MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Drcese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE, POEZIE, GÂNDURI PESTE TIMP, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT; TEATRU/FILM, SFATURI UTILE,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         627: Victorie bizantina in Batalia de la  Ninive. Armata comandata de imparatul Heraclius, zdrobeste fortele Imperiului Sassanid condus de imparatul  Khosrau al II-lea. A fost batalia decisiva in razboiul care a opus cele doua imperii intre anii 602 si 628,iar victoria bizantina a fost semnul declinului imperiului sassanid. Imperiul Bizantin si-a restabilit vechile frontiere,insa cresterea prestigiului sau nu a durat decat cateva decenii, pana la aparitia primelor califate arabe, care au pus din nou in primejdie existenta sa.

·      1098 - Prima Cruciadă: Asediul de la Ma’arrat al-Numan: Cruciații străpung pereții orașului și masacrează circa 20.000 de locuitori. După ce a apărut lipsa alimentelor, se relatează că ar fi recurs la consumarea de carne din cadavre umane.

Asediul de la Ma’arra, parte din Prima Cruciadă (12 decembrie 1098) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul de la Maarat, sau Ma’arra, a avut loc la sfârşitul anului 1098 în oraşul Ma’arrat al-Numan, în ceea ce este în prezent Siria, în timpul Primei Cruciade. Este infam pentru un pretins canibalism generalizat, afişat de către Cruciaţi. După ce Cruciaţii, conduşi de Raymond de Saint Gilles şi Bohemond de Taranto, au asediat cu succes Antiohia, au început un raid în zona de sat înconjurătoare, în timpul lunilor de iarnă. Cruciaţii au fost inefectivi în evaluarea şi protejarea liniile lor de aprovizionare, ceea ce a dus la foamete extinsă şi lipsa de echipament adecvat în cadrul armatelor cruciate. Albert de Aachen a remarcat că “creştinii nu a dat înapoi de la a mânca nu numai turci sau sarazini ucişi, dar chiar şi câini târânzi…” (“Nam Christiani non solum Turcos vel Sarracenos occisos, verum etiam canes arreptos (…)”)

·    1408 - A fost fondat de către Sigismund de Luxemburg , ordinul monahal cavaleresc al Dragonului.

Sigismund de Luxemburg - foto (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello): ro.wikipedia.org

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368 – d.9 decembrie 1437) a fost: principe elector de Brandenburg, rege al Ungariei si Croatiei din 1387 , rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411, impărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei , domnind peste 50 de ani.

·         1443: Bătălia de la Zlatiţa [Bulgaria] (12 decembrie 1443), între Iancu de Hunedoara (1441 – 1456) şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444). Armata creştină condusă de voievodul Transilvaniei şi regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), continuă expediţia balcanică, după victoriile de la râul Morava şi Niš, în condiţii de iarnă. Victoriile lui Iancu au avut ca urmare izbucnirea mai multor răscoale antiotomane, în Serbia, Bulgaria, Albania sau Grecia. Sultanul Murad II (1421 – 1444, 1446 – 1451) încheie pace cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul Karamaniei, şi hotărăşte să conducă personal apărarea. La 3 decembrie 1443, trupele conduse de Iancu avansau spre trecătorile întărite de otomani, printre lanţul muntos al Balcanilor (Sredna Gora), în drumul său spre Adrianopol şi Constantinopol. Sfatul de război condus de sultan analizează mai multe variante propuse de comandanţi: Murad şi beylerbey-ul Rumeliei propun o luptă deschisă, bey-ul Tessaliei, Turakhan, se pronunţă pentru retragere, iar un alt comandant susţine rezistenţa în faţa duşmanului, folosind clima şi relieful, care avantajau defensiva. Sultanul hotărăşte adoptarea celei de-a treia variante. Ajunşi la Zlatiţa, creştinii au întâlnit o trecătoare întărită cu palisade, pământ şi copaci tăiaţi şi prăvăliţi la pământ. Otomanii trec la ofensivă, marele vizir, observând că armata creştină este inferioară celei otomane, hotărăşte atacul. Voievodul Transilvaniei atacă la rândul său, otomanii sunt obligaţi să se retragă în spatele fortificaţiilor. Datorită frigului tot mai pătrunzător, Vladislav, în contextul unui nou asalt eşuat, hotărăşte retragerea (23 decembrie). Sultanul dispune ca armata otomană să înceapă urmărirea celei creştine, „… îi încredinţează lui Chasim, generalul trupelor din Europa, ca să-i urmărească pe duşmani; şi i-a mai poruncit şi lui Turakhan să meargă după acela împreună cu armata din Tesalia” (Laonic Chalcocondil). Iancu, care de data aceasta asigură ariergarda, reuşeşte să-i mai înfrângă de două ori pe otomani, la Melstiţa (24 decembrie) şi Ialovăţ (2 ianuarie 1444), după care ajunge la Belgrad (25 ianuarie) şi începe tratativele de pace.

·        1787 - Pennsylvania a devenit cel de-al doilea stat american care a ratificat Constituția SUA, la cinci zile dupa statul Delaware.

Harta Statelor Unite cu statul Pennsylvania indicat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pennsylvania a fost cunoscut pentru ca s-a nascut LOREN GRAY si ca Statul Quaker încă din 1776; înainte de aceasta a fost cunoscut sub numele de Quaker Province, ca semn de recunoaştere a primei constituţii a locului, scrisă de cunoscutul Quaker William Penn, al cărui nume se regăseşte în numele statului, (First Frame of Government Constituţia statului Pennsylvania care a fost prima din constituţiile statelor SUA care garanta libertatea de conştiinţă. Penn cunoştea ostilitatea căreia trebuiau să îi facă faţă  Quakers şi a creat o constituţie foarte modernă pentru acele timpuri pentru a contracara injustiţiile şi nelegiuirile la care erau supuşi aceştia.

·     1806 -  Țarul Alexandru I al Rusiei adreseaza un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor românești.

Alexandru I Pavlovici Romanov – foto: ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei. La 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor românești. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.” Manifestul împăratului rus venea în momentul în care Principatul Moldovei era deja ocupat iar luptele se duceau pe teritoriul Valahiei, operațiuni militare din cadrul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Acest război a fost purtat în întregime pe teritoriul principatelor românești.

·      1864 - Episcopia ortodoxă de la Sibiu, Transilvania, a fost ridicată la rang de mitropolie, avînd în subordine episcopiile de Arad şi de Caransebeş. Andrei Şaguna a fost numit mitropolit.

Andrei Șaguna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.

·         1868: Înființarea agenției diplomatice române la Viena.

·     1896 - Inventatorul italian Guglielmo Marconi a făcut, la Londra, prima demonstraţie publică a radioului.

Guglielmo Marconi (n. 25 aprilie 1874 la Bologna – d. 20 iulie 1937 la Roma) inginer și fizician italian, inventatorul telegrafiei fără fir și a antenei de emisie legate la pământ, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1909 împreună cu Karl Ferdinand Braun, pentru contribuțiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir) – foto – en.wikipedia.org

·   1897 - Belo Horizonte, primul oraș planificat din Brazilia, a fost inaugurat, dându-i-se numele de Cidade de Minas.

* 1901 - Guglielmo Marconi a recepționat primul semnal radio transatlantic, transmis din Anglia în Newfoundland.

*      1911: Regele George al V-lea și regina Mary de Teck sunt încoronați împărat și împărăteasă a Indiei.

·    1913 - Celebra pictura “Mona Lisa” semnata de Leonardo Da Vinci a fost recuperata in Florenta, la doi ani dupa ce a fost furata din Muzeul Luvru din Paris.

Gioconda sau Mona Lisa, pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare și un surâs abia schițat. Mona este prescurtarea cuvântului Madonna (Doamna)
foto – wikiart.org

Celebra pictura a fost descoperita in camera de hotel a unui ospatar italian, Vincenzo Peruggia. Acesta a fost complice la celebrul furt pus la cale de un grup de italieni care a dorit sa readuca in Italia tabloul. Perugia a fost condamnat la 14 luni de inchisoare.

* 1916 – Consiliul de Miniștri a aprobat transferul Tezaurului României în Rusia.

Tezaurul de la Pietroasele, (Cloșca cu puii de aur) restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României. (Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum Le Trésor de Pétrossa publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tezaurul României este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial și care nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia țaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național.

După Marea Revoluție din Octombrie și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri a aprobat transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916. Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

- acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;

- efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);

- o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparținea Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

·         1918: Ion I.Brătianu a creat un nou guvern, care a decis ca problemele specifice ale Basarabiei să fie soluţionate de Directorate.

·         1924:  În Austria intră în folosință șilingul drept nouă monedă națională, înlocuind astfel vechea coroană.

·         1925: Din motive personale, prinţul Carol al II-lea al României renunţă pentru a treia oară la tron, hotărîndu-se să rămînă în străinătate sub numele de "Caraiman"

·         1927: S-a înființat Asociația Presei Sportive din România.

·         1941: Al doilea război mondial: La insistențele guvernelor german și italian, România declară război Statelor Unite. Între cele două țări nu au loc operații militare directe, momentul marcând ruperea relațiilor diplomatice.

·         1944: Bunurile Teatrului Național din București au fost cedate rușilor, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenția de Armistițiu semnată la Moscova, la 12 sept. 1944.

·         1963: Kenya își proclamă independența față de Marea Britanie.

* 1987 - Radu Filipescu a fost arestat, anchetat, maltratat pentru difuzarea de manifeste prin care solicită organizarea unui referendum.

Radu Filipescu mai 1986 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Radu Filipescu (n. 26 decembrie 1955, Târgu Mureș) este un fost disident anticomunist din România. Radu Filipescu a fost în perioada 1983-1989, epoca Ceaușescu, disident, opozant față de regimul dictatorial communist participând și organizând numeroase acțiuni de protest. În perioada 1983-1986 a fost deținut politic, fiind închis în închisoare pentru “propagandă împotriva orânduirii socialiste”, conf. art. 166 al. 2 Cod penal. Radu Filipescu este, din partea mamei, nepotul lui Victor Groza , frate a lui Petru Groza, lider comunist.

(…) În anul 1987, după ce a încercat o acțiune de organizare a unui Referendum privindu-l pe Nicolae Ceaușescu , perfect legală, Radu Filipescu a fost din nou arestat, pe 12 decembrie. A fost anchetat violent dar, ca urmare a unei discuții la telefon a doctorului Filipescu cu Mihnea Berindei, neîntrerupte la timp de Securitate, a urmat o reacție de susținere foarte rapidă și puternică din partea organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, a posturilor de radio Europa Liberă, RFI, BBC, Deutche Welle. Astfel, Radu Filipescu a fost eliberat a 2-a oară, pe 22 decembrie 1987.

·         1991: Curtea Supremă de Justiție, Secția militară, i–a declarat nevinovați pe foștii membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR.

* 1991: Federația Rusă se proclamă independentă față de URSS

·         1992: A luat ființă formația de muzică folk–pop "Pasărea Colibri" avându–i ca membri pe: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiș, Vladi Cnejevici.

·         1999: În urma unor puternice furtuni ce au avut loc în Europa de Vest, totalul pagubelor fiind evaluat la peste 5 miliarde euro, petrolierul Erika a naufragiat în largul coastelor Bretania; mai multe sute de kilometri de plajă de pe coasta Atlanticului au fost invadate de "mareea neagră" provenită de pe petrolier.

* 2000 - Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis cu 5 voturi pentru și 4 împotrivă oprirea renumărării voturilor în statul Florida, ceea ce a dus la victoria lui George W. Bush în alegerile din 2000.

·         2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004. Numărul membrilor UE crește astfel de la 15 la 25. Pentru România și Bulgaria a fost fixat ca termen al aderării anul 2007. Conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minoritǎților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.” Orice stat care respectă condițiile prevăzute la art.2 din Tratatul Uniunii Europene și care se angajează să le promoveze poate solicită să devină membru UE. Statul depune o cerere de aderare Consiliului, Comisia desfășoară o consultare, Parlamentul decide aderarea prin aprobarea majoritară și Consiliul prin unanimitate. În decembrie 1997 se lansează un proces global de extindere prin aplicarea unor strategii de pre-aderare care să includă negocieri de aderare, examenul analitic al legislației UE și procedura de urmat. Extinderea Comunității Europene a început în 1973 prin aderarea Regatului Unit, Irlandei și Danemarcei. Norvegia nu a aderat datorită rezultatului negativ obținut în urmă referendumului consultativ și astfel nu s-a putut ratifică tratatul. Între timp, regimurile dictatoriale în Spania, Portugalia și Grecia au luat sfârșit. S-a creat posibilitatea lărgirii CEE având în vedere relațiile strânse cu aceste trei țări. În 1981 aderă Grecia, iar în 1986 aderă Spania și Portugalia. În 1995 au aderat Austria, Finlanda și Suedia după tratatul de aderare din 1994. Norvegia respinge din nou referendumul. În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa estică și dispariției URSS din 1989-1991, apare ocazia unei unificări reale și complete a continentului european. În 2004 se desfășoară cea mai mare extindere a UE: Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia , Lituania, Slovacia și Slovenia. În 2007 aderă Bulgaria și România(și-a câștigat statutul de stat asociat în 1995 după ce a depus candidatura la aderare, iar în 1997, după primirea acceptului din partea Consiliului European, România a primit finanțare pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, negocierile pentru aderare începând la Helsinki în 2000 fiind prevăzute reforme instituționale, economice și sociale, iar în 2005, s-a desfășurat ceremonia de semnare a tratatului de aderare care a intrat în vigoare în 2007). În 2013, numărul statelor membre a crescut la 28 după aderarea Croației. În prezent se desfășoară negocieri cu Macedonia, Serbia, Ucraina și Turcia. Islanda și-a depus candidatura pentru a deveni stat membru UE în iulie 2009, dar ulterior a renunțat. Extinderea UE a fost rezultatul deciziei de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Vestică prin crearea unei zone stabile unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a consilia și sprijini țările vecine să se dezvolte economic și democratic pentru menținerea stabilității și securității.

12 decembrie 2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004 – foto: ro.wikipedia.org

Conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minoritǎților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.” Orice stat care respectă condițiile prevăzute la art.2 din Tratatul Uniunii Europene și care se angajează să le promoveze poate solicită să devină membru UE. Statul depune o cerere de aderare Consiliului, Comisia desfășoară o consultare, Parlamentul decide aderarea prin aprobarea majoritară și Consiliul prin unanimitate.

În decembrie 1997 se lansează un proces global de extindere prin aplicarea unor strategii de pre-aderare care să includă negocieri de aderare, examenul analitic al legislației UE și procedura de urmat. Extinderea Comunității Europene a început în 1973 prin aderarea Regatului Unit, Irlandei și Danemarcei. Norvegia nu a aderat datorită rezultatului negativ obținut în urmă referendumului consultativ și astfel nu s-a putut ratifică tratatul. Între timp, regimurile dictatoriale în Spania, Portugalia și Grecia au luat sfârșit.

S-a creat posibilitatea lărgirii CEE având în vedere relațiile strânse cu aceste trei țări. În 1981 aderă Grecia, iar în 1986 aderă Spania și Portugalia. În 1995 au aderat Austria, Finlanda și Suedia după tratatul de aderare din 1994. Norvegia respinge din nou referendumul. În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa estică și dispariției URSS din 1989-1991, apare ocazia unei unificări reale și complete a continentului european. În 2004 se desfășoară cea mai mare extindere a UE: Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia , Lituania, Slovacia și Slovenia.

În 2007 aderă Bulgaria și România(și-a câștigat statutul de stat asociat în 1995 după ce a depus candidatura la aderare, iar în 1997, după primirea acceptului din partea Consiliului European, România a primit finanțare pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, negocierile pentru aderare începând la Helsinki în 2000 fiind prevăzute reforme instituționale, economice și sociale, iar în 2005, s-a desfășurat ceremonia de semnare a tratatului de aderare care a intrat în vigoare în 2007).

În 2013, numărul statelor membre a crescut la 28 după aderarea Croației. În prezent se desfășoară negocieri cu Macedonia, Serbia, Ucraina și Turcia. Islanda și-a depus candidatura pentru a deveni stat membru UE în iulie 2009, dar ulterior a renunțat. Extinderea UE a fost rezultatul deciziei de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Vestică prin crearea unei zone stabile unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a consilia și sprijini țările vecine să se dezvolte economic și democratic pentru menținerea stabilității și securității.

·         2002: In Bucuresti a  fost înfiinţat Muzeul Hărţilor şi Cărţilor Vechi.

·         2004:  Alegeri prezidențiale tur II: primarul Bucureștiului, Traian Băsescu, câștigă alegerile, învingându-l pe primul ministru Adrian Năstase.

·         2012: Coreea de Nord lansează cu succes primul ei satelit, Kwangmyŏngsŏng-3-2.

• 2012: Scriitorul român Adrian Melicovici, termină Expediția Interculturală, "Speranța unui Vis", unică in lume, ajungând la Roma și parcurgând pe jos 2200 km. Expediție începută in VamaTârgoviște, la 9 octombrie 2012.
• 2015: La Paris s-a semnat un tratat în temeiul Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice^⁠(d) (UNFCCC - acronim în limba engleză ), care reglementează măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon începând cu anul 2020.

Nașteri

·         1526: Álvaro de Bazán, marchiz de Santa Cruz, amiral spaniol (d. 1588)

·         1574: Ana a Danemarcei, soția lui Iacob I al Angliei (d. 1619)

·         1610: Vasilije Ostroški, călugăr și sfânt sârb (d. 1671)

·       1791 - S-a nascut arhiducesa Marie Louise a Austriei, a doua soție a lui Napoleon; (d. 1847).

Marie-Louise, Împărăteasă a Franței, de Gérard François Pascal Simon – foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Maria Louise a Austriei (12 decembrie 1791 – 17 decembrie 1847), născută Arhiducesa Maria Louise a Austriei, devenită după căsătorie Împărăteasă a Franței (franceză impératrice Marie Louise des Français), iar din 1817 a devenit Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla. Devenită după căsătorie Împărăteasă a Franței ), iar din 1817Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, a fost mama regelui Romei, Napoleon al II-lea. În 1821, la patru luni după moartea lui Napoleon, Maria Louise a făcut o casatorie morganatica cu iubitul ei, Contele Adam Albert von Neipperg (1775-1829).

Cuplul a avut patru copii, primii doi fiind născuți înainte de căsătoria lor, în timpul mariajului cu Napoleon: La 17 februarie 1834 Marie Louise s-a căsătorit cu șambelanul său, Charles-René, Conte de Bombelles (1785-1856). Marie Louise a fost un conducător al Parmei abil și inteligent; a introdus diferite reforme și a muncit din greu pentru beneficiul supușilor ei. A murit în 1847 la Parma.

·         1792: S-a nascut  Alexandru Ipsilanti, conducătorul miscarii eteriste de la 1821; (d.01.08.1828). Alexandru Ipsilanti a fost conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A intrat de timpuriu în armata rusească, a rămas ciung în urma luptei de la Dresda și a ajuns până la gradul de maior. Devenit epitrop general al Eteriei, hotărăște  în 1821 sa declanșeze revoluția de eliberare a grecilor de sub stapanirea otomana. Cu o armată strânsă în Basarabia și formată din greci, macedoromâni, bulgari, sârbi, albanezi și arnăuți, trece în principate, bazându-se și pe ridicarea populației de aici (20 februarie 1821), și mai ales pe sprijinul domnitorului moldovean Mihail Suțu. De la Iași, unde turcii sunt măcelăriți , trece spre Țara Românească. Aici, intră în conflict cu Tudor Vladimirescu, care conducea Revoluția de la 1821. Eteriștii îl ucid pe Vladimirescu în 27 mai 1821 și-i aruncă trupul într-o fântână părăsită de lângă Târgoviște. În cele din urmă însă, eteristii lui Ipsilanti sunt  infranti, dupa ce Rusia ii dezaprobă, iar populația Principatelor Române ii ura, din cauza jafurilor făcute de ei și a uciderii lui Tudor Vladimirescu. Mai mult decât atât, oștile turcești  distrug armata eteristilor  în lupta de la Drăgășani din 7 iunie 1821, deși grecii erau de trei ori mai numeroși. A doua zi, Ipsilanti  a fugit în Transilvania si de aici  la Viena,unde cere permisiunea austriecilor să se întoarcă în Rusia restrict. Cancelarul austriac Metternich a fost de acord, dar în curând el a dat ordin  să fie arestat. In 1827 imparatul rus Nicolaie I a obținut eliberarea sa.  Ipsilanti s-a  retras la Viena, unde a murit   peste câțiva ani  in saracie si nebun.

·         1801: Ioan, rege al Saxoniei (d. 1873)
* 1817: Georg Daniel Teutsch (n. 12 decembrie 1817, Sighișoara - d. 2 iulie1893, Sibiu) a fost un episcop evanghelic sas din Transilvania în secolul al XIX-lea. Și-a desfășurat activitatea ca dascăl, teolog, istoric și politician.

S-a născut în 12 decembrie 1817 în Sighișoara, pe atunci reședința comitatului Târnava Mare, într-o familie modestă de mici meseriași. Tatăl său, Martin Benjamin Teutsch, a fost căsătorit cu Maria Katharina Weiß, Georg Daniel fiind al doilea fiu din patru copii.

A urmat ciclul primar și gimnazial al "Școlii din Deal" și apoi Gimnaziul Evanghelic din Sighișoara (azi Liceul Teoretic Josef Haltrich), pe care l-a terminat cu examen de bacalaureat (Maturitätsprüfung) la 31 iulie/1 august 1837. În toamna aceluiași an a început studii universitare de istorie și teologie evanghelică la Viena, pe care le-a continuat în anul următor de studiu la Berlin, fiind nemulțumit de calitatea învățământului protestant din Viena. După terminarea celui de-al doilea an de studiu, a revenit în Sighișoara terminându-și studiile ca autodidact. A fost meditator la familiile Magay din Alba Iulia și Baksay din Șoimuș. În acest timp s-a folosit pentru studiu de Biblioteca Batthyaneum, înființată de episcopul catolic Ignațiu Batthyany în Alba Iulia, și de Biblioteca Brukenthal din Sibiu, ambele bogate în manuscrise și cărți despre istoria Transilvaniei.

În 1842 a revenit la Sighișoara, iar la 3-4 ianuarie 1843 și-a finalizat studiile cu disertație susținută în istorie, pedagogie și teologie. A devenit lector la "Școala din Deal" din Sighișoara în 1842, co-rector în 1845 și rector (director) între anii 1850-1863.

În anul 1863 a renunțat la activitatea didactică, fiind ales preot evanghelic în Agnita (comitatul Târnava Mare). A fost ales la 19 septembrie 1867 ca episcop al Bisericii Evanghelice din Transilvania, ocupând această funcție până la moarte.

A fost căsătorit de două ori. Cu prima soție, Charlotte Berwerth, s-a căsătorit în 1845, dar aceasta a murit la mai puțin de un an după căsătorie. S-a recăsătorit apoi cu sora primei soții, Wilhelmine. (Friedrich Teutsch, unul din copiii lor, a fost episcop evanghelic săsesc în perioada 1903-1932.)

Școala generală din Agnita îi poartă astăzi numele.

Activitatea sa poate fi împărțită în trei domenii mari: învățământ, teologie și politică. Toată activitatea depusă a fost menită să păstreze integritatea culturală, economică și teritorială a "națiunii săsești" (Sachsenvolk). Pentru împlinirea acestui scop s-a folosit deseori de istoria "națiunii săsești" din Transilvania, pe care a studiat-o de-a lungul anilor ca istoric.

Portretul episcopului realizat de Friedrich Miess

Georg Daniel Teutsch a exercitat profesia de învățător/profesor timp de 21 de ani (din care 13 ani ca director), din 1842 până în 1863 când a trecut, conform tradiției acelor ani, la cea de preot, educația lui școlară permițând acest lucru. "Școala din Deal" este dezvoltată și reformată în perioada activității sale, fiind cel mai renumit liceu german al acelor timpuri (alături de "Gymnasium Academicum" Liceul Brukenthal din 1921 din Sibiu și Liceul Johannes Honterus din Brașov). Seminarul pedagogic de 2 ani este prelungit la trei ani, aici fiind pregătiți educatori și preoți săsești. Reforma școlară a uniformizat învățământul primar, gimnazial și seminariile din școlile săsești. A fost președintele comisiei de examinare pentru candidații din învățământ și teologie. Pentru o pregătire mai bună a viitorilor dascăli, a înființat spre sfârșitul vieții sale (în 1891) seminarul din Sibiu. Nu a uitat nici agricultura pe care a impulsionat-o prin diferite activități organizate cu participarea lui.

În perioada Revoluției din 1848, Teutsch a fost căpitan în garda civilă sighișoreană. Aceasta s-a alăturat trupelor imperiale, câștigând războiul civil în 13 august 1849 împotriva armatei maghiare comandate de Józef Bem.

Dialectul săsesc este un dialect al limbii germane. Regionalismele limbii săsești au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Ca preot, a pus în aplicare reforma bisericească decisă pentru laicizarea bisericii, hotărâtă în 1861 (pe care a formulat-o ca referent alături de J.A. Zimmermann). A dezvoltat activitățile laice comunitare și a ocupat diferite funcții în conducerea Bisericii Evanghelice din Transilvania.

A fost adeptul teologiei istorice, căutând contactul cu moștenirea lui Isus din Nazaret și încercând să înțeleagă drumul creștinismului în contextul istoric de până atunci. A fost adept al dreptului rațiunii de a sta mai presus de dogme neverificabile, în venire în catolicismul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, duhul omului având dreptul de a se desfășura liber așa cum spune și învățătura protestantă.

Între anii 1876-1886 nu s-a putut opune ieșirii din biserica evanghelică săsească a celor 16 comunități evanghelice cu credincioși maghiari, care și-au înființat un protopopiat propriu în anul 1881, cu sediul la Săcele (pentru ceangăii din Țara Bârsei).

Fiind adept al autonomiei comunității săsești din Transilvania, Teutsch a finalizat unirea comunităților săsești în Biserica evanghelică săsească. A căutat păstrarea integrității lingvistice și culturale săsești, opunându-se cu vehemență în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea politicii de maghiarizare a învățământului și administrației, ordonate de guvernul de la Pesta. În activitatea sa de politician, el s-a folosit deseori de actele istorice încheiate în secolele precedente. Reorganizând structurile bisericii evanghelice săsești, a reușit să prevină infiltrarea și asimilarea maghiară a acesteia.

Între anii 1863-1865, Teutsch a fost ales în Consiliul imperial din Viena și a fost numit deputat al casei imperiale în adunarea obștească din Sibiu. În anul 1866 este numit reprezentantul sașilor din regiunea Cincu în delegația Ardealului în Adunarea Națională din Budapesta. Renunță la acest mandat în 1868, când devine episcop.

Încă din timpul gimnaziului, fiind preocupat încă de pe atunci de documentarea istoriei strămoșilor săi, Teutsch a constatat lipsa unei istorii scrise a comunității săsești. Între anii 1852-1858 a scris un studiu de istorie a sașilor de până la anul 1699. În perioada de după publicarea acestui studiu, și-a continuat studiul și documentarea istoriei, cunoștințele sale despre istorie dându-i multe argumente pro sau contra actelor politice pe care le-a trăit ca politician și/sau episcop.

A fost corespondent la multe cotidiene și jurnale, unde și-a exprimat punctul de vedere; a fost președinte sau membru în asociații diferite, fiind omagiat cu titlul de Doctor Honoris Causa a Universității de Științe Juridice din Berlin și, în 1882, a Universității de Filosofie din Jena.

Monumentul lui Georg Daniel Teutsch din Sibiu, operă a sculptorului Adolf von Donndorf, a fost dezvelit în anul 1899 în fața Catedralei Evanghelice din Sibiu.

Georg Daniel Teutsch

Monumentul lui Georg Daniel Teutsch, în fața Catedralei Evanghelice din Sibiu

·   1821 - S-a născut scriitorul francez Gustave Flaubert: “Doamna Bovary”, “Educaţia sentimentală”; (d. 1880).

Gustave Flaubert (12 December 1821 – 8 May 1880) was an influential French novelist who was perhaps the leading exponent of literary realism in his country
foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1863: Edvard Munch, pictor norvegian (d. 1944)

·         1866: Alfred Werner, chimist elvețian, laureat al Premiului Nobel (d. 1919)

·         1875: S-a nascut  Victor Păcală, folclorist, autorul primei monografii ştiinţifice etnofolclorice româneşti dedicate unei localităţi rurale: “Monografia comunei Răşinari”– Sibiu, 1915″, lucrare premiată de Academia Română; (d.1955).

·     1893 -  S-a nascut Edward G. Robinson, actor american de origine română.

Edward G. Robinson (pseudonimul lui Emanuel Goldenberg, n. 12 decembrie 1893, București – d. 25 ianuarie 1973, Hollywood, California), actor american de origine român evreu – foto (Edward G. Robinson în 1931): ro.wikipedia.org

A realizat numeroase filme sub bagheta unor regizori ca John Ford, John Huston, Frank Capra; (d.26.01.1973). După o carieră cinematografică întinsă pe mai mult de cinci decenii (1916-1972), Institutul American de Film l-a clasat pe Robinson printre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea

·         1895: Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895 ^[1], Giulești, județul Maramureș - d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu.

