MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 22 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 1135: Ștefan al Angliei a devenit rege al Angliei.

· 1603: Mahomed al III-lea Sultan al Imperiului Otoman moare și este succedat de fiul său Ahmed I.

· 1769: Al doilea război chino-birman, se încheie cu un armistiţiu incomod pentru China. China sub împăratul Qianlong a lansat patru invazii in Birmania (Myanmar) între 1765 şi 1769. Războiul, care a costat viata a peste 70.000 de soldati chinezi şi a patru comandanţi, este descris ca fiind razboiul de frontieră cel mai dezastruos purtat de dinastia Qing şi cel care a asigurat independenţa Birmaniei.

· 1790: Cetatea turceasca Izmail de la Dunare, este luată cu asalt şi capturata de armatele rusesti comandate de Suvorov. Forțele otomane din interiorul cetății au apărat cu disperare cetatea până la capăt, refuzând ultimatumul rușilor. Garnizoana turcească era formată din 35 de mii de soldați. Dintre aceștia, circa 26.000 au fost uciși, iar 9.000 au fost luați prizonieri. Rușii au avut aproape 4.000 de soldați morți și 6.000 de răniți. Înfrângerea a fost văzută ca o catastrofă în Imperiul Otoman, în timp ce în Rusia victoria a fost glorificată în primul imn național al țării, Să sune tunetul victoriei !. În 1792, prin Tratatul de la Iasi cetatea este cedată Turciei, care are obligația de a o demola.

· 1807: Este votata in Congresul Statelor Unite, la initiativa presedintelui Thomas Jefferson, Legea Embargoului care interzicea comerțul cu țările europenee. Embargoul a fost impus ca răspuns la încălcările neutralitatii SUA de catre Anglia, in timpul razboaielor napoleoniene, cand navele comerciale americane au fost sechestrate si incarcaturile confiscate de catre marina de razboi britanica.

· 1849: Execuția lui Fiodor Dostoievski este anulată în ultima clipă.

· 1864: Orașul american Savannah, important centru al rezistenței sudiste este ocupat de yankeii comandați de generalul W.T.Sherman

· 1885 fizicianul german Wilhelm Konrad Röntgen a efectuat prima radiografie, cea a mîinii soţiei sale. Savantul german a descoperit razele X pe 8 noiembrie a aceluiaşi an. Începînd din 1897, radiologia era inclusă în curicula de studii la majoritatea facultăţilor de medicină din ţările Europei. Totuşi la acea vreme radiologii nu cunoşteau despre riscul iradierii cu raze X şi nu se protejau de actiunea acestora.

· 1894: În Franța începe „afacerea Dreyfus", când Alfred Dreyfus a fost acuzat de trădare.

· 1904: are loc demisia Guvernului liberal din România, condus de Dimitrie A. Sturdza. Totodată se formează noul Guvern conservator (fără junimişti), prezidat de Gheorghe Grigore Cantacuzino.

· 1927: S–a înființat Societatea de Difuziune Radiofonică din România (în prezent Societatea Română de Radiodifuziune)

· 1989: Revolutia Romana a dus la schimbarea regimului comunist. Dupa o noapte insangerata pe strazile Bucurestiului, muncitorii de pe marile platforme au ocupat inca de dimineata Piata Universitatii. Cu putin inainte de ora 10.00, Nicolae Ceausescu a convocat, in sediul C.C. al PCR, ultima sedinta a CPEx. El a anuntat ca, datorita situatiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei si a hotarat sa instituie starea de necesitate in intreaga tara. Despre generalul Vasile Milea, care a fost gasit impuscat cu putine minute in urma in sediul Comitetului Central, fostul dictator a afirmat ca a fost un tradator de tara. Putin dupa ora 10.00, postul de radio a anuntat introducerea starii de necesitate in intreaga tara, printr-un decret semnat de Ceausescu. Cetatenii – conform decretului – nu aveau voie sa se intruneasca in grupuri mai mari de 5 persoane. In ciuda interdictiilor, situatia a inceput sa se precipite in toata Romania unde au izbucnit proteste anticomuniste. In Capitala, manifestantii stransi in fata sediului C.C. al PCR au fortat usile si au patruns in cladire, determinandu-l pe Ceausescu sa fuga cu un elicopeter de pe acoperis. La orele amiezii, la radio si televiziune s-a transmis vestea fugii dictatorului, ceea ce a provocat valuri de bucurie in intreaga tara. Sute de romani au iesit pe strazile marilor orase pentru a saluta caderea regimului comunist. In aceeasi zi a fost constituit Frontul Salvarii Nationale (FSN), din Consiliul de conducere al acestuia facand parte 39 de persoane. Ion Iliescu a citit la posturile de radio si televiziune “Comunicatul catre tara al Consiliului FSN”, care avea ca principale obiective: instaurarea unui sistem democratic si pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere in luna aprilie 1990; separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat. Armata a trecut de partea demonstrantilor insa acest lucru nu a impiedicat varsarea de sange si in zilele urmatoare ale revolutiei.

· 1989 - A fost deschisă Poarta Brandenburg din Berlin, simbolul unităţii germane. Imediat după aceea, au fost deschise şi graniţele dintre cele două state germane.

· 1990: Lech Wałęsa depune jurământul ca președinte al Poloniei.

· 2008: Emil Boc devine prim-ministrul României.

Nașteri

· 244: S-a nascut la Salona, pe coasta Dalmată, imparatul roman Diocletian; (d. 3 decembrie 311). Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, a fost imparat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. A incercat sa reformeze viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu). In anii 303-304 a promulgat 4 edicte anticreștine, care au condus la declanșarea celei mai mari persecuții din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecutia lui Diocletian.

· 1095: S-a nascut regele normand al Siciliei, Roger al II-lea, din dinastia Hauteville, fiul contelui Roger I și succesor al fratelui său mai mare Simon. El și-a început domnia fiind conte de Sicilia din 1105, devenit apoi duce de Aquila si Calabria (1127), apoi rege al Siciliei (1130). Incoronarea lui Roger al II-lea,mozaic in biserica Martorana din Palermo. Imaginea contine inscriptia ‘Rogerios Rex’ in alfabetu grec. Până la moartea sa, petrecută la vârsta de 58 de ani, Roger reușise deja să unească toate cuceririle anterioare ale normanzilor din sudul Italiei într-un regat unic cu o conducere puternic centralizată. A decedat i ziua de 26 februarie 1154 si a fost succedat pe tron de către cel de al patrulea fiu al său, Guillaume I supranumit „cel Rau”.

· 1178: S-a nascut imparatul Antoku (d. 25 aprilie 1185). A fost al 81-lea imparat al Japoniei in conform ordinii traditionale de succesiune si a domnit din 21 martie 1180 pana la 20 august 1183. Numele sau era Kotohito.
* 1573: Ernest Cazimir I de Nassau-Dietz (n. 22 decembrie 1573, Dillenburg, Germania^[1] – d. 2 iunie 1632,^[2]^[3] Roermond, Țările de Jos) a fost conte de Nassau-Dietz și Statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe. El a fost al unsprezecelea copil al lui Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg și al contesei Elisabeta de Leuchtenberg.

După moartea tatălui său, comitatul Nassau a fost împărțit între cei cinci copii supraviețuitori; Ernest Cazimir a moștenit titlul de Conte de Nassau-Dietz.

Ernest Cazimir a fost cunoscut în primul rând ca un lider militar remarcabil în timpul Războiului de Optzeci de Ani. El a slujit în armată sub comanda lui Maurice de Nassau, Prinț de Orania în asediul orașelor Steenwijk și Oldenzaal, și a lui Frederic Henric, Prinț de Orania în timpul Asediului de Groenlo (1627) și Asediului de la 's-Hertogenbosch. Ca Statthalter de Groningen el a construit cetatea Nieuweschans în 1628. Deși deținea puține proprietăți în Frizia, el era popular acolo, și localnicii i-au acordat moștenitorului său dreptul de a domni după moartea lui.

Ernest Cazimir I
Conte de Nassau-Dietz
Portret (1633) realizat de Wybrand de Geest, ulei pe pânză, 66.8 × 58 cm, Rijksmuseum, Muiderslot
Succesor	Henric Cazimir
Căsătorit(ă)	Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg
Familie nobilă	Casa de Nassau
Tată	Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg
Mamă	Contesa Elisabeta de Leuchtenberg
Naștere	22 decembrie 1573 Dillenburg
Deces	2 iunie 1632 (58 de ani) Roermond

* 1597: Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp (22 decembrie 1597 – 10 august 1659) a fost Duce de Holstein-Gottorp.

Gravură reprezentând pe Ducele Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp

A fost fiul cel mare al Ducelui Johann Adolf de Holstein-Gottorp și a Prințesei Augusta a Danemarcei. Mama lui a fost fiica regelui Frederic al II-lea al Danemarcei.

A avut planuri ambițioase în ceea ce privește dezvoltarea comerțului maritim. În acest scop, în 1621 el a fondat Friedrichstadt, după ce Christian al IV-lea al Danemarcei a fondat în 1617 orașul Glückstadt.

La 21 februarie 1630, la Dresda, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Elisabeta a Saxoniei, fiica Electorului Johann Georg I al Saxoniei și a Magdalene Sibylle a Prusiei. Ei au avut următorii copii:

Sofie Auguste (5 decembrie 1630 – 12 decembrie 1680), căsătorită la 16 septembrie 1649 cu Johann al VI-lea, Prinț de Anhalt-Zerbst. Mama lui Johann Ludwig I, Prinț de Anhalt-Dornburg, bunica lui Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și străbunica țarinei Ecaterina a II-a Rusiei.
Magdalene Sibylle (24 noiembrie 1631 – 22 septembrie 1719), căsătorită la 28 noiembrie 1654 cu Gustav Adolph, Duce de Mecklenburg-Güstrow. Mama reginei Danemarcei, Louise de Mecklenburg-Güstrow.
Johann Adolf (29 septembrie 1632 – 19 noiembrie 1633).
Marie Elisabeth (6 iunie 1634 – 17 iunie 1665), căsătorită la 24 noiembrie 1650 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Friedrich (17 iulie 1635 – 12 august 1654).
Hedwig Eleonore (23 octombrie 1636 – 24 noiembrie 1715), căsătorită la 24 octombrie 1654 cu regele Carol al X-lea al Suediei.
Adolf August (1 septembrie 1637 – 20 noiembrie 1637).
Johann Georg (8 august 1638 – 25 noiembrie 1655).
Anna Dorothea (13 februarie 1640 – 13 mai 1713).
Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp (3 februarie 1641 – 6 ianuarie 1695).
Gustav Ulrich (16 martie 1642 – 23 octombrie 1642).
Christine Sabine (11 iulie 1643 – 20 martie 1644).
August Friedrich (6 mai 1646 – 2 octombrie 1705), Prinț-Regent de Eutin și Prinț-Episcop de Lübeck; căsătorit la 21 iunie 1676 cu Christine de Saxa-Weissenfels (fiica lui Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin). Fără copii.
Adolf (24 august 1647 – 27 decembrie 1647).
Elisabeth Sofie (24 august 1647 – 16 noiembrie 1647), geamănă cu Adolf.
Auguste Marie (6 februarie 1649 – 25 aprilie 1728), căsătorită la 15 mai 1670 cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach.

Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
latină Fridericus, Hæres Norwegiæ, Dux Slesvici, Holsatiæ, Stormariæ, et Dithmarsiæ...
Căsătorit(ă)	Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei
Familie nobilă	Holstein-Gottorp
Tată	Johann Adolf de Holstein-Gottorp
Mamă	Augusta a Danemarcei
Naștere	22 decembrie 1597 Castelul Gottorf
Deces	10 august 1659 (61 de ani) Tönning

* 1617: Carol I Ludovic (germană Karl I. Ludwig; n. 22 decembrie 1617, Heidelberg - d. 28 august 1680, Edingen-Neckarhausen) a fost Prinț Palatin german în perioada 1649-1680. El a fost fiul prințului Frederic V și al prințesei Elisabeta de Boemia.

Tânăărul prinț Carol Ludovic cu bătrânul său profesor Volrad von Plesse, pictură de Jan Lievens, 1631.

Carol s-a născut la Heidelberg ca al doilea fiu al Electorului Frederic al V-lea, "regele de o iarnă" al Boemiei și a soței acestuia, Prințesa Elisabeta.

Familia s-a văzut obligată să se refugieze în Olanda, unde Carol Ludovic și-a petrecut copilaria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei.

