștigat Campionatul Mondial de Snooker Feminin în 2015, 2017 și 2018. A mai disputat alte două finale, în 2014 și 2016, când a pierdut de fiecare dată la rivala Reanne Evans.

* 1994: Nicoleta Filoftea Safta (n. 17 noiembrie 1994, la Râmnicu Vâlcea) este o jucătoare de handbal din România care evoluează pe postul de pivot.

* 1995: Ana Jara (numele complet Ana Jara Martínez; n. 17 noiembrie 1995, Valencia, Spania) este o cântăreață și dansatoare spaniolă. Este cunoscută pentru rolul lui Jim în serialul Soy Luna.

Decese

* 375 - A murit imparatul roman Valentinian I; (n.321).

Flavius Valentinianus - foto: ro.wikipedia.org

Flavius Valentinianus (321 – 17 noiembrie 375) a fost împărat roman intre anii 364- 375. Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens , căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale , astfel ca cele două părți ale imperiului încep să fie administrate separat).

Adept al ortodoxismului nicean, Valentinian a manifestat în același timp toleranță față de cultele păgâne. În anul 367 l-a numit pe fiul său minor Gratian, coîmpărat.

* 474 - Imparatul bizantin Leon al II-lea moare dupa o domnie de 10 luni si este succedat pe tron de Zenon,tatal sau .

Coin issued during the joint rule of Leo II and Zeno – foto: ro.wikipedia.org

Flavius Leon (467 – 17 noiembrie 474) a fost împărat bizantin între 18 ianuarie şi 17 noiembrie 474. El era fiul lui Zenon şi Ariadne, fiica lui Leon I. A fost numit împărat la moartea bunicului său si a murit în circumstanțe necunoscute după 10 luni de domnie, probabil otrăvit de mama sa, care voia ca soțul ei să fie împărat.

Flavius Tarasicodissa Zenon - foto: ro.wikipedia.org

Flavius Tarasicodissa Zenon (425 – 491) a fost împărat bizantin între 9 februarie 474 și 475 și din nou între 476 și 9 aprilie 491. El a fost unul dintre cei mai proeminenți împărați bizantini timpurii. Domnia i-a fost zguduită de lupte pentru tron și de conflicte religioase (între ortodocși și monofiziți).

* 594: Gregor de Tours, alternativ Grigore de Tours, ^[4][5] (în franceză Grégoire de Tours, în latină Gregorius Florentius) (n. 30 noiembrie 538, Riom, în apropiere de Clermont-Ferrand - d. 17 noiembrie 594, Tours) a fost episcop de Tours, istoric și hagiograf. Lucrarea sa Zece cărți ale istoriei (în latină Decem libri historiarum) constituie unul din cele mai importante izvoare pentru perioada de tranziție de la antichitatea târzie la Evul Mediu timpuriu.

Gregor de Tours

* 1494 - A încetat din viaţă umanistul italian Giovani Pico della Mirandola, membru în Academia Platoniciană din Florenţa (“Despre demnitatea omului”); (n. 24 februarie 1463).

Contele Giovanni Pico della Mirandola

Contele Giovanni Pico della Mirandola (n. 24 februarie 1463, Mirandola – – 17 noiembrie 1494, Florența), filozof și învățat umanist italian din perioada Renașterii. Eruditia sa i–a transformat numele într–un simbol al cunoasterii nelimitate (“Despre demnitatea omului”).

* 1558 - A încetat din viaţă regina Maria Tudor a Angliei, cunoscută ca “Maria cea sângeroasă – “Bloody Mary” – pentru persecuţiile la care i-a supus pe protestanţi; (n. 18 februarie 1516).

Maria I - foto: ro.wikipedia.org

Maria I (engleză Mary I) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.

* 1562: Antoine de Bourbon, Duce de Vendôme (22 aprilie 1518 – 17 noiembrie 1562) a fost Șeful Casei de Bourbon din 1537 până în 1562, și jure uxoris rege al Navarei din 1555 până în 1562.

S-a născut la La Fère, Picardie, Franța, ca al doilea fiu al lui Charles de Bourbon, Duce de Vendôme (1489–1537) și a soției acestuia, Françoise de Alençon (d. 1550).^[1] A fost fratele mai mare a lui Ludovic I de Bourbon Prinț de Condé. La 25 martie 1537, la moartea tatălui său i-a succedat acestuia ca Duce de Vendôme.

La 20 octombrie 1548, la Moulins, s-a căsătorit cu Ioana a III-a regină a Navarei, fiica regelui Henric al II-lea de Navara și a Margaretei de Angoulême (sora regelui Francisc I al Franței).^[2] După moartea socrului său, la 25 mai 1555, el a devenit rege al Navarei. Ca șef al Casei de Bourbon, el a fost primul prinț de sânge.

Prin căsătorie a devenit conte de Foix, de Bigorre, de Armagnac, de Périgord și viconte de Béarn. S-a spus că Ioana a fost foarte îndrăgostită de el,^[3] însă acțiunile lui ulterioare au dovedit o loialitate mică față de ea. Regatul Navarei era ocupat de spanioli din 1512 iar Antoine a încercat rdstabilirea acestui lucru. A fost gata de orice sacrificiu pentru interesele sale politice.

Fără veritabile convingeri religioase, el a oscilat de mai multe ori între catolicism și protestantism.

Fratele său Louis de Bourbon a devenit șeful protestanților în timp ce Ecaterina de Medici, regentă în numele fiului ei Carol al IX-lea l-a numit locotenent general al regetului (1561).

A fost rănit mortal în asediu de la Rouen la 13 noiembrie 1562.^[2] A murit patru zile mai târziu, la vârsta de 44 de ani.

Împreună cu soția sa Ioana a III-a a avut următorii copii:

• Henri de Bourbon (1551–1553), Duce de Beaumont
• Henri de Bourbon (mai târziu Henric al IV-lea al Franței), rege al Franței (1553–1610)
• Louis de Bourbon (1555–1557), Conte de Marle
• Madeleine de Bourbon (1556)
• Ecaterina de Bourbon (1559–1604). Căsătorită cu Henric al II-lea, Duce de Lorena în 1599.

Cu metresa sa, Louise de La Béraudière de l'Isle Rouhet, a avut:

• Charles de Bourbon, arhiepiscop de Rouen (1554–1610)

Antoine

Părinți Charles Françoise d'Alençon  Frați și surori Jean, Count of Soissons and Enghien[*] Ludovic I de Bourbon Charles, Cardinal de Bourbon[*] Francis, Count of Enghien[*] Marguerite de Vendôme[*] Mary of Bourbon[*]  Căsătorit cu Ioana a III-a de Navara Copii Henric al IV-lea al Franței Ecaterina, Ducesă de Lorena

* 1592: Ioan al III-lea (suedeză Johan III, finlandeză Juhana III) (20 decembrie 1537 – 17 noiembrie 1592) a fost rege al Suediei din 1568 până la moartea sa. A fost fiul regelui Gustav I al Suediei și a celei de-a doua soții a acestuia, Margaret Leijonhufvud. De asemenea, a fost conducător al Finlandei sub numele Ducele Ioan din 1556 până în 1563. În 1581 și-a asumat titlul de Mare Prinț al Finlandei.

Ioan al III-lea de Peeter Danckers de Rij

A fost al doilea fiu al lui Gustav Vasa (1523–60). Mama lui a fost Margaret Leijonhufvud (1514–51), o nobilă suedeză. Ca Duce al Finlandei s-a opus fratelui său vitreg Eric al XIV-lea al Suediei (1560–68) și a fost arestat în 1563.

După eliberarea sa din închisoare, probabil din cauza nebuniei fratelui său, Ioan s-a alăturat din nou opoziției, l-a detronat pe Eric și s-a autoproclamat rege. Aliatul său important a fost unchiul său matern Sten Leijonhufvud, care pe patul de moarte a fost numit Conte de Raseborg. La scurtă vreme după aceasta, Ioan l-a executat pe consilierul cel mai de încredere al fratelui său, Jöran Persson, care a fost responsabil pentru tratament dur din timpul cât a fost închis.

Ioan a inițiat în continuare negocieri de pace cu Danemarca și Lübeck la sfârșitul războiului scandinav de șapte ani, dar a respins rezultatele tratatului de la Roskilde (1568), unde reprezentanții săi au acceptat cererile daneze. După doi ani de lupte, acest război a fost încheiat fără multe concesii suedeze prin Tratatul de la Stettin (1570). În urmatorii ani a luptat cu succes împotriva Rusiei în războiul livonian încheiat prin Tratatul de la Plussa în 1583, un război care a însemnat o recucerire suedeză asupra Narvei. Întreaga sa politică externă a fost afectată de legătura sa cu Polonia, unde fiul său cel mare Sigismund al III-lea Vasa a fost făcut rege în 1587.

Ioan al III-lea

Ioan al III-lea, portret de artistul danez Johan Baptista van Uther, 1582. Părinți Gustav I al Suediei[1] Margareta Leijonhufvud[1]  Frați și surori Princess Elizabeth of Sweden[*] Catarina Vasa Princess Anna Maria of Sweden[*] Princess Sophia of Sweden[*] Cecilia a Suediei Carol al IX-lea al Suediei Eric al XIV-lea al Suediei Magnus, Duke of Östergötland[*]  Căsătorit cu Catherine Jagellonica Gunilla Bielke Copii Sigismund al III-lea Vasa Ana Ioan, Duce de Östergötland

* 1558: Maria I Tudor (engleză Mary Tudor) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.

Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

Maria a fost singurul copil care a supraviețuit copilăriei al regelui Henric al VIII-lea și al primei lui soții Caterina de Aragon. Prin mama sa, Maria era nepoată a lui Ferdinand al II-lea de Aragon și a Isabelei de Castilia. S-a născut la palatul Placentia din Londra.

Maria a fost un copil precoce. O mare parte din educația sa timpurie a fost făcută de mama sa, care l-a consultat pe umanistul spaniol Juan Luis Vives pentru consiliere și a fost prima profesoară a Mariei la latină. De asemenea, Maria a studiat greaca, științele și muzica. Când Maria a împlinit nouă ani, Henric i-a dăruit propria ei curte la castelul Ludlow și multe din prerogativele regale obișnuite numai pentru un Prinț de Wales chiar numind-o Prințesă de Wales. A rămas singura fiică a unui monarh englez care a fost numită Prințesă de Wales deși tehnic n-a fost niciodată investită cu acest titlu. Totuși Henric era dezamăgit că nu are un fiu.

Maria în 1544

În timpul copilăriei sale, Henric a negociat potențiale căsătorii pentru ea. Când avea numai doi ani, a fost promisă Delfinului Francisc al Franței, fiul regelui Francisc I al Franței însă numai după trei ani contractul a fost respins. În 1522 a existat un angajament prin Tratatul de la Windsor cu vărul ei primar, Carol al V-lea, care avea 22 de ani. În câțiva ani angajamentul a fost rupt. S-a sugerat ca Maria ar trebui să se căsătorească cu tatăl Delfinului, cu însuși regele Francisc I care era nerăbdător pentru o alianță cu Anglia. S-a semnat un tratat de căsătorie care specifica că Maria ar trebui să se căsătorească cu Francisc I sau cu al doilea fiu al acestuia, Henric, Duce de Orleans însă prim-ministru regelui Henric al VIII-lea a mers pe o alianță cu Franța fără să fie nevoie de căsătorie.

În 1533, Henric se căsătorește cu altă femeie, Anne Boleyn, iar la scurtă vreme arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, declară nulă căsătoria cu Caterina de Aragon iar pe Maria fiică nelegitimă. Din cauza noului statut i se spunea "Lady Mary".

În 1543 Henric se căsătorește pentru a șasea oară cu Catherine Parr, care a fost cea care a apropiat familia. Anul următor, prin cel de-al treilea Act de Succesiune, Henric și-a repus ambele fiice (Maria și Elisabeta) în linia de succesiune după Eduard. Totuși, ambele fiice au rămas legal nelegitime.

Mary I c. 1555, Galeria Națională, Londra.

La 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani, fratele ei, Eduard al VI-lea moare de o infecție pulmonară. Sfătuit de John Dudley, Duce de Northumberland, Eduard în testamentul său își exclude surorile din linia de succesiune.^[3] În locul lor, Eduard și sfătuitorul său o numește pe nora lui Dudley, Lady Jane Grey, nepoata surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor, regină a Franței. Totuși această excludere contravine celui de-al treilea Act de Succesiune din 1544.

În preajma morții lui Eduard, Maria a fost chemată la Londra de la castelul Framlingham din Suffolk. Inițial Maria a ezitat; ea a suspectat că acesta ar fi un pretext pentru a o captura și a facilita astfel ascensiunea lui Lady Jane la tron.

La 10 iulie 1553, Lady Jane Grey și-a asumat tronul ca regină a Angliei în ceea ce poate fi descris ca o lovitură de stat orchestrată de Dudley și de suporterii acestuia. Falsa regină a fost deposedată la 22 iulie 1553. Maria a intrat triumfătoare în Londra pe un val de sprijin popular. Grey și Dudley au fost închiși în Turnul Londrei. Deși Maria a înțeles că tânăra Lady Jane a fost un pion în schema lui Dudley, ea și-a executat verișoara în vârstă de 16 ani.

Încă din prima ședință a parlamentului, ea restabilește liturghia în limba latină și expulzează din biserică pe preoții căsătoriți. Speranța protestanților, principesa Elisabeta se convertește la catolicism.

La 38 de ani, la 25 iulie 1554 Maria se căsătorește cu Filip al II-lea al Spaniei, care era foarte nepopular în Anglia. Membrii Consiliului englez elaborează un tratat prin care Filip va trebui să respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; dacă se va naște un fiu din căsătoria lor, acesta va moșteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei și al Țărilor de Jos; în sfârșit, Filip se angaja să nu atragă niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franței.

Filip pleacă în Spania iar Maria începe prigoana împotriva protestanților. Ura împotriva reginei Maria și a spaniolilor a crescut. Cu toate făgăduințele făcute, Filip antrenează Anglia într-un război contra Franței și Anglia pierde Calais-ul. În felul acesta Maria I moare si îi urmează la tron Elisabeta I a Angliei.

Maria I

Părinți Henric al VIII-lea al Angliei Catherine de Aragon  Frați și surori Elisabeta I a Angliei Henry FitzRoy, 1st Duke of Richmond and Somerset[*] Eduard al VI-lea al Angliei Henry, Duke of Cornwall[*]  Căsătorită cu Filip al II-lea al Spaniei

* 1595: Eleanor de Viseu (portugheză Leonor de Viseu; n. 2 mai 1458 – d. 17 noiembrie 1525) a fost infantă portugheză și mai târziu regină consort a Portugaliei.

Pentru a o distinge de alte infante cu același nume, ea este de obicei cunoscută sub numele de Eleanor de Viseu (după titlul tatălui ei) sau Eleanor de Lancaster (Lancaster, un nume folosit de unii membri ai familiei regale portugheze după străbunica ei, regina Filipa de Lancaster). În Portugalia, ea este cunoscută ca Rainha Dona Leonor. Ea este considerată una dintre cele mai notabile regine consort portugheze. A fost a doua și una dintre singurele două regine consort ale Portugaliei care nu au fost prințese străine.

Eleanor a fost fiica Infantelui Fernando, Duce de Viseu și a celei de-a doua soții, Beatrice a Portugaliei. Bunicii materni au fost Infante João al Portugaliei și Isabella de Braganza.

Sora Eleonorei, Isabella de Viseu, s-a căsătorit cu Fernando al II-lea de Braganza, care mai târziu a fost acuzat de trădare și executat de soțul Eleonorei, regele Ioan al II-lea al Portugaliei. Fratele mai mare al Eleonorei, Diogo, Duce de Viseu, a fost implicat, de asemenea, în activități pe care Ioan al II-lea le-a considerat trădătoare și a fost executat de însuși rege. Fratele ei cel mic i-a succedat lui Ioan al II-lea ca rege sub numele Manuel I al Portugaliei.

Eleanor s-a căsătorit cu Ioan, Prinț al Portugaliei la 22 ianuarie 1470. Mireasa avea 12 ani iar mirele 15. Soțul ei era singurul fiu care supraviețuise al regelui Afonso al V-lea al Portugaliei și a Isabelei de Coimbra și moștenitor al tronului portughez. Eleanor și Ioan au petrecut mult timp din copilăria lor împreună și erau buni prieteni.

La 28 august 1481, socrul Eleonorei a murit, soțul ei a devenit regele Ioan al II-lea al Portugaliei iar ea regină consort. Ea a fondat orașul Caldas da Rainha care a fost numit în onoarea ei ("rainha" înseamnă "regină" în portugheză).

Eleanor și Ioan al II-lea au supraviețuit amândoi fiilor lor. Eleanor s-a opus dorinței soțului ei de a-l recunoaște pe fiul său nelegitim drept moștenitor al tronului și a făcut apel la Papă, care de partea ei și a fratelui ei Manuel, l-a recunoscut ca moștenitor al soțului ei.

Ioan al II-lea a murit la 25 octombrie 1495; ipoteza de otrăvire nu a fost niciodată exclusă.

După ce fratele ei Manuel I a succedat la tron ​​în 1495, Eleanor s-a mutat la palatul Xabregas, unde a fost gazda curții regale și a continuat să fie activă social. Pentru o scurtă perioadă între 1500 și 1502, cum fratele Eleonorei nu avea copii, Eleanor a fost moștenitoarea tronului​​. Cum ea nu avea copii, a refuzat să depună jurământul în calitate de moștenitor în favoarea sorei ei Isabella.

Eleanor a fondat spitalele de Todos Santos și Rossio de Lisboa, considerate cele mai bune de Europa contemporană. De asemenea, ea a fondat mănăstirea Madre de Deus (1509), considerată o mare lucrare arhitecturală, unde și-a petrecut mare parte din ultimii ei ani, îmbrăcată ca o călugăriță.

Eleanor de Viseu

Părinți Infante Ferdinand, Duke of Viseu[*] Infanta Beatrice, Duchess of Viseu[*]  Frați și surori Isabella of Viseu[*] Manuel I al Portugaliei Infante John, Duke of Viseu[*] Diogo I, Duke of Viseu[*]  Căsătorită cu Ioan al II-lea al Portugaliei Copii Afonso, Prinț al Portugaliei

* 1624 - A murit filosoful german Jakob Böhme; (n. 1575).

Portretul lui Böhme în Theosophia Revelata (1730) – foto: ro.wikipedia.org

Jakob Böhme (probabil 24 aprilie 1575 – 17 noiembrie 1624, Görlitz), filosof german, fiind cel mai important reprezentant al filosofiei mistice germane după Meister Eckhart. Principala sa lucrare este “Aurora” (1612).

* 1681: Tito Livio Burattini (n. 8 martie 1617, Agordo, provincia Belluno, Italia - d. 17 noiembrie 1681, Cracovia, Polonia) a fost un arhitect, astronom, matematician și om de știință italian.

Savantul Tito Livio Burattini s-a ocupat de invenții, mașini, arhitectură, egiptologie, matematică, fizică, astronomie, geodezie și economia epocii sale.

În perioada 1637 - 1641 a stat în Egipt, unde a făcut lucrări de triangulație și cartografie, a măsurat piramide, obeliscuri și monumentele din Alexandria, Memfis și Heliopolis. La întoarcerea în Europa s-a stabilit câtva timp în Germania, iar din 1642 la Cracovia, unde a fost arhitect al curții regale. Acolo, în colaborare cu astronomul Stanislaw Pudlowsky a descoperit neregularitățile suprafeței planetei Venus. Face experiențe de optică și devine un reputat fabricant de lentile pentru microscoape și telescoape.

În 1645 publică Bilancia Sincera, unde propune o ameliorare a teoriei echilibrului hidrostatic al lui Galileo Galilei.

În 1675 publică lucrarea Misura Universale, în care redenumește unitatea de măsură universală propusă de John Wilkins în metru (metro cattolico, traducere literală a expresiei măsură universală) și îl definește ca lungimea unui pendul a cărui semiperioadă de oscilație este de o secundă, ceea ce corespunde unei lungimi de cca. 993,9 mm actuali. Necunoscută în epoca lui Burattini, gravitația influența lungimea metrului în funcție de loc, astfel că în 1791 Academia de științe a Franței redefinește metrul la o valoare mai constantă.