A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.^[2]A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț^[3][4], iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.

A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena

În 1946, înaintea alegerilor, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

În 1947 este implicat în înscenarea de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Oscar Franche
Profesorul Oscar Franche
Date personale
Născut	12 decembrie 1900 Șușani, Vâlcea, Regatul României
Decedat	10 octombrie 1988 (87 de ani) București, Republica Socialistă România
Căsătorit cu	Maria Franche
Naționalitate	română
Ocupație	universitar[*]
Activitate
Domeniu	Chirurgie
Instituție	Institutul de Medicină și Farmacie din Iași
Cunoscut pentru	Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Iași Decan al Facultății de Medicină din Iași Reprezentant al școlii de chirurgie ieșene
Modifică date / text

* 1900: Oscar Franche (n. 12 decembrie 1900, comuna Șușani, județul Vâlcea - d. 10 octombrie 1988, București) a fost un medic chirurg, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Iași, decan al Facultății de Medicină și rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Iași, unul din reprezentanții de seamă ai școlii de chirurgie ieșene.

BIOGRAFIE

A fost căsătorit cu Maria Franche, medic specialit boli infecțioase, director al Spitalului de Boli Infecțioase din Iași și profesor la Facultatea de Medicină din Iași.

DISTINCȚII

În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.

·         1903: Yasujirō Ozu, regizor japonez (d. 1963)

·    1911 - S-a născut Infanta Maria Cristina a Spaniei, contesă de Marone (d. 1996)

·       1915 - S-a născut Frank Sinatra (Francis Albert), actor şi cântăreţ american, laureat al premiului Academiei Americane de Film pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în filmul “From Here to Eternity”.

Francis Albert „Frank” Sinatra (n. 12 decembrie 1915 – d. 14 mai 1998), cântăreț, crooner și actor american, laureat al premiului Academiei Americane de Film pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în filmul From Here to Eternity
foto: cersipamantromanesc.com

Între anii 1951-1957 a fost căsătorit cu Ava Gardner. Printre cele mai cunoscute melodii ale sale sunt: “Strangers in the Night”, “My Way”, “I’ve Got You Under My Skin”;(d. 1998).

·         1918 - S–a născut cântăreţul american de jazz Joe Williams (m.29.03.1999).
* 1928: Nicolae "Nicușor" Dumitru (n. 12 decembrie 1928, București; d. 6 august 2005, București) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal român. Atât ca antrenor, cât și ca jucător, și-a legat numele de clubul Dinamo București, la care a evoluat timp de nouă sezoane și l-a antrenat în mai multe rânduri. A făcut parte din lotul care a cucerit primul titlu de campioni ai României, în 1955.

Ca antrenor, principal sau secund la Dinamo, Dumitru Nicolae Nicușor a câștigat de 9 ori titlul de campion al României (1962, 1963, 1964, 1965, 1971, 1975, 1982, 1983, 1984) și de 3 ori Cupa României (1964, 1982, 1984).

Cu Dumitru Nicolae Nicușor pe bancă, Dinamo s-a calificat în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1984), cea mai mare performanță pe plan european în istoria clubului.

·       1929 - S-a născut John Osborne, dramaturg, producător britanic de film; piesa sa “Priveşte înapoi cu mânie” –1957– a marcat momentul apariţiei generaţiei “tinerii furioşi” ; (d.24.12.1994).

John James Osborne (n. 12 decembrie 1929, d. 24 decembrie 1994), dramaturg, scenarist și actor englez – foto: shropshiregold.co.uk

Piesa lui de succes din 1956 Look Back in Anger („Privește înapoi cu mânie”) a fost un moment de răscruce pentru teatrul englez.

* 1933: Viorel Mărginean (n. 12 decembrie 1933,^[1] Cenade, Târnava-Mică, România) este un pictor român, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române (din martie 2006).^[2]

Artistul plastic a îndeplinit funcția de ministru al culturii în Guvernul României în perioada 5 mai 1995 - 23 august 1996.

Viorel Mărginean a fost al zecelea copil al brigadierului silvic Ilie Mărginean al Mitropoliei Blajului, care a îndeplinit și funcția de primar al localității în primii ani de după Marea Unire din 1918.^[3] Viitorul pictor și-a petrecut primii șapte ani din viață în satul natal (Cenade). Vorbind despre copilăria sa, pictorul povestea astfel: „M‑am născut în cantonul pădurarului, între doi munți printre care curge o vale (...). Probabil că stând pe aceste înălțimi m‑am învățat să văd lumea de sus“

A studiat la Școala Medie de Arte Plastice din Cluj și a absolvit apoi Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București (1959), la clasa prof. Ioan Marșic (1903-1975). Ulterior a studiat și în străinătate. A urmat cursuri în SUA, Franța și Anglia (1970), ca urmare a unei burse acordate de Departamentul de Stat al SUA, în Italia (1982), printr‑o bursă oferită de statul italian și din nou în SUA (1984).

Începând din 1962 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A expus atât în țară, cât și în străinătate (SUA, Germania, Austria, Bulgaria, Franța, Italia, Spania), cele mai importante expoziții personale având loc la Sala Dalles (1970), Palatul Palffy din Viena (1980), Palatul UNESCO de la Paris (1992), Accademia di Romania din Roma (1993), Muzeul Brukenthal din Sibiu (1996) și Muzeul Național de Artă al României (2004). La deschiderea Bienalei de la Paris din 1967, lucrările lui Viorel Mărginean au fost remarcate de celebrul omul de cultură francez Andre Malraux.^[4] Pictorul a primit numeroase premii și distincții, naționale și internaționale.

În decursul timpului, Viorel Mărginean a ocupat funcții importante în domeniul culturii: vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici (1978–1989), director al Muzeului Național de Artă al României (1993-1995) și ministru al culturii în guvernul Nicolae Văcăroiu (5 mai 1995 - 23 august 1996).

În semn de apreciere a activității sale, a fost ales ca membru al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (1981) și al Academiei Internaționale de Artă Modernă din Roma (1999), precum și ca membru de onoare al Academiei Române (2006).

Tablourile sale se află în muzee (printre care Muzeul Național de Artă din București sau Muzeul de Artă din Cluj‑Napoca) și în zeci de colecții particulare din țară și străinătate (Anglia, Australia, Bulgaria, Danemarca, Elveția, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia sau SUA).

În cadrul unei dezbateri desfășurate la sediul Fundației Naționale pentru Știință și Artă în anul 2004 și la care au mai participat oameni de cultură ca acad. prof. dr. Eugen Simion (președintele Academiei Române), acad. prof. dr. Răzvan Theodorescu (ministrul culturii și cultelor), prof. dr. Daniel Dăianu (fost ministru al finanțelor), prof. dr. Adrian Iorgulescu (președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) și ulterior ministru al culturii) și prof. dr. Dan Horia Mazilu, pictorul Viorel Mărginean a propus un program național pe 200 de ani pentru amenajarea urbanistică a Bucureștiului

·         1934 : Miguel de la Madrid Hurtado, politician, președinte al Mexicului (d. 2012)

·     1936 - La Timișoara, s-a născut Iolanda Balaș Sőtér (în maghiară Balázs Jolán), campioană olimpică română de etnie româno-maghiară

Iolanda Balaș Sőtér (în maghiară Balázs Jolán) (n. 12 decembrie 1936, Timișoara), campioană olimpică română de etnie româno-maghiară (tatăl român și mama maghiară), care a dominat proba de săritura în înălțime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost președinta Federației Române de Atletism – foto: pressalert.ro

Iolanda Balaș Sőtér s-a născut la Timișoara din părinți româno-maghiari. Înaltă de 1,85 m, antrenată de fostul săritor János Sőtér, care devine mai târziu soțul său, va rămâne în istoria atletismului pentru dominația probei de săritură în înălțime femei timp de un deceniu. În 1953 s-a transferat de la clubul timișorean „Electrica” la CCA (CSA Steaua). Între 1957 și 1967, Iolanda Balaș a învins în 150 de întreceri consecutive, depășind recordul său mondial de 14 ori, purtîndu-l de la 1,75 m la 1,91 m.

Iolanda Balaș Sőtér – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Pe lângă recorduri mondiale și olimpice, în palmaresul său mai intră și două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm în 1958 și Belgrad în 1962, precum și o medalie de argint la Berna în 1954. După retragerea din competiții, Iolanda Balaș a rămas activă în atletism ca arbitru. Din 1988 pînă în 2005 a fost președintele Federației Române de Atletism (FRA). În anul 2010 Iolanda Balaș a primit din partea Majestății Sale Regele Mihai I al României , în cadrul ceremoniei desfășurate la Palatul Elisabeta din București, decorația regală “Nihil Sine Deo”, pentru merite deosebite aduse sportului românesc, pentru modul în care a condus Federația Română de Atletism și pentru promovarea excelenței în sportul românesc, precum și a tinerilor sportivi.

·         1938: S-a nascut Connie Francis, pe numele real Conetta Rosa Maria Franconera, solista americana.
* 1939: Ioan Baltog (n. 12 decembrie 1939, Piatra Neamț - d. 2 august 2016, București) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române din 24 iunie 2016.

Ioan Baltog a urmat cursurile liceului „Petru Rareș” din localitatea natală (1953-1956), apoi Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București, absolvită în anul 1962. În anul 1973 și-a susținut doctoratul în fizică, la Universitatea din București sub conducerea științifică a profesorului academician Margareta Giurgea.

Imediat după absolvire Ioan Baltog și-a desfășurat activitatea în funcția de cercetător în cadrul Observatorului Astronomic al Academiei RPR (1962-1963) și apoi în cadrul Institutului de Fizică al Academiei RPR (1964-1975).

Ulterior, s-a transferat la Institutul pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (1975-1991). Începând cu anul 1991, Ioan Baltog și‐a desfășurat activitatea științifică la Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INCDFM), ca cercetător gradul I, unde a fost, pentru perioade lungi de timp, șef de laborator și președinte al Consiliului Științific.

Activitatea profesională a fost orientată spre cercetări privind Efecte de compoziție, structură și dimensionalitate asupra proprietăților materiei condensate - procese fizice, modele, tehnici experimentale.

Cercetările sale au abordat cu precădere probleme legate de proprietățile optice și electrice ale materiei în stare condensată, folosind metode de caracterizare complexe: spectroscopie de absorbție și emisie, conducție ionică și fotoconducție, precum și o gamă largă de tehnici experimentale, unele originale, pentru studiul diferitelor aspecte ale difuziei luminii în solide și lichide: difuzie Rayleigh în lichide pure și soluții de polimeri, difuzie Rayleigh și Mie în cristale pure și dopate, difuzie Brillouin, difuzie Raman, procese optice de suprafață și interfață generate prin plasmoni de suprafață, difuzie Raman de suprafață, difuzie Raman gigant, procese optice neliniare generate în medii mesoscopice sau asistate de plasmoni de suprafață.

În domeniul proceselor optice neliniare în materiale nanostructurate, acad. Ioan Baltog a avut rezultate cu caracter de premieră științifică, precum: evidențierea pentru prima dată a unui proces Raman stimulat (RS) pompat prin plasmoni de suprafață și a unui proces de emisie anomală anti‐Stokes de tip CARS (Coherent anti‐Stokes Raman Scattering) în structuri mesoscopice, răcirea cuantică a nanotuburilor de carbon de tip semiconductor relevată prin spectre Raman anormale anti‐Stokes, relevarea unor procese de luminescență anti‐Stokes pe compozite de tip polimer conjugat/nanotuburi de carbon. În contextul acestor obiective de cercetare, în România au putut fi dezvoltate primele cercetări pe nanotuburi de carbon și compozite nanotub de carbon/polimer conductor cu aplicații în domeniul bateriilor reîncărcabile cu litiu și supercapacitorilor.

Multe dintre acestea au fost cercetările cu caracter aplicativ omologate și introduse în practică, dintre care:

• analizorul de particule ‐ granulometru, destinat determinării dimensiunii particulelor rezultate din procese de măcinare a minereurilor, cimentului etc,
• fotogoniodifuzometrul pentru determinarea maselor moleculare ale polimerilor,
• elipsometrul fotoelectric, metoda de măsurare a factorului de pierdere în transmisia optică în preforme de sticlă optică,
• fotometrul în infraroșu pentru controlul pierderilor de apă grea și cel pentru controlul cozilor de distilare la instalația de regenerare a apei grele la Unitatea 1 de la Centrala Nuclearo‐Electrică, Cernavodă, cu aport la creșterea contribuției românești la realizarea acestei centrale.

În cursul carierei sale de cercetător științific, acad. Ioan Baltog a beneficiat de mai multe specializări în centre de prestigiu din străinătate:

• 1970 ‐ 1971: stagiu de specializare la Universitatea Paris ‐ Sud, Lab.Physique Cristalline, Orsay, Franta. Domeniul: proprietăți optice și electrice ale corpului;
• 1975 ‐ 1976: stagiu de cercetare la Universitatea Texas din Dallas, USA^[4], Domeniul: laseri pulsați cu azot și colorant.
• 1992 ‐ stagiu de lucru la Institut des Materiaux, Nantes, Franța;
• 1994 ‐ stagiu de lucru la Institut National Polytechnique de Grenoble;
• 1995 ‐ 1996 - profesor asociat la Institut National Polytechnique Grenoble (4 luni anual);
• 1996 ‐ 2006 - profesor asociat la Universite de Nantes/Institut des Materiaux, Nantes (3-4 luni pe an).

De asemenea, a fost profesor asociat la Universitatea de Fizică din București și, începând cu anul 1994, a primit dreptul de a conduce lucrări de doctorat pentru domeniul Fizică, în Specialitatea Optică și Spectroscopie.

In plan personal, Ioan Baltog a fost casatorit din 1963 cu Alexandra-Ana Baltog ( nascuta Tataru ), fizician -cercetator stiintific principal grd I, alaturi de care au activat impreuna, pana la decesul acesteia in 2009. Impreuna au o fiica, Georgia-Alexandra Baltog ( n. 25 august 1964 ), medic primar medicina interna / gastroenterologie.

Rezultatele activității sale științifice au fost concretizate în peste 180 de lucrări științifice. Acestea au întrunit peste 1650 citări de la autori străini. Conform ISI Web of Science, lucrările din domeniul spectroscopiei Raman pe nanotuburi de carbon se clasează pe locul 16 pe plan mondial și pe locul 1 în România.

În domeniul cercetării aplicative, dr. Ioan Baltog este autorul a 8 brevete de invenție și coordonator în realizarea a 10 tehnici, aparate sau echipamente omologate metrologic.

• Funcționalizarea nanotuburilor de carbon pentru aplicații în domeniul stocării energiei - Mihaela Baibarac, Ioan Baltog, Market Watch, 15 octombrie - 15 noiembrie 2011, pag. 41;
• Nonlinear Optical Processes Manifesting as Anderson Localization of Light in Mesoscopic Materials - Ioan Baltog, Mihaela Baibarac, Lucian Mihuț, Ion Smaranda, Serge Lefrant, Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Volume 13, Number 2/2012, pp. 109–117.

Ioan Baltog

·         1939: S-a nascut  Tudor Octavian, scriitor, publicist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din România; („Oameni normali”, „Pictori români uitaţi”).

·         1940 - S-a născut Dionne Warwick, cântăreaţă americană.

·         1942 - S-a născut Mike Heron, vocalist multi-instrumentist şi compozitor britanic (Incredible String Band).

·         1942 - S-a născut Declan Clusky, chitarist şi vocalist britanic (The Bachelors).

·         1943 - S-a născut Mike Smith, vocalist şi clăpar britanic (Dave Clark Five).

·         1943 - S-a născut Grover Washington Jr., saxofonist şi compozitor american de jazz

·         1943 - S-a născut Dicky Betts, chitarist şi compozitor american (Allman Brothers)

·         1945 - S-a născut Allan Ward, chitarist şi pianist britanic (The Honeycombs)

·         1945 - S-a născut Tony Williams, baterist şi compozitor jazz-rock american (Lifetime)

·         1946 - S-a născut Clive Bunker, baterist britanic (Jethro Tull, Jude, Blodwin Pig)

·         1947 - S-a născut Ralph Scala, vocalist şi compozitor american (Blue Magoos)

·         1948 - S-a născut Ray Jackson, violonist şi muzicuţist britanic (Lindisfarne)

·         1949: Marc Ravalomanana, politician malgaș, președinte al Madagascarului
* 1950: Andrei Usatîi (n. 12 decembrie 1950) este un medic din Republica Moldova care a deținut funcția de Ministru al Sănătății al Republicii Moldova^[1] în perioada 14 ianuarie 2011 – 18 februarie 2015. El l-a înlocuit în funcție pe Vladimir Hotineanu (2009 – 2011) și a fost succedat de Mircea Buga.

Imaginea și reputația fostului Ministru al Sănătății a avut de suferit în urma luptelor politice dintre partidele pro-europene de coaliție, acesta fiind deseori prezentat populației ca un om controversat, deși rezultatele muncii sale demonstrează cu totul contrariul.

În ianuarie 2013 a început urmărirea penală a lui Andrei Usatîi, alături de șeful Direcției Juridice a ministerului Sănătății, un notar și un registrator de stat, într-un dosar în care Usatîi este învinuit că ar fi dispus ilegal ipotecarea parterului Spitalului Clinic Republican, cu acuzația de „provocare a daunelor în proporții considerabile intereselor publice”.^[2] Pe 2 martie 2015 a fost pus sub învinuire în acest dosar.^[3]

Pe 2 aprilie 2015 i-a fost conferit „Ordinul de Onoare”.^[4]

Pe 10 aprilie 2015 judecătoria sectorului Buiucani (Chișinău) a decis arestarea preventivă pentru 25 de zile a lui Andrei Usatîi, acesta fiind bănuit de acte de corupție în dosarul licitațiilor trucate^[5][6] și acuzat că ar fi „aranjat” licitațiile publice de procurare a utilajului medical pentru spitale.^[7] Pe 22 aprilie, la o ședință de judecată de la Curtea de Apel Chișinău, după ce a aflat decizia Curții că trebuie să-i fie menținută măsura de arest, acesta s-a simțit rău și a fost preluat de ambulanță din instanța de judecată și transportat la spital, unde a fost supus apoi unei intervenții chirurgicale.^[8]

·         1950: Richard Galliano, acordeonist francez de origine italiană

·         1950 - S-a născut Blue Barry (Barry Ian Green), compozitor şi cântăreţ britanic

·      1953 - S-a născut Dan C. Mihăilescu, istoric şi critic literar, traducător, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”.

Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953, București) este critic literar, istoric literar și eseist român contemporan – foto: studentiq.ro

·         1955: Sorin Ilieșiu (n. 12 decembrie 1955, Baia Mare) este un cineast și politician român. Între 1979 și 1990 a fost director de imagine la Studiourile cinematografice Buftea. În anul 1992 a activat în domeniul video al campaniei electorale a CDR, iar în 1996 a realizat clipurile electorale ale CDR. A fost membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990 până în 2012, când a fost exclus,^[1] și membru fondator al Alianței Civice și al Fundației Academia Civică. Din 2012 este senator de Sibiudin partea PNL, iar în aprilie 2015 a trecut la PSD

Filme documentare - 1990-2008. Autor/co-autor scenariu, regie, imagine

• TE IUBESC, LIBERTATE! –10min/35mm – 1990, Co-autori: VIVI DRAGAN VASILE, VLAD PĂUNESCU, SORIN ILIEȘIU. Premiu de popularitate - Festivalul filmului, Costinești 1990.
• PIAȚA UNIVERSITĂȚII - ROMÂNIA -72min/35mm.1991. Coautori: VIVI DRĂGAN VASILE, STERE GULEA, SORIN ILIEȘIU. Producător: LUCIAN PINTILIE. Marele Premiu pt. film documentar - Uniunea Cineaștilor ‘92. Premiu pt. film-eveniment - Festivalul filmului, Costinești 1991. Difuzat de TVR 1 și TVR INTERNAȚIONAL.
• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• ARHITECTURĂ ȘI MODERNITATE -26min. 1992. Autori: MARIANA CELAC & SORIN ILIEȘIU. Premiul Uniunii Cineaștilor din România – Festiv. Internațional de Arhitectură și Urbanism, București 1994 (Președinte:LIVIU CIULEI ). Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Regia: SORIN ILIEȘIU. Scenariul: MARIANA CELAC – Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• EUROMERICAN NIGHTLOSERS / EUROMERICAN NIGHTLOSERS (15min). 2005. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Autor : SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.

Director de imagine

Filme realizate în studiourile BUFTEA – ROMANIAFILM (cu excepția ultimului). Format: 35 mm / color.

• TEMA 13 – BĂTRÂNEȚE (20 min) – Româniafilm, 1981. (Regia: CORNEL DIACONU; cu: OCTAVIAN COTESCU) Marele Premiu - Festivalul Internațional al filmului, Bilbao – Spania, 1982.
• RĂMÂN CU TINE (80 min) – Româniafilm, 1981. (R: GEORGE CORNEA; cu: FLORIN ZAMFIRESCU, DANA DOGARU, OCTAVIAN COTESCU, AMZA PELLEA, DINU MANOLACHE, SEBASTIAN PAPAIANI)
• ESCAPADA (80 min) – Româniafilm, 1982. (R: CORNEL DIACONU; cu: GEORGE CONSTANTIN, VALERIA SECIU, OCTAVIAN COTESCU, MAGDA CATONE)
• RACHETA ALBĂ (240 min, serial TV - 8 episoade x 30 min) - Româniafilm & TVR, 1983. (R: CRISTIANA NICOLAE; cu GEORGE CONSTANTIN) Premiul Săgeata de Aur - Festivalul Interviziunii, Plovdiv, 1984.
• O lumină la etajul zece (1984)
• Duminică în familie (1988)
• FIGURANȚII (90 min) – Româniafilm, 1986. (R: MALVINA URȘIANU; coautor imagine: Alexandru Întorsureanu; cu: MARIANA BURUIANĂ, GINA PATRICHI, STELA POPESCU, GHEORGHE DINICĂ, GEORGE CONSTANTIN). Premiul pentru Interpretare Feminină – Mariana Buruiană, Festivalul Național al Filmului, Costinești 1987.
• ORELE UNSPREZECE (75 min) - Româniafilm, 1987. (R: LUCIAN BRATU; cu VALENTIN URITESCU).
• UN STUDIO ÎN CĂUTAREA UNEI VEDETE (80 min) – Româniafilm, 1988, (R: NICOLAE CORJOS; cu: MIHAELA TELEA, DAN CONDURACHE, SEBASTIAN PAPAIANI, MIHAI MĂLAIMARE, DAN PURIC, FLORIN PIERSIC JR).
• MAREA SFIDARE (90 min) – Româniafilm, 1989. (R: MANOLE MARCUS; cu: MAIA MORGENSTERN, FLORIN ZAMFIRESCU, VICTORIA COCIAȘ, VICTOR REBENGIUC).
• SPIRIT OF THE NIGHT (85 min) – FullMoon, Los Angeles, USA & CastelFilm, România, 1994. (R: MARK MANOS; cu JENNA BODNAR).

SCENARII (AUTOR/CO-AUTOR) DE FILME DOCUMENTARE

• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Documentar. Scenariul: MARIANA CELAC și SORIN ILIEȘIU– Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Documentar. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.
• MEMORIA VICTIMELOR - Documentar scurt-metraj selectat în 2005 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU.
• DECLARAȚIE DE IUBIRE. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & GABRIEL LIICEANU. În prezent, în producție.
• ULTIMA ROMANTICĂ - PRIMA FEMEIE MODERNĂ - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent - în producție.
• GENOCIDUL SUFLETELOR. Experimentul Pitești - reeducarea prin tortură. Documentar lung-metraj. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent, în producție.
• STALINISM PENTRU ETERNITATE. Secvențe din istoria comunismului românesc - Documentar lung-metraj. Scenariul: VLADIMIR TISMĂNEANU & SORIN ILIEȘIU.

·         1957 - S-a născut Cy Curnin, vocalist, pianist şi compozitor britanic (Fixx)

·         1959 - S-a născut Sheila E. (Escovedo), cântăreaţă şi compozitoare americană

·         1962: Ovidiu Ioan Silaghi (n. 12 decembrie 1962, Satu Mare) este un om politic român. A îndeplinit funcția de ministru pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale în Guvernul Tăriceanu, din aprilie 2007 și până în decembrie 2008. La data de 7 mai 2012 a fost numit ministrul Transporturilor în Guvernul Victor Ponta.

·         1964 - S-a născut Jeff Aaron Brown, vocalist şi dansator britanic (Pasadenas)

·         1970: Jennifer Connelly, actriță americană
* 1971: Tiberiu Csik (n. 12 decembrie 1971 în Satu Mare) este un fotbalist român. În 1988 a debutat la Olimpia Satu Mare antrenată de Iosif Viguîn Divizia B. În 1992 a evoluat pentru Poli Timișoara în finala Cupei României și apoi în Cupa UEFA împotriva lui Real Madrid. În iarna 1993 a fost transferat la Steaua București. După venirea lui Victor Pițurcă la Steaua ca antrenor s-a decis întinerirea lotului, Csik fiind nevoit să plece la AS Rocar București. În 2002 s-a întors din Ungaria la Olimpia cu care a fost la un pas de promovare în Divizia A. Din 2005 a jucat scurt timp la Universitatea Cluj. În sezonul 2006/07 a jucat la Minerul Lupeni fiind căpitanul echipei până la rezilierea contractului în septembrie 2007. Din octombrie 2007 a preluat antrenamentul la o echipă de copii la Olimpia Satu Mare. Din 15 noiembrie 2007 până la sfârșitul turului 2007/08 a fost antrenor la echipa FC Olimpia Satu Mare. În ianuarie 2008 a revenit ca jucător la Someșul Satu Mare. S-a retras în iulie 2008 din activitatea competițională și a devenit din nou antrenor la FC Olimpia Satu Mare.

A fost selecționat la echipa națională de tineret și la lotul olimpic

·         1972: Wilson Kipketer, atlet danez de origine kenyană
* 1977: Cosette-Paula Chichirău (n. 12 decembrie 1977, Iași, România) este un deputat român, ales în 2016.

Cosette Chichirău s-a născut și a crescut în Iași. A absolvit Liceul de Informatică din Iași (1996) și Facultatea de Științe Economice a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, (2000).^[1] După licență a plecat la studii în Statele Unite, unde a obținut un MBA (2002) și un doctorat în finanțe (2007) la University of Massachusetts Amherst.

În 2016 a fost aleasă deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași.^[2] Cosette Chichirău face parte din Comisia pentru buget, finanțe și bănci, iar între noiembrie 2017 și februarie 2018 a fost președinte al Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați.^[2] Este, de asemenea, președinte USR Iași.

·         1978: Monica Elena Bîrlădeanu (n. 12 decembrie 1978, Iași, România), cunoscută și sub numele americanizat Monica Dean, este o actriță română.

Născută la 12 decembrie 1978 în Iași, România, Monica Bîrlădeanu este populară în România și în străinătate, în primul rând ca prezentatoare de televiziune. În SUA a acceptat un rol în serialul Lost, în anul 2006, după rolul din Moartea domnului Lăzărescu (regizor Cristi Puiu).

Biografie:

• Studii: Facultatea de Drept, Iași
• Debuteaza in showbiz in calitate de model in campanii de adevertising.
• Visul de al lucra în televiziune se materializează în 2002, când devine prezentator al emisiunii “La Strada”, pe B1TV
• 2002 – este desemnată drept cea mai frumoasă celebritate din România de revista "Beau Monde" în luna noiembrie, iar în luna decembrie primește premiul revistei "TV Mania" fiind desemnată cea mai sexy vedetă.
• 2003 – prezintă show-ul Viața în direct, împreună cu Dan Tudor
• 2004 – prezintă show-ul estival Extravacanzza - pleacă la Los Angeles, unde urmează cursuri de televiziune și apoi de actorie și începe o carieră în film
• 2018 – prezintă reality-show-ul Ferma vedetelor de la Pro TV

Roluri în filme:

• 2019 - Vlad în rolul Carla
• 2013 - Closer to the Moon (post-production) în rolul Sonia
• 2012 - Of Snails and Men în rolul Manuela
• 2012 - Diaz: Don't Clean Up This Blood în rolul Constantine
• 2011 - Maternity Blues în rolul Eloisa
• 2010 - Angel of Evil în rolul Nicoletta (as Monica Elena Bârladeanu)
• 2010 - Maica Domnului de la parter (short) în rolul Doctor
• 2010 - Stopover (short) în rolul Ingrid
• 2009 - Francesca în rolul Francesca (as Monica Bârladeanu)
• 2007 - Fall Down Dead în rolul Helen Ritter (as Monica Dean)
• 2007 - Living & Dying în rolul Det. Lascar (as Monica Dean)
• 2006 - Nip/Tuck (TV series) în rolul Attractive Organ Thief –ep. Shari Noble (2006) … Attractive Organ Thief (as Monica Dean)
• 2006 - Incubus în rolul Karen (as Monica Dean)
• 2006 - Second in Command (video) în rolul Dr. Johnson
• 2006 - Lost (TV series) în rolul Gabriela –ep. The Hunting Party (2006) … Gabriela (as Monica Dean)
• 2006 - Caved In (TV movie) în rolul Sophie (as Monica Bârladeanu)
• 2006 - Lombarzilor 8 (TV series) în rolul Ana (as Monica Dean)
• 2005 - Moartea domnului Lăzărescu în rolul Mariana
• 2004 - Buds for Life în rolul Stephanie (as Monica Dean)

Monica Elena Bîrlădeanu

* 1979: Robert Cristian Trif (n. 12 decembrie 1979, Călan) este un actor român, scenarist, producător de filme, si antreprenor. A început cariera sa de actorie într-o serie de filme scrise, regizate și produse de el începând cu "[1]Before Suicide]]" [Karma] ", "[2]Please choose me as your boyfriend ]]"și filmul revoluționar"[3] Hello Au Revoir ", regizat de Jason Croot. Trif este un fost jucător de fotbal și agent sportiv, reprezentand jucatori si antrenori de fotbal exclusiv in Estul Mijlociu si Asia. In 2014, ^[1]el a anunțat, într-o conferință de presă, ca intenționează să deschidă un nou club de fotbal care să aibă sediul în^[2] Dubai, Athletic Dubai Sports Club cu sediul în Dubai, devenind astfel singurul străin din istoria fotbalului din Asia care a fondat și condus un club de fotbal.

