MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 13 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, POEZIE, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1294:  Papa Celestin al V-lea (Pietro Angelerio (n. 1215– d. 19 mai 1296) a demisionat. A fost primul suveran pontif  care a renunțat la funcția de conducător al  Bisericii Catolice. A fost canonizat la 5 mai 1313.

·         1524 - Radu de la Afumati a fost confirmat de catre Înalta Poartă, domnitor al Tarii Romanesti.

Radu de la Afumați
fotto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica acestuia (21 ianuarie 1526). A domnit in Tara Romaneasca de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529.

Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica acestuia (21 ianuarie 1526). A dus în general o politică antiotomană, începându-și domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg , un român turcit, pretendent la tronul Țării Românești. Între 1522 și 1525, pe teritoriul țării s-au purtat lupte crâncene cu turcii și cu Vladislav al III-lea și Radu Bădica, pretendenți la scaunul domnesc, sprijiniți de Poarta Otomana.

Inscripția de pe mormântul lui Radu de la Afumați de la Curtea de Arges amintește de 20 de bătălii. La îndemnul Craiovestilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârșitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot și l-au ucis. Se spune că a fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe și Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetățuia (sec. XV), situată în nordul orașului Ramnicu Valcea.

·         1577: Corsarul englez Francis Drake porneşte de la Plymouth, Anglia,in calatoria sa in jurul lumii.

·         1595: A avut loc lupta de la Areni. Ștefan Răzvan, (probabil de etnie romă) domnitor care a condus Moldova din aprilie până în august 1595 a participat, alături de Mihai Viteazul și Sigismund Báthory, principele Transilvaniei la campania anti-otomană din toamna anului 1595 din Ţara Românească, în fruntea unui grup de 1500 de lăncieri, care formau centrul armatei creştine. A fost una din puținele figuri ale istoriei românilor cu origini țigăneşti, fiind fiul unui țigan musulman care venise în Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei moldovence ,care a servit se pare în armata regelui Henric al IV-lea al Franței, apoi în armata poloneză. Înainte de a accede la tronul Moldovei avea titlul de hatman în armata lui Sigismund Báthory. În bătălia de la Areni, pe 13 decembrie 1595, este prins de oamenii lui Ieremia Movilă și ucis prin tragere în ţeapă.

·      1642 - Navigatorul olandez Abel Janszoon Tasman a descoperit Noua Zeelanda.

Abel Janszoon Tasman - foto: ro.wikipedia.org

Abel Janszoon Tasman (1603, Lutjegast, Groningen, Olanda – 10 octombrie 1659, Batavia, insula Djawa), navigator și comerciant olandez, explorator al Australiei și Oceaniei. A fost primul european care a explorat insulele din Pacificul de Sud, in una dintre incursiuni ajungand in Noua Zeelanda. Contactul cu triburile din zona nu a fost usor, mai multi membri ai echipajului fiind ucisi de bastinasi. Tasman a numit insula , Van Diemen, care ulterior a fost botezata Noua Zeelanda dupa numele unei provincii olandeze. Insula a inceput sa atraga colonisti europeni abia in secolul al XVIII-lea, dupa ce James Cook a intocmit o prezentare detaliata a acesteia.

Traseele celor două călătorii – foto: ro.wikipedia.org

·      1848 - Orașul Cluj a fost ocupat de trupele insurgente maghiare conduse de generalul Iosif Bem. În timpul Revoluției de la 1848, Jozef Bem s-a alăturat insurgenților din Viena. O perioadă, a comandat trupele revoluționare austriece. După înfrângerea lor, s-a refugiat în Ungaria. Lajos Kossuth l-a numit general al armatei formate din regimentele de grăniceri secui, alcătuite din circa 10.000 de oameni, care au luptat împotriva trupelor austriece și împotriva armatei revoluționare a românilor ardeleni, loiali Casei de Austria.

În timp ce trupele generalului imperial Windisgratz recucereau, în decembrie, Slovacia și nordul Ungariei, ocupând în ianuarie Pesta și obligând guvernul Kossuth să se retragă la Debrețin, armata „revoluționară” a lui Iosif Bem, în loc să treacă la contraofensivă, a invadat Transilvania. La 13 decembrie 1848 a fost ocupat Clujul, moment care l-a determinat pe noul împărat Franz Joseph să recunoască CNR de la Sibiu drept guvern legal al Transilvaniei, care căpăta astfel legitimarea existenței sale statale (16 decembrie)

* 1862 - În Războiul Civil American, forțele unioniste conduse de Ambrose Burnside au suferit pierderi grele în asalturile împotriva confederaților în Bătălia de la Fredericksburg.

Bătălia de la Fredericksburg (11–15 decembrie 1862) the Army of the Potomac crossing the Rappahannock River in the morning of December 13, 1862,
by Kurz and Allison (1888) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Fredericksburg s-a dat în zilele de 11–15 decembrie 1862, în orașul Fredericksburg și în preajma lui, între armata confederată a Virginiei de Nord condusă de generalul Robert E. Lee și armata unionistă a Potomacului, comandată de gen.-mr. Ambrose E. Burnside. Zadarnicele atacuri frontale ale armatei unioniste de la 13 decembrie împotriva apărătorilor confederați cantonați pe înălțimile din spatele orașului a fost una dintre cele mai dezechilibrate ciocniri din Războiul Civil American, victimele unioniștilor fiind de peste două ori mai numeroase decât cele suferite de confederați.

Planul lui Burnside era de a trece râul Rappahannock pe la Fredericksburg la jumătatea lui noiembrie și de a pătrunde rapid în capitala Confederației, Richmond, înainte ca armata lui Lee să-l poată opri. Întârzierile birocratice l-au împiedicat pe Burnside să primească podurile mobile necesare și Lee a reușit să-și poziționeze armata în așa fel încât să blocheze trecerile. Când armata unionistă a reușit în cele din urmă să-și construiască podurile și să traverseze râul în ciuda tirului inamic, au început lupte în oraș în zilele de 11–12 decembrie. Soldații unioniști s-au pregătit să ia cu asalt pozițiile defensive confederate de la sud de oraș și de pe o creastă puternic fortificată aflată la vest de oraș, denumită Înălțimile lui Marye (Marye’s Heights).

La 13 decembrie, „marea divizie” a gen.-mr. William B. Franklin a reușit să penetreze prima linie defensivă a gen.-lt. confederat Stonewall Jackson la sud, dar a fost respinsă. Burnside a ordonat marilor divizii ale general-maiorilor Edwin V. Sumner și Joseph Hooker să efectueze asalturi frontale multiple împotriva poziției gen.-lt. James Longstreet de pe Înălțimile lui Marye, toate acestea fiind respinse cu pierderi grele. La 15 decembrie, Burnside și-a retras armata, punând capăt unei noi campanii eșuate a Uniunii pe teatrul estic de operațiuni al războiului.

·         1863: Guvernul Kogalniceanu a votat  Legea secularizarii averilor manastiresti, un deziderat al Revoluției de la 1848. „Secularizarea averilor manastiresti” a fost una dintre marile reforme adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea noului stat, infiintat in anul 1859, prin unirea Moldovei cu Tara Romaneasca. Prin aceasta reforma administrativa, adoptata in anul 1863, proprietatile bisericilor si manastirilor „inchinate” unor locuri straine, au fost trecute in proprietatea statului. „Legea secularizarii averilor manastiresti”prevedea urmatoarele: „Toate averile manastiresti inchinate si neinchinate, precum si alte legate publice sau daruri facute de diferiti testatori si donatori din Principatele Unite la Sfantul Mormant, la Muntele Athos, la Sinai, precum si la mitropolii, episcopii si la metoacele lor de aici, din tara, si la alte manastiri si biserici din orase sau la asezaminte de binefacere si de utilitate publica, se proclama domenii ale Statului Roman, iar veniturile acestor asezaminte vor fi cuprinse in bugetul general al statului.” Pana la aceasta data, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii a apartinut manastirilor si bisericilor „inchinate”, adica strainilor, precum si numeroase paduri. Prin reforma au fost secularizate 75 de manastiri „inchinate” grecilor, 44 din Tara Romaneasca si 31 din Moldova, toate detinand pana atunci 560 de mosii. Dintre aceste mosii, multe au fost folosite pentru improprietarirea taranilor, in cadrul „Reformei agrare”. Aceeasi lege prevedea ca statul sa ofere grecilor o compensatie baneasca de 82 de milioane de lei, din care, dupa plata tuturor datiilor restante catre stat, mai ramaneau 31 de milioane de lei.
Refuzand suma alocata, Patriarhia din Grecia a mizat pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rusilor, insa acest ajutor nu a mai venit, drept pentru care, calugarii greci au pierdut si suma respectiva. Secularizarea averilor manastiresti nu a tinut insa cont de faptele istorice semnificative ale trecutului, astfel incat, o seama de manastiri ortodoxe din Sfantul Munte Athos au fost lipsite de mosii si terenuri primite in dar de la domnitori precum Sfantul Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Reforma lui Cuza nu a vizat deci numai locasurile de cult romanesti „inchinate” dupa anul 1100, ci si pe cele mult mai vechi.
De asemenea, legea secularizarii a vizat, din pacate, si averile manastirilor romanesti.

* 1872 - Gara București Nord a fost legată la linia căii ferate.

Gara de Nord, la inaugurarea din 25 septembrie 1872 – foto: Muzeul CFR (preluat de pe:historia.ro)

·1916 - A început Bătălia pentru București (30 noiembrie/13 decembrie 1916 – 3/16 decembrie 1916)

Armata a IX-a Germană intrând în Bucureşti pe 6 decembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia pentru București a fost ultima bătălie a campaniei românești din anul 1916, desfășurată în decembrie 1916 între forțele Puterilor Centrale, comandate de generalul Erich von Falkenhayn și Armata Română, aflată sub comanda generalului Constantin Prezan. Aceasta din urmă nu a putut opri contraofensiva germană în Muntenia. În data de 6/19 decembrie 1916 orașul București a fost ocupat de Armata a 9-a Germană.

Bătălia, desfășurată între 30 noiembrie/13 decembrie și 3/16 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare participând alături de Armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele implicate în contraofensiva Puterilor Centrale au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia și din sudul Dunării.

Concomitent, între 1/14 decembrie–6/19 decembrie 1916, s-a desfășurat Bătălia de la Argeș, în care forțele germano-bulgare comandate de generalul August von Mackensen au repurtat o mare victorie. Rezultatul celor două bătălii a fost ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale și retragerea armatelor româno-ruse în Moldova, pe linia Siretului.

*  1917 - A fost proclamată Republica Crimeea, primul ei preşedinte fiind Numan Çelebi Cihan – Ziua etniei tătare din România.

*         1918: Greva muncitorilor tipografi. La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea și „Minerva” au declarat grevă pentru a obține condiții mai bune de muncă și viață (salarii mărite, ziua de muncă de 8 ore ș.a.). Revendicările lor nefiind satisfăcute, toți tipografii din capitală au anunțat grevă, care a fost stabilită la interval de o săptămână. La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind agentul bolsevic Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții. În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național. În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților. Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținut că au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți. Omul politic Ion Gh. Duca, care era în acel moment membru al guvernului, arăta că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”.   Ministrul de Interne, George G. Mârzescu, și-a justificat ordinul dat forțelor de ordine de a trage în plin declarând că greviștii erau ațâțați de agenți bolșevici. Printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de crimă „contra siguranței statului, complot contra statului” și „provocare de rebeliune și ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I.S. Dimitriu. Maiorul V. D. Chiru, comisarul regal, a subliniat în rechizitoriul său că manifestatia de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști. Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției: „Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“. La procesul intentat muncitorilor arestați, pe banca apărării s-au aflat avocații socialiști Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu și N.D. Cocea. În timpul procesului, comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitoriului spre a susține încadrările juridice, decât împotriva agitatorilor comuniști, pe care Curtea Marțială i-a condamnat la 5 ani închisoare, ceilalți muncitori fiind achitați în februarie 1919. I. C. Frimu, care fusese învinuit de instigare, a murit în Închisoarea Văcărești la data de 6/19 februarie 1919 în urma bătăilor și schingiuirilor poliției la care fusese supus în arest și a bolii căpătate în închisoare. Mii de muncitori au participat la înmormântarea sa, cerând pedepsirea asasinilor lui Frimu. Liderul socialist Constantin Titel Petrescu îl caracteriza pe I.C. Frimu drept „acel admirabil exemplar omenesc de onestitate, bunătate, omenie”. După preluarea puterii de către Partidul Comunist Române, rămășițele pământești ale lui I. C. Frimu au fost mutate în Mausoleul din Parcul Carol, în semicercul din jurul monumentului. Frimu a fost considerat erou al „mișcării muncitorești” din România. Numele său a fost dat uzinelor din Sinaia și mai multor străzi din principalele orașe ale României. În anul 1991, mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele lui I. C. Frimu au fost mutate în Cimitirul „Sf. Vineri” din cartierul Grivița.

·         1921: Demisia guvernul lui Alexandru Averescu. Drept urmare Partidul Poporului isi pierde influenţa politică in Basarabia recent intrata in componenta României Mari.

·         1928: Are loc, la Filarmonica din New York, premiera compoziției Un american la Paris, de George Gershwin. George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York – d. 11 iulie 1937, Los Angeles), unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea.

·         1931: La Radiodifuziunea Română au fost iniţiate primele concursuri de scenarii radiofonice, dotate cu trei premii şi menţiuni, pentru încurajarea dramaturgiei radiofonice.

* 1937 - A început Masacrul din Nanking (13 decembrie 1937 – ianuarie 1938) – În al Doilea Război Chino-Japonez, trupele japoneze au capturat orașul chinez Nanking și au început să comită numeroase atrocități.

Masacrul din Nanking (13 decembrie 1937 – ianuarie 1938) – Victime chineze ale masacrului din Nanking, lângă râul Yangtze, în dreapta în picioare este un soldat imperial japonez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul din Nanking (Nanjing), cunoscut și ca Violul din Nanking se referă la o perioadă de șase săptămâni, începând cu 9 decembrie 1937, de la capturarea orașului Nanjing, fosta capitală a Chinei, de către forțele japoneze. În timpul acestei perioade sute de mii de civili au fost uciși și 20.000 – 80.000 de femei au fost violate de către militarii imperiali japonezi.

Masacrul rămâne o problemă de contencios politic, cu numeroase aspecte disputate și contestate de unii revizioniști istorici și naționaliștii japonezi, care au susținut că masacrul a fost intenționat exagerat sau fabricat în totalitate în scopuri de propagandă.

Ca rezultat al eforturilor naționaliștilor japonezi de a refuza sau a raționaliza aceste crime de război, controversatul Masacru din Nanking rămâne o piatră de încercare în relațiile chinezo-japoneze, dar și în alte relații cu națiunile asiatice ale Pacificului, cum ar fi Coreea de Sud sau Filipine.

·         1941: Al Doilea Război Mondial: România și Ungaria declară război Statelor Unite.

·         1943: Al Doilea Război Mondial – Forţele de ocupaţie germane în Grecia masacreaza populatia civila la Kalavryta.

·         1949: Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat in favoarea mutarii capitalei tarii la Ierusalim.

·    1959 - Arhiepiscopul Makarios al III-lea (Mihail Christodoulou Mouskos) devine primul preşedinte al Ciprului.

Makarios al III-lea la Bonn – foto: ro.wikipedia.org

Makarios al III-lea, născut Mihail Christodoulou Mouskos (13 august 1913 – 3 august 1977), arhiepiscop și Primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale Cipriote (1950 – 1977) și primul președinte al Republicii Cipru (1960 – 1974 și 1974 – 1977).

·         1960: În timp ce împăratul Haile Selassie I al Etiopiei vizitează Brazilia, Garda Imperială preia capitala și îl proclamă împărat pe fiul acestuia, Prințul Moștenitor Asfa Wossen.

·         1974: Malta devine republica in cadrul Commonwealthului.

·        1981 - In Polonia, generalul Jaruzelski a decretat legea martiala, iar liderii sindicatului “Solidaritatea” au fost arestati la domiciliu. Măsura a fost luată ca urmare a amplelor manifestări sociale organizate de sindicatul anticomunist “Solidaritatea”.

Jaruzelski proclamând legea marțială (13.12.1981) – foto: ro.wikipedia.org

Legea marțială în Polonia a fost impusă la 13 decembrie 1981 de către Wojciech Jaruzelski, liderul statului comunist polon, în scopul anihilării sindicatului Solidaritatea, care prin atitudinea anticomunistă, era considerat o amenințare a statului de drept. În urma acestui act juridic, „Solidaritatea” este scoasă în afara legii, iar membri acesteia sunt arestați. La 22 iulie 1983, Legea marțială este abrogată și autoritarismul comunist slăbește în intensitate.

A column of T-55 tanks enters the town of Zbąszynek while moving east towards the city of Poznań, December 13, 1981 – foto: en.wikipedia.org

·         1990: A fost înființat Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), prin Legea nr. 39/13.12.1990. Scopul declarat al acestei instituții este: „organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța statului în timp de pace, cât și de război”.

·         1991: Este semnat, la Seul, Acordul privind reconcilierea, neagresiunea, cooperarea și schimburile dintre Nordul și Sudul Coreii, intrat în vigoare la 19.02.1992. A fost semnată declarația privind crearea unei zone denuclearizate în peninsula Coreea.

·         1996: Liderii Uniunii Europene au prezentat design–ul bancnotelor EURO.

·         1996: Kofi Annan a devenit secretarul general al ONU.

·         2000: Scriitorului rus Aleksandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, i–a fost decernat Marele Premiu al Academiei Franceze de Științe Morale și Politice.

·       2002 - Uniunea Europeană anunță că Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia vor deveni membre de la 1 mai 2004.

12 decembrie 2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004 – foto: ro.wikipedia.org

·         2003: Președintele irakian Saddam Hussein este capturat în apropierea orașului Tikrit. Sadam Husein (n. 28 aprilie 1937, satul Al-Awja, Irak; d. 30 decembrie 2006, Bagdad), președinte al Irakului în perioada 1979 – 2003 și prim-ministru al acestei țări între 1979 – 1991 și 1994 – 2003.

·         2005: S-a inaugurat noul sediu din Bucureşti al Bibliotecii Academiei Române, în Calea Victoriei nr. 125. Înfiinţată în data de 6 august 1867, la un an după fondarea Societăţii Academice Române, Biblioteca Academiei Române a avut de la început misiunea de a aduna şi conserva în colecţiile sale fondul naţional de manuscrise şi tipărituri, ilustrând istoria şi cultura românească, precum şi istoria şi civilizaţia universală.

* 2007 - A fost semnat Tratatul de la Lisabona.

Treaty of Lisbon – Signing in the Jerónimos Monastery of Lisbon, Portugal (13 December 2007) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

·         2011: Un atac armat a avut loc la Liège, în Belgia, soldat cu șase morți și 125 de răniți.

*  2019 - Boris Johnson a fost reînvestit oficial prim-ministru de către regina Elisabeta a II-a.Conservatorul Boris Johnson, câştigătorul alegerilor generale anticipate desfăşurate joi în Regatul Unit, a fost învestit oficial vineri prim-ministru de către regina Elisabeta a II-a, care l-a mandatat să formeze guvernul, relatează agenţia EFE. Johnson este astfel reconfirmat în postul de premier, pe care-l ocupă din 24 iulie, când a înlocuit-o pe demisionara Theresa May.

* 2020 - La Ordinea Zilei

Linia de cale ferată Gara de Nord – Aeroportul Internaţional ”Henri Coandă” Bucureşti – foto preluat de pe www.agerpres.ro

La 13 decembrie 2020 a început circulaţia trenurilor pe linia de cale ferată între Gara de Nord şi Aeroportul Internaţional ”Henri Coandă” Bucureşti. Lucrările de modernizare a liniei de cale ferată între Gara de Nord şi Aeroportul Internaţional ”Henri Coandă” au fost recepţionate la data de 4 decembrie 2020, potrivit unui comunicat al CFR SA. În data de 11 decembrie 2020, ministrul Transporturilor, Lucian Bode, a anunţat pe contul său de pe reţeaua Facebook că trenul spre Aeroportul Otopeni va circula la un interval de 40 de minute, 24/24 ore, durata călătoriei fiind de aproximativ 20 de minute, costul unui bilet de călătorie fiind de 4 lei.

Nașteri

·         1521 - S-a născut Papa Sixtus al V-lea (d. 1590)

Papa Sixt al V-lea a fost un papă al Romei – foto: ro.wikipedia.org

·     1533 - S-a născut Eric al XIV-lea al Suediei (d. 1577)

Eric al XIV-lea, portret de Domenicus Verwilt – foto: ro.wikipedia.org

Eric al XIV-lea, suedeză Erik XIV (13 decembrie 1533 – 26 februarie 1577), rege al Suediei din 1560 până la detronarea sa din 1568.

·      1553 - S-a născut Henric al IV-lea al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Burbon; (d.14.05.1610).

Henri de Bourbon - foto: ro.wikipedia.org

Henri de Bourbon (denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și “regele nostru Henric” (13 decembrie 1553 – 14 mai 1610), rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

·         1678: Împăratul Yongzheng al Chinei (d. 1735)

·        1720 - S-a născut dramaturgul italian Carlo Gozzi; (d. 04.04.1806).

Carlo Gozzi - foto: ro.wikipedia.org

Carlo Gozzi (n. 13 decembrie 1720, d. 4 aprilie 1806), dramaturg italian.

·         1784: Arhiducele Louis de Austria (d. 1864)

·    1797 - S-a născut poetul german Heinrich Heine. A fost ultimul reprezentant important al romantismului german; (d.17.02.1856).

Heinrich Heine, pictat de Moritz Daniel Oppenheim – foto: ro.wikipedia.org

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris), poet și prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

·        1816 - S-a născut Werner von Siemens, inginer și industriaș german.

Werner von Siemens (1816-1892), inginer, inventator și industriaș german
foto: ro.wikipedia.org

Werner von Siemens (1816-1892), inginer, inventator și industriaș german. A avut un rol important în dezvoltarea industriei telegrafice,fiind fondator al Societatii Siemens-Halske cu obiect de activitate instalarea liniilor telegrafice. A construit primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două șine (1870), prima locomotivă electrică (1879),cuptorul cu arc electric pentru oțelării (1878), primul război de țesut cu acționare electrică (1879), pirometrul cu rezistență pentru măsurarea temperaturilor înalte (1880); ascensorul cu acționare elctrică (1880). Siemens este cel care propune watt-ul ca unitate de putere (1882). De asemeni el este cel care dă denumirea de electrotehnica pentru electricitatea tehnică; (d.06.12.1892)

·     1833 - S-a născut Petre S. Aurelian, om politic român, membru titular din 1871 al Academiei Române și președinte al acesteia între anii 1901 – 1904 (d. 1909)

 

Petre Sebeșanu Aurelian  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petre S. Aurelian (n. 13 decembrie 1833, Slatina, România[1] – d. 24 ianuarie 1909, București, România) a fost un economist, inginer agronom, publicist, om politic liberal, prim-ministru, membru titular (din 1871) și președinte (1901–1904) al Academiei Române. A studiat la Colegiul Sfântul Sava, apoi în Franța la Școala Superioară de Agronomie din Grignon (1856–1860).