* 1757: Maria Josepha de Austria (germană Maria Josepha von Habsburg, Erzherzogin von Österreich, poloneză Maria Józefa Habsburżanka; 8 decembrie 1699 – 17 noiembrie 1757) născută Arhiducesă de Austria, a fost moștenitoarea prezumtivă a Imperiului habsburgic. Prin căsătoria cu August al III-lea al Poloniei a fost Prințesă a Saxoniei și regină a Poloniei.

S-a născut la Viena, ca arhiducesă de Austria, fiica cea mare a lui Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Prințesei Wilhelmina Amalia de Braunschweig-Lüneburg. În timpul domniei bunicului ei, tatăl și unchiul Mariei Josepha au semnat decretul prin care fiica cea mare a lui Iosif I devine moștenitoarea dominioanelor habsburgice cu condiția ca atât el cât și fratele lui să nu aibă fii. Cu toate acestea, în timpul domniei unchiului ei, Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Maria Josepha și sora sa au fost excluse din linia de succesiune habsburgică în favoarea verișoarei lor Maria Tereza.

Pactum Mutuae Successionis din 1703, emis de bunicul ei, împăratul Leopold I, a făcut-o pe Maria Josepha moștenitoarea prezumtivă a unchiului ei, împăratul Carol al VI-lea;^[1] totuși, Pragmatica Sancțiune din 1713 a lui Carol VI a anulat înțelegerea anterioară și a făcut din fiica sa, Maria Theresa, succesorul său în locul Mariei Josepha.

Maria Josepha

La 20 august 1719, Maria Josepha s-a căsătorit cu Frederic August al II-lea, Elector de Saxonia, care a devenit rege al Poloniei. Prin această căsătorie între Casele de Wettin și de Habsburg, tatăl lui Frederic August al II-lea, August al II-lea al Poloniei, a sperat să plaseze Saxonia într-o poziție mai bună în cazul în care ar izbucni un război de succesiune al teritoriilor austriece.

Căsătoria a fost sugerată de către viitorul ei socru încă din 1704.

Maria Josepha de Austria

Regină a Poloniei Mare Ducesă de Lituania Principesă Electoare a Saxoniei

Părinți Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Prințesa Wilhelmina Amalia de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Archduke Leopold Joseph of Austria[*] Maria Amalia a Austriei  Căsătorită cu August al III-lea al Poloniei Copii Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Amalia, regină a Spaniei Maria Anna Sophia de Saxonia Franz Xavier de Saxonia Maria Josepha, Delfină a Franței Carl, Duce de Courland Maria Christina Albert, Duce de Teschen Clemens Wenceslaus, Arhiepiscop de Trier Prințesa Maria Kunigunde

* 1796 - A murit Ţarina Ecaterina cea Mare a Rusiei; (n. 02.05.1729).

Ecaterina a II-a - foto – ro.wikipedia.org

Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

* 1818: Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (19 mai 1744 – 17 noiembrie 1818) a fost regină a Marii Britanii, soția regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Regina Charlotte a fost patroană a artelor, printre alții susținându-i pe Johann Christian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart. Era botanist amator și a ajutat la fondarea Kew Gardens. George al III-lea și regina Charlotte au avut 15 copii.

Locul de naștere al Charlottei, Schloss Mirow

Sophia Charlotte s-a născut la 19 mai 1744. A fost fiica cea mică a Ducelui Carol Ludwig Frederick de Mecklenburg-Strelitz și a soției lui, Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen. A fost nepoata lui Adolf Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz și a celei de-a treia soții, Christiane Emilie Antonie, Prințesă de Schwarzburg-Sondershausen. Fratele vitreg mai mare al tatălui ei, a domnit din 1708 până în 1753 ca Adolf Friedrich al III-lea.

Toți copii ducelui s-au născut la Schloss Mirow, un conac de la țară. Viața de zi cu zi la Mirow era ca a unei familii simple de gentlemani.^[1] Dimineața era dedicată studiului și instruirii în lucru manual, broderie și dantelărie în care fetele erau foarte abile. Au primit o educație admirabilă iar sub îndrumarea mamei le-au fost fundamentate principiile religioase.^[2] Mai târziu au avut ca tutore pe M. Gentzner, un ministru luteran care deținea cunoștințe de botanică, mineralogie și știință.

Charlotte Sophia de Mecklenburg-Strelitz, 1763.

După decesul regelui George al II-lea și urcarea pe tron a nepotului său, George al III-lea, s-a considerat că este timpul ca George să-și caute o mireasă care să poată să îndeplinească toate îndatoririle poziției sale.^[3]

Colonelul Graeme, care a fost trimis la diferite curți germane cu misiunea de investigare a raportat despre farmecul caracterului și calitățile pe care le poseda Prințesa Charlotte în vârstă de 17 ani.^[4] Potrivit uzanțelor, în iulie 1761, regele a anunțat Consiliul intenția de a se căsători cu Prințesa iar Lordul Hardwicke a fost expediat la Mecklenburg pentru a-i cere mâna în numele regelui.^[5] Charlotte a sosit la Palatul St. James la 7 septembrie 1761. A doua zi, a avut loc ceremonia nunții efectuată de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.^[6]

Mariajul a fost unul fericit, în ciuda trecutului amoros al soțului ei și a lipsei de simpatie a soacrei sale iar aparent, regele n-a fost niciodată infidel. Au avut 15 copii din care doi - Octavius și Alfred - nu au ajuns la maturitate. De-a lungul timpului, ea s-a bucurat de o putere considerabilă în regat însă n-a abuzat niciodată.

Regele și regina s-au mutat la Casa Buckingham la capătul vestic al parcului St James, care mai târziu va fi cunoscută sub numele de Palatul Buckingham. Casa care a fost construită pentru Ducele de Buckingham în 1703 a fost vândută de un descendent al ducelui, Sir Charles Sheffield, în 1761 regelui George al III-lea pentru 21.000 £^[7] (3.000.000 £ în 2010^[8]) Paisprezece din cei cincisprezece copii ai cuplului s-au născut la Casa Buckingham. Reședința oficială a rămas Palatul St. James

George al III-lea și regina Charlotte arau cunoscuți cunoscători ai muzicii și admiratori pasionați ai lui George Frideric Handel. Amândoi aveau gusturi germane și au acordat onoruri speciale artiștilor și compozitorilor germani.^[10]

În 1764 Wolfgang Amadeus Mozart, atunci în vârstă de opt ani, a sosit în Marea Britanie cu familia sa unde a rămas din aprilie 1764 până în iulie 1765.^[11] Familia Mozart a fost chemată la curte la 19 mai unde au cântat în fața unui cerc limitat timp de patru ore. Johann Christian Bach, al unsprezecelea fiu al marelui Johann Sebastian Bach, care era music-maestru al reginei a pus în fața băiatului lucrări dificile din Handel, Bach și Abel. Amadeus le-a cântat pe toate iar cei prezenți au fost destul de uimiți.^[12] Apoi a acompaniat-o pe regină într-o arie pe care ea a cântat-o și a cântat o lucrare solo la flaut.^[13]

La 29 octombrie ei au fost invitați din nou la curte pentru a sărbători a patra aniversare a ascensiunii la tron a regelui. Leopold Mozart a publicat șase sonate compuse de Wolfgang Amadeus și au fost dedicate reginei la 18 ianuarie 1765, dedicație pe care ea a răsplătit-o cu 50 de guinee.

Charlotte de Mecklenburg-Strelitz

Portret al reginei Charlotte Părinți Carl I Ludwig Frederick Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Christiane Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Ernest Gottlob de Mecklenburg Adolf Friedrich al IV-lea Duke George Augustus of Mecklenburg[*]  Căsătorită cu George al III-lea al Regatului Unit Copii George IV Frederick, Duce de York William IV Prințesa Charlotte Eduard Augustus, Duce de Kent Prințesa Augusta Sofia Prințesa Elizabeth Ernest Augustus I de Hanovra Augustus Frederick, Duce de Sussex Adolphus, Duce de Cambridge Prințesa Mary Prințesa Sofia Prințul Octavius Prințul Alfred Prințesa Amelia

* 1796: Ecaterina a II-a (în rusă Екатерина II Великая), de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (în germană Katharina die Große) (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin (astăzi Szczecin, Polonia). Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp.

Sub influența guvernantei sale, prinde dragoste pentru limba franceză, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație. Dintre toți preceptorii care desăvârșesc educația lui Figchen, cum i se spune familiar Sophiei, numai profesorul de muzică este dezamăgit. La 1 ianuarie 1744, împărăteasa Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, o cheamă la Curtea Imperială pe Sophia însoțită de mama sa, cu scopul de a vedea cum decurge întâlnirea dintre moștenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, și tânara prințesă, în vederea căsătoriei.

Ajunsă în Rusia, Sophie câștigă repede simpatia împărătesei, se impune demnitarilor, câștigă simpatia celor slabi și a celor tari, pentru aceasta trebuind să devină o adevărată femeie rusoaică, ca una născută pe acest pământ. În timp ce Marele Duce Petru, care îi este și văr, își indispune anturajul afișând mereu maniere nemțești, ea se dedică studiului intens al limbii ruse și al religiei ortodoxe. Din ordinul împărătesei, se stabilește data de 28 iunie 1744 pentru convertirea Sophiei la religia ortodoxă, când primește și prenumele de Ecaterina, care este și prenumele mamei împărătesei Elisabeta.

Portret al Marii Ducese Ecaterina Alexeevna (viitoarea Ecaterina cea Mare) în anul căsătoriei, 1745.

La 21 august 1745 are loc căsătoria dintre prințesa de Anhalt-Zerbst, devenită Marea Ducesă a Rusiei Ecaterina, și Marele Duce Petru. Ecaterina descoperă, încetul cu încetul, cumplita față a Elisabetei, în spatele imaginii idealizate a țarinei cu inima mare, tot așa descoperă, zi de zi, adevărata Rusie, barbară, crudă, jalnică, dincolo de aparența de civilizație. Cu Petru are, de la început, o relație proastă și este încă virgină după opt ani de căsătorie, din cauza unei probleme medicale a lui Petru. Pe 20 septembrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina naște un băiat, Pavel Petrovici, despre care se spune c-ar fi copilul lui Serghei Saltîkov - un șambelan chipeș. După naștere rămâne singură, Serghei este îndepărtat printr-o misiune în Suedia, nu i se permite să-și vadă copilul, care e dus în apartamentele împărătesei. Se refugiază în cărți și citește Analele lui Tacitus, Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor de Voltaire, Spiritul legilor de Montesquieu. Din aceste lecturi ia lecții de liberalism, visează un regim de bunătate, dreptate, inteligență.

Pe 9 decembrie 1758 naște cel de-al doilea copil, o fată, căreia îi dă numele de Anna; copilul este al contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski, care la 23 de ani a citit mult, vorbește mai multe limbi, știe ceva filosofie, este un gentilom cosmopolit de primă clasă. Moare pe 25 decembrie 1761 (7 ianuarie 1762, după calendarul gregorian), în ziua de Crăciun.

Devenit împărat, Petru al III-lea își izolează soția într-un colț al Palatului de Iarnă iar el se instalează cu amanta sa, Elisabeta Voronțova. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, va naște pe 11 aprilie un băiat, care va fi încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei. În 1762, din ordinul împăratului, este închisă în fortăreața de la Schlusselburg. Este eliberată repede pentru a se evita un scandal, însă, Ecaterina știe acum cum se pune problema: ea sau el, tronul sau închisoarea. "Ferocitatea barbară și dementă a lui Petru al III-lea făceau destul de verosimile intențiile sale de a-și suprima nevasta", va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franței.

Pe măsură ce pericolul devine real, prietenii Ecaterinei privesc cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg; în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina își face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie, țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.

Portret alegoric al Ecaterinei a II-a ca Legislator de Dmitri Levitski, aflat în prezent la Galeriile Tretaikov, Moscova. Zeița Justiței este înfățișată în colțul din dreapta al picturi ținând în mână o balanță.

Spre deosebire de Petru al III-lea, care din nepăsare sau dispreț, a neglijat luni de zile să fie uns împărat de către Biserică, Ecaterina decide ca încoronarea ei să aibă loc la 22 septembrie, la Moscova. Atunci când convoacă pentru prima oară Senatul la Palatul de Vară este îngrozită de tabloul situației financiare și sociale a țării. Ia măsura înființării unei bănci de emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcție de cerințele trezoreriei imperiale. Împinsă de curiozitate, se duce să-l vadă în închisoare pe fostul țar Ivan al VI-lea. În fața ei stă un tânăr de 22 de ani, cu chip livid și privirea rătăcită. Proclamat împărat la vârsta de două luni, detronat nici doi ani mai târziu de Elisabeta, el descinde în linie directă din Ivan al V-lea, cel Prost, fratele mai vârstnic al lui Petru cel Mare. La nouă zile după lovitura de stat îl invită pe Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu succes. Diderot refuză politicos.

Începe o corespondență cu Voltaire care va dura 15 ani, până la moartea filosofului francez. Ecaterina își dorește să fie demnă de elogiile pe care i le aduce Voltaire: să guverneze ferm după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, ea achiziționează biblioteca acestuia care ajunge la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot. Considerându-se continuatoarea operei lui Petru cel Mare, este dornică să facă un monument pe care să-l consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentând pe Petru cel Mare va avea loc la 7 august 1782. Pe soclu e gravat "Lui Petru I, Ecaterina a II-a".

În 1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu.

Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.

A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.

În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a profesorilor în 1783. Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru obișnuit deși ea a fost interzisă în 1786 și marea majoritate a populației a rămas analfabetă, deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi.

Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul sau Instrucțiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea însăși opera Senatului. Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase. În primăvara anului 1767, deputații încep să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasa ca recunoștință pentru inițiativa sa: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare întrunește cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.

Comisia Legislativă a prezentat împărătesei declarații de plângere în legătură cu Nakaz-ul însă ea nu a reușit să elaboreze un cod de legi. Izbucnirea războiului cu Turcia în 1768 a pus capăt ședințelor acesteia. Deși a fost o declarare parțială a idealurilor iluministe, Nakaz-ul nu a fost un manifest liberal. El a definit Rusia ca pe o monarhie absolută cu legi fundamentale.

Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției franceze.

A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene.

Grigori Potemkin și Grigori Orlov doi dintre amanții Ecaterinei

Pe parcursul lungii ei domnii, Ecaterina a avut mai mulți iubiți. În timpul rebeliunii lui Pugaciov, Ecaterina a avut cea mai importantă relație personală din viața ei, iubirea cu Grigori Potemkin, un vechi ofițer de armată, cultivat și capabil. Afecțiunea ei fățișă față de el a dat naștere la zvonuri privind o posibilă căsătorie secretă. Deși locul lui Potemkin în patul Ecaterinei a fost ocupat în 1776 de o serie de tineri ofițeri de armată, el a rămas o figură foarte influentă până la moartea sa în 1791.

Reputația Ecaterinei de insațiabilitate sexuală s-a format în timpul vieții ei și s-a imprimat cu putere în memoria opiniei publice. Nu există mărturii credibile decât despre 12 amanți care s-au perindat prin viața Ecaterinei, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată. Astfel, amantul Ecaterinei de la începutul anilor 1750 a fost curteanul Serghei Saltikov. El putea fi tatăl fiului ei, Pavel.

La sfârșitul anilor 1750, tatăl probabil al fiicei ei Ana Petrovna, care a murit în primul an de viață, a fost Stanisław Poniatowski, care, ulterior, a devenit rege al Poloniei. Grigori Orlov a fost ofițer de Gardă și o figură importantă în lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Cei doi au devenit amanți în 1761 și relația lor a durat 11 ani. Fiul lor, Alexei Bobrinskoi a primit moșii din partea mamei sale.

În perioada 1772-1773 Ecaterina a avut o relație scurtă cu Alexandr Vasilicikov, un tânăr locotenent de Gardă. Împărăteasa și-a descris amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Piotr Zavadovski, ofițer de armată și birocrat ucrainean a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale. Idila celor doi s-a sfârșit în 1777, dar Ecaterina a continuat să-l ajute în carieră. Cu Simeon Zorici, împărăteasa a avut o legătură scurtă în 1777-78, un ofițer de armată sârb, care era jucător înrăit.

Tînărul ofițer de armată Ivan Rimski-Korsakov a fost părăsit de Ecaterina în 1779 când a descoperit că mai avea o legătură cu una din doamnele ei de companie. În 1780 țarina a început o relație cu Alexandr Lanskoi, un tânăr ofițer de gardă și ea a fost foarte afectată când el a murit de difterie în 1784. Relația Ecaterinei cu Alexandr Yermolov a durat câteva luni în perioada 1785-1786.

Alexandr Mamolov, un bărbat chipeș și cultivat, rudă cu Potemkin, a fost părăsit de Ecaterina în 1789, când a descoperit că întreținea relații cu mai multe doamne din suita ei. Platon Zubov, cu treizeci de ani mai tânăr ca ea, a fost favoritul ei. A fost primul amant, după Zavadovski, care a jucat un rol politic semnificativ iar promovările cu care l-a copleșit împărăteasa, printre care și cea de Guvernator General al Noii Rusii și Crimeei, i-au depășit capacitățile sau meritele. În 1801, Zubov și frații lui au jucat un rol important în răsturnarea țarului Pavel.

Au existat zvonuri și despre alte legături amoroase ale Ecaterinei de la sfârșitul anilor 1770, dar nu există dovezi clare în sprijinul acestora.

Ecaterina a II-a a Rusiei de Johann Baptist von Lampi cel Bătrân.

Proiectele Ecaterinei II privind Imperiul Otoman : în roșu « Imperiul neobizantin » al fiului său Constantin, în albastru « Regatul Daciei » al lui Grigori Potiomkin, în galben compensațiile pentru Imperiul Habsburgic, în verde-albastru pentru Veneția.

Atunci când August al III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanisław Poniatowski sub numele de Stanisław-August. Franța și Austria, intimidate de forțele rusești masate la granițele Poloniei, nu intervin. Polonia, aservită Rusiei, acceptă o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții publice. Este primul succes internațional al Ecaterinei.

La sfârșitul secolului XVIII, Ecaterina a conceput, premergător războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774 proiectul de a respinge Imperiul Otoman în Asia mică și de a reînființa în Balcani un nou imperiu „bizantin” ortodox, cu capitala la Țarigrad (Constantinopol) pentru nepotul său Constantin, în timp ce Principatele Române ar fi format un « Regat al Daciei » al cărui rege ar fi fost favoritul țarinei Grigori Potiomkin. Imperiul Habsburgic ar fi primit drept compensație Bosnia, Serbia și Albania iar Republica Venețiană ar fi recuperat Moreea, Creta și Cipru. Acest proiect a dat greș, dar a răspândit în elitele politice și în populațiile creștine din Imperiul turcesc și din Țările Române speranța de a se dezrobi de sub stăpânirea otomană și de a constitui sau reconstitui state proprii.^[1]

În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. La început războiul a avut rezultate favorabile Rusiei, ale căror forțe au învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) și au ocupat Moldova, Țara Românească și Crimeea. În ianuarie 1772, o convenție secretă este încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împărțiri a Poloniei.

Ecaterina a II-a la 65 de ani plimbându-și câinele în grădina de la Țarskoe Selo. Pictură de Vladimir Luckici Borovikovski datând din 1796. Monumentul din fundal a fost comandat de Ecaterina în onoarea contelui Grigori Orlov.

Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislavl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării, liberă navigație pe Marea Neagră.

În 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773 are loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o prințesă germană, Wilhelmina, botezată ortodox Natalia. În iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obține fortărețele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum și Marea Neagră. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat și asta înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea dintre Rusia și Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia și Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.

Marele Duce Pavel, fiul Ecaterinei, se căsătorește a două oară după moartea primei soții cu o altă prințesă germană, Sophie-Dorothea, botezată ortodox Maria Fiodorovna. La 12 decembrie 1777 se naște fiul lor, Alexandru. Băiatul va fi dus în apartamentul împărătesei și crescut după principiile ei, convinsă că mama și tatăl "Domnului Alexandru" -cum îl numește uneori- n-ar fi știut să trezească în aceeași măsură mintea și sufletul copilului. La 17 luni după nașterea lui Alexandru, Maria Fiodorovna aduce pe lume un alt băiat, căruia Ecaterina îi dă numele Constantin. O aduce la curte pe doamna de Lieven pentru a dirija educația nepoatelor sale. Ca educator pentru marii-duci îl aduce pe Cesar-Frederic de Laharpe, un îndârjit republican elvețian de 29 de ani.