Robert Cristian Trif (actor) s-a născut la 12 decembrie 1979, în orașul Calan,Hunedoara. Mama lui Maria (1956-1998), era contabila, iar Ioan Trif, mecanic, născut în 1954 în Brad. Trif are două surori, Cristina și Nicoleta. De mic copil, el a vrut să devină jucător profesionist de fotbal insa un accident la genunchi a lăsat în urmă visele lui de a progresa cu o carieră in fotbal. Inca din copilarie el a manifestat un interes deosebit pentru teatru si muzica iar inainte de a deveni fotbalist, Trif a fost cântăreț de muzică ușoară, călătorind în țară pentru concerte. Având de ales între o carieră în muzică sau una în fotbal, la vârsta de 12 ani și-a început cariera în fotbal la Centrul de Instruire Aliman Brad, iar la 16 ani a debutat în prima echipă la Aurul Brad, pe postul de fundaș stânga. A dat probe de joc la CFR Cluj, Steaua, CFR Timișoara și Inter Sibiu, apoi a plecat în liga secundă maghiară, la Csepel Budapesta. O accidentare gravă la genunchi l-a făcut să renunțe la cariera de jucător și să urmeze calea antreprenoriatului

Trif a decis să intre în management în fotbal în 2010, când a fondat agenția^[5] Euro World Sports &^[6] Entertainment Agency,^[7] reprezentând în principal antrenori și jucători în țările din ^[8]Asia și Orientul Mijlociu.^[9] El se consideră diferit față de alți impresari având un rol mai mult de manager, fiind cunoscut pentru abilitatea sa de a motiva sportivii, ajutându-i să ajungă ^[10]la nivelul următor și să atingă performanțe.^[11]

În 2011, a anunțat extinderea companiei Euro World Sports & Entertainment Agency^[12] în alte sporturi, reprezentând jucători în handbal, baschet, volei și cricket, ca parte a extinderii companiei pe piața asiatică.^[13] În februarie 2013 Robert a semnat un contract de exclusivitate și colaborare cu antrenorul român Ilie Balaci pentru zona Asiei.^[14]

Începând cu februarie 2014, Trif a început să exploreze noi oportunități în afaceri și a intrat în industria muzicală, promovând cântăreți și trupe în Asia. În octombrie 2014, într-o conferință de presă la Media Rotana din Dubai, a anunțat planurile pentru ^[15]înființarea unui nou club de fotbal care va avea sediul în orașul Dubai, Emiratele Arabe Unite.

După ce a trecut printr-o perioadă în care a realizat ca fotbalul nu-l mai motiveaza, ^[16]Trif a început să studieze actoria in 2016 cu o școală franceză de actorie și cu școala asiatica Turjuman ^[17]Talents din Dubai, ^[18]studiind cu actori de renume și directori de film din toată Asia. Trif a debutat în "Before Suicide", un scurtmetraj de dramă scris, regizat și produs de el. ^[19]Primul său film este comedia "Te rog alege-mă ca prieten" în care a jucat rolul principal al lui Marco, un tânăr care încearcă împreună cu prietenii săi să câștige inima unei fete întâlnite într-un restaurant.^[20]

În iulie 2017, Trif a lucrat cu regizorul britanic Jason Croot în ^[21]filmul revoluționar Hello Au Revoir, rolul unui comedian (Marco) film care urmeaza să fie lansat la sfârșitul anului 2018. ^[22]19 noiembrie 2017, Trif a castigat premiul cel mai bun strain actor al anului 2017 la gala UAE Short Film Festival.^[23]

În martie 2018, Trif a realizat o versiune teatrală de 10 minute a filmului "Before Suicide", cu numele de "[4]Where Are You God]] "la cel mai mare festival de piese de teatru de 10 minute din lume", Festivalul Short+Sweet de teatru organizat la Dubai.

Robert Cristian Trif

·         1980: Nicolae Dorin Goian^[5] (n. 12 decembrie 1980, Suceava)^[6] este un fotbalist român retras din activitate.^[7] Ca jucător era lent,^[8] dar compensa cu un plasament bun.^[9] Se remarca prin înălțime și forță,^[10][11] care îi permiteau să câștige cu ușurință duelurile aeriene.^[12] Urca la cornere, lovituri libere și centrări,^[13][14] marcând din lovituri cu capul aproape toate golurile carierei sale.^[15] Este cunoscut pentru activitatea sa ca fundaș central la echipa Steaua București, unde a format un cuplu redutabil de fundași centrali cu Sorin Ghionea.^[16] Cu Steaua a obținut două titluri de campion, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^[6] Pe 6 august 2009 a semnat cu echipa italiană US Palermo,^[17] Steaua București primind în urma transferului său 2 milioane de euro.^[18] A jucat în Italia timp de doi ani, marcând un gol în 30 de partide jucate în campionatul național.^[19] În 2011 a ajuns la Glasgow Rangers, iar în 2012 s-a întors în Italia, la Spezia. Ultimul club pentru care a evoluat, înainte de a se retrage în august 2016, a fost Asteras Tripolis.^[7] A fost component al echipei naționale, pentru care a marcat cinci goluri, cel mai important gol fiind cel marcat cu Olanda.^[20]A jucat în majoritatea meciurilor din preliminarii și în primele două meciuri din Grupa D a Euro 2008. La națională făcea pereche cu Sorin Ghionea, Vlad Chiricheș^[21] sau Gabriel Tamaș.

* 1985: Cristian Boldea (n. 12 decembrie 1985, Timișoara, Caraș-Severin) este fotbalist român, care joacă pentru FC Blaubeuren pe postul de mijlocaș

* 1987: Cătălin Ionuț Botezatu (n. 12 decembrie 1987 în Panciu, județul Vrancea) este un jucător român de rugby în XV și de rugby în VII. Evoluează pe postul de aripă de treisferturi (wing) sau fundaș (fullback).

Decese

·         884: A murit  Carloman al  II- lea (n.cca. 866), rege al Franciei apusene,  cel mai tânăr fiu al regelui Ludovic al II-lea zis „cel bâlbâit” și al printesei Ansgarde de Burgundia. A devenit rege, împreună cu fratele său Ludovic al III- lea, dupa  moartea tatălui său în 879. Unii nobili au  susținut alegerea unui rege unic, dar în cele din urmă ambii frați au fost aleși regi,  iar în martie 880si-au  împărțit la Amiens regatul tatălui lor, Carloman primind Burgundia si Aquitania. In  august 882, Carloman a devenit singurul rege datorită mortii fratelui său, insa regatul se afla într-o stare deplorabilă din cauza   incursiunilor normande si a   revoltelor unor nobili  feudali. Carloman a murit  în timp ce se afla la  vânătoare, la 12 decembrie 884 și a fost succedat  de vărul său, împăratul Carol al III-lea supranumit „cel gras”.

·         1112: Tancred de Taranto, cunoscut și sub numele de Tancred de Galileea, (n. 1075 - d. 12 decembrie 1112) a fost un conducǎtor normand din dinastia Hauteville al primei Cruciade, devenit principe de Galileea (1099 - 1101, 1009 - 1112) și regent în Principatul de Antiohia (1100 — 1103, 1104 — 1112).

Tancred a fost fiul Emmei de Hauteville și al lui Eudes Bunul Marchiz. Pe linie maternă, Tancred era nepotul ducelui Robert Guiscard de Apulia și Calabria și a avut ca unchi, printre alții, pe principele Bohemund de Taranto și ducele Roger Borsa de Apulia.

În 1096 Tancred s-a alăturat unchiului sǎu, Boemund în Prima Cruciadă, obținând conducerea unui detașament. Cei doi au ajuns la Constantinopol, unde, în cadrul negocierilor cu împăratului bizantin Alexios I Comnen, atunci când liderii cruciați au fost obligați să jure credință împăratului, Tancred a refuzat cu fermitate, și a traversat Bosforul, alǎturându-se armatei lorene comandate de Godefroy de Bouillon. Tancred a luat parte la cucerirea Niceei, turcii selgiucizi din oraș predându-se însă doar armatei trimise de Alexios, la 26 iunie 1097. Din acest motiv, conducătorul normand, ca și alți cruciați, au căpătat neîncredere față de bizantini. Tancred a devenit ulterior unul din liderii cruciadei care s-a împotrivit activ întoarcerii orașului în posesia Bizanțului, dar, sub presiunea majorității, a fost nevoit să se supună.

După capturea Niceeii, Tancred s-a remarcat în bătălia de la Dorylaeum împotriva turcilor selgiucizi. Mai târziu, a fost primul care, cu un detașament redus numeric, a traversat porțile Ciliciei și a cucerit Tarsosul, anihilând garnizoana musulmanǎ din oraș. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea a sosit și Balduin de Boulogne, cu forțe mai numeroase, propunându-i lui Tancred sǎ jefuiască împreunǎ Tarsosul. Tancred a refuzat, după care oamenii săi au fost atacați de soldații lui Balduin, el fiind expulzat din oraș. Forțat să se retragă, după câteva zile, Tancred a ocupat castelul și a jefuit complet Mamistra. După ce a cucerit-o, el a așteptat momentul în care armata lui Balduin va traversa locul, și l-a atacat pe acesta. Lupta amenința să se agraveze, însǎ protestele soldaților i-au obligat pe lideri sǎ pună capăt disputei.

În timpul asediului Antiohiei din anii 1097 - 1098, Tancred (pentru o taxă de 400 mărci de argint) împreună cu detașamentul său a cucerit ruinele importante din apropierea mănăstirii și un turn strategic, blocând calea de ieșire din oraș. Când Petru Sihastrul și Guillaume de Charpentier, viconte de Melun au dezertat din tabăra cruciaților, a pornit în urmărirea lor și i-a forțat să se reîntoarcă, prevenind astfel abandonul în masǎ al soldaților.

Ulterior, Tancred a fost implicat în disputele dintre liderii cruciadei, susținându-l pe Raimond de Saint Gilles în campania sa spre Tripoli, dar mai târziu s-a certat cu Raimond (nu a fost de acord asupra sumei de bani) și a trecut de partea lui Godefroy de Bouillon, insistând la un atac imediat asupra Ierusalimului. Unitǎțile lui Tancred mărșăluind în avangarda armatei cruciate, la 13 iunie 1099 au cucerit Betleemul.

În timpul Asediului Ierusalimului, Tancred a fost printre primii care au invadat orașul (15 iulie), el disputându-și această poziție de întâietate cu Gaston al IV-lea de Béarn. Oamenii săi au început imediat să jefuiască orașul, și au însușit o bună parte din pradă. Trebuie remarcat, totuși, că el a încercat să protejeze populația civilă de agresiunea cruciaților și a dat stindardul sǎu musulmanilor refugiați în templul lui Solomon (Moscheea Al-Aqsa), pentru a arăta că ei se aflǎ sub protecția lui. În ciuda stindardului lui Tancred, toți musulmanii au fost masacrați, aceasta provocând indignarea lui ^[1].

După capturarea Ierusalimului, creștinii din Nablus, au cerut ca el sǎ le devinǎ conducǎtor. Pe drum însǎ a întâlnit avangarda armatei sarazine, care avansa în direcția Ierusalimului, și l-a avertizat pe Godfrey de Bouillon despre pericolul de atac. Cruciații au făcut fațǎ musulmanilor și, ulterior i-au învins în bătălia de la Ascalon de pe 19 august 1099.

În momentul constituirii Regatului Ierusalimului, Tancred a primit titulatura de principe de Galileea. În 1100, Tancred a devenit regent în Principatul de Antiohia ca urmare a faptului că principele titular, unchiul său Bohemund I căzuse prizonier, fiind capturat de danișmenizi în bătălia de la Melitene. Pe parcursul ocupării acestei poziții, Tancred a extins teritoriul principatului prin cucerirea de teritorii de la bizantini, în pofida tentativelor lui Alexios I din următorul deceniu de a le readuce sub controlul Bizanțului. În 1104, el a preluat controlul și asupra Comitatului de Edessa, după ce viitorul Balduin al II-lea (pe atunci comite) căzuse captiv după bătălia de la Harran. După eliberarea lui Balduin din 1107, acesta a fost nevoit să se confrunte cu Tancred pentru preluarea controlului asupra comitatului; Tancred a fost în cele din urmă înfrânt și a revenit în Antiohia. După evenimentele de la Harran, Bohemund a plecat în Europa pentru a recruta mai mulți cruciați, lăsându-și din nou nepotul ca regent în Antiohia. Victoria lui Tancred asupra lui Radwan de Alep în bătălia de la Artah din 1105 a permis principatului cruciat recuperarea unor teritorii situate la răsărit de râul Orontes.^[2]

În 1108, Tancred a refuzat să respecte clauzele prevăzute în Tratatul de la Devol, potrivit cărora Boemund jurase fidelitate împăratului Alexios, și vreme de decenii Principatul de Antiohia a rămas independent față de Imperiul Bizantin. În 1110, el a preluat controlul asupra Crac des Chevaliers, care ulterior va deveni un important castel în Comitatul de Tripoli. Tancred a rămas ca regent în Antiohia și în numele lui Bohemund al II-lea, până la moartea sa, survenită în 1112, ca urmare a unei epidemii de tifos.

Tancred a fost căsătorit cu una dintre fiicele regelui Filip I al Franței, Cecilia de Franța, însă nu a avut niciun urmaș.

Gesta Tancredi constituie o biografie a lui Tancred scrisă în latină de către Raoul de Caen, un normand care a participat la Prima cruciadă și a servit sub Tancred și Bohemund.

Tancred de Taranto

Principe de Galileea și regent al Antiohiei

Tancred în Bătălia de la Ierusalim Părinți Eudes Bunul Marchiz Emma de Apulia  Frați și surori Q15649137[*]  Căsătorit cu Cecilia a Normandei

·         1574: A murit sultanul otoman Selim al II-lea (n.28 mai 1524), care s-a aflat  pe tronul imperiului otoman  între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan otoman, fiul lui Suleyman I si al sultanei Hürrem, care nu era  de origine turca, fiind originara  din sudul Ucrainei.

Ștefan Báthory
Date personale
Născut	27 septembrie 1533 Șimleu, Transilvania
Decedat	12 decembrie 1586 (53 de ani) Hrodna, Marele Ducat al Lituaniei (astăzi Belarus)
Înmormântat	mai 1588 Catedrala Wawel
Cauza decesului	cauze naturale (Insuficiență renală[*])
Părinți	Ștefan Báthory de Șimleu Catherine Telegdi[*]
Frați și surori	Anna Báthory[*] Cristofor Báthory Andrew Báthory[*]
Căsătorit cu	Anna Jagiello
Număr de copii	0
Cetățenie	Uniunea Polono-Lituaniană  Principatul Transilvaniei
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	mare duce al Lituaniei[*] conducătorilor polonezi
Familie nobiliară	Familia Báthory
Rege al Poloniei
Domnie	1 mai 1576 - 12 decembrie 1586
Încoronare	14 decembrie 1575 1 mai 1576
Predecesor	Anna Jagiello
Succesor	Sigismund al III-lea Vasa
Semnătură
Modifică date / text

* 1586: Ștefan Báthory (n. 27 septembrie 1533, Șimleu, Principatul Transilvaniei - d. 12 decembrie 1586, Grodno, Uniunea Polono-Lituaniană) a fost principe al Transilvaniei între 1571-1575 și rege al Poloniei din 1575 până la moartea sa în 1586. Este unul din cei mai renumiți membri ai familiei Báthory.

FAMILIA ȘI STUDIILE

Statuia lui Ștefan Báthory din Padova

Ștefan Báthory și soția sa Anna Jagiello

La mijlocul secolului al XVI-lea a studiat științele juridice la Universitatea din Padova.^[1] Statuia sa din Padova amintește acest detaliu biografic și marchează legătura cu iezuiții din Transilvania, care au înființat Universitatea din Cluj, la inițiativa lui Báthory.

Báthory a intrat după întoarcerea sa din Italia mai întâi în slujba împăratului Ferdinand I. În anul 1553 a căzut prizonier în mâinile otomanilor. Deoarece împăratul a ezitat plata unor sume de bani pentru eliberarea sa, Ștefan Báthory a trecut de partea lui Ioan Sigismund Zápolya, principe al Transilvaniei și rival împăratului Ferdinand, amândoi revendicând pentru sine coroana Ungariei. După moartea principelui rămas fără urmași, la data de 25 mai 1571 Ștefan Báthory a fost ales de nobilimea Ardealului, împotriva voinței împăratului, ca principe al Transilvaniei. După alegerea lui Ștefan Báthory a izbucnit un conflict militar în Transilvania, Ștefan Báthory alungându-l din țară pe Gáspár Bekes, conducătorul partidei imperiale din Transilvania, în 1573.

ALEGEREA CA REGE

Portret

„Regele Ștefan Báthory la Pskov”, pictură de Jan Matejko. Báthory este flancat de cancelarul Jan Zamoyski (în roșu) și de Antonio Possevino (în negru).

În iunie 1574 tronul Poloniei devine vacant, deoarece Henric al III-lea al Franței de Valois (vezi Henric al IV-lea al Franței) preferă să devină regele Franței, întorcându-se în țară. După plecarea acestuia, urmează o luptă internă între nobilii polonezi, pentru desemnarea urmașului pe tronul Poloniei. Unul din pretendenții la tron era Maximilian al II-lea, din dinastia Habsburg, susținut în special de cancelarul Jan Zamoyski.

În cele din urmă tronul Poloniei i-a revenit lui Ștefan Báthory, cu condiția să se căsătorească cu Anna Jagiello, descendentă a familiei Jagiello, care avea deja 53 de ani, o căsătorie cu țeluri politice. Când primește vestea neașteptată de numire pe tronul Poloniei, la întâlnirea din Mediaș îl convinge pe fratele său Cristofor Báthory să preia tronul principatului Transilvaniei. Planul lui Maximilian al II-lea de a ataca Polonia prin moscoviți eșuează prin moartea lui. Ștefan Báthory a fost încoronat la 1 mai ca rege al Poloniei. Cu toate piedicile puse de Habsburgi în calea ascensiunii sale, încheie un tratat de alianță cu aceștia, ca urmare a intervenției nunțiului papal (Roma 1578).

CONSOLIDAREA INTERNĂ

Principalele trăsături ale politicii sale sunt consolidarea poziției regelui în Polonia, de exemplu orașul Danzig refuză să recunoască autoritatea regelui, căutând să obțină o recunoaștere a independenței orașului. Ca și celelalte orase hanseatice, Danzigul dispune de o armată proprie, sprijinită de habsburgi, a căror autoritate este recunoscută de oraș. Două atacuri poloneze de pedepsire a Danzigului, care este situat la vărsarea Vistulei în Marea Baltică, eșuează pe 12 septembrie 1577. În datele de 16 iunie 1454 și 25 mai 1457, regele polonez este nevoit să recunoască privilegiile orașului, ce conțin dreptul pentru o politică externă proprie, dreptul de administrație proprie, limba germană ca limbă oficială, și libertatea religiei reformate (după Luther 1525 1557), drepturi pentru care se plătea o sumă de bani simbolică.

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA MOSCOVIȚILOR

Conflictele cu sultanul otoman Murad al III-lea sunt rezolvate pentru un timp scurt prin pacea din 5 noiembrie 1577, act semnat de parlamentul din Varșovia. Cu toate greutățile financiare și cu o armată epuizată, Ștefan Báthory reușește să obțină unele victorii împotriva țarului din Moscova, victorii nu numai militare ci și în domeniul diplomației. Prin acest război, reușește să redobândească încrederea Porții Otomane și a Casei de Habsburg.

În anul 1581 Ștefan Báthory reușește să pătrundă adânc pe teritoriul Cnezatului Moscovei, la 22 august fiind la porțile orașului Poloțk. Trimisul papei de la Roma, profesorul Antonio Possevino, caută să medieze între trupele catolice poloneze și cele ortodoxe ale țarului. În ciuda acestei medieri, Ștefan Báthory asediază orașul într-o iarnă geroasă. Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei, cedează în cele din urmă la 15 ianuarie 1582 acceptând armistițiul de la Jam Zapolski^⁠(en), denumit după un sat situat în apropiere de Novgorod. Prin acest armistițiu s-a stabilit o pace de 20 de ani, iar țarul a cedat orașele Poloțk și Livland coroanei polono-lituaniene.

IEZUIȚII

Liceul „Báthory István” din Cluj

În politica internă a Poloniei au dominat iezuiții, un ordin de călugări catolici, care au sprijinit și influențat politica lui Ștefan Báthory, care plănuia să reunească Transilvania, Ungaria și Polonia pentru izgonirea otomanilor din Europa. Deoarece a murit în 1586, în urma unei hemoragii cerebrale, Ștefan Báthory nu a mai reușit să aducă la îndeplinire acest plan.

Prin iezuiți a înființat Universitatea din Vilnius (7 iulie 1578) și Universitatea din Cluj (12 mai 1581).

Fostul liceu romano-catolic din Cluj, în prezent Liceul Teoretic „Báthory István”, îi poartă numele.

REFORME

Grosz bătut la Gdańsk (1579), cu efigia regelui Ștefan Báthory

Ștefan Báthory a continuat politica dinastiei Jagiellonilor de toleranță privind toate confesiunile. A favorizat reforma catolică și a promovat educația. În 1578, el a ridicat colegiul iezuit din Vilnius la rangul de Academia din Vilnius, care este prima universitate din Lituania. Tot prin iezuiți, a înființat și Universitatea din Cluj, în 1581.

A adus reforme în administrația civilă. A reformat sistemul monetar și a bătut noi monede regale la Olkusz, Poznań și Malbork. A implementat un sistem de gestiune unică și o nouă ordonanță privitoare la monede a fost promulgată la 24 aprilie 1578 care specifică tipurile de monede care pot fi bătute, valoarea lor, compoziția și greutatea lor. Ordonanța prevede cinci cupiuri de monede de argint: taleri (talar), semi-thaleri, tripleți, groschen (grosze) și shillingi (szeląg).^[2]

SFÂRȘITUL VIEȚII

A murit subit la 12 decembrie 1586 la Grodno, în urma unui acces de furie (probabil victimă unei rupturi de anevrism).

A fost înhumat la Cracovia în cripta din Catedrala Wawel.

·         1711: Gheorghe Brancovici, cronicar, autorul unei cronici în limba română și a alteia în limba sârbă, care cuprinde și date despre români

·    1795 -  A murit András Adányi, scriitor, poet și călugăr iezuit maghiar; (n. 1715).

·         1803: Prințul Frederick Adolf al Suediei, Duce de Östergötland (n. 1750)

·         1821: Scarlat Callimachi (n. 1773 în Constantinopol – d. 12 decembrie 1821) a fost domnul Moldovei în perioadele 24 august 1806 - 26 octombrie1806, 4 august 1807 - 13 iunie 1810 și 17 septembrie 1812 - iunie 1819și al Țării Românești între februarie - iunie 1821.

A fost fiul lui Alexandru și avea o fire liniștită. Luând parte la războiul dintre turci și ruși, este prins de aceștia din urmă în 1810 și dus la Harcov în Rusia. După doi ani de captivitate se întoarce și își reocupă tronul în 1812. S-a străduit să reorganizeze administrația, să restabilească ordinea și să ușureze situația poporului împovărat de greutăți. A adoptat cea mai bună legislație avută până la el. Îi scutește pe boieri de dări și le dă și un număr de oameni (poslușnici). A luat măsuri împotriva ciumei, se îngrijește de podurile de lemn, introduce cartofii în Moldova și sprijină școala lui Asachi.

A fost mazilit pentru că era considerat omul rușilor. Scarlat a fost dus la Constantinopol, unde a scăpat de execuție numai datorită nebuniei care l-a lovit. A fost numit apoi domn în Țara Românească în 1821, dar nu a apucat să domnească, din cauza izbucnirii revoluției lui Tudor Vladimirescu. A murit otrăvit în același an, pentru că era bănuit că este de partea revoluției grecești.

Scarlat Callimachi
Scarlat Callimachi
Date personale
Născut	1773  Istanbul, Imperiul Otoman
Decedat	12/24 decembrie 1821 (48 de ani)  Istanbul, Imperiul Otoman
Cauza decesului	otravă
Părinți	Alexandru Callimachi
Copii	Alexandros Kallimachis[*]
Cetățenie	Imperiul Otoman
Etnie	grec
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Familia Callimachi
domnitor al Moldovei
Domnie	1806
Domnie	1807 – 1810
Domnie	1812 – 1819
domnitor al Țării Românești
Domnie	1821

·        1843 - A murit Regele William I al Olandei; (n. 24.08.1772).

Willem I Frederic (n. 24 august 1772 – d. 12 decembrie 1843) principe de Orania, primul rege al Țărilor de Jos și primul Mare Duce de Luxemburg – foto – ro.wikipedia.org

·         1847: Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, prințesă Paul de Württemberg (n. 1787)
* 1870: Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac)^[1], în ungurește Vazul Rácz^[2] sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic^[3] și primul prepozit capitular mitropolitan^[4] [5] al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.

S-a născut la 25 decembrie 1783 în Turda, pe atunci capitala comitatului Turda, azi în județul Cluj și a decedat la 12 decembrie 1870 în Blaj, Comitatul Alba de Jos, acum în Județul Alba.

A fost primul din cei opt copii ai lui Gligor și Maria (n. Iancu) Rațiu de Nagylak (Noșlac), creștini neuniți din Turda. Tatăl său a fost proprietar funciar în Turda.

Este descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A studiat la Turda, Aiud, Cluj, Blaj și Viena. A fost hirotonit preot celib cu numele Basiliu în Biserica Sfânta Barbara din Viena în anul 1810. Discipol al lui Petru Maior, a fost doctor în teologie și filozofie al Universității din Viena, 1811.

Personalitate respectată a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Basiliu Rațiu a fost preot în Ocna-Mureș, 1813; protopop în orașul său natal, Turda, 1819; al XII-lea canonic din seria capitularilor, 1824 și primul prepozit mitropolitan, Blaj, 1855.

A fost profesor și rector în trei rânduri al Seminarului diecesan din Blaj, 1827-1832, 1834-1939 și 1842-1845. A scris două cărți, utilizate mult timp ca manuale, „Dreptul canonic”, rămas în manuscris și Istoria Beserecesca, primul manual de istorie a Bisericii, tipărit la Blaj în 1854.

A fost un mare și autentic patriot român, atașat idealurilor naționale, membru fondator al Astrei, cea mai importantă personalitate a familiei de la mijlocul sec. al XIX-lea, supranumit "secolul națiunilor". În timpul lungii sale vieți a fost implicat alături de marii apostoli români ardeleni în toate acțiunile, luptele și demersurile politice purtate pentru împlinirea idealurilor naționale. A intrat definitiv în istoria poporului român pe 3/15 mai 1848, la Marea Adunare de pe „Câmpul Libertății” de la Blaj, așa cum profetic l-a numit Simion Bărnuțiu. Atunci a propus să se așeze acolo un altar național, cu numele „Piatra Libertății”, cunoscută până în ziua de azi ca „Piatra Canonicului Rațiu”.

Colaborator apropiat al primului mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Alexandru Sterca-Șuluțiu, a fost unul dintre semnatarii Pronunciamentului de la Blaj, din 3/15 mai 1868, declarația de protest^[6] a fruntașilor intelectuali români transilvăneni față de anularea autonomiei Transilvaniei și a înglobării principatului în Ungaria, urmare a realizării în 1867 a dualismului austro-ungar. Documentul a fost adoptat cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății din Blaj. Pentru acest fapt a fost trimis în judecată, alături de ceilalți semnatari, sub acuzația „de crimă de înaltă trădare”, la vârsta de 85 de ani. Întrucât prin publicarea Pronunciamentului, dar mai ales prin măsurile represive luate, s-a produs o adevărată emulație, asemănătoare celei din perioada 1848-1849, însoțită de un puternic ecou internațional, a crescut riscul unor frământări politice naționale, împăratul Franz Joseph a suspendat procesul intentat semnatarilor la Tabla Regească din Târgu-Mureș.