După decesul fratelui său mai mare în 1629, și a tatălui său în 1632, Carol Ludovic a moștenit posesiunile tatălui său în Electoratul Palatin. Împreună cu fratele său mai mic, Prințul Rupert el a petrecut mare parte a anilor 1630 la curtea regelui Carol I al Angliei, unchiul lor pe linie maternă, sperând că Anglia va susține cauza lor. Tânărul Elector Palatin n-a avut parte de succes în acest sens și treptat s-a înstrăinat de rege, care se temea că nepotul său ar putea deveni un punct central pentru forțe de opoziție din Anglia.

Într-adevăr, în criza care a dus la izbucnirea Războiului Civil englez, Carol Ludovic a avut o simpatie considerabilă pentru liderii parlamentari, în special pentru contele de Essex. Deși Carol Ludovic a fost implicat în stadii incipiente ale Războiului Civil de partea unchiului său, neavând încredere în simpatiile sale parlamentare, el s-a întors la mama lui, la Haga. Acolo el s-a distanțat de cauza regalistă în războiul civil, temându-se că regele Carol l-ar vinde în schimbul sprijinului spaniol.

Portret al Electorului Carol Ludovic, de Johann Baptist de Ruell, 1676.

În 1644, Carol Ludovic s-a întors în Anglia la invitația Parlamentului. Contemporanii (inclusiv regele Carol), și unii din generațiile următoare au crezut că motivul pentru care Carol Ludovia a acceptat vizita la Londra a fost speranța lui că Parlamentul îl va încorona rege în locul unchiului său. Aprobarea lui Carol Ludovic pentru partidului parlamentar a fost un motiv de dușmănie între unchi și nepot, iar atunci când regele captiv și-a mai întâlnit nepotul din nou, în 1647, bătrânul Carol l-a acuzat pe Prinț că a încercat să pescuiască tronul englez.

Carol Ludovic era încă în Anglia în octombrie 1648 când Pacea de la Westphalia i-a restituit Palatinatul Inferior (Palatinatul Superior, spre marea sa dezamăgire a rămas sub Electoratul de Bavaria). El a rămas în Anglia suficient cât să vadă execuția unchiului său Carol I al Angliei, în ianuarie 1649, ceea ce a fost un șoc pentru el.

După acest deznodământ nefericit, Carol Ludovic a revenit în fața Electoratului său, acum devastat, în toamna anului 1649. De-a lungul a mai mult de treizeci de ani ai domniei sale acolo, el a luptat cu un oarecare succes pentru a reconstrui spulberatul lui teritoriu. În politica externă a urmat un curs pro francez, căsătorind-o pe fiica sa Elizabeth Charlotte cu Monsieur, fratele regelui Ludovic al XIV-lea, în 1671. După restaurarea sa, relațiile cu rudele lui au continuat să se deterioreze - rudele sale britanice nu l-au iertat pentru poziția sa în Războiul Civil, în timp ce mama și frații lui au fost ofensați de parcimonia lui.

Cel mai notabil aspect al domniei sale a fost probabil divorțul unilateral de soția sa, Charlotte de Hesse-Kassel, și căsătoria bigamă ulterioară cu Marie Luise von Degenfeld. A doua soție a primit titlul de Raugräfin (contesă a terenurilor nelocuite sau necultivate).

Date personale
Carol I Ludovic, Elector Palatin

Născut	22 decembrie 1617 Heidelberg
Decedat	28 august 1680 (62 de ani) apropiere de Edingen
Înmormântat	Church of the Holy Spirit[*]
Părinți	Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia
Frați și surori	Louise Hollandine of the Palatinate[] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Henriette Marie of the Palatinate[] Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[] Eduard, Conte Palatin de Simmern Charlotte of the Palatinate[*]
Căsătorit cu	Charlotte de Hesse-Kassel Marie Luise von Degenfeld Elisabeth Hollander von Bernau
Copii	Carol al II-lea, Elector Palatin Elisabeth Charlotte, Ducesă de Orléans
Cetățenie	Germania
Ocupație	colecționar de artă[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	count palatine[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

· 1634: Mariana de Austria (22 decembrie 1634 – 16 mai 1696) a fost regină a Spaniei ca a doua soție a regelui Filip al IV-lea al Spaniei, care era de asemenea unchiul ei pe linia maternă. După decesul soțului ei în 1665, Mariana a devenit regentă și a rămas o figură influentă în timpul domniei fiului ei, Carol al II-lea al Spaniei, ultimul habsburg spaniol. Filip era văduv după ce frumoasa și iubita lui soție franceză, Elisabeta a Franței, murise cu câțiva ani înainte. Filip s-a decis să se căsătorească cu nepoata lui de 14 ani. După o căsătorie prin procură, cei doi s-au căsătorit la 7 octombrie 1649 la Navalcarnero în apropiere de Madrid. De acum încolo ea a purtat numele spaniol Mariana. Deși cunoscută pentru firea ei veselă de tânără fată, după nunta cu unchiul ei, ea a devenit rece și cu un temperament rău.

Din căsnicia Marianei și a lui Filip au rezultat cinci copii, din care numai doi au supraviețuit adolescenței. Primul copil a fost Margareta Teresa, care s-a născut la 12 iulie 1651 și care, așa cum și-a dorit mama ei, s-a căsătorit cu fratele mamei ei, Leopold I.

În 1655, Mariana a născut o altă fiică, Maria Ambrosia de la Concepción care a trăit numai 15 zile. În acest timp, existau curteni care doreau ca Filip să o numească pe fiica cea mare, Maria Teresa, moștenitoare. Mariana a început să simtă presiunea de a avea un fiu. În cele din urmă, primul ei fiu, Filip Prospero, s-a născut la 28 noiembrie 1657. Apoi, ea l-a născut pe Infantele Ferdinand Thomas în 1658 însă acesta a murit un an mai târziu.

Din păcate, fiul ei Filip Prospero a murit în 1661. Dar în același an, Mariana a născut ultimul ei copil, un fiu; a fost numit Carol și s-a născut la 6 noiembrie.

Când Filip al IV-lea a murit la 17 septembrie 1665, singurul fiu în viață, Carlos, avea numai 3 ani iar Mariana a servit ca regentă bazându-se pe sprijinul duhovnicului ei Juan Everardo Nithard până la demisia acestuia în 1669. Carlos incapabil să vorbească sau să meargă a fost purtat în brațe de un adult până la vârsta de 10 ani. În 1675, Carlos a ajuns la vârsta la care putea domni singur, totuși Mariana a continuat să domnească în timpul bolii fiului ei.

În 1677, Mariana a fost forțată să părăsească Madridul de către Ioan de Austria cel Tânăr, un fiu nelegitim al lui Filip al IV-lea. A plecat să trăiască la Toledo dar s-a întors la Madrid după decesul lui Ioan în 1679.

Mariana a murit de cancer la sân în noaptea de 16 mai 1696 la Palatul Uceda din Madrid, în momentul în care eclipsa totală de lună atinsese maximul iar capitala Spaniei era în întuneric.

Date personale
Mariana de Austria
Mariana de Austria, 1652 de Diego Velázquez, Muzeul Prado, Madrid.
Născută	22 decembrie 1634 Wiener Neustadt, Austria
Decedată	16 mai 1696 (61 ani, 146 zile) Palatul Uceda, Madrid, Spania
Înmormântată	El Escorial
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
Părinți	Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna a Spaniei
Frați și surori	Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria Eleonora Maria Josefa de Austria Ferdinand IV, King of the Romans[] Archduke Charles Joseph of Austria[] Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Căsătorită cu	Filip al IV-lea al Spaniei
Copii	Margareta Teresa, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Filip Prospero, Prinț de Asturia Carol al II-lea al Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Burgundia[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Regină a Spaniei
Domnie	1649 - 1665

* 1639: Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez. Din lucrările sale putem enumera:

Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri
Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri

S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.

În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).

Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze încă din 1673, Racine a fost înălțat la rang de cavaler în 1690. Este de asemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.

La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.

Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormântat în Port Royal, dar după distrugerea localității, rămășițele sale pământești au fost mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris.

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trăsături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.

Tragediile păgâne (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.

În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvăluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.

Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Date personale
Jean Racine
Jean Racine
Născut	21 decembrie 1639^[2] La Ferté-Milon, Franța
Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Paris, Regatul Franței^[14]^[15]
Înmormântat	Saint-Étienne-du-Mont[*]^[16]
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer de ficat[])
Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
Copii	Jean-Baptiste Racine[] Louis Racine[]
Cetățenie	Regatul Franței
Etnie	Francezi
Ocupație	dramaturg poet traducător autor libretist[*] istoric
Activitate
Limbi	limba latină limba franceză^[1]
Studii	Lycée Saint-Louis[*]
Pregătire	Antoine Le Maistre[] Pierre Nicole[] Claude Lancelot[] Jean Hamon[]
Mișcare/curent literar	clasicism
Specie literară	tragedie, comedie
Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[]* La Thébaïde[]* Alexandre le Grand[]* Les Plaideurs[]* Britannicus[]* Bérénice[]* Bajazet[]* Mithridate[]*

· 1666: Guru Gobind Singh, al zecelea și ultimul guru al sikhismului (d. 1708)
* 1670: Ducesa Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 decembrie 1670 – 28 decembrie 1728) a fost prințesă de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă în Saxonia. A fost fiica cea mare a lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(1646–1691) și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels(1648–1680). Tatăl ei a fost descendent de a patra generație din Johann Frederick, Elector de Saxonia pe linie masculină directă.

S-a căsătorit cu Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (15 octombrie 1667 - 24 iunie 1718) și au avut 13 copii. Prin fiica ei omonimă, Anna Sophie a fost strămoașa atât a reginei Victoria și a Prințului Albert cât și a Charlottei a Belgiei și a lui Leopold al II-lea al Belgiei.

Date personale
Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg
Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt

Născută	22 decembrie 1670 Gotha, Germania
Decedată	28 decembrie 1728 (58 de ani) Rudolstadt, Germania
Părinți	Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels
Frați și surori	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[] Dorothea Marie de Saxa-Gotha Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
Căsătorită cu	Louis Frederic I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
Copii	Frederic Anton Prințesa Amalie Magdalene Sophie Louise Sophie Juliane William Louis Christiane Dorothea Albert Anton Emilie Juliane Anna Sophie Dorothea Sofie Louise Friederike Magdalene Sibylle Louis Günther II
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Casa de Schwarzburg

· 1723: Carl Friedrich Abel, compozitor german (d. 1787)

· 1735: Ulrich Bräker, scriitor elvețian (d. 1798)

· 1768: John Crome, pictor britanic
* 1799: Prințul Carol al II-lea de Bourbon-Parma, numele întreg: Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma (n. 22 decembrie 1799, Madrid- d. 16 aprilie 1883, Nizza) a fost infante al Spaniei din ramura de Parma a casei Bourbon. A fost ultimul rege al Etruriei, duce de Lucca și duce de Parma.

Carol Louis alături de mama și de sora sa. Portret de José Aparicio e Inglada, 1815.

Carol Louis s-a născut la Palatul Regal din Madrid. Tatăl lui, membru al Casei de Bourbon-Parma, a fost Louis, Prinț de Piacenza, fiu și moștenitor al lui Ferdinand, Duce de Parma. Mama lui, Infanta Maria Louisa a Spaniei, a fost fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei. Părinții lui s-au căsătorit în 1795 când Prințul Ereditar de Parma a venit la Madrid pentru a-și căuta soție. Cuplul a rămas în Spania la început. Acesta a fost motivul pentru care Carol Louis s-a născut la Madrid, la curtea bunicului matern și a fost inclus în faimosul portret al lui Francisco de Goya a familiei lui Carol al IV-lea, în brațele mamei sale.^[1]

Viața timpurie a lui Carol Louis a fost umbrită de acțiunile lui Napoleon Bonaparte, care a fost interesat în cucerirea statelor italiene. Trupele franceze au invadat Ducatul de Parma în 1796. În 1801, prin Tratatului de la Aranjuez, Carol Louis a devenit Prințul moștenitor al regatului nou creat Etruria, format din fostele teritorii ale Marelui Ducat al Toscanei, ca moștenitor al tatălui său, pe care Napoleon l-a făcut rege al Etruriei, în compensație pentru renunțarea la drepturile sale asupra Parmei.