S-a întors în România, unde a fost angajat inginer la Ministerul Lucrărilor Publice și profesor la Școala de Agricultură din Pantelimon. Este autorul teoriei complexului economiei naționale. A fost și redactor la publicațiile Monitorul și Agronomia. A fost ales deputat, senator, numit ministru al Lucrărilor Publice și ministru al Educației, prim-ministru al României în perioada 2 decembrie 1896–12 aprilie 1897

La 19 septembrie 2000 a luat ființă la Slatina Colegiul Economic "Petre S. Aurelian".

·         1843 - S-a născut compozitorul şi dirijorul George Stephanescu; organizator al vieţii muzicale româneşti, creator al şcolii româneşti de canto (m. 25 aprilie 1925. A compus o dramă lirică, feeria muzicală „Sânziana și Pepelea”, prima simfonie românească, Simfonia în la major, Uvertura națională, două sonate pentru pian și, respectiv, pentru violoncel și pian, un octet pentru coarde și suflători, un cvartet pentru coarde și unul pentru coarde, flaut și pian, lieduri etc. De asemenea, a fost inițiatorul reprezentațiilor de operă în limba română și fondatorul a trei societăți lirice premergătoare Operei române („Mama soacră”, „Cometa” și „Scaiul bărbaților”). În calitatea sa de compozitor și șef de orchestră la Teatrul Național din București (al cărui director era, la acea vreme, principele Ion Ghica),a reuşit  să pună bazele unei trupe românești care, pentru început, prezenta opere ușoare sau operete printre care și lucrări românești semnate de Caudella. In 1885 se poate vorbi chiar despre o stagiune a Operei române bucureștene care, pe scena Teatrului Național.

George Stephănescu  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

·         1850: S-a născut Robert Louis Stevenson, poet şi romancier scoţian, autor al unor jurnale de călătorie şi reprezentant de seamă al neoromantismului în literatura engleză: “Insula comorii”, “Straniul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde”; (d. 3 decembrie 1894). Robert Louis (Balfour) Stevenson (n. 13 noiembrie 1850 în Edinburgh, Scoția – d. 3 decembrie 1894 în Apia, Samoa), poet și romancier scoțian, autor al unor jurnale de călătorie și reprezentant de seamă al neoromantismului în literatura engleză.

Robert Louis Stevenson, portret realizat de Girolamo Nerli – foto: ro.wikipedia.org

·         1865: S-a născut generalul David Praporgescu, erou al Primului Război Mondial. A căzut eroic în 1916, în timpul luptelor de apărare în faţa contraofensivei armatelor  germane şi austro-ungare de pe Valea Oltului.

David Praporgescu (n. 13 decembrie 1866, Turnu-Măgurele – d. 30 septembrie/13 octombrie 1916, Munții Coți) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A fost bursier al Școlii Normale pentru Învățătura Poporului Român, din București. După terminarea școlii, a activat ca învățător în satul Lița, din apropierea orașului Turnu-Măgurele. În 1885 s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călărași din Botoșani.

În 1888, pe când avea gradul de sergent, i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București, pe care l-a absolvit primul din 100 de absolvenți, fiind avansat la gradul de sublocotenent. Între 1889–1890 a urmat Școala Specială de Cavalerie din București, pe care a absolvit-o tot ca șef de promoție. În 1894 a fost trimis la perfecționare la Școala de Echitație de la Samur (Franța), a continuat cu un stagiu de pregătire la Regimentul 5 Dragoni din Compiegne.

Întors în țară a absolvit cursurile Școlii Superioare de Război cu gradul de sublocotenent. A ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 4 Roșiori sau comandant al Brigăzii 2 Călărași. A avut și o bogată carieră didactică în instituțiile militare de învățământ. În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 20 Infanterie și comandant al Corpului I Armată, distingându-se în cursul bătăliei de pe Valea Oltului. A murit eroic pe câmpul de luptă în bătălia de pe Valea Oltului, din octombrie 1916

În 1927 a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a acționat în campania anului 1916. „Pentru vitejia și destoinicia cu care a condus personal operațiunile trupelor de pe Valea Oltului și Munții Colți în anul 1916. căzând grav rănit de o schijă de obuz, în linia I-a de tranșee, pe când îmbărbăta pe soldați la luptă crâncenă contra inamicului care era mult superior ca număr, murind ca un erou din cauza rănilor căpătate.”
Înalt Decret no. 614 din 2 martie 1927.

David Praporgescu – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

·         1876: Mihai Lungeanu, prozator român (d. 1966)

·         1886: S-a nascut popularul tenor  roman Nicolae (Nae Leonard); (d. 24.12.1928). Nicolae Leonard sau Nae Leonard (n. 13 decembrie 1886, Bădălan, Galați – d. 24 decembrie 1928, Câmpulung) – tenor. A fost supranumit „Prințul operetei”. A fost fiul mecanicului de locomotivă gălățean Constantin Nae și al Carolinei Schäffer. La Galați există Teatrul Muzical Nae Leonard. A debutat în 1893, la serbarea școlară după clasa I, această primă apariție, pe scena de la Moldavia din Buzău fiind primul său succes în teatru.

În 1900 s-a mutat la București și a devenit intern la Institutul Ottescu, una dintre școlile bucureștene bune de artă dramatică și muzică. A debutat la 16 ani în Trupa lui Poenaru, apoi a cântat cu Compania de operetă Grigoriu, în rolurile principale din Contele de Luxemburg, Mascota, etc. În 1909 a mers la studii la Paris, după care și-a continuat cariera în țară, cântând în Povestirile lui Hoffman, Contesa Marița, Sylvia, Baiadera.

În 1916 a fost distribuit într-un rol în opera Werther, cu care a avut mare succes pe scena Teatrului Liric din București. În 1920, Leonard se afla la conducerea Teatrului Liric, iar sala Teatrului Liric a fost luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian și Leonard s-a stabilit, la Timișoara. În 1924, au apărut primele semne ale tuberculozei, dar Leonard primise două propuneri de angajament din Franța și a plecat la Paris, în 1925 a avut debutul la Lyon, în opereta Baiadera, cu un mare succes.

În țară nu a reușit să relanseze opereta în București. A fost rechemat în Franța, unde a început un turneu în Marsilia. Boala deja se agravase, însă Leonard juca de parcă nu ar fi avut nimic, repurtând un succes fulminant. A urmat o serie de 40 de spectacole de mare succes susținute cu săli arhipline. Întors la București, a jucat la Alhambra în opereta Fritz, 50 de spectacole la rând. Din cauza sănătății tot mai șubrede, făcea față cu greu spectacolelor, accesele de tuse se întețeau, iar la ultimul spectacol a căzut pe scenă, acesta fiind suspendat.

Sari la navigareSari la căutare

Mihail Cruceanu
Date personale
Născut	13 decembrie 1887
Decedat	7 iulie 1988 (100 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

* 1887: Mihail Cruceanu (n. 13 decembrie 1887 – d. 7 iulie 1988) a fost un poet român.

S-a născut la Iași ca fiul al doctorului Mihail Cruceanu și soției sale Ecaterina (născută Petrovanu). A urmat liceul la Ploiești și Pitești, obținându-și diploma în 1906 la Liceul Saint Sava din București. Cruceanu s-a înscris la Universitatea din București, unde a luat licență în drept (1911) și literatură și filozofie (1913). Ulterior a predat la liceu la Alexandria, Craiova și București. Și-a făcut debutul poetic în Revista literară în 1904. Deși s-a asociat cu cercul lui Alexandru Macedonski, el a fost mai aproape de grupul Vieața Nouă al lui Ovid Densusianu. Primul său volum publicat a fost Spre cetatea zorilor din 1912. Între 1911 și 1913, a intervievat o serie de figuri culturale; acestea includeau Macedonski, Densusianu, Alexandru Vlahuță, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Dimitrie Anghel, Ioan A. Bassarabescu și Mihail Dragomirescu. Recenziile care au publicat opera sa includ Farul, Vieața Nouă, Sărbătoarea eroilor, Versuri și proză, Revista celorlalți, Flacăra, Adevărul literar, Îndreptar, Românul, Zorile, Revista Funda pentru Regale, Luceafărul, Viața Românească și România Literară.^[1]

Cruceanu a intrat în mișcarea muncii în 1919 și s-a alăturat Partidului Comunist Român la fondarea sa din 1921, deținând diverse funcții de conducere. Partidul a fost interzis în 1924, el fiind arestat și încarcerat cu diferite ocazii pentru activitatea sa politică. După Lovitura de stat de la 23 august 1944 și legalizarea partidului, el a continuat să fie activ în plan social și politic. Din 1950 până în 1970, a fost profesor la facultatea de limba și literatura română a Universității din București. De asemenea, a ocupat funcția de președinte la București al Societății de Științe Filologice.^[1]

Poezia simbolistă a lui Cruceanu a apărut în Altare nouă (1915), Fericirea celorlalți (1920) și Lauda vieții (1945); ultimul a avut atingeri realiste socialiste. Antologia din 1968 Versuri a reînviat un poet al cărui mediu și expresii aparțineau la începutul secolului XX. Opera de proză din 1924 Povestiri pentru tine a fost o incursiune în literatura fantastică; Perpessicius a comentat stilul său sigur și ideile unui „lirism esențial”. Memoriile sale, publicate în 1973 ca De vorbă cu trecutul, au inclus o serie originală de amintiri.

·       1893 - S-a născut Gheorghe Atanasiu, fizician român (d. 1972)

Gheorghe Atanasiu (n. 13 decembrie 1893, Iași – d. 4 aprilie 1972, București) a fost un fizician și geofizician român, membru titular al Academiei Române (din 1963). A efectuat cercetări în domenii ca: geomagnetism, optică, radioactivitate. A absolvit Facultatea de Științe din București, după care s-a specializat în Franța, unde a lucrat timp de patru ani după terminarea studiilor. A obținut doctoratul la Sorbona în anul 1924.

Întors în țară în 1925, a fost asistent la Institutul Electrotehnic, apoi conferențiar la Universitatea din Cluj. În 1937 a fost numit profesor la Universitatea din Cernăuți, iar în 1940 la cea din București. A fost inițiatorul cercetărilor geofizice din România, înființând în 1953 Catedra de Geofizică, unde a predat până în 1963.

A activat ulterior la Institutul de Fizică Atomică, Institutul de Fizică și la Centrul de Cercetări Geofizice al Academiei Române din București. A fost un deschizător de drum în multe domenii ale fizicii românești. A efectuat cercetări în domenii ca: geomagnetism, optică, radioactivitate. A publicat peste 70 lucrări de specialitate. A fost membru al Comitetului Român pentru Geodezie și Fizică. În anul 1964 a fost distins cu Ordinul Muncii cl. I.

·         1894: Fernando de Fuentes, regizor, scenarist și producător de filme mexican (d. 1958)

·        1900 - S-a născut Ionel Perlea, compozitor si dirijor roman. S-a nascut in comuna Bucu-Ograda, judetul Ialomita, iar dupa absolvirea cursurilor liceale a urmat studii muzicale la Conservatoriul din Munchen, respectiv din Leipzig.

Ionel (Jonel) Perlea  – foto: ro.wikipedia.org

Ionel (Jonel) Perlea (n. 13 decembrie 1900, Ograda, județul Ialomița, România – d. 29 iulie 1970, New York City, SUA) dirijor și compozitor român, din tată român (Victor Perlea) și mamă germană (Margarethe Haberlein). Primul sau concert a avut loc in 17 octombrie 1919 la Ateneul Roman din Bucuresti, muzicianul roman reusind sa atraga atentia asupra talentului sau. In 1926 a obtinut premiul onorific pentru compozitie la Concursul “George Enescu”, iar un an mai tarziu a fost invitat sa dirijeze la Opera din Cluj-Napoca.

Ionel Perlea a mai dirijat, cu scurte perioade de intrerupere, si Opera Romana din Bucuresti intre 1929-1936, dar a fost si la conducerea Conservatorului. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost inchis in lagare din Germania si Italia, iar dupa venirea comunistilor la putere a fost supus persecutiilor.

Recunoasterea internationala a dirijorului roman a venit in momentul in care maestrul Arturo Toscanini l-a desemnat urmas la pupitrul Orchestrei Simfonice din New York. Cu un an inainte de a se stinge din viata, Ionel Perlea a sustinut mai multe concerte in Bucuresti chiar daca starea sanatatii sale era destul de grava. Muzicianul s-a stins din viata pe 29 iulie 1970.

·         1906: Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei (d. 1968)

·         1907: S-a nascut la Periș scriitorul roman  Grigore Băjenaru (d. 1986), cunoscut publicului mai ales pentru încântătorul sau  roman “Cişmigiu & Comp”. Grigore Băjenaru a studiat filologia şi filozofia la Bucureşti, apoi a lucrat ca profesor, trecand astfel prin  experienţe care se regăsesc în romanul “Bună dimineaţa, băieţi!”. A mai lucrat ca redactor al buletinului Institutului Astronomic şi a avut funcţii administrative la Primăria Bucureştiului şi la Galeriile de Artă.

·         1908 - S-a născut Simon Wiesenthal, supranumit "vânătorul de nazişti", supravieţuitor a cinci lagăre de exterminere, şi-a dedicat viaţa aducerii în faţa justiţiei a foştilor responsabili nazişti. (m. 20 septembrie 2005)
* 1916: Tatiana Baillayre (n. 13 decembrie 1916, Petrograd, Imperiul Rus - d. 1 ianuarie 1991, București) a fost o graficiană română, membră al Grupului Grafic și al grupului de artiști de la Bocșa Montană.^[1][2][3]Tatiana Baillayre, cunoscută și ca Tania Baillayre sau Balier, a fost fiica pictorului de origine franceză August Baillayre (1879-1962), profesor și director (1940-1941) al Academiei de Artă din Chișinău.^[4][5]

Tatiana Baillayre, cunoscută și ca Tania Baillayre sau Balier, a fost fiica pictorului de origine franceză August Baillayre (1879-1962), profesor și director (1940-1941) al Academiei de Artă din Chișinău.^[4][5]

A studiat la Facultatea de Litere de la Sorbona, Paris, și apoi a urma cursuri de artă la Școala de Arte plastice din Chișinău și la Academia de arte din București unde l-a avut profesor pe Jean Alexandru Steriadi și a fost laureată, în anul 1940, al Premiului Anastase Simu pentru grafică.^[1][2][3]

A fost căsătorită cu graficianul Gheorghe Ceglokoff.

Tatiana Baillayre și-a expus lucrările la numeroase saloane oficiale naționale precum și în numeroase expoziții personale din țară - București (1945, 1957, 1964, 1967, 1971, 1974, 1976, 1980, 1983), Cluj-Napoca (1948), Banat (1958), Timișoara (1974) - și din străinătate - Stockholm, împreună cu alți artiști ai Grupului Grafic, China, Uniunea Sovietică, Buenos Aires, Memphis, Torino, Londra, Paris.^[2]

A realizat portrete, compoziții și peisaje folosind tehnici variate precum gravura, acuarela, desenul și pictura și a ilustrat diferite ediții de carte.

Tatiana Baillayre-Ceglokoff
Date personale Născută 13 decembrie 1916 Petrograd, Imperiul Rus Decedată 1 ianuarie 1991 București Căsătorită cu Gheorghe Ceglokoff Naționalitate Română Ocupație pictoriță

·         1917: S-a născut la Chişinău, Miron Constantinescu, sociolog şi istoric marxist,om politic şi militant comunist; membru titular al Academiei Române din 1974 (m. 1974). A  fost activ încă din 1935, în rândurile UTC, iar din anul următor a devenit  membru al PCR. E arestat de Siguranța Statului pentru activitate comunistă și condamnat la 10 ani de muncă forțată, dar după căderea guvernării Ion Antonescu a fost eliberat, alături de ceilalți comuniști. A fost şef al  ziarului comunist „Scânteia” devenit  legal după 23 august 1944). A devenit membru în Biroul Politic (1948-1960), membru în CC al PCR (1945-1955, 1968-1974) și secretar al acestuia (1952-1954), președinte al Comisiei de Stat a Planificării (1949-1955), calitate în care a aplicat măsuri dure pentru îndeplinirea planului de producție, punând pe seama unor ipotetici sabotori orice nerealizare de plan. Alături de Iosif Chișinevschi, Constantinescu a fost exclus din conducerea partidului în 1957, pentru încercarea de a-l înlătura de la putere pe seful PMR, Gh.Gheorghiu Dej. Este readus în viața politică de Ceauşescu, devenind ministru al învățământului (1969-1970), vicepreședinte a l Consiliului de Stat (1972-1974), rector al Academiei de partid, Stefan Gheorghiu (1970-1972), președinte al  Marii Adunări Naţionle.

·    1917 - S-a născut Miron Constantinescu, sociolog marxist, istoric, om politic comunist, membru titular al Academiei Române.(d. 1974)

Miron Constantinescu (n. 13 decembrie 1917, Chișinău; d. 18 iulie 1974, București) a fost un sociolog marxist, istoric, om politic comunist român, membru titular al Academiei Române (1974). A urmat Facultatea de Filosofie din București și a obținut doctoratul în Științe sociale cu teza: Unitățile sociale și marxismul. Din punct de vedere politic a fost activ încă din 1935, în rândurile UTC. În anul următor, a devenit membru al PCR.

În timpul regimului Antonescu, a fost arestat de către Siguranța Statului pentru activitate comunistă și condamnat la 10 ani de muncă forțată. După căderea guvernării Ion Antonescu a fost eliberat, alături de ceilalți comuniști și în august 1944 a fost numit redactor-șef al Scânteii, fiind „primul boss roșu al Scânteii legale (de după 23 august 1944)”. A fost apoi membru în Biroul Politic, membru în CC al PCR, și secretar al acestuia, președinte al Comisiei de Stat a Planificării, etc.

·     1923 - S-a născut Philip Warren Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel pe anul 1977. (d. 2020)

Philip Warren Anderson (n. 13 decembrie 1923, Indianapolis, Comitatul Marion, Indiana, SUA – d. 29 martie 2020, Princeton, New Jersey, SUA) a fost un fizician american, care a primit în anul 1977 împreună cu Nevill F. Mott și John H. van Vleck Premiul Nobel pentru Fizică. Anderson a contribuit cu următoarele teorii: localizarea, antiferomagnetism și superconductivitatea la temperaturi ridicate.

* 1923 - S-a născut Nicolae Purcărea, sculptor în lemn, deținut politic în închisorile comuniste (peste 20 de ani), memorialist (d. 2015)

Nicolae Purcărea (n. 13 decembrie 1923, Brașov – d. 25 septembrie 2015, Brașov) a fost un sculptor în lemn, deținut politic în închisorile comuniste (peste 20 de ani), memorialist. La Brașov, unde a urmat liceul, s-a înscris în Frățiile de Cruce, atras de ideile promovate de această organizație. Prima arestare avea să vină în 1942, pentru convingerile sale ideologice, primind o condamnare de 15 ani. A fost eliberat în aprilie 1944, după ce a trecut prin închisorile din Brașov, Văcărești, Pitești și Alba Iulia.

În 1945 a reușit să dea admiterea la Academia Comercială din Brașov, cu toate că în decursul acelui an a mai fost închis două săptămâni la Brașov și câteva luni în lagărul de la Caracal. În timpul studiilor a fost permanent urmărit de Siguranță, fiind din nou reținut pentru 10 zile în decembrie 1947. Înțelegând pericolul unei noi arestări (urmată de o posibilă condamnare), a fugit în Munții Argeșului unde s-a alăturat grupului de partizani condus de Dumitru Apostol.

În 1949 a fost prins și trimis la închisoarea din Craiova, ulterior devenind victimă a „experimentului Pitești”. A intrat în procesul de reeducare pe 6 decembrie 1949, fiind bătut de un „comitet” condus de Alexandru Mărtinuș. A fost torturat o lungă perioadă, rezistanța sa de a nu renunța la credința creștină și de a nu declara informații suplimentare înfuriindu-l pe Eugen Țurcanu. Acesta din urmă l-a bătut pe Nicolae Purcărea până când i-a rupt 3 coaste și i-a spart timpanul, cauzându-i o pierdere temporală a auzului.

Gravele torturi l-au adus pe Purcărea într-o stare de inconștiență permanentă. În vara lui 1951 a fost transferat la Canal, revenind la Pitești în 1952, fără a ști că procesul de „reeducare” fusese oprit, apoi la Gherla, unde l-a avertizat pe Ion Sadovan de pericolul studenților reeducați, fapt pentru care a fost trimis câteva luni la izolare, apoi la Codlea și din nou la Gherla. Eliberat în 1956, a primit domiciliu obligatoriu doi ani în Lătești, Bărăgan.

S-a căsătorit un an mai tîrziu, dar a fost rearestat în 1958 și închis în diferite colonii de muncă, precum și în temnița Aiudului. Eliberat în 1964, a trăit în Brașov, în casa părintescă, dedicându-se sculpturii în lemn, deprinsă în detenție. A devenit unul dintre cei mai apreciați sculptori de inspirație populară din România, și și-a scris memoriile din lungii ani de detenție politică la 90 de ani: Urlă haita…Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud (2012)

·         1925: S-a nascut Ovidiu Maitec, sculptor român, membru corespondent al Academiei Române, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1968–1973) (d. 18.03.2007, Paris). Ovidiu Maitec (n. 13 decembrie 1925, Arad – d. 18 martie 2007, Paris), sculptor român, profesor universitar și membru titular al Academiei Române.
Studii:

• A absolvit în 1950 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București
• Între 1950 și 1956 este asistent la Catedra de anatomie artistică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București.

Expoziții personale:

• 1969 Cercle Gallery - Londra
• 1973 Kettle's Yard Gallery - Cambridge
• 1974 Richard Demarco Gallery - Edinburgh; Bleucoat Gallery - Liverpool; Galeria Orizont București;
• 1977 Alwin Gallery - Londra
• 1983 Institutul Cultural Italian- București
• 1985 Sala Dalles, București
• 1993 La Tour des Cardinaux- Isle-sur-la-Sorgue
• 1996 Galeria Catacomba, București
• 2001 Muzeul Național de Artă al României (cu Sultana Maitec)
• 2004 "Lemn și aur" Galeria Allianz-Țiriac, București (cu Sultana Maitec)
• 2006 Pictură și Sculptură Casa Academiei Române, București (cu Sultana Maitec)
• 2019 "#Maitec - Lemn Aur Lumina " Muzeul Național de Artă al României (cu Sultana Maitec, Dana si Stephane Maitec)

Lucrări monumentale:

• 1958 „Minerul”- bronz - Anina
• 1967 „Meșterul Manole” - piatră - Pitești
• 1970 „Televiziunea” - bronz - București
• 1975 Monumentul „Mihai Eminescu” - Cluj și „Coloană și Aripi”- Teatrul Național București
• 1990 Monumentul „Mihai Eminescu” - Oradea

* 1925: Nicolae Proca (n. 13 decembrie 1925, în Slănic-Muscel - azi Slănic, Argeș - d. 9 iulie 2007) a fost un jucător și antrenor de fotbal român.

·      1925 - S-a născut actorul american Dick Van Dyke.

Dick Van Dyke - foto: radiotimes.com

Dick Van Dyke (născut Richard Wayne Van Dyke la 13 decembrie 1925), actor de film american.

·   1929 - S-a nascut Christopher Plummer, actor canadian de teatru şi film („Sunetul muzicii”, „Iisus din Nazaret”).

Arthur Christopher Orme Plummer
foto: classicmoviechat.com

Arthur Christopher Orme Plummer (n. 13 septembrie 1929 în Toronto, Canada), actor canadian de film, teatru și televiziune.