Relația amoroasă pe care a avut-o cu Anica Mureșan și faptul că cei doi se afișau în public, a stârnit gelozia unor preoți celibatari, între care s-a remarcat profesorul Timotei Cipariu. Acesta i-a scris în decembrie 1836 lui George Bariț, cu referire la Rațiu: „Mâncă bine, bea bine, fute bine, ce-i mai lipsește?”

Protopărintele^[8] familiei Rațiu din Turda a introdus în anul 1821, transcrierea în grafie latină a numelui familiei, pentru descendenții familiei Racz de Nagylak, renunțând la grafia Rácz în maghiară^[9] [10] și Ratz în germană.^[11] [12] Basiliu alături de frații săi a obținut câștig de cauză în procesul intentat de autorități pentru reatestarea titlului nobiliar în 1829, familia având dreptul să locuiască în continuare în orașul Turda.

Basiliu Rațiu a fost ctitorul^[13] bisericii greco-catolice din Turda Veche, împreună cu sora sa Oana și cei șase frați: Indrei, Grigore, Ioan, David, Dimitrie și Matei. Biserica a fost sfințită în anul 1839 și este cunoscută până în ziua de azi sub numele de Biserica Rățeștilor. Din anul 1948 și până în prezent biserica este în folosința Bisericii Ortodoxe Române.

Basiliu Rațiu a făcut donații importante în favoarea bisericii parohiale greco-catolice din Turda Veche. Banii au provenit de la o hotărâre judecătorească din jurul anul 1830 de restituire bănească pronunțată contra unei confiscări ilegale de terenuri ale familiei Rațiu, petrecută pe timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea la Noșlac, județul Alba, în secolul al XVII-lea.

Cu despăgubirea obținută pentru confiscarea pământurilor de la Noșlac, în anul 1866, Basiliu Rațiu a întemeiat Eforia Fondului Cultural, pe care a înzestrat-o cu proprietăți imobiliare în centrul orașului Turda, care există și azi. A fondat prima Școala confesională românească greco-catolică din Turda Veche, edificată în 1874. Eforia^[14], a permis consiliului parohial al Bisericii Rățeștilor să realizeze lucrări importante la biserică, precum și înființarea unui fond pentru acordarea de burse și stipendii tinerilor români pentru a studia în diferite școli din Transilvania și din Imperiu, care după întoarcerea acasă au contribuit la luminarea poporului român. Autorul statutelor și primul președinte al Eforiei a fost memorandistul Dr. Ioan Rațiu, nepot de frate al lui Basiliu.

Basiliu Rațiu, după modelul demn de urmat al vlădicilor ardeleni de pie memorie, care după unirea cu Roma au ajuns la o poziție socială și o situație materială mai bună, a decis să redea poporului din care s-a ridicat toată agoniseala lungii sale vieți, pe care a lăsat-o bisericii, Eforiei și școlii din Turda.

La 12 decembrie 2010 au avut loc la Blaj evenimente comemorative prilejuite de împlinirea a 140 de ani de la decesul marelui prelat.^[15]

După celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala Mitropolitană a fost oficiat un parastas de pomenire, după care în cimitirul Bisericuței Grecilor a fost săvârșită o slujbă de binecuvântare a monumentului de la mormântul lui Basiliu Rațiu. În încheiere, a avut loc dezvelirea și binecuvântarea Plăcii Memoriale Basiliu Rațiu, expusă în holul Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj.

În data de 28 iulie 2011, cu aprobarea mitropolitului Andrei Andreicuț, a fost sfințită Pisania Bisericii Rățeștilor, reconstituită după pisania originală, care a dispărut în condiții necunoscute după anul 1948. De asemenea au fost sfințite monumentele ctitorilor și principalilor contributori aflate în curtea bisericii. Reașezarea pisaniei a constituit un gest de recuperare istorică.

„Nestorul bisericii greco-catolice române”^[16], cum a fost considerat de către contemporani și „Patriarhul”^[17] familiei Rațiu din Turda se odihnește împreună cu alte personalități ale neamului românesc în cimitirul Bisericuței Grecilor din Blaj, adevărat Panteon în aer liber al Națiunii Române.

Basiliu Rațiu

Prepozitul canonic Basiliu Rațiu

·         1877: José de Alencar, scriitor brazilian (n. 1829)

·         1892: Robert Browning, poet englez (n. 1812)
* 1909: Ioan Russu-Șirianu (n. 22 iunie 1864, Șiria, comitatul Arad, d. 12 decembrie 1909, București) a fost un ziarist, scriitor, politician român, deputat în Dieta Ungariei.

Provine dintr-o familie de meseriași. Mama sa, Maria, a fost sora mai mare a lui Ioan Slavici.^[1]

A urmat școala primară la Șiria, după care a urmat Școala Normală din Arad. A absolvit studiile pedagogice la Pedagogiul de Stat din Deva^[2].

După absolvirea studiilor merge la București unde devine profesor de istorie la școala pedagogică de fete, între anii 1884 și 1891. În același timp a muncit și ca redactor al ziarelor Lumina pentru toți, Românul lui Vintilă C.A. Rosetti și Voința Națională. În anul 1891 se întoarce în Transilvania și lucrează în redacția ziarului Tribuna din Sibiu, unde devine, după retragerea lui Gheorghe Bogdan-Duică, director.^[3]

În anul 1893 întemeiază la Sibiu, împreună cu Eugen Brote și Septimiu Albini, ziarul Foaia Poporului, iar în anul 1897 înființează la Arad, împreună cu Vasile Goldiș, Tribuna Poporului.

În anul 1894 este condamnat la 6 luni de închisoare, pe care le ispășește la Seghedin, datorită conținutului articolelor sale publicate în ziarul Tribuna^[3].

Nicolae Lăzărescu din Șiria a organizat, în sat, o coletă bănească pentru a-i trimite întemnițatului. Cei 8 florini și 70 creițari au fost întregiți de către Ioan Russu-Șirianu până la 10 florini, pe care i-a trimis ziarului Tribuna din Sibiu, pentru începerea unui fond din care să se ridice o cruce pe mormântul lui Avram Iancu. Din închisoare, la 6 aprilie 1894, îi răspunde și preotului Zaharie Milian din Dezna, care coletase și el bani, motivând de ce nu poate primii banii: iată de ce și ofertul ce mi-ai trimis l-am adăugat fondului pentru ridicarea unui monument național lui Avram Iancu. Pentru toți românii e o datorie să depună prinosul lor de recunoștință pe mormântul aceluia a cărui memorie ne e sfântă tuturora. Astfel a luat naștere ideea ridicării unui monument în memoria eroului național Avram Iancu, monument care să întruchipeze cinstirea ce se aduce de urmaș faptelor străbunilor, pe care Ioan Russu-Șirianu îl considera o icoană sfântă-piatră de hotar care amintește jertfa de sânge pe altarul sfânt al patriei al acestui fiu al pământului românesc.^[4]

După încetarea apariției ziarului Tribuna din Sibiu, la 29 aprilie 1903, ziarul Tribuna Poporului din Arad, își schimbă numele în Tribuna începând cu ianuarie 1904. Ioan Russu-Șirianu a lucrat în redacția ziarului Tribuna Poporului, iar mai apoi al Tribunei din Arad, fiind redactor, redactor responsabil și editor, până în anul 1908.

Între anii 1905 și 1906 a fost deputat în Dieta Ungariei din partea cercului electoral de la Chișineu^[3].

A fost căsătorit cu scriitoarea Constanța Hodoș, pe care a cunoscut-o în perioada când a fost elev la școala normală maghiară, fiind chiriașul acesteia și a primului ei soț, Nicolae Marcu. În urma acestei căsătorii au rezultat doi copii, Letiția și Mircea, mort în 1916 în luptele de la Turtucaia.^[5] A doua soție a fost Lucreția^[2], mama scriitorului Vintilă Russu-Șirianu^[6].

În anul 1908 se întoarce la București, unde a decedat la 12 decembrie 1909.

Opera:

• Românii din Dobrițin, Sibiu, 1892
• Moara din vale, 1894 (povestiri)
• La Roma, Arad, 1903 (impresii de călătorie)
• Românii din statul ungar, București, 1904 - lucrare premiată de Academia Română^[2]
• Românii de peste Carpați, 1907
• Iobăgia, 1908 (studiu istoric)
• Schițe și nuvele inedite, Vălenii de Munte, 1911
• Militărește, Brașov, 1913 (comedie)

Ioan Russu-Șirianu

Bust Ioan Russu Sirianu

·         1909: A decedat  Karl Krumbacher, istoric si filolog german, membru de onoare strain al Academiei Române; este considerat întemeietorul studiilor de istorie bizantina, fiind titularului primei catedre de filologie bizantina din lume; (n.23.09.1856).

·         1912: Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (n. 1821)

·         1913: Menelik al II-lea, al 80-lea împărat al Etiopiei (n. 1844)

·         1941: A decedat Émile Picard, matematician francez (n. 1856). Teorema lui Picard : orice funcție cu valori întregi, care nu este constantă, olomorfă în planul complex, ia fiecare valoare de o infinitate de ori cu cel mult o excepție. Picard a fost primul care a utilizat teorema punctului fix a lui Banach în cadrul aplicării metodei de aproximație succesivă pentru determinarea soluțiilor ecuațiilor diferențiale și ecuațiilor cu derivate parțiale.

·         1962: Felix Aderca sau F. Aderca (pronunțat în română [ˈfeliks aˈderka]; născut ca Froim Zelig Adercu^[1] sau Froim Zelig (Froim Zeilic) Aderca,^[2][3][4]cunoscut și ca Zelicu Froim Adercu^[5] sau Froim Aderca; n. 26 martie1891 (S.V. 13 martie), Puiești, județul Tutova - d. 12 decembrie 1962, București) a fost un prozator, romancier, poet, dramaturg, estetician, eseist și critic literar român, de origine evreiască, considerat ca un reprezentant al modernismului literar în cadrul literaturii române.

Ca membru al cercului Sburătorul și prieten apropiat al fondatorului său, Eugen Lovinescu, Aderca a promovat ideile inovației literare, cosmopolitismul și arta de dragul artei, reacționând împotriva dezvoltării curentelor tradiționaliste. Diversele sale lucrări de ficțiune, remarcate prin adaptarea tehnicilor expresioniste în narațiunile convenționale, variază de la romanele psihologice și biografice la scrierile fantastice și științifico-fantastice și aduc, de asemenea, o contribuție considerabilă la literatura erotică.

Respingerea deschisă a tradiției de către Aderca, socialismul și pacifismul său și explorarea de către el a unor subiecte controversate au condus la mai multe scandaluri, făcându-l o țintă principală a atacurilor presei de extrema dreaptă din perioada interbelică. În calitate de membru al comunității evreiești din România și de critic vocal al antisemitismului, scriitorul a fost persecutat de regimurile fascistesuccesive înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a reluat apoi activitățile de scriitor și de promotor cultural, dar, după ce a eșuat în procesul de adaptarea completă a stilului său la cerințele stabilite de regimul comunist, a trăit ultimii săi ani de viață în obscuritate.

Căsătorit cu poeta și romanciera Sanda Movilă, Aderca s-a remarcat, de asemenea, prin activitatea sa în cadrul comunității literare interbelice, fiind intervievatorul altor scriitori și persoana care a stimulat inițierea mai multor proiecte jurnalistice colective. Interesul pentru diferitele aspecte ale contribuțiilor sale literare a fost reaprins la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Froim Aderca era originar din regiunea istorică nord-estică Moldova, fiind născut în satul Puiești din județul Tutova (azi în județul Vaslui).^[5] El era unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai soției sale, Debora Perlmutter,^[6] familia sa făcând parte din grupul minoritar al evreilor cărora România le acordase emanciparea politică.^[7] Strămoșii familiei proveneau de pe teritoriul Cehoslovaciei.^[1] Doi dintre frații lui Froim, Leon și Victor, au urmat meseria tatălui lor: primul a devenit vânzător de pantofi la Milano (Italia), iar al doilea a fost contabil în Israel.^[8]

După ce și-a completat educația primară la școala din satul natal,^[5][1] Froim și-a petrecut restul copilăriei în orașul Craiova din sud-vestul României și în zona rurală a Olteniei. Avram a început acolo o nouă afacere în parteneriat cu Monopolul de Stat asupra tutunului,^[8] iar Froim a urmat studiile secundare la Liceul „Carol I”.^[5][9] Nu și-a putut încheia studiile, deoarece în 1909 a fost exmatriculat „pentru totdeauna din toate școlile din țară”, după ce în teza sa de sfârșit de an a scris că apariția creștinismului era una dintre cauzele decăderii Imperiului Roman;^[1] D.A. Teodoru, secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice, a sosit la Craiova în calitate de anchetator și a considerat că aserțiunea sa despre Isus cel istoric este anticreștină.^[10] Froim a participat la adunările unor cenacluri literare, alături de scriitori tradiționaliști, care i-au devenit mai târziu adversari ideologici. A încercat să debuteze ca poet încă din 1907, dar poeziile pe care le-a trimis revistei Sămănătorul i-au fost returnate, dar alte creații literare au apărut în revista craioveană Ramuri, satelitul provincial al Sămănătorului.^[9]

Împrietenindu-se cu editorul craiovean Ralian Samitca (al cărui frate, Ignat Samitca, a fost descris ca primul sponsor literar al lui Aderca),^[3] Aderca a publicat mai multe creații literare în volum. În 1910 a publicat eseul politic „Naționalism? Libertatea de a ucide” (sub pseudonimul Oliver Willy; eseul a fost republicat în 1922 sub titlul „Personalitatea. Drepturile ei în artă și viață”, cu o prefață scrisă de Constantin Rădulescu-Motru)^[11] și prima plachetă de versuri: Motive și simfonii.^[5] În 1912 au apărut alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice, Fragmente și romanțe, Reverii sculptate și Prin lentile negre.^[5][12] Creațiile sale literare au apărut începând de atunci într-o publicație influentă și mai eclectică, Noua Revistă Română din București.^[5][13] Ciclul de poezii care a fost tipărit acolo, marcând debutul său oficial în 1913, este cunoscut sub titlul Panteism.^[5] În 1913 s-a căsătorit cu Rubina Penchas, fiica unui zaraf sărac.^[1]

După ce a debutat în dramaturgia românească cu versiunea tipărită a „paradoxului teatral” Antractul,^[5] Aderca a plecat în același an în Franța, dorind să-și dea acolo examenul de bacalaureat. El a încercat să înceapă o nouă viață la Paris, a participat la cursuri la Sorbona, dar a dus-o greu din punct de vedere financiar în capitala Franței și în 1914 s-a întors în patria sa pentru a-și efectua serviciul militar.^[5][14] În acest interval, în martie 1914, Noua Revistă Română a publicat unul dintre primele sale eseuri critice, „În marginea poeziei simboliste”, care a marcat începutul relațiilor lui Aderca cu mișcarea simbolistă în general și cu cercurile simboliste locale în particular.^[7] Pentru un timp el a fost însărcinat cu redactarea secțiunii literare a revistei și, în acest context, a început o polemică publică cu criticul tradiționalist (și evreul emancipat) Ion Trivale.^[7] Alte texte pe care le-a scris au fost publicate în Versuri și Proză, un periodic apărut în orașul Iași, asociat adesea cu ultimul val al simbolismului românesc.^[15]

După ce a fost martor al izbucnirii Primului Război Mondial încă înainte de intrarea României, Aderca și-a înregistrat experiența în volumul Sânge închegat. Note de război (1915).^[16] O mare parte a activității sale jurnalistice a fost formată din articole de opinie pacifiste și socialiste, în care a condamnat în egală măsură țările Antantei și Puterile Centrale.^[17] Pentru o vreme, el a avut o orientare germanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele mai progresiste dintre două părți și chiar a contribuit, în 1915, la ziarul germanofil Seara.^[18]

Cu toate acestea, Aderca s-a aflat printre evreii încorporați în Armata Română în perioada anterioară emancipării depline, participând cu Regimentul I Dolj la acțiunile militare din teatrul de război local și apoi la campania militară a României din 1919 împotriva Ungariei sovietice.^[19][20] Conduita sa militară, considerată „eroică” de către istoricul cultural Andrei Oișteanu,^[21] i-a adus decorarea cu Medalia pentru bărbăție și credință.^[19][22] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpul perioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofil Scena al lui A. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare.

După încheierea războiului și formarea României Mari, Aderca s-a întors la Craiova, unde soția lui, Rubina Penchas (1890-1974),^[24] a dat naștere fiului lor, Marcel, în ianuarie 1920.^[25] Mai târziu în acel an, familia s-a stabilit în București, unde Aderca a fost numit ca funcționar public în cadrul Ministerului Muncii (post pe care l-a păstrat până în 1940).^[5][14] El colabora cu un alt poet, Benjamin Fundoianu, pregătind prelegeri pe diverse subiecte literare pentru a completa proiectele teatrale ale lui Fundoianu.^[26] În anul 1922 familia Aderca s-a destrămat, iar Froim a cunoscut-o la cenaclul Sburătorul pe Sanda Movilă (ea însăși o scriitoare aspirantă, născută cu numele de Maria Ionescu în județul Argeș), cu care s-a căsătorit în 1928.^[27]

În paralel, și-a continuat activitatea literară, publicând un număr mare de cărți într-o succesiune rapidă și, în unele cazuri, cu un succes semnificativ în rândul publicului român.^[28] Primul său roman, intitulat Domnișoara din str. Neptun, a fost tipărit în 1921 și a marcat ruptura definitivă a lui Aderca cu tradiționalismul.^[28] A urmat o lungă linie de romane și nuvele: Țapul (1921), reeditat ulterior cu titlurile Mireasa multiplă și Zeul iubirii; Moartea unei republici roșii (1924); Omul descompus (1926); Femeia cu carne albă (1927).^[29] Membru al Societății Scriitorilor Români,^{[19][30][31][32]} Aderca a debutat ca traducător din limba franceză, publicând o versiune a romanului Infernul (1921) al lui Henri Barbusse.^[5] În 1922 a reeditat eseul politic Naționalism? Libertatea de a ucide cu titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicației Noua Revistă Română Constantin Rădulescu-Motru) și a scos prima secțiune a unei lucrări mai teoretice, Idei și oameni.^[12]

După ce s-a stabilit la București, Felix Aderca a devenit membru al cenaclului modernist și al revistei Sburătorul. S-a spus că era unul dintre membrii privilegiați ai acestui cenaclu - adică cei ale căror opinii erau prețuite de liderul său, Eugen Lovinescu; potrivit istoricului literar Ovid S. Crohmălniceanu, el și-a asumat sarcina popularizării ideologiei antitradiționaliste și sburătoriste cu o intensitate recunoscută doar de criticii Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu.^[33] Un verdict asemănător provine de la unul dintre contemporanii și rivalii lui Lovinescu, istoricul literar George Călinescu: „[Aderca] era acela care avea curajul de a lua o atitudine imediată, căreia apoi stăpânul casei [Lovinescu] îi dădea iscălitură și peceți”.^[25] Potrivit lui Marcel Aderca, Lovinescu i-a dat tatălui său pseudonimul Felix, dar scriitorul însuși a continuat să semneze doar F. Aderca.^[25] În 1927 scriitorul era, de asemenea, implicat direct în publicarea revistei omonime, servind ca membru al consiliului editorial și contribuind regulat la articole de recenzii ale cărților.^[34]

Relațiile dintre sburătoriști au fost transpuse din ce în ce mai mult la nivel personal: proprietarul unui automobil Peugeot, Aderca își lua colegii în excursii de weekend la Băneasa sau chiar în Carpații Meridionali.^[35] În cele din urmă, Aderca a devenit ceea ce istoristul literar Ioana Pârvulescu a descris ca fiind „un adevărat prieten” al lui Lovinescu.^[36] La fel ca și ceilalți sburătoriști, el a avut un comportament patern pentru tânăra fiică a mentorului său, Monica (ea însăși cunoscută în deceniile ulterioare ca un critic literar), și a fost prezent la botezul ei.^[37] În iunie 1926 el a fost unul dintre cei care au contribuit la o antologie de versuri scrise în onoarea ei (Versuri pentru Monica).^[34][37]

În alte contexte, întrunirile duceau la conflictele între diferiții membri ai cenaclului, inclusiv între Aderca și Lovinescu. În calitate de cronicar literar, Aderca a publicat comentarii negative referitoare la romanele colegei sale din cenaclul Sburătorul, Hortensia Papadat-Bengescu: în timp ce-i recunoștea construcția de calitate a unor scene literare, el a criticat stilul neîngrijit de exprimare în limba română și în special barbarismele.^[34] Deși a afirmat în repetate rânduri admirația sa pentru poetul nonconformist Al. T. Stamatiad (care s-a contrazis cu Lovinescu în timpul sesiunilor cenaclului Sburătorul), cei doi bărbați s-au certat cu privire la admirația lui Aderca față de Barbusse 

Afilierea proprie a lui Aderca la cercul Sburătorul a fost vagă și interesele sale mai diverse decât cele ale mentorului său, Lovinescu. Crohmălniceanu, care vorbește despre „agitația fertilă” a lui Aderca, notează, de asemenea, că Aderca s-a împărțit între mai multe curente literare, rupând „nenumărate lănci în numele modernismului”.^[12] Lovinescu însuși, reflectând cu privire la perioada începuturilor cenaclului Sburătorul, și-a amintit că Aderca a acționat mai puțin ca un critic și mai mult ca un teoretician militant al propriei sale estetici.^[39] Împreună cu poetul Ion Barbu, colegul său sburătorist, dar contrar gusturilor lui Lovinescu, Aderca promova modernismul sub forma muzicii de jazz și a versurilor de jazz: în 1921, împreună cu Fundoianu șicu criticul Tudor Vianu, ei s-au distrat în compania cântăreței afro-americană de jazz Miriam Barca, care vizita România (această experiență a influențat unele dintre poeziile lui Barbu).^[40] În 1922 l-a ajutat pe Fundoianu să-și publice colecția sa de eseuri, intitulată Imagini și cărți din Franța, la Editura Socec.^[41]

În această fază a carierei sale, Aderca și-a stabilit reputația de publicist și cronicar teatral, interesat în mod deosebit de dezvoltarea modernismului în Republica de la Weimar și în Italia. Articolele sale din 1922 cuprind o imagine de ansamblu a futurismului italian. Publicate în ziarul craiovean Năzuința, ele au argumentat că această mișcare a pus bazele inovației nu numai în artă, ci și în viața cotidiană și în politică.^[42] Pentru o vreme, în 1923, a încercat să-și publice propria revistă, intitulată Spre Ziuă.^[5][43]

În tandem, Aderca s-a angajat într-o colaborare cu Contimporanul, o revistă modernistă vocală publicată de poetul Ion Vinea. Ea a publicat scrisoarea deschisă a lui Aderca din 1923 către profesioniștii de teatru din România. Scrisă ca un comentariu la un manifest artistic german (publicat inițial de Friedrich Sternthal în Der Neue Merkur),^[44] ea susținea că autori sau regizorii nefamiliari cu drama germană modernă nu mai puteau fi considerați competenți sau relevanți în domeniul lor de activitate.^[45] În anii următori, Contimporanul, cu programul fixat de atacul lui Vinea la adresa criticii literare instituționalizate, a publicat o dezbatere aprinsă cu Lovinescu și grupul său, lăsându-l pe nehotărâtul Aderca expus criticilor din partea ambelor părți.^[46] Contribuțiile lui publicistice au fost găzduite de mai multe reviste noi din perioada interbelică, printre care Mișcarea Literară a lui Liviu Rebreanu, unde, în 1925, Aderca a publicat în mod deosebit o introducere la scrierile dramaturgului german Georg Kaiser.^[45] În această perioadă s-a produs încorporarea expresionismului în opera sa literară, un prim rezultat al acesteia fiind piesa lui de teatru din 1923, Sburătorul (numită, ca și revista, după mitul Zburătorului din folclorul românesc).^[47] Simpatia sa crescândă pentru drama expresionistă sau „teatrul abstract” a fost exprimată și într-un set de articole pentru Rampa. Publicate între anii 1924-1925, acestea evidențiază, pe lângă admirația lui Aderca pentru piesele lui Frank Wedekind, aprecierea sa față de expresioniștii români Lucian Blaga și Adrian Maniu.^[48] Aderca a fost, de asemenea, printre cei care au salutat trupa expresionistă de teatru „Vilna” pentru reprezentarea piesei Căsătoria a lui Nikolai Gogol.^[49]

Alte texte ale lui Aderca au fost tipărite în revista Punct (o revistă-satelit provincială Contimporanului, fondată și redactată de Scarlat Callimachi),^[50] și în cotidianul Omul Liber, unde în 1923 l-a acuzat pe romancierul Cezar Petrescu că a plagiat scrierile lui Guy de Maupassant.^[51] Ideile sale despre viața comunității evreiești au fost tipărite în Lumea Evree, o publicație bilunară editată de filozoful Iosif Brucăr.^[52] Alte articole și diverse bucăți literare au fost împrăștiate prin mai multe reviste literare: Viața Romînească, Vremea, Ideea Europeană,^[5][19] Adevărul Literar și Artistic, Flacăra, Revista Fundațiilor Regale și Revista Literară,^[5] plus în suplimentul literar al ziarului Universul.^[19][53] Cercetătorul Dumitru Hîncu, care a numărat aproximativ 60 de publicații care au tipărit scrierile lui Aderca, notează de asemenea colaborarea sa la Îndreptarea, organul de presă al Partidului Poporului al generalului Alexandru Averescu.^[19] Pe lângă semnarea cu numele său sau cu inițialele lui, Aderca a folosit o varietate de pseudonime, printre care Willy, W. și Oliver, A. Tutova, Clifford Moore, F. Lix, Lix și N. Popov.^[54] El a folosit, de asemenea, numele Masca de fier, Masca de catifea și Omul cu mască de mătase.^[54]

Activitățile sale de promotor cultural au deschis calea pentru recunoașterea altor moderniști români. Potrivit lui Crohmălniceanu, eforturile lui Aderca au fost importante pentru popularizarea oficială a poeților Tudor Arghezi (pe care Aderca îl considera cel mai mare poet al vremii sale) și Ion Barbu.^[12] La începutul anilor 1920, Aderca a contribuit sporadic la revista Cuget Românesc, redactată de Arghezi.^[12] În 1928 el a devenit redactor al foii umoristice a lui Arghezi intitulate Bilete de Papagal,^[12][25] fiind unul dintre puținii scriitori evrei români care s-au aflat printre promotorii lui Arghezi.^[7] În paralel, contribuția sa de protector al avangardei românești a fost recunoscută de unii dintre membrii acestei mișcări și a fost remarcată de scriitorul aspirant Jacques G. Costin. Costin i s-a adresat astfel în 1932: „Sunteți amabil și ați asudat mult pentru cauzele mari”.^[55] Aderca s-a remarcat și în calitate de traducător, elaborând versiuni în limba română ale scrierilor Umila viață eroică și Precursorii ale lui Romain Rolland (ambele în 1924), precum și ale textelor lui Stefan Zweig (1926).^[5] El a tradus, de asemenea, R. U. R. (1926) de Karel Čapek,^[56] și Focul (1935) de Henri Barbusse

Susținerea ideilor lui Lovinescu de către Aderca, cu critica sa a didacticismului și a comenzilor politice în domeniul artei, a fost elementul de legătură al eseurilor pe care le-a publicat în 1929 în volumul Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic.^[53][57] Tot în acel an, Aderca a adunat interviuri cu personalități literare, intelectuali și artiști într-o carte intitulată Mărturia unei generații. Cartea, ilustrată cu portrete în cerneală desenate de artistul constructivist Marcel Iancu,^[58] a fost, în ciuda titlului său, un omagiu adus scriitorilor din mai multe generații. Ea a inclus în mod deosebit o discuție extinsă între Aderca și Lovinescu, rezumând apropierile și diferențele dintre cei doi sburătoriști.^[59] În altă parte, Aderca discută cu Ion Barbu despre principalele etape ale poeziei lui Barbu: poetul Barbu respinge calificarea etapei ermetiste a poeziei sale din anii 1920 ca șaradistă, inaugurând un câmp de dezbateri între exegeții ulteriori ai operei sale.^[60][61]

În alte capitole, Cezar Petrescu povestește despre formarea sa ideologică și despre diferitele sale alegeri din anii tinereții,^[62] în timp ce Arghezi vorbește despre angajamentul său față de arta pură.^[58] Cartea include, de asemenea, convorbiri între Aderca și sculptorul Oscar Han, care reacționează împotriva politicilor oficiale cu privire la reperele naționale.^[58] Ceilalți bărbați și femei intervievați de Aderca sunt: scriitorii Blaga, Papadat-Bengescu, Rebreanu, Vinea, Ticu Archip, Camil Petrescu, Carol Ardeleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Vasile Demetrius, Mihail Dragomirescu, Victor Eftimiu, Elena Farago, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Minulescu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, Mihail Sadoveanu și Mihail Sorbul; actrițele Dida Solomon, Marioara Ventura și Marioara Voiculescu; sculptorul Ion Jalea și colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[63]