La 21 aprilie 1801 Carol Louis a părăsit Spania împreună cu părinții săi.^[1] După o vizită scurtă la Napoleon la Paris, ei s-au mutat la Florența având ca reședință Palatul Pitti, fosta casă a familiei Medici. La câteva luni după ce s-au stabilit la Florența, familia regală etruriană a fost chemată înapoi în Spania.^[1] În timpul acestei călătorii, s-a născut sora lui Carol, Prințesa Maria Luisa Carlota de Parma. Vizita lor a fost întreruptă de moartea bunicului patern, Ferdinand, Duce de Parma.

În decembrie 1802 familia regală a Etruriei s-a întors la Florența, dar regele Louis, care suferea de epilepsie și era adesea bolnav, a murit câteva luni mai târziu, la 27 mai 1803

După moartea tatălui său, Carol Louis, care avea doar trei ani, i-a succedat ca regele Carol Louis I de Etruria. El a fost pus sub regența mamei sale, Maria Luisa.^[1] În 1807, Napoleon a dizolvat regatul iar Carol Louis și mama sa s-au dus în Franța. Lui Carol Louis i s-a promis tronul noului regat Lusitania de Nord (în partea de nord a Portugaliei), dar acest plan nu s-a materializat niciodată. Carol Louis, mama și sora lui au căutat refugiul în Spania, ajungând la curtea lui Carol al IV-lea la 19 februarie 1808.

În mai puțin de trei luni de la sosire, toți membrii familiei regale spaniole au fost duși în Franța la ordinele lui Napoleon, în timp ce Napoleon a dat coroana spaniolă fratelui său, Joseph Bonaparte. Carol Louis a părăsit Spania împreună cu mama și sora sa la 2 mai 1808 pentru Bayonne și apoi Compiegne, reședință care le-a fost atribuită acestora.

Regatul Etruriei. 1803

Mariei Luisa i s-a promis Palatul Colorno din Parma și o alocație substanțială, dar Napoleon nu s-a ținut de cuvânt și Carol Lous cu mama și sora lui au fost ținuți în captivitate la Nisa.^[1]

Când mama lui Carol Louis a încercat să scape din captivitate, a fost arestată și închisă într-o mănăstire din Roma, în august 1811. Carol Louis a fost dat în custodie bunicului său, Carol al IV-lea, regele detronat al Spaniei. Pentru următorii patru ani, (1811-1815), Carol Louis a trăit sub grija bunicul său exilat la Roma.^[2]

După căderea lui Napoleon în 1825, Casa de Bourbon a dat Ducatul de Parma soției lui Napoleon, împărăteasa Marie Louise. Congresul de la Viena a compensat bourbonii cu Ducatul de Lucca, care a fost dat mamei lui Carol Louis. Moștenitorul ducatului, Carol Louis, a devenit Prinț de Lucca. De asemenea, i s-a promis dreptul asupra succesiunii Parmei după decesul împărătesei Marie Louise.^[2]

Ca prinț moștenitor el a fost monitorizat continuu de către mama sa. În cele din urmă a intrat în conflict cu mama sa conservatoare, care, în anii târzii, s-a transformat tot mai mult într-o persoană religioasă. De asemenea, nu-i plăcea forma ei absolutistă de guvernare. Totuși, de la mama sa el a moștenit dragostea bourbonilor spanioli pentru fast curții regale. Mai târziu, Carol Louis s-a plâns că mama lui "l-a distrus fizic, moral și financiar

În 1820 mama lui a aranjat căsătoria cu Prințesa Maria Teresa de Savoia (1803–1879), una dintre fiicele gemene ale regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei. Nunta a avut loc la Lucca la 5 septembrie 1820. Maria Tereza, care a împlinit șaptesprezece ani la două săptămâni după nuntă, era înaltă și frumosă.^[2] Au fost declarați a fi cel mai frumos cuplu regal. Împreună au avut doi copii:

Luisa Francesca (29 octombrie 1821 – 8 septembrie 1823)
Carol al III-lea, Duce de Parma (1823–1854)

Carol Louis a fost spiritual, fermecător și avea un caracter sociabil. Maria Tereza a fost melancolică și, spre deosebire de soțul ei, ea a fost o catolică profund devotată.^[2] Au fost un cuplu nepotrivit care și-au trăit mariajul departe unul de celălalt. "Chiar dacă nu a existat dragoste", a comentat mai târziu Carol Louis, "a existat respect".

Carlos Luís Fernando de Borbón-Parma, litografie de Andreas Staub

La 13 martie 1824 mama lui Carol Louis a murit iar el a succcedat-o sub numele de Carol I, Duce de Lucca. La 25 de ani, el a moștenit un ducat mic dar bine păstrat.^[2] Cu toate acestea, Carol a arătat un slab interes față de guvernare; episoadele turbulente din copilărie l-au afectat. În propriile sale cuvinte, "natura furtunoasă din viața mea, lipsa mea de experiență, bună mea credință au avut ca rezultat nefericit o lipsă totală de încredere în mine și de multe ori, involuntar dar totuși inevitabil, spre alții".^[2]

Carol Louis a preferat să dea frâu liber plăcerii sale pentru călătorie. În timpul primilor ani ai domniei sale el a fost în mare parte absent din ducat, lăsând guvernarea miniștrilor săi conduți de Ascanio Mansi. Din 1824 până în 1827 Carol Louis a călătorit în toată Italia. El a vizitat Roma și curțile de la Napoli și Modena de mai multe ori. Din 1827 până în 1833 a călătorit în Germania, unde a deținut două castele: Uchendorff și Weistropp (în apropiere de Dresda). S-a bucurat de viața de la curtea austriacă, unde cumnata sa era împărăteasă. În timp ce a stat la Viena a închiriat Palatul Kinsky. A petrecut timp în Berlin, Frankfurt, Praga și în capitalele celorlalte state germane.

La începutul anilor 1830, interesul Ducelui Carol Louis față de afacerile de stat a crescut. Ducatul său nu a fost afectat de mișcările revoluționare care au traversat Roma și centrul Italiei în 1831.^[2] În relațiile externe, el l-a recunoscut pe regele Ludovic-Filip al Franței, care a venit la putere în urma Revoluției din Iulie din 1830. De asemenea, s-a aliat cu carliștii din Spania. În 1834, unchiul său, pretendentul carlist Carlos al V-lea, l-a numit pe Carol Louis infante al Spaniei. De asemenea, el a stat și alături de cauza miguelistă din Portugalia (fostul rege Miguel I al Portugaliei a fost vărul său primar).

În anul 1833, după ce a stat departe timp de trei ani, Carol Louis a revenit la Lucca și a acordat o amnistie generală. Acest lucru a fost în contrast puternic cu atitudinea altor state italiene care au optat pentru represiune și închisoare. În același an, Thomas Ward, un fost jocheu englez, a sosit în Lucca și, în câțiva ani, el a devenit consilier și ministru al Ducelui. Carol Louis a studiat și colectat texte biblice și liturgice și a fost interesat de diferite ritualuri religioase. El a construit o capelă ortodoxă greacă, la vila sa din Marlia. De asemenea, a flirtat cu protestantismul, care era privit nefavorabil de către curțile catolice.

Ducele a realizat o serie de reforme administrative și financiare care au fost populare.^[2] A încurajat educația și medicina, favorizând crearea de școli. Aceste reforme au fost implementate datorită inițiativei ministrului Mansi, în absența ducelui. A încercat să copieze în Lucca lucruri pe le-a văzut în străinătate, indiferent dacă condițiile din ducat erau favorabile. Dragostea sa pentru călătorie a creat multe dificultăți guvernării și de multe ori el a semnat decrete în funcție de starea lui de spirit de moment, fără nici o cunoaștere reală a problemelor. Puterea reală stătea în mâinile ministrului Mansi. S-a spus că în timp ce Carol Louis a fost duce, Mansi a fost rege. Conștient de faptul că Lucca urma să fie anexată Toscanei, Mansi și-a aliniat politicile cu cele ale Florenței.

În 1840, în timp ce ducele stătea la Roma, ministrul lui Ascanio Mansi a murit. Moartea lui Mansi a marcat o nouă perioadă în care Carol Louis a avut mai multe inițiative însă curtea lui a atras aventurieri de diferite naționalități. Unii dintre ei erau lipsiți de scrupule și cu reputație dubioasă. Ducele l-a ales pe Antonio Mazzarosa, un om eminent, în calitate de președinte al Consiliului de Stat, dar sub presiunea austriacă, l-a numit ca ministru de externe pe Fabrizio Ostuni. Mandatul lui Ostuni a durat numai trei ani (1840-1843) și a coincis cu o perioadă de creștere a dificultăților financiare. Economia ducatului a picat în declin din 1830 și s-a deteriorat continuu.

Carol Louis era un admirator al frumuseții feminine, dar a fost considerat a fi homosexual.^[3] În timp ce se afla în ducat, Carol stătea puțin timp în capitală preferând să rămână la țară, în Marlia. În 1845, fiul său s-a căsătorit cu Prințesa Louise Marie Thérèse d'Artois, o fiică a ducelui de Berry și singura soră a pretendentului legitimist francez, Contele de Chambord.

În urma nemulțumirii generale, a început să se formeze o mișcare liberală în Lucca, unde au existat în 1847 o serie de demonstrații, culminând în luna iulie printr-o revoltă pe scară largă. La început Carol Louis a încercat să-și afirme autoritatea dar neliniștea continuă l-a forțat să se refugieze la Villa San Martino in Vignale. La 1 septembrie 1847, alarmat la vederea unei mulțimi care dorea unele reforme, el a semnat o serie de concesii. Trei zile mai târziu, sub presiunea mai multor cetățeni, s-a întors la Lucca, unde a fost întâmpinat triumfător. Cu toate acestea, a fost în imposibilitatea de a face față presiunii și pe 9 septembrie a plecat la Modena. De acolo, el a emis un decret care a transformat Consiliul de Stat într-un Consiliu de regență. La 4 octombrie a abdicat în favoarea Marelui Duce de Toscana, care oricum ar fi luat ducatul când Carol Louis urma să devină Duce de Parma, în timp ce el a primit o compensație lunară.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Carol al II-lea

Născut	22 decembrie 1799 Madrid, Spania
Decedat	16 aprilie 1883 (83 de ani) Nisa, Franța
Înmormântat	Villa Borbone (Viareggio)[*]
Părinți	Louis de Etruria Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Princess Maria Luisa Carlota of Parma[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Teresa de Savoia
Copii	Prințesa Luisa Prințul Carol
Cetățenie	Spania
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	House of Bourbon-Parma[*]
Rege al Etruriei
Domnie	27 mai 1803 – 10 decembrie 1807 (4 ani, 197 zile)
Predecesor	Louis I
Duce de Parma
Domnie	17 decembrie 1847 - 17 mai 1849 (1 an, 151 zile)
Predecesor	Marie Louise, împărăteasă a francezilor
Succesor	Carol III

Jump to navigation Jump to search

· 1807: Johan Sebastian Welhaven, scriitor norvegian (d. 1873)
* 1808: Eugénie Hortense Auguste Napoléone, cunoscută ca Eugénie de Beauharnais, prințesă de Leuchtenberg (22 decembrie 1808 – 1 septembrie 1847) a fost prințesă franco-germană. A fost a doua fiică a lui Eugène de Beauharnais și a Prințesei Augusta de Bavaria, și membră a Casei de Beauharnais. În 1826 s-a căsătorit cu Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen. Eugénie a fost crescută în religie catolică la Palatul Leuchtenberg din München și își petrecea frecvent verile cu părinții ei la Schloss Eugensberg, un castel construit de tatăl ei pe malul Lacului Constance. Comportamentul familiei era princiar în toate aspectele - reprezentantul francez Coulomb scria în 1822: "Prințul Eugène de Beauharnais trăiește într-un lux mai mare decît la Curte [a lui Napoleon]". Palatul lor din Munchen a fost construit de celebrul arhitect bavarez Leo von Klenze pentru peste 2 milioane de guldeni. Pe lângă München si Schloss Eugensberg, familia deținea conace la Eichstätt și Ismaning. Odată cu moartea tatălui ei în 1824, Eugénie a moștenit Schloss Eugensberg.

Eugénie de Beauharnais

La 22 mai 1826, la Eichstätt, Eugénie s-a căsătorit cu catolicul Prinț Constantin de Hohenzollern-Hechingen. Eugénie l-a adus cu ea pe Hofkavalier Gustav von Billing (născut în Leuchtenberg) în calitate de consilierul ei financiar. Rapid, el a câștigat încrederea lui Constantin în calitate de consilier. Începând cu 1833 Eugénie și soțul ei au trăit la Schloss Lindich lângă Hechingen, orașul reședință al Casei de Hohenzollern-Hechingen, deși au petrecut o mare parte din lunile de vară la Schloss Eugensberg, păstrând astfel contactul cu mătușa ei Hortense și vărul ei Louis Napoleon, care mai târziu a devenit Napoleon al III-lea.