* 1939: Zeno Gârban (n. 13 decembrie 1939, Timișoara) este un chimist român, membru corespondent al Academiei Române din 2011.^[1]

·         1943: S-a născut la Deva, sculptorul Mihai Caranica. A urmat studii de geologie la Bucureşti (1963-1966) şi între 1968-1970, Şcoala de Artă Populară din Bucureşti. În 1979 a avut prima expoziţie în Bucureşti, iar în 1980 la  Galeria Mica din Cluj. În 1982 a părăsit România stabilindu-se în  Germania, iar în 1984 a plecat în SUA. În 1983 prezintă o expoziţie cu lucrările sale la Raphael Gallery, în Frankfurt, Germania.

·         1943: Bob Robert Brier egiptolog american

·         1944 - S-a născut Ron Caines, saxofonist, pianist şi vocalist britanic (East Of Eden).

·         1944 - S-a născut Marti Webb, cântăreaţă britanică.
* 1947: Ioan Bocșa (n. 13 decembrie 1947, Oarda de Jos, Alba) este un solistde muzică populară ardelenească, profesor universitar în Cluj-Napoca.

Ioan Bocșa s-a născut la 13 decembrie 1947, la Oarda de Jos, Alba.

Ioan Bocșa este absolvent, în anul 1970, al Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima”^[1] din Cluj-Napoca.Din anul 1994, Ioan Bocșa este conferențiar universitar la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, la Modulul de folclor al acestei Academii de Muzică. Actualmente, este profesor universitar în cadrul Academiei de Muzica „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca.Filmografie:

• Balada pentru Munții Apuseni
• Colinde Transilvane

·         1948 - S-a născut David O'List, chitarist şi compozitor britanic (Roxy Music).

·         1948 - S-a născut Tony Gomez, clăpar ceylonez (Foundations).

·         1948 - S-a născut Ted Nugent, chitarist, vocalist şi compozitor american (Amboy Dukes).

·         1948 - S-a născut Jeff Baxter, chitarist american (Doobie Brothers).

·         1949 - S-a născut Tom Verlaine (Thomas Miller), chitarist, vocalist şi compozitor american (Television).

·         1952 - S-a născut Alan Love, vocalist britanic (Merlin).

·         1954 - S-a născut John Anderson, vocalist, chitarist şi compozitor american.

·         1954 - S-a născut Berton Averre, chitarist şi clăpar american (The Knack).

·      1957 - S-a nascut Steve Buscemi, actor, scenarist şi regizor american.

Steven Vincent „Steve” Buscemi - foto: en.wikipedia.org

Steven Vincent „Steve” Buscemi, născut la 13 decembrie 1957, în Brooklyn, New York City, SUA, actor de film și teatru, scenarist și regizor american.

* 1960: Daniel Savu (n. 13 decembrie 1960, Ploiești, Prahova) este un politicianromân, membru al PSD. Daniel Savu s-a născut la 13 decembrie 1960, în Ploiești, Prahova. A absolvit Facultatea de Aeronave București (1985). A urmat „Colegiul Național de Apărare” (2008).

A fost inginer la Întreprinderea de Construcții Aeronautice Brașov (1985-1991) și la Institutul de Cercetări Aerospațiale M.Ap.N., Crângu lui Bot (1991-1992). Înainte să se înscrie în PSD, în 2000, Daniel Savu a fost ofițer, Serviciul Român de Informatii Prahova (1992-1999).^[1][2]. În perioada 1999-2000 a fost director la „Pro Bio-Cercetare" SA, Ploiești. A fost consilier municipal în Ploiești.^[1] În timpul guvernării PSD (2000-2004), Savu a fost directorul filialei prahovene a APAPS (actualul AVAS) (2001-2004).^[1] În 2004, Daniel Savu a fost numit președintele executiv al PSD Prahova.^[1] În anul 2007, Savu a devenit senator, după decesul lui Antonie Iorgovan.^[1] La începutul lunii aprilie 2016, a demisionat din PSD.^[3]

În cadrul activității sale parlamentare, Daniel Savu a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:

• Legislatura 2004-2008: Republica Kazahstan, Ucraina, Georgia, Republica Argentina;
• Legislatura 2008-2008: Republica Finlanda, Republica Armenia, Japonia;
• Legislatura 2012-2016: Sultanatul Oman, Japonia, Republica Franceză-Senat.

În legislatura 2008-2012, Daniel Savu a inițiat 28 de propuneri legislative din care 4 au fost promulgate legi iar legislatura 2012-2016 a inițiat 57 de propuneri legislative din care 15 au fost promulgate legi.

·         1961 - S-a născut Austin Sorenson, vocalist şi compozitor norvegian (Fra Lippo Lippi).

·         1962: S-a născut instrumentistul, compozitorul şi aranjorul  Vlady Cnejevici. Este considerat unul dintre cei mai buni claviaturişti români şi s-a alăturat grupului Compact in urmă cu 20 de ani. 

* 1964: Mario Marinică (n. 13 decembrie 1964) este un antrenor român de fotbal, Deține UEFA Pro Licence, cea mai importantă calificare pentru antrenorii profesioniști de fotbal. Palmaresul sau în România include antrenorat în cadrul cluburilor Gloria Buzău, Sportul Studențesc, FC Argeș Pitești, Rocar București și Cimentul Fieni.^[1] A pregătit și echipa de Liga a II-a sud-africană, Black Leopards.^[2] Marinică a lucrat și în Anglia, la dezvoltarea tinerilor fotbaliști atât la Crystal Palace FC cât și la tineretul echipei Arsenal FC.

Cariera lui de jucător include etape în cadrul echipelor: Rocar București, Dinamo București și Steaua București.

·         1969: S-a nascut Murat Nasyrov, cântareţ, compozitor şi artist rus; (d. 19.01.2007).

·         1973: Eduard-Stelian Martin (n. 13 decembrie 1973) este un politician român, fost membru al Parlamentului României în perioada 2004 - 2016.^[1] În legislatura 2004-2008, Eduard-Stelian Martin a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Columbia, Arabia Saudită și Republica Federativă a Braziliei; în legislatura 2008-2012, el a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Arabă Egipt, Irlanda și Egipt iar în legislatura 2012-2016, el a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Rewpublica Irak, Regatul Țărilor de Jos (Olanda) și Republica Bulgaria.
* 1974: Vasile Jula (n. 13 decembrie 1974 în Dej, Cluj) este un fotbalist român care joacă pentru echipa FC Zalău pe postul de fundaș central.

·         1982: Elisa Di Francisca, scrimeră italiană, campioană olimpică la floretă
* 1984: Monica Andreea Andrei (n. 13 decembrie 1984, Brăila) este o cântăreață română.

Monica a debutat în anul 1992 la Festivalul pentru copii „Șotron”, după care a colaborat cu TVR1 și TVR Iași, la emisiunile „Feriți-vă de măgăruș” și „Șapte note fermecate”.

A absolvit Școala Populară de Artă (secțiile orgă electronică și canto), a cântat cu Giulia Anghelescu și Andreea Antonescu în trupa „Flash”.

După plecarea Claudiei Pavel din trupa Candy, Monica Andrei a devenit membră a trupei Candy alături de Giulia Anghelescu și Selena Vasilache. Din anul 2006 Monica s-a dedicat unei cariere solo, fiind susținută de fostul impresar al trupei, Lucian Ionescu, reușind să scoată doar un singur videoclip, pentru piesa „Cherry Babe”. Insuccesul avut în țară o determină să încerce să se lanseze în străinătate.

În anul 2006, tatăl Monicăi l-a acuzat pe impresarul Lucian Ionescu că a convins-o pe Monica să pozeze goală și că s-a folosit de ea pentru a promova imaginea trupei, însușindu-și numai el onorariul.^[1]

Monica are un băiat numit Matei, tatăl copilului a părăsind-o chiar înainte de nuntă.

* 1989: Taylor Swift, cântăreață din Statele Unite ale Americii
* 1993: Andreea Stefanescu (n. 13 decembrie 1993, Iași, România) este o gimnastă italiană de origine română, decorată cu Ordinul Național de Merit al Republicii Italiene,^[1] precum și cu cea mai înaltă disticție a Comitetului Olimpic Italian, Collare d'oro al merito sportivo
* 1997: Silvia Claudia Simionescu,^[2] (n. 13 decembrie 1997, București) cunoscută sub numele de scenă Karmen, este o cântăreață de muzică pop și R&B din România. Aceasta este fiica lui Adrian Minune, un cunoscut cântăreț de manele.^[3] Primul single al artistei, „Domino”, a fost lansat în 2015. Doi ani mai târziu, Karmen a semnat cu casele de discuri ATOM și Global Records.

Primul single a lui Karmen, „Domino”, a fost lansat în 2015.^[4] În 2017, Karmen a semnat cu Global Records, prima ei piesă alături de casa de discuri fiind „You Got It”.^[5] Versurile acesteia au fost scrise de Karmen împreună cu Achi, Ira și Alex Căliman.^[6] Piesa a fost licențiată în Turcia, Japonia și Polonia.^[7] Tot în 2017, Karmen a fost nominalizată pentru premiul „Best Pop Artist” din cadrul Elle Style Awards.^[8]

Single-ul „Lock My Hips”, lansat pe 16 mai 2018, a marcat prima colaborare a lui Karmen cu un artist internațional, Krishane.^[9] Piesa a ajuns pe locul 1 în Airplay 100,^[10] cea mai bună clasare a artistei în top.

Între 2016 și 2018, Karmen a fost într-o relație cu regizorul Bogdan Daragiu, cel care a regizat mai multe videoclipuri pentru piesele lansate de aceasta

Karmen

* 2001: Cristian Dumitru (n. 13 decembrie 2001, Buzău, România) este un fotbalist care joacă pentru Academica Clinceni. A jucat în Europa League 2019-2020 marcând 1 gol și dând o pasă de gol în victoria obținută împotriva lui Milsami Orhei 2-1.

Decese

·         558 - A decedat regele franc al Parisului Childebert I ( n. cca 496 la Reims) .

Statuia lui Childebert – foto: ro.wikipedia.org

Childebert I (Rheims, c.496 – 13 decembrie 558) a fost regele franc al Parisului, făcând parte din Dinastia Merovingiană, unul dintre cei patru fii ai lui Clovis I care și-au împărțit regatul francilor la moartea tatălui lor în 511. A fost unul dintre fiii Sfintei Clotilda. A fost unul dintre cei patru fii ai regelui Clovis I din dinastia Merovingiana, care și-au împărțit regatul francilor la moartea tatălui lor în 511.

·         1048 - A decedat in Ghazna (acum Ghazni, in Afganistan), enciclopedistul arab Muhammed Ibn Ahmed Abu Raiham Al Biruni (născut la Kath, Khwarazm,in Uzbekistan, pe 15 septembrie 973).

Muhammed Ibn Ahmed Abu Raiham Al Biruni - foto: ro.wikipedia.org

Muhammed Ibn Ahmed Abu Raiham Al Biruni (născut la Kath, Khwarazm (astăzi Kara-Kalpakskaya, Uzbekistan), pe 15 septembrie 973, decedat în Ghazna (acum Ghazni, Afganistan) pe 13 decembrie 1048), enciclopedist arab. Astăzi, localitatea natală îi poartă numele. A contribuit cu numeroase lucrări în matematica, filosofie, astronomie, medicina, fizica, istorie, fiind un reprezentant strălucit al culturii arabe.

A acordat o atenție deosebită numărului π (pi) și era convins, deși nu putea demonstra, că nu se putea rezolva cvadratura cercului si că raportul dintre lungimea cercului și diametrul lui este un numar irational. De asemenea a tradus și a comentat operele matematicienilor greci, în lucrarea sa Islah al Majist (cca. 1030).

·     1124 - A decedat Papa Calixt al II-lea (Guido de Vienne , fiul contelui Wilhelm De Bourghogne, n. în jur de 1060). A fost ales papa pe data de 2 februarie 1119, după decesul lui Ghelasie al II-lea.

Papa Calixt al II-lea - foto: ro.wikipedia.org

Papa Calixt al II-lea (nume civil: Guido de Vienne sau Guido Conte de Bourgogne, fiul contelui Wilhelm De Bourghogne) (n. în jur de 1060- d. 13 decembrie 1124), papă al Romei, fiind ales pe data de 2 februarie 1119, după decesul lui Ghelasie al II-lea. Înainte de ajunge papă a fost arhiepiscop de Vienne in Franța. În timpul pontificatului său a avut loc concordatul de la Worms (încheiat cu imparatul Henric al IV-lea pe data de 23 septembrie 1122). Prin acest concordat împăratul primea acceptul bisericii la investitură. În schimb, papa era de acord să aibă loc alegera episcopilor și stareților germani în prezența unor trimiși imperiali.

·         1126 - A decedat Henric al IX-lea de Bavaria (n. 1075)

Henric al IX-lea şi soţia sa, Wulfhild – foto: ro.wikipedia.org

Henric al IX-lea (supranumit cel Negru) (n. 1075 – d. 13 decembrie 1126), membru al Casei de Welf, a fost duce de Bavaria între 1120 și 1126.

·      1204 - A murit Moise Maimonide, filosof si medic din Evul Mediu; (n. 1135).

Moise Maimonide - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Moise Maimonide (n. 30 martie 1135, Córdoba – d. 13 decembrie 1204, Fustat, azi Cairo), filosof, medic și teolog evreu din Evul Mediu, născut în Spania (Andaluzia) și stabilit în Egipt. Maimonide este considerat cel mai important înțelept al iudaismului din perioada medievala. Opera sa principală, Călăuza șovăielnicilor, publicată în limba araba (cca.1190), în care propune o formulă alegorica de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicțiilor dintre învățătura lui Dumnezeu relevată în Tora, cunoștințele oferite de științele naturii și filosofie, a exercitat o influență asupra dezbaterilor religioase și filosofice din iudaism si crestinism, până în secolul al XVIII-lea.

Frederic al II-lea
Frederic al II-lea și șoimii săi. Imagine de pe coperta cărții sale De arte venandi cum avibus („Despre arta de a vâna cu păsări”), sec. XIII.
Date personale
Născut	26 decembrie 1194 Iesi, Marche, Italia
Decedat	13 decembrie 1250 (55 de ani) Castelul Fiorentino, Apulia, Regatul Siciliei
Înmormântat	Catedrala din Palermo
Cauza decesului	cauze naturale (Dizenterie)
Părinți	Henric al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman[1] Constanța de Sicilia[1]
Căsătorit cu	Constance de Aragon Isabella a II-a a Ierusalem Isabella a Angliei Bianca Lancia (?)
Copii	Henric al VII-lea al Germaniei Conrad al IV-lea al Germaniei Henric Otto, Guvernator al Siciliei Margareta de Meissen Anna, Împărăteasă de Nicaea Manfred, rege al Siciliei Violante, Contesă de Caserta
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Religie	creștinism
Ocupație	suveran[*] scriitor poet
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hohenstaufen
Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Rege al Italiei
Domnie	1220–1250
Încoronare	22 noiembrie 1220 (Roma)
Predecesor	Otto IV
Succesor	Henric VII
Rege al Germaniei formal Rege al Romanilor
Domnie	1212–1220
Încoronare	9 decembrie 1212 (Mainz) 25 iulie 1215 (Aachen)
Predecesor	Otto IV
Succesor	Henric VII
Rege al Siciliei
Domnie	1198–1250
Încoronare	3 septembrie 1198 (Palermo)
Predecesor	Henric VI
Succesor	Conrad I
Rege al Ierusalem
Domnie	1225–1228
Încoronare	18 martie 1229, Ierusalem
Predecesor	Isabella II
Succesor	Conrad II
Modifică date / text

* 1250: Frederic al II-lea (n. 26 decembrie 1194 în Jesi lângă Ancona - d. 13 decembrie 1250 în Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia Staufenilor (descendent al lui Frederic I Barbarossa), a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia. Frederic a fost ales „Rex Romanorum” (rege al Romanilor) după dorința tatălui său, ceea ce i-a ușurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218).

Frederic al II-lea a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi, după unii istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu, fiind numit de umanistul și istoricul elvețian Jacob Burckhardt (1818-1897) și ca primul om modern pe tron. Această denumire de „om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obținere și menținere a tronului imperial.

VIAȚA

Primii ani

Născut în Jesi, lângă Ancona, Frederic a fost fiul împăratului Henric al VI-lea. Unele cronici menționează că mama sa, Constanța a Siciliei, i-a dat naștere într-o piață publică pentru a nu exista niciun dubiu privind originea sa. Frederic a fost botezat în Assisi.

În 1196, la Frankfurt am Main, copilul Frederic a fost ales rege al germanilor. Drepturile sale în Germania erau disputate de fratele lui, Filip al Șvabiei, și de Otto de Braunschweig. La moartea tatălui său în 1197, Frederic, în vârstă de doi ani, se afla în Italia, îndreptându-se spre Germania, cu protectorul său Conrad de Spoleto. Frederic i-a fost atunci înapoiat repede Constanței, în Palermo, Sicilia.

Mama lui fusese regină a Siciliei; a dispus ca Frederic să fie încoronat rege al Siciliei, ea urmând să fie regentă. În numele lui Frederic, a eliminat legăturile Siciliei cu Imperiul romano-german (Sfântul Imperiu Roman), trimițându-i acasă pe consilierii lui germani (printre care Markward de Anweiler și Gualtiero da Pagliara), și renunțând la pretențiile asupra statutului de rege german și asupra imperiului.

La moartea Constanței în 1198, Papa Inocențiu al III-lea a devenit protectorul lui Frederic până când acesta a devenit major. Frederic a fost încoronat rege al Siciliei pe 17 mai 1198.

Împărat

Otto al IV-lea a fost încoronat ca împărat romano-german de către Papa Inocențiu al III-lea în 1209. În septembrie 1211, în cadrul Dietei de la Nürnberg, Frederic a fost ales in absentia rege german de o facțiune rebelă sprijinită de Inocențiu, care între timp, ajunsese să-l excomunice pe Otto; a fost din nou ales în 1212, și încoronat pe 9 decembrie 1212 în Mainz; o nouă ceremonie de încoronare a avut loc în 1215. Autoritatea lui Frederic în Germania a rămas discutabilă, și a fost recunoscut doar în sudul Germaniei; în nord, centrul puterii guelfilor, Otto a continuat să dețină puterea regală și imperială (drept contra-împărat), în ciuda excomunicării sale de către Papă. Dar înfrângerea militară decisivă suferită de Otto la Bouvines l-a obligat să se retragă pe ținuturile ereditare guelfe, unde a murit, practic fără susținători, în 1218. Principii germani, sprijiniți de Inocențiu al III-lea, l-au ales din nou pe Frederic rege al Germaniei în 1215, și papa l-a încoronat rege în Aachen, pe 23 iulie 1215. Cu toate acestea, doar după cinci ani, și negocieri între Frederic, Inocențiu al III-lea și Honorius al III-lea, a putut fi încoronat Frederic ca Împărat romano-german la Roma, pe 22 noiembrie 1220, de către Papa Honorius al III-lea (succesorul lui Inocențiu după moartea acestuia în 1216). În același timp, fiul lui cel mare, Henric, și-a luat titlul de Rege al Romanilor (al Romei).

Spre deosebire de majoritatea împăraților romano-germani, Frederic a petrecut puțin timp din viața sa în Germania. După încoronarea sa în 1220, s-a aflat fie în Regatul Siciliei, fie în cruciadă până în 1236, când a făcut ultima călătorie în Germania (pe atunci Regatul Siciliei, cu capitala la Palermo, s-a extins în Peninsula Italică, incluzând mare parte din Italia de sud). S-a întors în Italia în 1237 și a rămas acolo pe durata ultimilor treisprezece ani din viață, fiind reprezentat în Germania de fiul său Conrad.

În Regatul Siciliei, a continuat reforma legislativă începută de bunicul său Roger al II-lea în 1140. Inițiativele sale în acest sens au fost vizibile încă din timpul Assizelor de la Capua (1220), dându-și roadele în promulgarea Constituțiilor de la Melfi (1231, cunoscute de asemenea ca Liber Augustalis), o culegere de legi pentru ținutul său remarcabilă pentru acele vremuri, ce a servit drept sursă de inspirație pentru multă vreme. A transformat Regatul Siciliei într-o monarhie absolutistă, primul stat centralizat din Europa care a rezultat din feudalism; a creat de asemenea precedentul priorității legilor scrise. Cu modificări relativ minore, Liber Augustalis a rămas baza legii siciliene până în 1819.

În această perioadă, a construit de asemenea Castel del Monte, iar în 1224 a creat Universitatea de la Napoli, astăzi numită Università Federico II, a fost singurul ateneu din sudul Italiei timp de secole.

·        1466 - A murit marele sculptor italian Donatello.

Donato di Niccolò di Betto Bardi- foto (16th-century portrait): en.wikipedia.org

Donato di Niccolò di Betto Bardi cunoscut sub numele de Donatello (n.c. 1386, Florența – d. 13 decembrie 1466, Florența) a fost un sculptor și pictor italian, primul și cel mai strălucit sculptor din pragul Renașterii. A fost unul dintre cei mai mari artisti ai Renasterii italiene, promotor al unei arte patrunsa de spiritul laic si realist si ideile umaniste (statuia ecvestra a condotierului Gattamelata, “David”); (n.1386).

Donatello: David ca. 1440 – Museo Nazionale del Bargello, Florenţa – foto: ro.wikipedia.org

Manuel I
Rege al Portugaliei
Pictură a lui Manuel I din secolul XVII
Date personale
Născut	31 mai 1469 Alcochete, Portugalia
Decedat	13 decembrie 1521 (52 de ani) Lisabona, Portugalia
Înmormântat	Jerónimos Monastery[*]
Cauza decesului	pestă
Părinți	Infante Ferdinand, Duke of Viseu[*] Infanta Beatrice, Duchess of Viseu[*]
Frați și surori	Eleanor de Viseu Isabella of Viseu[*] Diogo I, Duke of Viseu[*] Infante John, Duke of Viseu[*]
Căsătorit cu	Isabella, Prințesă de Asturia Maria de Aragon Eleanor de Habsburg
Copii	Miguel da Paz, Prinț de Asturia și Portugalia Ioan al III-lea al Portugaliei Isabela a Portugaliei Beatrice, Ducesă de Savoia Infantele Luís, Duce de Beja Infantele Fernando, Duce de Guarda și Trancoso Infantele Cardinal Afonso Henric al Portugaliei Infantele Duarte, Duce de Guimarães Infanta Maria
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Aviz-Beja
Domnie
Domnie	25 octombrie 1495—13 decembrie 1521
Încoronare	27 octombrie 1495
Predecesor	Ioan II
Succesor	Ioan III
Semnătură
Modifică date / text

* 1521: Manuel I (31 mai 1469 – 13 decembrie 1521), Norocosul (portugheză o Afortunado) a fost rege al Portugaliei. A fost fiul Infantelui Ferdinand, Duce de Viseu (1433–70) și a soției acestuia, Infanta Beatrice a Portugaliei. Numele său este asociat cu o perioadă de civilizație portugheză distinsă prin realizări semnificative atât în afacerile politice cât și în arte.

PRIMII ANI

Mama sa a fost nepoata regelui Ioan I al Portugaliei; tatăl său, Prințul Fernando, a fost al doilea fiu al regelui Eduard al Portugaliei și fratele mai mic al regelui Afonso al V-lea al Portugaliei. Manuel i-a succedat în 1495 verișorului său primar, regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, care era și cumnatul său, fiind căsătorit cu sora lui Manuel, Leonor.

Manuel a crescut în mijlocul conspirațiilor nobilimii superioare portugheze împotriva regelui Ioan al II-lea. El a fost conștient că mulți oameni au fost uciși și exilați. Fratele său mai mare, Diogo, Duce de Viseu, a fost înjunghiat mortal în 1484 de către însuși regele.