În aceeași perioadă, Aderca a recenzat scrierile lui Benjamin Fundoianu, ca urmare a succesului obținut de Fundoianu în Franța. Amintirile lui despre teatrul Insula și rezumarea formării literare a lui Fundoianu au fost corectate chiar de Fundoianu, care a fost oarecum iritat de abordarea acestui subiect (răspunsul poetului a fost publicat în 1930 în Adam, o revistă redactată de I. Ludo).^[64] În ciuda unor astfel de dezacorduri, Aderca și Fundoianu au continuat să corespondeze frecvent, iar Aderca a fost chiar abordat pentru a organiza călătoria de întoarcere în România a lui Fundoianu (planificată în timpul celei de-a doua șederi a lui Fundoianu în Argentina).^[65]

Următoarele contribuții literare ca romancier ale lui Aderca au avut loc în 1932, când a finalizat volumul de literatură fantastică Aventurile D-lui Ionel Lăcustă-Termidor și a publicat în câteva numere consecutive ale revistei Realitatea Ilustrată romanul științifico-fantastic Orașele înecate, redenumit ulterior Orașele scufundate. Inițial, aceste bucăți literare, grupate sub titlul X-O. Romanul viitorului, au fost semnate cu pseudonimul Leone Palmantini. O falsă notă biografică îl prezenta ca un autor italian cu un interes deosebit față de România.^[66] Doi ani mai târziu, diferitele schițe biografice ale unor personalități din secolele al XIX-lea și al XX-lea au apărut într-un volum intitulat Oameni excepționali,^[67] urmat în 1935 de un eseu despre viața modernă din Statele Unite ale Americii.^[68] El și-a extins activitatea de jurnalist, colaborând la Cuvântul liber al lui Tudor Teodorescu-Braniște, la Adam a lui I. Ludo,^[69] și la Discobolul (redactat de Dan Petrașincu și Ieronim Șerbu)

F. Aderca (1936).

La sfârșitul anilor 1920, Aderca a devenit implicat în marea dezbatere ce i-a opus pe moderniști și tradiționaliști cu privire la chestiunea „pornografiei” în literatură, atât în cea străină (tradusă), cât și în cea autohtonă. În articol publicat în 1931 în ziarul Vremea, intitulat Pornografie? și subintitulat Note pentru un studiu de literatură comparată, el s-a opus acestei catalogări, apărând în special integritatea artistică a lui James Joyce și conținutul sexual al romanului său Ulise.^[71] În același timp, el a scris o recenzie entuziastă unei cărți la fel de controversate a tânărului autor român Mircea Eliade, Isabel și apele diavolului, scriind în ziarul Adevărul: „într-o țară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate și avere.”^[72]

Pozițiile sale politice și respingerea convențiilor sexuale ale vremii l-au adus în atenția autorităților statului. Un raport confidențial din 1927, întocmit de Siguranța Statului, susținea acuzațiile cu privire la „lipsa de respect” față de regele Ferdinand I, ridiculizarea tradițiilor și a „sănătoaselor noastre obiceiuri”, folosirea „celei mai detestabile pornografii” și a „sexualismului bolnav”.^[19] În această perioadă Aderca și alți tineri moderniști au intrat în conflict cu istoricul Nicolae Iorga, redactorul revistei Cuget Clar și decanul tradiționalismului românesc, care l-a catalogat pe Aderca ca promotor al unei literaturi „bolnave”.^[31] În articolele publicate în Cuvântul liber, el l-a apărat pe susținătorul clasic al cosmopolitanismului și realismului literar român, Ion Luca Caragiale, de atacurile tradiționalistului modern N. Davidescu (pe care Aderca îl considera un „reacționar sângeros”).^[73]

În 1932 Aderca, împreună cu colegii săi romancieri Camil Petrescu și Liviu Rebreanu, a participat la o discuție publică (prezidată de filozoful Ion Petrovici și organizată într-un cinematograf din Lipscani), abordând scandalul internațional declanșat de publicarea cărții Amantul doamnei Chatterley a lui D. H. Lawrence și, în termeni mai generali, gradul de acceptare atât al literaturii erotice, cât și al limbajului profan.^[74][75] În cele din urmă, participanții au fost de acord că pot renunța la unele dintre convențiile tradiționale mai rigide, inclusiv practica autocenzurii,^[74] în timp ce Aderca a publicat un elogiu al „monumentului poetic fără pereche” al lui Lawrence.^[75] În anul următor a încheiat lucrul la un roman inspirat direct de cartea lui Lawrence: Al doilea amant al doamnei Chatterley, numit „o copie nereușită” de către istoricul literar Ștefan Borbély,^[68] și inclus retrospectiv de către criticul Gheorghe Grigurcu printre cele mai importante texte românești cu tematică sexuală ale generației lui Aderca.^[75]

Apariția romanului Al doilea amant... a condus, aproximativ patru ani mai târziu, la arestarea lui Aderca, în baza unor acuzații de pornografie.^[76] Aderca a fost astfel ultimul presupus pornograf care a fost arestat dintre mai mulți autori moderniști: predecesorii lui au fost Geo Bogza și H. Bonciu, ultimul apărându-se singur și apărându-i pe colegii săi cu declarații că nici una dintre lucrările incriminate nu a fost tipărită în mai mult de 500 de exemplare.^[77] Măsurile represive din 1937 au fost sărbătorite în presa tradiționalistă și de extremă dreaptă, în special în articolele criticului Ovidiu Papadima din revista fascistă Sfarmă-Piatră.^[78] În mod asemănător, revistele naționaliste Cuget Clar și Neamul Românesc ale lui Iorga l-au inclus pe Aderca pe o listă de zece autori români considerați licențioși.^[79]

În anii rămași până la cel de-al Doilea Război Mondial, Aderca și-a concentrat interesul pe teme politice. În această perioadă a scris 1916, un roman dedicat în mare parte participării României la Primul Război Mondial, tipărit pentru prima dată la aniversarea a 20 de ani de la intrarea României în război (1936).^[29] În 1936 Editura Vremea a publicat, de asemenea, prima ediție completă a romanului Orașele înecate, dezvăluindu-l ca fiind persoana din spatele pseudonimului Palmantini.^[66] Romanul Revolte, publicat pentru prima dată în 1945, dar, conform afirmației lui Aderca, finalizat în 1938,^[80] a explorat deficiențele sistemului judiciar al României, în timp ce A fost odată un imperiu (1939) era în parte un roman istoric despre declinul și căderea Rusiei imperiale.

La începutul anului 1938, la scurt timp după ce partenerii politici antisemiți Octavian Goga și A. C. Cuza, conducătorii Partidului Național Creștin, au format un nou guvern, Aderca a fost expus direct represiunilor politice. În timp ce toți ceilalți angajați evrei au fost destituiți din funcțiile deținute în administrația publică, Aderca nu a putut fi concediat deoarece fusese decorat în timpul Primului Război Mondial; astfel, ministrul muncii Gheorghe A. Cuza a emis ordinul de transfer disciplinar al lui Aderca într-un oraș îndepărtat, Cernăuți^[19][22] sau Chișinău,^[82] hărțuindu-l pentru a-l determina să-și dea demisia.^[83] Măsura administrativă, care a implicat mutarea lui Aderca departe de soția și de fiul său, a declanșat un protest public din partea scriitorului Zaharia Stancu și a criticului Perpessicius.^[83] Zaharia Stancu a denunțat ipocrizia persecutării unui evreu care „și-a făcut datoria cu prisosință” în timpul războiului, în timp ce primul ministru Goga nici măcar nu participase la război deoarece se afla la Paris.^[19] Scriitorul evreu Mihail Sebastian a consemnat, de asemenea, în Jurnalul său, tristețea de a vedea cum, „după două războaie și după douăzeci de cărți”, scriitorul de vârstă medie Aderca a fost trimis departe de capitală și nevoit să ducă un trai precar „ca represalii”. Sebastian a adăugat: „Am cetit o scrisoare a lui către nevastă-sa. Nici o văicăreală, aproape nici o amărăciune”.^[22] Aderca a fost trimis apoi într-un alt colț al țării, în orașul Lugoj,^[82] iar după căderea guvernului Goga-Cuza a revenit la București.^[83]

Deși a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români pentru că era evreu,^[30][32] Aderca a petrecut o parte din perioada ulterioară scriind un roman biografic despre țarul rus Petru cel Mare; finalizat în 1940, el a fost intitulat Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei^[84] și a fost publicat sub pseudonimul N. Popov.^[83] În toamna anului 1940, după ascensiunea la putere a organizației de extrema dreaptă Garda de Fier și instaurarea unui guvern național-legionar, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale, legionarul Vasile Iașinschi, l-a destituit pe Aderca din Ministerul Muncii.^[83] Mai târziu în același an, Aderca a devenit director artistic al Teatrului Evreiesc Barașeum înainte de inaugurarea sa. Contextul politic era extrem de dificil pentru ghetoul evreiesc, iar misiunea lui Aderca a fost complicată de alte probleme: Marcel Iancu, însărcinat cu renovarea, a fugit în Palestina înaintea inaugurării teatrului; în paralel, a avut loc un conflict cu privire la repertoriu între principalele actrițe Leny Caler și Beate Fredanov, în timp ce prietenul lui Aderca, Sebastian, a refuzat să-l ajute să administreze teatrul.^[85]

Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, când conducătorul autoritarist Ion Antonescu s-a confruntat cu o încercare violentă a partenerilor săi din Garda de Fier de a-l înlătura de la putere, a făcut din Aderca o victimă a Pogromului de la București.^[83] Sebastian a scris în Jurnal că Aderca a avut „o candoare aproape comică”: în loc să se ascundă de raziile criminale ale Gărzii, Aderca a bătut la ușa unui cuib legionar pentru a cere informații, a fost reținut și bătut, dar eliberat în aceeași seară, când alții au fost uciși în aceeași zi în acea închisoare improvizată.^[86] Teatrul Barașeum a fost deschis o lună mai târziu sub o nouă conducere.^[85]

După ce noua legislație antisemită i-a înlăturat pe evrei din funcțiile publice și din învățământ (vezi România în al Doilea Război Mondial, Holocaustul în România), Aderca a obținut un post de profesor de estetică literară și filozofică și de istoria literaturii române la Colegiul particular pentru tinerii evrei excluși din învățământul de stat (fondat de Marcu Onescu).^{[5][19][25][87]} El, Sebastian și alți scriitori și jurnaliști evrei români au fost menționați pe o listă de autori cenzurați compusă de guvernul Antonescu, iar scrierile lor au fost oficial interzise.^[88]

Printre cei care au continuat să mai frecventeze casa lui Aderca din apropierea Grădinii Cișmigiu s-au aflat Sebastian, care lucra, de asemenea, la colegiul particular al lui Onescu, și Lovinescu, înainte de moartea sa prematură.^[25] După ce a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români, Aderca a avut greutăți financiare tot mai mari. Potrivit poetului Virgil Carianopol, el a beneficiat de ajutorul material al colegului scriitor Marius Mircu (cunoscut cu pseudonimul G. M. Vlădescu), care i-a sprijinit financiar pe mai mulți artiști marginalizați.^[31] În august 1941, politicile antisemite aprobate de Antonescu au creat riscul internării lui Aderca într-un lagăr de muncă pentru prizonierii evrei. El a primit o notificare oficială pentru a se prezenta pe 20 august 1941 la sediul Prefecturii Capitalei în vederea deportării, dar, datorită trecutului său militar din perioada Primului Război Mondial, i-a fost acordată în cele din urmă o scutire.

Aderca și-a reluat activitățile culturale la scurt timp după răsturnarea regimului Antonescu prin Lovitura de stat de la 23 august 1944. În 1945 a fost numit director al învățământului artistic în Ministerul Artelor, unde a lucrat până în 1948 când s-a pensionat.^[5][19][89] În ianuarie 1945 a fost implicat într-o polemică cu George Călinescu. Focalizată pe recenziile mixte ale romanelor sale realizate de Călinescu, ea a fost declanșată de articolul „Rondul de noapte” publicat de Aderca în ziarul Democrația și reaprinsă mai târziu de răspunsurile publicate în ziarele Victoria și Națiunea Românǎ.^[90] Aderca a purtat discuții cu un autor mai tânăr, Ion Biberi, care a publicat conversațiile lor ca un capitol în volumul său Lumea de mâine.^[14][91]

Aderca a obținut mai multe onoruri, fiind decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, și a început să lucreze la o ediție definitivă a operei sale.^[89] În mai 1945 a reprezentat Ministerul Artelor la înmormântarea prietenului său Sebastian, care murise într-un accident rutier.^[92] Reprimit în Societatea Scriitorilor Români, Aderca a fost membru al comisiei care i-a acordat în 1946 Premiul Național pentru Proză fostei sale colege Hortensia Papadat-Bengescu. În articolele publicate în ziarele românești, Aderca însuși a descris această măsură ca un semn că România revenea la o normalitate artistică și politică, recompensând talentul pe o bază mai degrabă democratică decât etnică.^[93]

După moartea lui Lovinescu, Aderca s-a alăturat unui consiliu de scriitori care continuă să acorde premii anuale în memoria sa. În acel moment, Aderca era implicat într-o serie de dispute între mai vechii sburătoriști și mai tinerii discipoli ai lui Lovinescu din Cercul Literar de la Sibiu. Fiind membru în comitetul de premii al asociației Lovinescu, alături de Camil Petrescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și liderul Cercului de la Sibiu, Ion Negoițescu, Aderca s-a opus premierii în 1947 a poetului Ștefan Augustin Doinaș, probabil din cauza folosirii ocazionale de către Doinaș a unor subiecte patriotice și, prin urmare, politizate.^[94] În plus față de ediția întârziată a romanului Revolte și de primul volum al scrierilor sale în versiunea definitivă (publicat în 1945 sub titlul Opere și prefațat de Tudor Vianu),^[95][96] el a mai publicat în 1947 un volum de conversații cu privire la arta baletului^[5][97] și a tradus cărți scrise, printre alții, de Vicki Baum, John Steinbeck și Egon Erwin Kisch.^[19] A terminat, de asemenea, o nouă piesă de teatru, parabola Muzică de balet, care conținea și un comentariu cu privire la antisemitismul din timpul războiului.

Potrivit lui Crohmălniceanu, lipsa de conformitate politică a lui Aderca s-a arătat încă din 1950, când comunitatea literară a început să-l evite „ca pe o ciumă”.^[99] El și-a petrecut o parte a anului 1951 la o casă de vacanță a Uniunii Scriitorilor de la Sinaia, unde a scris un jurnal al experiențelor sale zilnice. Deși a criticat vechiul regim și a respectat dogma oficială, el a descris locul ca un refugiu pentru eșecurile literare al celor disperați să asimileze principiile realismului socialist și să permită să fie monitorizați îndeaproape de supraveghetorii politici.^[100]

Partea finală a operei lui Aderca, care acoperă perioada de după instaurarea regimului comunist în România, se axează pe literatura pentru copii și tineret, precum și pe romane biografice și de aventuri (sau, potrivit lui Crohmălniceanu, „cărți destinate tineretului, biografii romanțate și evocări istorico-aventuroase”).^[81] Printre aceste cărți se numără povestirea de aventuri În valea marelui fluviu (1955), o biografie a lui Cristofor Columb din 1957, povestirea pentru tineret Jurnalul lui Andrei Hudici (1958) și o altă povestire de aventuri pentru tineret petrecută în Rusia lui Petru cel Mare (Un călăreț pierdut în stepă, 1961).^[5] PParțial motivat de comenzile ideologice, el a redactat un eseu biografic apologetic al ideologului marxist din secolul al XIX-lea, Constantin Dobrogeanu-Gherea.^[89][101]

Paralizat în urma unui grav accident de circulație, Aderca și-a petrecut ultimii săi ani de viață într-o relativă izolare.^[102] Contractul său din 2 aprilie 1956 cu Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), o editură de stat condusă de scriitorul Petru Dumitriu, a generat un scandal public: ESPLA a înaintat o plângere juridică împotriva lui Aderca, acuzându-l că nu a restituit o sumă mare de bani pe care o primise ca avans pentru romanul planificat Casa cu cinci fete. Scrierea fusese respinsă din cauza faptului că avea „grave greșeli de ordin ideologic-politic” și „idei vădit reacționare” (vezi Cenzura în România comunistă).^[19][103] El a fost trecut din nou pe lista neagră, dar Crohmălniceanu a reușit o curățare parțială a numelui său în 1960. I s-a permis să publice în Contemporanul un omagiu adresat lui Arghezi, care tocmai fusese complet reabilitat.^[89] La începutul anilor 1960, Aderca și Sanda Movilă frecventau din nou cluburile Uniunii Scriitorilor. Aderca s-a simțit ignorat de Arghezi, ceea ce l-a supărat foarte mult.^[104]

Controversa cu privire la opera sa a reînceput în 1962. În acel an, noul redactor-șef al Editurii pentru literatură, Mihai Gafița, a decis să nu publice studiul biografic al lui Aderca despre Johann Wolfgang von Goethe, la care scriitorul în vârstă lucrase, potrivit spuselor proprii, încă din 1948. Această reacție l-a supărat mult pe Aderca. El i-a scris primului secretar al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, rugându-l să reevalueze substanța ideologică a textului. A menționat în acea scrisoare că un alt text al său, un roman-reportaj despre muncitorii de la o gospodărie colectivă din Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, fusese, de asemenea, ignorat de Gafița.^[19]

Încă din 1956, Aderca a început să arate semne de tulburare neurologică.^[105] Diagnosticat cu o tumoare cerebrală, el a murit înainte ca problema editării studiului despre Goethe să poată fi soluționată.^[19] Potrivit ultimei sale dorințe, trupul său a fost incinerat și cenușa a fost aruncată în Marea Neagră de văduva și de fiul său pe ritmurile Rapsodiei române de George Enescu.

SELECȚIE DIN OPERELE PUBLICATE

Poezii

• Motive și simfonii (1910)
• Stihuri venerice (1912)
• Fragmente. Romanțe (1912)
• Reverii sculptate (1912)

Nuvele

• Femeia cu carnea albă (1927)

Eseuri

• Mic tratat de estetică sau Lumea privită estetic (1929)

Romane

• Țapul (1921; ed. a II-a, Mireasa multiplă (Țapul), 1932; ed. a III-a, Zeul iubirii, 1945)
• Moartea unei republici roșii (1924)
• Omul descompus (1925), roman pirandellian
• Al doilea amant al doamnei Chatterley (1933)
• A fost odată un imperiu, biografia romanțată a lui Rasputin (1939)
• 1916 (1936)
• Orașele înecate (1936; ed. a II-a, îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, Orașele scufundate, 1966), roman distopic sau science fiction, tipărit în revista Realitatea ilustrată, în foileton sub titlul X-O. Romanul viitorului. Romanul a apărut și în traducere germană sub titlul Die Unterwasserstädte la Editura Kriterion, București, 1970, cu un cuvânt înainte de Franz Storch.
• Jurnalul lui Andrei Hudici (1958)

Cărți de interviuri

• Mărturia unei generații (1929)

Felix Aderca

Căsătorit cu Rubina Aderca (n. Penchas), Sanda Movilă Copii Marcel Aderca Ocupație prozator, poet, estetician și eseist, novelist, dramaturg, journalist, traducător, critic literar, critic de muzică, critic de teatru, profesor Pseudonim Felix Aderca, A. Tutova, Clifford Moore, F. Lix, Leone Palmantini, Lix, Masca de catifea, Masca de fier, N. Popov, Oliver, Oliver Willy, Omul cu mască de mătase, W., Willy

·         1963: Yasujirō Ozu, regizor japonez (n. 1903)

Sari la navigareSari la căutare

Fărâmiță Lambru
Date personale
Născut	15 septembrie 1927, București, România București, România[1]
Decedat	12 decembrie 1974 (47 ani), București, România București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	acordeonist, lăutar, actor
Activitate
Gen muzical	populară, lăutărească
Instrument(e)	acordeon
Interpretare cu	Maria Tănase
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

* 1974: Fărâmiță Lambru (n. 15 septembrie 1927, București — d. 12 decembrie 1974, București), a fost un cunoscut lăutar (acordeonist virtuoz și cântăreț) român de etnie romă.

BIOGRAFIE

Născut la data de 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru (acesta e numele său de artist; altfel decât s-ar putea crede, Fărâmiță este numele său de familie și Lambru este prenumele) învață să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță. Având un auz foarte bun, reține repede repertoriul uzual lăutăresc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.^[2]

În 1949 debutează în cadrul unei formații militare când își satisface stagiul militar la București.^[3]

Din 1953 devine colaboratorul Mariei Tănase. După moartea acesteia (1963), acesta cunoaște o vertiginoasă carieră de virtuoz al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 trece la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.^[2] În 1967, ca actor, joacă în musicalul Groapa în rolul cântărețului Zavaidoc.

În 1962 înregistrează primele sale materiale la casa de discuri Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.

Între 1963-1970 este dirijor, solist-vocal și instrumentist al formației de muzică populară la Teatrul regional „Ion Vasilescu” din București.^[3]

A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională.^[4] Întors în țară, face noi înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară Radio, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.^[4]

FILMOGRAFIE

Fiind un virtuoz recunoscut, a fost solicitat să apară și în câteva filme.

Regizorul Francisc Munteanu, transpunând atmosfera dintr-o mahala bucureșteană (evocată în piesa „Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu) în pelicula Dincolo de barieră (1965), îl invită pe Fărâmiță Lambru să animeze viața unei cârciumi bucureștene din 1925, alături de actorul Ion Dichiseanu. Succesul este atât de mare încât Francisc Munteanu apelează la lăutarul bucureștean și în filmul următor, Tunelul (coproducție româno-sovietică), turnat la Moscova (1966) în compania lui Ștefan Bănică, Margareta Pâslaru, Florin Piersic și, din nou, a lui Ion Dichiseanu.^[4]

În 1971 apare și în filmul Facerea lumii, în regia lui Gheorghe Vitandis și în compania actorilor Colea Răutu, Liviu Ciulei sau Toma Caragiu.

DECESUL

Moare la 12 decembrie 1974 în București, măcinat de tuberculoză^[3] fiind înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” din zona Mihai Bravu.

DISTINCȚII

Pentru activitatea sa remarcabilă ca solist instrumentist de muzică populară la Teatrul „Constantin Tănase” din București, în 1968 i se decernează medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a.^[5] În 1955 primește Premiul II la Concursul internațional al Festivalului Tineretului de la Varșovia

* 1980: Ionel Cheregi (n. 19 ianuarie 1910, Șimleu Silvaniei, județul Sălaj - d. 12 decembrie 1980, Sibiu) a fost un publicist, om de cultură și tipograf român.

Ionel Cheregi s-a născut la 19 ianuarie 1910 în Șimleul Silvaniei, raionul Șimleu, regiunea Crișana, din părinți gospodari, de clasă mijlocie care au crescut opt copii, patru băieți și patru fete. La vârsta de 13 ani a rămas orfan de mamă.

Studiile elementare și gimnaziale le-a urmat în Șimleu Silvaniei. S-a înscris la liceu în aceeași localitate. Tot aici a învățat meseria de tipograf, la tipografia „Lazăr”.

Manifestând interes și fiind înzestrat cu un talent deosebit pentru scris își face debutul publicistic în anul 1927 la „Gazeta de Duminecă” din Șimleul Silvaniei, cu articole și informații culturale, impunându-se prin combativitate și concizie.

În septembrie, anul 1929, a plecat la Cluj unde a lucrat la tipografia „Naționala” și s-a înscris în Sindicatul Arte Grafice din Cluj.

În anul 1930, luna iulie, a plecat la București unde lucrează, aproape doi ani, la Imprimeria Națională (Monitorul Oficial) de unde a fost concediat, împreună cu alți 26 lucrători din cauză că a declarat o grevă cu caracter de revendicări față de instituția amintită. Împreună cu membri ai organizațiilor de tineret din București a urmat cursuri la sediul din str. Izvor.

În anul 1932 – 1933 a satisfăcut stagiul militar la Batalionul 7 V.M. Zalău, de unde a fost mutat la Bistrița – Năsăud, la Divizia II Munte. După stagiul militar, în luna noiembrie, 1933, după ce a îndurat luni de foame și mizerie a ocupat postul de dactilograf la biroul de notar public Dr. Aciu din Cluj, timp de doi ani. În tot acest timp a activat în Sindicatul Grafic clujean, ca membru al acestuia. Fiind apreciat a primit funcția de corector la editura de ziare „Cultura”, la gazeta „Tipograful”, „Națiunea Română”, „Tribuna” condusă de scriitorul Ion Agîrbiceanu din Cluj unde a lucrat până în anul 1940. La gazeta „Tipograful” a publicat articole din anul 1935. A activat în PSD unde a îndeplinit sarcini de conducere și a fost de mai multe ori membru în Comitetul Județean Cluj.

După dictatul de la Viena a fost arestat în luna septembrie 1940 de către organele poliției horthyste și a rămas fără serviciu. Tot în Cluj a mai fost arestat la 1 mai 1936. În ambele cazuri a fost eliberat după câteva zile.

În luna septembrie a anului 1940, rămas fără serviciu și fără nici o perspectivă, a trecut granița Feleacului și s-a refugiat la Sibiu. Aici, la Sibiu, unde era cunoscută activitatea sa din Cluj și era apreciat în rândul tipografilor, a fost primit de Sindicatul Arte Grafice care i-au oferit un post la tipografia „Veștemean” iar în primăvara anului 1941, la tipografia „Kraft și Drotlef”. În această perioadă este colaborator la mai multe ziare dovedind ușurință în exprimare și deosebită abilitate în scris. În anul 1942, din iulie pâna în decembrie a fost pe front în Uniunea Sovietică, furier și dactilograf la comandamentul Diviziei; frontul a ajuns până în Caucaz. În 23 august 1944 a plecat pe frontul din Ardeal, până la Debrețin, de unde s-a întors în țară la 19 decembrie 1944.

Scrisul, ca pasiune și cu mult talent, de la debutul din 1927, l-a făcut să colaboreze la „Scânteia” (obținând premiul II în iunie 1948), „Timpul liber”, Almanahul Grafic din Cluj, Ziarul „Țara” din Sibiu și „Timpul” din Bucuresti, în care au apărut articole îndeosebi pe probleme culturale și sociale.

Din anul 1947, din colaborator la ziarul „România Viitoare” a trecut în redacție ca redactor. A îndeplinit funcțiile de redactor I, secretar de redacție și prim-redactor la ziarele „România Viitoare”, „Lupta Sibiului” și de colaborator permanent la „Flacăra Sibiului”( 1952-1968), „Tribuna Sibiului”(1968-1989) , „Drum Nou” din Brașov. A mai colaborat la „Scânteia”, la „Munca” și la „Neuer Weg” cu articole semnate fie cu numele propriu, fie cu pseudonimele Doina Sălăjan, Ionel Crișanu, Mircea Mureș sau doar cu inițialele, ori nesemnate.

A îndeplinit funcția de lector și vicepreședinte la S.R.S.C. filiala Sibiu, funcția de președinte a Sindicatului de artiști, ziariști și scriitori din Sibiu( 1948-1949), președinte al Cenaclului literar „Orizonturi Noi” în aceeași perioadă.

La 8 septembrie 1950 a fost dat afară din toate funcțiile, acuzat, cercetat și arestat că ar fi desfășurat activitate legionară. A fost achitat și repus în drepturi.

Între anii 1954-1958 a fost lector la diferite școli de calificare și recalificare din poligrafie, comerț, cooperație ș.a. În această perioadă și după pensionarea din anul 1967 nu a încetat să scrie și să continue colaborarea la diferite ziare.

Aprecierea și recunoșterea activității, a colaborării cu personalități din lumea poeziei, culturii și artei a fost imortalizată pe pelicula lui Aristide Buhoiu într-un interviu, realizat în Parcul sub Arini din Sibiu, în anul 1969.

·         1983: Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931 în Băilești, Dolj - d. 12 decembrie 1983, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile pentru comedie; totodată, a interpretat unele dintre cele mai strălucite figuri ale istoriei românilor, precum Decebal sau Mihai Viteazul.

Amza Pellea s-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, iar tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit- 1973),"inginerul" din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu- 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu - 1979).

Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.

Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horațiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.

Mormântul actorului Amza Pellea din Cimitirul Bellu ortodox

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manolache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa.

Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.

A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pellea.

A decedat în data de 12 decembrie 1983 la București în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Fundația Enciclopedică „Amza Pellea” a realizat un film documentar numit „Douăzeci de ani fără Amza”.