Cu trecerea timpului, este tot mai hotărâtă să-l îndepărteze de la tron pe fiul ei Pavel, în favoarea nepotului ei, Alexandru. La 28 septembrie 1793 are loc căsătoria Marelui Duce Alexandru cu o prințesă germană, Luise de Baden, botezată Elisabeta Alekseievna.

Copii:

1. Împăratul Pavel I al Rusiei (1 octombrie 1754 – 23 martie 1801), oficial este fiul soțului Ecaterinei, împăratul Petru al III-lea al Rusiei, însă Ecaterina a pretins că a fost fiul amantului ei, contele Serghei Saltikov.
2. Anna Petrovna (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiica amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei
3. Elizabeth Alexandrovna Alexeeva (1761–1844), fiica amantului Ecaterinei, contele Grigori Grigorievici Orlov
4. Contele Alexei Grigorievich Bobrinsky (11 aprilie 1762 – 20 iunie 1813), de asemenea, fiul lui Orlov.
5. Tarul Stefan cel mare (1 ianuarie 1756) oficial este fiul soțului Ecaterinei,
6. Petru I (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiul amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei

Ochelarii Ecaterinei

În ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev "Călătorie de la St. Petersburg la Moscova", care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. În ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire.

În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov anunță "Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron."

Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale.

Ecaterina a II-a

Părinți Christian August Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp  Frați și surori Frederick Augustus, Prince of Anhalt-Zerbst[*]  Căsătorită cu Petru al III-lea al Rusiei Copii Pavel Anna Petrovna (1757-1759) Aleksei Bobrinski

* 1905: Adolf I, Mare Duce de Luxembourg (Adolph/Adolf Wilhelm August Karl Friedrich of Nassau-Weilburg; 24 iulie 1817 – 17 noiembrie 1905) a fost ultimul Duce de Nassau și al patrulea Mare Duce de Luxemburg.

Adolph von Nassau-Weilburg, litografie de von Josef Kriehuber, 1835

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Nassau (1792–1839) și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen. Sora vitregă a lui Adolphe, Sofia de Nassau, s-a căsătorit cu regele Oscar al II-lea al Suediei.

Adolf a devenit Duce de Nassau la 20 august/30 august 1839, după decesul tatălui său. A susținut imperiul austriac în războiul austro-prusac din 1866. După înfrângerea Austriei, Nassau a fost anexată Prusiei iar el și-a pierdut tronul la 20 septembrie 1866.

În 1879, nepoata lui Adolf, Emma de Waldeck și Pyrmont, fiica unei alte surori vitrege a lui Adolf, s-a căsătorit cu ruda sa îndepărtată, regele Wilhelm al III-lea al Olandei. În 1890, singura lor fiică, Wilhelmina i-a succedat la tronul Țărilor de Jos după decesul tatălui ei însă a fost exclusă de la succesiunea Luxemburgului de Legea Salică. Marele Ducat de Luxemburg care a fost legat de Țara de Jos din 1815 a trecut rudelor îndepărtate ale familiei regale olandeze - detronatul Duce Adolf - la 23 noiembrie 1890 potrivit pactului familiei Nassau. Actualul Mare Duce de Luxemburg este descendent a lui Adolf.

La 31 ianuarie 1844, Adolf s-a căsătorit la St. Petersburg cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei. Elisabeta a murit la mai puțin de un an de la căsătorie, la naștere; avea 19 ani.

La 23 aprilie 1851, el s-a recăsătorit la Dessau cu Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, fiica lui Friedrich, Prinț de Anhalt-Dessau. Împreună au avut cinci copii, dintre care doar doi au ajuns la vârsta de 18 ani și au devenit prinț și prințesă de Luxemburg:

• William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (1852–1912)
• Prințul Friedrich Paul Wilhelm de Nassau (1854–1855)
• Prințesa Marie Bathildis de Nassau (1857–1857)
• Prințul Franz Joseph Wilhelm de Nassau (1859–1875)
• Prințesa Hilda Charlotte Wilhelmine (1864–1952), căsătorită cu Friedrich al II-lea, Mare Duce de Baden.

În 1892, Marele Duce Adolf i-a conferit titlul ereditar de Conte de Wisborg nepotului său suedez, Oscar, care și-a pierdut titlurile suedeze după ce s-a căsătorit fără apobarea tatălui său.

Adolf

Părinți Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Prințesa Maria de Nassau Prințesa Elena de Nassau Prințesa Therese de Nassau-Weilburg Sofia de Nassau Prince Moritz Wilhelm of Nassau-Weilburg[*] Nikolaus Wilhelm de Nassau  Căsătorit cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau Copii William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg Hilda, Mare Ducesă de Baden

* 1905: Prințul Filip al Belgiei, Conte de Flandra (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905) a fost al treilea fiu (însă al doilea fiu supraviețuitor) al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, Louise d'Orléans (1812-1850). S-a născut la Palatul Laeken, în apropiere de Bruxelles, Belgia. A fost numit Conde de Flandra la 14 decembrie 1840.

A fost moștenitor prezumptiv al tronului Belgiei din 1869 (după decesul nepotului său) până la propriul său deces în 1905.

La data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România l-a proclamat prinț al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumay

La 25 aprilie 1867, la Berlin, s-a căsătorit cu Marie Luise Alexandra Caroline, Prințesă de Hohenzollern, (1845-1912), fiica lui Karl Anton von Hohenzollern (1811-1885) și a soției lui Josephine de Baden (1813-1900).

Filip și Marie au avut cinci copii:

• Prințul Baudouin (1869-1891)
• Prințesa Henriette (gemeni) (1870-1948)
• Prințesa Joséphine Marie (gemeni) (1870-1871)
• Prințesa Joséphine Caroline (1872-1958)
• Albert I (1875-1934)

Filip a murit la Bruxelles la 17 noiembrie 1905 la vârsta de 68 de ani.

Prințul Filip
Conte de Flandra
Date personale Părinți Leopold I al Belgiei Louise-Marie a Franței  Frați și surori Charlotte a Belgiei Leopold al II-lea al Belgiei Louis-Philippe  Căsătorit cu Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

* 1917: Auguste Rodin (născut François-Auguste-René Rodin) (n. 12 noiembrie 1840, Paris - d. 17 noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt) a fost un sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: "Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!"

Rodin, 1898.

Auguste Rodin s-a născut într-o familie modestă din Paris; tatăl său era funcționar la poliție. În 1853, la vârsta de 14 ani, este admis la École Spéciale de Dessin et de Mathématiques ("Școala specială de desen și matematică"), urmând cursurile desenatorului Horace Lecoq de Boisbaudran și ale pictorului Stéphane Belloc. Între anii 1854-1857 studiază la Școala de Arte decorative (École des Arts décoratifs), dar este respins de trei ori în cursul acestor ani în încercarea de a fi admis la École des Beaux-Arts. Urmează în acest timp cursuri de literatură și istorie la Collège de France. În 1862 intră în ordinul monahal "Pères du Saint-Sacrement", este însă încurajat de superiorul ordinului șă-și continuie cariera artistică. Debutează cu portrete și desene, realizate sub îndrumarea lui Jean-Baptiste Carpeaux, după care, în anul 1864, începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit "seconde Empire", realizând decorații murale, modele de ornamente și vase la manufacturile de porțelan din Sèvres. În acest an o întâlnește pe Rose Beuret, o lucrătoare de croitorie în vârstă de 20 de ani, care îi va servi ca model și devine tovarășa lui de viață. În 1866 se naște primul lor copil, Auguste Eugene Beuret. În 1870 pleacă cu Carrier-Belleus la Bruxelles și va colabora cu acesta până în 1872, când Rodin se asociază prin contract cu sculptorul belgian Antoine-Joseph Van Rasbourgh, cu care realizează decorarea unor edificii publice din Bruxelles (clădirea Bursei, palatul Academiei) și case particulare.

Auguste Rodin Poarta Infernului

Pictează singur o serie de peisaje din pădurea Soignes și trimite litografii destinate jurnalului satiric Le Petit Comique. Urmează o perioadă de călătorii de studii în Italia (1875-1876), la Florența și la Roma, pentru a "descoperi secretele lui Michelangelo" și un turneu al catedralelor gotice din centrul Franței (1877). Expune în acest an, la "Cercul artistic și literar" din Bruxelles și apoi la "Salonul artiștilor francezi" din Paris, sculptura Âge d'arain ("Vârsta de bronz"), care provoacă scandal, fiind acuzat de a fi făcut un mulaj după natură. Între anii 1879-1882 lucrează la manufacturile din Sèvres, iar în 1880 își deschide un atelier propriu la depozitul de marmoră din Paris, 182, rue de l'Université, pe care îl va păstra până la sfârșitul vieții.

Statul francez îi cumpără sculptura "Vârsta de bronz" și îi comandă (1880) un portal pentru viitorul muzeu de Arte Decorative. Rodin alege tema infernului din opera lui Dante, opera, La Porte d'Enfer - un ansamblu de figuri dispuse aparent haotic, ca analogie vizuală a decăderii morale la sfârșit de secol - rămâne însă neterminată. Reușește să vândă statului proiectul de statuie a "Sfântului Ioan Botezătorul" și pleacă la Londra pentru a învăța tehnica gravurii în atelierul lui Alphonse Legros. În 1883 o întâlnește pe viitoarea sculptoriță Camille Claudel, atunci în vârstă de 19 ani, care devine eleva și amanta lui.

Municipalitatea din Calais îi comandă un monument pentru comemorarea lui Eustache de Saint Pierre (1287-1371), cetățean al orașului Calais, celebru prin devotamentul arătat concetățenilor săi cu ocazia predării orașului regelui englez Eduard III (1347). Acest grup statuar, Les Bourgeois de Calais ("Burghezii din Calais") este inaugurat în 1895 în prezența lui Rodin. O replică a monumentului se găsește în curtea Muzeului Rodin din Paris.

Auguste Rodin Burghezii din Calais

Între timp execută figurile lui "Adam", a "Evei" și a "Gânditorului" (Le Penseur). Anul 1886 este marcat de executarea comenzilor pentru monumentele lui Vicuna Mackenna și al generalului Lynch în Santiago de Chile și de primirea comenzii pentru compoziția "Sărutul" (Le baiser), destinată Expoziției Universale din Paris (1889). În 1887 ilustrează voumul de poezii Les Fleurs du Mal ale lui Charles Beaudelaire pentru editura Gallimard.

Devenit membru fondator al "Societății naționale de Arte Frumoase" (Société nationale des Beaux-Arts), Rodin obține în 1889 comanda executării unei statui a lu Victor Hugo pentru Panthéon-ul din Paris, dar pentru că sculptorul se decide să-l înfățișeze pe poet gol și înconjurat de muze, proiectul îi este respins. O statuie a pictorului Claude Lorrain (1600-1682) va fi inaugurată în 1892 la Nancy. În 1891, La Société des Gens de Lettres îi comandă executarea unui monument al lui Honoré de Balzac.

Rodin devine în 1893 președintele secției de sculptură la Société Nationale des Beaux-Arts, fiind succesorul lui Jules Dalou. Își schimbă domiciliul la Meudon-la-Fôret, unde va fi vizitat de tineri literați și artiști, printre care Antoine Bourdelle, care îi devine elev. La Giverny, reședința lui Claude Monet din apropierea Parisului, îl întâlnește pe Paul Cézanne. În 1898 intervine ruptura cu Camille Claudel, fapt care va avea repercusiuni negative în dezvoltarea ulterioară a talentatei artiste. Anul 1899 este marcat de organizarea primelor mari expoziții retrospective la Bruxelles, apoi la Rotterdam, Amsterdam și la Haga. Cu ocazia Expoziției Universale din 1900, se inaugurează "Pavilionul Rodin", în place de l'Alma din Paris, unde se expun 171 opere ale artistului, printre care pentru prima dată și "Poarta Infernului", deși nedesăvârșită. Pavilonul va fi demontat și reconstruit la Meudon în anul următor.

În anii 1905-1906, poetul austriac Rainer Maria Rilke lucrează ca secretar particular al lui Rodin. În 1904 devine amantul ducesei de Choiseul, legătură care va dura până în 1912. Pictorița și femeia de litere britanică Gwendolen Mary John va fi de asemenea amanta artistului în 1904 și îi va servi ca model pentru sculptura Muse Whistler.

În anul 1907, Rodin se instalează în Hôtel Biron din Paris, care în anul următor va deveni "Muzeul Rodin". În 1911, participă la "Expoziția Regală de Arte" din Berlin. Primește din partea statului francez comanda pentru executarea unui bust al lui Puvis de Chavanne pentru Panthéon. Compoziția "Burghezii din Calais" este cumpărată de statul englez și va fi instalată în grădinile Westminster din Londra, în fața Parlamentului. În Metropolitan Museum din New York se inaugurează (1912) o sală consacrată lui Auguste Rodin. În 1914 îi apare monografia Les Cathédrales de France, care cuprinde studiile sale asupra stilului gotic în arhitectură.

• 

  Honoré de Balzac, 1893-1897
   
• 

  Gânditorul, 1880
   
• 

  Sărutul, 1880-82
   
• 

  Faun şi nimfă, 1886
   
• 

  Main de Dieu, 1896 ?

Auguste Rodin se îmbolnăvește grav în anul 1916. Donează o mare parte din colecțiile sale statului francez. La 29 ianuarie 1917 se căsătorește la Meudon cu Rose Beuret. Rose decedează pe 14 februarie; Auguste Rodin se stinge din viață pe 17 noiembrie. Amândoi sunt înmormântați în cimitirul din Meudon.

La 4 august 1919 "Muzeul Rodin" din Paris își deschide porțile pentru accesul publicului.

Auguste Rodin
Date personale Căsătorit cu Rose Beuret[*] (din 29 ianuarie 1917) Bustul lui Auguste Rodin executat în 1888-1889 de sculptoriţa Camille Claudel

* 1929: Emanuil Ungurianu (n. 21 decembrie 1845, Satchinez – d. 25 martie 1929, Timișoara)^[1][2] a fost un avocat și filantrop român din Banat.

Fiu al lui Jivan și al Roxei Ungurianu, Emanuil a urmat școala primară în satul natal, iar în perioada 1860–1868 gimnaziul și liceul la Timișoara. Între 1869–1872 studiază dreptul la Facultatea de Drept din Budapesta (maghiară Állam- és Jogtudományi Kar – actual ELTE-ÁJK). După absolvire și o perioadă de practică își susține examenul de avocat la Tabla Regească din Budapesta.^[1][2]

Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași.

În 1874 a revenit în Timișoara, unde a profesat ca avocat până în 1910. În paralel, între anii 1885–1896 a fost director al băncii "Timișana". În 1926 a revine ca avocat în baroul Timișorean.^[2]

În perioada în care Timișoara făcea parte din Austro-Ungaria a făcut parte din Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, iar din 1926 din Partidul Național-Țărănesc, rezultat din fuziunea cu Partidul Țărănesc.^[2]

Emanuil Ungurianu considera că la emanciparea românilor bănățeni cultura juca un rol foarte important, iar aceasta nu se putea face fără bani. Ca urmare a sponsorizat biserica și școala. Înainte de 1918 a militat pentru păstrarea autonomiei școlilor confesionale românești și a Bisericii Ortodoxe Române iar ulterior a activat pentru consolidarea acestora.^[1] Între 1885–1897 a condus asociația politico-culturală Alumneul Românesc, al cărei scop principal era finanțarea studiilor unor tineri români talentați dar lipsiți de mijloace. În același scop a luat parte la înființarea fundațiilor Trandafil și Antoniu Mocioni și a întemeiat fundațiile Mitra Ungurianu 1892 și Emanuil Ungurianu.^[2] A activat pentru înființarea la Timișoara a unei academii comerciale și a unei universități.^[1] A înființat peste 100 de filiale ale Casei de Educație Națională.^[2] Între 1898–1906 a fost director al Despărțământului Timișoara al ASTRA.^[1][2]

A fost membru fondator al Muzeului de Istorie și Etnografie din Sibiu și al societăților culturale românești: Societatea literară Petru Maior; Asociația pentru cultura poporului român din Arad, Reuniunea învățătorilor români din Banat aparținătoare Diecezei Aradului, Reuniunea femeilor române din Sibiu, Arad, respectiv Timișoara, Societatea pentru sprijinirea teatrului român din Ungaria și Ardeal, precum și membru al Casinei Militare Timișoara, al Societății Istorice și Arheologice Timișoara, al societății literare România Jună din Viena, al Societății ziariștilor români din Ardeal și Banat, al Societății de gimnastică din Timișoara.^[2][3]

A înființat ziarul "Dreptatea" din Timișoara (1894–1898) și gazeta Dumineca. A publicat numeroase articole cu caracter economic, social, cultural, religios, politic și sportiv, în publicații ca: Poporul Român, Tribuna, Românul, Drapelul, Banatul, Luminătorul, Foaia Poporului Român, Voința Banatului, Dreptatea, Dumineca. De asemenea, a publicat câteva studii dedicate istoriei Timișoarei.^[2][4]

În 1912 și-a lăsat prin testament averea de aproape 500 000 de coroane de aur (c. 150 kg aur) unor instituții publice, din care ulterior a defalcat un sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Iosefin, alt sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Cetate (actuala Catedrală Mitropolitană, iar jumătate Casei de Educație Națională.^[2][5]

A fost zeci de ani a fost deputat în Congresul Național bisericesc din Sibiu, membru în Consistoriul Diecezan din Arad și în Sinodul protopopesc din Timișoara.^[2] Împreună cu primarul Timișoarei, Stan Vidrighin, la 27 martie 1921 a organizat consfătuirea privind înființarea Parohiei Ortodoxe Române din Cetate.

Emanuil Ungureanu

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei Bustul lui Emanuil Ungurianu din piața Iancu Huniade, cum era în 2007

* 1931: Nicolae Alexandri (n. 17 mai 1859, Chișinău, Imperiul Rus – d. 17 noiembrie 1931, Chișinău, Regatul României) a fost un avocat și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia.  Studiile liceale le-a făcut la Chișinău, cele superioare (dreptul), la Sankt Petersburg.

SFATUL ȚĂRII

La data de 27 martie 1918, Nicolae Alexandri a votat Unirea Basarabiei cu România. Era cel mai în vârstă membru a Sfatului Țării la vremea respectivă.

Nicolae Alexandri

* 1939 - Nouă studenţi cehi sunt executati in urma demonstratiilor anti- naziste din Praga. De asemenea, toate universităţile cehe sunt închise şi peste 1200 de studenţi sunt trimisi in lagăre de concentrare. Ziua de 17 noiembrie a devenit Ziua Internaţională a Studenţilor fiind celebrată în multe ţări, incepand cu Republica Cehă.

* 1944: Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o avocată, poetă, prozatoare și publicistă română.

S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași.

Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici” a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău.

A fost soția lui Eusebiu Camilar, iar medicul Elena Alistar i-a fost mătușă.

Biografie:

• 1915 - Din actul de căsătorie datat 14 iulie 1915 al Oficiului de stare civilă de pe lângă Municipiul Iași, rezultă că domnul Mihail Isanos de profesie medic, domiciliat în Iași, str. I. C. Brătianu, fiu al d-lui Iosef Isanos, de profesie mecanic și ai d-nei Peița, născută Papadopol, de profesie casnică, se căsătorește cu Elisabeta Bălan, în vârstă de 26 de ani, de profesie doctorandă, domiciliată în Iași, str. Sărăriei.

Și-au început cariera ca medici psihiatri Ia Spitalul Socola, lucrând cu profesorul C. I. Parhon.

• 1916 - 17 aprilie se naște fiica lor Magda (conform cu Actul de naștere nr. 767 din anul 1916, luna aprilie, ziua 20. Registrul de stare civilă pentru născuți, 1—2/1918, oraș Iași).
• 1917 - La vârsta de un an și șase luni s-a îmbolnăvit de poliomielită, a fost salvată numai datorită grijii deosebite a mamei sale, despre care poeta spunea mai târziu : Mama m-a născut a doua oară. Sechelele bolii au fost reduse la minimum, a rămas numai cu o sănătate delicată și cu o vizibilă dificultate la mers.
• 1920 - Soții Isanos ocupă posturile de medici la spitalul din Coștiugeni, părăsind astfel Iașiul și spitalul Socola.

De mic copil, fiica lor avea o adevărată pasiune pentru lectură, citea zi și noapte din biblioteca părinților și din biblioteca școlii. A urmat liceul la Chișinău, pasionând-o chiar de la început limba română și istoria, iar mai târziu filosofia. Acum se afirmă și pasiunea sa pentru literatură.