Eugénie avea o mare poftă de viață și chiar vâna cerbi cu soțul ei în 1831. Cuplul a făcut multe excursii la Munchen, la Schloss Eugensburg, la reședința de vară a regilor Bavariei la Tegernsee, iar în 1833 au făcut un Mare Tur în Italia, care a durat aproape 18 luni, și a mers până în Sicilia.

Eugénie apoi a vândute Schloss Eugensberg pentru 32.000 guldeni lui Heinrich von Kiesow de Augsburg..^[1] Veniturile din această vânzare au finanțat reconstruirea Vilei Eugenia din Hechingen, unde cuplul și-a stabilit reședința în 1834.

La marginea de sud parcul vilei, ea a achiziționat Gasthaus Zur Silberburg și în 1844 a reconstruit-o ca o alta vila, pentru a găzdui vizitarea relații nobile. Grădinile din jur au fost cumpărate și reproiectat ca un peisaj englez, acum cunoscut sub numele de Fürstengarten.

A rămas fără copii și și-a căutat alinare în pietate, înființarea unui azil de bătrâni în Hechingen și (în 1839), un Kinderbewahranstalt pentru oraș. Clădirea a fost creată pentru acei copii ai căror părinți "au fost adesea împiedicați de afaceri sau dificultăți domestice de la creșterea copiilor mici".

Timp de zece ani, ea l-a îngrijit pe socrul ei Frederic, bolnav din cauza rănilor de război, și care a murit în 1838, la Schloss Lindich. În fiecare Joia Mare, Eugénie și soțul ei spălau picioarele a doisprezece oameni locali, bătrâni și nevoiași și apoi îi invita la o Apostelmahl sau Ultima Cină în Billardhäuschen.

Eugénie s-a îmbolnăvit de tuberculoză și în iarna anului 1846 s-a mutat în așa-numitul Hofküche direct în spatele Vilei Eugenia, deoarece putea fi mai bine încălzită. Medicii i-au dat tratamente ciudate, inclusiv inhalarea de fum din balegă de vacă și arderea bastoane de moxa pe piept. Din cauza riscului de răspândire a bolii, ea își putea vedea soțul rar, și chiar și atunci numai de la distanță. În vara anului 1847 ea a pornit să caute un leac la spa Badenweiler, dar pe drumul de întoarcere a murit la Hotel Post în Freudenstadt la 1 septembrie 1847, la vârsta de 38 de ani.

Date personale
Eugénie
Prințesă de Hohenzollern-Hechingen

Nume la naștere	Eugénie Hortense Auguste Napoléone
Născută	22 decembrie 1808 Milano
Decedată	1 septembrie 1847 (38 de ani) Freudenstadt
Înmormântată	Q2348763[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria
Frați și surori	Josephine de Leuchtenberg Amélie de Leuchtenberg Théodolinde de Beauharnais Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg
Căsătorită cu	Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Beauharnais Casa de Hohenzollern-Hechingen
Domnie
Domnie	13 septembrie 1838 – 1 septembrie 1847

· 1811: Ludwig Philippson, scriitor german și rabin (d. 1889)
* 1816: Alexandru Dimitrie Macedonski (n. 22 decembrie 1816 - n. 24 septembrie 1869) a fost tatăl poetului Alexandru Macedonski, politician și general român.

S-a născut ca primul fiu al soților Zoe (n. Paznanski) și Dimitrie Macedonski. De la 15 ianuarie 1821, de când Dimitrie Macedonski a sprijinit (mandatat de marii boieri ai Țării Românești - Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului și ai Eteriei) mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, copilul Alexandru D. Macedonski a fost crescut numai de mama sa, până la întoarcerea tatălui în București, cu permisiunea armatei ruse (1 octombrie 1829), după semnarea Tratatului de pace ruso-turc la Adrianopol/Edirne la data de 2 septembrie 1829.

Între 1831-1834 este trimis, la studii militare, la Liceul imperial de la Kerson, prin intermediul bunicului matern, căpitanul Ignatie Paznanski, de unde se întoarce școlit, devenind iuncher în Regimentul I Infanterie din București. După 1834, până în 1838 continuă studiile militare de specializare la Jitomir în Rusia, la vest de Kiev.

La 3 aprilie 1838 este avansat praporcic, rang consemnat în Arhondologia Nouă a Țării Românești

La 14 februarie 1843 este numit porucic/locotenent prin Ofis domnesc de către Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești (1842-1848). În anul 1844 este trimis în Rusia, la Tuia, pentru instrucție și achiziție de material militar.

La 12 februarie 1848 se căsătorește cu Maria Fisența, fiica lui Emanuel Fisența, fiul contelui Fisența - ambasadorul trimis de împărăteasa Ecaterina în Țara Românească, înfiată de Dimitrie Pârâianu. Catinca - mama Mariei — era din neamul Brăiloiu din Craiova. După moartea soțului, s-a căsătorit cu vărul ei Dumitru Pârâianu, care a înzestrat-o pe Maria cu moșiile: Pometești, Adâncată și altele. Împreună au avut patru copii, Ecaterina (11 noiembrie 1848 - ?), Dimitrie (22 septembrie 1852 - 4 iulie 1907), Alexandru (14 martie 1854 - 24 noiembrie 1920) și Vladimir (1 septembrie 1858 - 22 septembrie 1918).

La data de 25 august locotenentul/porucicul A.D. Macedonski este pus în disponibilitate, fiind ostil guvernului revoluționar, fiind reabilitat la 28 septembrie, iar în anul următor în 4 decembrie este avansat căpitan.

În anul 1859 la 4 mai devine primul general al Principatelor Române, și șef al armatei, în guvernul Constantin A. Kretzulescu (27 martie - 6 septembrie 1859), pentru atitudinea sa unionistă. Iar la 10 iunie este numit prim-adjutant al domnitorului și șef al Statului-major domnesc.

La 16 august demisionează din postul de ministru de război fiind în conflict cu domnitorul.

În anul 1860, este numit președintele Comisiei pentru Casa de dotație a oastei și membru în comisia Școlii Militare, iar în anul următor devine comandant al Garnizoanei București și șeful trupelor din Tabăra Floreasca.

În anul 1862 solicită aranjarea drepturilor la pensie, urmare a conflictelor accentuate cu Domnitorul, fiind scos la pensie în anul următor (octombrie—decembrie).

În anul 1868, la 23 decembrie publică articolul Sistema în armată, în „Trompeta Carpaților", vădit supărat că nici în noua domnie nu este luat în considerație.

Este reintegrat în armată în 22 ianuarie 1869.

Se stinge din viață în același an în 24 septembrie și este înhumat cu ceremonial funerar militar la Biserica Cuțitul de Argint din București. Soția sa, Maria Macedonski, bănuiește că decesul a survenit ca urmare a unei otrăviri.

Date personale
Alexandru D. Macedonski
Generalul Alexandru Macedonski
Nume la naștere	Alexandru Dimitrie Macedonski
Născut	22 decembrie 1816
Decedat	24 septembrie 1869, (53 de ani)
Părinți	Dimitrie Macedonski și Zoe Paznanski
Frați și surori	Pavel Macedonski
Căsătorit cu	Maria Fisența
Copii	Alexandru Macedonski, Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski
Naționalitate	română
Ocupație	funcționar public[*]
Primul general al Principatelor Române și Ministru de război al Guvernului C. Al. Crețulescu
În funcție 4 mai 1859 – 16 august 1859
Comandant al Garnizoanei București și șeful trupelor din Tabăra Floreasca
În funcție 1861 – 1862

Profesie	politician, general

· 1819: Franz Abt, compozitor și dirijor german (d. 1885)

· 1821: Giovanni Bottesini, compozitor italian și contrabasist (d. 1889)

· 1823: Thomas Wentworth Higginson, scriitor american (d. 1911)

· 1828: Eduard Schönfeld, astronom german (d. 1891)
* 1837: Vladimir Vasilyevich Nahuel Markovnikov (rusă: Влади́мир Васи́льевич Марко́вников; n. 22 decembrie 1837 la Nijni Novgorod, d. 11 februarie 1904 la Saint Petersburg) a fost un chimist rus.

· 1839: John Nevil Maskelyne, iluzionist și inventator britanic (d. 1917)

· 1849: Christian Rohlfs, pictor german (d. 1938)

· 1853: Jewgraf Stepanowitsch Fjodorow, cristalograf rus (d. 1919)

· 1853: Teresa Carreño, pianistă și compozitoare (d. 1917)

· 1856: Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. S-a născut la Potsdam, New York. Familia sa s-a mutat în Minnesota în 1865. După ce a obținut licența în drept, a început să practice avocatura în Rochester, Minnesota, în 1877. A fost avocatul statului în Rochester (1878 – 1881) și avocat al comitatului Olmsted (1882 – 1887). S-a mutat în St. Paul, Minnesota în 1887.

Kellogg a fost ales senator al Statelor Unite pe listele Partidului Republican din parte statului Minnesota în 1916. A îndeplinit funcția de senator din 4 martie 1917 până pe 3 martie 1923. A pierdut votul de realegere în 1922. A fost delegat al Conferința Internațională a Statelor Americane din Santiago de Chile în 1923, iar între 1923 și 1925 a fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al SUA în Regatul Unit.

Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.

În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

Din 1930 până în 1935 a fost judecător asociat al Curții Permanente pentru Drept Internațional. A murit cu o zi mai înaine de a împlini 81 de ani, în orașul St. Paul. Locuința sa a fost decretată casă memorială. În cinstea politicianului american, școlile primare din Shoreline, Washingtonși Rochester, Minnesota au primit numele său.

· 1858: Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22 decembrie 1858, Lucca, Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană vero = adevărat). Operele lui Puccini:

"Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano
"Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano
"Manon Lescaut", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino
"La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino
"Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma
"Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano
"La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York
"La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo
"Il trittico" - "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York
"Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano

Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un "Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, "Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.

"Tosca" - Afișul pentru premiera din 14 ianuarie 1899 la Teatro Costanzi din Roma

Turandot - Afișul pentru premiera postumă a operei la Teatro alla Scala din Milano, 25 aprilie 1926

Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera "Tosca", în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare.

În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia ['breʃ:a ].

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, "Il Tabarro", "Suor Angelica" și "Gianni Schicchi" ['ʤan:i s'kik:i ].

În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei "Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera "Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.

Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.

Date personale
Giacomo Puccini
Giacomo Puccini
Nume la naștere	Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini
Născut	22 decembrie 1858^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] Lucca, Italia^[10]^[11]
Decedat	29 noiembrie 1924 (65 de ani)^[1]^[11]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] Bruxelles, Belgia^[11]
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer de laringe[])
Părinți	Michele Puccini[*]
Căsătorit cu	Elvira Puccini[*]
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	opera composer[] compozitor om politic muzician dirijor organist[]
Activitate
Studii	Milan Conservatory[*]
Gen muzical	muzică clasică operă
Instrument(e)	orgă[*]

· 1859: Otto Hölder, matematician american (d. 1937)

· 1867: Joseph Maria Olbrich, arhitect austriac (d. 1908)
* 1869: Gheorghe Naumescu (n. 22 decembrie 1869, Băcani, Județul Vaslui^[1]– d. 3 iulie 1917, Sofia, Bulgaria^[2]), a fost un colonel român participant la Primul Război Mondial, comandant al Regimentului 2 Roșiori în timpul Șarjei de la Prunaru.^[3] În urma faptelor de eroism din timpul acestei bătălii, colonelul Naumescu a fost înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă.