Filmografie:

• Dragul meu anonim
• Alarmă în munți (1955)
• Setea (1960)
• Darclée (1961)
• Celebrul 702 (1962)
• Tudor (1963)
• Pisica de mare (1964)
• Camera albă (1965)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Răscoala (1965)
• Haiducii (1966)
• Dacii (1967)
• Columna (1968)
• Războiul domnițelor (1969)
• Mihai Viteazul (1971)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Puterea și adevărul (1972)
• Săgeata căpitanului Ion (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Ultimul cartuș (1973)
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Bălcescu (1974)
• Nemuritorii (1974)
• Proprietarii (1974)
• Un august în flăcări (1974)
• Porțile albastre ale orașului (1974)
• Un comisar acuză (1974)
• Stejar – extremă urgență (1974)
• Cantemir (1975)
• Ulzana, căpetenia apașilor (1975)
• Evadarea (1975)
• Tată de duminică (1975)
• Osînda (1976)
• Lumina pe coline (1976)
• Trei zile și trei nopți (1976)
• Tufă de Veneția (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Accident (1977)
• Das Verschollene Inka-Gold - Omul de aur - film TV (1978)
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Revanșa (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Brațele Afroditei (1978)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Mihail, cîine de circ (1979)
• Duios Anastasia trecea (1980)
• Casa dintre câmpuri (1980)
• Poarta de aur a incașilor (1981)
• Șantaj (1981)
• Spectacolul spectacolelor (1981)
• Detașamentul „Concordia” (1981)
• Ana și hoțul (1981)
• Capcana mercenarilor (1981)
• Rămân cu tine (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Imposibila iubire (1983)

Amza Pellea

Actorul Amza Pellea în rolul Nea Mărin Căsătorit cu Domnica Mihaela Policrat Copii Oana Pellea

·         1993: Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, județul Buzău - d. 12 decembrie 1993, Budapesta)^[1] a fost un comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Națională (MAN) între 1946-1948, președinte al MAN (28 decembrie 1949 - 26 ianuarie 1950), viceprim-ministru (18 martie 1961 - 27 iulie 1965 și 9 decembrie 1967 - 26 aprilie 1968).

S-a născut în localitatea Tisău în 1913, a lucrat ca muncitor feroviar. În 1930, a intrat în Partidul Comunist. A participat, din 1931, la mișcările greviste ale muncitorilor ceferiști, fiind unul dintre conducătorii tinerilor comuniști. În 1935 a fost arestat și condamnat la închisoare în același proces cu Ana Pauker. Detenția și-a executat-o la Jilava, Doftana, Caransebeș și în lagărul de la Târgu Jiu.

După evenimentele de la 23 august 1944, a fost activist al CC al PCR, devenind colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a înaintat în ierarhia politică astfel:

• membru supleant al CC al PCR (la Conferința națională a PCR din octombrie 1945)
• membru al CC al PMR (la Congresele din 1948 și 1955)
• membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR (aprilie 1945)
• membru al Biroului Politic al CC al PMR (decembrie 1956)
• secretar al CC al PCR (1965-1967)
• deputat de Hunedoara și Bacău în Marea Adunare Națională (1946-1968)

A fost acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (27 aprilie 1945), care îi judeca pe inculpații acuzați de crime de război, sau ca dușmani ai statului român. A făcut parte alături de Teohari Georgescu și Iosif Rangheț din comisia care l-a anchetat pe Lucrețiu Pătrășcanu (arestat la 28 aprilie 1948) și a elaborat informarea pe baza căreia s-a hotărât judecarea fostului fruntaș al mișcării comuniste (6-13 aprilie 1954).

Fost ministru al Securității Statului, Alexandru Drăghici a intenționat, fără a pune în aplicare, să folosească batalioanele de instrucție ale grănicerilor pentru operațiuni în munți, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenței armate anticomuniste.

După unele informații, în 1956 s-ar fi opus extrădării lui Imre Nagy, fost premier al guvernului de la Budapesta, care, după eșecul insurecției anticomuniste maghiare a fost deportat în România, și deținut la Snagov.^[2]

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.^{[necesită citare]}

Alexandru Drăghici a fost general-maior (30 decembrie 1950), general-locotenent (2 octombrie 1952), general-colonel (20 august 1955).

După alegerea sa ca secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu a trecut la consolidarea puterii sale. Treptat au fost înlăturați din conducerea de partid și de stat toți cei care se opuneau ascensiunii sale. Plenara CC al PCR din aprilie 1968 a făcut o analiză a așa-numitor "greșeli comise de partid în trecut" și a hotărât reabilitarea unor foști demnitari comuniști, în special grupul lui Lucrețiu Pătrășcanu, care au căzut victimă a epurărilor de la mijlocul anilor 1950. Cum pe vremea aceea Drăghici era ministru de interne, și răspundea direct de arestarea și interogarea comuniștilor acuzați, el a fost făcut responsabil principal (Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai trăia) și înlăturat din toate funcțiile de partid și de stat. Ulterior a fost degradat din gradul de general-colonel și trecut în rezervă cu gradul de soldat (14 noiembrie 1968).

Măsurile represive împotriva lui s-au oprit aici, el nu a fost dat în judecată pentru fărădelegile comise. În 1969 a fost numit director al „IAS Buftea”, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1972, când a ieșit la pensie.

Noua conducere a României instaurată după revoluția din decembrie 1989 a făcut pași spre începerea unei cercetări penale împotriva lui, pentru crimele comise în trecut. Pentru a scăpa de această anchetă Drăghici în 1991 a fugit împreună cu soția sa, Marta Cziko,^[3] în Ungaria, la fiica lor Alexandra (care emigrase mai demult în Ungaria). În anul următor guvernul român a făcut o cerere de extrădare, dar autoritățile ungare au refuzat să-i dea curs favorabil, deoarece crimele comise de Drăghici au fost prescrise din punctul de vedere al jurisprudenței ungare. În 1993 a fost din nou inculpat și condamnat în contumacie pentru o altă crimă: ordinul dat pentru asasinarea lui Ibrahim Sefit (un etnic turc născut la Ada Kaleh).

A murit la 12 decembrie 1993 la Budapesta.

Portretul lui a fost afișat pe pereții de onoare ai Camerei Deputaților, alături de alți președinți ai Parlamentelor României din ultimul secol și jumătate, ca semn al continuității.

Alexandru Drăghici

Alexandru Drăghici, în uniformă de general-colonel Căsătorit cu Marta Cziko Copii Alexandra Membru al CC al PCR În funcție 24 februarie 1948 – 26 aprilie 1988 Membru al Biroului Politic al CC al PMR În funcție 28 decembrie 1955 – 23 iulie 1965 Ministru de Interne În funcție 28 mai 1952 - 20 septembrie 1952 19 martie 1957 – 27 iulie 1965 Ministru al Securității Statului În funcție 20 septembrie 1952 – 19 martie 1957 Președinte al Marii Adunări Naționale În funcție 28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950 Viceprim-ministru În funcție 18 martie 1961 - 27 iulie 1965 9 decembrie 1967 – 26 aprilie 1968

·         1996 - A încetat din viaţă actriţa Ileana Predescu; timp de peste patru decenii, sub îndrumarea  unor mari regizori precum Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, a întruchipat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra personaje memorabile, atât în dramă cât şi în comedie („Profesiunea doamnei Warren”, „Arsenic şi dantelă veche”, „Woyzeck”)   (n. 24 iunie 1927)

·         2001 - A murit Jean Richard, actor francez ce a interpretat rolul comisarului Maigret, în 96 de episoade ale celebrului serial de televiziune (n.18.04.1921)

·         2011: Mălina Olinescu, cântăreață română (n. 1974). Provenea  dintr-o famile de artiști, mama sa Doina Spataru, este o cântăreață consacrată și rudă (vară) cu solistul Dan Spataru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960; (n. 29 ianuarie 1974).

Mălina Olinescu s-a născut pe data de 29 ianuarie 1974, la București.^[1]A absolvit Liceul de Filologie „Iulia Hașdeu”. Provenea dintr-o famile de artiști, mama, Doina Spătaru, cântăreață consacrată și rudă cu solistul Dan Spătaru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960. Mălina a iubit muzica și a început să cânte încă de la vârsta de 5 ani, participând apoi la numeroase festivaluri împreună cu corul școlii gimnaziale.

Începând cu anul 1993, după terminarea liceului, Mălina, a cântat în programele unor cluburi din București.

În 1995 a participat la Festivalul de muzică ușoară Aurelian Andreescu, secțiunea interpretare, unde câștigă premiul I.

În anul 1996, a făcut parte dintr-o echipă de cântăreți talentați, numită „Școala Vedetelor”, într-un show de televiziune foarte apreciat și urmărit, împreună cu care solista a realizat și numeroase concerte în întreaga țară. Această perioadă a fost pentru cântăreață rampa de lansare în lumea muzicală și șansa ei de a câștiga un public din toate categoriile de vârstă.

În 1996 a participat la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a obținut premiul III la secțiunea „Interpretare”.

În 1997, în cadrul aceluiași festival, a obținut împreună cu compozitorul Adrian Romcescu, premiul I la secțiunea „Șlagăre”, cu melodia „Mi-e dor de tine”. De altfel, 1997 a fost un an încununat de succese pentru cântăreață, aceasta câștigând și premiul I la secțiunea „Interpretare” a Festivalului Cerbul de Aur.

În 1998, împreună cu Adrian Romcescu, a câștigat Selecția Națională Eurovision și a reprezentat România la Birmingham, în Anglia, cu melodia Eu cred, clasându-se pe locul 22 din 25, cu șase puncte. Tot în același an a câștigat și premiul al III-lea, împreună cu colegul și compozitorul Adrian Despot, la secțiunea „Creație” a Festivalului Mamaia, cu piesa „Pot să zbor”.

În 2000 a moderat alături de Petre Magdin emisiunea „Întâlnirea de la miezul nopții”, TVR.

Mălina Olinescu a murit în noaptea de duminică spre luni, la vârsta de 37 de ani. S-a sinucis, aruncându-se de la etajul șase al blocului în care locuia, în zona Gării de Nord din București. Călin Geambașu, bun prieten al artistei, a declarat că aceasta s-ar fi sinucis după despărțirea de iubitul ei, Sebastian Truță, acum Lead Tester la Electronic Arts.^[2] A fost înhumată la Cimitirul Sfânta Vineri.

Sărbători

• +) Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni - Dezlegare la pește  (calendar creștin-ortodox)
  

  Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

  Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.* 

• Ziua internaţională a neutralităţii

  La 12 decembrie este sărbătorită Ziua internaţională a neutralităţii, care, începând cu anul 2017, este marcată anual de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Politica de neutralitate presupune respingerea oricărei alianţe cu unul dintre statele combatante. Rostul zilei marcate de ONU la 12 decembrie este de a sublinia importanţa principiilor suveranităţii şi egalităţii în drepturi ale statelor membre, dreptul lor la integritate teritorială, autodeterminare şi de a respinge încercările de amestec în afacerile interne. Totodată, ziua amintită promovează rezolvarea paşnică, pe cale diplomatică a disputelor internaţionale, în aşa fel încât pacea şi securitatea mondiale să nu fie compromise.

  Conceptul de politică de neutralitate este strâns legat de cel al diplomaţiei preventive, una din atribuţiile cheie ale ONU. După cum îi spune şi numele, rolul diplomaţiei preventive este de a opri sau limita conflictul internaţional în orice stadiu s-ar afla acesta. Adunarea Generală a ONU a declarat, în unanimitate, 12 decembrie ca fiind Ziua internaţională a neutralităţii la data de 2 februarie 2017, prin adoptarea Rezoluţiei 71/275, introdusă de Turkmenistan

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni - Dezlegare la pește

Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut în cetatea Aschia, din Cipru, pe la anul 270 şi a trăit până pe vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337) şi a lui Constanţiu (337-361), fiul lui.

Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni

Viața Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

    Viața Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Acestea zicând sfântul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga cărămida și a zis: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Și îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului.

Ascultă Viața Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, aici.

Citește și:

(Audio) Viaţa Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinți simpli, era și el smerit cu inima și bun cu viața. În copilăria sa a fost păstor de oi și, crescând, s-a împărtășit nunții celei legiuite și s-a făcut tată de copii. El viețuia cu cinste și cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândețe, lui Iacob în simplitatea inimii și lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulți ani, murindu-i soția, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat și izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetății Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăția marelui Constantin și a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecând era în ostrovul acela secetă mare și uscăciune, iar uscăciunii îi urmă foametea și foametei, moartea; căci mulțime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului și milostivindu-se părintește spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguință către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăși sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbințeală și atunci s-a vărsat ploaie mare pe pământ și n-a încetat multe zile, până când iarăși s-a rugat sfântul și s-a făcut senin.

Pământul s-a adăpat cu îndestulare și și-a dat roadele sale, căci s-au îmbelșugat țarinele, au rodit sadurile și grădinile și a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste câțiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea și se bucurau bogații vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulți ani și, deschizându-și hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesățios de iubirea de argint și plin de lăcomie. Acela, câștigând cu neguțătoria prin alte părți mult grâu și aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel preț, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va înmulți foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump și să câștige avere mai multă.

Fiind foamete mare și din zi în zi înmulțindu-se, bogatul acela a început a vinde griul său foarte scump. Atunci a venit la dânsul un sărac, cerând și rugându-l cu lacrimi să-l miluiască și să-i dea puțin grâu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii și femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire și de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dânsul: „Să mergi ca să aduci prețul și vei avea ceea ce vei cumpăra”. Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfântul Spiridon cu plângere spunându-i despre sărăcia lui și despre nemilostivirea bogatului. Iar sfântul a zis: „Nu plânge, ci mergi în casa ta, pentru că așa grăiește Duhul Sfânt, că dimineața se va umple casa ta de grâu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugându-se de tine și dându-ți grâu fără plată”.

Săracul, socotind că i-a zis sfântul aceasta numai pentru mângâierea necazului său, văzându-și deșartă și fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinând. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pământ, iar hambarele bogatului nemilostiv și iubitor de argint au căzut și apa a luat tot grâul. Nemilostivul vânzător de grâu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigând și rugând pe toți ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzând grâul risipit pe drumuri, au început a-l strânge și a-l duce la casele lor. Asemenea și săracul acela care ceruse ieri, și-a adunat grâu din destul, pe care, văzându-l bogatul, a început a-l ruga să ia cât va voi. Așa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia și foametea săracului a mângâiat-o, după proorocirea sfântului.

Un plugar oarecare cunoscut sfântului, în acea vreme de foamete, a mers la același nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grâu, cerând pentru hrană grâu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobânda în vremea secerișului. Acela, neînvățându-se minte cu pierderea grâului celui dintâi, neschimbându-se din zgârcenia sa și neîndreptându-se, și-a închis inima cu nemilostivire și înaintea acestui sărac, încât nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sârguință și a zis către dânsul: „Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grâu”. Auzind săracul acestea, lucrător de pământ fiind, a mers plângând la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunându-i necazul său. Arhiereul, mângâindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducându-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punând aurul acela în mâinile plugarului, a zis: „Du-te, frate, la bogatul vânzător de grâu și dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ți dea pe datorie grâu, cât va fi spre trebuința ta. Și când va veni secerișul și te vei îndestula cu pâine, atunci, răscumpărând zălogul acesta, iarăși îl vei aduce la mine”.

Luând săracul aurul din mâinile arhiereului, s-a dus cu sârguință la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur și îndată a dat pe datorie grâu săracului cât îi trebuia. După aceasta, trecând vremea foametei, apoi fiind îmbelșugare și sosind secerișul, plugarul a dat cu dobânda grâul bogatului și răscumpărând zălogul, l-a dus cu mulțumire Sfântului Spiridon. Sfântul, luând aurul, s-a dus în grădina sa și l-a luat cu sine și pe plugar, zicând: „Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut”. Deci, intrând în grădină împreună cu plugarul și punând aurul lângă gard și-a ridicat ochii în sus, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci și le prefaci; Cela ce odinioară în fața împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în șarpe, Însuți și aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, așa și acum poruncește să se întoarcă la chipul său cel dintâi, pentru ca și acest om să cunoască, cita purtare de grijă ai Tu pentru noi și cu fapta să se învețe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricâte voiește Dumnezeu, le face”.

Astfel, rugându-se el, îndată aurul acela luând puterea de ființă, a început a se mișca și se vedea întorcându-se și târându-se ca un șarpe. Și așa, șarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mâinilor sfântului, prin minune iarăși s-a prefăcut șarpe, din aur. Plugarul, văzând acea minune, tremura de frică și căzând la pământ, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, șarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulțumire, înspăimântându-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfântului.

Un prieten îmbunătățit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit la judecătorul cetății și pus în temniță; apoi a fost osândit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înștiințându-se Sfântul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă și un râu care era în cale, revărsându-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece. Făcătorul de minuni, aducându-și aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea când era plin de apă și crezând în același Dumnezeu atotputernic, a zis către râu, poruncindu-i ca unei slugi: „Stai! Stăpânul cel de obște îți poruncește, ca să trec eu și să scape bărbatul pentru care mă grăbesc”.

Aceasta zicând sfântul, îndată a stat râul, oprindu-și repejunile apei și a făcut cale uscată sfântului și nu numai lui, ci și celor ce mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfântului și minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat pe cel osândit și l-a dăruit pe el sfântului sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greșelile cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească și păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit să spele picioarele sfântului. Iar el, știind faptele ei, a zis către dânsa: „Nu te atinge de mine, femeie”. Aceasta a zis, nu urând pe cea păcătoasă sau lepădându-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoși, fiind ucenic al Domnului, Care a mâncat și băut împreună cu vameșii și păcătoșii? Ci, pentru ca să o facă pe ea să-și aducă aminte de păcatele sale și să se rușineze de faptele și de cugetele ei cele necurate.

Când acea femeie mai vârtos se nevoia, vrând a se atinge de picioarele sfântului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfântul, cu blândețe și cu iubire de oameni, o mustră, aducându-i aminte de păcatele ei și povățuind-o către pocăință. Iar ea, mirându-se și spăimântându-se că cele ascunse și cele nearătate ale ei, nu sunt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplându-se de rușine și umilindu-se cu inima sa, a căzut la picioarele sfântului și nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele și faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrânata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăznește fiică, iertate-ți sunt păcatele tale. Și iarăși: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greșești. Dintr-acel ceas, femeia aceea și-a îndreptat spre bine viața sa și s-a făcut și altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viața sfântului, se cuvine a ști și râvna lui pentru dreapta credință; deci cuvântul ce ne stă înainte va arăta. Împărățind marele Constantin cel întâi între împărații creștini, în a șasea sută și treizeci și șase de ani de la împărăția lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci și cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinților Părinți, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credință zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător și să hotărască că Fiul este deoființă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnați: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului și Teognie al Niceei. Acești oameni înrăutățiți, urmând cu totul nebuniei lui Arie, bârfeau, zicând că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credință, cei împodobiți cu viața și cu învățătura erau aceștia: Marele între sfinți Alexandru, care era încă preot și în vremea aceea ținea locul Sfântului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rânduiala preoțească și ținea slujba diaconiei în biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puțină neîmpăcare era asupra lor, din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiți cu treaptă episcopiei covârșeau pe alții în înțelegerea credinței. Atunci era împreună cu dânșii și acest mare Spiridon, a cărui viață și dar care locuia într-însul, era mai de folos și mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decât gurile altora și decât legăturile silogismelor cele cu meșteșug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau și filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înțelept care-l ajută pe Arie, care tăia ca și cu o sabie ascuțită de amândouă părțile și se mândrea cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a râde de învățătura celor dreptcredincioși.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfântul Spiridon, fiind bărbat neînvățat, care numai pe Hristos știa și pe Acesta răstignit. Iar Sfinții Părinți, știind învățătura lui, căci n-a avut cât de puțină învățătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meșter la cuvinte. Dar acesta, știind ce poate înțelepciunea cea de sus și cât sunt de neputincioase puterile înțelepciunii omenești, s-a apropiat de bărbatul acela, zicându-i: „În numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine și ascultă cele ce voiesc a-ți spune”. Filosoful a zis: „Vorbește și te voi asculta”. Sfântul a început a vorbi zicând: „Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul și pământul, pe om din pământ l-a zidit și toate celelalte, cele văzute și nevăzute le-a așezat cu Cuvântul și cu Duhul Său. Pe acel Cuvânt Îl credem și noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a viețuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat și împreună cu El a înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl așteptăm să vină, să judece pe toți cu dreptate și să răsplătească fiecăruia după vrednicie și-L credem că este de o ființă cu Tatăl, împreună șezător și asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire și încercare și nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea covârșesc înțelegerea ta și sunt mult mai înalte decât toată cunoștința”.

Apoi, tăcând puțin, a zis: „Nu ți se pare și ție a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca să te încredințezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea îndumnezeită și mai presus de ființă, cu făptura zidită și stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credincioși decât urechile și cel care este puțin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu ochii cei trupești, pentru aceasta voiesc să vă încredințez pe față cu această cărămidă, care este alcătuită din trei.

Acestea zicând sfântul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga cărămida și a zis: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Și îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului. Cei ce vedeau s-au înspăimântat și mai vârtos filosoful, care, înspăimântându-se cu sufletul, tăcea, ca și cum nu mai știa să vorbească, neavând gură s-o deschidă împotriva cuvintelor sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască, încât s-au împlinit cele scrise: „Nu stă în cuvânt împărăția lui Dumnezeu, ci în putere”.

Apoi, filosoful a zis: „Cred că așa sunt cele grăite de tine”. Atunci bătrânul a zis: „Vino dar și primește semnul sfintei credințe”. Iar filosoful întorcându-se către prietenii și către ucenicii săi, a zis: „Ascultați-mă: până când era cu mine întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meșteșugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de când, în locul cuvintelor, a ieșit din gura acestui bătrân puterea și facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă și dintre voi cineva poate să înțeleagă că mine, să creadă în Hristos și, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrân, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit”.

Astfel, filosoful acela, primind credința creștinească, se bucura că a fost biruit de sfântul bătrân spre folosul său și se bucurau toți cei binecredincioși, iar cei răucredincioși s-au rușinat.

Săvârșindu-se acel mare sobor al Sfinților Părinți și fiind biruit și lepădat Arie și fiecare întorcându-se într-ale sale, s-a întors și Sfântul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinerețile și vremea vieții sale și-a petrecut-o în feciorie curată, încât era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfântul o femeie plângând și spunând că a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns, neștiut de nimeni. Sfântul Spiridon, căutând pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzând lacrimile și tânguirea femeii și fiindu-i milă de ea, a mers la mormântul fiicei sale, împreună cu casnicii săi și a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicându-i: „Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ți s-a încredințat spre păstrare?”. Iar ea, ca dintr-un somn lung deșteptându-se, a răspuns: „În cutare loc al casei (spunând numele locului) l-am ascuns pe el”. Și iarăși a zis către dânsa sfântul: „Dormi de acum, fiica mea, până când te va deștepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obște”. Atunci s-au cuprins de frică toți cei ce erau acolo, minunându-se și înspăimântându-se de acea minune preaslăvită, iar sfântul, aflând odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.

După aceasta, murind marele Constantin și împărțind fiilor săi împărăția, a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsând împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele și trupurile și de la El își cerea cu sârguință tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătându-i o ceată de mulți sfinți episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleși, care păreau a fi celorlalți povățuitori și începă-tori; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sunt tămăduitorii bolii tale.

Deșteptându-se împăratul din somn și gândind la ceea ce văzuse, nu cunoștea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaște pe aceia, al căror nume și patrie nu erau lui știute? Și mai ales când unul dintre ei încă nici nu era episcop și nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetățile dimprejur și căuta să-i cunoască pe dânșii și pe cei doi episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăși a chemat pe mai mulți, din locuri și mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dânsul episcopii din toată stăpânirea sa.

Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea rugăminte - și în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat. Sculându-se Sfântul Spiridon, a mers la împărat, luând cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era episcop. Ajungând în Antiohia au intrat în palatele împărătești. Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple și purta în mână un toiag de finic și mitră pe cap, cum și un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce viețuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obișnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce.

Astfel, intrând el, una din slugile cele însemnate din palatele împărătești, văzându-l că pe unul din cei săraci, a râs de dânsul și, nelăsându-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvântul Domnului i-a întors lui și cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop și văzându-și greșeala să, și-a cerut iertare cu smerenie, pe care a și căpătat-o. Ajungând sfântul înaintea împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis. Sculându-se de la locul său, s-a apropiat și s-a închinat robului lui Dumnezeu, rugându-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul și să-i vindece boala.

Sfântul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos și s-a bucurat de tămăduirea sa, câștigata prin rugăciunile sfântului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult și toată ziua aceea s-a veselit împreună cu dânsul, făcând ospăț bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată slava împărătească, de frumusețea palatelor și de starea înainte a dregătorilor, când ședea împăratul și de toată rânduiala cea minunată a aurului, cum și de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dânsul: „Ce te minunezi, frate? Oare mândria și slava împărătească fac pe împărat mai drept decât alții? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare fiecare din săraci și se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoșatului Judecător? Pentru ce cinstești cele trecătoare, ca și cum ar fi neschimbate și te minunezi de cele ce sunt de nimic, când mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sunt nematerialnice și veșnice și a iubi slava cea cerească și nepieritoare?”.

Apoi a învățat și pe împărat destul, ca să-și aducă aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu și să fie bun către cei ce sunt sub stăpânirea lui; către cei ce greșesc să fie milostiv, către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuiește ajutor și tuturor să le fie ca un părinte, cu bună îndurare plecându-se către fiecare și îndată întinzând mâna. Că dacă nu împărățește cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decât împărat. În sfârșit, l-a învățat să ție tare și să păzească cele ce se cuvin dreptei-credințe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.

Vrând împăratul să mulțumească sfântului pentru tămăduirea adusă prin rugăciunile lui, îi dădu mulțime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicând: „Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu așa urâciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa și a veni pe acest noian al mării și a răbda asprimea de iarnă și de vânturi, oare aceasta nu este dragoste? Și pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a toată răutatea și care lesne pierde toată dreptatea?”. Astfel zicând, sfântul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să țină la dânsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărțit săracilor, care le trebuiau.

Prin sfătuirea acestui sfânt, împăratul Constandie a scutit de dări preoții, diaconii, tot clerul și slujitorii bisericii, judecind a fi lucru necuvios, că slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor.

Ieșind sfântul de la împărat și întorcându-se într-ale sale, a fost primit în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dânsul o femeie străină, care nu știa să vorbească grecește, aducând pe brațele sale pe fiul său mort, pe care, punându-l lângă picioarele sfântului, plângând și neștiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfânt să-l învieze. Iar el, temându-se de slavă deșartă, se lepăda de un lucru așa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amară tânguire a celei ce plângea și a întrebat pe diaconul său Artemidot: „Ce să facem, frate?”. Iar acela a răspuns: „Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce altă poți face, decât numai să chemi pe Hristos, dătătorul de viață, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci și nenorociți să-i treci cu vederea?”.

Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a înduplecat, a lăcrimat și, plecându-și genunchii, s-a rugat cu fierbințeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei și prin Ilie a dăruit viața fiului saretencii și fiului somanitencii, a ascultat și pe Spiridon și a întors duhul de viață în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plânge. Maică, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare și necazul inimii omoară pe om, ci uneori și bucuria cea peste măsură face același lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dânsa, după bucuria cea mare pentru învierea pruncului, îndată le-a venit întristare și lacrimi. Atunci, iarăși a zis sfântul către diacon: „Ce vom face?”. Iar acela iarăși i-a dat sfatul cel dintâi și sfântul s-a întors la rugăciune, ridicându-și ochii către cer și mintea înălțându-și către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morților viață și numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pământ: „Scoală-te și stai pe picioarele tale”; iar ea, deșteptându-se ca din somn s-a sculat și și-a luat fiul cu mâinile sale viu. Apoi a poruncit sfântul femeii și celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut și s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfântului, a dat acestea spre auzul tuturor credincioșilor, neascunzând măririle și puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.

Întorcându-se sfântul acasă, a venit la dânsul un oarecare om, vrând să cumpere din turma lui o sută de capre. Și sfântul i-a zis să aducă mai întâi prețul cel rânduit și apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dând prețul pentru nouăzeci și nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaște sfântul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieții. Deci, mergând amândoi în ocolul dobitoacelor, sfântul a zis către negustor ca să ia atâtea capre pentru cât a dat prețul. Despărțind o sută de capre, le-a scos din ocol și una din acelea, ca o pricepută și roabă bună, cunoscându-se că este nevânduta de stăpânul său, s-a întors degrabă și a alergat iarăși în ocol. Negustorul, prinzind-o a tras-o după dânsul; iar capra, smulgându-se iarăși, a fugit în ocol. Așa de două și de trei ori se smucea din mâinile lui și fugea în ocol, iar el o scotea cu sila și mai pe urmă a luat-o pe umeri și o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierând și bătându-l cu coarnele peste cap, se zvârcolea încât se mirau toți câți erau acolo. Sfântul Spiridon, pricepând lucrul și nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dânsul cu blândețe: „Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit prețul care se cuvenea pentru dânsa și iată pentru aceea se smulge din mâinile tale și fuge la ocol?”. Deci acela, rușinîndu-se, și-a mărturisit păcatul și și-a cerut iertare. Apoi dând prețul și-a luat capra și aceea mergea acum singură după dânsul în liniște la casa aceluia ce o cumpărase pe dânsa, întrecând la mers pe stăpânul său cel nou.

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergând marele Spiridon pentru oarecare trebuință, a intrat în biserică și a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfântă rugăciune pe scurt, pentru că sfântul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerișului și era arșiță mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise și cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind și cântând cu mândrie și mărindu-se în deșert cu glasul său.