• 1932 - Elevă a Liceului Eparhial din Chișinău (în clasa a VI-a) publică în revista liceului de băieți, Licurici, an. 1, nr. 2 clin 28 mai 1982 poeziile Aș vrea un basm și Primăvara.
• 1933 - În revista Licurici, an. II, nr. 2 din 1 aprilie apare poezia Gelozie. în același an ia ființă pe lângă Liceul Eparhial de fete din Chișinău Societatea culturală „Iulia Hașdeu", la înființarea căreia aportul Magdei Isanos a fost determinant. Poeta participă, împreună cu alte colege, la concursul organizat anual de Societatea „Tinerimea română", la București. Obține premiul II la tema privind drepturile femeilor. La ceremonia de înmânare a premiilor, președintele Societății, profesorul Nae Dumitrescu, declară : De dumneata sunt convins că am să mai aud ! Ai mari posibilități.
• 1934 - Publică în „Viața Basarabiei”, anul III, nr. 3, martie, poezia Ploaie; în „Crai nou”, an. I, nr. 3 din 31 martie poezia Toporași. Contribuie la apariția revistei Ghiocei, organul Societății culturale a școlii, având ca redactor pe eleva Magda Isanos, clasa a Vll-a. În același an publică în aceeași revistă (Ghiocei, an. I, nr. 2, aprilie) schița Creionări, recenzii asupra revistei Crai nou, iar în nr. 2 (mai 1934) poezia Macii și schița Inseparabilele. Ține o conferință cu tema Femeia în literatura noastră. În luna mai elevele din clasa a Vll-a, care lucrau la revistă, predau ștafeta seriei următoare.

În toamna aceluiași an își începe la Iași studiile universitare. Inițial, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând paralel cursurile Facultății de Drept. în cele din urmă, renunță la Litere, hotărându-se să urmeze Dreptul.

• 1935 - Locuia la familia avocatului M. Călinescu, lângă grădina Copou, într-un cartier liniștit și foarte aproape de Universitate.

La 18 septembrie se căsătorește la Chișinău cu Lev Panteleev, (Acesta își făcuse studiile la Iași, urmând limbile clasice. Avea calități intelectuale remarcabile, scria poezii și era și el un cititor pasionat). Poeta publică în „Viața Basarabiei”, an IV, nr. 11—12 nov.-dec. poezia Rochia.

• 1936 - La 31 ianuarie căsătoria ei s-a desfăcut prin consens.

Continuă să publice în Viața Basarabiei, devine colaboratoare a revistei „Însemnări ieșene”, (unde publică cu regularitate până la sfârșitul anului când revista va fi suprimată). Paralel publică în „Cuget moldovenesc” și „Pagini basarabene” poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie, și altele.

Locuiește împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într-o vilă pe Aleea Greuceanu, azi strada Pinului, ulterior într-un apartament pe strada Sărăriei, colț cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuință a lui George Topîrceanu. În această perioadă se apropie de studenții cu concepții democratice, integrându-se în Frontul Democrat Studențesc. În vara anului 1938 Magda Isanos participă la conferințe și la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol.

• 1937 - Publică în Însemnări ieșene, aproape număr de număr, poezii ca Învrăjbiri, La marginea cimitirului, Blestem, Lacul, Calul de la birja de noapte, Ultimul sărut, După scriptură, Logodnă de primăvară, Risipire, Greșeala de tipar, Vis vegetal, Capricii, Murim, Romanță, iar în Lumea (23 decembrie) poezia Cîntarea păstoriței.

În același an, ziarul Lumea (din 13 decembrie) va fi prima publicație în care se remarcă talentul poetei: „descoperire prețioasă a Însemnărilor ieșene”. La 26 decembrie, același ziar anunța „un nou talent în plină ascensiune, acel al d-rei M. I. (Magda Isanos), poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri, versuri de o temeritate care depășește feminismul”.

• 1938 - Magda Isanos are o activitate intensă. Colaborând la mai multe reviste, publică poezii ca Rugăciune în pădurea de brad, Bunicul, Regret, în „Însemnări Ieșene”. Apoi, Întoarcerea gospodarului, Fragment, Zori, Moartea bunicului, Leagănul, Interior, Insulă, Poem, Pomii cei tineri, în ziarul Iașul și, în același ziar, recenzii despre Enigma Otiliei de George Călinescu și Tâmple în flăcări, poeme de Victor Măgură.

La 31 martie se căsătorește cu Eusebiu Camilar (martori: George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție). În vara anului 1938, Camilar o duce pe Magda la Udești, unde-i cunoaște familia, prietenii și locurile copilăriei.

Participă la ședințele Societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui G. Călinescu, citind din poeziile ei. Toamna își ia licența în Drept. Prietena sa Veronica Zosin consideră că a fost „cea mai veselă și fericită perioadă din viața Magdei”.

• 1939 - Se înscrie în Baroul de Iași ca avocat stagiar, la 13 ianuarie. Colaborează la Jurnalul literar, an. I, nr. 1 din 1 ianuarie, cu recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Cancicov, în nr. 2 din 8 ianuarie, cu recenzia la Vulpea de Mary Webb și poezia Dimineața, reprodusă în Viața Basarabiei, an VIII,nr. 2—3 (februarie-martie). în Jurnalul literar, nr. 17 din 12 februarie, publică recenzia la Cartea cu amintiri de Marcu Beza. Ulterior, în aceeași revistă, semnează versuri intitulate Poem (Florile și fiecare sens luminos al lumii), Rugăciune, Ziua mea netrăită, Noapte, În cimitir și Amurg.

În același an are un succes răsunător în avocatură.

• 1940 - Magda Isanos publică în „Însemnări ieșene” (an V, nr. 4 din 1 aprilie) poezia Flori adevărate. În Iașul poeziile Săracii și Flori (aceasta din urmă, reprodusă în Revista Fundațiilor din 1 iulie același an) și în 15 iulie Elegie (datată 2 iulie 1940) inspirată din actualitatea istorică.

În septembrie se aprobă apariția la Iași a ziarului Avântul, unde, alături de George Ivașcu, Alexandru Pini, Eusebiu Camilar, Magda Isanos face parte din personalul redacțional. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare.

În octombrie, soții Camilar se mută pe strada Săulescu, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu.

• 1941 - Prefectura județului Iași aprobă, începând cu luna aprilie, apariția ziarului de informații „Voința”, redactor responsabil Eusebiu Camilar, care — convocat sub arme — lasă toată munca redacției în grija poetei. „Ziarul a fost opera Magdei”, scrie amica sa, Veronica Zosin (căsătorită Gorgos). Primul, număr apare la 2 aprilie 1941. Din lipsă de fonduri, ziarul își încetează însă apariția în a doua jumătate a lunii mai.

Se naște Elisabeta, fiica poetei.

În același an, boala Magdei se agravează. În luna decembrie 30, Baroul Iași înregistrează cererea sa din 28 XI 1941, prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în București, strada Popa Nan nr. 49, înaintează un certificat medical, dând delegație pentru amânarea proceselor sale d-rei Veronica Zosin, deoarece din motive independente de voința mea sunt ținută să nu activez. În primele certificate medicale aflate la dosarul Baroului se invocă o „indurație” la baza unuia din plămâni. Boala de inimă, ca o consecință a unui reumatism, apare în ultimul certificat.

• 1942 - Vizitează familia poetului Mihai Codreanu, care - așa cum declară mai târziu E. Camilar a călăuzit cu grijă de părinte primii pași în arta poetică a Magdei Isanos.

Publică în „Vremea” și „Cetatea Moldovei” poeziile Pădurea și Ion.

• 1943 - Publică în „Cetatea Moldovei”, „Vremea”, „Revista Fundaților”, „Cuget moldovenesc” poezii ca Spital, Auz, Poemul femeii care iubea primăvara, Când cel iubit..., Păsările, Solii cerului, Zeii, Fata bătrână, Bărbatul, Mai sunt câteva veri, și altele.

În același an, apare la Iași, în editura „Bravo”, primul volum: Poezii al Magdei, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. La 2 martie, Baroul Iași înregistrează cererea prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în Iași, strada Săulescu 19, înaintează „alăturatul certificat medical, din care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m-a împiedicat un timp nedeterminat să depun vreo activitate profesională”.

• 1944 - „Vremea”, „Revista Fundațiilor”, „Victoria”, „Orizont” și „Tribuna poporului” publică sub semnătura Magdei Isanos poezii ca Bunavestire, Oglinzi, Oamenii, Toamnă, Duhurile pământului, Am văzut și eu oameni plecând, Aștept anul unu, Doamne, n-am ajuns pînă la tine, Munții lumii pe inima mea, Ospăț, Aceste mini ș.a.

La sfârșitul lui martie, soții Camilar pleacă în refugiu. In noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație distruge toate manuscrisele Magdei și ale lui Camilar din locuința lor din Iași. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei.

În 17 noiembrie poeta se stinge la București, în locuința părinților săi din strada Popa Nan - Nr. 49.

• 1945 - Apare volumul postum Cântarea munților, drama în patru acte, Focurile de Magda Isanos și Eusebiu Camilar, în colecția Operele premiate ale scriito¬rilor tineri români, Fundația pentru literatură și artă' precum și Minunata istorie a lui Nastratin Hogea de Leonid Soloviev, traducere din limba rusă de Magda Isanos și Eusebiu Camilar,
• 1946 - Apare volumul Țara luminii.

Opera:

Poezie

• 1943: Poezii - Iași
• 1945: Cântarea munților - București
• 1946: Țara luminii - București
• 1955: Versuri - București
• 1964: Versuri - București
• 1989: Confesiuni lirice - Chișinău
• 1996: Poezii/Poésies- ediție bilingvă română-franceză, traducere de Elisabeta Isanos - București

Teatru

• 1945: Focurile- dramă - în colaborare cu Eusebiu Camilar - București

Proză

• 1934 Creionări
• 1934 Inseparabilele
• Despre iubirile mari
• Îngerii
• Magistrata
• Studenta
• Orașul cu minuni (Domnișoara Vanda)
• Omul cu cizme roșii.

Magda Isanos

Magda Isanos Părinți Mihai Isanos, Elisabeta Bălan Frați și surori Silvia Isanos Căsătorită cu Lev Panteleev Eusebiu Camilar Copii Elisabeta Isanos-Camilar

* 1947 - A murit Emil Racoviţă, biolog, membru al Academiei Române, fondatorul biospeologiei, explorator al Antarticii; (n. 15.11.1868).

Emil Racoviță - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Emil Racoviță (n. 15 noiembrie 1868, Iași – d. 17 noiembrie 1947, Cluj) a fost un savant, explorator, speolog și biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran – peșteri și pânze freatice de apă). A fost ales academician în 1920 și a fost președinte al Academiei Române în perioada 1926 – 1929.

* 1957: George Murnu, iar în aromână, Ioryi al Murnu (n. 1 ianuarie 1868, Veria, Grecia - d. 17 noiembrie 1957, București) a fost un scriitor, traducător și istoric, membru al Academiei Române din 1923.

George Murnu a fost un excepțional traducător al literaturii române și de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1 ianuarie 1868 într-ο familie de macedoneni^[2] în cătunul Brazi, de lângă orașul Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistrița. Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena și era profesor de limba elină, latină și franceză, la liceul din Xanthi (azi în Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la biserica greco-macedoneană din Budapesta. A crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de alte așezări aromânești - Marușea, Șelea de Sus, Șelea de Jos, Xirulivad, ce se continuă spre nord-vest, până la actuala graniță a Greciei cu Iugoslavia, cu un alt șir de comune și târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, și Grămaticova, Fetița, Paticina, către muntele Caimaccealan. O regiune deschizându-se și coborând înspre miază-noapte și răsărit prin câmpia Sărunei (Salonic), iar înspre vest și sud-vest urcând mereu prin culmile munților Veriei mai întâi și apoi prin acele faimoase și semețe ale Olimpului, lăcașul mirific al zeilor anticei Elade. Locuri de basm ca frumusețe naturală și ca poveste mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat să le cunoască încă din copilărie.

Genial traducător al lui Homer, apoi și al altor mari scriitori elini vechi precum Pindar, Sofocle, Euripide, Murnu a studiat la Veria, la Bitolia, Budapesta, București, München.

George Murnu a fost frate mai mare al artistului plastic Ary Murnu (1881-1971).

Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în țară odată cu magistrala sa traducere, în limba română, a epopeilor homerice Iliada și Odiseea. Această strălucită realizare a sa, care a însemnat un eveniment epocal în cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluția limbii literare”^[3] (corespunzător Iliadei lui Nicolai Gnedič în literatura rusă). Marele poem clasic era în sfârșit împământenit și putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conștiinței estetice. Iliada și Odiseea în interpretarea Murnu sunt niște capodopere superioare în versiunea Annibale Caro, Iliadei lui Vincenzo Monti, Iliadei și Odiseei lui Johann Heinrich Voss. Puține literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”.

George Murnu a încetat din viață la 17 noiembrie 1957, în București, în pragul patriarhalei vârste de 90 ani.

Opera:

Istorie

• Traducerea Iliadei (1912, traducere în metru original (hexametri)) și a Odiseei (1924, traducere în endecasilabi iambici) în limba română, în metru original:
  • Homer, Iliada, În romînește de G. Murnu, Studiu introductiv și comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.^[4]
  • Homer, Odiseea, În romînește de G. Murnu, Studiu introductiv și comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.^[5]
  • Homer, Iliada, cânturile I-XII, Budapesta, 1906; Iliada, cânturile XIII-XXIV, București, 1912; Scrieri și documente grecești, privitoare la istoria românilor din anii 1592-1837, culese și publicate în tomul XIII din Documentele Hurmuzaki (1909) de A. Papadopoulos Kerameus, traduse de - și C. Litzica, București, 1914; Iliada, text integral, București, 1916 (alte ediții revăzute tacit: 1920; 1923; 1928; 1938; 1943; 1948; 1955; 1959; 1965; 1967, ediție definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieții sale”, prefață și note de Dionisie Pippidi, 1967; prefață de Adelina Piatkowski, note și glosar de Dionisie Pippidi, 1973; prefață, note și glosar de Liviu Franga, 1985; 1995); Isocrate și Xenofon, în volumul Din comoara de înțelepciune antică, București, 1923; Odiseea, București, 1924 (alte ediții revăzute tacit: 1940; 1956; 1959; 1966; ediție definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieții sale”, prefață și note de Dionisie Pippidi, 1971); Poeme străine, București, 1928 (ediția II, Poeme străine antice și moderne, 1943);
• Sofocle, Electra, București, 1910; Oedip rege, București, 1943;
• Eschil, Orestia, București, 1942.
• Vlahia Mare (aromânii în Evul Mediu),
• Noi săpături în cetatea Trapaeum,
• Monumente antice din Roma,
• Arheologie clasică,
• Atena și ruinele ei,
• Aromânii în primejdie,
• Pentru românii din Peninsula Balcanică.

Artă și poezie

• 1898 - Gânduri și vise,
• 1925 - Alme Sol,
• 1934 - Altare,
• 1934 - Ritmuri pentru tine.
• 1940 - Tropare,

Poeme în grai aromân

• 1931 - Ritmuri macedonene,
• Salbă de cântec aromânesc,
• Chita și Bură.

George Murnu

Părinți Ioan Georgiade Murnu Ecaterina lui Mihu Smiceianul Frați și surori Ary Murnu Copii Ecaterina Filionescu-Murnu

* 1962 - A murit, la închisoarea Aiud, Alexandru Teodorescu, gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, iniţiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (n. 1896)

Sandu Tudor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sandu Tudor (n. 22 decembrie 1896, București, România – d. 17 noiembrie 1962, Penitenciarul Aiud, România)[1] este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Din 1948, când s-a călugărit, duhovnic i-a fost Ilie Cleopa. Sandu Tudor este inițiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.

* 1985 - A fost ucis prin tortură, în arestul securităţii, la penitenciarul din Calea Rahovei, București, disidentul anticomunist Gheorghe Ursu. (n. 1926)

Gheorghe Ursu – foto Fundația Gheorghe Ursu, preluat de pe www.ziare.com

Gheorghe Ursu (n. 1 iulie 1926, Soroca, Basarabia – d. 17 noiembrie 1985, torturat la penitenciarul din Calea Rahovei, București) a fost un inginer constructor, poet, scriitor și disident. A fost arestat în urma denunțului unei colege de serviciu, care a intrat în posesia jurnalului său intim, jurnal confiscat ulterior de Securitate. A murit din cauza bătăilor primite în timpul detenției.

Gheorghe Ursu a fost arestat pe 21 septembrie 1985 pe motiv că deținea valută. A fost plasat în aceeași celulă cu „recidiviștii violenți” Marian Cliță și Gheorghe Radu, iar milițienii au primit ordin să nu intervină, chiar dacă din spatele gratiilor se auzeau zgomote. În paralel, Gheorghe Ursu era scos din celulă și „interogat” zilnic, prin „metode specifice”, de către Securitate. Disidentul a rezistat până pe 17 noiembrie 1985, iar organele statului au notat drept cauză oficială a morții o „peritonită”. Detinutii au fot pusi de securitate sa il omoare. Procurorul Vasile Manea Drăgulin a stabilit în 1985 că moartea nu ar fi fost violentă și a dispus neînceperea urmăririi penale.

* 1987: 

Sari la navigareSari la căutare

Ioan T. Băjenescu
Date personale
Născut	17 septembrie 1899 Redea, Județul Romanați
Decedat	17 noiembrie 1987 Craiova, Județul Dolj
Căsătorit cu	Lelia Constanța Băjenescu
Copii	Titu-Marius Băjenescu
Naționalitate	România
Religie	creștin ortodox
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	ofițer, inginerie electronică
Cunoscut pentru	pionieri radioamatori
Modifică date / text

Ioan T. Băjenescu (n. 17 septembrie 1899, Redea, Județul Romanați - d. 17 noiembrie 1987, Craiova, Județul Dolj), a fost colonel de transmisiuni în armata regală, comandantul Regimentului de Transmisiuni de la Cluj.

BIOGRAFIE

Împreună cu dr. Alexandru Savopol a construit prima stație de emisie-recepție pe unde scurte din România.^[1] A emis mai întâi cu indicativul CV5BI, apoi YR5BI. În 18 martie 1926, cei doi au întemeiat primul radioclub din România, la Craiova^[2][3] și au realizat prima emisiune de radioamatori pe unde scurte din România. Tot împreună cu dr. Alexandru Savopol, la 26 septembrie 1926, sublocotenentul Ioan T. Băjenescu a realizat prima emisiune de radiodifuziune din România destinată publicului larg. Emisiunea a fost auzită în toată Oltenia și au apărut numeroase ecouri în presa din mai toate orașele ținutului.^{[4][5][6][7][8][9][10]}

În noiembrie 1929 se căsătorește, renunțând la propunerea ce i se făcuse cu puțin timp în urmă, de a urma cursurile de specializare la Academia Militară St. Cyr de la Paris - pentru a deveni ulterior ofițer de Stat Major în cadrul armatei române. Soția sa, Lelia Constanța (d. 1980), născută Petrescu, a fost stăpânită de aceeași pasiune, fiind prima femeie radioamator din România. Drumurile sale, ca urmare a carierei militare, l-au purtat la Craiova, apoi la Câmpina, după aceea la Ilva Mică, Iași, Râmnicu Vâlcea, iar Craiova, și așa mai departe. Pasiunea lor este susținută de apariția unor periodice: proaspăta revistă românească "Radiofonia", revista germană de specialitate "Radiowelt", revista franceză "Antenne" sau revista „Science et Vie“. De asemenea, este pasionat de realizarea de emițătoare și receptoare radio de mică putere.

La 2 aprilie 1933, pe când locuiau la Câmpina, vine pe lume fiul lor, Titu-Marius.^[11]

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, Ioan T. Băjenescu deținea gradul de căpitan.^[12] Este trimis pe front, împotriva sovieticilor, în spatele liniei întâia, pentru a instala legăturile de transmisiuni prin fir și prin radio de la un eșalon la altul. Inițial a fost dislocat în Basarabia, apoi ajungând până la Odessa, unde este rănit și trimis în țară, pentru convalescență. Trece examenul pentru gradul de maior, ulterior fiind avansat la gradul de locotenent-colonel și detașat la Alexandria în calitate de comandant adjunct al unui regiment de transmisiuni.