Gheorghe Naumescu, fiul Alexandrei și al lui Dimitrie Naumescu,^[1]^[5] s-a născut în comuna Băcani din județul Vaslui, pe 22 decembrie 1869. El a ales cariera militară și a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri din București.^[1]^[5] După absolvire, Naumescu a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, subunitate a Brigăzii 5 Roșiori, care avea garnizoana la Bârlad. Între anii 1890 și 1891, subofițerul a urmat cursurile speciale de cavalerie, după care a fost detașat timp de doi ani în Belgia, ca atașat pe lângă garnizoana din Bruxelles a Regimentului 2 de Gardă^(Fr.). După întoarcerea în România, Naumescu a fost avansat curând locotenent în cadrul Regimentului 5 Călărași, apoi căpitan, iar în anul 1899 a fost înaintat la gradul de maior în cadrul Regimentului 3 Roșiori din Bârlad.^[1]

În 1901, maiorul Naumescu s-a căsătorit cu Ecaterina I. Palade, fiica boierului Grigore I. Palade din Suseni. Tânăra pereche a primit ca dar de nuntă din partea socrului ofițerului moșia Drujești din Vaslui.^[5]

În anul 1911, Gheorghe Naumescu a fost din nou înaintat în grad, devenind locotenent-colonel și fiind numit comandant al Regimentului 2 Roșiori din Bârlad. În această calitate a luat parte la campania României în Al Doilea Război Balcanic, iar izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, îl găsește cu gradul de colonel plin.

Date personale
Gheorghe Naumescu
Col. Gheorghe Naumescu în 1916
Născut	22 decembrie 1869 Băcani, Județul Vaslui
Decedat	3 iulie 1917 (47 de ani) Sofia, Bulgaria
Părinți	Alexandra și Dimitrie Naumescu
Căsătorit cu	Ecaterina I. Palade
Cetățenie	Regatul României
Ocupație	personal militar[*]
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, București
Activitate
A luptat pentru	Armata României
Ramura	Cavalerie
Gradul	Colonel (militar activ); General de brigadă (post-mortem)
Unitatea	Brigada 5 Roșiori
A comandat	Regimentul 2 Roșiori
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic Primul Război Mondial Șarja de la Prunaru

· 1869: Nicolae Ghica–Budești, arhitect român, membru de onoare al Academiei Române (d. 1943)

· 1874: Franz Schmidt, compozitor austriac (d. 1939)

· 1876: Filippo Tommaso Marinetti, poet italian d. 1944)

· 1881: Franz Springer, compozitor și dirijor german (d. 1950)

· 1883: Edgar Varèse, compozitor și dirijor fracez-american (d. 1965)

· 1884: Albin Grau, producător german de film, grafician și autor (d. 1971)

· 1887: Srinivasa Aiyangar Ramanujan, matematician indian (d. 1920)

· 1889: Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre,^[1] n. 22 decembrie 1889, Bulbucata, România – d. 20 august 1972, Mogoșoaia, România) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist^[2]^[3]^[4] de extremă dreaptă.^[5] În perioada de început a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu (1908), D. Crainic (1909), D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic (1910)^[6], Victor Mărginaș^[7]. Din aprilie 1926 Nichifor Crainic este numele lui legal^[8]. În 1940 este ales membru al Academiei Române pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga, exclus în 1945 și reconfirmat post-mortem în 1994. Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947^[23] l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă^[25]. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcăreștiși Jilava.

După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.^[11]

Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968^[26] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.^[27]

În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim: Închisorile unui preot comunist”, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal^[28]).

Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu^[28].

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

Nichifor Crainic

Date personale

Născut

22 decembrie 1889

Bulbucata, Bulbucata, Giurgiu, România

Decedat

20 august 1972 (82 de ani)

Mogoșoaia, Ilfov, România

Cetățenie

România

Ocupație

filozof
jurnalist
publicist
teolog[*]
profesor universitar
om politic
poet

Activitate

Alte nume

Nichifor Crainic

Educație

Facultatea de Teologie a Universității din București, Universitatea din Viena

Alma mater

Universitatea din Viena

Organizație

Universitatea din București

Partid politic

Mișcarea Legionară, Liga Apărării Național-Creștine

Mișcare politică

naționalism

Premii

Premiul Național pentru poezie
Doctor honoris causa al Universității din Viena

Profesor pentru

Arsenie Boca

Membru titular al Academiei Române

* 1890: Josef Hopmann (22 decembrie 1890, Berlin – 11 octombrie 1975, Bonn) a fost un astronom german.

· 1890: Nol van Berckel, fotbalist olandez (d. 1973)

· 1892: Lawrence Sperry, pilot și inventator american (d. 1923)

· 1900 - S–a născut regizorul francez Marc Allégret. Succesul îndelungatei sale cariere se datorează preciziei şi competenţei sale de bun meşteşugar, precum şi capacităţii sale de a descoperi talente actoriceşti (Michčle Morgan ”, Daničle Delorme, Gérard Philipe, Jeanne Moreau, Simone Simon) (filme : “Frumoasa aventură“, “Ştrengăriţa”, “Chemarea primăverii”) (m.03.11.1973).

· 1900: John C. Slater, fizician american (d. 1976)

· 1903: Haldan K. Hartline, fiziolog american (d. 1983)

· 1905: Pierre Brasseur, actor francez (d. 1972)

· 1905: Pierre Levegh, pilot francez (d. 1955)

· 1907: Peggy Ashcroft, actriță britanică (d. 1991)
* 1907: Fred McLeod Wilcox (n. 22 decembrie 1907 – d. 23 septembrie 1964) a fost un regizor american. El a lucrat pentru Metro-Goldwyn-Mayer mai mulți ani, regizând filmul science-fiction clasic Forbidden Planet (1956) sau filmul de familie clasic Lassie Come Home care a fost inclus de National Film Registry în programul de conservare american National Film Preservation Board în 1993.

· 1908: Giacomo Manzù, sculptor, grafician și desenator italian (d. 1991)

· 1908: Max Bill, arhitect, artist și designer elvețian (d. 1994)
* 1911: Nicu Stoenescu (n. 22 decembrie 1911, Focșani - d. 1989, București) a fost un solist de romanțe și tangouri, activ mai ales în perioada interbelică. A fost soțul cântăreței Dorina Drăghici.

S-a născut la data de 22 februarie 1911 în orașul Focșani, județul Vrancea.

Începe să ia lecții de canto muzical cu profesorul Quarto Santareli.

În anul 1939 debutează la casa de discuri Electrecord cu primele înregistrări, două cântece populare: „Du-mă Doamne, du-mă iar” și „Lele, Lelișoara mea” cu acompaniamentul orchestrei lui Jean Dumitrescu.

Între anii 1943 - 1945 susține numeroase concerte și spectacole pe front, în Ungaria și Cehoslovacia. Concertează frecvent la Radio, la Ora răniților alături de importante formații de muzică ușoară și populară. În această perioadă a imprimat numeroase melodii la casele de discuri Columbia Records și Electrecord

A lansat numeroase șlagăre de muzică ușoară românească, printre care Inimă de ce nu vrei să-mbătrânești de Nicolae Kirculescu, Aș vrea de Constantin Cârjan sau La Miami de Liana Delescu.

A fost căsătorit cu solista Dorina Drăghici, cu care a cântat la restaurantul „La Parcul Virgiliu” împreună cu orchestra lui Nicu Stănescu și clarinetistul Iliuță Rudăreanu.

Între 1947-1950 este angajat la Teatrul de estradă al R.P.R., unde susține o serie de spectacole, iar între 1958-1968 este angajat solist al Teatrului „Constantin Tănase” din București, avându-l coleg scenic pe Gică Petrescu.

Începând cu anul 1968 este angajat ca solist al Teatrului „Ion Vasilescu”. În această perioadă, întreprinde numeroase turnee în țară cu spectacolele de revistă „Să cânte muzica”, „Grădina melodiilor”, „Nuntă la revistă” etc.

A participat la numeroase ediții ale Festivalului „Crizantema de aur”, atât ca interpret cât și ca membru în juriu, avându-i colegi pe Rodica Bujor, Ioana Radu, Petre Gusti, Alexandru Grozuță, Ion Luican, Emil Gavriș și Angela Moldovan.

Date personale
Nicu Stoenescu

Nume la naștere	Nicolae Stoenescu
Născut	22 decembrie 1911, Focșani
Decedat	1989, București
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț
Activitate
Gen muzical	romanțe, ușoară, populară
Case de discuri	Columbia, Electrecord

· 1912: S-a nascut Lady Bird Johnson, prima doamnă a Americii, sotia predeintelui american Lyndon B.Johnson;(d.11.07.2007).

· 1912: Oscar Moret, compozitor elvețian (d. 2003)

* 1917: Frederick William "Freddie" Francis BSC (22 decembrie 1917 – 17 martie 2007) a fost un regizor englez și director de imagine.

A avut cele mai mari succese sale ca director de imagine, inclusiv câștigând două premii Oscar, pentru Sons and Lovers (1960) și Glory(1989). Ca regizor, el are un statut de idol din cauza asocierii sale cu companiile de producție britanice Amicus și Hammer Film Productions în anii 1960 și 1970.

· 1921: Hawkshaw Hawkins, cântăreț country american (d. 1963)

· 1922: Peter Lorenz, politician german (d. 1987)
* 1924: Nicolae Murguleț (n. 22 decembrie 1924, Băcălești, Teleorman - d. 2 octombrie 1997, Roșiorii de Vede) a fost un om politic și ministru român.

George Litarczek

Date personale

Născut

22 decembrie 1925

Boston, SUA

Decedat

14 martie 2019 (93 de ani)

Ocupație

medic

Activitate

Cunoscut pentru

contribuțiile în domeniul anesteziei și reechilibrării hidroelectrolitice

Membru de onoare al Academiei Române

* 1925: George Litarczek (n. 22 decembrie 1925, Boston, SUA – d. 14 martie 2019) a fost un profesor universitar doctor, membru de onoare al Academiei Române, cetățean român și american. Părinții săi, prof. agr. Gheorghe Litarczek și Stella, au fost medici la clinica medicală Colentina București. Inginerul Carol Litarczek, bunicul lui George, a fost creatorul și directorul primei centrale electrice din Craiova, inginer șef al orașului Craiova și al județului Dolj, director și constructor al societății de tramvaie din Iași.

A pus bazele experimentale și teoretice, alături de profesorul Dan Setlacec, ale specialităților medicale de anestezie și reechilibrare hidroelectrolitică, a pus la punct metoda hipotermiei ce a fost folosită în intervențiile pe cord deschis și a format la Spitalul Fundeni o școală de anestezie și terapie intensivă de înaltă clasă.^[1]

STUDII

Școala primară Sfântul Andrei București (1932-1936)
Liceul Spiru Haret București (1936-1944)
Facultatea de Medicină din cadrul IMF București (1944-1950)
Doctor în Medicină (1973)
Specializări OMS Anglia, Germania, Olanda, Austria

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

Profesor universitar doctor la UMF Carol Davila București (1957-1993)
Medic specialist reanimare la Spital Colțea (1950-1957)
Medic primar și Șef secție ATI la Spital Clinic Fundeni (1960-1995)
Profesor consultant și conducător de doctorate la Institutul Fundeni, Clinica ATI (din 1993)
Profesor universitar doctor la Facultatea de medicină Titu Maiorescu (din 1994)
Profesor asociat la Facultatea de Informatică, Catedra de electronică, Universitatea Politehnică București (1994-2004)
Profesor la Universitatea Vasile Goldiș Arad (2000-2004)

OPERA

Peste 325 publicații științifice
Autor a 3 monografii integrale
Autor a 35 capitole în tratate medicale
Autor a 215 lucrări științifice tipărite în revistele de specialitate
Terapia intensivă insuficienței respiratorii, Ed. Medicală (1990)
Nutriție, Malutriție, Nutriție în Terapia Intensivă (1999?)
Bazele Teoretice ale Anesteziologiei, Ed. Artpress (2016)

Autor a 5 brevete de invenție-anestezie, terapie intensivă

DISTINCȚII

Ordinul Muncii Clasa a III-a (1963)
Ordinul Meritul Sanitar (1970, 1980)
Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer (2000) „pentru servicii deosebite aduse la apărarea sănătății publice și pentru rezultate remarcabile în domeniul cercetării medicale”^[2]
membru al Consiliului de onoare al Ordinului Steaua României^[3]

AFILIERI

Membru al Academiei de Științe Medicale
Membru al Academiei Oamenilor de Știință
Membru de onoare al Academiei Române
Membru al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
Membru de onoare al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
Membru al Societății Austriece de Anestezie și Terapie Intensivă
Membru al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
Președinte de onoare al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
Membru de onoare al Societății de Chirurgie

· 1929: Hugo Loetscher, scriitor elvețian

· 1930 - S–a născut Radu Aneste Petrescu, scenarist de film şi profesor.

· 1931: Gisela Birkemeyer, atletă germană
* 1934: Michael Kroner (n. 22 decembrie 1934, Albești, Mureș), este un scriitor de limba germană, istoric și editor sas, originar din România.