Deci fericitul, uitându-se la el, deși era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: „Taci!”. Și îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci și vorba și-a pierdut și stă mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toți care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul și s-au adunat toți să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfântului rugându-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dânsul și acei prieteni ai lui și rudenii, încât abia l-au îmblânzit, pentru că sfântul era aspru cu cei mândri și măreți în deșert. Deci l-a iertat și, dezlegându-i limba, i-a dat și graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă și poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mândrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deșert cu vorbă sa cea limpede.

Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la Vecernie și s-a întâmplat atunci că nu era popor în acolo, decât numai slujitorii bisericești. Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe și candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurându-se cu duhul. Deci când a strigat după obicei: „Pace tuturor”, nefiind popor ca să dea răspunsul cel obișnuit la cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălțime, strigând: „Și duhului tău”. Și era glasul acela dulce și potrivit, covârșind toată cântarea omenească cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cântare dumnezeiască de sus, cântând: „Doamne miluiește”. Glasul acela se auzea și de cei ce erau departe de biserică, încât alergau cu sârguință la acel glas dulce și prea minunat și, apropiindu-se de uși, îndulcea mai mult urechile și inimile lor acea cântare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe arhiereu cu puțini slujitori bisericești; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni și se minunau foarte mult.

Altădată, sfântul stând în biserică la cântarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn în candelă și era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică. Deci se mâhnea sfântul de aceasta, că nu cumva, stingându-se candela, să înceteze cântarea Vecerniei și să se sfârșească pravila cea obișnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducând vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din candelă și s-au umplut acele vase cu untdelemn sfințit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.

În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta cu același nume, la care mergea sfântul din Trimitunda pentru oarecare trebuință. Atunci mergea cu dânsul și Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecând ei muntele ce se numește Pentadactil și ajungând la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeață și cu multe fructe, Trifilie, bucurându-se de acel loc, a poftit ca și el să se facă stăpânul unui sat din Parimna și să-l câștige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta îndelung, întru inima sa.

Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înțelegându-l cu duhul, a zis: „Pentru ce o! Trifilie, cugeți neîncetat cele deșarte, poftind sate și vii, care cu adevărat nu sunt de nici un preț, ci numai că se văd și cu părere atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuție în cer nefurată, avem locaș nefăcut de mâini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulcește-te, mai înainte de vreme, prin gândirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se face odată stăpân acelora, are moștenirea care niciodată nu piere”. Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit și după aceea altă viață a avut, încât s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel și de nenumărate daruri dumnezeiești s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătățit, marele Spiridon și pe alții îi povățuia către fapte bune, pentru că sporeau învățăturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepădau li se întâmpla sfârșit rău, precum ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte și va urma.

Un corăbier locuitor în aceeași cetate a Trimitundei, plutind în oarecare lături pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, fiind o desfrânată, a zămislit în pântece. Întorcându-se negustorul la casa sa și văzând pe femeie însărcinată, a cunoscut că a păcătuit și, umplându-se de mânie, o bătea nevrând să mai viețuiască cu dânsa și o izgonea din casa sa. Apoi, mergând la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina și cerea de la dânsul sfat folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei și pentru mâhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea și rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei: „Pentru ce ai călcat credința bărbatului tău și ai adus ocară casei tale?”. Iar femeia, pierzându-și rușinea, a îndrăznit a minți, zicând că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mâniau asupra ei mai mult pentru minciună, decât pentru desfrânare și îi ziceau: „Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă și cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pântece douăsprezece luni și mai mult?”. Iar ea întărea, zicând: „Cel ce s-a zămislit în pântece aștepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată și pruncul să iasă din pântecele meu”.

Acestea și mai multe mințind și pe toți biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gâlceava, ca și cum ea ar fi fost clevetită și năpăstuită. Iar bărbatul cel blând, Sfântul Spiridon, aducând-o spre pocăință, i-a zis: „O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îți stă înainte și pocăință mare, pentru că ți-a rămas nădejde de mântuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrânare ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire, nerușinare. Deci cu dreptate este ca să primești vrednica răsplată după faptă ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dîndu-ți-se loc și vreme de pocăință. Acestea grăim ție de față că nu va ieși din pântecele tău pruncul acela până când nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce și orbii, precum se zice, pot să o vadă”.

Aceste cuvinte ale sfântului, degrabă au venit la săvârșire. Căci, apropiindu-se vremea nașterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau pântecele foarte rău, ținându-se pruncul în pântece. Însă fiind cu inimă împietrită, n-a voit să-și mărturisească păcatul său și într-acea cumplită durere a murit, neputând să nască. De acest lucru înștiințându-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat și se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea și zicea: „Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlinește așa degrabă între dânșii cu fapta”.

Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfântului și n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum și despre o altă femeie bună.

O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei și binecredincioasă, avea un bărbat necredincios, care ținea de credința păgâneasca. Deci femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, și i-a spus necazul, rugându-l cu dinadinsul să se sârguiască și să întoarcă pe bărbatul ei la sfânta credință. Omul acela avea prietenie cu Sfântul, ca vecin și cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.

Odată șezând la masă Sfântul Spiridon cu mai mulți vecini și cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: „Iată, stă la porți un vestitor trimis de slugă care păzește turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin munți. Deci, mergând, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o peșteră și nici un dobitoc din turmă n-a pierit”. Deci a mers sluga aceea și a spus trimisului cuvintele Sfântului Spiridon. Trecând puțină vreme și încă nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunând că întreaga turmă s-a aflat.

Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfântul Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe și pe cele de aproape și parându-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cândva licaoniții au făcut lui Barnaba și lui Pavel; adică să aducă tauri și cununi și să-i aducă jertfă. Iar sfântul a zis către dânsul: „Nu sunt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sunt pătimaș asemenea ție, iar dacă vezi că știu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruiește Dumnezeul meu, întru care și tu, de vei începe a crede, vei cunoaște care esta tăria și puterea Lui cea atotputernică”.

Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflând vreme, sfătuia pe bărbatul său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăția păgâneasca, să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, și să creadă întru Dânsul. Și așa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfânta credință, l-a luminat cu Sfântul Botez și s-a mântuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă, precum grăiește Sfânta Scriptură.

Se povestește despre smerenia cuviosului, că fiind atât de mare arhiereu și făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvântătoare, singur ostenindu-se pentru dânsele. Odinioară, năvălind tâlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat câteva din ele și voiau să iasă. Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său și păzind puțina lui avere, a legat pe acei tâlhari cu legături tari și nevăzute, încât nu le era cu putință a ieși din ocol și astfel au fost ținuți până dimineața. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi și văzând pe tâlhari legați cu puterea lui Dumnezeu, având mâinile înapoi și picioarele nemișcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învățându-i pe dânșii să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mâinilor lor să se hrănească, le-a dat câte un berbec, zicând: „Luați aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră și privegherea cea de toată noaptea”. Apoi i-a slobozit pe dânșii în pace.

Un negustor, din aceeași cetate se obișnuise a lua de la sfânt aur pe datorie pentru negustorie și, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie și-i poruncea sfântul să-l pună el singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfântul nu lua seama de averea cea vremelnică, necercetând cu tot dinadinsul dacă acela, luând singur aur cu binecuvântarea lui, apoi iarăși aducând și punându-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvânta negustoria lui.

Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese și-l tăinuia la sine, iar înaintea sfântului a mințit, zicând că l-a pus. Dar în puțină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un câștig, ci și marfa care era a lui a prăpădit-o și ca un foc în taină i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăși la sfânt și i-a cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfântul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-și ia singur, zicând: „Mergi și ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat”.

Acela mergând și negăsind aur, s-a întors la sfânt deșert. Sfântul i-a zis: „Cu adevărat, frate, până acum, afară de mâna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăși ai fi luat”. Iar acela, umplându-se de rușine, a căzut la picioarele sfântului, cerându-și iertare. Sfântul l-a iertat și l-a învățat să nu mai poftească ale celui străin, nici să-și încarce sufletul cu vicleșugul și minciuna; pentru că dobânda care se câștiga cu nedreptate, nu este dobânda, ci adevărată pagubă.

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemând pe toți episcopii de sub stăpânirea lui, voia cu rugăciune de obște să sfarme toți idolii păgânești, fiind încă mulțime de idoli acolo. Deci, săvârșindu-se multe rugăciuni cu sârguință către Dumnezeu, sobornicește și deosebi, au căzut toți idolii din toată cetatea și din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugându-se mult patriarhul, cu mâhnire pentru sfărâmarea acelui idol și stând el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărâme cu rugăciunea lui. Patriarhul, scriind îndată Sfântului Spiridon, carte cu rugăminte, chemându-l în Alexandria și vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfântul, primind scrisoarea aceea și citind-o, s-a suit degrabă în corabie și a pornit spre Alexandria.

Sosind corabia la țărmul cel vestit al Alexandriei, care se numește Neapoli, și ieșind sfântul din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au înștiințat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci când s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărâmat, îndată a zis către ceilalți episcopi: „O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie”. Iar ei, pregătindu-se, au ieșit întru întâmpinarea lui, primindu-l cu cinste și s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dânșii și luminător al lumii.

Pentru acest sfânt și mare părinte Spiridon, istoricii bisericești Nichifor și Sozomen pomenesc și aceasta: „El era foarte sârguitor în păzirea rânduielii bisericești și spre păstrarea neștirbită a dumnezeieștii Scripturi, neschimbând nici un cuvânt din cele scrise în sfintele și cele fără de prihană cărți”. Odată, s-a întâmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuințe bisericești, între care era și Sfântul Spiridon și episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înțelepciunea cărții - pentru că multă vreme în vârstă tinereților sale a petrecut la Vârât, învățând scriptură și înțelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinții că să spună cuvânt de învățătură în biserică poporului.

Învățând el poporul, s-a întâmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sunt scrise la Sfântul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te și-ți ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuș, adică: „Scoală-te și-ți ia culcușul tău”. Acestea auzind Sfântul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos și a zis către Trifilie: „Au doară tu ești mai bun decât cel ce a zis pat, de te rușinezi de cuvintele Lui?”. Acestea zicând, a ieșit din biserică înaintea tuturor și n-a făcut un rău cu acestea, deși era prea simplu cu învățătura; căci pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumusețea vorbirii sale, rușinându-l puțin, l-a învățat smerita înțelepciune și blândețea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toți, ca cel ce era mai bătrân cu anii, mai slăvit cu viața și mai întâi cu scaunul, cum și făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se rușineze de fața și de cuvântul lui.

Se mai spune și despre o altă minune a Sfântului Spiridon. Mergând Sfântul Spiridon la Sfântul Sinod cel dintâi, a toată lumea de la Niceea și, rămânând la o gazdă oarecare, pizmăreții arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcându-se ziuă și văzând sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfântului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor și slugă, făcând degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greșeală, la cel negru și al celui negru la cel alb și îndată au înviat caii și au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfântul Spiridon cu dânșii pe drumul său. Poporul se mira văzând un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb și calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au rușinat.

Atâta dar și mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încât în vremea secerișului, în arșița soarelui, sfântul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al vieții sale. Căci ieșind împreună cu secerătorii la seceriș - pentru că era smerit și lucra cu mâinile sale, nemîndrindu-se de înălțimea dregătoriei - și secerând holda sa, deodată, în ceasul cel mai cumplit al arșiței, s-a rourat capul lui, precum odinioară lina lui Ghedeon; de care lucru toți s-au minunat și s-au mirat. După aceasta toți perii capului său s-au schimbat și unii s-au făcut galbeni, alții negri, iar alții albi; singur Dumnezeu știe pentru ce s-a făcut aceea și ce însemna. Iar sfântul, pipăind capul cu mâna sa cea dreaptă, a spus celor ce erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărțirii sale de trup și-i povățuia pe toți la fapte bune, iar mai vârtos spre dragostea lui Dumnezeu și către aproapele.

După aceasta, trecând nu multe zile, sfântul și dreptul său suflet l-a dat în mâinile Domnului său, Căruia cu adâncă cuvioșie și cu dreptate i-a slujit toată viața sa; apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orânduit a se săvîrși pomenirea lui în toți anii, făcându-se multe minuni la mormântul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamărit întru toți sfinții Săi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine și de la noi slavă, mulțumire, cinste și închinăciune în veci. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   PLĂCINTE, GUSTĂRI

Fileuri de cod în foietaj

·       1 kg cod

·       500 g făină

·       400 g margarină

·       25 g ulei

·       20 ml oţet

·       Sare

Codul se spală în mai multe ape şi se scot fileurile.

          Din făină, margarină, o lingură de oţet şi sare se prepară un foietaj obişnuit, care se taie în fâşii cu lăţimea de 4 cm ce se rulează în jurul fileurilor de cod. Acestea au fost bine scurse înainte şi chiar şterse cu un ştergar curat de in.

          Se aşază rulourile în tăvi unse şi se coc la foc potrivit.

          Se scot pe platou şi se servesc reci sau calde.

 

B.   SALATE

Salată de peşte sărat

·       300 g peşte sărat

·       1 kg cartofi

·       200 g ceapă

·       300 g fasole albă

·       150 g măsline

·       200 g castraveţi muraţi

·       80 g ulei

·       40 ml oţet

·       Piper

·       Eventual sare dacă mai e nevoie

Peştele se desărează, se curăţă, se îndepărtează capul şi coada şi se taie felii late de 1 cm.

          Cartofii se fierb în coajă, se curăţă şi se taie felii subţiri.

          Ceapa se taie peştişori şi se fierbe 10 minute în apă cu oţet.

          Fasolea se fierbe separat schimbând 3-4 ape în timpul fierberii, apoi se scurge.

          Castraveţii muraţi se taie cuburi.

          Se amestecă totul, se adaugă măslinele, uleiul, oţetul şi se potriveşte gustul de piper şi sare.

          Se aranjează pe un platou şi se decorează după dorinţă şi inspiraţie.

 

C.   SOSURI

Nu este cazul să pregătim un sos separat pentru reţetele prezentate azi.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă pescărească

·       1 kg peşti mici (biban, caras, plătică);

·       1/2 kg crap;

·       Zarzavaturi pentru ciorbă;

·       3 ardei graşi;

·       5 – 6 roşii;

·       Sare;

·       Piper;

Se pun să fiarbă împreună cu zarzavaturile peştii mici până se sfărâmă carnea de pe ei.

În această zeamă, strecurată se pun bucăţi de peşte mare (crap, nisetru, morun), care se lasă să fiarbă împreună cu felii de roşii şi ardei graşi tăiaţi, vreo 20 minute.

Se adaugă verdeţuri tocate.

Pentru ca această ciorbă să fie reuşită se cer două condiţii:

-         să ai la dispoziţie diferite specii de peşti;

-         peştele să fie foarte proaspăt (viu).

 

 

E: MÂNCĂRURI

Plachie de crap

·       1,5 kg crap;

·       6 cepe;

·       6 roşii;

·       1 legătură pătrunjel verde;

·       Foi de dafin;

·       ¼ l vin;

·       Făină;

·       Ulei;

·       Sare;

·       Piper

Se taie peştele felii şi se dau prin făină, apoi se prăjesc.

Se taie cepele felii subţiri şi se rumenesc uşor.

Se adaugă câteva roşii, sau zeamă de roşii fierte şi strecurate, sau o lingură de bulion, paharul cu vin, sare, piper boabe, 2 – 3 foi de dafin şi pătrunjel verde tocat.

Se pun toate acestea într-o cratiţă, împreună cu bucăţile de peşte prăjit.

Se lasă să dea în fiert, apoi se trece cratiţa la cuptor şi se lasă să fiarbă încet şi să scadă cât trebuie, dar se ia în considerare că răcindu-se, mâncarea mai scade.

Se aşază într-o farfurie rotundă şi se lasă la rece.

Se serveşte a doua zi când sosul e puţin închegat, mai ales dacă s-a pus şi capul peştelui la plachie.

Se poate servi şi caldă, dar e mult mai bună rece.

 

Păstrăvi cu sos de vin

·       4 păstrăvi;

·       2 păhărele vin;

·       150 g ciuperci;

·       3 cepe;

·       30 g margarină

Se curăţă peştii, se spală şi se pun să fiarbă 15 minute în vin roşu, cu sare, piper şi o bucăţică de margarină.

Se curăţă, se spală şi se toacă ciupercile şi ceapa apoi se trag în margarină, se presară puţină făină, se amestecă totul pe foc şi se stinge cu vinul în care au fiert peştii.

Se lasă să fiarbă 20 minute.

Se leagă cu margarină, se toarnă sosul în farfurie, iar deasupra se aşază păstrăvii.

Se presară pătrunjel verde tocat.

 

E.   DULCIURI

Budincă de mere cu fulgi de ovăz
      * 1 cană fulgi de ovăz,

·       3 mere rase pe răzătoarea mare,

·       1/2 cană de stafide,

·       1/2 cană de nuci pisate,

·       1 cană suc de fructe

Fulgii de ovăz se amestecă cu sucul de fructe şi apoi cu restul ingredientelor.

Compoziţia obţinută se pune într-un vas de Jena pentru cuptor şi se dă la cuptor, la foc mic, timp de aproximativ 30 de minute.

Sfat: amestecul de ovăz cu suc de fructe şi mere se poate servi şi nepreparat termic, în acest fel se vor păstra vitaminele şi elementele nutriţionale intacte.

POEZIE

ROBERT BROWNING

Robert Browning
Date personale
Născut	7 mai 1812[1][3][4][5]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[6]
Decedat	12 decembrie 1889 (77 de ani)[1][3][4][5]  Veneția, Italia[6]
Înmormântat	Colțul poeților[7]
Frați și surori	Sarianna Browning[*]
Căsătorit cu	Elizabeth Barrett Browning (din 13 septembrie 1846)
Copii	Robert Barrett Browning[*][7]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit
Religie	ateism
Ocupație	poet
Limbi	limba engleză[2]
Studii	University College London
Activitatea literară
Specie literară	roman
Opere semnificative	The Ring and the Book[*]
Influențe[ascunde] Percy Bysshe Shelley
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Robert Browning (n. 7 mai 1812,^[1][3][4][5] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[6] – d. 12 decembrie 1889,^[1][3][4][5] Veneția, Italia^[6]) a fost un poet englez, soțul poetei Elizabeth Barrett Browning. Alături de Alfred Tennyson, a fost cea mai importantă personalitate a poeziei victoriene^[8].

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1833 - Pauline ("Pauline");
• 1835 - Paracelsus ("Paracelsus");
• 1840 - Sordello ("Sordello");
• 1855 - Bărbați și femei ("Men and Women");
• 1864 - Dramatis personae ("Dramatis personae");
• 1868 - 1869: Inelul și cartea ("The Ring and the Book");
• 1877 - Agamemnon al lui Eschil ("The Agamemnon of Aeschylus");
• 1879 - Idile dramatice ("Dramatic Idylls");
• 1889 - Asolando ("Asolando").

POEZII:

Ultimul cuvânt al unei femei

Să-ncetăm, Iubire,

Lupta, chinul -

Ca-n trecut, Iubire,

Somnul, linul...

Ce nebuni cuvântă?

Eu şi tu.

Păsări ce se-nfruntă,

Şoimi, pustiu.

Uite, totu-i viaţă,

Pe când noi - vorbim.

Faţă lângă faţă,

Vorba să topim.

Adevărul minte?

Minte te răneşte.

Unde-a-nfipt un dinte

Şarpele - fereşte!

Unde-i roşu mărul

Nu pândi, nu-i bine -

Astfel pierdem raiul

Eva şi cu mine.

Fii un zeu şi ia-mă,

Ia-mă cu o vrajă -

Fii un om şi pune-mi

Braţele, drept strajă.

Dascăl fi-mi, Iubire!

Când va trebui,

Graiul tău grăi-voi,

Gându-ţi voi gândi.

Dorurilor tale

Să le ies în cale,

Trup punând şi suflet

În mâinile tale.

Mâine va fi asta,

Astă-noapte nu!

Jalea se cuvine

În adânc s-o ţiu.

Plâng puţin, Iubire -

O, nesăbuită!

Şi adorm, Iubire,

De tine iubită.

Viaţa-ntr-o dragoste

Să-mi scapi?

Niciodată -

Iubire!

Cât timp tu eşti tu şi eu sunt eu,

Şi lumea ne-ncape-n aceeaşi măsură,

Pe mine - dragoste, pe tine - ură -

Unul se-ascunde, celălalt cheamă mereu.

Viaţa mea-i o greşeală poate, până la urmă -

Într-adevăr. seamănă mult a ursită.

Orişice fac, năzuinţa nu-i împlinită.

Dar dacă şi ţelul acesta, şi el mi se curmă?

Trebuie nervii să-i ţii încordaţi, doar atât;

Ochii să-i ştergi şi să râzi, chiar de-ai cădea:

Lovit, să te ridici, şi să-ncepi de la-nceput.

Astfel, în goană se macină viaţa, doar ea.

Priveşte, o singură dată, din depărtatul hotar,

Spre mine, în praf şi întuneric adânc cufundat.

Ci altul, din nou, spre acelaşi ţel îndreptat,

Mi se arată

Pururi

Îndepărtat!

O moarte în deşert

Singura moarte este atunci când

Pierzania ta vine din câştig,

Bezna din lumină, ignoranţa din ştiinţă

Şi indiferenţa din dragostea-împărtăşită.

GÂNDURI PESTE TIMP

JOHN OSBORNE

John Osborne
Date personale
Nume la naștere	John James Osborne
Născut	12 decembrie 1929[1][4][5][6]  Londra, Anglia, Regatul Unit[7][4]
Decedat	24 decembrie 1994 (65 de ani)[1][5][6][8]  Shropshire, Anglia, Regatul Unit
Cauza decesului	cauze naturale (diabet zaharat)
Căsătorit cu	Mary Ure[*] (1957–1963) Penelope Gilliatt[*] Jill Bennett[*] (1968–1978)
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	dramaturg, scenarist
Limbi	limba engleză[2][3]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1950-1992
Specie literară	realism social
Opere semnificative	Look Back in Anger
Influențe[ascunde] Max Miller
Note
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

John James Osborne (n. 12 decembrie 1929,^[1][4][5][6] Londra, Anglia, Regatul Unit^[7][4] – d. 24 decembrie 1994,^[1][5][6][8] Shropshire, Anglia, Regatul Unit) a fost un dramaturg, scenarist și actor englez.

Piesa lui de succes din 1956 Look Back in Anger („Privește înapoi cu mânie”) a fost un moment de răscruce pentru teatrul englez.

A fost căsătorit de cinci ori și a avut o fiică, Nolan, pe care a dat-o afară din casă la vârsta de 17 ani iar după aceea nu a mai avut nici un contact cu ea.

OPERE COMPLETE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Titlu	Mediul	Prima înscenare	Note
The Devil Inside	Teatru	1950	cu Stella Linden
The Great Bear	Teatru	1951	vers alb, neînscenat
Personal Enemy	Teatru	1955	cu Anthony Creighton
Look Back in Anger	Teatru	1956
The Entertainer	Teatru	1957
Epitaph for George Dillon	Teatru	1958	cu Anthony Creighton
The World Of Paul Slickey	Teatru	1959
A Subject Of Scandal And Concern	TV	1960
Luther	Teatru	1961
Plays for England	Teatru	1962
The Blood of the Bambergs
Under Plain Cover
Tom Jones	Scenariu	1963
Inadmissible Evidence	Teatru	1964
A Patriot For Me	Teatru	1965
A Bond Honoured	Teatru	1966	Adaptare într-un act după La fianza satisfecha a lui Lope de Vega
The Hotel In Amsterdam	Teatru	1968
Time Present	Teatru	1968
The Charge of the Light Brigade	Scenariu	1968
The Right Prospectus	TV	1970
West Of Suez	Teatru	1971
A Sense Of Detachment	Teatru	1972
The Gift Of Friendship	TV	1972
Hedda Gabler	Teatru	1972	adaptare după Ibsen
A Place Calling Itself Rome	Teatru	1973	adaptare după Coriolanus de Shakespeare, neînscenat
Ms, Or Jill And Jack	TV	1974
The End Of Me Old Cigar	Teatru	1975
The Picture Of Dorian Gray	Teatru	1975	adaptare după Oscar Wilde
Almost A Vision	TV	1976
Watch It Come Down	Teatru	1976
Try A Little Tenderness	Teatru	1978	neînscenat
Very Like A Whale	TV	1980
You're Not Watching Me, Mummy	TV	1980
A Better Class of Person	Carte	1981	autobiografie volumul I
A Better Class of Person	TV	1985
God Rot Tunbridge Wells	TV	1985
The Father	Teatru	1989	adaptare după Strindberg
Almost a Gentleman	Carte	1991	autobiografie volumul II
Déjàvu	Teatru	1992

JOHN OSBORNE - CITATE: 

 MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

FĂRÂMIȚĂ LAMBRU

Fărâmiță Lambru
Date personale
Născut	15 septembrie 1927, București, România București, România
Decedat	12 decembrie 1974 (47 ani), București, România București, România
Cetățenie	România
Ocupație	acordeonist, lăutar, actor
Activitate
Gen muzical	populară, lăutărească
Instrument(e)	acordeon
Interpretare cu	Maria Tănase
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

Fărâmiță Lambru (n. 15 septembrie 1927, București — d. 12 decembrie 1974, București) a fost un cunoscut lăutar (acordeonist virtuoz și cântăreț) român de etnie romă.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Decesul
• 4Distincții
• 5Discografie
• 6Note
• 7Bibliografie
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Născut la data de 15 septembrie 1927 într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru (acesta e numele său de artist; altfel decât s-ar putea crede, Fărâmiță este numele său de familie și Lambru este prenumele) învață să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță. Având un auz foarte bun, reține repede repertoriul uzual lăutăresc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.^[1]

În 1949 debutează în cadrul unei formații militare când își satisface stagiul militar la București.^[2]

Din 1953 devine colaboratorul Mariei Tănase. După moartea acesteia (1963), acesta cunoaște o vertiginoasă carieră de virtuoz al acordeonului și dirijor al unor formații profesioniste.

În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist în formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 trece la formația Teatrului de revistă „Constantin Tănase”.^[1] În 1967, ca actor, joacă în musicalul Groapa în rolul cântărețului Zavaidoc.

În 1962 înregistrează primele sale materiale la casa de discuri Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Băluță.

Între 1963-1970 este dirijor, solist-vocal și instrumentist al formației de muzică populară la Teatrul regional „Ion Vasilescu” din București.^[2]

A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori în capitala U.R.S.S., câștigându-și notorietate internațională.^[3] Întors în țară, face noi înregistrări la casa de discuri Electrecord.

A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu Orchestra de muzică populară Radio, dar mai ales a participat la petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tuberculoză – cânta cu vocea nepermis de mult.^[3]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiind un virtuoz recunoscut, a fost solicitat să apară și în câteva filme.

Regizorul Francisc Munteanu, transpunând atmosfera dintr-o mahala bucureșteană (evocată în piesa „Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu) în pelicula Dincolo de barieră (1965), îl invită pe Fărâmiță Lambru să animeze viața unei cârciumi bucureștene din 1925, alături de actorul Ion Dichiseanu. Succesul este atât de mare încât Francisc Munteanu apelează la lăutarul bucureștean și în filmul următor, Tunelul (coproducție româno-sovietică), turnat la Moscova (1966) în compania lui Ștefan Bănică, Margareta Pâslaru, Florin Piersic și, din nou, a lui Ion Dichiseanu.^[3]

În 1971 a apărut și în filmul Facerea lumii, în regia lui Gheorghe Vitandis și în compania actorilor Colea Răutu, Liviu Ciulei sau Toma Caragiu.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Moare la 12 decembrie 1974 în București, măcinat de tuberculoză^[2] fiind înmormântat în cimitirul „Izvorul Nou” de lângă piața Râmnicu Sărat.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pentru activitatea sa remarcabilă ca solist instrumentist de muzică populară la Teatrul „Constantin Tănase” din București, în 1968 i se decernează medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a.^[4] În 1955 primește Premiul II la Concursul internațional al Festivalului Tineretului de la Varșovia.^[2]

Faramita Lambru-cele mai frumoase melodii

Fărîmiță Lambru ‎– Acordeon (full album)

MĂLINA OLINESCU

Mai multe imagini

Mălina Olinescu
Date personale
Născută	29 ianuarie 1974  București, România
Decedată	12 decembrie 2011 (37 de ani)[1][2]  București, România
Cauza decesului	sinucidere ( fall[*])
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Gen muzical	Pop, dance
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	1993 - 2011
Case de discuri	MediaPro Music
Interpretare cu	Călin Geambașu
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mălina Olinescu (n. 29 ianuarie 1974, București, România – d. 12 decembrie 2011,^[1][2] București, România) a fost o solistă de muzică pop din România.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Educație
  • 1.2Carieră muzicală
  • 1.3Mamaia și Birmingham
  • 1.4Deces
• 2Discografie
• 3Note
• 4Surse
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Educație[modificare | modificare sursă]

Mălina Olinescu s-a născut pe data de 29 ianuarie 1974, la București.^[3] A absolvit Liceul de Filologie „Iulia Hașdeu”. Provenea dintr-o famile de artiști, mama, Doina Spătaru, cântăreață consacrată și rudă cu solistul Dan Spătaru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960. Mălina a iubit muzica și a început să cânte încă de la vârsta de 5 ani, participând apoi la numeroase festivaluri împreună cu corul școlii gimnaziale.