Manuel a avut astfel toate motivele să-și facă griji atunci când a primit un ordin regal în 1493 să se prezinte la rege, dar temerile sale au fost nefondate: Ioan al II-lea a vrut să-l numească moștenitor la tron, după moartea fiului său, Prințul Afonso, precum și a încercărilor sale eșuate de a-l legitima pe Jorge, Duce de Coimbra, fiul său nelegitim. Ca urmare a acestui noroc a fost poreclit Norocosul.

DOMNIE

A fost încoronat la 27 octombrie 1495, la două zile după decesul regelui. Manuel s-a dovedi un demn succesor al vărul său Ioan al II-lea, sprijinind explorarea portugheză a Oceanului Atlantic și dezvoltarea comerțului portughez. În timpul domniei sale, au fost realizat următoarele:

1498 — Descoperirea rutei maritime spre India de către Vasco da Gama

1500 — Descoperirea Braziliei de către Pedro Álvares Cabral

1505 — Numirea lui Francisco de Almeida ca primul vicerege al Indiei

1503–1515 — Stabilirea unui monopol pe rutele maritime din Oceanul Indian și Golful Persic de Afonso de Albuquerque, un amiral, în beneficiul Portugaliei

Vasco da Gama prezentând regelui Manuel primele fructe din India. Biblioteca Națională a Portugaliei, c.1900

Toate acestea au contribuit la construirea imperiului colonial portughez care au făcut din Portugalia una dintre cele mai bogate și cele mai puternice țări ale lumii. Manuel și-a folosit averea pentru a construi un clădiri regale (în stilul Manueline) și pentru a atrage oameni de știință și artiști la curtea sa. A încheiat tratate comerciale și alianțe diplomatice cu China și Imperiul persan. Papa a primit o ambasadă monumentală din Portugalia în timpul domniei sale menită să atragă atenția asupra bogățiilor nou dobândite ale Portugaliei întregii Europe.

În timpul domniei lui Manuel, absolutismul regal a fost metoda de guvernare. Adunarea regatului s-a întâlnit doar de trei ori în timpul domniei sale de 26 de ani, mereu la Lisabona, scaunul regelui. Manuel s-a ocupat de reformarea curților de justiție și a sistemului fiscal pentru a se adapta la progresul economic al Portugaliei. Om religios puternic, el a cheltuit o mare parte din averea țării pentru construirea de biserici și mănăstiri, precum și în evanghelizare unor noi așezări de către misionari catolici.

Relația lui cu evreii portughezi a început bine. La începutul domniei sale, el a eliberat toți evreii care fuseseră captive în timpul domniei lui Ioan al II-lea. Din nefericire pentru evrei, el a decis să se căsătorească cu Infanta Isabella de Aragon, atunci moștenitoarea viitoarei coroanei unite a Spaniei (văduva nepotului său Prințul Afonso). Ferdinand și Isabella expulzaseră evreii din 1492 și nu și-ar fi căsătorit fiica cu regele unei țări care încă tolera prezența lor. În contractul de căsătorie, Manuel I a fost de acord să-i persecute pe evreii din Portugalia.

La 5 decembrie 1496 a fost promulgat un decret prin care se cerea evreilor să se convertească la creștinism sau să părăsească țara fără copii lor.^[1]

În 1498, la vârsta de 27 de ani, soția lui Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei.

Descendenți

Cu Isabella de Aragon (căsătorit în 1497):

• Miguel da Paz (23 august 1498 - 20 iulie 1500), prinț și moștenitor al Portugaliei, Castiliei și Aragonului

Cu Maria de Aragon (căsătorit în 1501):

• João, Prinț al Portugaliei (7 iunie 1502 - 11 iunie 1557), viitorul rege al Portugaliei
• Infanta Isabel (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), soția împăratului Carol Quintul
• Infanta Beatriz (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), soția lui Carol al III-lea, Duce de Savoia
• Infantele Luís (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), al 5-lea duce de Beja și tatăl unui copil nelegitim care va pretinde tronul Portugaliei în 1580.
• Infantele Ferdinand (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), duce de Guarda, căsătorit în 1529 cu Guiomar Coutinho, contesă de Loulé
• Infantele Alfonso (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al Bisericii romano-catolice
• Infantele Henrique (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal, apoi rege al Portugaliei
• Infanta Maria (n./d. 3 februarie 1513)
• Infantele Duarte (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabel de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
• Infantele António (1516 - 9 noiembrie 1516)

Cu Eleonora de Habsbourg (căsătorit în 1518):

• Infantele Carlos (18 februarie 1520 - 15 aprilie 1521)
• Infanta Maria (18 iunie 1521 - 10 octombrie 1577)

·         1603  - A încetat din viaţă matematicianul François Viète, considerat a fi unul dintre fondatorii algebrei moderne (n. 1540)

·         1621: Ecaterina Stenbock, a treia soție a regelui Gustav I al Suediei (n. 1535)

Caterina a Suediei
Portret al Caterinei a Suediei de Jacob Heinrich Elbfas
Date personale
Născută	10 noiembrie 1584 Nyköping
Decedată	13 decembrie 1638 (54 de ani) Västerås
Înmormântată	Strängnäs
Părinți	Carol al IX-lea al Suediei[1] Maria of the Palatinate-Simmern[*][1]
Frați și surori	Princess Maria Elizabeth of Sweden[*] Charles Philip, Duke of Södermanland[*] Carl Gyllenhielm[*] Gustav Adolf
Căsătorită cu	Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken
Copii	Christina Magdalena Carol al X-lea Gustav al Suediei
Cetățenie	Suedia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Modifică date / text

* 1638: Caterina a Suediei (suedeză Katarina av Sverige; 10 noiembrie 1584 – 13 decembrie 1638) a fost prințesă suedeză și contesă palatină de Zweibrücken ca soție a vărului ei de gradul doi, Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Este cunoscută sub numele de mama adoptivă a reginei Christina a Suediei.

BIOGRAFIE

Caterina a fost fiica regelui Carol al IX-lea al Suediei și a primei lui soții, Maria de Palatinate-Simmern. Personalitatea ei a fost descrisă ca fiind "o unire fericită a puterii și a înțelepciunii tatălui ei și umilința sensibilă a mamei ei". Mama ei a murit în 1589 iar ea a fost plasată în grija germanei Euphrosina Heldina von Dieffenau, pe care mai târziu ea a lăudat-o. În 1592 tatăl ei s-a recăsătorit cu Christina de Holstein-Gottorp. S-a înțeles bine cu mama ei vitregă și a fost apropiată de frații ei vitregi, dar mai ales a fost apropiată de fratele ei mai mare, viitorul rege Gustavus Adolphus, care a fost foarte afectuos față de ea. Tatăl ei a devenit regent în 1598 și a fost încoronat rege în 1607.

Cu ajutorul mamei vitrege, fratele reginei, arhiepiscopul Johann Frederik de Bremen a aranjat o căsătorie ăntre Caterina și ruda ei, contele Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Nunta a avut loc la 11 iunie 1615 la Stockholm. Caterina era una dintre cele mai bogate moștenitoare din Suedia. Cum situația economică la momentul respectiv era tensionată, ea a rămas în Suedia primii ani după căsătoria pentru a-și proteja afacerile. În ianuarie 1618 ea a plecat în Germania. Acolo, cuplul a primit castelul Kleeburg din nordul Alsaciei ca reședință. Anul urmator, Johann Casimir a început să construiască o nouă reședință ăn stil renascentist, Palatul Katharinenburg, în apropiere de Kleeburg. În 1620 Războiul de treizeci de ani i-au forțat să fugă la Strassbourg.

În 1622 fratele ei regele Gustavus Adolphus al Suediei i-a cerut să se întoarcă în Suedia, cu familia ei. Moartea fratelui ei mai mic în Suedia, precum și lipsa de moștenitori ai tronului suedez au fost în mod evident motivul pentru care monarhul a dorit să-i mute în siguranță, departe de Războiul de treizeci de ani. Caterina a acceptat invitația și a ajuns în Suedia cu familia ei, în iunie 1622. La sosire, nașterea fiului ei Carol a consolidat imediat poziția ei.

Ea și soțul ei au primit Castelul Stegeborg și o moșie în Östergötland; caterina a fost numită contesă de Stegeborg. Cuplul a menținut un stil de viață regal: o curte cu 60 de doamne de onoare și curteni.^[2] Caterina s-a implicat activ în gestionarea averilor în 1626 moșia regală Skenas a devenit fieful ei personal. Caterina era în termeni foarte buni cu fratele ei regele Gustavus Adolphus, despre care se știe că el i-a cerut sfatul. În timpul călătoriilor sale, adesea el o ruga să o controleze pe soția lui, regina Maria Eleonora. Caterina a fost expusă intrigilor de la curte cu scopul de a o ponegri în ochii cuplului regal, însă ea a reușit să evite aceste comploturi.

FAMILIE

La 11 iunie 1615 ea s-a căsătorit cu contele palatin Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Cinci dintre copiil lor u dupravițuit copilăriei:

• Christina Magdalena (1616–1662); căsătorită cu Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach. Regele Adolf Frederic al Suediei a fost strănepotul ei.
• Karl Friedrich (1618-1619)
• Elisabeta Amalie (1619-1628)
• Regele Carol X Gustav al Suediei (1622–1660).
• Maria Eufrosina (1625–1687); căsătorită cu contele Magnus Gabriel De la Gardie.
• Eleonora Catherine (1626–1692); căsătorită cu Frederick, Landgraf de Hesse-Eschwege.
• Adolf Johann (1629–1689).
• Gustav (c1631-?)

Toți regii Suediei care au urmat fiului ei, cu excepția a trei (Frederick I, Oscar I și Carol XIV Ioan), descind din ea. Frederick I și Oscar I s-au căsătorit cu descendenții ei, Carol XIV Ioan a fost fiul adoptat al descendentului ei Carol al XIII-lea.

·      1693 - A murit Mitropolitul Dosoftei (Dimitrie Barilă), mitropolit al Moldovei, carturar, poet si traducator. (n. 1624)

Dimitrie Barilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina), cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt. Cunoscator al limbilor elina, latina, slavona, poloneza şi ucraineana, este acela care a traducs în româneşte “Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri titărită în româneşte. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.

·       1784 - A murit Samuel Johnson, scriitor şi lexicograf britanic; (n. 18.09.1709).

Samuel Johnson - foto: ro.wikipedia.org

Samuel Johnson, sau Dr Samuel Johnson, născut la 7 septembrie (sau la 18 septembrie stil nou) 1709 și mort la 13 decembrie 1784, unul din principalii autori ai literaturii engleze din secolul XVIII: poet, eseist, bibliograf; lexicograf și de asemenea unul dintre cei mai fini critici ai acestei literaturi. A fost editor al operelor lui Shakespeare și al revistelor The Rambler și The Idler. A fost ultimul mare reprezentant al clasicismului englez prin a cărui operă a dominat viața literară a Angliei acelei epoci.

·         1868: A încetat din viaţă compozitorul Gioacchino Antonio Rossini, cunoscut pentru operele “Bărbierul din Sevillia” şi “William Tell”; (n. 29 februarie 1792).

·         1909: Innokenti Annenski, scriitor rus (n. 1855)

·         1912: Grigore Mithridate Buiucliu, jurist și om politic român (n. 1840)

Grigore Buiucliu s-a născut la Iași în familia lui Iacob Buiucliu (1809-1881) și a Mariei Tossun (1817-1907), de origine armeană, alături de alți șase băieți și trei fete.^[1][2] La fel ca și frații săi Christe, Theodor (1837 - 1897), mai târziu pictor, Ioan (agronom), Abgar, zis Murzuc (n. 1849), Vahan și Artaxerxes (inginer), Grigore a urmat studiile medii lângă Paris, la Colegiul armean Moorat din Sèvres, școală condusă de călugării mechitariști.^[2][3][4]

Studiile universitare de drept le începe la Paris însă le termină la Universitatea din Iași unde obține licența.^[5] La Paris a studiat și vioara cu Edouard Lalo.^[6]

Începe să practice avocatura ca stagiar pe lângă avocatul ieșean G. Ciumara. În 1869 este numit procuror pe lângă Tribunalul Iași; la scurt timp, devine procuror de secție pe lângă Curtea de Apel din Iași și procuror general al Curții de Apel din Iași între anii 1874-1876.^[5]

În 1876 revine la avocatură și activează în politică fiind ales deputat (1888) și senator (1892) din partea județului Fălciu. În 1894 renunță la politică și este numit membru al Înaltei Curți de Casație din București, instanță în care activează până la pensionare, în 1908.^[5]

Membru al Junimii din 1866,^[2] a tradus diverse lucrări din limba armeană. Interesat de istoria și cultura armeană, și-a constituit o bibliotecă importantă cu lucrări în diferite limbi, bibliotecă pe care, nefiind căsătorit și neavând urmași direcți, o lasă prin testament Academiei Române, ca dealtfel și majoritatea averii sale, evaluată la aproximativ 1 milion de lei.^[5][7][8] Din veniturile aduse de această moștenire a fost constituit „Fondul Grigore Buiucliu”, o parte contribuind la crearea unei burse pentru studiul limbilor orientale.^[6][9]

La Iași Grigore Buiucliu a locuit pe Ulița Veche nr. 43 (astăzi strada Costache Negri), lângă hanul lui Misir; după moartea sa, ulița Capela Armeană, care era situată în apropiere, a fost redenumită „strada Grigore Buiucliu”.^[10] Casa și strada au dispărut odată cu sistematizarea zonei Halei Centrale.

Grigore Mithridate Buiucliu

Grigore Mithridate Buiucliu (fotografie din 1894) Date personale Născut 15 decembrie 1840 Iași Decedat 13 decembrie 1912 București Frați și surori Theodor Buiucliu Abgar Buiucliu Naționalitate Română Etnie Armeană Ocupație Avocat Membru al Înaltei Curți de Casație (1894-1908)    Deputat În funcție 1888 – 1892 Senator În funcție 1892 – 1894

·         1935: Victor Grignard, chimist francez, laureat al Premiului Nobel (n. 1871)

·          1944 - A murit Wassili Kandinsk, pictor rus stabilit în Franța.

Vasili Kandinski - foto: ro.wikipedia.org

Vasili Kandinski (n. 4 decembrie 1866 (S.N. 16 decembrie), Moscova – d. 13 decembrie 1944, Neuilly-sur-Seine, Franța), pictor de origine rusă. A fost unul dintre promotorii picturii abstracte nonfigurative, fondator al grupării “Der Blaue Reiter” – “Călăreţul albastru”, împreună cu Franz Marc; studiul său “Despre spiritual în artă” (1911) a adus o contribuţie teoretică fundamentală în dezvoltarea artei abstracte; (n.04.12.1866).

Zaharia Bârsan
Date personale
Născut	11 ianuarie 1878  Sânpetru, Sânpetru, Județul Brașov, România
Decedat	13 decembrie 1948 (70 de ani)  Cluj, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor poet
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Modifică date / text

* 1948: Zaharia Bârsan (n. 11 ianuarie 1878, Sânpetru, Sânpetru, Județul Brașov, România – d. 13 decembrie 1948, Cluj, Republica Populară Română) a fost scriitor, poet, dramaturg și director de teatru român. A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director.^[1]

Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915).^[2]

OPERĂ

Scrieri

• Visuri de noroc, București, 1903;
• Ramuri, Budapesta, 1906;
• Poezii, București, 1907;
• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;
• Nuvele, București, 1909;
• Însir'te mărgărite, 1911;
• Sirena. Jurământul, Beiuș, 1912;
• Nuvele, București, 1914;
• Se face ziuă, București, 1914;
• Ca mâini va bate ceasul!, București, 1915;
• Trandafirii roșii^[3], București, 1915;
• Furtuna. Cu toții una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;
• Poezii, București, 1924;
• Domnul de rouă, București, 1938;
• Scrieri, ediție îngrijită de Cornel Simionescu și Aurora Pârvu, prefață de Cornel Simionescu, București, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde: Salomeea, București, 1907.

Abraham Wald
Abraham Wald la o conferință
Date personale
Născut	31 octombrie 1902 Cluj, Comitatul Cluj  Regatul Ungariei, Austro-Ungaria
Decedat	13 decembrie 1950 Travancore  India
Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
Căsătorit cu	Lucille Lang
Copii	Betty (1943), Robert (1947)
Cetățenie	Regatul Ungariei
Etnie	evrei
Religie	izraelită
Ocupație	matematician
Activitate
Rezidență	SUA
Număr Erdős	2
Alma Mater	Universitatea din Viena
Modifică date / text

* 1950: Abraham Wald (n. 31 octombrie 1902, Cluj - d. 13 decembrie 1950, Travancore, India) a fost un matematician american originar din Transilvania. A avut rezultate în teoria deciziilor, geometrie și econometrie, teoria jocurilor. Este fondatorul analizei secvențiale în statistică matematică.

VIAȚA

S-a născut la Cluj (pe atunci Kolozsvár) pe 31 octombrie 1902 într-o familie evreiască religioasă, din care cauză pentru ca sâmbăta să nu fie nevoit să meargă la școală, fiind sărbătoarea de Șabat, a învățat acasă, și a dat doar examene la liceul piariștilor, unde și-a luat și bacalaureatul în 1921. A frecventat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, unde a dat licența în matematică în 1928.^[1]

Din 1927 a urmat și cursurile Universității din Viena, unde și-a luat doctoratul în matematică în 1931 sub îndrumarea matematicianului Karl Menger. În 1938 din cauza intensificării antisemitismului în Austria, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat la Universitatea Columbia.

A decedat în 1950 într-un accident de avion.

PUBLICAȚII MAI ÎNSEMNATE

Pentru o listă completă a se vedea: „The Publications of Abraham Wald”. Annals of Mathematical Statistics. 23 (1): 29–33. 1952. doi:10.1214/aoms/1177729483.

• Wald, Abraham (1939). „A New Formula for the Index of Cost of Living”. Econometrica. 7 (4): 319–331. doi:10.2307/1906982. JSTOR 1906982.
• Wald, Abraham (1939). „Contributions to the Theory of Statistical Estimation and Testing Hypotheses”. Annals of Mathematical Statistics. 10 (4): 299–326. doi:10.1214/aoms/1177732144.
• Wald, Abraham (1940). „The Fitting of Straight Lines if Both Variables Are Subject to Error”. Annals of Mathematical Statistics. 11 (3): 284–300. doi:10.1214/aoms/1177731868.
• Wald, Abraham (1945). „Sequential Tests of Statistical Hypotheses”. The Annals of Mathematical Statistics. 16 (2): 117–186. doi:10.1214/aoms/1177731118.
• Wald, Abraham (1947). Sequential Analysis. New York: John Wiley and Sons. ISBN 0-471-91806-7. See Dover reprint: ISBN 0-486-43912-7
• Wald, Abraham (1950). Statistical Decision Functions. John Wiley and Sons, New York; Chapman and Hall, London. p. ix+179.^[2]

MEMORIA

În 2004 a fost inființat premiul Abraham Wald Prize pentru cel mai bun articol publicat în revista Sequential Analysis. Premiul se acordă anual

·         1955: A decedat Alexandru Proca, om de ştiinţă roman, fizician, considerat o notorietate mondială în domeniul particulelor numite “mezoni”, a căror existenţă a demonstrat–o teoretic; membru de onoare (1990) al Academiei Române; (n.16.10.1897). Alexandru Proca - (n. 16 octombrie 1897, București – d. 13 decembrie 1955, Paris), fizician și academician român. În același timp cu japonezul Hideki Yukawa, dar independent de acesta, a pus bazele studiului asupra forțelor nucleare.

Marea Ducesă Maria Pavlovna
Ducesă de Södermanland Prințesă Putiatin
Marea Ducesă Maria Pavlovna în 1912
Date personale
Născută	18 aprilie 1890 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	13 decembrie 1958 (68 de ani) Mainau, Konstanz, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântată	Mainau
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei[1] Alexandra Georgievna a Greciei[1]
Frați și surori	Irina Paley[*] Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei Vladimir Paley[*]
Căsătorită cu	Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Serghei Mihailovici Putiatin
Copii	Prințul Lennart, Duce de Småland Prințul Roman Sergheievici Putiatin
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	infirmieră[*] artistă bandy player[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] prințesă
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Bernadotte
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

* 1958: Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (18 aprilie [6 aprilie S.V.] 1890 – 13 decembrie 1958) a fost fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a Alexandrei Georgievna a Greciei. În familie i se spunea "Marie", varianta franțuzească a numelui.

Bunicii paterni erau Alexandru al II-lea al Rusiei și împărăteasa Maria Alexandrovna. Bunicii materni erau George I al Greciei și Marea Ducesă Olga Constantinovna a Rusiei.

COPILĂRIA

Marea Ducesă Maria Pavlovna la vârsta 22 de ani.

Mama Mariei, Alexandra Georgievna a Greciei, a murit curând după nașterea celui de-al doilea copil, Marele Duce Dmitri Pavlovici, când Maria avea doi ani. Tatăl său a fost înnebunit de durere iar la funeralii a trebuit să fie ținut de fratele său, Marele Duce Serghei Alexandrovici.^[2] O perioadă, Serghei și soția sa, Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, au avut grijă de cei doi copii ai fratelui său. După ce Paul și-a revenit, a luat copiii., însă aceștia au continuat să-și petreacă Crăciunurile și vacanțele de vară la Serghei și Elisabeta, care nu aveau copii.^[2] Cuplul a amenajat un loc de joacă și dormitoare pentru cei doi, acasă la ei, la Ilinskoe.^[3] Până a împlinit șase ani, Maria n-a vorbit nici un cuvânt în rusă deoarece toate guvernantele sale erau englezoaice. Mai târziu a avut o altă guvernantă, mademoiselle Hélène, care a învățat-o franceza și care a stat cu ea până când s-a măritat.

În 1902 tatăl ei s-a căsătorit cu Olga Valerianovna Paley. Căsătoria n-a fost aprobată de Țarul Nicolae al II-lea, Marele Duce Paul a fost exilat iar copiii au fost plasați în custodia lui Serghei și a Elisabetei. Maria și Dmitri erau supărați de pierderea tatălui lor și i-au scris împărătesei-mamă Maria Feodorovna o scrisoare prin care o rugau să-l convingă pe Țar să revină asupra deciziei.

Maria a avut o relație destul de încordată cu mătușa sa, care a fost singura mamă pe care a cunoscut-o. Ea a scris în memoriile sale că mătușa ei era rece cu ea în timpul copilăriei.^[4] Adolescenta Maria era "plină de viață și foarte veselă" spunea sora mamei sale, Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei, "însă înclinată spre egoism și încăpățânare și destul de greu de controlat."^[5]

În 1905, la Kremlin, unchiul ei a fost ucis de o bombă în timpul Revoluției. Ambii copii au fost răvășiți emoțional, însă în mod special Dmitri, scria Elisabeta, care era îngrozit că va fi trimis să locuiască cu tatăl lui. "Dmitri pur și simplu suspină și se agață de mine".^[6] Potrivit jurnalului Marelui Duce Constantin Constantinovici, Paul n-a vrut să ia copiii de la Elisabeta.^[7]

CĂSĂTORIE ȘI DIVORȚ

Prințesa Maria, Prințul Vilhelm și Prințul Lennart, 1911.