Absolvent al institutului pedagogic din Sighișoara, a studiat apoi istoria la Cluj. După absolvire a lucrat ca profesor și apoi și director al secției germane a gimnaziului din Bistrița.

Din 1968 s-a angajat la publicația săptămânală de limbă germană Karpatenrundschau, unde a ocupat pentru un deceniu funcția de redactor pentru istorie și etnografie.

În 1972, Kroner a luat doctoratul la Universitatea din București, cu o disertație despre Stephan Ludwig Roth, apreciată și de colegii germanofoni din străinătate.

În 1979, la vârsta de 45 de ani, a emigrat în Republica Federală Germania. ^[1]

În perioada 1980-1982 a lucrat în calitate de colaborator științific la Muzeul Național Germanic (Germanisches Nationalmuseum).^[2]

Din 1982 a lucrat ca arhivar la asociația Landskreis Fürth, unde activează voluntar și după pensionare. ^[3]

Date personale
Michael Kroner
Scriitorul Michael Kroner, 2006
Născut	22 decembrie 1934 (85 de ani) Albești, Mureș, România
Naționalitate	România, origine săsească
Cetățenie	Germania
Ocupație	scriitor de limba germană, istoric și editor
Limbi	limba germană limba română
Studii	Facultatea de Istorie de la Universitatea din Cluj, Universitatea din București
Note
Premii	Medalia „Heinrich von Mosch” în bronz, 2011

· 1936: Hector Elizondo, actor puertorican

· 1937: Renate Welsh, scriitoare austriacă

· 1937 - S-a născut Corneliu Cezar, compozitor şi profesor.

· 1940: Cristina Deleanu (22 decembrie 1940, Ploiești) este o actriță română de teatru și film. Se naște la Ploiești, la câteva săptămâni după marele cutremur din 1940. Tatăl său este ucis în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Ulterior, mama sa se mută în București, unde actrița își va petrece restul copilăriei. Urmează cursurile primare ale Școlii nr.33 din București și studiile liceale la Liceul Gheorghe Lazăr, la acea vreme liceu de fete, aflat în vecinătatea Teatrului Municipal (astăzi Teatrul Bulandra). Atrasă în copilărie de pictură și desen, în timpul liceului, influențată și de cercul de colegi și prieteni, se hotărăște devină actriță. După absolvirea liceului urmează studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa actorului George Carabin, avându-i ca asistenți pe actorul Mihai Berechet și regizorul Cornel Todea. Absolvă IATC în 1962. În decursul unei cariere de peste 40 de ani interpretează numeroase roluri de teatru, teatru radiofonic, teatru de televiziune și film. Este căsătorită cu actorul Eugen Cristea.

În 1962, după absolvire, este repartizată la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, unde va juca în perioada 1962-1967. În 1967 se transferă la Teatrul Regional Barbu Delavrancea, devenit ulterior Teatrul de Revistă Ion Vasilescu, unde va juca în perioada 1967-1981. Din 1981 se transferă la Teatrul Național Ion Luca Caragiale din București, pe scena căruia va juca până la ieșirea la pensie, în 2001. Va mai juca ulterior pe scena Naționalului bucureștean în Revelion la "Terzo Mondo", de Ovidiu Iuliu Moldovan, în regia lui Mihai Manolescu (premiera în 2003). A interpretat numeroase roluri pe scenele teatrelor la care a jucat.

Cristina Deleanu colaborează în mod constant la teatrul radiofonic, vocea sa putând fi auzită în numeroase piese de teatru radiofonic, printre care Ceaiul nostru cel de toate zilele, Drumul lui Orfeu, Orfeu în Infern sau Zadarnicele necazuri de iubire.

În anii '80, începând cu rolul din La musica (o piesă franțuzească de Marguerite Duras, pusă în scenă la Teatrul TV, în regia Olimpiei Arghir) este distribuită în numeroase piese de teatru de televiziune. Activitatea din teatrul de televiziune o va aduce în atenția regizorilor de film, și anul 1981 va marca debutul carierei sale în cinematografie, în filmele Destine romantice, în regia lui Haralambie Borș, și Orgolii (după romanul omonim de Augustin Buzura), în regia lui Manole Marcus. Va fi distribuită în numeroase filme și seriale de televiziune.

În perioada 1992-2000 a activat ca profesoară de actorie la Academia de artă Luceafărul, pregătind două serii de studenți. A jucat în filme:

Orgolii (1982) - dr. Vera Panaitescu
Zbor periculos (1984)
Declarație de dragoste (1985)
Liceenii (1986)
Extemporal la dirigenție (1988)

Vrei să fii mama mea (2006)
Om bogat, om sărac (2006), serial TV
Fata babei și fata moșului, desene animate, voce (2004)
Harap Alb, desene animate, voce (2004)
Prâslea cel voinic și merele de aur, desene animate, voce (2004)
Tu ne marcheras jamais seul (2001)
Besat (1999)
Taina jocului de cuburi (1989)
Moartea unui artist (1989)
Anotimpul iubirii (1985)
Fata din Strada Florilor (1984)
Eroii nu au vîrstă serial tv (1984)
Un petic de cer (1983)
Scopul și mijloacele (1983)
Ca-n filme (1983)
Acțiunea Zuzuc (1983)
Destine romantice (1981)

· 1942 - S-a născut Jorge Ben, chitarist, cântăreţ şi compozitor brazilian.
* 1942: Yasuyuki Kuwahara (n. 22 decembrie 1942, Hiroșima, Japonia – d. 1 martie 2017, Hiroșima, Japonia) a fost un fotbalist japonez.

· 1943: S-a nascut Paul Wolfowitz, politician american, fost presedinte al Bancii Mondiale.

· 1944 - S-a născut Barry Jenkins, baterist şi compozitor britanic (Animals).

· 1944: Maurizio de Angelis, cântăreț și textier italian

· 1944 - S–a născut Dan Mutaşcu, poet şi prozator (volum de proză „Ipoteca şi alte povestiri”).

· 1946 - S-a născut Rick Nielsen, vocalist şi chitarist american (Cheap Trick).

· 1947: Mitsuo Tsukahara, gimnast japonez
* 1948: Nicolae Timofti (n. 22 decembrie 1948^[2], Ciutulești, Florești, RSS Moldovenească, URSS) este un jurist și politician din Republica Moldova, cel de-al 4-lea președinte al Republicii Moldova. A fost ales de Parlament la 16 martie 2012^[3]^[4] și a depus jurământul de credință la 23 martie 2012.^[5] În momentul alegerii în funcția de președinte al Republicii Moldova, Timofti era Președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

Date personale
Nicolae Timofti

Născut	22 decembrie 1948 (70 de ani) Ciutulești, RSSM, URSS
Căsătorit cu	Margareta Timofti
Copii	3 fii
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	URSS Moldova
Religie	Creștin Ortodox^[1]
Ocupație	om politic judecător jurist
Al 4-lea Președinte al Republicii Moldova
În funcție 23 martie 2012 – 23 decembrie 2016
Prim-ministru	Vladimir Filat Iurie Leancă Chiril Gaburici Natalia Gherman (interimar) Valeriu Streleț Gheorghe Brega (interimar) Pavel Filip
Precedat de	Marian Lupu (interimar)
Succedat de	Igor Dodon

Premii	Ordinul Stara Planina[] (28 octombrie 2016) Ordinul național „Steaua României” Ordinul Gloria Muncii Order of the Republic of Serbia[]
Partid politic	Independent
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Jurist

· 1949 - S-au născut Robin & Maurice Gibb, vocalişti şi compozitori britanici (Bee Gees).

· 1949: Anton Anton (n. 22 decembrie 1949, Timișoara, România) este un inginer și om politic român. Membru al Partidului Național Liberal, a îndeplinit în toamna anului 2008 funcția de ministru al Educației, Cercetării și Tineretului în Guvernul României.

Anton Anton s-a născut la data de 22 decembrie 1949, în municipiul Timișoara, fiind fiul acad. prof. dr. Ioan Anton, viitor rector al Universității Tehnice din Timișoara. A urmat cursuri universitare la Institutul Politehnic "Traian Vuia" din Timișoara (1967-1972), obținând titlul de inginer, cu Diplomă de Merit, studii postuniversitare de "Informatică și matematică pentru cercetare" la Universitatea București (1973-1974), curs de specializare ca bursier Fullbright la Johns Hopkins University din Baltimore (1977) și apoi studii de doctorat la Institutul de Construcții din București (1977-1986), obținând titlul științific de doctor inginer.

După absolvirea facultății, ca urmare a rezultatelor excepționale avute, a fost selectat pentru a rămâne în învățământul superior la Catedra de Hidraulică și Protecția Mediului a Institutului de Construcții din București (astăzi Universitatea Tehnică de Construcții), având gradele didactice de asistent (septembrie 1972 - septembrie 1979), șef de lucrări (septembrie 1979 - noiembrie 1990), conferențiar (noiembrie 1990 - noiembrie 1995) și profesor universitar (din noiembrie 1995). A desfășurat activitate didactică și de cercetare și a fost șeful Laboratorului de Hidraulică (1972-2003).

Profesorul Anton Anton este conducător de doctorat pe domeniile Ferrohidrodinamică, Hidraulica experimentală, Mașini hidraulice și Inginerie urbană, atestat în anul 2002, având în prezent 8 doctoranzi în stagiu. Este membru al asociațiilor profesionale: IUFA (International Urban Fellows Association) - 1977, ARA (Asociația Română a Apei) - 1996, EASA (European Academy of Sciences and Arts) - 2004 și ASTR (Academia de Științe Tehnice din România, membru corespondent din 2004 și membru plin din 2006).

A avut funcții manageriale în domeniul învățământului tehnic fiind membru CNCSIS (Consiliul Național al Cercetării Științifice în Învățământul Superior) (1997-2005), membru a IUHER (Implementation Unit of Higher Education Reform) (1997-2000), președinte al Comisiei de științe inginerești din CNCSIS (1998-2005), președinte al IUFA (2002-2004), fiind și consultant al Companiilor de Apă din România în domeniul rețelelor de transport și al stațiilor de pompare, precum și consultant internațional pentru proiecte de infrastructură urbană.

Profesorul Anton este autor a 4 brevete de invenții. A publicat 7 cărți, dintre care una a fost premiată de Academia Română cu Premiul Anghel Saligny în 2002 (D.Cioc, A. Anton - Rețele hidraulice – calcul și optimizare (Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001) și a fost editor împreună cu G. Tatu a seriei „Hidraulica ingineriei mediului”, formată din 10 volume publicate în Ed. Orizonturi Universitare în perioada 2001-2002. De asemenea, a publicat 80 articole în reviste naționale și internaționale, a prezentat peste 50 comunicări științifice și a avut peste 125 contracte de cercetare dintre care 80 în calitate de responsabil de lucrare. A fost director de proiect pentru trei granturi: Grant 65 CNFIS (1997–1998, 23.800 USD), Grant 65 CNFIS (1998–2001, 365.800 USD) și PHARE: RO-0007.02.02.01 2002 (2002–2003, 220.900 EUR).

Anton Anton vorbește fluent limba engleză, bine limba germană și înțelege limbile franceză și italiană. El este căsătorit.

Membru al PNL din anul 1995, profesorul Anton a fost numit în anul 2005 în funcția de Secretar de stat la Ministerul Educației și Cercetării. A fost numit apoi ca președinte al Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică din cadrul MEdCT (2006-2008).

La data de 7 octombrie 2008, Anton Anton a fost propus pentru funcția de ministru al Educației, Cercetării și Tineretului, președintele Traian Băsescu semnând imediat decretul de numire a sa în funcție. Noul ministru a depus jurământul în fața președintelui a doua zi, șeful statului afirmând cu acest prilej următoarele: "Sunteți al patrulea ministru al Educației din actuala legislatură. Sper, și vorbesc la modul cel mai sincer, sper să fiți și ultimul"

Date personale
Anton Anton
Anton Anton
Născut	22 decembrie 1949 (69 de ani) Timișoara, România
Părinți	Ioan M. Anton
Cetățenie	România
Ocupație	inginer om politic
Ministru al energiei
În funcție 29 ianuarie 2018 – 26 august 2019
Precedat de	Toma-Florin Petcu
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 20 decembrie 2016
Circumscripția	București
Ministru al educației
În funcție 7 octombrie 2008 – 22 decembrie 2008
Precedat de	Cristian Adomniței
Succedat de	Daniel Funeriu

Premii	Fulbright Scholarship[*]
Partid politic	PNL ALDE
Alma mater	Universitatea Johns Hopkins

· 1950 - S-a născut Alan Williams, chitarist, pianist şi flautist britanic (Rubettes).