După 23 august 1944, regimentul de transmisiuni al locotenent-colonelului Băjenescu este trimis pe frontul de vest, până aproape de Budapesta. Este rănit pentru a doua oară în bătălia de la Hódmezővásárhely, la forțarea Tisei. Este avansat la gradul de colonel „cu stea” (în așteptarea avansării la gradul de general care urma să-i fie curând acordat), citat prin ordin de zi pe armata română și trimis în țară pentru a-și reface sănătatea. La sfârșitul anului 1944 este detașat la Cluj, în calitate de comandant al regimentului de transmisiuni. La puțin timp după numire, la 6 martie 1945, ca urmare a epurării din rândul forțelor armate a fostelor cadre militare, colonelul Băjenescu a decis să-și prezinte demisia. După acest moment, Ioan Băjenescu revine cu familia la Craiova, unde deținea o casă.^[11]

Fiul său, Titu-Marius Băjenescu este inginer electronist specializat în fiabilitatea sistemelor electronice complexe și a componentelor micro- și nano-electronice, naturalizat în Elveția, Laureat al premiului "Tudor Tănăsescu" al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Academiei Tehnice Militare din București și al Universității Tehnice a Republicii Moldova (Chișinău).

* 1987: Paul Erdös (n. 2 noiembrie 1916, Hurezu Mare, județul Satu Mare – d. 17 noiembrie 1987) a fost un grafician român.

Paul Erdös (grafician)

* 1996: Michele Abruzzo (n. 29 decembrie 1904, Sciacca, Italia – d. 17 noiembrie 1996, Catania, Italia)^[1] a fost un actor italian.

Actor cu multiple fațete, Abruzzo a debutat la doar 12 ani ca actor în compania teatrală a lui Giovanni Grasso.^[2] După moartea lui Angelo Musco (1938) el a format, împreună cu Rosina Anselmi, o mare companie teatrală care a efectuat turnee în cele mai prestigioase teatre din Italia. Considerat adesea ca urmaș al aceluiași Musco,^[2] el i-a preluat repertoriul (de exemplu Liolà de Luigi Pirandello) și l-a îmbogățit cu noi piese scrise de diverși autori în mod special pentru el. A fost apreciat de cei mai mari critici italieni (printre care Renato Simoni) pentru interpretările dramatice strălucite care l-au situat printre actorii cei mai talentați și expresivi de pe scena teatrelor italiene din acei ani.

A fost decorat cu Marea Cruce a Sfinților Maurizio și Lazzaro în grad de cavaler, o înaltă distincție conferită de președintele Republicii Italiene pentru meritele sale artistice, și a primit numeroase premii, cum ar fi „Telamon” și „Pirandello”. În anii 1950 a ieșit din asocierea cu Anselmi și a format propria lui companie. În 1952 a fondat, împreună cu Turi Ferro, care i-a fost elev, Umberto Spadaro, Rosolino Bua și Rosina Anselmi, Ente Teatro di Sicilia și apoi, în 1958, Teatro Stabile din Catania.^[2] Și-a anunțat retragerea în 1979, dar a revenit pe scenă în 1989, la vârsta de 85 de ani.^[2]

După debutul în tinerețe în filmul mut 'A legge, regizat de Elvira Notari (1920), a debutat în cinematografia sonoră ca protagonist al filmului L'ha fatto una signora (1938) al lui Mario Mattoli, jucând alături de Rosina Anselmi. Ulterior, până în anii 1970, a obținut aproape întotdeauna roluri secundare în filmele italiene. În 1984 a interpretat rolul procurorului Scardona în prima parte a miniserialului TV Caracatița, regizată de Damiano Damiani.

Filmografie:

• 'A legge, regia: Elvira Notari (1920)
• L'ha fatto una signora, regia: Mario Mattoli (1938)
• I cavalieri dalle maschere nere (I Beati Paoli), regia: Pino Mercanti (1947)
• Ho scelto l'amore, regia: Mario Zampi (1952)
• Il mondo sarà nostro (El expreso de Andalucía), regia: Francisco Rovira Beleta (1955)
• Classe di ferro, regia: Turi Vasile (1957)
• La trovatella di Pompei, regia: Giacomo Gentilomo (1957)
• Pastasciutta nel deserto, regia: Carlo Ludovico Bragaglia (1961)
• Mare matto, regia: Renato Castellani (1963)
• Made in Italy, episoadele Il lavoro și Il laureato in legge, regia: Nanni Loy (1965)
• Un caso di coscienza, regia: Giovanni Grimaldi (1969)
• La violenza: quinto potere, regia: Florestano Vancini (1972)
• Il caso Pisciotta, regia: Eriprando Visconti (1972)
• Mio Dio, come sono caduta in basso!, regia: Luigi Comencini (1974)
• La sbandata, regia: Alfredo Malfatti (1974)
• Il fidanzamento, regia: Giovanni Grimaldi (1975)
• Caracatița, regia: Damiano Damiani (1984)

Michele Abruzzo

* 2000 – A decedat Louis Néel, fizician francez, Premiul nobel pentru Fizică 1970; (n.22.11.1904).

* 2002 - A murit Abba Eban, diplomat şi om politic israelian; (n. 02.02.1915).

* 2006: Ferenc Puskás (n. 2 aprilie 1927,Budapesta, Regatul Ungariei – d. 17 noiembrie 2006,Budapesta, Ungaria), pe numele complet Ferenc Puskás Biró, născut Ferenc Purczeld, a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. Puskás este considerat drept unul dintre cei mai mari fotbaliști ai secolului al XX-lea, fiind recunoscut în 1995 de IFFHS drept cel mai mare golgheter al secolului.

* 2008: Ennio De Concini (n. 9 decembrie 1923, Roma, Italia^[4] – d. 17 noiembrie 2008, Roma, Italia^[6]) a fost un scenarist și regizor de film italian, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original pe anul 1962 pentru filmul Divorzio all'italiana.

Autor deosebit de fecund, Ennio De Concini a scris mai mult de 150 de scenarii pentru diverse genuri de filme, de la filme istorico-literare la filme mitologice și de groază, de la drame la comedii în stil italian. A fost autorul scenariilor primelor trei miniseriale ale serialului de televiziune Caracatița (1984-1987). Deși cu mai puțin succes, a regizat câteva filme de cinema (Gli 11 moschettieri -1952; Daniele e Maria și Gli ultimi 10 giorni di Hitler - 1973) și de televiziune (Luisa - Quattro storie di donne - 1987) și a produs, de asemenea, filmul Le gladiatrici (1963) al lui Antonio Leonviola. A fost singurul scenarist italian care a colaborat cu regizorul Stanley Kubrick.

Scenarist de film:

• Amo un assassino, regie: Baccio Bandini (1951)
• I tre corsari, regie: Mario Soldati (1952)
• Jolanda, la figlia del Corsaro Nero, regie: Mario Soldati (1952)
• Il grido, regie: Michelangelo Antonioni (1957)
• La ragazza del Palio, regie: Luigi Zampa (1957)
• Hercule (Le fatiche di Ercole), regie: Pietro Francisci(1958)
• La rivolta dei gladiatori, regie: Vittorio Cottafavi (1958)
• Un maledetto imbroglio, regie: Pietro Germi (1959) - Nastro d'argento pentru cel mai bun scenariu
• Ercole e la regina di Lidia, regie: Pietro Francisci (1959)
• La regina delle Amazzoni, regie: Vittorio Sala (1960)
• Saffo, venere di Lesbo di Pietro Francisci (1960)
• La maschera del demonio, regie: Mario Bava (1960)
• Messalina, Venere imperatrice, regie: Vittorio Cottafavi(1960)
• Le legioni di Cleopatra, regie: Vittorio Cottafavi (1960)
• Costantino il Grande, regie: Lionello De Felice (1960)
• La lunga notte del '43, regie: Florestano Vancini (1960)
• Romulus și Remus, regie: Sergio Corbucci (1961)
• Colosul din Rodos (Il colosso di Rodi), regie: Sergio Leone (1961)
• Il Pianeta degli uomini spenti, regie: Antonio Margheriti(1961)
• Divorzio all'italiana, regie: Pietro Germi (1961) - Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original pe anul 1962
• L'attico, regie: Gianni Puccini (1962)
• Jessica, regie: Jean Negulesco (1962)
• Italiani brava gente, regie: Giuseppe De Santis (1964)
• La guerra segreta (The Dirty Game), regie: Christian-Jaque, Werner Klingler, Carlo Lizzani și Terence Young(1965)
• L'ombrellone, regie: Dino Risi (1965)
• Operazione San Gennaro, regie: Dino Risi (1966)
• Fai in fretta ad uccidermi... ho freddo!, regie: Francesco Maselli (1967)
• La pecora nera, regie: Luciano Salce (1968)
• I bastardi, regie: Duccio Tessari (1968)
• Uno scacco tutto matto, regie: Roberto Fizz (1968)
• L'arciere di fuoco, regie: Giorgio Ferroni (1971)
• Caracatița (La piovra), regie: Damiano Damiani - miniserial TV (1984)
• Caracatița 2 (La piovra 2), regie: Florestano Vancini - miniserial TV (1986)
• Caracatița 3 (La piovra 3), regie: Luigi Perelli - miniserial TV (1987)
• Il sole buio, regie: Damiano Damiani (1990)
• Caldo soffocante, regie: Giovanna Gagliardo (1991)
• Vita coi figli, regie: Dino Risi - miniserial TV (1991)
• Marcellino pane e vino (1992)

Producător de film:

Le gladiatrici, regie: Antonio Leonviola (1963)

Regizor

• Gli 11 moschettieri (1952)
• Daniele e Maria
• Gli ultimi 10 giorni di Hitler (1973)
• Luisa - Quattro storie di donne (1987)

* 2013: Titus Jucov (n. 28 septembrie 1950, Cobani, RSS Moldovenească - d. 17 noiembrie 2013, Cahul, Republica Moldova) a fost un actor, regizor și director al Teatrului Republican de Păpuși „Licurici” din Chișinău între 1979 și 2013.

Titus Jucov s-a născut la 28 septembrie 1950, în comuna Cobani, Glodeni (atunci URSS). Și-a făcut studiile la Institutul de Stat al Culturii din Moscova, facultatea de Regie. A debutat ca regizor cu spectacolul de licență "Tribunalul" la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți. După absolvirea facultății, Titus Jucov a activat în calitate de actor și regizor la Teatrul Republican de Păpuși. Aici a fost prim-regizor, director artistic, iar din 1979, a devenit director al teatrului

Titus Jucov a decedat după ce s-a întors dintr-o deplasare din Turcia la Spitalul raional Cahul cu diagnoza pancrenicroză acută și hemoragie gastrointestinală acută^[2], pe 17 noiembrie 2013 în jurul orei 21:00

Titus Jucov

* 2013: Doris Lessing născută Doris May Tayler (22 octombrie 1919 - 17 noiembrie 2013), a fost o romancieră, poetă, dramaturgă din Marea Britanie, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în anul 2007.

Doris Lessing

SĂRBĂTORI

În calendarul ortodox:

• Sf.Ier Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Sf Cuv Lazar Zugravul 
  
  Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareii Pontului. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 17 noiembrie – foto: doxologia.ro (calendarul ortodox
•  Ziua mondială a prematurităţii

  La 17 noiembrie este marcată, anual, Ziua mondială a prematurităţii.

  Iniţiată de Fundaţia Europeană pentru Îngrijirea Nou-născuţilor, în 2010, şi marcată, oficial, începând cu 2011, această zi are rolul de a atrage atenţia asupra riscurilor pe care le presupune naşterea prematură. Mai exact, scopul Zilei mondiale a prematurităţii este de a educa mamele cu privire la anumite stiluri de viaţă ce ridică probabilitatea unei naşteri premature şi de a determina găsirea resurselor financiare pentru dotarea tuturor maternităţilor cu aparatura necesară acestor copii speciali.

• Ziua internațională a studenților

  Ziua internaţională a studenţilor este marcată, în fiecare an, la 17 noiembrie.

  Ziua de 17 noiembrie a fost declarată oficial Ziua internaţională a studenţilor în anul 1941 de către Consiliul Internaţional al Studenţilor pentru a comemora evenimentele din 1939, desfăşurate la Praga. În 1939, ocupanţii nazişti din Cehoslovacia au suprimat, în Praga, o demonstraţie a studenţilor de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Caroline, ce marca momentul creării unei Republici Cehoslovace independente. În urma suprimării demonstraţiilor, un număr de nouă studenţi au murit, iar peste 1.200 au fost trimişi în lagăre de concentrare.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf.Ier Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; 

Sf Cuv Lazar Zugravul 

Sf.Ier Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul

S-a născut în Neocezareea Pontului, aproape de Armenia, din părinţi bogaţi. Sfântul Grigorie a trăit în timpul împăratului Aurelian (270-275). După moartea tatălui său, când Grigorie avea 14 ani, creşterea lui a rămas în grija mamei, care l-a trimis la dascăli de seamă, unde a învăţat limba latină şi arta oratoriei.

În Alexandria, Grigorie şi fratele său, Atinodor, au fost, timp de trei ani, ucenicii lui Origen (185-254). Tot aici, Grigorie a învăţat medicina. După ce s-a convertit la creştinism şi s-a botezat, s-a retras într-un loc pustiu. Pentru calităţile sale deosebite, Grigorie a fost ales şi hirotonit episcop al Neocezareei.

În timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Deciu (250-253), Sfântul Grigorie i-a sfătuit pe creştini să fugă şi să se ascundă, ca nu cumva, înfricoşându-se de cruzimea chinurilor, să se lepede de credinţă. Pentru credinţa lui puternică şi viaţa curată, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Grigorie cu darul facerii de minuni şi de aceea a primit numele de Taumaturgul, adică făcătorul de minuni.

Nu se ştie anul în care a murit (270 sau 271), dar pe patul de moarte a zis: „Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!”.

Troparul, glas 8:
Întru rugăciuni priveghind, la lucrările minunilor răbdând, asemenea numire cu îndreptările ai câştigat. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Părinte Grigorie, să lumineze sufletele noastre, ca să nu adormim în moarte cu păcate.

 Viața Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareii Pontului

• • 

    Viața Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareii Pontului

    Viața Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareii Pontului

Cu învățăturile sale și cu facerea de minuni, aducând către Dumnezeu pe locuitorii Neocezareei, precum și toate hotarele cele dimprejurul ei, Sfântul Grigorie a curățit-o de jertfele idolești, sfințind-o cu jertfa cea fără de sânge.

Sfântul Grigorie s-a născut în slăvita și marea cetate a Neocezareei din părinți necredincioși. Apoi, din copilărie rămânând orfan, a fost dat la învățături elinești, unde, învățând, a început să priceapă înțelepciunea cea desăvârșită, care este cunoștința adevăratului Dumnezeu; căci din făpturi cunoștea pe Făcătorul și se sârguia a-I bineplăcea Lui cu viață înțeleaptă.

Auzind învățătura Sfintei Evanghelii, îndată s-a făcut următor al ei. Apoi, luând botezul, viețuia întru desăvârșirea Evangheliei, adică întru curățenie și neagoniseală, lepădând toate deșertăciunile lumești și părăsind plăcerile trupului, își păzea curățenia fecioriei sale cu mare înfrânare, căci până la fericitul său sfârșit n-a cunoscut păcat trupesc. Astfel, s-a păzit pe sine de păcat și de necurăție pentru ca mai bine să placă lui Dumnezeu, Celui curat și fără de păcat, Care S-a născut din Preacurata Fecioară. Aceluia dăruindu-se din tinerețe, sporea cu ajutorul Lui din putere în putere și din bunătăți în bunătăți și umblă în calea vieții fără prihană.

De aceea era iubit de Dumnezeu și de oamenii buni, iar de cei răi era urât. Căci, fiind mulțime de tineri ca să învețe înțelepciunea filosofiei și a medicinei și învățând el împreună cu aceia, fiind încă tânăr, au început să-l urască pentru viața lui plină de înțelepciune și fără prihană. Căci aceia, fiind robiți de neînfrânare și de patimi, trăiau în necurăție, intrând prin casele de desfrânare, după cum era obiceiul tinerilor pagini. Iar Sfântul Grigorie, fiind tânăr creștin, se abătea de la orice cale necurată și ura fărădelegea. Precum este crinul în mijlocul spinilor, așa înflorea el cu curățenia în mijlocul celor necurați.

Fiind cunoscută multora viața sa cea curată și fără de prihană, mulți filosofi dintre cei mai renumiți și unii cetățeni îl cinsteau și-l lăudau mult. Iar cei de o vârstă cu el, neputând să privească spre un tânăr ca acesta, care întrecea cu înfrânarea și curățenia nu numai pe cei tineri, ci și pe cei bătrâni, s-au gândit să-i aducă necinste în popor, cum că ar trăi în necurăție ca și alții, ca astfel să strice numele lui cel bun cu care era lăudat de toți. Deci au îndemnat asupra lui o desfrânată ca să grăiască fărădelege despre acest drept și să-i scoată nume rău tinărului cel nevinovat și curat cu inima.

Odată, pe când era sfântul într-un loc cu niște filosofi vestiți și cu dascălii cei mai de frunte vorbind împreună, s-a apropiat de dânsul desfrânată, îndemnată de cei de o vârstă cu el, cerând fără rușine plată pentru păcatul trupesc ce zicea că l-ar fi săvârșit cu dânsa. Auzind aceasta, toți se mirau, iar unii dintr-înșii s-au tulburat, crezând că este lucru adevărat. Alții însă n-au crezut cuvintele aceleia, știind pe Grigorie că este curat și înțelept și o alungau pe acea desfrânată fără de rușine. Ea însă, strigând cu glas mare, supăra pe sfântul să-i dea plată pentru desfrânare. Sfântul Grigorie s-a rușinat, auzind niște cuvinte ca acelea fără de rușine și neadevărate de la acea femeie cunoscută ca desfrânata de o mulțime de oameni cinstiți, ba chiar ca o fecioară curată se rumenea la față.

Sfântul, fiind fără de răutate și blând, nu i-a zis nimic aspru, nici n-a arătat vreun fel de mânie, nici nu se îndrepta și nici nu punea înainte martori ai nevinovăției sale. Apoi cu blândețe a zis către un prieten al său: „Dă-i degrabă prețul pe care îl cere ca să se ducă de la noi și să nu ne supere mai mult”. Iar prietenul lui îndată i-a dat cât a cerut, răscumpărând pe Grigorie de nevinovată rușine.

Însă Dumnezeu, Care este în cer martor credincios a descoperit acea nedreptate, trimițând un duh necurat asupra acelei desfrânate fără de rușine și mincinoasă. Astfel, când a luat în mâinile sale plata cea nedreaptă, îndată a primit pedeapsă cumplită, căci a năvălit divolul asupra ei și a început s-o chinuie înaintea tuturor. Apoi acea necurată femeie a căzut la pământ și strigă cu glas înfricoșat și tremura cu tot trupul, scrâșnind din dinți și tăvălindu-se, încât cei ce erau acolo de față s-au umplut de mare frică, văzând grabnica și cumplita izbândă pentru nevinovatul tânăr. Deci, n-a încetat diavolul a o chinui, până când Sfântul Grigorie n-a făcut rugăciune cu sârguință către Dumnezeu pentru dânsa și a gonit pe diavoli. Așa a fost începutul sfințeniei și minunilor lui, încă din tinerețe, lucru de care se minunau cei bătrâni.

Deci, avea el acolo un prieten care se numea Fermian și era de neam din Capadocia, bine priceput și cu obiceiuri bune. Aceluia i-a descoperit Sfântul Grigorie gândul inimii sale, cum că voiește să lase toate și să slujească lui Dumnezeu. Deci l-a aflat și pe Fermian având același gând și pe aceeași cale voind a călători împreună cu dânsul. Sfătuindu-se împreună, au lăsat amândoi filosofia cea din afară și, ieșind din școlile elinești, s-au dus să învețe înțelepciunea creștinească și tainele dumnezeieștii Scripturi. În acea vreme Origen, care până atunci nu căzuse în eres, era dascăl preaslăvit între creștini. Deci, mergând Sfântul Grigorie către Origen împreună cu prietenul său Fermian, s-au pus pe învățătură și au petrecut la dânsul vreme îndelungată. Apoi s-a întors în patria sa, Neocezareea.