Un an mai târziu, Maria s-a logodit cu Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland, al doilea fiu al regelui Gustav al V-lea al Suediei și al Victoriei de Baden. Inițial, Tatăl Mariei a refuzat să participe la nunta care a avut loc la Tsarskoye Selo la 3 mai 1908 din cauza faptului că Țarul a refuzat să permită soției lui să participe. În cele din urmă Paul a avut o oportunitate să vină în Rusia unde l-a întâlnit pe Vilhelm, care o făcea pe Maria "nebună de fericire."^[8] Maria și Vilhelm au avut un singur fiu: Lennart, Duce de Småland și mai târziu Conte Bernadotte.

La început, căsnicia a mers minunat. Maria a cumpărat o casă în Suedia, a adăugat suedeza celorlalte cinci limbi pe care le vorbea și a devenit populară suedezilor. Socrul ei, Gustav VI, aprecia "efervescența, șarmul și neconvenționalitatea ei."^[9] Ocazional se juca cu fiul ei; a scris o carte cu alfabetul ilustrat pentru Lennart care a fost ulterior publicată.^[9] Totuși, în cele din urmă, căsnicia s-a destrămat când Maria a descoperit că și la curtea Suediei erau tot atâtea restricții ca la curtea Rusiei iar soțul ei care era ofițer naval petrecea puțin timp cu ea.^[5] Maria își găsea soțul "rece, timid și nepăsător".^[9]

Cuplul a divorțat în 1914. Maria și-a lăsat fiul în custodia tatălui. Lennart a fost crescut la început de bunica paternă și și-a văzut mama rar în anii care au urmat. Într-un interviu, adultul Lennart spunea că mama lui a avut o relație distantă cu el și că nu știa să se poarte bine cu nepoții ei.^[10]

REVOLUȚIA ȘI EXILUL

Maria s-a întors în Rusia, unde locuia în apropierea fratelui ei Dmitri de care era profund atașată. Tulburat de intensitatea sentimentelor surorii sale față de el, Dmitri s-a distanțat, rănind-o puternic.^[11] În timpul Primului Război Mondial Maria a fost asistentă medicală la Pskov și a restabilit legătura cu tatăl ei, care avea trei copii. S-a îmbunătățit și relația cu mătușa ei pe care a vizitat-o regulat la mănăstirea la care Elisabeta se retrăsese.^[12]

Maria Pavlova

Când a aflat că Dmitri a participat la uciderea lui Grigori Rasputin la 17 decembrie 1916, fără să-i spună nimic despre complot, a fost îngrozită. "Pentru prima dată în viața mea", scria Maria, "fratele meu mi-a părut înstrăinat de mine și acest sentiment mi-a dat fiori."^[13] Maria a semnat o scrisoare alături de alți membri ai familiei imperiale, implorându-l pe Nicolae să revină asupra deciziei de a-l exila pe Dmitri pe frontul persic.^[14] Țarul a refuzat cererea. Exilul lui Dmitri a însemnat că el nu mai făcea parte dintre Marii Duci Romanovi.

S-a căsătorit cu cel de-al doilea soț, Prințul Serghei Mihailovici Putiatin, în septembrie 1917 la Pavlovsk. Împreună au avut un fiu, Prințul Roman Sergheievici Putiatin (1918 – 1919). Tatăl Mariei, Marele Duce Paul, a trecut la baptism la 18 iulie 1918 în aceeași zi în care fratele vitreg al Mariei, Prințul Vladimir Paley, și mătușa Elisabeta au fost uciși de bolșevici.^[15] Tatăl Mariei a fost arestat de bolșevici la sfârșitul lunii iulie 1918 și ucis la 30 ianuarie 1919.^[16]

Maria și cel de-al doilea soț l-au lăsat pe micul Roman Sergheievici în grija bunicilor și au părăsit Rusia, mergând întâi în România, la curtea verișoarei sale primare, regina Maria a României, și mai târziu la Paris, apoi la Londra. În 1919 a primit o scrisoare de la părinții soțului ei prin care îi spuneau că Prințul Roman Sergheievici a murit de o boală intestinală.

La Londra, Maria s-a întâlnit cu Dmitri. Primul ei an de exil a fost finanțat de bijuteriile cu care a scăpat din Rusia. Mai târziu, ea a deschis un magazin de cusut de calitate și de textile numit "Kitmir" la Paris, devenind un antreprenor de succes în industria modei pariziene. Și-a scris memoriile despre felul cum a crescut în Rusia.^[17]

Căsnicia cu Putiatin s-a destrămat în 1923 deși ea a continuat să-i ofere lui Putiatin și rudelor lui asistență financiară.^[18] În timpul exilului ei, a locuit în special în Germania, Suedia și Spania la invitația reginei spaniole. A trăit 12 ani în Statele Unite înainte să se mute în Argentina. A locuit la Buenos Aires și după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Europa.

A murit la vârsta de 68 de ani în orașul Konstanz din Germania de Vest și a fost înmormântată alături de fratele ei Dmitri, la o biserică din Mainau, posesiunea fiului ei Lennart.

·         1982: A murit tenorul Aurel Alexandrescu (n. 1903).

·         1983: Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,^[3] Ploiești, Regatul României – d. 13 decembrie 1983,^[3] București, RS România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.^[4]

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”^[5]. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu^[6] și Eugen Simion,^[7] un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă.^[8] Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni.^[8] Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

Activitatea literară

• 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea
• 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.
• 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).
• 1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
• 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
• 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și în tensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.^{[judecată de valoare]}
• 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
• 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
• 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.
• 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
• 1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
• 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.
• 1971 - Apar în Iugoslavia două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).
• 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
• 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
• 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
• 1975 - Obține pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9.
• 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.

Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.

• 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
• 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.

Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiți, traducător Ognean Stamboliev.

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște acest lucru decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani. Deci nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, cum sunt, de altfel, mulți scriitori.

• 1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.
• 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.
• 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
• În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
• 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.
• 1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.
• Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.
• 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
• 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.
• 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov,Sofia - colectia Ars Poetika apare O viziune a sentimentelor, traducere și prefață Ognean Stamboliev. Volum premiat de Uniunea traducătorilor din Bulgaria și Soros.
• 2012 - Reprezentat cu trei poeme (maximum) în Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (antolog și traducător Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

+ Ordinea cuvintelor - 300 poeme - traducerea,prefata si tabel cronologic de Ognean Stamboliev, ed Avangardprint, Bulgaria, 2013

Opere:

Volume antume publicate cronologic:

• Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă
• O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură
• Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului
• 11 elegii, 1966, Editura Tineretului
• Roșu vertical, 1967
• Alfa, 1967, Editura Tineretului
• Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură
• Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului
• Necuvintele, 1969, Editura Tineretului
• Un pământ numit România, 1969, Editura Militară
• În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu
• Poezii, 1970, Editura Albatros
• Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia
• Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia
• Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea
• Clar de inimă, 1973, Editura Junimea
• Starea poeziei, 1975, Editura Minerva
• Epica Magna, 1978, Editura Junimea
• Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros
• Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla
• Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească
• Oase plîngînd, 1982
• Respirări, 1982, Editura Sport-Turism
• Strigarea numelui, 1983, Editura Facla
• Antimetafizica

Nichita Hristea Stănescu
Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii și admiratorii poemelor sale — „Nichita, ce faci tu, Nichita?”, m-a întrebat îngerul
Date personale
Născut	31 martie 1933 Ploiești, România
Decedat	13 decembrie 1983 (50 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale[*] (hepatită)
Părinți	Nicolae Hristea Stănescu Tatiana Cereaciuchin
Căsătorit cu	Magdalena Petrescu Doina Ciurea Todorița (Dora) Tărâță

·         1984: A murit Vicente Aleixandre, poet spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură; (n. 1898). Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (n. 26 aprilie 1898 – d. 13 decembrie 1984) a fost un poet spaniol, membru al generației ’27, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1977). Principalele caracteristici ale poeziilor sale suprarealiste sunt: folosirea metaforei stranii, cultivarea versului liber și subtilitatea tehnicii. Motivația Juriului Nobel „pentru opera sa poetică creatoare, ce luminează condiția omului în Univers și în societatea actuală, reprezentând totodată o profundă înoire a tradițiilor poeziei spaniole dintre cele două războaie „
* 1987: George Acsinteanu (n. 13 iulie 1905, satul Panduri, comuna Frumușica-Acsintele (astăzi Axintele, județul Ialomița – d. 13 decembrie 1987, Sibiu) a fost un scriitor român. Fiul lui Constantin Acsinteanu, dulgher, și al Elenei (n. Costache Luca), țărancă, George Acsinteanu a urmat școala primară în satul natal, apoi liceul la București, Călărași și Odorhei. A urmat Facultatea de Litere și Drept la București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi. A condus revista Pan și a fost, între 1926 și 1930, secretar al cenaclului literar de pe lângă Institutul de literatură și bibliografie condus de Mihail Dragomirescu. A fost corector la Chemarea și Faclași secretar de redacție la Ilustrațiunea română.

A debutat editorial cu romanul Piatra neagră în 1930, prefațat de Liviu Rebreanu. În deceniul al patrulea a publicat mai multe volume de proză. A dus o viață agitată, cu practicarea unor meserii nu o dată antipodice: ucenic tinichigiu, tipograf, învățător, bibliotecar, redactor la Țara noastră, secretar literar la Radiodifuziune, servitor la o cârciumă din Călărași, atașat de presă, iar după 1944, văcar, referent tehnic la o gospodărie agricolă de stat și consilier juridic la Tulcea și Cernavodă.
Opera:

• Piatra neagră, București, 1930;
• Povestiri pentru îngerii pământului, București, 1932;
• Convoiul flămânzilor, București, 1935;
• Prințul Bărăganului, București, 1935;
• Copilul norilor, București, 1936;
• Escadrila albă, București, 1937; (Cartea a II-a apariție în 1942)
• Herculanele au răsărit din legendă, Sibiu, 1939;
• Rex Poeta Cotis, poem dramatic în versuri, prefațat de A. Rădulescu, Milano, 1976;
• Piatra neagră. Convoiul flămânzilor, romane, prefațate de Al. Piru, București, 1990.

* 1995: Emilian Coțaga (n. 10 august 1937, Alexandru cel Bun, jud. Soroca; d. 13 decembrie 1995, Chișinău) a fost un medic pediatru, specialist în problemele medicinei sociale, specialist de înaltă calificare în problemele medicinei sociale și managementului sanitar, medic pediatru de categorie superioară.

După școala generală și-a făcut studiile la Institutul de Medicină din Chișinău (1955-1960).

Activitatea profesională a început-o în calitate de medic-șef al spitalului sătesc din satul Gura Bîcului, raionul Anenii Noi.

După doi ani de activitate a plecat la Leningrad (azi Sankt Petersburg), la studii de doctorat în cadrul Institutului de Pediatrie (1962-1963). După finisarea studiilor revine la Chișinău și este numit medic-șef al Spitalului Clinic Republican pentru copii.

A contribuit la proiectarea și construcția Institutului de Cercetări Științifice în domeniul Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului. Concomitent cu activitatea de manager a desfășurat și activitatea de profesor și cercetare științifică. A publicat 42 lucrări științifice, a participat activ la pregătirea tinerilor specialiști, inclusiv la perfecționarea postuniversitară.

A fost membru al Societății Medicilor Pediatri din Moldova. Pentru muncă asiduă în domeniul ocrotirii mamei și copilului, Primăria Chișinău, în anul 1996 a atribuit numele E. Coțaga Spitalului Republican pentru copii, unde a lucrat 32 de ani.

·         2002: A murit reputatul economist român Costin Kiriţescu, specialist în probleme monetare şi financiare, membru titular al Academiei Române din 1992 (n. 1908, Bucureşti). S-a inscris la Facultatea de Drept a Universității bucureștene, al cărei licențiat a devenit în 1929 şi concomitent, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Industriale și Comerciale, pe care le-a terminat în anul 1930. A urmat şi cursurile Conservatorului de Muzică din București, dar a fost mai atras de problemele financiare și bancare. A făcut practică bancară la sediul central al Băncii Românești, precum și la două sucursale ale acesteia. În toamna anului 1930 a plecat la Berlin,  unul dintre cele mai mari centre financiare ale Europei din acel timp, pentru a obține doctoratul în economie. S-a înscris la cursurile de doctorat ale Universității berlineze şi concomitent, a făcut practică la Camera de Comerț Germano-Română din Berlin (1931-1934) și la una dintre cele mai însemnate bănci germane – Dresdner Bank (1932-1934). După absolvirea cursurilor de 4 ani (1930-1934) la Universitatea “Friedrich Wilhelm” din Berlin, in cadrul unei ședințe solemne i s-a înmânat diploma de doctor – în economie și filozofie – al acestei universități. Întors în ţară, a ocupat prin concurs un post la Banca Naţionalăa României, unde a parcurs relativ repede treptele ierarhiei bancare si a devenit referent I la Serviciul de studii al Bancii, unde a lucrat pana in anul 1952, cand comunistii au epurat personalul bancii, desfacând contractele de munca a 200 de salariati. A fost învinuit atunci de „deviationism de dreapta”. Dupa cateva luni de somaj a fost angajat ca pontator, apoi ca sef al Serviciului planificare la un atelier de tamplarie, mecanica si prefabricate din soseaua Pantelimon. Aici a lucrat timp de cinci ani (1952-1957). In anul 1957 a fost chemat la Institutul de Cercetari Economice al Academiei Române, unde a activat cu jumatate de norma pana în anul 1958. Dupa aceasta perioada, s-a întors la Ministerul Finantelor si la Banca Nationala a Romaniei, unde a fost solicitat. A lucrat ca specialist în cadrul acestor institutii din 1958 si pana la pensionare (1987). In anul 1958 a revenit in invatamant, de data aceasta la Catedra de Finante a Academiei de Studii Economice. De-a lungul timpului, in calitate de specialist al Ministerului Finantelor, a luat parte, de pilda in 1971-1972, la lucrarile de aderare a Romaniei la Fondul Monetar International si la Banca Mondiala, iar apoi, ca membru al delegatiei romane, la o serie de sesiuni anuale ale acestor institutii. A fost, de asemenea, invitat sa tina prelegeri la o serie de universitati si institute din Mannheim, Heidelberg, Dusseldorf, Viena, Linz, Washington, ca ambasador al scolii romanesti de economie. In anul 1981 a obtinut o bursa de trei luni la sediul Institutului Fondului Monetar International de la Washington. A realizat diverse studii intr-o serie de state, printre care Kenya (la Nord) si Jamaica (la Sud). Intors în Europa, a fost invitat de Institutul Dunarean-European de la Viena si de Institutul Federal pentru Colaborare Internationala de la Belgrad la manifestarile internationale organizate intre anii 1975-1988. Pentru meritele stiintifice si contributia în cercetarea economica romaneasca, a fost ales, in decembrie 1991, membru corespondent al Academiei Romane, iar in noiembrie 1992 membru titular al Academiei. In perioada 1991-1998 a ocupat functia de membru al Consiliului de administratie al Bancii Nationale a Romaniei. De-a lungul carierei sale, a indeplinit si alte functii, precum: consilier la Institutul National de Cercetari Economice, membru al Societatii Ateneului Roman, presedinte de onoare al Societatii Romane a Economistilor (SOREC), membru al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma. In anul 2001, la decernarea premiilor Bancii Nationale a Romaniei, i s-a acordat “Premiul special pentru intreaga activitate”. In data de 1 decembrie 2000, de ziua nationala a României, i-a fost oferit, de catre presedintele statului roman, Ordinul National „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce, pentru merite deosebite in cercetarea proceselor economice si in elaborarea strategiei de dezvoltare economica. Cea mai importantă lucrare a sa capitala este “Sistemul banesc al leului si precursorii lui”, în trei volume, aparute intre anii 1964-1971. Aceasta reprezinta o istorie a antecedentelor, a genezei si a functionarii sistemului monetar national al României, pana în zilele noastre.

·         2015: A  decedat Florin Manolescu, eseist, critic şi istoric literar, traducător şi profesor. (n. 11 ianuarie 1943, Bucureşti). S-a remarcat prin apropierea sa de literatura S.F., al cărei promotor a fost în anii ’80, iar mai apoi prin atenţia acordată literaturii exilului românesc, pe care a studiat-o timp de decenii, dar şi interferenţelor literaturii române şi germane cu alte domenii conexe. A fost membru în Colegiul de redacţie al revistei Caiete critice (de unde s-a retras în 1992) şi membru în Colegiul de redacţie al revistei Vatra. A primit premiul anual pentru critică literară –1967 (Premiul Junimea), acordat de revista Amfiteatru şi a fost membru activ și critic literar al fandom-ului din România. De asemenea,a condus, alături de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul „Junimea” al Facultății de Litere din București în ultima fază de activitate a acestuia (1986-1989). La începutul anilor ’90 a făcut parte din juriul care a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” și din juriile care au acordat premiile Uniunii Scriitorilor.

* 2016: Thomas Schelling, economist american, laureat Nobel (n. 1921)

2023: Anda Caropol, artistă teatru și film. 

• Actriță
• Născut(ă): 09.04.1939 la București
• Decedat(ă): 13.12.2023 la București

Absolventă Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) 1956 - 1960, clasa profesorului Pop Marţian, asistenţi Ion Cojar, Mihai Berechet, Horia Popescu, Cornel Todea. Actriță la Teatrul Național din Cluj (1960-1964), Teatrul Nottara din București (1964-2014).

---

Trivia

• Căsătorită cu actorul Ion Marinescu. Aveau același hobby - fotografia.

Sărbători

·         +) Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei; + Sf. M. Mc. Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; Sf. Mc. Lucia din Siracuza  (calendar ortodox)

Sf. Ier. Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693, Jovkva, Ucraina, în poloneză Zolkiew) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

·         România:

·         Ziua tipografului

·         Astăzi in România este: „Ziua Etniei Tătare”. A fost decisă printr-o lege a Parlamentului României din 2006, iar data a fost aleasă datorită faptului că, pe 13 decembrie 1917, Parlamentul tătarilor crimeeni a proclamat Republica Tătarilor Crimeeni şi a aprobat Constituţia statului.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A: PLĂCINTE

Ciuperci umplute (rece)

·       600 g ciuperci de mărime potrivită;

·       ½ pahar ulei;

·       1 – 2 linguri pătrunjel verde;

·       Sare;

·       Piper măcinat

Ciupercile se curăţă, se scot picioruşele şi se spală în mai multe ape.

Pălăriile se aşază într-o cratiţă şi se sărează fiecare în parte după care se pune individual ulei în fiecare pălărie.

Se acoperă cratiţa cu un capac şi se lasă la foc mic să se înăbuşe.

Picioruşele se toacă mărunt şi se înăbuşe într-o crăticioară cu puţin ulei şi sare.

Când sunt moi şi scăzute bine se iau de pe foc, se adaugă pătrunjelul tocat fin, piperul măcinat şi sare după gust.

Se lasă să se răcească.

La fel şi pălăriile.

Cu acest amestec se umplu pălăriile şi se pot servi reci.

 

B: SALATE

Salată franţuzească

·       500 g cartofi fierţi;

·       150 g morcov;

·       150 g ţelină;

·       150 g mazăre;

·       2 linguri pătrunjel fin tocat;

·       100 g castraveţi muraţi;

·       2 mere;

·       Oţet;

·       Sare;

·       Piper măcinat;

·       Zahăr;

·       2 linguri muştar;

·       1 ceaşcă maioneză de post;

·       2 linguri kechup

Se curăţă morcovii şi ţelina şi se taie cubuleţe.

Se fierb cu mazărea şi pătrunjelul în apă sărată, se scurg bine şi se pun într-un castron mare.

Se adaugă castraveciorii, cartofii şi merele tăiae cuburi.

Se adaugă muştarul, sarea, oţetul, piperul, maioneza de post şi kechupul şi se amestecă bine.

 

C: SOSURI

Nu e necesar să pregătim separat sos.

 

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de ciuperci

·       ¼ kg ciuperci;

·       1 morcov;

·       1 ţelină mică;

·       1 cartof;

·       1 ceaşcă orez;

·       1 ceapă;

·       1 legătură pătrunjel;

·       1 legătură leuştean

·       Sare;

·       1 linguriţă margarină sau ulei;

·       1 ½ l borş de putină

Se curăţă, se spală şi se taie zarzavaturile şi se pun într-o oală la fiert cu 1 l apă şi cu orezul.

Când sunt pe jumătate fierte se adaugă ciupercile tăiate felii şi fierte în prealabil.

Se adaugă borşul şi sarea.

Se mai lasă să clocotească, se potriveşte la gust şi se adaugă o linguriţă de margarină sau ulei şi verdeaţa fin tocată.

 

E: MÂNCĂRURI

Varză dulce călită

·       1 varză circa 1 kg;

·       1 ceapă;

·       1 ceaşcă ulei;

·       Piper;

·       Sare,

·       Mărar

După ce s-au scos cotoarele se taie varza fideluţă, se sărează şi se frământă puţin cu mâna.

Se pune peste ceapa călită în ulei, se adaugă puţină apă şi se lasă să scadă la foc mic.

Se sărează, se pune piperul şi mărarul tocat mărunt.

După preferinţă se poate adăuga zeama de la o lămâie.

 

F: DULCIURI

Chec cu cacao
• ¾ ceaşcă ulei;
• 2 1/2 ceşti zahăr;
• 2 ceşti apă rece;
• 3 linguri oţet;
• 6 linguri cacao;
• 1 praf sare;
• 2 vanilii;
• 4 ceşti făină;

* ½ ceaşcă nuci tăiate;
• 2 linguriţe bicarbonat;
• 1 linguriţă praf de copt
Se bate uleiul cu zahărul, se adaugă oţetul, apa, vanilia, făina în care se amestecă bicarbonatul şi praful de copt.
La sfârşit se adaugă sare şi cacao.
Se răstoarnă compoziţia în tava unsă şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor, la foc potrivit timp de 45 minute.

Se poate realiza şi la cuptorul de pâine tip My Home utilizând programul 10. După terminarea perioadei de creştere se goleşte compoziţia din cuva maşinii în cele două tăviţe. Se pun tăviţele pe stativ, iar acesta se introduce repede în maşină şi se continuă programul automat.
Când este copt se pudrează cu zahăr

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

GEORGE ȘTEPHĂNESCU

George Stephănescu
Date personale
Născut	13 decembrie 1843[1][2]  București, Țara Românească
Decedat	25 aprilie 1925 (81 de ani)[3][1][2]  București, România
Copii	Eugeniu Ștefănescu-Est
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor dirijor profesor de muzică[*]
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	operă
Modifică date / text

Timbru poștal românesc din 1963

Bustul în bronz a lui George Stephănescu (1843-1925), amplasat în fața clădirii Operei Naționale București. Sculptor Ion Lucian Murnu

Placă memorială aplicată pe casa din str. Pitar Moș din București, în care a locuit George Stephănescu

George Stephănescu (n. 13 decembrie 1843, București – d. 25 aprilie 1925, București) a fost un compozitor, pedagog și dirijor român.

CUPRINS

• 1Biografie și operă
• 2In memoriam
• 3Note
• 4Lectură suplimentară
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

BIOGRAFIE ȘI OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1843 se naște la București, George Stephănescu, fiu al Mariei (n. Crețescu) și al lui Mihail Hagi Stephan (sic; 1800-1870)^[4], negustor de origine aromână, președinte al Camerei apelative de comerț din București.

În casa părintească, încă de la o vârstă fragedă, George Stephănescu a început să se inițieze în muzică ajutat de mamasa care era pianistă și apoi de renumitul profesor Lorenz. Datorită talentului și vocației sale spre muzică, George Stephănescu a compus la numai opt ani „Carolina Polka” și la zece ani „Marșul triumfal”.