· 1952: Mircea Grabovski, handbalist din România

· 1953 - S–a născut compozitorul Dan Alexandru Bălan; a compus muzică de cameră, corală, muzică uşoară.

· 1955 - S–a născut Aurel (Leluţ) Vasilescu, membru al formaţiei de muzică “Compact” (toboşar).

* 1957: Crina Mardare (n. 22 decembrie 1957, România) este o muziciană română, fostă vocalistă a grupurilor muzicale 5T, Sfinx și 3T, creatoarea școlii de muzică Blue Sound și profesoară de canto la aceiași școală. Crina Mardare este mama bateristului, muzicianului și actorului de televiziune Bubu Cernea.

Fostă componentă a grupurilor vocale feminine 5T și 3T, Crina Mardare a colaborat de asemenea cu trupa muzicală Sfinx, a cărei vocalistă a fost, pentru o bună perioadă de timp, împreună cu Zoia Alecu.^[1]

În anii 1980, după succese înregistrate în țară cu grupurile vocale feminine 5T și 3T, Crina Mardare a avut o activitate muzicală externă bogată pentru un deceniu, cântând, datorită contractelor încheiate de ARIA, fosta agenție de stat de impresariat artistic a României, în multe țări din vestul Europei, dar în special în Danemarca, Germani și Olanda, unde a și dat naștere fiului său.

Date personale
Crina Mardare
Născută	22 decembrie 1957 (61 de ani) România România
Căsătorită cu	Mihai Cernea
Copii	Bubu Cernea
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, cântăreț
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	rock progresiv, disco rock, rock alternativ
Ani de activitate	1980-prezent
Case de discuri	Electrecord, Roton
Interpretare cu	Sfinx, Sfinx Experience

* 1958: Masaaki Kato (n. 22 decembrie 1958) este un fost fotbalist japonez.
* 1959: Bernhard Schuster (născut 22 decembrie 1959 în Augsburg) este un fost fotbalist german acum antrenor la Beşiktaş. Porecla lui este „der Blonde Engel” (îngerul blond).

Schuster și-a început cariera de jucător profesionist la 1. FC Köln la 18 ani în 1978 după câteva meciuri promițătoare la echipa națională sub 18 ani a Germaniei de Vest. Schuster a plecat în 1980 în Spania pentru a semna cu FC Barcelona unde s-a dezvoltat din plin. De-a lungul carierei a jucat pentru cluburi ca Real Madrid, Atlético Madrid, Bayer Leverkusen și la clubul mexican Pumas de la UNAüM de unde s-a retras după ce a jucat 10 meciuri în primăvara lui 1997.

* 1960: Jean-Michel Basquiat (n. 22 decembrie 1960 – d. 12 august 1988) a fost un artist plastic haitian-american.
* 1961: Camelia Gavrilă (n. 22 decembrie 1961, Iași, România) este un deputat al Camerei Deputaților, funcție precedată de activitatea de profesor, director, inspector general școlar și om politic român, trecută de la Partidul Național Liberal la Partidul Social-Democrat. În perioada 23 iunie - 29 septembrie 2008, a îndeplinit funcția de viceprimar al municipiului Iași, iar din 2016 este deputat de Iași.
* 1962: Ralph Nathaniel Twisleton-Wykeham-Fiennes (/ˈreɪf ˈfaɪnz/ ;^[4] n. 22 decembrie 1962) este un actor englez. Un cunoscut interpret al pieselor lui Shakespeare, s-a remarcat inițial ca actor al Royal Shakespeare Company.^[5]

Pentru rolul lui Amon Goeth din Lista lui Schindler (1993), Fiennes a câștigat Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, fiind nominalizat și la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar.^[5] Pentru rolul Contelui Almásy din Pacientul englez (1996) a obținut a doua nominalizare la Oscar, la categoria „Cel mai bun actor”, precum și la BAFTA și Globurile de Aur. A mai jucat în seria Harry Potter, în rolul lordului Cap-de-Mort, și în seria James Bond, în rolul lui M.

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Silviu Prigoană
Silviu Prigoană
Născut	22 decembrie 1963 (56 de ani) Gherla, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Democrat Liberal
Modifică date / text

* 1963: Silviu Prigoană (n. 22 decembrie 1963, Gherla, România) este un om de afaceri și politician român, acționar principal al Rosal Grup și fondator al postului de televiziune Realitatea TV, deputat de București din partea PD-L în legislatura 2008-2012.

AFACERI

Silviu Prigoană a început să investească masiv în media în 2001, când a înființat Realitatea TV^[1]. În 2003, a lansat TV Sport, urmat de Etno TV și Taraf TV^[1]. A deținut și 10% din acțiuni din Digital Cable Systems (DCS), care a lansat serviciul direct to home (DTH) Max TV^[1]. Prigoană deține și licențe pentru alte două canale, Meteo TV și Manele TV. Mai deține și Sigma TV și acțiuni la Teleshop 24.

Este coproprietar și la Taifasuri FM, Manele FM, Jazz FM^[2]. Mai deține și revista Taifasuri, firma Rosal Ortopedic și RTL (Romanian Television of America)^[2], precum și postul de radio Etno FM^[3]. Până în anul 2006 a deținut și revista săptămânală Fanatik, cu profil sportiv.^[2]

ACTIVITATEA POLITICĂ

La data de 1 iunie 2010 a demisionat din PDL. S-a reînscris în același partid în data de 7 septembrie 2010.^[4]

A candidat fără succes la funcția de primar general al municipiului București la alegerile locale din 2012.

VIAȚA PERSONALĂ

Silviu Prigoană a fost căsătorit cu prima sa soție Viorica, care a decedat la doar 30 de ani, în 1994.^[5] Din această căsătorie are doi fii, Honorius și Silvius.^[6] Silviu Prigoană s-a căsătorit a doua oară cu Adriana Bahmuțeanu, cu care a avut o relație tumultoasă, incluzând cinci divorțuri.^[7] Cei doi au împreună doi băieți, născuți în 2007 și 2010.^[

* 1963: Beatrice Tudor (n. 22 decembrie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1963: Giuseppe Bergomi (n. 22 decembrie 1963, Milano) este un fost jucător italian de fotbal care și-a petrecut întreaga carieră la Internazionale.

Bergomi a debutat la 17 ani; juca la fel de bine fundaș central cât și fundaș dreapta, fiind un jucător cheie pentru Italia în anii '80 și '90. Este poreclit Lo zio („unchiul”) din cauza mustății impresionante pe care o purta chiar și la 18 ani la Campionatul Mondial din 1982. Considerat unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului i se mai spunea și Il Capitano („Căpitanul”).

În cele 19 sezoane petrecute la Inter, echipa a stat în umbra rivalei AC Milan, câștigând campionatul Italiei o singură dată, în 1989, când a câștigat și Cupa UEFA. Cu echipa națională, Bergomi a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal 1982, jucând și în celelalte Campionate Mondiale din 1986 și 1990, cât și la Euro 1988. După ce a fost eliminat într-un meci împotriva Norvegiei în cadrul preliminariilor pentru Euro 1992, Bergomi a așteptat mulți ani o convocare, primind-o în cele din urmă la Campionatul Mondial din 1998.^[2] S-a retras în 1999 la vârsta de 36 de ani. A lucrat în televiziune la Sky Italia și a fost comentatorul italienilor pentru Campionatul Mondial din 2006, alături de Fabio Caressa.

* 1965: David Samuel Goyer (n. 22 decembrie 1965, Ann Arbor, Michigan) este un scenarist american, regizor, romancier și autor de benzi desenate.

Date personale
Valeriu Andriuta
Nume la naștere	Valeriu Andriuță
Născut	22 decembrie 1967 (52 de ani) Lazovsk, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, azi Republica Moldova
Cetățenie	România Moldova
Ocupație	actor regizor de film
Alma mater	Shota Rustaveli Theater and Film Institute in Tbilisi Academia de Teatru și Film din București
Înălțime	1,76cm
Ani de activitate	1992–prezent
Alte premii
'Cel mai bun regizor Cel mai bun scenariu 2018 SALIX CAPREA International Film Festival LA CABINA
Premii Gopo
Nominalizat la Gopo pentru cel mai bun actor 2016 - Dragoste1. Caine
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1967: Valeriu Andriuta (n. 22 decembrie 1967, Lazovsk) este un actor, regizor, producător și scenarist de film român contemporan.

BIOGRAFIE

S-a născut în Lazovsk, URSS. A făcut actorie la Shota Rustaveli Theatre and Film University Tbilisi, la clasa profesorului Nugzar Lordkipanidze, și regia de teatru la Academia de Teatru și Film din București. În anii de studenție de la București, joacă în toate filmele de școală ale lui Cristian Mungiu.

CARIERA DE ACTOR

Andriuta a lucrat cu regizori importanți precum Cristian Mungiu, Pavel Lungin, Florin Serban, Ercan Kesal

În 2002, joaca in lungmetrajul de debut al lui Mungiu, Occident, prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes.

În 2012, Andriuta joacă rolul Preotului din După Dealuri regizat de Cristian Mungiu, film proiectat în secțiunea oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

În 2016, Valeriu Andriuta are o apariție efervescentă în rolul Suspectul Nr.4, în filmul Bacalaureat, cu care Cristian Mungiu obține premiul pentru regie, în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Revine la Cannes cu A Gentle Creature în 2017 cu filmul lui Sergei Loznitsa. Filmul se află în selecția oficială pentru Palme d'Or a Festivalului de Film de la Cannes.

În 2018 joacă în Donbass, filmul lui Sergei Loznitsa, prezentat în premieră la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard.

În 2018 joacă în rolul principal în drama romantică a lui Florin Serban, Dradoste 1. Caine, film distins cu premiile Cineuropa Award si CICAE Award la Sarajevo Film Festival.

CARIERA DE REGIZOR

In 2017, își face debutul în regia de film cu scurtmetrajul, Chers Amis.

FILMOGRAFIE CA ACTOR

2000
- Corul pompierilor (short), reg. Cristian Mungiu
- Nicio întâmplare (short), reg. Cristian Mungiu
- Zapping (short), reg. Cristian Mungiu
2002 – Occident, reg. Cristian Mungiu
2004 – Milionari de weekend, reg. Cãtãlin Saizescu
2005 – Lost and Found - segment Turkey Girl, reg. Cristian Mungiu
2012 – Dupa Dealuri, reg. Cristian Mungiu
2015 – Orizont, reg. Marian Crisan
2015 – Rodina (TV Series), reg. Pavel Lungin
2016 – Bacalaureat, reg. Cristian Mungiu
2016 – Dimineața care nu se va sfârși, reg. Ciprian Mega
2017 – The Crucifixion, reg. Xavier Gens
2017 – Breaking News, reg. Iulia Rugina
2017 – In Blue, reg. Jaap van Heusden
2017 – A Gentle Creature, reg. Sergei Loznitsa
2017 – The last day before June, reg. Igor Kistol
2018 – Donbass, reg. Sergei Loznitsa
2018 – Dragoste 1. Câine, reg. Florin Serban
2018 – Un om la locul lui, reg. Hadrian Marcu
2018 – Beautiful Corruption, reg. Eugen Damaschin
2019/2020 – Occupied (TV Series)
2020 – You Know Him, reg. Ercan Kesal
2020 – High Flyers (TV Series)

FILMOGRAFIE CA REGIZOR

2017 – Chers Amis
2018 – Just one more
2018 – Salix Caprea
2020 – Eu sunt Dorin

· 1967: Daniel Vasile Petrescu (n. 22 decembrie 1967,^[3] București, RS România) este un fost fotbalist și actual antrenor român de fotbal, care în prezent activează la clubul CFR Cluj.^[4]

În cariera de fotbalist Petrescu a evoluat pe postul de fundaș dreapta, debutând la Steaua București, cu care a jucat și o finală a Cupei Campionilor Europeni. S-a consacrat pe plan internațional la Chelsea Londra, la care a jucat timp de cinci sezoane. După retragerea din activitate, a devenit antrenor, prima echipă pregătită de Petrescu fiind Sportul Studențesc. Cu CFR Cluj și Unirea Urziceni a câștigat titlul de campion al României.