Cetățenii Neocezareei și toți cunoscuții, văzând înțelepciunea lui cea mare, voiau să-l aibă între dânșii ca pe un cetățean cinstit și îndreptător al cetății. El însă, fugind de mândria și de slavă lumească cea deșartă și de cursele vrăjmașului cele cu multe împletituri ce sunt în lume, a ieșit din cetate și din patria sa și s-a sălășluit în pustie, viețuind cu înfrânare. Iar nevoințele și ostenelile lui, numai singur Dumnezeu le știe, Cel ce a zidit inimile noastre și înțelege toate lucrurile.

Petrecând Sfântul Grigorie în pustie și îndeletnicindu-se în gândiri către Dumnezeu, fericitul Fedim, episcopul cetății Amasiei din Capadocia, aflând despre dânsul, voia să-l scoată din pustie spre ajutorul Bisericii lui Hristos și să-l pună arhiereu și învățător, pentru că mai înainte vedea în dânsul darul lui Dumnezeu cum că are să fie mare stâlp al Bisericii și întăritor al credinței.

Având Sfântul Grigorie darul mai înainte vederii și cunoscând că episcopul vrea să-l ia din pustie spre slujba Bisericii, se ascundea dinaintea lui, judecându-se a fi nevrednic de o asemenea treaptă și umbla din loc în loc prin pustie ca să nu-l poată afla. Dar fericitul Fedim îl căuta cu sârguință și cu rugăciuni îl chemă din pustie la dânsul. Însă, neputând despărți de pustie pe iubitorul de pustie și a-l aduce în cetatea Amasiei pentru hirotonie, a făcut un lucru străin și neobișnuit. Fiind îndemnat de Duhul lui Dumnezeu și aprins cu râvnă pentru Sfânta Biserică, n-a ținut seama că Grigorie nu a venit acolo la dânsul și că nu puțină depărtare este între dânșii, fiindcă de la cetatea Amasiei până la pustia aceea unde viețuia Sfântul Grigorie era cale de trei zile.

Episcopul Fedim, neținând seama de depărtarea aceea dintre dânșii, a sfințit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei, deși nu venise el acolo de față. Căci, căutând către Dumnezeu, a zis: „Tu, Cela ce toate le știi, Dumnezeule, și toate le poți, caută în ceasul acesta spre mine și spre Grigorie, și săvârșește cu darul Tău, hirotonisirea lui”. Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind de față. Despre aceasta mărturisește Sfântul Grigorie de Nișă, care a scris viața acestui sfânt, fapt ce se întărește și în canonul din Minei, în pesna a cincea, adeverind astfel: „Stătătorul înaintea lui Dumnezeu, Fedim, fiind aprins de râvnă, te-a uns pe tine, părinte, nefiind tu de față, bizuindu-se pe bună ta credință și pe viața ta cea curată, grăitorule de Dumnezeu, Grigorie”. În acest chip minunat, fericitul Fedim a săvârșit hirotonia lui Grigorie; deci și nevenind el, s-a supus a primi cârma Bisericii. Căci cum putea a se împotrivi voii dumnezeiești? Însă mai întâi a făcut rugăciune, cerând de sus ajutor pentru un lucru dumnezeiesc ca acesta.

În acea vreme începea eresul lui Pavel de Samosata, pentru care Sfântul Grigorie, fiind întru nepricepere, se rugă cu sârguință lui Dumnezeu și Maicii Sale, ca să-i arate credința cea adevărată. Într-o noapte, rugându-se mai cu sârguință, i s-a arătat Preacurata Fecioară Maria, strălucind ca soarele, împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care era îmbrăcat în veșminte arhierești. Arătând Preacurata Fecioară cu mâna spre Sfântul Grigorie, a poruncit Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să-l învețe taina Sfintei Treimi și cum se cade a crede drept. Deci, în puțină vreme, Sfântul Grigorie a fost învățat, din porunca Maicii Domnului, de către Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu mari taine dumnezeiești și a pătruns adâncul înțelepciunii.

Acestea erau cuvintele descoperirii grăite de Sfântul Ioan: „Unul este Dumnezeu, Părintele Cuvântului Celui viu, al învățăturii celei ipostatice, al puterii și al tainei celei veșnice, născătorul desăvârșit al Celui desăvârșit, Tatăl Fiului, Cel Unul născut. Unul Domnul, Unul dintru Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănarea și chipul Dumnezeirii; Cuvântul lucrător, înțelepciunea care ține alcătuirea celor ce sunt și puterea cea făcătoare a toată făptura; Fiul Cel adevărat al Părintelui Celui adevărat, Fiul Cel nevăzut al Părintelui Celui nevăzut, Cel desăvârșit al Celui desăvârșit; Cel fără de moarte și veșnic al Celui veșnic.

Unul Duhul Sfânt, Care are ființă de la Tatăl și prin Fiul este arătat oamenilor; chipul cel desăvârșit, viața, pricina celor ce viețuiesc, izvor sfânt, sfințenia care dă sfințenie, întru care se descoperă Dumnezeu Tatăl, Care este mai presus de toate, și Dumnezeu Fiul prin Care sunt toate. Treimea cea desăvârșită, Care cu slavă, cu veșnicia și cu împărăția nu se desparte, nici se depărtează; căci nici nu este ceva zidit sau făcut în Sfânta Treime, nici adaos, adică să fie ceva ce n-ar fi fost mai întâi și după aceea să fi venit. Nici Fiul n-a fost cândva să nu fi fost întru Tatăl, nici Duhul întru Fiul, că neprefăcută și neschimbată este Treimea, totdeauna aceeași”.

Aceste cuvinte care au fost grăite de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, după vedenia aceea, le-a scris Sfântul Grigorie cu mâna sa și a fost păstrată acea scrisoare multă vreme, până la stăpânirea agarenilor, adică a turcilor, în Biserica Neocezareei. Apoi sculându-se, s-a dus la Neocezareea. Atunci toată cetatea aceea era întru întunericul închinării la idoli, fiind acolo mulțime de idoli și de capiști idolești. Acolo se aduceau mulțime de jertfe idolilor, încât tot văzduhul era plin de mirosuri ce ieșeau din dobitoacele înjunghiate și arse ca jertfă; numai câteva suflete de creștini erau în cetatea aceea, ce avea atâta mulțime de popor.

Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale a avut prilej să dea de o capiște idolească. Era atunci seară și căzuse o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capiște idolească, împreună cu călătorii și a rămas într-însa. Acolo erau mulți idoli în care viețuiau draci și se arătau aievea slujitorilor lor și vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, își săvârșea obișnuitele sale rugăciuni de miezul nopții și de dimineață, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idolești. Iar dracii, înfricoșându-se de semnul Sfintei Cruci și de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiștea și au fugit.

Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie și-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalți călători, iar popa cel idolesc a intrat în capiște, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci căci fugiseră de acolo. Dar, deși aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obișnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capiște. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăși la locul lor. Dar ei de departe strigau, zicând: „Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea”. Auzind acestea slujitorul, a alergat către Sfântul Grigorie și, ajungându-l, l-a oprit, strigând la el cu mânie, de ce a îndrăznit să intre în capiștea zeilor lor, fiind creștin, căci pentru această pricină zeii au urât locul acela. Apoi slujitorul s-a dus de acolo, îngrozind pe Sfântul cu judecată împărătească, vrând ca îndată să-l ducă cu sila către chinuitor.

Sfântul Grigorie, potolind mânia lui cu cuvinte blânde și înțelepte, a zis mai pe urmă: „Astfel este Dumnezeul meu, că și dracilor poruncește, și mie mi-a dat putere asupra lor, încât și ei mă ascultă”. Iar slujitorul, auzind acestea, și-a potolit mânia, și a rugat pe Sfântul să poruncească zeilor să se întoarcă iar la locurile lor. Iar Sfântul, luând o bucățică de hârtie din cărticica sa, a scris pe dânsa aceste cuvinte: „Eu, Grigorie, îți poruncesc, satano, intră!”. Și a dat hârtiuța aceea slujitorului, poruncindu-i să o pună pe altarul necuraților zei. Apoi îndată s-au întors dracii în capiște, vorbind cu el ca și mai înainte.

Slujitorul s-a înspăimântat, minunându-se de o putere dumnezeiască ca aceea care era în Sfântul Grigorie, căci poruncește dracilor cu cuvântul și-l ascultă pe el. Apoi iarăși a alergat după dânsul și, ajungându-l, fiindcă încă nu ajunsese în cetate, l-a întrebat de unde are o putere ca aceea, încât și zeii lor păgânești se tem de dânsul și-i ascultă porunca lui. Iar Sfântul Grigorie, văzând inima slujitorului lesne de înduplecat către sfânta credință, a început a-i spune despre Unul adevăratul Dumnezeu, Care pe toate le-a zidit cu cuvântul. Și astfel îi spunea taina sfintei credințe ortodoxe.

Pe când vorbeau ei, mergând pe cale, popa idolesc a rugat pe Sfântul Grigorie să facă vreo minune spre arătarea mai cu dinadinsul a credinței sale. Atunci s-a întâmplat că era acolo o piatră mare, ca un munte, pe care nici un fel de putere omenească nu putea să o miște din loc. Acelei pietre i-a poruncit Sfântul Grigorie, cu numele lui Hristos, să se miște din locul său. Atunci piatra singură de sine mergea în alt loc, unde voia popă, încât l-a cuprins frica de acea minune preaslăvită și a mărturisit că Unul este Adevăratul și Atotputernicul Dumnezeu, Cel propovăduit de Sfântul Grigorie și nu este altul afară de El. Acel fapt s-a vestit pretutindeni, încât în Neocezareea a știut tot poporul despre minunile Sfântului Grigorie și despre stăpânirea lui peste draci. Și s-a înștiințat toată cetatea de venirea lui, mulțime de popor ieșindu-i întru întâmpinare, vrând a-l vedea. Căci auziseră despre dânsul că a mutat în alt loc numai cu cuvântul acea piatră mare și că poruncește zeilor și-l ascultă pe dânsul.

Sfântul Grigorie, intrând în cetate, a aflat numai șaptesprezece suflete de credincioși, iar ceilalți oameni se închinau idolilor celor fără suflet și slăveau pe diavoli. Deci se ruga lui Dumnezeu în ascunsul inimii sale să caute spre zidirea Sa și să lumineze atâta mulțime de popor care rătăcește și să-l întoarcă pe calea mântuirii. El a fost primit în casa unui bărbat cinstit, fiind cel mai de frunte din cetate, cu numele de Musonie; și petrecea acolo, învățând pe oameni cunoștința adevăratului Dumnezeu, în care sporea cu ajutorul Lui, încât nu trecea nici o zi fără câștigarea sufletelor omenești. Căci se adună și Sfântul Grigorie în casa lui Musonie, cu mulțime de popor, cu femeile și cu copiii lor, ca să audă învățătura și să vadă vindecările și minunile ce se făceau de către dânsul, izgonind din oameni duhurile cele viclene. De aceea din zi în zi se adăuga și se înmulțea numărul credincioșilor. Apoi, în puțină vreme, a zidit o biserică preaminunată din averea oamenilor care au crezut în Domnul. Căci ei, tot ce aveau dădeau Sfântului pentru zidirea bisericii și își deschideau vistieriile lor pentru împodobirea casei Domnului, pentru hrana săracilor și trebuința bolnavilor, oricât ar fi fost de trebuință.

Deci cuvântul lui Dumnezeu sporea în Neocezareea și sfânta credință se înmulțea, iar închinarea idolilor dispărea și se pustiau capiștile lor cele urâte, idolii se zdrobeau, iar numele Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos era preamărit în Neocezareea, unde se săvârșeau prin Sfântul Grigorie, cu puterea lui Dumnezeu, minuni prea mari și înfricoșate.

Doi frați, după moartea tatălui lor, au rămas moștenitori ai unei mari avuții pe care au împărțit-o între dânșii. Apoi mai aveau și un iezer mare, pentru care se sfădeau căci fiecare dintre dânșii dorea să-l aibă singur întreg; deci și-au ales ca judecător pe făcătorul de minuni, Grigorie. Mergând Sfântul către dânșii la iezer, voia să facă pace între ei, dar n-a sporit nimic cu cuvintele pentru că amândoi erau neînduplecați și nu voiau să se lase unul pe altul să aibă parte de iezer. După multă sfadă voiau să facă chiar război între dânșii, pentru că în amândouă părțile era popor mult și de-abia a putut Sfântul să-i potolească în acea zi să nu facă război.

Făcându-se seară s-au dus pe la casele lor, amânând războiul pe a doua zi, iar Sfântul a rămas singur lângă iezer și, petrecând toată noaptea în rugăciuni, a poruncit iezerului, în numele Domnului să se usuce de tot și să nu rămână nici picătură de apă și nici tină într-însul, ci să fie pământ bun de arăt și de semănat. Deci s-a făcut așa, căci deodată nu se știe unde s-a ascuns apa și s-a făcut pământ uscat.

A doua zi, venind frații la iezer cu mulțime de oameni înarmați ca să facă război, n-au aflat în locul unde era iezerul nici o picătură de apă și, ca și cum n-ar fi fost niciodată apă acolo, au aflat pământ înverzit. Mirându-se de aceasta, frații s-au împăcat între dânșii, iar toți oamenii preamăreau pe Dumnezeu.

Astfel de judecată dreaptă a făcut făcătorul de minuni, căci acolo unde nu putea să fie pace între frați și era aproape a se face război, a uscat iezerul cu apă ca să nu se ia dragostea lor dintre frați.

În pământul acela este un râu ce se numește Licos, care primăvara se umplea cu apă, încât ieșea din matca sa și, vărsându-se în satele, câmpiile, grădinile și livezile care erau în apropiere, făcea mare pagubă semănăturilor și poporului. Auzind poporul care trăia pe marginea râului aceluia, despre Sfântul Grigorie al Neocezareei, făcătorul de minuni, cum că are stăpânire peste ape - căci aflaseră că a poruncit iezerului celui mare și s-a uscat -, s-au adunat toți de la mic la mare și, mergând la Sfântul, au căzut la picioarele sale, rugându-l să fie milostiv și să potolească pornirea râului, care atunci, mai mult ca oricând, vărsase și înecase multe sate. Iar Sfântul a zis către dânșii: „Singur Dumnezeu a pus hotar apelor și nu pot să curgă altfel, decât numai așa precum le-a poruncit El”. Iar ei supărau pe Sfântul cu rugămintea. Deci Sfântul, văzând necazul lor, a mers împreună cu ei la râul acela.

Venind la malurile care formau albia râului când nu era revărsat, a înfipt acolo toiagul său, zicând: „Hristos îți poruncește ție, râule, ca să nu mai ieși din hotarele tale, nici să-ți mai verși apele mai departe, ci să curgi între aceste maluri cu rânduială”. Apoi îndată toiagul cel înfipt a crescut stejar mare, iar apele s-au adunat cu rânduiala în mijlocul malurilor. De atunci, niciodată nu s-a mai revărsat râul acela ci, când se înmulțeau apele și se apropiau de stejar, îndată se întorceau înapoi și nu mai înecau holdele oamenilor.

Odată acest sfânt făcător de minuni a vrut să zidească o biserică la un loc frumos, aproape de un munte. Începând el a pune temelia, locul era strâmt și nu putea să-l mai lărgească din cauza muntelui aceluia. Deci, Sfântul a stat la rugăciune. Și, rugându-se din destul, a poruncit muntelui, în numele lui Iisus Hristos, să se miște și să se îndepărteze de la locul său, cât trebuia pentru lărgirea bisericii. Apoi îndată s-a cutremurat muntele și, mișcându-se, s-a depărtat făcând destul loc pentru lărgimea temeliei bisericii. Astfel era credința acestui plăcut al lui Dumnezeu, încât muta și munții. Mulți dintre necredincioși, văzând o astfel de minune, se întorceau către Domnul și se botezau de către Sfântul; iar vestea despre dânsul străbătea pretutindeni pentru minunile cele mari pe care le făcea cu puterea lui Dumnezeu, de care era plin.

Oarecând, fiind Sfântul Grigorie în cetatea Comani pentru alegerea episcopului - când a fost ales un bărbat vrednic, adică Sfântul Alexandru, care mai pe urmă s-a învrednicit cununii mucenicești -, întorcându-se el de acolo, oarecare din necredincioșii evrei au vrut să râdă de Sfântul, zicând că nu are întru el Duhul lui Dumnezeu. Astfel, ei au pregătit un lucru întru acest chip: pe calea pe unde avea să meargă Sfântul, au pus un evreu gol între dânșii, ca și cum ar fi fost mort, iar ei se prefăceau că s-ar tângui pentru el. Când Sfântul a trecut pe lângă dânșii, au început să-l roage să arate milă spre acel mort și să-i acopere trupul. Iar el, dezbrăcând haina sa cea de deasupra și, dând-o lor, s-a dus. Ei, însă, au început a râde și a batjocori pe Sfântul, zicând: „De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că nu zace un om mort, ci unul viu”. Și au început a-l striga pe cel culcat ca să se scoale. Dar Dumnezeu a întors asupra lor o batjocoră ca aceea, căci într-adevăr a rămas mort tovarășul lor. Iar lor, părîndu-li-se că a adormit, îl loveau peste coaste ca să-l trezească, strigându-l cu mare glas, dar el nu le da nici un răspuns, căci adormise somnul cel veșnic. Deci, văzându-l mort, râsul lor s-a schimbat într-o adevărată tânguire și și-au îngropat mortul lor.

Când s-a pornit prigoană asupra creștinilor, în vremea împărăției necredinciosului Dioclețian, a ieșit poruncă împărătească în toate locurile, ca toți creștinii să fie siliți către închinarea idolilor, iar cei ce nu se vor pleca poruncii împărătești, să fie chinuiți și omorâți. Atunci Sfântul Grigorie a sfătuit turma să să se ascundă, adică cei ce nu au putere și darul lui Dumnezeu pentru răbdarea chinurilor celor cumplite, că nu cumva, dându-se cineva cu îndrăzneală chinuitorilor și văzând muncile cele înfricoșate, îndată să se sperie și, neputând răbda acele chinuri, să cadă din credința în Dumnezeu. „Căci mai bine este, zicea el, a se ascunde puțină vreme și a aștepta chemarea și ajutorul Domnului Dumnezeu către nevoința cea mucenicească, decât să lepede credința”.

Sfătuind astfel pe cei credincioși, s-a sculat și, luând pe unul din diaconii săi, s-a dus în pustie și s-a ascuns de pagini. Venind prigonitorii împăratului în cetatea Neocezareei, îl căutau mai întâi pe Sfântul Grigorie, spre chinuire, ca pe cel ce era în partea aceea capul tuturor creștinilor și păstor al oilor celor cuvântătoare. Dar niște pagini, înștiințându-se despre dânsul că s-a ascuns într-un munte, au spus ostașilor și i-au dus pe dânșii până la muntele acela. Atunci ei au alergat cu sârguință la munte, ca niște câini gata să vâneze și ca niște lupi care vor să răpească oile. Iar Sfântul Grigorie, văzând că se apropie ostașii și nu este cu putință a mai fugi și a se ascunde de dânșii, a ridicat mâinile la cer, încredințându-se acoperământului lui Dumnezeu. Asemenea a poruncit și diaconului său să facă. Și stăteau amândoi cu mâinile întinse și se rugau, iar ostașii căutau pe Sfântul cu sârguință însă nu l-au aflat pentru că nu puteau să-l vadă, deși de multe ori au trecut pe lângă dânsul. Apoi, căutându-l destul, s-au întors.

Pogorându-se din munte, ostașii au zis către cei ce-i aduseseră pe dânșii: „N-am aflat pe nimeni în muntele acesta, decât doi copaci stând nu departe unul de altul”. Iar unul dintre dânșii, înțelegând minunea ce s-a făcut, i-a lăsat și a alergat el însuși la munte. Apoi, aflând pe Sfântul și pe diaconul stând la rugăciune, a căzut la picioarele lui, dorind să se facă creștin, ceea ce a și dobândit. Astfel s-a făcut din prigonitor, rob al lui Hristos și de atunci se ascundea împreună cu ceilalți creștini.

Odinioară, Sfântul Grigorie, săvârșindu-și obișnuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, s-a tulburat foarte tare și a stat neclintit mult timp tăcând, ca și când ar fi privit la o priveliște de umilință. După mai multă vreme s-a luminat la față și, umplându-se de bucurie, a început cu mare glas a mulțumi lui Dumnezeu și a cânta cu glas de prăznuire, zicând: „Binecuvântat este Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor”. Apoi l-a întrebat diaconul, zicând: „Care este pricina schimbării tale, Părinte, că adineauri erai tulburat și acum te arăți vesel?”. Iar Sfântul i-a răspuns: „Am văzut, fiule, o vedenie minunată cu un copil mic, luptându-se cu diavolul cel mare și, biruindu-l pe diavol, l-a aruncat la pământ”.