După terminarea cursurilor primare se înscrie la Colegiul Sf. Sava, unde, în afara orelor de curs, lua lecții cu profesorul Weineter. La 16 ani, când a absolvit liceul, numărându-se printre elevii premianți la învățătură, cunoștea deja patru limbi: franceza, italiana, germana și greaca.

În 1864 începe studiile la Conservatorul din București, în clasa profesorului Eduard Wachmann^[5].

După absolvirea Conservatorului cu premiul I și medalia de aur, George Stephănescu pleacă la Paris pentru a-și desăvârși cariera, și, grație talentului său remarcabil, devine în curând un elev strălucit.

Întors în țară în 1872, George Stephănescu ocupă prin concurs catedra de canto la Conservatorul din București, unde desfășoară o activitate prodigioasă în domeniul muzicii timp de patru decenii.

Sub directoratul lui Ion Ghica devine, în 1875, maestru-compozitor al Teatrului Național și director al orchestrei teatrului, funcție ce o deținea până în anul 1888.

În anul 1885, George Stephănescu înființează prima trupă de operă compusă numai din artiști români. Spectacolele de operă și operetă organizate de George Stephănescu, au adus în fața publicului: „Carmen”, „Bărbierul din Sevilla”, „Fra Diavolo”, „Faust”, „Traviata”, „Mignon”, „O noapte în Granada”, „Zâna albă”, creând astfel și o școală a genului, pentru publicul atunci în formare.

A studiat la Conservatorul din București cu Eduard Wachmann și la Conservatorul din Paris cu H. Reber (armonie), E. Auber și A. Thomas (compoziție). A fost profesor de canto la Conservatorul din București și dirijor al Teatrului național din București.

A fost inițiatorul reprezentațiilor de operă în limba română și fondatorul a trei societăți lirice premergătoare Operei române ("Mama soacră", "Cometa" și "Scaiul bărbaților").

A compus o dramă lirică, feeria muzicală "Sânziana și Pepelea", prima simfonie românească, Simfonia în la major, Uvertura națională, două sonate pentru pian și, respectiv, pentru violoncel și pian, un octet pentru coarde și suflători, un cvartet pentru coarde și unul pentru coarde, flaut și pian, lieduri, etc. Arhitectul Victor G. Stephănescu a fost fiul acestuia.

George Stephănescu a fondat în 1892 „Compania lirică română” care a dat o serie de spectacole în sala Teatrului Liric.

Folosind experiența înaintașilor George Stephănescu scrie „Uvertura Națională” - prima lucrare simfonică românească bazată pe melodii inspirate din folclor și „Simfonia în la major”, prima simfonie românească. În domeniul muzicii de cameră a scris „Octetul în sol major” și „Septetul în sol major”. De asemenea, a scris o serie de cântece cu acompaniament de pian pe versurile poeților: Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Al. Vlahuță, Traian Demetrescu, Iulia Hasdeu^[6].

Unul dintre cele mai cunoscute cântece pe care le-a compus George Stephănescu este „Mândruliță de la munte”, ca și melodiile cu caracter patriotic „Sus inima” pe versuri de George Coșbuc, „Marșul steagului”, „Cântec Eroic”. A scris apoi o seamă de romanțe și șansonete pe versuri de Victor Hugo și alții.

În genul muzicii corale, George Stephănescu a lăsat o serie de lucrări cu caracter istoric „Legenda lui Ștefan Vodă” - neterminată, lucrări pe versurile poeților clasici „Codrule, codruțule”, etc. Deosebit de interesant, este și corul a capella „Banul Mărăcine” inspirată de Vasile Alecsandri, iar din creația vocal-simfonică „Imnul Agrarienilor” și lucrarea cu caracter social „Visul sclavului”.

Muzica dramatică constituie un alt aspect al creației lui George Stephănescu care compune muzica unor piese ca „Oedip și Electra” de Sofocle, „Hamlet” de Shakespeare, a compus muzica la spectacolele renumite cum sunt „Căpitanul Negru” după Stoenescu, „Amilcar Barca” după Bengescu-Dabija, „Fata de la Cozia”, „Pygmalion”, „Cazacii și polonii”, „Răzvan și Vidra”, „Fântâna Blanduziei”, „Despot Vodă”, „Ovidiu” etc^[7].

O contribuție deosebită a adus-o și în domeniul operei și operetei. Muzica la operetele sale „Mama soacră”, pe text de Theodor Speranța și „Cometa” sunt apropiate ca factură de opera franceză. Dintre lucrările de mari proporții destinate scenei și care s-au bucurat de un mare succes a fost și „Sânziana și Pepelea” după feeria lui V. Alecsandri.

Pedagog de frunte al școlii muzicale românești, George Stephănescu are meritul de a fi lansat pe cântăreața româncă de renume mondial Hariclea Darclée cunoscută în marile metropole ale lumii sub numele de „Privighetoarea Carpaților”, ca și pe Rodica Nestorescu, care, în 1907, a făcut cunoscut cântecul românesc la „Scala” din Milano. Tot lui George Stephănescu îi datorează succesul în muzică baritonul A. Eliade, baritonul Gr. Alexiu, suprona Alexandra Gavala, tenorii Gabrielescu și Dumitrescu și mulți alții.

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• În fața clădirii Operei Naționale București se găsește un bust de bronz al lui George Stephănescu, realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu.
• Pe casa din str. Pitar Moș din București, în care a locuit George Stephănescu, a fost montată o placă memorială.
• În satul Căpățânenii Ungureni, comuna Arefu, județul Argeș se află casa în care a locuit compozitorul George Ștefănescu. Aceasta a fost construită din cărămidă, în 1873, după planurile compozitorului. Are un plan dreptunghiular cu un corp de dependințe, parterul fiind format din 6 camere, terasă de piatră și prispă, iar mansarda dintr-o singură cameră cu acces din terasă. Clădirea este declarată monument istoric, cu cod LMI AG-IV-m-B-13895, sub denumirea Casa Gheorghe Stephănescu. În fața casei se află o statuie a compozitorului George Stephănescu.^[8]

George Stephanescu, personalitate marcantă a culturii naționale și internaționale

IONEL PERLEA

Ionel Perlea
Date personale
Născut	13 decembrie 1900[1][2][3][4]  Ograda⁠(d), Ialomița, România
Decedat	29 iulie 1970 (69 de ani)[1][2][3][4]  New York City, New York, SUA
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor dirijor
Activitate
Studii	Universitatea de muzică si teatru din Leipzig[*],  Hochschule für Musik und Theater München[*]
Gen muzical	muzică clasică
Modifică date / text

Ionel (Jonel) Perlea (n. 13 decembrie 1900,^[1][2][3][4] Ograda^⁠(d), Ialomița, România – d. 29 iulie 1970,^[1][2][3][4] New York City, New York, SUA) a fost un dirijor și compozitor român, din tată român (Victor Perlea) și mamă germană (Margarethe Haberlein).^[5]

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Întoarcerea sa în România
• 3Note
• 4Legături externe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Între 1918 și 1923 studiază compoziția și dirijatul cu Anton Beer-Walbrunn în München și Paul Gräner și Otto Lohse în Leipzig.

La 17 octombrie 1919 dă primul concert la Ateneul Român din București, în dublă ipostază de interpret și compozitor. În 1926 Ionel Perlea obține Premiul de compoziție George Enescu pentru "Quartetul de coarde op.10".

În stagiunea 1927-1928 a fost angajat ca dirijor al Operei Române din Cluj. În anii 1929 și 1932 și 1936 și 1944 funcționează ca dirijor iar între 1929 și 1932 și 1934 și 1936 ca director muzical al Operei Naționale din București.^[6]

Anul 1945 îl găsește pe Ionel Perlea la pupitrul Operei din Roma. Succesul obținut determină conducerea de la Teatro alla Scala din Milano să-i ofere un angajament permanent la pupitrul acestei prodigioase scene lirice, care a însemnat consacrarea sa definitivă pe plan internațional.

Debutează în 1949 la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan și Isolda de Richard Wagner.

Apoi a fost un sezon cu San Francisco Opera Company, a fost dirijor invitat al Orchestrei Simfonice NBC" și director muzical al Grand Opera Festival din San Antonio, Texas în 1951.^[7]

La recomandarea lui Arturo Toscanini, care îl desemnează ca urmaș al său dăruindu-i propria baghetă, Ionel Perlea semnează un contract cu Connecticut Symphony Orchestra în anul 1955 și va rămâne acolo până în 1965^[8]. Urmând aceluiași Toscanini funcționează în perioadele 1952-1959 și 1965-1970 ca profesor de artă dirijorală la Manhattan School of Music din New York.

Din nefericire suferă un atac vascular cerebral cu paralizia parțială a brațului drept. Cu eforturi mari a învățat să dirijeze numai cu mâna stângă și a reușit o performanță memorabilă cu opera Tosca de Giacomo Puccini.

În 1969 Ionel Perlea dă ultimele sale concerte în București în Sala Palatului și la Ateneul Român.

În timpul carierei sale artistice a condus numeroase spectacole de operă în Viena, Paris, Buenos Aires, Florența, Chicago și a apărut la pupitrul unor prestigioase orchestre, în special în Statele Unite ale Americii.

Printre compozițiile sale se numără un concert pentru vioară și orchestră, piese de muzică de cameră, muzică simfonică. A lăsat numeroase înregistrări pe discuri din repertoriul simfonic sau de operă.

Ionel Perlea a încetat din viață la 29 iulie 1970.

Este de menționat faptul că Ionel Perlea a fost cumnatul lui Mircea Eliade. El a fost căsătorit cu Lizzete Cotescu, sora lui Georgette (Christinel) Eliade. Amândouă surorile provin pe linie de mama din familia Sendrea, una dintre cele mai vechi familii aristocratice din Moldova. Unicul copil al familiei Perlea este Jenica. Acesta trăiește în Franța.

ÎNTOARCEREA SA ÎN ROMÂNIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După decesul tatălui său, la 12 ani, Ionel Perlea pleacă în Germania cu mama sa. Din cauza războaielor mondiale, acesta nu a mai putut să se întoarcă deoarece statul român îl considera trădător. În 1969, Ionel Perlea se întoarce în România pentru a da 3 concerte și a revedea casa din Ograda. Casa memorială este inclusă pe lista monumentelor istorice din România (IL-II-m-B-14149), fiind administrată de Centrul Cultural „Ionel Perlea“ Ialomița.

TV IALOMITA - În vizită la Casa Memorială "Ionel Perlea"

Ionel Perlea Suita Spargatorul de nuci P.I.Ceaikovski) Dansul zanei Dragee

IOAN BOCȘA

Ioan Bocșa
Date personale
Născut	13 decembrie 1947, Oarda de Jos, Alba Oarda, Alba, România
Cetățenie	România
Ocupație	Solist vocal; Profesor universitar
Activitate
Origine	Oarda de Jos, Alba, România
Gen muzical	Muzică populară ardelenească
Case de discuri	Roton
Modifică date / text

Ioan Bocșa (n. 13 decembrie 1947, Oarda de Jos, Alba) este un solist de muzică populară ardelenească, profesor universitar în Cluj-Napoca.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Studii
• 3Cariera didactică
• 4Titluri de cântece ale lui Ioan Bocșa
• 5Discografie
• 6Filmografie
• 7Note
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ioan Bocșa s-a născut la 13 decembrie 1947, la Oarda de Jos, Alba.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ioan Bocșa este absolvent, în anul 1970, al Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima”^[1] din Cluj-Napoca.

CARIERA DIDACTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din anul 1994, Ioan Bocșa este conferențiar universitar la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, la Modulul de folclor al acestei Academii de Muzică. Actualmente, este profesor universitar în cadrul Academiei de Muzica „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca.

TITLURI DE CÂNTECE ALE LUI IOAN BOCȘA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este și solist de muzică populară ardelenească. Mai jos se află titlurile câtorva cântece ale lui Ioan Bocșa.

• Doru’ m-o purtat
• Ană, zorile se varsă
• Câte mândre-am avut eu

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Doru' m-o purtat (1990)
• Dorul meu pe unde trece (1992)
• Colinde (1993)
• Bună dimineața, nană (1994)
• Colinde și cântece populare românești (1994)
• Colinde transilvane I (1998)
• Ană, zorile se varsă (1999)
• Colinde transilvane II (2000)
• Colinde transilvănene (2001)
• Cîte mîndre-am avut eu (2002)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Balada pentru Munții Apuseni
• Colinde Transilvane 112 sunați sunați

Ioan Bocsa & ADDA - Ana, Zorile Se Varsa | LIVE @ O Data-n Viata

Ioan Bocşa şi Dumitru Fărcaş - Zis-o mama către mine (@TVR1)

VLADY CNEJEVICI

Vlady Cnejevici

• Compozitor
• Născut(ă): 13.12.1963 la Timişoara (Timiş)

Muzician în trupele Progresiv TM, Compact, Pasărea Colibri, Mircea Baniciu Band, Blue Workers. Compune muzică de film și colaborează cu regizorul Adrian Popovici.

Vlady Cnejevici la Muzică și Radio - 10 ianuarie 2021

MONICA ANDREEA ANDREI

.

Monica Andrei
Date personale
Născut	13 decembrie 1984  Braila, România
Ocupație	cântăreață
Activitate
Origine	România
Gen muzical	Pop
Ani de activitate	2001–prezent
Interpretare cu	Candy, Giulia Anghelescu
Modifică date / text

Monica Andreea Andrei (n. 13 decembrie 1984, Brăila) este o cântăreață română.

Monica a debutat în anul 1992 la Festivalul pentru copii „Șotron”, după care a colaborat cu TVR1 și TVR Iași, la emisiunile „Feriți-vă de măgăruș” și „Șapte note fermecate”.

A absolvit Școala Populară de Artă (secțiile orgă electronică și canto), a cântat cu Giulia Anghelescu și Andreea Antonescu în trupa „Flash”.

După plecarea Claudiei Pavel din trupa Candy, Monica Andrei a devenit membră a trupei Candy alături de Giulia Anghelescu și Selena Vasilache. Din anul 2006 Monica s-a dedicat unei cariere solo, fiind susținută de fostul impresar al trupei, Lucian Ionescu, reușind să scoată doar un singur videoclip, pentru piesa „Cherry Babe”. Insuccesul avut în țară o determină să încerce să se lanseze în străinătate.

În anul 2006, tatăl Monicăi l-a acuzat pe impresarul Lucian Ionescu că a convins-o pe Monica să pozeze goală și că s-a folosit de ea pentru a promova imaginea trupei, însușindu-și numai el onorariul.^[1]

Monica are un băiat numit Matei, viitorul fost sot a părăsind-o chiar înainte de nuntă .^[2][3]

ALBUME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Candy (2000)
• O Seară Perfectă (2001)
• De Vis (2002)
• Best Of Candy (2003)
• Poveste (2003)
• Clipa de Azi (2004)

Monica Andrei - Heartbeat Song | Auditiile pe nevazute | Vocea Romaniei 2016

SILVIA CLAUDIA SIMIONESCU - KARMEN

Karmen
Date personale
Nume la naștere	Silvia Claudia Simionescu
Născută	13 decembrie 1997 (23 de ani) București
Etnie	Romă
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Gen muzical	Pop   R&B
Instrument(e)	Flaut[1]
Ani de activitate	2015–prezent
Case de discuri	MediaPro Music * Universal Music Romania * ATOM Global Records
Modifică date / text

Silvia Claudia Simionescu,^[2] (n. 13 decembrie 1997, București) cunoscută sub numele de scenă Karmen, este o cântăreață de muzică pop și R&B din România. Aceasta este fiica lui Adrian Minune, un cunoscut cântăreț de manele.^[3] Primul single al artistei, „Domino”, a fost lansat în 2015. Doi ani mai târziu, Karmen a semnat cu casele de discuri ATOM și Global Records.^[1]

CUPRINS

• 1Carieră muzicală
• 2Viață personală
• 3Discografie
  • 3.1Single-uri
• 4Note
• 5Legături externe

CARIERĂ MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primul single a lui Karmen, „Domino”, a fost lansat în 2015.^[4] În 2017, Karmen a semnat cu Global Records, prima ei piesă alături de casa de discuri fiind „You Got It”.^[5] Versurile acesteia au fost scrise de Karmen împreună cu Achi, Ira și Alex Căliman.^[6] Piesa a fost licențiată în Turcia, Japonia și Polonia.^[7] Tot în 2017, Karmen a fost nominalizată pentru premiul „Best Pop Artist” din cadrul Elle Style Awards.^[8]

Single-ul „Lock My Hips”, lansat pe 16 mai 2018, a marcat prima colaborare a lui Karmen cu un artist internațional, Krishane.^[9] Piesa a ajuns pe locul 1 în Airplay 100,^[10] cea mai bună clasare a artistei în top.

VIAȚĂ PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Între 2016 și 2018, Karmen a fost într-o relație cu regizorul Bogdan Daragiu, cel care a regizat mai multe videoclipuri pentru piesele lansate de aceasta.^[11]

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Karmen (discografie)

Lansări
↙Discuri single	9
↙Videoclipuri	9

Single-uri[modificare | modificare sursă]

An	Single	Poziții	Album
		ROU
2015	„Domino”	—
	„S.O.S”	—
	„Șah Mat” (feat. Phelipe)	—
2016	„O Baladă” (feat. Doddy)	—
2017	„You Got It”	—
	„Minte-mă”	—
	„Viciul Meu” (feat. Achi)	—
	„Shake It”	—
2018	„Lock My Hips” (feat. Krishane)	1[12]

Karmen - Cântăreață ( Lock my Hips)

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

MUSICA QUE YA NO SE OYE EN LAS RADIOS - Grandes Éxitos De Los 50, 60 y 70 - Melodías Del Recuerdo

TEATRU/FILM 

ZAHARIA BÂRSAN

Zaharia Bârsan
Date personale
Născut	11 ianuarie 1878  Sânpetru, Brașov, România
Decedat	13 decembrie 1948 (70 de ani)  Cluj, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor poet
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Modifică date / text

Zaharia Bârsan (n. 11 ianuarie 1878, Sânpetru, Brașov, România – d. 13 decembrie 1948, Cluj, România) a fost scriitor, poet, dramaturg și director de teatru român. A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director.^[1]

Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915).^[2]

CUPRINS

• 1Operă
  • 1.1Scrieri
  • 1.2Traduceri
• 2Referințe, note
• 3Legături externe

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Scrieri[modificare | modificare sursă]

• Visuri de noroc, București, 1903;
• Ramuri, Budapesta, 1906;
• Poezii, București, 1907;
• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;
• Nuvele, București, 1909;
• Însir'te mărgărite, 1911;
• Sirena. Jurământul, Beiuș, 1912;
• Nuvele, București, 1914;
• Se face ziuă, București, 1914;
• Ca mâini va bate ceasul!, București, 1915;
• Trandafirii roșii^[3], București, 1915;
• Furtuna. Cu toții una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;
• Poezii, București, 1924;
• Domnul de rouă, București, 1938;
• Scrieri, ediție îngrijită de Cornel Simionescu și Aurora Pârvu, prefață de Cornel Simionescu, București, 1969.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Oscar Wilde: Salomeea, București, 1907.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

NAE LEONARD

Nicolae Leonard
Date personale
Născut	13 decembrie 1886  Galați, România
Decedat	24 decembrie 1928 (42 de ani)  Câmpulung, Argeș, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț de operă artist de înregistrare[*]
Activitate
Studii	Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

"Prințul Operetei" - Nae Leonard

Nae Leonard (n. 13 decembrie 1886, Galați – d. 24 decembrie 1928, Câmpulung) a fost un tenor, supranumit „Prințul operetei”. Fiul mecanicului de locomotivă gălățean Constantin Nae și al Carolinei Schäffer, soția maistrului său. La Galați există Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard”.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Volume despre Nae Leonard
• 3Bustul lui N. Leonard
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1886, 13 decembrie - Se naște la Galați Leonard Nae, viitorul tenor.
• 1887, martie - Încetează din viață Carolina Schäffer, mama sa.
• 1887, octombrie - Constantin Nae părăsește Galațiul și, împreună cu fiul său, se mută în Buzău.
• 1888, ianuarie - Constantin Nae se recăsătorește cu Elena și se mută în casa ei din "ulița de peste linie" din Buzău.
• 1888, martie - Constantin Nae își cere transferul la depoul CFR din Buzău.
• 1893 - Nae Leonard începe școala primară.
• 1893, decembrie – Premiantul Nae Leonard, cu coroniță pe cap, este pus să cânte și să recite la serbarea școlară cântecelul Șoldan Viteazul, al lui Vasile Alecsandri. Serbarea a avut loc la Teatrul Moldavia unde micuțul „artist" pășea țanțoș pe scenă, în costum de dorobanț, purtând pușca pe umăr și având pe cap o căciulă fumurie cu pană de cocoș într-o parte. După alte strofe și crâmpeie de proză, Leonard își încheia monologul făcând câteva mișcări copilărești, după cum cerea rolul. Apoi, cu un salut hotărât de adevărat ostaș, micul dorobanț își bomba pieptul, își punea pușca pe umăr și, făcând o întoarcere reușită, pornea spre fundul scenei, în aplauzele entuziaste ale întregului public spectator, format din profesori, părinți, elevi și rudele acestora. Prima apariție pe scena de la Moldavia din Buzău a fost primul succes pe care Leonard l-a obținut, de copil, în teatru.
• 1897 - Nae Leonard a absolvit cele 4 clase la Școala Primară nr. 1 din Piața Dacia, Buzău.
• 1897 - Nae Leonard se înscrie la liceul "Al. Hâjdeu" (denumit mai târziu "B.P. Hașdeu"). Leonard învăța foarte ușor limba franceză, memoriza la perfecție textele și muzica de operă și operetă. Avea pasiune și pentru vioară, începând să ia lecții cu profesorul buzoian N. Athanasiu.
• 1899, primăvara – Leonard, alături de prietenul său Maximilian, începe seria plimbărilor prin parcul "Crâng" din Buzău.
• 1900, vara – Se stinge din viață, în urma unei boli de piept, Elena, cea de-a doua mamă a lui Nae Leonard.
• 1900 – Constantin Nae, devenit între timp șeful depoului CFR Buzău, își pregătește mutarea în Capitală.
• 1900, august – Constantin și fiul său, Leonard, ajung în București locuind în casa bunicii lui Leonard situată lângă fabrica de bere "Luther".
• 1900, toamna – Leonard devine intern la Institutul Ottescu din Calea Dorobanților 16-18.
• 1916 – Este distribuit într-un nou rol în opera „Werther”, cu care va avea un nou succes. Din păcate tot acum fosta trupă Grigoriu începe să se destrame. Soția sa pleacă în Moldova, odată cu începerea primului război mondial, tenorul rămânând la București, unde o va cunoaște pe cea care avea să-i devină a treia soție, Dora Stauermann.
• 1920 – Pe 19 ianuarie se creează Sindicatul artiștilor dramatici și lirici. Sala „Teatrului Liric” este luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian și Leonard se stabilește, în cele din urmă la Timișoara, unde va cunoaște câteva succese, dar din nefericire sala va fi mistuită de flăcări. Trupa va întreprinde turnee la Arad și Oradea.
• 1922 – Trupa se mută din nou la București, dar din cauza declinului operetei, nu va înregistra succese răsunătoare, iar Maximlian se retrage cu totul din trupă, intrând în cea a soților Bulandra.
• 1924 - Leonard se îmbolnăvește. Va primi două propuneri de angajament din Franța și pleacă la Paris, unde este angajat în urma unei audiții.
• 1925 – Are loc debutul la Lyon, în „Baiadera”, reprezentând un mare succes. Se reîntoarce în țară, dar nu reușește să relanseze opereta pe meleagurile bucureștene, fiind rechemat în Franța, unde va începe turneul în orașul Marsilia. Bolnav, cu frisoane și temperatură, Leonard va juca de parcă nu a avut nimic, având un succes fulminant. Urmează o serie de 40 spectacole de mare succes susținute la Marsilia, cu săli arhipline.
• 1926 – Cântă la Paris, la „Mogador”. Revine la București, unde pune în scenă opereta „Contesa Maritza”, dar nu va avea decât 10 spectacole cu succese îndoielnice. Starea sănătății sale se înrăutățește.
• 1928 – Joacă la „Alhambra” în opereta „Fritz”. Dă 50 de spectacole la rând, iar datorită sănătății sale, face tot mai greu față, are accese de tuse chiar pe scenă, iar la ultimul spectacol se prăbușește pe scenă, iar spectacolul se suspendă. Este internat într-un sanatoriu și nu după multă vreme este transportat la Câmpulung, unde locuia acum tatăl său.