Carieră muzicală[modificare | modificare sursă]

Începând cu anul 1993, după terminarea liceului, Mălina, a cântat în programele unor cluburi din București.

În 1995 a participat la Festivalul de muzică ușoară Aurelian Andreescu, secțiunea interpretare, unde câștigă premiul I.

În anul 1996, a făcut parte dintr-o echipă de cântăreți talentați, numită „Școala Vedetelor”, într-un show de televiziune foarte apreciat și urmărit, împreună cu care solista a realizat și numeroase concerte în întreaga țară. Această perioadă a fost pentru cântăreață rampa de lansare în lumea muzicală și șansa ei de a câștiga un public din toate categoriile de vârstă.

Mamaia și Birmingham[modificare | modificare sursă]

În 1996 a participat la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a obținut premiul III la secțiunea „Interpretare”.

În 1997, în cadrul aceluiași festival, a obținut împreună cu compozitorul Adrian Romcescu, premiul I la secțiunea „Șlagăre”, cu melodia „Mi-e dor de tine”. De altfel, 1997 a fost un an încununat de succese pentru cântăreață, aceasta câștigând și premiul I la secțiunea „Interpretare” a Festivalului Cerbul de Aur.

În 1998, împreună cu Adrian Romcescu, a câștigat Selecția Națională Eurovision și a reprezentat România la Birmingham, în Anglia, cu melodia Eu cred, clasându-se pe locul 22 din 25, cu șase puncte. Tot în același an a câștigat și premiul al III-lea, împreună cu colegul și compozitorul Adrian Despot, la secțiunea „Creație” a Festivalului Mamaia, cu piesa „Pot să zbor”.

În 2000 a moderat alături de Petre Magdin emisiunea „Întâlnirea de la miezul nopții”, TVR.

Deces[modificare | modificare sursă]

Mălina Olinescu a murit în noaptea de duminică spre luni, la vârsta de 37 de ani. S-a sinucis, aruncându-se de la etajul șase al blocului în care locuia, în zona Gării de Nord din București. Călin Geambașu, bun prieten al artistei, a declarat că aceasta s-ar fi sinucis după despărțirea de iubitul ei, Sebastian Truță, acum Lead Tester la Electronic Arts.^[4] A fost înhumată la Cimitirul Sfânta Vineri.^[5]

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1997 a avut loc lansarea primului ei album Ready for you, cu cântece în limba engleză semnate de Ștefan Elefteriu.

În 1999 a lansat albumul Pot să zbor. Pentru acest disc, Mălina a lucrat cu compozitorii Andrei Kerestely, Adrian Despot și Adrian Romcescu.

Apare pe „Cutiuța muzicală”, cântece pentru copii.

Mi-ai furat inima - Malina Olinescu (1999)

Malina Olinescu - Eu cred - Romania Eurovision 1998

Malina Olinescu & Adrian Pintea [live 1997]

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

Lăutari români care au scris istorie 🔥 Muzică lăutărească originală

2. 

Să nu uităm șlagărele de altădată! ❤️ Playlist cu muzică ușoară

TRU/FILM

SORIN ILIEȘIU

n. 12 dec. 1955

Sorin ILIEŞIU

Mai mult

Sorin Ilieșiu
Date personale
Născut	12 decembrie 1955 (65 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	regizor[*] jurnalist
senator
În funcție 19 decembrie 2012 – 18 decembrie 2016
Circumscripția	34 Sibiu, colegiul uninominal nr.1
Partid politic	USL
Modifică date / text

Sorin Ilieșiu (n. 12 decembrie 1955, Baia Mare) este un cineast și politician român. Între 1979 și 1990 a fost director de imagine la Studiourile cinematografice Buftea. În anul 1992 a activat în domeniul video al campaniei electorale a CDR, iar în 1996 a realizat clipurile electorale ale CDR. A fost membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990 până în 2012, când a fost exclus,^[1] și membru fondator al Alianței Civice și al Fundației Academia Civică. Din 2012 este senator de Sibiu din partea USL (membru PNL), iar în aprilie 2015 a trecut la PSD.^[2]

CUPRINS

• 1Experiența didactică universitară
• 2Experiență profesională
• 3Activitate civică
• 4Filmografie selectivă
  • 4.1Filme documentare - 1990-2008. Autor/co-autor scenariu, regie, imagine
• 5Filme de ficțiune
  • 5.1Director de imagine
• 6Scenarii (autor/co-autor) de filme documentare
• 7Premii și distincții
• 8Referințe
• 9Legături externe

EXPERIENȚA DIDACTICĂ UNIVERSITARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1990-2009: Conf. univ. La Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” - București
• 1991-2001: Conf. univ. la Școala Superioară de Jurnalistică AZR - București
• 1993-1994: Conf. univ. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării – Universitatea București
• 1995-2001: Decan al Școlii Superioare de Jurnalistică AZR - București
• 1996: Co-fondator al Asociației Române a Formatorilor în Jurnalism și Comunicare - Mediaform
• 2005: Doctor (Magna cum laude) în Cinematografie și Media. Teza de doctorat: “Funcția narativă a imaginii de film” coordonata de prof.univ.dr.docent Manuela Cernat
• 2007: Autor al volumelor: „IMAGINEA CARE POVESTEȘTE - în comunism și în postcomunism”, „NARATIVITATEA IMAGINII DE FILM. Premise teoretice” , Editura UNATC Press, 2007

EXPERIENȚĂ PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1979-1990: Director de imagine la Studioul Cinematografic "București" – Buftea. Autor al imaginii unui număr de zece filme de ficțiune - lung-metraj (format 35 mm), conform filmografiei anexate, filme distinse cu premii naționale / internaționale.
• 1979: Membru al Uniunii Cineaștilor din România
• 1994-2009: Director VideoDialog, primul studio video independent din România postcomunistă fondat în 1990 de Grupul pentru Dialog Social, cu numele inițial Video GDS.
• 2000: Director general - ROFILM S.A. (fostul Studio Cinematografic "București", Buftea)
• 1998, 2000, 2003, 2005, 2007, 2008, 2009: Membru al Juriilor Premiilor anuale acordate de APTR (Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România)
• 1990-2009: Autor (și/sau co-autor) al filmelor documentar-artistice, conform filmografiei anexate, filme distinse cu premii naționale / internaționale.

ACTIVITATE CIVICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1990: membru fondator al Alianței Civice (2000-2005: membru al Senatului Alianței Civice)
• 1991: medaliat al Academiei pentru Devotament Național, Paris / Academie du Devouement National, Paris (“Medaille de bronze a titre de recompense pour services rendus aux oeuvres sociales et humanitaires”)
• 1994: membru fondator al Academiei Civică (1994-2008: membru al Consiliului Director)
• 2000: membru de onoare al Organizației Salvați Copiii – România
• 2005 (14 iunie): inițiator al Apelului pentru România semnat cele mai prestigioase ONG-uri civice din România (publicat de Revista 22, 14 iunie 2005, pag.1)
• 2005 (4 octombrie): autor al Raportului neoficial de condamnare a comunismului ca nelegitim și cfriminal, publicat de BBC-Romania în 5 oct.2005 http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/10/051005_raport_comunism.shtml . Raportul a fost publicat integral de: ziarul "Ziua" în 24 și 26 oct.2005 cu titlul „PROCESUL COMUNISMULUI” http://www.ziua.ro/display.php?data=2005-10-24&id=187182 http://www.ziua.net/display.php?data=2005-10-26&id=187349 ; web-site-ul Grupului pentru Dialog Social, în 10 martie 2006 http://www.gds.ong.ro/raport.htm ; Revista 22, suplimentul „22 plus”, 21 martie 2006
• 2005 (19 octombrie): autor al Apelului (personal) către președintele Traian Băsescu pentru a condamna comunismul ca nelegitim și criminal în baza raportului neoficial din 4 oct.2005. Apelul a fost publicat în ziarul "Ziua", împreună cu raportul neoficial, în 24 și 26 oct.2005 cu titlul „PROCESUL COMUNISMULUI” http://www.ziua.ro/display.php?data=2005-10-24&id=187182 http://www.ziua.net/display.php?data=2005-10-26&id=187349 .
• 2005: vicepreședinte - Alianța Civică
• 2006 (10 martie): autor al Apelului (colectiv) către Președintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim și criminal, apel semnat de peste 700 de personalități și de peste 40 de organizații civice și sindicale (apelul, lansat la GDS în 10 martie 2006, a avut ca anexă raportul neoficial din 4 oct.2005 http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.revista22.ro/recunoasterea-asumarea-si-condamnarea-genocidului-comunist-2561.html
• 2006: membru al Societății Timișoara
• 2006: membru al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (președinte: Vladimir Tismăneanu); coautor al Raportului Final al acestei comisii; în baza acestui raport, la 18 Dec.2006, Președintele României Traian Băsescu a condamnat regimului comunist din România ca ilegitim și criminal.
• 2006 (17 mai): autor al Apelului pentru condamnarea internațională a criminalității și nelegitimității comunismului. Apelul este adresat Organizației Națiunilor Unite, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European, Congresului SUA, Societății civile din fostele țări comuniste. Apelul este semnat de sute de personalități din România și din afara României. http://www.libertates.com/en/content/view/40/7/ http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html
• 2007 (11 martie): autor al Apelului pentru decomunizarea României prin aplicarea recomandărilor Raportului Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (președinte: Vladimir Tismăneanu) adresat Parlamentului României și Parlamentului European.

• 2009 (12 martie): autor al Apelului pentru condamnarea comunismului în Parlamentul European după modelul românesc și pentru condamnarea Pactului Hitler-Stalin http://www.libertates.com/en/content/view/93/7/

FILMOGRAFIE SELECTIVĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Filme documentare - 1990-2008. Autor/co-autor scenariu, regie, imagine[modificare | modificare sursă]

• TE IUBESC, LIBERTATE! –10min/35mm – 1990, Co-autori: VIVI DRAGAN VASILE, VLAD PĂUNESCU, SORIN ILIEȘIU. Premiu de popularitate - Festivalul filmului, Costinești 1990.
• PIAȚA UNIVERSITĂȚII - ROMÂNIA -72min/35mm.1991. Coautori: VIVI DRĂGAN VASILE, STERE GULEA, SORIN ILIEȘIU. Producător: LUCIAN PINTILIE. Marele Premiu pt. film documentar - Uniunea Cineaștilor ‘92. Premiu pt. film-eveniment - Festivalul filmului, Costinești 1991. Difuzat de TVR 1 și TVR INTERNAȚIONAL.
• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• ARHITECTURĂ ȘI MODERNITATE -26min. 1992. Autori: MARIANA CELAC & SORIN ILIEȘIU. Premiul Uniunii Cineaștilor din România – Festiv. Internațional de Arhitectură și Urbanism, București 1994 (Președinte:LIVIU CIULEI ). Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Regia: SORIN ILIEȘIU. Scenariul: MARIANA CELAC – Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• EUROMERICAN NIGHTLOSERS / EUROMERICAN NIGHTLOSERS (15min). 2005. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Autor : SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.

FILME DE FICȚIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Director de imagine[modificare | modificare sursă]

Filme realizate în studiourile BUFTEA – ROMANIAFILM (cu excepția ultimului). Format: 35 mm / color.

• Fiul munților (1981) - cameraman
• TEMA 13 – BĂTRÂNEȚE (20 min) – Româniafilm, 1981. (Regia: CORNEL DIACONU; cu: OCTAVIAN COTESCU) Marele Premiu - Festivalul Internațional al filmului, Bilbao – Spania, 1982.
• RĂMÂN CU TINE (80 min) – Româniafilm, 1981. (R: GEORGE CORNEA; cu: FLORIN ZAMFIRESCU, DANA DOGARU, OCTAVIAN COTESCU, AMZA PELLEA, DINU MANOLACHE, SEBASTIAN PAPAIANI)
• ESCAPADA (80 min) – Româniafilm, 1982. (R: CORNEL DIACONU; cu: GEORGE CONSTANTIN, VALERIA SECIU, OCTAVIAN COTESCU, MAGDA CATONE)
• RACHETA ALBĂ (240 min, serial TV - 8 episoade x 30 min) - Româniafilm & TVR, 1983. (R: CRISTIANA NICOLAE; cu GEORGE CONSTANTIN) Premiul Săgeata de Aur - Festivalul Interviziunii, Plovdiv, 1984.
• O lumină la etajul zece (1984)
• Duminică în familie (1988)
• FIGURANȚII (90 min) – Româniafilm, 1986. (R: MALVINA URȘIANU; coautor imagine: Alexandru Întorsureanu; cu: MARIANA BURUIANĂ, GINA PATRICHI, STELA POPESCU, GHEORGHE DINICĂ, GEORGE CONSTANTIN). Premiul pentru Interpretare Feminină – Mariana Buruiană, Festivalul Național al Filmului, Costinești 1987.
• ORELE UNSPREZECE (75 min) - Româniafilm, 1987. (R: LUCIAN BRATU; cu VALENTIN URITESCU).
• Un studio în căutarea unei vedete (1989)
• MAREA SFIDARE (90 min) – Româniafilm, 1989. (R: MANOLE MARCUS; cu: MAIA MORGENSTERN, FLORIN ZAMFIRESCU, VICTORIA COCIAȘ, VICTOR REBENGIUC).
• SPIRIT OF THE NIGHT (85 min) – FullMoon, Los Angeles, USA & CastelFilm, România, 1994. (R: MARK MANOS; cu JENNA BODNAR).

SCENARII (AUTOR/CO-AUTOR) DE FILME DOCUMENTARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Documentar. Scenariul: MARIANA CELAC și SORIN ILIEȘIU– Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Documentar. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.
• MEMORIA VICTIMELOR - Documentar scurt-metraj selectat în 2005 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU.
• DECLARAȚIE DE IUBIRE. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & GABRIEL LIICEANU. În prezent, în producție.
• ULTIMA ROMANTICĂ - PRIMA FEMEIE MODERNĂ - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent - în producție.
• GENOCIDUL SUFLETELOR. Experimentul Pitești - reeducarea prin tortură. Documentar lung-metraj. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent, în producție.
• STALINISM PENTRU ETERNITATE. Secvențe din istoria comunismului românesc - Documentar lung-metraj. Scenariul: VLADIMIR TISMĂNEANU & SORIN ILIEȘIU.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Președintele Ion Iliescu i-a conferit la 10 decembrie 2004 Medalia „Meritul pentru Învățământ”, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România. ^[3]

În 2008 a fost distins cu Crucea Casei Regale a României, însoțită de brevetul subscris nr. 54 din 5 iunie 2008, conferite și înmânate de M.S. Regele Mihai I cu ocazia ceremoniei solemne de la Domeniul Regal Sinaia.

Secvente din filme realizate de Sorin Iliesiu

MONICA BÂRLĂDEANU

Monica Bîrlădeanu
Date personale
Născută	12 decembrie 1978 (42 de ani)  Iași, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță model
Activitate
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Înălțime	170 cm
Alte nume	Monica Dean
Roluri importante	Sophie, Francesca
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Monica-Elena Bîrlădeanu (n. 12 decembrie 1978, Iași, România), cunoscută și sub numele americanizat Monica Dean, este o actriță română.

Născută la 12 decembrie 1978 în Iași, România, Monica Bîrlădeanu este populară în România și în străinătate, în primul rând ca prezentatoare de televiziune. În SUA a acceptat un rol în serialul Lost, în anul 2006, după rolul din Moartea domnului Lăzărescu (regizor Cristi Puiu).

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Roluri în filme
• 3Legături externe
  • 3.1Interviuri

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Studii: Facultatea de Drept (universitatea "A.I. Cuza"), Iași;
• Debutează în industria de divertisment, în calitate de model în campanii de publicitate;
• Visul de al lucra în televiziune se materializează în 2002, când devine prezentator al emisiunii “La Strada”, pe B1TV;
• 2002 – este desemnată drept cea mai frumoasă celebritate din România de revista "Beau Monde" în luna noiembrie, iar în luna decembrie primește premiul revistei "TV Mania", fiind desemnată cea mai focoasă vedetă;
• 2003 – prezintă emisiunea TV "Viața în direct", împreună cu Dan Tudor;
• 2004 – prezintă spectacolul estival "Extravacanzza" – pleacă la Los Angeles, unde urmează cursuri de televiziune, apoi de actorie și începe o carieră în film;
• 2018 – prezintă telerealitatea Ferma vedetelor, de la Pro TV.

ROLURI ÎN FILME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2005 - Moartea domnului Lăzărescu - asistenta Mariana

• 2019 - Vlad în rolul Carlei
• 2013 - Closer to the Moon (post-production) în rolul Soniei
• 2012 - Of Snails and Men în rolul Manuelei
• 2012 - Diaz: Don't Clean Up This Blood în rolul Constantine
• 2011 - Maternity Blues în rolul Eloisei
• 2010 - Angel of Evil în rolul Nicolettei (ca Monica-Elena Bârladeanu)
• 2010 - Maica Domnului de la parter (apariție scurtă) în rolul Doctoriței
• 2010 - Stopover (apariție scurtă) în rolul lui Ingrid
• 2009 - Francesca în rolul Francescăi (ca Monica Bârladeanu)
• 2007 - Fall Down Dead în rolul lui Helen Ritter (ca Monica Dean)
• 2007 - Living & Dying în rolul Det. Lascar (ca Monica Dean)
• 2006 - Nip/Tuck (serial TV) în rolul traficantului de organe atrăgător (ca Monica Dean) – ep. "Shari Noble" (2006)
• 2006 - Incubus în rolul lui Karen (ca Monica Dean)
• 2006 - Second in Command (video) în rolul Dr. Johnson
• 2006 - Lost (serial TV) în rolul Gabrielei (ca Monica Dean) – ep. "The Hunting Party" (2006)
• 2006 - Caved In (film TV) în rolul lui Sophie (ca Monica Bârladeanu)
• 2006 - Lombarzilor 8 (serial TV) în rolul Anei (ca Monica Dean)
• 2004 - Buds for Life în rolul Stephaniei (ca Monica Dean)

Monica Bârlădeanu vorbește deschis despre secvența care a consumat-o cel mai mult din serialul VLAD

AMZA PELLEA

Sari la navigareSari la căutare

Amza Pellea
Actorul Amza Pellea în rolul Nea Mărin
Date personale
Născut	7 aprilie 1931 Băilești, Dolj
Decedat	12 decembrie 1983 (52 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (cancer)
Căsătorit cu	Domnica Mihaela Policrat
Copii	Oana Pellea
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film actor
Activitate
Alma mater	Colegiul Național Carol I din Craiova
Roluri importante	Decebal, Mihai Viteazul, Ipu, Manolache Preda, Nea Mărin, Pârvu
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931, Băilești, Dolj – d. 12 decembrie 1983, București) a fost un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce. Printre alte roluri memorabile, Amza Pellea fost creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile sale pentru comedie. Totodată, a interpretat unele figuri celebre din istoria României, precum Decebal sau Mihai Viteazul.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Educație
  • 1.2La Craiova
• 2La București
  • 2.1Personaje interpretate
  • 2.2Viața personală
• 3Distincții și funcții
• 4Filmografie
  • 4.1Actor
  • 4.2Scenarist
• 5Vezi și
• 6Note
• 7Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Educație[modificare | modificare sursă]

Amza Pellea s-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, iar tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova.

Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.

La Craiova[modificare | modificare sursă]

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), vlădica Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).

LA BUCUREȘTI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht - 1962), Pietro (Umbra de Evghenii Şvarț - 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu - 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian - 1966), Platonov (Un Hamlet de provincie de Cehov - 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu - 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu - 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit - 1973) și inginerul din Nic Nic de Anca Bursan și Gheorghe Panco.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu - 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu - 1979).

Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.

Personaje interpretate[modificare | modificare sursă]

Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (vlădica Ilarion din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horatio din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit timp de 25 de ani, din 1958 până la moartea sa în 1983, cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pellea.

A decedat pe 12 decembrie 1983 la București, în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Mormântul actorului Amza Pellea din Cimitirul Bellu ortodox

Fundația Enciclopedică „Amza Pellea” a realizat un film documentar numit „Douăzeci de ani fără Amza”.^[1]

DISTINCȚII ȘI FUNCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[2]

Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manolache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actor[modificare | modificare sursă]

• Dragul meu anonim
• Alarmă în munți (1955)
• Setea (1960)
• Darclée (1961)
• Celebrul 702 (1962)
• Tudor (1963)
• Pisica de mare (1964)
• Camera albă (1965)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Răscoala (1966)
• Haiducii (1966)
• Dacii (1967)
• Columna (1968)
• Războiul domnițelor (1969)
• Mihai Viteazul (1971)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Puterea și adevărul (1972)
• Săgeata căpitanului Ion (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Ultimul cartuș (1973)
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Bălcescu (1974)
• Proprietarii (1974)
• Un august în flăcări (1974)
• Porțile albastre ale orașului (1974)
• Un comisar acuză (1974)
• Stejar – extremă urgență (1974)
• Nemuritorii (1974)
• Cantemir (1975)
• Ulzana, căpetenia apașilor (1975)
• Tată de duminică (1975)
• Osînda (1976)
• Lumina pe coline (1976)
• Trei zile și trei nopți (1976)
• Tufă de Veneția (1977)
• Accident (1977)
• Războiul independenței (Serial TV) (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Das Verschollene Inka-Gold - Omul de aur - film TV (1978)
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Revanșa (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Brațele Afroditei (1979)
• Mihail, cîine de circ (1979)
• Duios Anastasia trecea (1980)
• Casa dintre cîmpuri (1980)
• Capcana mercenarilor (1981)
• Șantaj (1981)
• Detașamentul „Concordia” (1981)
• Poarta de aur a incașilor (1981)
• Spectacolul spectacolelor (1981)
• Ana și „hoțul” (1981)
• Rămân cu tine (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Imposibila iubire (1984)

Scenarist[modificare | modificare sursă]

• Nea Mărin miliardar (1979) - în colaborare cu Vintilă Corbul și Eugen Burada

Amza Pellea - Nea Mărin în teleferic (Revelion 1978)

ILEANA PREDESCU

Ileana Predescu
Date personale
Născută	24 iunie 1927  București, România
Decedată	12 decembrie 1996 (69 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ileana Predescu (n. 24 iunie 1927, București – d. 12 decembrie 1996, București) a fost o actriță română de teatru și film.

A jucat timp de patru decenii la Teatrul Bulandra. A rămas cunoscută prin rolurile interpretate în piesele „Cum vă place”, „Leonce și Lena”, „Menajeria de sticlă”, „Cezar și Cleopatra”, „Hamlet”, „Profesiunea doamnei Warren”, „Arsenic și dantelă veche” sau „Woyzeck”.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[1]

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Regizorul (1968) - ea însăși
• Agentul din Cahors (film TV, 1969) - Claire Lannes
• Iată femeia pe care o iubesc (1981)
• Încrederea (1984)
• Surorile (1984) - Eleonora Gorăscu, sora nebună a Catincăi
• De joi până duminica (film TV, 1986)
• Există joi? (1988)
• Flori de gheață (1989)
• Trandafirul și coroana (film TV, 1991)
• Neînțelegerea (film TV, 1991)
• Cei care plătesc cu viața (1991)
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
• În fiecare zi e noapte (1995) - bunica
• Un înger pe Planeta Cinema - Ileana Predescu (film TV, 1997) - ea însăși

Trandafirul si coroana - 

Lungul drum al zilei catre noapte ..de Eugene O'Neill

SFATURI UTILE

ÎNGRIJIREA PIELII IARNA

Temperaturile scazute cauzeaza probleme tenului si pielii. Chiar daca adoram zapada, sarbatorile de iarna si pe Mos Craciun, pielea nu se "bucura" de vantul rece si viscol.
Persoanele care au probleme in mod special cu tenul trebuie sa acorde o atentie deosebita acestuia in perioada anotimpului rece. Cei de la All Women Stalk prezinta cateva metode de a proteja pielea.

Pe timpul iernii, investiti banii intr-o crema hidratanta, iar cand va spalati folositi apa calda, nu fierbinte, care va usca pielea. Crema hidratanta va mentine umiditatea pielii, expusa la frig si vant, si va protejeaza. Ideal ar fi sa alegeti o crema care nu contine substante chimice, care nu usuca sau irita pielea.

Daca va spalati cu apa fierbinte imediat ce ati ajuns in casa, de la frig, exista riscul ca unele vase de sange sa se sparga. Asa ca incercati apa calda, iar la sfarsit clatiti-va cu apa rece, dar nu va stergeti cu proposul, ci asteptati ca pielea sa se usuce natural. Dupa asta, aplicati crema si machiajul. Pentru un nivel suplimentar de protectie, folositi un gel calmant pe baza de aloe vera.

Nu renuntati la cremele cu factor de protectie, care va protejeaza de razele nocive ale soarelui. Doar pentru ca este frig asta nu inseamna ca razele ultraviolete dispar, mai ales daca practicati sporturi de iarna.

De asemenea, pielea o veti proteja daca va veti hidrata corespunzator, asa ca nu uitati sa beti la fel de multa apa iarna, asa cum faceti si vara.

Pielea mainilor o veti proteja purtand manusi, dar si folosind crema hidratanta. Nu neglijati pielea mainilor, mai ales ca ea are nevoie de ingrijire suplimentara, din cauza ca este expusa si substantelor cu care intra in contact cand spalam vasele sau rufele.

Masati pielea cu ulei de migdale. Acesta hidrateaza si contine vitamina E, care ajuta la regenerarea tesuturilor si la vindecarea pielii. Ideal e sa il folositi dupa ce faceti dus sau baie.

Bataile cu bulgari de zapada si plimbarile pe timp de iarna pot cauza probleme ale pielii de pe maini si degeraturi. Neplacerile pot fi insa limitate prin o serie de masuri de prevenire.

Protejarea epidermei pe timp de iarna se face cel mai eficient si mai simplu prin purtarea manusilor. Folosirea unor creme hidratante si a balsamului de buze ajuta pielea sa se regenereze mai repede. Cremele bogate in vitaminele A si E sau cele pe baza de unt de cacao si glicerina sunt cele mai potrivite, arata Mediafax.

Efectele temperaturilor scazute si ale vantului asupra pielii sunt minimizate prin folosirea cremelor, care permit acoperirea epidermei cu un strat protector de grasime. Astfel, aceasta este mai putin vulnerabila in fata frigului.

Degeraturile apar atunci cand organismul este supus la temperaturi extrem de scazute: se manifesta printr-o senzatie de arsura dureroasa si pierderea sensibilitatii zonei afectate.

Sangele se retrage catre zona organelor vitale si va circula mai greu in zonele extremitatilor. Degeraturile pot fi prevenite prin purtarea manusilor, a fularului si a caciulii.

Romanii cu dare de mana si gusturi rafinate spun ca fructele exotice nu-s scumpe si-si permit sa le cumpere. Ceilalti trec mai departe cu ochii spre standurile de zarzavaturi pentru ca, oricum, sunt mai accesibile ca pret si utile in fiecare zi.

Se spune ca aceste fructe sunt adevarate bombe de vitamine si minerale care fac bine la sanatate. Kiwi, fructul acela care seamana foarte bine cu un cartof, are multa vitamina C. Pentru ca stimuleaza memoria este recomandat elevilor si studentilor in perioada tezelor si a examenelor, cand au mult de invatat. Kiwi este energizant, hranitor, echilibreaza tensiunea si scade riscul formarii cheagurilor de sange. Inainte de a-l consuma trebuie curatata coaja care-l face sa semene cu cartoful.

Ananasul, fruct parfumat, apreciat peste tot in lume, are efecte antiinflamatoare, reduce simptomele provocate de alergie, protejeaza vederea si este un energizant excelent, fie ca este consumat ca atare ori sub forma de suc. Deoarece prin compozitia pe care o are, ajuta la eliminarea apei din organism, ananasul este considerat un leac remarcabil impotriva celulitei.

Avocado contine acizi grasi, nesaturati (printre care si renumitul omega6), care au darul sa reechilibreze concentratia sangelui si sa scada colesterolul, contribuind, in acest fel, la protejarea organismului impotriva bolilor cardiovasculare. Vitamina E care se afla in compozitia fructului incetineste imbatranirea. Avocado se recomanda sportivilor, copiilor in crestere si femeilor insarcinate.

Mango este o sursa bogata de betacaroten, important pentru sanatatea pielii, a dintilor, parului si ochilor. In compozitia fructelor intra vitaminele A, C si E dar si minerale precum fierul si potasiul. Mango se recomanda, fara rezerve, diabeticilor deoarece contine zaharuri in cantitati foarte mici. Pentru a satisface nevoia zilnica de vitamine, este suficient sa se consume si numai jumatate de fruct. Cand cumparati fructe de mango este recomandat sa le alegeti pe cele mai roscate.

Smochinele contin vitamine din complexul B, potasiu, magneziu, fier, calciu, zinc, precum si oligoelemente care impreuna, ajuta la intarirea sistemului imunitar. Sunt dulci, energizante, tonice si hranitoare. Fibrele pe care le contin rezolva problemele de transit intestinal.

Stiind cate ceva despre aceste fructe, atunci cand buzunarul va permite, puteti alege in cunostinta fructele care sa va ofere nutrientii necesari si nu numai o satisfactie trecatoare a papilelor gustative.