Iar diaconul nu a înțeles cele grăite și iarăși a zis Sfântul: „Un copil creștin cu numele Troadie a fost adus la judecată înaintea prigonitorului, și după multe și grele chinuri a fost omorât pentru Hristos, iar el acum merge la cer cu prăznuire. Deci eu mai întâi eram tulburat, căci mă temeam că nu cumva să-l biruie chinurile și să se lepede de Hristos. Dar acum, văzându-l săvârșindu-și nevoința muceniciei și mergând către cer, mă bucur”. Diaconul, auzind acestea, se miră cum vede Sfântul cele ce se petrec departe, ca și cum ar fi aproape și slăvea pe Dumnezeu, Cel ce dă plăcuților Lui astfel de daruri.

Încetând prigoana, Sfântul s-a întors la scaunul său și, iarăși adunându-și turma să, bine o păzea. Apoi a așezat să se prăznuiască pomenirea Sfinților Mucenici care au pătimit în vremea prigoanei ce a fost atunci, iar slava lui Hristos se întindea și închinarea la idoli se pierdea prin sârguință Sfântului Grigorie care n-a încetat ostenindu-se întru bună vestire a lui Hristos până la sfârșitul vieții. Apoi, cu învățăturile sale și cu facerea de minuni, aducând către Dumnezeu pe locuitorii Neocezareei, precum și toate hotarele cele dimprejurul ei, a curățit-o de jertfele idolești, sfințind-o cu jertfa cea fără de sânge.

Ajungând la adânci bătrâneți s-a apropiat de fericitul sfârșit și la sfârșitul vieții a întrebat pe cei ce stăteau înaintea lui: „Câți necredincioși se mai află încă în Neocezareea?”. Și i-au răspuns că numai șaptesprezece se mai află, care se mai țin de închinarea la idoli, iar cetatea întreagă crede în Hristos. Atunci Sfântul a zis: „Slavă lui Dumnezeu căci, atunci când am venit eu în Neocezareea la episcopie numai șaptesprezece creștini am aflat, toată cetatea fiind idolatră. Iar acum, mergând către Dumnezeu, rămân atâția necredincioși câți credincioși s-au aflat întâi, căci acum toată cetatea este a lui Hristos”.

Acestea zicând, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel a viețuit Sfântul Grigorie făcătorul de minuni al Neocezareei, cu plăcere de Dumnezeu și bine s-a săvârșit. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să dea Domnul, să dobândim și noi sfârșit bun. Amin.

Sfântul Ierarh Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului

Cel între sfinți, părintele nostru Ghenadie I, a trăit în secolul al V-lea și a slujit ca Patriarh al Constantinopolului între anii 458-471. Printre altele, este cunoscut și pentru faptul de a fi fost un adept al școlii antiohiene de exegeză.

Sursa principală pentru cele ce se știu despre viața Sf. Ghenadie este cartea „Grădina sufletelor”, scrisă de sfinții Sofronie și Ioan, călugări la mănăstirea Salamina, de lângă Alexandria.

Ghenadie era preot în Constantinopol când, după moartea patriarhului Anatolie în anul 458, a fost ales să îi succeadă acestuia pe tronul Bisericii din Constantinopol ca Patriarh, fiind sprijinit de împăratul Leon I „cel Mare” (457-474).

Încă de la începutul păstoririi, Ghenadie și-a dovedit zelul său pentru credința creștină și pentru menținerea disciplinei monahale și a clerului, disciplină care slăbise în acea perioadă. Se distingea prin blândețea lui, toleranță, puritate și abstinență.

După cum relata Theodorus Lector (Theodoros Anagnostes) în a sa Historia Ecclesiastica, Sf. Ghenadie a hotărât ca nimeni să nu poată deveni membru al clerului până nu învăța Psaltirea pe de rost.

Sf. Ghenadie s-a străduit să elimine simonia (vânzarea și cumpărarea harului de a săvârși slujbe bisericești, în locul dobândirii acestui har prin vrednicie), care era, din păcate, destul de răspândită în acea perioadă.

În anul 471 Sf. Ghenadie a adormit în pace, după ce păstorise timp de 13 ani Biserica din Constantinopol. 

Sfântul Cuvios Lazăr Zugravul 

A trăit în timpul împăratului iconoclast Teofil. A venit din ţara Cazarilor, de lângă Muntele Caucaz, unde se născuse, la Constantinopol şi a intrat într-o mănăstire. Datorită talentului său artistic, în scurt timp a ajuns un pictor desăvârşit. În anul 829, împăratul Teofil a poruncit să fie ucişi toţi pictorii din împărăţie.

Astfel, Lazăr a fost supus supliciilor şi întemniţat. Auzind de suferinţa lui Lazăr, împărăteasa Teodora a mijlocit pentru scăparea lui, fiind un pictor cunoscut şi la curtea împărătească. Împăratul Mihail l-a trimis la Roma să ducă papei Benedict al III-lea mai multe daruri pentru biserica ‘Sfinţii Apostoli’ şi se pare că acolo a şi murit.

Viața Sfântului Cuvios Lazăr Zugravul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Lazăr Zugravul

    Viața Sfântului Cuvios Lazăr Zugravul

Acest sfânt, de mic copil s-a făcut monah și a învățat meșteșugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor și frescelor).

Acest sfânt, de mic copil s-a făcut monah și a învățat meșteșugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor și frescelor). Iar pe lângă viața aspră și înfrânarea ce întrebuința, se silea fericitul încă și spre milostenie. Pentru care a și primit harul preoției. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, și atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni și eutihieni și dioscoreni, ci și de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputință prin cuvânt a se spune. Ci și la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteștile și apostoleștile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Și, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăși a fost trimis la Roma pentru aceeași pricină; și în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, și așa și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăților, a fost așezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A.   PLĂCINTE; GUSTĂRI

Spanac în foi de plăcintă

·       1 kg spanac

·       2 linguri margarină

·       ½ kg foi de plăcintă

·       Sare piper măcinat

Spanacul fiert, scurs şi tocat se înăbuşe în margarină cu sarea şi piperul.

          Foile de plăcintă se ung cu ulei şi se împart în patru părţi, la fel şi spanacul.

          Se pune la marginea fiecărui grup de foi de plăcintă spanac sub formă de sul şi apoi se rulează foile, obţinând patru rulouri care se aşază în tava unsă cu margarină sau cu ulei şi se dau la cuptor la foc potrivit să se rumenească.

 

 

B.  SALATE

Salată de andive

·       500 g andive

·       40 g ulei

·       75 g lămâie

·       Sare

Andivele se spală, se îndepărtează frunzele veştede, se desfac frunzele sănătoase şi se taie fâşii.

          Din ulei, zeamă de lămâie şi sare se prepară un sos ce se toarnă peste andive, într-o salatieră.

          Atenţie, salata de andive se va consuma imediat ce a fost pregătită.

 

 

C.  SOSURI

Sos vinegret

Într-un castron se pun 3 linguri ulei, 1 lingură oţet, sare şi piper după gust şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până se emulsionează şi devine lăptos.

     Se poate adăuga şi pătrunjel verde.

     Se utilizează la salate de legume crude sau fierte.

 

 

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă oltenească de praz cu zeamă de varză

·       1,5 kg praz

·       300 g roşii

·       100 g morcovi

·       100 g albitură

·       100 g fidea de post (fără ou)

·       2 legături verdeaţă

·       50 g făină

·       200 g ulei

·       1,5 l zeamă de varză

·       Sare

Prazul se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

          Se adaugă zarzavatul tăiat julien şi se mai călesc împreună câteva minute.

          Se stinge cu apă şi se pune la fiert.

          Făina se rumeneşte într-o cratiţă cu restul de ulei, se stinge cu roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cuburi şi se adaugă la ciorbă.

          Când zarzavatul este aproape fiert se pune fideaua şi se mai fierbe cam 20 minute.

          Se adaugă zeama de varză ce a fost strecurată şi fiartă separat.

          Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

 

 

E.   MÂNCĂRURI

Musaca de vinete

·       ½ kg vinete

·       5 roşii coapte

·       1 ceapă tăiată mărunt

·       5 căţei usturoi tăiaţi mărunt

·       ½ ceaşcă ulei

·       Sare

·       Piper

·       1 linguriţă zahăr

·       1 legătură pătrunjel

·       ½ kg macaroane groase

·       Sos beşamel conform reţetei date

Se spală şi se taie vinetele în bucăţi lungi şi groase.

          Se sărează şi se lasă 30 minute în strecurătoare pentru a se scurge sucul dăunător.

          Se decojesc şi se taie mărunt roşiile.

          Se călesc ceapa cu usturoiul şi pătrunjelul în ulei şi se adaugă roşiile.

Se spală din nou vinetele şi se lasă să se scurgă bine, după care se prăjesc uşor în ulei încins.

          Se fierb macaroanele în apă sărată şi se strecoară bine.

Se pun jumătate din macaroane într-o formă tapetată cu ulei, peste ele o parte din sosul sosul beşamel, vinetele prăjite, restul de macaroane şi se acoperă cu restul de sos beşamel.

Se dă la cuptor potrivit 30 – 40 minute.

 

F.   DULCIURI

Desert din fructe crude

·       4 mere

·       1 pumn de stafide

·       4 linguri de zahăr

·       20 nuci măcinate

·       Lămâie

·       Frişcă vegetală

Se rad merele pe răzătoare fără coajă, se amestecă cu stafidele, zahărul, nucile măcinate, zeama de lămâie şi sucul de fructe.

          Compoziţia se pune în cupe şi se acoperă cu frişcă vegetală.

          Se serveşte rece.

 

 INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

Șerban Tassian, bariton

Șerban Tassian (n. 17 noiembrie 1909 - d. 8 august 1983) a fost un bariton român de renume european.

A studiat la conservatorul din București cu Gheorghe Folescu. Debutează în 1932, pe scena operei bucureștene în Trubadurul, de Verdi. În același an obține Premiul I la primul concurs internațional de la Viena. Apoi urmează turnee atât în țară, cât și în străinătate (Polonia, Viena, Frankfurt...).

Din 1941 până în 1944, are un angajament la Opera din Viena, unde, împreună cu Valentina Crețoiu și Dinu Bădescu, constituie un trio celebru în Boema, de Puccini, operă care s-a numit atunci "Boema de aur". Direcțiunea Operei din Viena a trimis o telegramă Operei române în revista "Timpul" din 27 mai 1941 în care spunea: "Cei trei artiști ai dumneavoastră-Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu și Șerban Tassian, au avut aci, grație calităților proeminente, succese senzaționale. Vă felicit pentru asemenea cântăreți".

A apărut în foarte multe roluri principale în opere printre care Boema, Tosca, Trubadurul, Traviata, Evgheni Oneghin, Lucia din Lammermoor, Don Pasquale, Faust, Don Giovanni, Flautul fermecat, Bărbierul din Sevilla, Rigoletto, Otello, Maeștrii cântăreți din Nüremberg etc.

Soprana Teodora Lucaciu

Am văzut-o numai în spectacole şi, mai ales, în cele în care îl avea printre parteneri şi pe Nicolae Constantinescu. Plecam impresionată de impactul emoţional pe care îl avea asupra mea. Era feminină şi caldă în Mimi din Boema, inocentă şi fragilă în Margareta din Faust, pasională şi hotărâtă în Nedda din Paiaţe,tulburătoare în Liù  din Turandot,  înduioşătoare în Cio-Cio-San din Madama Butterfly. Gingaşa gheişă din opera pucciniană – trăită de ea – îmi seca izvorul lacrimilor.

 Am admirat-o de la distanţă, până în anul 1976 când a cântat pentru ultima oară în Bucureşti Faust de Gounod. Am aflat ulterior că Tolica (aşa i se spunea) fusese invitată de Edgar Palacios (directorul unui Conservator din Ecuador) să cânte în oraşul Loja. Un simplu concert s-a transformat într-o şedere definitivă, deoarece Teodora Lucaciu se stabileşte la Machala (capitala provinciei El Oro) unde înfiinţează Institutul de Muzică “W.A. Mozart”, la care preda canto, pian şi istoria muzicii.Cu opt zile înainte de a împlini 60 de ani, adică în 9 noiembrie 1986, moare suspect şi fulgerător. Se pare că nu un infarct i-a fost fatal ci otrava pe care securitatea i-a turnat-o în timpul unei recepţii, la Ambasada Română din Quito. Această idee este susţinută şi de balerinul şi coregraful Gelu Barbu în cartea Ritmul sentimentelor, iscălită de Antonio Pita Cardenes. Pe cine supărase această femeie frumoasă, această soprană sensibilă şi emoţionantă?…

 Teodora Lucaciu s-a născut la 17 noiembrie 1926, în comuna Vulcan de lângă Hunedoara, ca strănepoată a lui Vasile Lucaciu, rămas în istorie sub numele de „Leul din Şişeşti” pentru contribuţiile aduse la Unirea din 1918.Tatăl (Vasile) era revizor şcolar şi violonist, iar mama, funcţionară PTTR, cu o voce superbă. Atât Tolicăi cât şi fraţilor ei, Vasile şi Kato, părinţii le-au sădit, de mici, dragostea pentru muzică. Aşa se face că, în final, fratele cel mare ajunge pianist, compozitor şi dirijorul primei orchestre simfonice din Petroşani; celălalt, violoncelist, renunţă la instrument pentru Facultatea de Agronomie.Talentul său vocal este descoperit după liceu, de o Comisie de depistare a tinerelor talente, trimisă în Valea Jiului din partea Ministerului Afacerilor Interne. Aşadar, este angajată la Ansamblul M.A.I.; paralel începe studiile de canto la clasa lui Constantin Stroescu, la Conservatorul Ciprian Porumbescu. Teodora Lucaciu a fost laureata a cinci concursuri naţionale şi internaţionale de canto: Bucureşti 1954 (premiul I, Festivalul Mondial al Tineretului), Geneva 1956 (premiul al II-lea), Toulouse 1957 (premiul al II-lea), Moscova 1957 (Marele Premiu şi Medalia de Aur), Sofia 1961 (Marele Premiu şi Medalia de Aur). A absolvit cu nota 10 la toate disciplinele universitare şi a debutat în anul 1958, în Faust de Gounod. Glasul său intens şi dulce, armonios pe toată întinderea, cu nebănuite inflexiuni dramatice şi stări expresive, atrage publicul, numele ei fiind căutat pe afişele Operei, în distribuţiile vocal-simfonice sau în programele de radio şi televiziune. Erau prilejuri de întâlnire cu o muzica însufleţită, redată de o fiinţă naturală, cultivată şi de bun-gust. Alături de ea, orice partener era stimulat să-şi depăşească limitele, să devină mai implicat, mai cald, mai bun actor. A lăsat amintiri încă vii în toate rolurile amintite la început dar şi în: Micaela din Carmen, Tatiana din Evgheni Oneghin, Violetta din Traviata, Cherubino din Nunta lui Figaro, Desdemona din Otello, operetele Văduva veselă, Liliacul sau Frumoasa mea Doamnă. Colegele mele mai vechi din Televiziunea Română îmi povesteau că era o colaboratoare ideală în operă, operetă, muzică uşoară şi romanţe, extrem de telegenică, cu care se muncea uşor şi repede pentru că era harnică, ambiţioasă, inteligentă şi rafinată. Nimeni nu ştia să poarte o pălărie ca Teodora Lucaciu! Exemplele alb-negru găsite cu ea în arhiva de televiziune, în anul 2004 pentru o emisiune In memoriam, m-au fascinat. N-am mai găsit însă pe nimeni din famile sau dintre prietenii buni care să mi-o evoce. Aflasem că şi fratele ei Vasile Lucaciu o însoţise după un an de la plecarea ei, în Ecuador, devenindu-i acompaniator şi că, din familie, nu mai rămăsese în ţara decât fata acestuia, Cristina. Când scriu aceste rânduri, tocmai am citit cele câteva amintiri pe care nepoata le mai are despre celebra sa mătuşă, pe care a văzut-o în 1981 pentru ultima oară:

• Teodora Lucaciu a fost o fiinţă retrasă, fără prea mulţi prieteni, a cărei viaţă era necunoscută chiar şi familiei.
• Trăia intr-un apartament din cartierul Berceni.
• Îl iubea mult pe Codiţă, câinele său sârmos, fără de care nu pleca nicăieri, nici măcar în turnee.
• A condus cu plăcere un Ford Taunus vişiniu, până când un cal s-a năpustit asupra parbrizului său.
• A avut un ataşament deosebit pentru fratele Vasile cu care forma un duo renumit, Tola şi Ticu.
• Venea în fiecare an în România, numai în perioada vacanţelor.

Deşi două şcoli din Valea Jiului, o stradă din Petroşani  şi Casa de Căsătorii din acest oraş îi poartă numele, este aproape de necrezut că despre o interpretă atât de talentată şi iubită ca Teodora Lucaciu se găsesc atât de puţine informaţii în revistele şi dicţionarele de specialitate.

 Tare mi-aş fi dorit ca acest articol să fie mult mai lung!…

Luminiţa Constantinescu

GÂNDURI PESTE TIMP

DORIS LESSING

Doris Lessing
Date personale
Nume la naștere	Doris May Tayler
Născută	22 octombrie 1919[8][9][10][11]  Kermanshah, Iran
Decedată	17 noiembrie 2013 (94 de ani)[12][13][9][10]  Londra, Anglia, Regatul Unit
Cauza decesului	accident vascular cerebral
Căsătorită cu	Gottfried Lessing[*] (1944–1949)
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	scriitoare poetă romancieră[*] dramaturgă autobiografă[*] scenaristă eseistă scriitoare de science-fiction[*] prozatoare[*]
Pseudonim	Jane Somers
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Dominican Convent High School[*]
Mișcare/curent literar	Realism literar
Specie literară	științifico-fantastic
Opere semnificative	The Grass Is Singing[*] The Golden Notebook[*] The Good Terrorist[*] The Cleft[*] The Memoirs of a Survivor[*] A Ripple from the Storm[*]
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Premiul Somerset-Maugham[*] WH Smith Literary Award[*] Premio Grinzane Cavour[*][4] Premiul Memorial James Tait Black[*] David Cohen Prize[*][4] Premiul Literar al Prințesei Asturiilor[*][4] Premiul Médicis pentru literatură străină Premiul internațional al Cataloniei[*][5] Fellow of the Royal Society of Literature[*] Gold Order of Mapungubwe[*] Årets budeie[*][6] Trevipriset[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[7]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Doris Lessing născută Doris May Tayler (n. 22 octombrie 1919,^{[8][9][10][11]} Kermanshah, Iran – d. 17 noiembrie 2013,^{[12][13][9][10]} Londra, Anglia, Regatul Unit), a fost o romancieră, poetă, dramaturgă din Marea Britanie, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în anul 2007.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opere
• 3Traduceri în limba română
• 4Note
• 5Legături externe

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romane The Grass is Singing (1950) The Golden Notebook (1962) Briefing for a Descent into Hell (1971) The Summer Before the Dark (1973) Memoirs of a Survivor (1974) The Diary of a Good Neighbour (sub pseudonimul Jane Somers, 1983) If the Old Could... (sub pseudonimul Jane Somers, 1984) The Good Terrorist (1985) The Fifth Child (1988) Playing the Game (graphic novel, illustrated by Charlie Adlard, 1995) Love, Again (1996) Mara and Dann (1999) Ben, in the World (2000) – sequel to The Fifth Child The Sweetest Dream (2001) The Story of General Dann and Mara's Daughter, Griot and the Snow Dog (2005) – sequel to Mara and Dann The Cleft (2007) Alfred and Emily (2008) The Children of Violence series Martha Quest (1952) A Proper Marriage (1954) A Ripple from the Storm (1958) Landlocked (1965) The Four-Gated City (1969) The Canopus in Argos: Archives series Shikasta (1979) The Marriages Between Zones Three, Four and Five (1980) The Sirian Experiments (1980) The Making of the Representative for Planet 8 (1982) The Sentimental Agents in the Volyen Empire (1983) Opere The Making of the Representative for Planet 8 (music by Philip Glass, 1986) The Marriages Between Zones Three, Four and Five (music by Philip Glass, 1997) Teatru Each His Own Wilderness (three plays, 1959) Play with a Tiger (1962) Poezie Fourteen Poems (1959) The Wolf People - INPOPA Anthology 2002 (poems by Lessing, Robert Twigger and T.H. Benson, 2002)

Colecție de povestiri Five Short Novels (1953) The Habit of Loving (1957) A Man and Two Women (1963) African Stories (1964) Winter in July (1966) The Black Madonna (1966) The Story of a Non-Marrying Man (1972) This Was the Old Chief's Country: Collected African Stories, Vol. 1 (1973) The Sun Between Their Feet: Collected African Stories, Vol. 2 (1973) To Room Nineteen: Collected Stories, Vol. 1 (1978) The Temptation of Jack Orkney: Collected Stories, Vol. 2 (1978) Through the Tunnel (1990) London Observed: Stories and Sketches (1992) The Real Thing: Stories and Sketches (1992) Spies I Have Known (1995) The Pit (1996) The Grandmothers: Four Short Novels (2003) Cat Tales Particularly Cats (stories and nonfiction, 1967) Particularly Cats and Rufus the Survivor (stories and nonfiction, 1993) The Old Age of El Magnifico (stories and nonfiction, 2000) Non-ficțiune Going Home (memorii, 1957) In Pursuit of the English (1960) Prisons We Choose to Live Inside (eseu, 1987) The Wind Blows Away Our Words (1987) African Laughter: Four Visits to Zimbabwe (memorii, 1992) A Small Personal Voice (eseu, 1994) Conversations (interviu, ediat de Earl G. Ingersoll, 1994) Putting the Questions Differently (interviu, ediat de Earl G. Ingersoll, 1996) Time Bites (eseu, 2004) Autobiografie Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949 (1994) Walking in the Shade: Volume Two of My Autobiography, 1949 to 1962 (1997)

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• O coborâre în infern, Ed. Polirom, 2007, ISBN 978-973-46-0922-2
• Povestiri africane, traducere Irina Horea, Ed. Polirom, 2008, 648 pag, ISBN 978-973-46-0356-5
• Al cincilea copil , traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Ed. Polirom, 2008, 195 pag, ISBN 978-973-46-1106-5
• Memoriile unei supraviețuitoare, (2010), Ed. Polirom
• Carnetul auriu, (2011) , Ed. Polirom
• Mitra, (2011), Ed. Polirom.