Bustul lui N. Leonard realizat de Oscar Han în 1929

Pe 24 decembrie se stinge din viață, în casa tatălui său, pe când asculta la gramofon, placa pe care era imprimată o arie din „Contesa Maritza”, interpretată de el.

VOLUME DESPRE NAE LEONARD[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• *** - "N. Leonard, o viață romantică. Copilăria, iubirile și succesele marelui artist"
• Th. Bălan - "Leonard", ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R, București 1961, 1965
• Stelian Ionescu-Angel - "Astă seară cîntă Leonard", ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R, București 1970
• Gaby Michailescu - "Leonard, soldatul de ciocolată", ed. Muzicală, București 1984

BUSTUL LUI N. LEONARD[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Bustul tenorului Nae Leonard, realizat de către sculptorul Oscar Han în 1929, prin colectă publică organizată de ziarul “Rampa”, a fost ridicat în parcul Kiseleff din București.^[1]

Nae Leonard - aria „Zi-i, țigan” din opereta „Contesa Maritza” (Tassilo)

NAE LEONARD CREOLA.wmv

,,Supranumit „Prinţul operetei”, Nicolae Leonard sau Nae Leonard, fiul mecanicului de locomotivă gălăţean Constantin Nae şi al vienezei Carolina Schäffer, soţia maistrului său, s-a născut la 13 decembrie 1886, la Bădălani, Galaţi. La scurt timp, mama moare (n.n., martie 1887). Mecanicul de locomotivă uită repede graţiile Dunării albastre… Se recăsătoreşte (n.n., cu Elena din Buzău şi se mută în casa ei din „uliţa de peste linie”). Într-o bună zi însă, datorită serviciului, Constantin Nae se mută cu familia la Buzău. Angajat să deservească linia ferată particulară Buzău-Nehoiaş” (Gaby Michăilescu, Leonard, soldatul de ciocolată, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984).

În decembrie 1893 premiantul de şcoală primară Nae Leonard, cu cununiţă pe cap, este pus să cânte şi să recite la serbarea şcolară cântecelul Şoldan Viteazul, al lui Vasile Alecsandri. Serbarea a avut loc la Teatrul Moldavia unde micuţul „artist” păşea ţanţoş pe scenă, în costum de dorobanţ, purtând puşca pe umăr şi având pe cap o căciulă fumurie cu pană de cocoş într-o parte. După alte strofe şi crâmpeie de proză, Leonard îşi încheia monologul făcând câteva mişcări copilăreşti, după cum cerea rolul. Apoi, cu un salut hotărât de adevărat ostaş, micul dorobanţ îşi bomba pieptul, îşi punea puşca pe umăr şi, făcând o întoarcere reuşită, pornea spre fundul scenei, în aplauzele entuziaste ale întregului public spectator, format din profesori, părinţi, elevi şi rudele acestora. Prima apariţie pe scena de la Moldavia din Buzău a fost primul succes pe care Leonard l-a obţinut, de copil, în teatru.

Intră la liceul „B.P.Haşdeu”

Termină clasele primare în 1897 şi intră la liceul „Al. Hâjdeu” (denumit mai târziu „B.P.Haşdeu”). Aici învăţă foarte uşor limba franceză, memora la perfecţie textele şi muzica de operă şi operetă. Avea pasiune şi pentru vioară, începând să ia lecţii cu profesorul buzoian N. Athanasiu. În 1900 se stinge din viaţă, în urma unei boli de piept, Elena, cea de-a doua mamă a lui Nae Leonard. Împreună cu tatăl său ajunge în Bucureşti, locuind în casa bunicii lui Leonard situată lângă fabrica de bere „Luther”. Constantin Nae îşi dă băiatul la un pension, renumitul Institut Otescu, din Calea Dorobanţi. Gălăţeanul-buzoian descinde aici într-un mediu propice artelor. Este luat repede de iureş, aproape ca într-o întrecere. I se dă cu dragă inimă! Chiar îi place, începe să se pasioneze. Remarcă cum Anton (Tony) Bulandra, băiatul farmacistului de la Târgovişte, mai mare ca el cu câţiva ani, îşi tot „repară” dicţiunea – e cepeleag – cu metoda meşterului său de la Conservator, Nottara. E atent la „vocalizele” lui Demetrescu de Sylva, care ia lecţii de canto cu profesorul de la liceul Matei Basarab, Tache Popescu.

La vârsta de 16 ani, îşi câştiga singur banii

La 16 ani reuşeşte să intre în trupa lui Nicu Poenaru, cu doi lei pe zi. ,,Era în 1903, la Focşani şi angajat tenor în cor leagă prietenie cu un alt corist brăilean, George Niculescu, bas. Amiciţia lor a venit de la faptul că amândoi fiind săraci nu-şi puteau permite luxul de a trage la hotel, aşa cum făceau alţii din trupă, şi şi-au închiriat o cămăruţă amărâtă la Moritz-dulgherul. Încep în cor – opereta Pericola. La 1 ianuarie 1904 trupa Poenaru era la Iaşi. …Cortina se ridică la Sidoli cu De-aş fi rege. Renumitul Băjenaru în rolul Zephoris. Nume cotate ilustrează şi restul principalelor partituri: Margareta Dumitrescu, viitoarea Margareta Dan, Pepy Mohr, Leontina Ioanid, Alexandru Bărcănescu, Iosif Klein. Între începători, buni la de toate: Demion, Gheorghiu-Klampas, Caretaş-Vermont, Cristescu Piele-lungă, George Niculescu, Leonard” (Gaby Michăilescu, Leonard, soldatul de ciocolată, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984). ,,Primele spectacole sunt un dezastru. Sala era goală. Şi următoarele. După o iarnă cumplită,în primăvară se întorc trişti la Focşani. Din nou eşec. Trupa se destramă. Leonard rămâne cu Poenaru. Din prima seară: lovitură! Le revine câte 1 leu şi 50 de bani fiecăruia… Şi tot aşa, seară de seară, întreaga lună cât joacă la şantan. Zile calme, asigurate, în care Leonard are răgazul să împrumute de la Poenaru noianul sfaturilor meseriei de artist (…) Suflă vânt de nebunie cu el şi şcolăriţele, din cursul superior, încep să-l urmărească, de frumos ce e! Una din ele, Roro, îşi imploră părinţii, s-o ia la şantan… Ajunge să-l cunoască. Fata e de vis; petală de floare, sărutată de zefir, în zi însorită. Se încinge între tinereţele lor superbe o iubire pătimaşă, în care sărutările fac mai mult decât vorbele… înlănţuirile le lunecă prin primăvara despletită oprind admiraţia trecătorilor de-a lungul străzilor“ (Gaby Michăilescu, Leonard, soldatul de ciocolată, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984). În 1904 Al .P.Marinescu îl distribuie în rolul unui bătrân, în Fetiţă dulce. Cântăreţ şi actor în plin, dovedeşte supremă maturitate. Leonard nu mai are ce să aştepte; doar triumful! E mare de la început. Succes după succes. Din cauza programului extrem de solicitant şi din cauza unei pneumonii, în 1910, tenorul Nicolae Leonard e la un pas de moarte. La un moment dat se răspândeşte chiar vestea că „prinţul operetei“ – adulat de toate categoriile de public, nu doar de femei – a murit. Ţara e cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, se află că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard e asediat, la propriu, de scrisorile fanilor. Cele mai multe pline de recunoştinţă, de mulţumiri Domnului. În 1916 este distribuit într-un rol în opera „Werther”, cu care va avea un nou succes. Soţia sa pleacă în Moldova, odată cu începerea primului război mondial, tenorul rămânând la Bucureşti, unde o va cunoaşte pe cea care avea să-i devină a treia soţie, Dora Stauermann. Pe 19 ianuarie 1920 se creează Sindicatul artiştilor dramatici şi lirici. Sala „Teatrului Liric” este luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian şi Leonard se stabileşte, în cele din urmă la Timişoara, unde va cunoaşte câteva succese, dar din nefericire sala va fi mistuită de flăcări. Trupa va întreprinde turnee la Arad şi Oradea (Este vorba despre Compania lirică Grigoriu. Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi tânărul tenor Nicolae Leonard. Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg. Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Otetelişanu rămâne sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care dă dovadă, ansamblul reuşeşte să impună opereta, timp de câţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti. După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. La puţin timp, în 1913, moare. Trupa nu se destramă însă şi continuă să joace pe scena de la Otetelişanu în timpul verii, iarna făcând turnee sau jucând la Teatrul Liric).

Se mută din nou la Bucureşti

În 1922, trupa se mută din nou la Bucureşti, dar din cauza declinului operetei, nu va înregistra succese răsunătoare, iar Maximlian se retrage cu totul din trupă, intrând în cea a soţilor Bulandra. Leonard se îmbolnăveşte în 1924, an în care va primi două propuneri de angajament din Franţa şi pleacă la Paris, unde este angajat în urma unei audiţii, În 1925 are loc debutul la Lyon, în „Baiadera”, reprezentând un mare succes. Se reîntoarce în ţară, dar nu reuşeşte să relanseze opereta pe meleagurile bucureştene, fiind rechemat în Franţa, unde va începe turneul în oraşul Marsilia. Bolnav, cu frisoane şi temperatură, Leonard va juca de parcă nu a avut nimic, având un succes fulminant. Urmează o serie de 40 de spectacole de mare succes susţinute la Marsilia, cu săli arhipline. Cântă la Paris (1926), la „Mogador”. Revine la Bucureşti, unde pune în scenă opereta „Contesa Maritza”, dar nu va avea decât 10 spectacole cu succese îndoielnice. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte. În 1928 joacă la „Alhambra” în opereta „Fritz”.

Se stinge din viaţă la Câmpulung!

Dă 50 de spectacole la rând, iar datorită sănătăţii sale, face tot mai greu faţă, are accese de tuse chiar pe scenă, iar la ultimul spectacol se prăbuşeşte pe scenă, iar spectacolul se suspendă. Este internat într-un sanatoriu şi nu după multă vreme este transportat la Câmpulung-Muscel, unde locuia acum tatăl său. Pe 24 decembrie 1928 se stinge din viaţă, în casa tatălui său, pe când asculta la gramofon, placa pe care era imprimată o arie din „Contesa Maritza”, interpretată de el.

POEZIE

NICHITA STĂNESCU

O parte mai puțin cunoscută a biografiei poetului:

Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, fiind botezat cu prenumele bunicului dinspre mamă, de origine rusă, Nikita Cereaciukin. A avut trei soţii, prima oară însurându-se la doar 18 ani.

Viitorul poet a mai primit şi numele bunicului dinspre tată, Hristea, la începuturile sale literare semnând chiar Hristea N. Stănescu. În 1952, în ultimul an de liceu, el s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu. Cei doi aveau să fie şi colegi la Facultatea de Filologie, dar relaţia s-a destrămat după doar un an. În 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate, de care avea să divorţeze oficial abia două decenii mai târziu. Asta în ciuda faptului că încă din 1964 a cunoscut- o pe una din marile lui iubiri, poeta Gabriela Melinescu – relaţie ce a durat până în 1970 – fără a se însura cu aceasta.

În 1978, o întâlneşte pe Todoriţa (Dora) Tărîţă, cu 23 de ani mai tânără decât el, care-i va inspira creaţia ultimilor ani. Patru ani mai târziu, în iulie 1982, cei doi se căsătoreau, la scurtă vreme poetul înfiind- o pe Mirela, sora mai mică a Dorei. În 13 decembrie 1983, Nichita trece la cele veşnice, cu organismul grav afectat de ciroză hepatică.

Poetul Nichita Stănescu a murit pe 13 decembrie 1983, la vârsta de 50 de ani. Cel considerat cel mai mare poet român al secolului XX n-a avut urmaşi. Puţină lume ştie însă că el a fost tatăl legal al unei fete pe care a adoptat-o. Iar Mirela, fetiţa de atunci, era chiar sora ultimei soţii a poetului, Dora.

Genial, admirat şi adulat ca nimeni altul încă din timpul vieţii, Nichita Stănescu a rămas în amintirile celor care l-au cunoscut şi cu patima ucigătoare pentru alcool. Recunoaşterea internaţională a lui Nichita a determinat-o pe Elena Ceauşescu să facă un gest mai puţin obişnuit, să-i trimită la uşă ministrul Sănătăţii pentru o consultaţie.

„Relaţia“ lui Nichita cu alcoolul este una de notorietate. Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului au povestit despre consumul impresionant din garsoniera poetului, despre admiratorii care veneau în vizită cu sticle de votcă şi palincă, dar şi despre sumele cheltuite pe băutură de Nichita, până la 2.500 de lei pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu era de aproximativ 1.000 de lei. Dar, în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare. Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, povesteşte despre Nichita prozatorul Ştefan Agopian.

Ultima soţie a poetului, Dora, i-a convins chiar prietenii să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de ei împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita. Poetul avea deja ciroză în acea perioadă, iar oaspeţii care intrau în casa lor şi care veneau, aproape invariabil, cu o sticlă de votcă, erau percheziţionaţi de Dora. Nichita reuşea să înşele mereu vigilenţa soţiei şi îşi pitea sticlele în pendulă sau în cutia televizorului.

Din aceeaşi perioadă datează şi un episod interesant, povestit de un alt prieten al poetului, Mircea Gociman. „Nu a făcut analfabeta numai lucruri reprobabile şi unul din exemple este întâlnirea soţilor Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, când tovarăşa l-a întrebat pe Nichita cum se mai simte cu sănătatea. În perioada respectivă, Nichita chiar se simţea rău, fiindcă îşi maltratase ficatul nu numai cu vodcă, dar şi cu multe altele mai ales prin extenuare fizică, însă i-a răspuns tovarăşei că se simte bine şi i-a mulţumit pentru grija care i-o arată, la care ea a replicat că ştie că nu se simte bine deloc şi o să dea dispoziţii să fie tratat. Nichita a luat-o ca pe un gest de politeţe şi se mira că a avut timp să pună pe cineva să se intereseze de starea sănătăţii lui“, povesteşte Mircea Gociman pe site-ul personal, în care un capitol important este dedicat amintirilor cu Nichita.

Nichita a primit în perioada imediat următoare mai multe invitaţii de la diverşi medici să facă un consult serios, dar nu le-a dat curs, chiar dacă ultimele două au venit din partea celebrului profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din vremea aceea. Într-o dimineaţă, Nichita s-a trezit cu Eugeniu Proca la uşă care i-a spus că a venit să-i facă un tratament pentru ficat, fiind trimis personal de tovarăşa, care nu poate fi refuzată.

„A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec:«Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»“, povesteşte Mircea Gociman.

Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturajul lui şi în această perioadă vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe pentru a nu fi deranjat. Tratamentul a costat pe vremea aceea (1979-1980) vreo două milioane, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin.

„Părerea mea bazată numai pe intuiţie este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani“, mai spune Mircea Gociman.

Cu toate acestea, crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit în 1981. Doi ani mai târziu, întors în Bucureşti după nunta unor prieteni din provincie, a început să simtă dureri atroce de ficat şi a fost dus la spital, unde s-a stins din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum îşi aminteşte un alt prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“, a povestit poetul. Maestrul Johnny Răducanu, legat de o prietenie strânsă cu Nichita, avea un mod neobişnuit de a-l comemora. Meargea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici“.

Nichita Hristea Stănescu
Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii și admiratorii poemelor sale — „Nichita, ce faci tu, Nichita?”, m-a întrebat îngerul
Date personale
Născut	31 martie 1933 Ploiești, România
Decedat	13 decembrie 1983 (50 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (hepatită)
Părinți	Nicolae Hristea Stănescu Tatiana Cereaciuchin
Căsătorit cu	Magdalena Petrescu Doina Ciurea Todorița (Dora) Tărâță
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, eseist
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică 1957 - 1983
Mișcare/curent literar	neomodernism
Specie literară	poezie
Operă de debut	1960 - volumul Sensul iubirii
Opere semnificative	„O viziune a sentimentelor”, „În dulcele stil clasic”, „11 elegii”, „Necuvintele” „Operele imperfecte” „Noduri și semne”
A influențat pe[ascunde] Valeriu Pantazi
Note
Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”
Membru post-mortem al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,^[2][3] Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983,^[2][3][4] București, România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.^[5]

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”^[6]. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu^[7] și Eugen Simion,^[8] un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

CUPRINS

• 1Familia
• 2Educație
• 3Viața personală
• 4Activitatea literară
• 5Premii literare
• 6Operele lui Nichita Stănescu
• 7Prezență în antologii
• 8Citate referitoare la condiția poetului
• 9Aprecieri critice despre Nichita Stănescu
  • 9.1Ștefan Augustin Doinaș
  • 9.2Alexandru Condeescu
  • 9.3Eugen Barbu
• 10In memoriam
• 11Note
• 12Referințe critice
• 13Legături externe

FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu

EDUCAȚIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

VIAȚA PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă.^[9] Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni.^[9] Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.^[9]

ACTIVITATEA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea
• 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.
• 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).
• 1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
• 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
• 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și în tensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.^{[judecată de valoare]}
• 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
• 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
• 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.
• 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
• 1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
• 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.
• 1971 - Apar în Iugoslavia două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).
• 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
• 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
• 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
• 1975 - Obține pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9.
• 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.

Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.

• 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
• 1979 - Lansează volumul de poezii Operele imperfecte.
  

Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiți, traducător Ognean Stamboliev.

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște acest lucru decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani. Deci nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, cum sunt, de altfel, mulți scriitori.

• 1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.
• 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.
• 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
• În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
• 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.
• 1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.
• Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.
• 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
• 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.
• 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov,Sofia - colectia Ars Poetika apare O viziune a sentimentelor, traducere și prefață Ognean Stamboliev. Volum premiat de Uniunea traducătorilor din Bulgaria și Soros.
• 2012 - Reprezentat cu trei poeme (maximum) în Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (antolog și traducător Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

+ Ordinea cuvintelor - 300 poeme - traducerea,prefata si tabel cronologic de Ognean Stamboliev, ed Avangardprint, Bulgaria, 2013

PREMII LITERARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor
• 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele
• 1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire
• 1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor)
• 1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”
• 1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna
• 1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă)

OPERELE LUI NICHITA STĂNESCU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Volume antume publicate cronologic:

• Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă
• O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură
• Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului
• 11 elegii, 1966, Editura Tineretului
• Roșu vertical, 1967
• Alfa, 1967, Editura Tineretului
• Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură
• Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului
• Necuvintele, 1969, Editura Tineretului
• Un pământ numit România, 1969, Editura Militară
• În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu
• Poezii, 1970, Editura Albatros
• Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia
• Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia
• Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea
• Clar de inimă, 1973, Editura Junimea
• Starea poeziei, 1975, Editura Minerva
• Epica Magna, 1978, Editura Junimea
• Operele imperfecte, 1979, Editura Albatros
• Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla
• Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească
• Oase plîngînd, 1982
• Respirări, 1982, Editura Sport-Turism
• Strigarea numelui, 1983, Editura Facla
• Antimetafizica

PREZENȚĂ ÎN ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – Versiune bilingvă română/engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător principal) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5
• Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English language edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666

CITATE REFERITOARE LA CONDIȚIA POETULUI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” ^[10]
• „Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic.” ^[11]
• „Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.” ^[12]
• „A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă".
• „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”^[13

POEZII:

De dragoste

Ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mâna ei luminoasa

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat si pe sine

cum atirna pe ceafa scaunului.

Eu mă inec în lumine

si scrisnesc în crugul anului.

Ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rid,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine mă infatiseaza pe când

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

în lumea fioroasa

de sub ceresc.

Poveste sentimentală

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des. 

Eu stateam la o margine-a orei,

tu - la cealalta,

ca doua toarte de amfora. 

Numai cuvintele zburau intre noi,

inainte si inapoi. 

Virtejul lor putea fi aproape zarit,

si deodata,

îmi lasam un genunchi,

iar cotul mi-infigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinata

de caderea vreunui cuvint,

ca pe sub laba unui leu alergind. 

Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,

inainte si inapoi,

si cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, intr-un virtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput. 

Emotie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,

ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,

ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,

si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le-nec în mare.

Suier luna si o rasar si o prefac

intr-o dragoste mare.

MIHAIL CRUCEANU

Sari la navigareSari la căutare

Mihail Cruceanu
Date personale
Născut	13 decembrie 1887
Decedat	7 iulie 1988 (100 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

Mihail Cruceanu (n. 13 decembrie 1887 – d. 7 iulie 1988) a fost un poet român.

S-a născut la Iași ca fiul al doctorului Mihail Cruceanu și soției sale Ecaterina (născută Petrovanu). A urmat liceul la Ploiești și Pitești, obținându-și diploma în 1906 la Liceul Saint Sava din București. Cruceanu s-a înscris la Universitatea din București, unde a luat licență în drept (1911) și literatură și filozofie (1913). Ulterior a predat la liceu la Alexandria, Craiova și București. Și-a făcut debutul poetic în Revista literară în 1904. Deși s-a asociat cu cercul lui Alexandru Macedonski, el a fost mai aproape de grupul Vieața Nouă al lui Ovid Densusianu. Primul său volum publicat a fost Spre cetatea zorilor din 1912. Între 1911 și 1913, a intervievat o serie de figuri culturale; acestea includeau Macedonski, Densusianu, Alexandru Vlahuță, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Dimitrie Anghel, Ioan A. Bassarabescu și Mihail Dragomirescu. Recenziile care au publicat opera sa includ Farul, Vieața Nouă, Sărbătoarea eroilor, Versuri și proză, Revista celorlalți, Flacăra, Adevărul literar, Îndreptar, Românul, Zorile, Revista Funda pentru Regale, Luceafărul, Viața Românească și România Literară.^[1]

Cruceanu a intrat în mișcarea muncii în 1919 și s-a alăturat Partidului Comunist Român la fondarea sa din 1921, deținând diverse funcții de conducere. Partidul a fost interzis în 1924, el fiind arestat și încarcerat cu diferite ocazii pentru activitatea sa politică. După Lovitura de stat de la 23 august 1944 și legalizarea Partidului Comunist, el a continuat să fie activ pe plan social și politic. Din 1950 până în 1970, a fost profesor la facultatea de limba și literatura română a Universității din București. De asemenea, a ocupat funcția de președinte la București al Societății de Științe Filologice.^[1]

Poezia simbolistă a lui Cruceanu a apărut în Altare nouă (1915), Fericirea celorlalți (1920) și Lauda vieții (1945); ultimul a avut atingeri realiste socialiste. Antologia din 1968 Versuri a reînviat un poet al cărui mediu și expresii aparțineau la începutul secolului XX. Opera de proză din 1924 Povestiri pentru tine a fost o incursiune în literatura fantastică; Perpessicius a comentat stilul său sigur și ideile unui „lirism esențial”. Memoriile sale, publicate în 1973 ca De vorbă cu trecutul, au inclus o serie originală de amintiri.^[1]

BIBLIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Spre cetatea zorilor, Târgoviște, 1912
• Altare nouă, Târgu Jiu, 1915
• Fericirea celorlalți, Craiova, 1920
• Povestiri pentru tine (schiță proză fantastică), București, 1924
• Lauda vieții, București, 1945
• Poezii alese, București, 1957
• Versuri, București, 1968
• Al. Dobrogeanu-Gherea, with Fl. Tănăsescu, București, 1971
• Pălării și capete, București, 1972
• De vorbă cu trecutul, București, 1973
• Poeme alese, Craiova, 1974
• Poeme, București, 1985
• Lauda vieții, ed. F. Firan, Craiova, 1987
• Scrieri în proză, ed. C. Mohanu, București, 1987

POEZII:

Anii dragi de altădată

Din buchetul viu de roze trei petale parfumate,

Albe ca o-nchipuire, au cazut usor pe masa,

Au cazut ca doua pleoape albe si catifelate,

Obosite de-asteptare pe-a visarilor terasa.

Au cazut ca niste brate albe, fine, decoltate,
Ce-ntr-o seara de uitare s-au lasat de doruri prinse, $i in ploaia grea de ginduri au ramas infiorate,
Inspre tarrrai cine stie caror ispitiri intinse.

Au cazut cum cade-o foaie alba dintr-o carte veche.
Ce pastreaza-n scoarte roase o poveste de iubire ;
A citit-o-n alte vremuri, strinsi alaturi, o pereche,
Si cu-o lacrima a-nchis-o, cu-n suspin sau cu-o privire.

Au cazut ca niste clape albe si evocatoare

De-amintiri ce dorm in suflet ca-ntr-o cripta grea de zid.

Ce bat, una cite una, ritmul clipei trecatoare,

Si cind cad, in noi, porti grele, porti de marmura deschid.

Au cazut ca niste fluturi albi cu aripile-ntinse,
Din gradinile inflorite, unde anii ne-au ramas.
Ce vint rece, fara mila, sau ce degete le-atinse,
Cind petalele usoare scuturatu-s-au din vas ?

Zborul clipelor trecute ca un tremur lung de pleoape
Desteptara amintirea cald-a gesturilor tale,
Si deodata, fara veste, te-am simtit de mine-aproape,
Trecind degetele-ti albe printre albele petale.

Au cazut usor ca fulgii albi ce tremura in zare,
Alungati de-o mina-ascunsa, ce-i arunca si-i resfira,
Reci, pareau ca strabatuse golul tarilor polare, .Si se-oprira drept in suflet, unde razele murira.

Au cazut ca niste fluturi albi cu aripile-ntinse,
Din gradinile inflorite, unde anii ne-au ramas.
Ce vint rece, fara mila, sau ce degete le-atinse,

Cind petalele usoare, scuturatu-s-au din vas ?

Muritor

Soseste-un timp cind simti incet cum mori,

Cind tot trecutu-i ca un cos de flori,

Pe care l-ai uitat linga-o fintina.

Si daca-ntinzi banuitor o mina,

Nu-ti amintesti nici unde l-ai uitat,

Nici daca l-ai avut cu-adevarat.

Dar ratacind pe drumul nimanui,

Simti vie, doar atit, aroma lui.

Cit l-ai purtat, ai risipit din el
Ici un buchet, colo un firicel.
Mini patimase, brate calde-ntinse,
Ochi plini de doruri, de-ntrebari aprinse,
Si buze lacome de soapte ce-ntirzie,
Au rupt mereu din el viata vie
Si-au insirat in juru-ti, ca-ntr-un vis,
Un iad de patimi linga-un paradis.
Iar cind, acum, asculti taceri ciudate,
Cind fiecare dintre ele bate

Si intra si te cheama si te duce

Cind ochii rid, iar bratele stau cruce,

Se-aduna-n juru-ti zilele de-alt'data,

Si inima ti-o simti indepartata,

Tirita-ntr-o gradina,-n ploaie,-n vint,

Cu-alei de intuneric si pamint.

Pe ele calci usor, te-afunzi in ele.

Simti cit sint de intinse si de grele.

Nu te grabesti, caci nu mai e tirziu,

Nu te-nfiori, caci si pustiu-i viu.

Nu mai doresti, caci nu mai esti al tau.
Dar tot iubesti si vei iubi mereu.
Si tot calcind razor dupa razor
Cu pasii tai eterni de
Dumnezeu,
Nu mai regreti nimic, — nimic nu-i rau,

Decit ca nu poti fi iar muritor

Sufletul odăii mele

Sufletul odaii mele ce din vis s-a desteptat

A zimbit prin abajurul lampii ce ardea pe masa.

Pe tapete si pe cadre flori de umbra-a desenat,

Iar perdelelor, in cute, le-a dat luciu de matasa.

Sufletul odaii mele asta-seara mi-a vorbit,
Evocind speranta calda si dorintele nebune
Ale clipelor ce altii inainte-mi le-au trait
Cei ce stiu de mult ca viata nemiloasa te supune.

Sufletul odaii mele ca din basme mi-a soptit
Dragi cuvinte de iubire, ce-au facut sa infioare
Inimele celor cari ca-ntr-un filtru s-au topit —
Cei ce stiu demult acuma ca si dragostea chiar moare.

Sufletul odaii mele, tremurind, a suspinat.
Tremurau atitea lacrimi in suspinul lor incet !
Toti plinsesera in viata citi cu viata s-au luptat.
Toti, ce poate dorm acuma parasiti, far-un regret.

Sufletul odaii mele m-a privit ca doi ochi reci.
Si in jurul meu tacerea grav scanda suflarea-mi vie.
Miine din odaia-aceasta voi pleca.
Ce grozavie !
Voi fugi nebun !

Sau poate voi ramine-n ea pe veci.

DIMITRIE BARILĂ - MITROPOLITUL DOSOFTEI

Mai multe imagini

Dosoftei
Date personale
Nume la naștere	Dimitrie Barilă
Născut	26 octombrie 1624  Suceava, Moldova
Decedat	13 decembrie 1693 (69 de ani)[1]  Żółkiew, Coroana Regatului Poloniei⁠(d), Polonia-Lituania
Cetățenie	Moldova
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot scriitor poet traducător
Funcția episcopală
Modifică date / text

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693,^[1] Żółkiew, Coroana Regatului Poloniei^⁠(d), Polonia-Lituania, în poloneză Zolkiew) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

CUPRINS

• 1Viața
• 2Lucrări tipărite
• 3Lucrări în manuscris
• 4Psaltirea în versuri
• 5Alte lucrări
• 6Note
• 7Legături externe

VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Casa Dosoftei din Iași

Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă.^[2]

A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 - 1660) și Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 - 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673.^[3] Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski.^[4] „Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în care întâlnim elemente care amintesc foarte bine ritmul și sistemul de rimă al poporului, poate fi socotită ca începutul poeziei scrise a românilor”.^[5] Până în depărtate locuri au răzbătut psalmii în versuri ai lui Dosoftei, și mulți, în ceasuri de tristețe, au repetat versurile-i frumoase de plângere (N. Iorga, op. cit.):

„ La apa Vavilonului,

Jelind de țara Domnului Acolo șezum și plînsem,

La voroava că ne strînsem

De te-aș putea uita-te,

Ierusalime cetate...””

A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

LUCRĂRI TIPĂRITE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
• Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683)
• Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român)
• Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri
• Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări
• Viața și petriaceria sfinților, 4 volume Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrastul, Maxim Margunios) și slave

LUCRĂRI ÎN MANUSCRIS[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.

Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688. În timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrată fragmentar (154 de versuri); începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).

La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din grecește în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli, Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri^[6].

PSALTIREA ÎN VERSURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ioan Bianu, Psaltirea în versurĭ (întocmita de Dosofteiŭ, Mitropolitul Moldoveĭ, 1671-1686) publicată de pe manuscrisul original și de pe edițiunea dela 1673, București, LVI +520 p., 1887
• N. A. Ursu, Dosoftei. Psaltirea în versuri. 1673. Ediție critică de..., Iași, 1974, LX + 1165 p.
• N. Ursu, Dosoftei. Opera. I. Versuri, Ediție critică de .... Studiu introductiv de Al. Andriescu, București, 1978, Cl + 544 p.
• Augustin Z. N. Pop, Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuți, 1944, 45 p.
• R. Ciocan, La genese du Psautier de Dosithee, în Balcania", VII, 2, 1944, p. 428-446
• Pr. Niculae Serbănescu, O sărbătoare a cărții românești: Trei sute de ani de la apariția Psaltirii în versiuni a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în BOR, an. XCI, 1973, nr. II - 12, p. 1216-1237
• Gavril Istrate, Limba română literară în „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei, în MMS, an. L, 1974, nr. 9 - 12, p. 777 - 799

ALTE LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Imaginea lui Dosoftei pe o marcă poștală din Republica Moldova

• Dan Simonescu, Dosoftei traducător din dramaturgia universală, în rev. “Manuscriptum",an.III, 1972,nr. 3, p. 28-41
• N. A. Ursu, Versuri ale Dosoftei atribuite lui Miron Costin, în LR, an. XXIII, 1974, nr. 2, p. 137-152
• C. Lacea, Untersuchtun uber Sprache der „Viața și petrecerea sfinților" des metropoliten Dosoftei, în vol. G. Weigand, Jahresbericht des Institute fur rumanische Sprache zu Leipzig, 5, 1898, p. 51- 144
• Pr. Scarlat Porcescu, Psaltirea de-nțăles, Iași, 1680, în MMS, an. LVI, 1980, nr.6 -8, p. 605-610
• Pr. Niculae Șerbănescu, Trei sute de ani de la tipărirea la lași a „Psaltirii de-nțăles a Sfintului Împărat proroc David de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 11-12, p. 1159-1172
• D. Pușchilă, Molitvelnicul Iui Dosoftei. Studiu asupra limbii, în An. Acad. Rom., M.S.L., s. II, t. 36, București, 1915, p. 1 - 114;
• Pr. Paul Mihail, Molitvelnicul mitropolitului Dosoftei - 1681. La împlinirea a 300 de ani de când a fost tipărit, în MMS, an. LVII, 1981, nr. 4-6, p. 315 - 333
• Pr. Paul Mihail, Gravură originală românească: Molitvelnicul mitropolitului Dosoftei din 168l, în MMS, an. XXXIII, 1991, nr. 10-12, p. 640-651
• Dosoftei, Dumnmezeiasca Liturghie, Ediție critică de N. A. Ursu, Iași, 1980, LIX + 352 p.
• Pr. Ioan Ionescu, Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei, în GB, an. XXXVIII, 1979, nr. 9- 10, p. 995-1015
• Nestor Vornicescu, Mitropolitul Dosoftei traducător și editor al unor texte patristice, în MMS, an. L, 1974, nr. 9-12, P. 748-752
• Nestor Vornicescu, Scrieri patristice și post patristice în preocupările mitropolitului Dosoftei, în MO, an. XXVI. 1974, nr. 9 - I 0, p. 718 -731
• Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică, în BOR, an. XCII, 1974, nr. 11-12 p. 1350-1375
• Nestor Vornicescu, Dosoftei mitropolitul Moldovei apărător al epiclezei euharistice, în BOR, an. XCV, 1977, nr. 7-8, p. 717-753
• Ion Radu Mircea, Dosoftei, un rapsod al istoriei, în „Manuscriptum”, an. VII, 1976, nr. I , p. 37-46
• N. A. Ursu, Debutul literar al lui Dosoftei, în LR, an. XXVI, 1977, nr. 6, p. 607-620
• N. A. Ursu, Alte traduceri necunoscute din tinerețea lui Dosoftei, în LR, an.XXVII, 1978,5, p. 495-507;
• Doru Mihăescu, Une version roumaine d'Herodote au XVII-e siecle, în RESEE, t. XVI, 1978, nr. 3, p. 529-541 și nr. 4, p. 745-770
• Antologia Dosoftei, 1624-1693. Bibliografie, București, 1974, XXX + 102 p. (tipărit de Bibl. Centrală; Univ. București)
• Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, 1979, p. 296-302 (bogată bibliografie)
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981, p. 93-111; (ed a II-a, București, 1994, p. 94-112)
• Preot Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, București, 1984, p. 190 - 204
• Dosofteiŭ, mitropolitul Moldoveĭ, 1671-1686: Psaltirea in versuri publicata de pe manuscrisul original și de pe edițiunea dela 1673, Ioan Bianu, Academia Română, 1887
• Versuri poloneze necunoscute în opera Mitropolitului Moldovei Dosoftei, Ștefan Ciobanu, Editura "Bucovina" I.E. Torouțiu, 1940

POEZII:

Imnuri

STIH

[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]

Ai, Onisifore, cai la bună fugă

Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.

STIH

[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]

La viaţa de veci Matrona-i spodobită,

C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.

STIH

[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]

Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,

Ceia ce să-nchină la dumnezăi de lemne.

STIH

[PENTRU SFINŢII HRISTOFOR ŞI MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]

Negrí-nşelăciunea Mavra, tăiaţ de lance,

Şi cu Hristofor, vede pre Hristos cu pace.

STIH

[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]

Micşor Ioan de pre stat să are,

Ce la Dumnezău are cinste mare.

Stihuri

"Capul cel de buâr a hiarî vestitî,

Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.

Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,

Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî

De pre chip să vede buârul ce-i place

C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace

Domnul Duca vodî de la Hs. are

agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,

Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî

a lui Hs. maică îi da sprijineală."

Psalmul 50

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,

Cu milostivirea cea bogată,

Şi pentru a ta ieftinătate

Să mă curăţăşti de răutate.

Şi mai cu de-adins de rău mă spală

Şi mă limpezeşte de greşală.

Că eu îm ştiu a mea fărălege

Şi răul mieu nainte-mi ce merge.

Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,

De-am făcut răutăţ denainte.

Cuvintele tale te-ndireaptă

La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,

Aplecat de maică-mea-n păcate.

Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,

De-ţ arăţ pre mine bunătatea,

Şi cu taine ce nu să pot spune

Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.

Cu izopul tu mă ocropeşte

Şi mă scaldă de mă curăţeşte.

Să hiu spălat şi alb ca omeţii,

Să mă bucur şi eu cu direpţii

De veşti bune şi preacuvioase,

Şi să-mi bucuri mişelele oase.

Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă

De greşele ce-am făcut, cu greaţă,

Şi de câte-am lucrat fără lege,

Cu milostivirea ta le şterge.

Inemă curată tu-m zideşte

Şi duh dirept în zgău îm noieşte.

Nu mă urni din svânta ta faţă,

Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă

Să nu-l depărtez de cătră mine,

Ce să-m dai bucurie cu bine,

Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.

Şi să-m dai şi duh de biruinţă,

Ca să-nvăţ pre cei fără de lege

Cătră căile tale s-alerge,

Să să-ntoarcă de pre răutate

Cătră a ta svântă bunătate.

Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,

Cu mântuinţa ta de mă strânge.

Şi cu adevarata ta-mpreună

Limba mea să-ş facă voaie bună.

Şi buzele mele, Doamne svinte,

Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,

Să dea veste fără de sâială

În tot locul de svânta ta fală.

Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,

Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.

Lui Dumnezău jărtva ceea place

Cu sufletul înfrânt ce s-a face.

Inema cea zdrobită şi frântă

La Dumnezău nu va fi de smântă.

Şi cu a ta, Doamne, bună vrere

Sionului să-i faci mângâiere,

S-aibă de toate părţile pace,

Pănă zidiuri nalte să vor face

Pregiur Ierusalim cetate,

Să scripască dar şi bunătate.

Atunci jărtve direpte ţ-vom face.

Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,

Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,

Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.

HEINRICH HEINE

Christian Johann Heinrich Heine
Heinrich Heine, pictat de Moritz Daniel Oppenheim
Date personale
Nume la naștere	Heinrich Heine
Născut	13 decembrie 1797 Düsseldorf, Germania
Decedat	17 februarie 1856, (59 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*][1][2]
Cauza decesului	Saturnism
Părinți	Samson Heine Betty ( Peira ), născută Geldern
Frați și surori	Charlotte (1800 - 1899), Gustav (1803 - 1886), Maximilian (1804 - 1879)
Căsătorit cu	Mathilde Heine[*] (din 1841)[3]
Naționalitate	Germania, origine evreiască
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman  Confederația Germană  Franța[4]
Ocupație	poet, eseist, jurnalist, critic literar
Locul desfășurării activității	Hamburg[5]
Limbi	limba germană limba franceză
Studii	Universitatea din Göttingen, Universitatea din Bonn, Universitatea Humboldt din Berlin
Activitatea literară
Activ ca scriitor	prima jumătate a secolului al XIX-lea
Mișcare/curent literar	romantism, socialism utopic
Specie literară	poezie, eseu, foileton
Opere semnificative	„Buch der Lieder, Reisebilder", „Germany. A Winter's Tale", „Atta Troll", „Romanzero"
Influențe[ascunde] Salomon Heine, Gustav Heine von Geldern
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Placă memorială pe casa în care a locuit Heinrich Heine la Köln în perioada 1807-1814

Placă memorială pe şcoala în care a învăţat Heinrich Heine la Köln

Mormânt la Cimitirul Montmartre, divizia 27

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797,^[6][7][1][8] Düsseldorf, Sfântul Imperiu Roman^{[9][7][3][10]} – d. 17 februarie 1856,^{[2][7][3][10]} Paris, Al Doilea Imperiu Francez^{[11][7][2][10]}) a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Göttingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland (Germania tânără).

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Piața Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit și lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Auf Flügeln des Gesanges
• Gedichte, 1821
• Lyrisches Intermezzo, 1822 (Intermezzo liric)
• Tragödien, nebst einem lyrischen Intermezzo, 1823
• Reisebilder, 1826-31 (Imagini de călătorie)
• Die Harzreise, 1826 (Călătorie în Harz)
• Ideen, das Buch le Grand, 1827
• Englische Fragmente, 1827
• Buch der Lieder, 1827 (Cartea cântecelor)
• Französische Zustände, 1833
• Zur Geschichte der neueren schönen Literatur in Deutschland, 1833
• Die romantische Schule, 1836
• Der Salon, 1836-40
• Über Ludwig Börne, 1840
• Neue Gedichte, 1844 - (Poezii noi)
• Deutschland. Ein Wintermärchen, 1844 - (Germania, o poveste de iarnă)
• Atta Troll. Ein Sommernachtstraum, 1847 (Atta Troll. Visul unei nopți de iarnă)
• Romanzero, 1851
• Der Doktor Faust, 1851
• Les Dieux en Exil, 1853
• Die Harzreise, 1853 (Călătorie în Harz)
• Lutezia, 1854
• Vermischte Schriften, 1854
• Letzte Gedichte und Gedanken, 1869
• Sämtliche Werke, 1887-90 (7 Vols.)
• Sämtliche Werke, 1910-20
• Sämtliche Werke, 1925-30
• Werke und Briefe, 1961-64
• Sämtliche Schriften, 1968

POEZII:

Afară-i noapte, plouă, ninge! - Heinrich Heine

Afară-i noapte, plouă, ninge!
Pe cer aleargă repezi nouri;
Ah, unde-i strălucesc iubitei,
Pe vrea asta, ochișorii?...

O văd lipită de fereastră,
În cămăruța-i solitară;
Cu ochii-ntunecați în lacrimi
Privește viscolul de-afară...

Când doi își zic adio - Heinrich Heine

Când doi își zic adio,
De mâini cu drag se strâng
Și plâng amar, oftează
Amar, și iarăși plâng.

Ci noi la despărțire
N-am plâns și n-am oftat,
Și lacrimi și suspine
Pe urmă ne-au aflat.

Traducere St. O. Iosif

Imagini de vis - Heinrich Heine

Un vis tulburător, cumplit,
M-a fermecat și m-a-ngrozit.
Mai văd frânturi din visul meu
Iar inima-mi se zbate greu.

Parcă-o grădina se făcea…
Voios, dam să mă plimb prin ea.
Privit de flori, simțeam în zi
Nestăvilite bucurii.

Și păsări ciripeau în cor
Senine cântece de dor -
Și-un soare rosu, auriu
Smălțase flori în licăr viu.

Mireasma ierbii sui-n vânt,
Văzduhu-adie lin și blând.
E totul zâmbitor și pur
În frumusețea dimprejur.

În câmp de flori, în fața mea
Un puț de marmură albea
Clătind un alb veșmânt, aici
O mândră fată se ivi.

Un dulce chip, un chip de rai,
Cu ochii blânzi, cu păr bălai;
Iar chipul ei mi s-a părut
Străin - și totuși cunoscut.

Spăla copila mea de zor
Și-un cântec îngâna ușor:
"Curgi, tu apă, curgi din plin,
Spală-mi pânza cea de in !"

Mă-ndreptai încet spre ea
Șoptind: "Ia spune-mi, fata mea,
Tu, mândră cum o alta nu-i:
Acest veșmânt o fi al cui ?"

"Fii gata ! Ăst veșmânt de tort
Va fi camașa ta de mort !"
Abia vorbise fata - și
Ca spuma totul se topi.

De vraja visului răpit,
În codru des m-am pomenit.
Copacii sa-nălțau spre cer;
Stăteam îngândurat, stingher….

Auzi ! Din funduri de păduri,
Ce sunet surd, ca de securi !
Zoresc prin crâng, răzbat pieziș,
Și iată-mă-ntr-un luminiș.

În verde crâng, în fața mea,
Un vechi stejar se înalța -
Și iată ! Mândra, iar și iar,
Cioplea în trunchiul de stejar.

Cu barda-n trunchi tot dând și dând
Îngâna fata mea un cânt:
"Toporașule-topor,
Fă un scrin încăpător !"

Și iar m-apropiai de ea
Șoptind: "Ia spune-mi, fata mea,
Copilă mândra ca-n povești:
Tu scrinul cui îl meșterești ?"

Rosti grăbita: "E târziu !
Fac pentru tine un siciu !"
Abia vorbise fata - și
Ca spuma totul se topi….

Și se făcea apoi că sunt
Pe un pustiu, pustiu pământ
Și nu știu cum s-a întâmplat
Că stam acolo-nfiorat….

Când tocmai dam să mă desprind,
Văd parcă-o dungă-n zari albind.
Mă-ndrept spre ea, mă-ndrept grăbit -
Și iată ! Chipul ei vrăjit.

Cât poți vedea, sta dalbă, ea,
Săpând adânc cu o cazma.
Nu cutezam spre ea să cat:
Frumoasă - dar m-a-nfiorat.

Săpând adânc, săpând de zor,
Un cânt ciudat îngâna-ușor:
"Sapă, sapă cu tăiș,
Groapa-n lat și în lungiș !"

Mă-ndreptai încet spre ea
Șoptindu-i: "Spune-mi, fata mea,
Copilă minunată, zi:
Cu-această groapă ce-o fi ?"


Rosti grăbită: "Fii bărbat !
O groapă rece ți-am săpat !"
Abia vorbise fata - și
Deodată groapa se lărgi,

Și când zăresc al gropii fund,
Simt reci fiori cum mă cuprind,
În bezna de mormânt deschis
Mă prăbușesc - și sar din vis.

traducere: Christian W. Schenk