Doris Lessing - Citate

POEZIE

Magda Isanos

Biografie

Nastere: 17 aprilie 1916, Iași
Deces: 17 noiembrie 1944, București)

Magda Isanos a fost o poeta, prozatoare și publicista romana.

S-a nascut in anul 1916, aprilie, 17, la Iasi, intr-o familie de medici. Se imbolnaveste la un an si sase luni de poliomielita, salvandu-se numai prin grija neistovita a mamei sale, dar ramanand cu o sensibilitate a sanatatii si o dificultate vizibila la mers.

Urmeaza Liceul Eparhial din Chisinau, dovedind o mare pasiune pentru limba romana, istorie si filosofie. in clasa a sasea a liceului, in 1932, publica primele poezii intr-o revista scolara, dar adevaratul debut este marcat de publicarea, in 3 martie 1934, in „Viata Basarabiei", a poeziei Ploaie.

Din toamna aceluiasi an incepe la Iasi studiile universitare; se inscrie initial la Facultatea de Litere si Filosofie, urmand in acelasi timp si cursurile Facultatii de Drept. Se consacra apoi definitiv acestei din urma facultati, pe care o incheie in 1938. in toata aceasta perioada a studentiei publica mult in „ Viata Basarabiei", „insemnari iesene", „ Cuget moldovenesc", „Pagini basarabene", mai ales poezie, dar si cronici literare. in anul 1939 se inscrie in Baroul de Iasi ca avocat stagiar. Ramane legata de poezie, de activitatea culturala si artistica in general, numele ei fiind ades intalnit in paginile diferitelor reviste, participand chiar nemijlocit la aparitia, la Iasi, a ziarului de informatii „Vointa", in 1941.

Este si anul cand suferinta poetei se agraveaza: la inceput certificatele medicale constata o boala de plamani, pentru ca, mai tarziu, sa fie specificata si o afectare cardiaca. Poeta isi continua totusi cu febrilitate activitatea, concretizata si prin aparitia primului volum, intitulat simplu Poezii, in 1943, la Iasi.

Se stinge din viata in Bucuresti, la 17 noiembrie 1944. in 1945 Editura Fundatiilor ofera Premiul pentru Dramaturgie acordat scriitorilor tineri cuplului Magda Isanos- Eusebiu Camilar pentru drama Focurile.

Intr-o fulguranta viata de om Magda Isanos a incercat implinirea prin poezie, proza scurta, tablete, critica literara, drama, traduceri. Poezia ei, parte dominanta si rezistenta a operei, este un permanent pariu cu timpul, pe care, inexorabil stiin-du-l, il provoaca mereu. Cu o constiinta a destinului asumata, ea incearca sa-l depaseasca prin poezie, si de aici se naste nota cea mai acuta, cea mai grava si mai maltator-umana a liricii sale. Este in poezia ei marea taina care trebuie mereu spusa, mereu rescrisa, spre impartasire, adresandu-se celor din jurul ei. Notele dramatice ale suferintei sunt mereu estompate, caci poeta si-a asumat responsabilitatea de a invata oamenii sa priveasca mereu in sus. Este o voce lirica distincta, feminina, care deschide o directie a liricii moderne in acest sens.

Volume de versuri:

Poezii, Iasi, Editura Institutului de Arte Grafice, 1943;
Cantarea muntilor, Bucuresti, Editura Ministerului Artelor, 1945;
Tara luminii, Bucuresti, F.P.L.A., 1946;
Poezii, Bucuresti, Editura Casei Scoalelor, 1947;
Versuri, Bucuresti, E.P.L., 1964;
Cantarea muntilor, versuri, proza si publicistica, editie selectiva, Bucuresti, Editura Minerva, 1988 (colectia B.P.T.).

Toamna a aparut in volumul Tara luminii, Bucuresti, F.P.L.A., 1946. Copilul meu, sa nu ma cauti a aparut in volumul Tara luminii, Bucuresti, F.P.L.A., 1946.
Echinox a aparut in volumul Tara luminii, Bucuresti, F.P.L.A., 1946.

Eu nu regret 

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simti c-asemeni unui fir subtire
ceva frumos din tine s-a sfarmat.

Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand,
caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine sa pornesti, de altii intreband
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

Gândeste-te, n-ar fi păcat... 

Invata-mă cu ce să-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or să stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi rămas.

Invata-mă cu ce să-ncep si cum
să-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a născut, cu truda ei intreaga, 
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o să stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pământ si sura vesnicie
să mi te-aduca,-asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o să murim si noi odata, 
gandeste-te: n-ar fi pacat să moara, 
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima deodata?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, 
si eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.

Mâna ta 

Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.

E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.

In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.

Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vrodata.

Cântecul deşertăciunii

Îmi risipesc ca o miliardarã
comoara mea de zâmbete si versuri,
si-n toate aflu proaspete-ntelesuri,
cum aflã flori o zi de primãvarã.

Asemenea fãrâmelor de stele
în august, eu alunec cãtre moarte,
de care numai clipa mã desparte,
si scrumu-i taina strãlucirii mele.

De la un loc cu pulberea si iarba
am legãnat sub soare câte-un vis
si tânãrã si mândrã l-am si scris,
ca vremea sã-si împidece-n el graba.

Eu voi trãi putin, însã prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
si-adesea-mi par si mie cã-s pãrere,
si nu mã cred, cu toate cã m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor si-astept
sã vie secerisul si sã cad
într-un hambar de scândurã de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.

Si, iatã, de nimica rãu nu-mi pare,
la gândul cã m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtã mi-a rãmas
necheltuitã-n suflet, si de soare.

TEATRU/FILM 

Cu Constantin Rauţchi 

Biografie Constantin Rauțchi

Actorul Constantin Rauţchi s-a născut la 22 mai 1934, în Cazaci, Basarabia, iar după alți istorici, în București. A învățat la Liceul industrial Polizu din capitală și a absolvit în 1956 Institutul de Artă teatrală și Cinematografică, la clasa profesorilor Alexandru Finţi și Nicolae N. Bălţăţeanu, făcând parte din generația de "AUR" a teatrului românesc: Amza Pellea, George Cozorici, Dumitru Rucareanu, regizorul Vlad Mugur, Silvia Popovici, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu.Iată cum descrie anii de studenție și de teatru, colegul său de generație, Dumitru Titi Rucăreanu : " Eram săraci, dar eram tineri, optimiști, cam inconștienți, nu prea știam noi ce timpuri trăim și mai ales nu bănuiam ce grozăvii comuniste ni se pregăteau. Mâncam fericiți la cantina, unde desertul nostru mult iubit era "crepul"... Mai ții minte? Erau un fel de prăjituri patrate, înalte de două degete, făcute din griș cu apa și niscai zahăr. Semănau la culoare cu talpa de crep a pantofilor ce se purtau pe atunci. Cantina noastră se afla la subsolul de la cinematograful "Patria", acolo unde mulți ani a funcționat și mai este și azi barul "Melody". Cum zic, am avut parte de niște superbi ani de studenție, desi timpurile aveau cerul destul de intunecat. Apoi am fost repartizați, toți cei din "generația de aur", la Craiova, cum ți-am mai spus. Acolo, îndrumați de Vlad Mugur, am făcut câteva spectacole de referință. Îti dau un singur exemplu: "Bărbierul din Sevilla". ...ce distribuție: Eu - Figaro, Rebengiuc - Contele de Almaviva, Sanda Toma - Rosine, Rautchi - Bartolo, George Constantin - Don Basile!"Prin urmare, după absolvire a fost repartizat la Teatrul National din Craiova și a interpretat pe aceasta scenă roluri ca Bartholo din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Lane din Bunbury de Oscar Wilde, Kolakolnikov din O chestiune personală de Al. Stein, Pleşoianu- Ultima generaţie de V. Niţulescu, Şandor- (Nopţile tăcerii de Teofil Buşecan, Pafnutie- Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Marinarul răguşit- Tragedia optimistă de V. Vişnevski, Fortunato- Gîlcevile din Chioggia de Goldoni, Oprişan- Arcul de triumf de Aurel Baranga.I s-a decernat în 1957 premiul concursului republican al tinerilor actori pentru rolul lui Pleșoianu din piesa Ultima generaţie. S-a mutat la Bucuresti, la Teatrul National, în urma solicitării directorului acestei instituţii, scriitorul Zaharia Stancu. Aici a jucat în Nora de Ibsen (Krogstad), Richard al III-lea de W, Shakespeare, Coana Chirița de Tudor Musatescu, Livada cu vișine de Cehov, Patima roşie de M. Sorbul. Ultimul rol a fost al lui Hagi Tudose din piesa cu acelaşi nume a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.Interesanta mi s-a părut informatia găsita în volumul „Boema“, scris de George Astaloş, volum apărut la Editura Capitol în 2009  despre cum petrecea elita boemă bucureşteană a anilor ’50-’60 în subsolul de la  „Peştera“, o grotă luxoasă, împodobită cu stâlpi de beton armat. Restaurantul " Pestera" era fosta " taverna " Singapore"..situată imediat după „borcanul miliţianului de la circulaţie“ făceai stânga, stânga şi iar stânga şi intrai drept Singapore / Pestera. Acolo „dădea fericirea peste tine“..."" viata era ușoară și ieftină: o vodcă mare (100 de grame) costa 2 lei, un kilogram de vin se cumpăra la 6-8 lei, un rom mare era 1,80 de lei, iar o halbă de bere - 1,70. Prin urmare, o zi ... îi costa pe boemii acelei perioade în jur de 5-6 lei.(si )să nu uităm că localul se afla în buricul târgului, unde preţurile nu erau chiar de neglijat...și îi călcau pragul şi actori mai tineri: Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi sau Gheorghe Dinică..." (Povesti de Bucuresti/ Adevarul) 
În film, a debutat  în 1958, cu rolul studentului Nae din filmul Alo? Ati greşit numărul, personajele sale din Brigada Diverse, Roscovanul, Hagi Tudose au rămas nemuritoare iar ultimul film a fost Căutătorii de aur, apărut pe ecrane după moartea sa, în 1986. Constantin Rauţchi a murit la 17 noiembrie 1984, în Bucureşti.

Filme cu Constantin Rauțchi

Ascunde

·         Cautatorii de aur (1986)

·         Capcana mercenarilor (1981)

·         Întoarce-te și mai privește o dată (1981)

·         Hagi Tudose / (1980) - Hagi Tudose

·         Drumuri în cumpănă (1979)

·         Dincolo de orizont (1978)

·         Osânda (1977)

·         Prin cenușa imperiului (1976)

·         Roșcovanul (1976) - Instructor la Scoala de Corectie

·         Serenada pentru etajul XII (1976)

·         Cadavrul viu / (1975)

·         Mastodontul (1975) - Mutul

·         Muschetarul roman (1975)

·         Balcescu / (1974)

·         Dincolo de nisipuri (1974) - lemnarul Petrea Duna

·         Muntele ascuns (1974)

·         Sub pecetea tainei (1974)

·         Dimitrie Cantemir (1973)

·         Ciprian Porumbescu (1972)

·         Cavalerul Tristei Figuri / (1971)

·         Brigada Diverse intră în acțiune / B.D. intră în acțiune (1970) - Dumitru Procop

·         Itelet / Sentinţa (1970)

·         Oameni sarmani (1969) - Makar Alekseyevich

·         Ziaristii / (1969) - Leu

·         Om de treaba / (1968)

·         Zile de vara (1968)

·         Interpretari la cleptomanie / (1967)

·         Maiorul și moartea (1967) - Strainul

·         Vremea zapezilor (1966)

·         Neamul Șoimăreștilor (1965) - Ilun

·         Răscoala (1965)

·         Titanic Vals / Titanic vals (1965)

·         Camera alba (1964)

·         Strainul / Străinul (1964)

·         Liniste (1963)

·         Celebrul 702 (1962)

·         La tribunal / (1962) - Mosierul Pomaev / mujicul Harmalov / maiurul Prisibeev

·         Lupeni 29 (1962)

·         Bădăranii (1960) - bucatar

·         Alo? Ati gresit numarul! / Alo? Ați greșit numărul! (1958) - studentul Nae

Ultima zi de concediu (1973) - Vitali Sergheev

SFATURI UTILE

SFECLA ROȘIE

Sfecla roşie, proprietăţi • Sucul de sfeclă roşie • Recomandată în combaterea afecţiunilor ficatului • Sfecla roşie antigripal natural

Cercetătorii spun că sucul de sfeclă roşie este unul dintre cele mai puternice remedii în tratarea cancerului şi a leucemiei. Sfecla roşie conţine vitaminele A, C, E, vitaminele din complexul B, şi minerale precum fier, cupru, zinc, iod, calciu, potasiu, amidon şi hidrocarburi. Cel care luptă împotriva cancerului şi a leucemiei este pigmentul din sfecla roşie, care nu este toxic, nu se distruge prin prelucrare termică şi nici în timpul digestiei. Persoanele suferinde trebuie să bea suc de sfeclă roşie în fiecare zi. Două kilograme de sfeclă roşie se împart în trei şi, din fiecare porţie, se prepară sucul necesar unei zile, cam 200 de ml. Consumul regulat de sfeclă sub formă de suc, gătită sau crudă, în salată, scade efectele negative ale tratamentelor cu radiaţii, reechilibrează  apetitul, normalizează  viteza de sedimentare a hematiilor.

Sfecla roşie, combustibil pentru vârsta a treia

Pentru persoanele vârstnice, sfecla roşie este un adevărat elixir al vieţii, ajutându-le să ducă o existenţă mai activă, după cum arată un studiu recent. În cadrul testelor derulate s-a arătat că sfecla roşie face ca vârstnicii să aibă nevoie de mai puţin oxigen atunci când fac mişcare, exerciţii de mică intensitate, relatează Daily Mail. În plus, după ce au consumat sucul de sfeclă, aceştia au fost capabili să facă mişcări pe care altfel nu ar fi reuşit să le ducă la bun sfârşit.  Concret, după cum au constatat cercetatorii, vârstnicii au depus cu 12% mai puţin efort pentru mişcările realizate. Sucul de sfeclă roşie lărgeşte vasele de sânge, reducând cantitatea de oxigen necesară pentru activitatea muşchilor. În cadrul testelor, o grupă de voluntari a primit suc de sfeclă roşie, iar o alta suc din care nitraţii fuseseră îndepărtaţi, concluzionându-se că tocmai aceştia reprezintă ingredientul-cheie.

Sucul de sfeclă roşie scade tensiunea şi previne bolile de inimă

Sucul de sfeclă roşie reduce presiunea arterială, micşorând riscul de boli de inimă şi atac cerebral, arată un studiu recent. În cadrul unei cercetări realizate la Universitatea Queen Mary din Londra s-a arătat că persoanele care beau zilnic câte un pahar de suc de sfeclă roşie au tensiunea mai mică decât cele care nu recurg la acest „tratament”, relatează Daily Mail. Iar schimbarea se vede după  numai un pahar, efectul fiind aproape imediat. Cercetătorii au pus acest efect pe seama nitratului. În cadrul studiului, pacienţilor li s-au administrat ba tablete de nitraţi, ba suc de sfeclă roşie, observându-se un efect similar în ambele cazuri, respectiv scăderea tensiunii arteriale. Nitraţii acţionează asupra organismului dilatând vasele de sânge şi scăzând tensiunea. În cadrul cercetării, s-a arătat că, cu cât tensiunea era mai mare la începutul tratamentului, cu atât mai vizibile erau rezultatele la finele tratamentului.

Recomandată în combaterea afecţiunilor ficatului

Consumată zilnic, sfecla roşie protejează ficatul, ajută la detoxifierea organismului şi întăreşte echilibrul psihic. Sfecla roşie are un ridicat conţinut de vitamine, îmbunătăţeşte metabolismul, previne apariţia bolilor de inimă şi are un efect miraculos asupra ficatului. Ce este de reţinut şi ce deosebeşte această legumă de restul legumelor precum roşiile, varza sau conopida este faptul că îşi păstrează aproape toate proprietăţile prin fierbere, iar pusă la murat  îşi îmbogăţeşte doza de vitamine. Sfecla roşie este o comoară pentru organism datorită vitaminelor şi mineralelor pe care le conţine: vitaminele A, C, B6, calciu, magneziu, fier, fosfor, zinc, tiamină, potasiu (are mai mult decât drojdia de bere), acid folic, mangan. O dietă care conţine zilnic o astfel de legumă este una sănătoasă, deoarece sfecla roşie nu are colesterol şi este cât se poate de recomandată în curele de slăbire şi femeilor însărcinate, reducând riscul apariţiei malformaţiilor congenitale.

UZ INTERN
Sfecla roşie nu conţine multe calorii, ci din contră ajută la eliminarea stratului de ţesut adipos. Ea este cunoscută şi pentru proprietăţile sale benefice asupra unor afecţiuni digestive, renale, pulmonare, hepatice, cancerigene dar şi a bolilor de sânge. Luptă împotriva colesterolului şi este un aliment minunat recomandat persoanelor care suferă de osteoporoză, anemie, imunitate scăzută, nevroze, hipertensiune, arteroscleroză, cu tulburări ale glandei tiroide, constipaţie. De asemenea, sucul de sfeclă roşie combate numeroase afecţiuni precum amigdalita, alcoolismul, bronşita, constipaţia, hemoroizii, ocluziile intestinale, reface flora intestinală, ajută la eliminarea pietrelor din colecist, tuberculozei, paradontozei şi este bun în lupta împotriva răcelii şi a gripei. Sfecla roşie nu este recomandată diabeticilor datorită conţinutului de zaharuri şi glutamină. Câte un pahar de suc de sfeclă roşie băut dimineaţa pe stomacul gol îţi va regenera celulele hepatice şi în timp, vei avea o stare de sănătate a organismului mult mai bună. Sfecla roşie poate fi consumată gătită, murată sau coaptă.

Sfecla roşie este un antigripal natural
În cazuri de răceală şi gripă, sucul de sfeclă este un medicament naturist pe care nu ar trebui să îl ocoleşti în caz că ai aceste simptome. El are proprietăţi antigripale şi antiinfecţioase. Se poate bea suc de sfeclă simplu sau în combinaţie cu suc de mere, cel puţin un pahar pe zi.