Dan Petrescu și-a făcut junioratul la Steaua București, fiind promovat în prima echipă la o lună după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. A fost împrumutat un sezon la FC Olt, dar în 1987 a revenit la Steaua alături de care a jucat în semifinalele Cupei Campionilor în 1988, și apoi a disputat finala competiției din 1989, pierdută în fața lui AC Milan. În același an a debutat și la naționala României. A ratat participarea la Mondialul din 1990 din cauza unei accidentări.

În 1991 s-a transferat în Italia, la U.S. Foggia, echipă care tocmai promovase în Serie A. După trei sezoane petrecute în peninsulă, în 1994 a ajuns în Anglia, la Sheffield Wednesday, datorită evoluției sale la Mondialul din 1994.

În 1995, a făcut pasul spre Chelsea Londra, unde a evoluat timp de cinci sezoane, devenind rapid un jucător de bază al londonezilor. Alături de Chelsea, a câștigat Cupa Angliei în 1997, Cupa Ligii Angliei și Cupa Cupelor în 1998. În 2000 a căzut în dizgrația antrenorului Gianluca Vialli și a părăsit echipa, evoluând câte un sezon la Bradford City și Southampton.

Petrescu a decis să-și încheie cariera de fotbalist în țara sa natală, semnând în 2002 un contract pentru un sezon cu FC Național. Ultimul meci din cariera sa a fost finala Cupei României din 2003, pierdută de Național în fața lui Dinamo București.

Dan Petrescu a jucat 95 de meciuri la naționala României, marcând 12 goluri. Debutul său a avut loc în martie 1989, într-un amical împotriva reprezentativei Italiei. A evoluat alături de naționala României la trei turnee finale: Mondialul din 1994, EURO 1996 și Mondialul din 1998. A marcat două goluri la turneele finale: golul victoriei în 1994 împotriva reprezentativei Statelor Unite și în 1998 împotriva naționalei Angliei.

Dan Petrescu

Informații generale
Nume complet	Daniel Vasile Petrescu
Data nașterii	22 decembrie 1967 (51 de ani)
Locul nașterii	București, România
Înălțime	1,77 m
Greutate	72 kg
Poreclă	Bursucul, SuperDan, The Ledge^[1]
Post	Fundaș / Mijlocaș
Informații despre echipă
Echipa actuală	CFR Cluj (antrenor)

* 1968: Luis Arturo Hernández Carreón (n. 22 decembrie 1968) este un fost fotbalist mexican, cunoscut sub porecla "El Matador". Hernández a jucat ca atacant și este cel de-al patrulea marcator al time și cel mai mare marcator la Cupe Mondiale pentru echipa națională de fotbal a Mexicului. Este considerat unul dintre cei mai talentați atacanți ai Mexicului. Hernández a jucat pentru echipe din Mexic, Argentina și Statele Unite.
* 1969: Beatrice Tudor (n. 22 decembrie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1972: Vanessa Chantal Paradis (n. 22 decembrie 1972, Saint-Maur-des-Fossés),^[1]^[2] cunoscută ca Vanessa Paradis, este o cântăreață și actriță și fotomodel francez. S-a lansat la 14 ani cu hitul „Joe le Taxi”, în care apărea ca o Lolită franțuzoaică.^[3] Are doi copii cu actorul Johnny Depp.^[4]

Date personale
Andreea Marin

Nume la naștere	Andreea Violeta Marin^[1]
Născută	22 decembrie 1974 (45 de ani) Roman
Părinți	Dan și Violeta Marin
Căsătorită cu	Cristian Gheorghiță (1995–2000) Ștefan Bănică Jr. (2006–2013) Tuncay Öztürk (2013–2016)
Ocupație	Jurnalistă, producătoare, vedetă de televiziune, Ambasador Unicef
Activitate
Ani de activitate	1994-prezent
Modifică date / text

* 1974: Andreea Violeta Marin (n. 22 decembrie 1974, Roman) este o jurnalistă și prezentatoare de televiziune din România, moderatoare a emisiunii Surprize, surprize difuzată de canalul TVR 1 din 1999 până în 2007 (8 sezoane). A fost jurat în emisiunea Uite cine dansează!, difuzată de postul de televiziune Pro TV.

BIOGRAFIE

Andreea Violeta Marin s-a născut pe 22 decembrie 1974 în Roman. Liceul l-a urmat în Roman, la "Colegiul Național Roman-Voda". A urmat cursurile Facultății de Informatică din cadrul Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este fiica lui Dan și a Violetei Marin. Are o soră, Cristina, și un frate vitreg, Ionuț, ambii mai mici decât ea.^[2] În 1984, la vârsta de nouă ani, Andreea și-a pierdut mama într-un accident rutier.^[3]^[4]

În 1995, pe când avea 21 de ani, s-a căsătorit cu Cristian Gheorghiță, care în prezent este director de marketing la Prima TV.^[5] Cei doi au divorțat în anul 2000.^[2] În ianuarie 2006 Andreea s-a recăsătorit, cu Ștefan Bănică Junior, iar pe 15 decembrie 2007 a născut-o pe Ana Violeta, primul lor copil. După 7 ani de căsnicie, cuplul și-a anunțat divorțul pe rețeaua de socializare Facebook.^[6]

Pe 22 decembrie 2013, în ziua în care a împlinit 39 de ani, Andreea s-a căsătorit civil cu Tuncay Öztürk, un medic turc, fizioterapeut și osteopat, care este și preparator fizic al lotului național de gimnastică feminină al României.^[7]^[8]^[9]

Cariera

Este director de comunicare pentru Prime Time World Broadcast, companie internațională de producție TV din Madrid, care realizează programe în prime time pentru Societatea Națională Română de Televiziune (TVR1) și postul privat Antena 1, ambele posturi deținând majoritatea audienței pe segmentul vizat.

A fost maestru de ceremonii a patru principale festivaluri internaționale din România: Eurovision, Mamaia, Cerbul de Aur, Gala Națională a Sportului, gazdă și director de program al emisiunii „Surprize, Surprize”, realizată în prime time pe segment social/divertisment transmisă sâmbătă seara (3 ore în direct), cel mai urmărit spectacol de televiziune în România, nouă ani la rând.

Moderator/director de program al emisiunii „Prețuiește viața”, care a fost difuzată în fiecare duminică seara la TVR 1 (20 octombrie 2013 cu pauză în anii 2014 și 2015 și revenind din 27 martie 2016 până în septembrie 2016). Acum emisiunea este transmisă de postul de radio Itsy Bitsy

Este purtător de cuvânt și imagine Garnier - L'Oreal, Cartier (bijuterii și accesorii), Procter Gamble – Head & Shoulders.

A fost timp de trei ani editor și prezentator al principalului jurnal de știri din România, la TVR.

Are 16 ani de experiență ca reporter, producător și moderator la Televiziunea Națională Română, începând ca moderator la TVR Iași, la vârsta de 19 ani.

Timp de doi ani consecutiv a fost reporter special al TVR la ceremonia acordării premiilor Academiei Americane de film Oscar, Los Angeles (1998/1999).

Realizator al emisiunii radio “Zâmbește, cineva te iubește” - 2 ore live. Invitați: personalități de prim rang din diverse domenii, axată pe reality, probleme sociale, muzică, umor, evenimente.

Începând cu anul 2008 este director editorial al Revistei „Business Woman Magazine”.

Este președinte fondator al Fundației „Prețuiește Viața” care derulează campanii umanitare, pe teme de sănătate, educație și un jurnalism de calitate.

Autor și coordonator al cărții „Prețuieste Viața", primul volum din colecția „Albumele Andreei”, un volum inspirațional, al cărui profit este donat cauzei umanitare a mamelor care suferă de cancer.

Andreea Marin a lansat, împreună cu designerul Irina Schrotter, pe 1 decembrie 2009, brandul "Violet by Andreea Marin", o linie de îmbrăcăminte pentru bebeluși, care cuprinde body-ul extensibil și hăinuțe pentru botez.^[10]

În aprilie 2010, a câștigat medalia de aur la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva pentru body-ul extensibil pentru copii pe care l-a inventat.^[10]

Este manager al Proiectului Școala Mamelor („MOM UP - Rețea de Centre Pilot de Consiliere a Mamelor aflate în situații dificile de viață”), parte din proiectul național inițiat prin Fundația Prețuiește Viața (președinte Andreea Öztürk), care oferă răspunsuri gratuite la problemele mamelor și ale famililor lor din partea unor specialiști (medici, juriști, psihologi, experți în comunicare și formare profesională etc.).

Este prima jurnalistă din România care a escaladat vârful Kilimanjaro, „Acoperișul Africii”, și coproducător al documentarului „Kilimanjaro 2001” realizat pentru TVR, care a obținut cea mai mare audiență la 1 decembrie 2001.

A fost director de program și gazdă a emisiunii tradiționale „Cei mai iubiți”, prin intermediul căreia Televiziunea Națională oferă trofee pentru următoarele categorii: sport, teatru & film, muzică, umor, radio, televiziune, presă scrisă, afaceri și modă. Premiile au fost oferite în baza rezultatelor unui sondaj național realizat de un prestigios institut de sondare a opiniei publice.

A fost câștigătoarea trofeului „Cea mai iubită vedetă feminină de televiziune”, în ediția din 2002 a spectacolului „Cei mai iubiți”.

DOCUMENTARE

Producător și gazdă a documentarului „Andreea Marin la Hollywood” (12 episoade);
Producător al documentarului „Thailanda – Academia de Turism”, premiat la „Târgul de Carte Gaudeamus” cu Premiul CD Press, 2004;
Producător al documentarului „Cuba secretă” 2004 , transmis de TVR1 pe 27 decembrie în prime time;
Co-producător al documentarului „812 - Șoimii Carpaților” - realizat în Irak 2005;
Căpitan al aeronavei National Geographic Channel, prezentând, în premieră în România, episoadele seriei de documentare „Dezastre în Aer”.
Producător și gazdă a documentarului „Niger – o experiență pentru o viață".
Producător și gazdă a documentarului realizat în Africa Centrală în cadrul Campaniei Pampers-UNICEF.
Producător al documentarului realizat în Cote d'Ivoire în cadrul campaniei mondiale Pampers - UNICEF ofertat și pentru difuzare internațională – ianuarie 2009.
Producător și gazdă a reclamelor cu și despre icre Nero2000

PREMII

Titlul „Cea mai sexy româncă”, din partea revistei TV MANIA, în 2001;
Premiată la Ceremonia „Femeia Anului” 2004: „Premiul pentru popularitate”, „Cea mai bună prezentatoare TV”, Premiul pentru Feminitate și Suflet Caritabil”;
Globul de Cristal pentru Eleganță, oferit de Revista Beau Monde în 2004;
Globul de Cristal pentru „Cea mai sexy româncă”, oferit de Revista Beau Monde în 2005;
În urma sondajului realizat de revista pentru bărbați FHM, a fost desemnată „Cea mai sexy româncă” doi ani la rând;
În 2005, emisiunea „Surprize, surprize” a câștigat pentru a șasea oară premiul „Cea mai bună emisiune pentru oameni obișnuiți”, oferit de TV MANIA;
Premiată la „Gala Femeilor de Succes”, 2006: „Premiul de Excelență - Simbol feminin pentru caritate”, „Cea mai bună moderatoare TV”.
Primul loc în topul celor mai de succes femei din media din România (și pe locul 29 în ierarhia generală) în urma studiului „Cele mai de succes 50 de femei din România” realizat de revista Capital.
Diploma de recunoaștere „10 ani de excelență în activitate”, pentru merite și realizări deosebite în domeniul mass-media, acordată de revista Avantaje. (februarie 2008)
Premiul „Cel mai durabil show de succes de televiziune”, obținut la „Gala Celebrităților”. (iunie 2008)
"Premiul de Excelență TV Mania pentru 10 ani de carieră ȋn top ca moderator și producător de televiziune”, obținut la „Premiile Tv Mania 2008”.
Premiul „Cea mai bună imagine feminină la nivel internațional", obținut ȋn cadrul Galei "Femeile de succes ale anului 2008".
„Premiul VIP - evenimentul lunii" pentru Andreea Marin, ca promotor voluntar al campaniei „România prinde rădăcini", alături de UNICEF și Realitatea TV.
„Diploma de Recunoștință”, acordată Fundației Prețuiește Viața pentru gestul de solidaritate demonstrat prin contribuția la Teledonul UNICEF – Realitatea TV „HAITI – Copiii haosului" ȋîn ajutorul copiilor afectați de cutremurul din 12 ianuarie 2010.
Premiată ȋîn cadrul Galei „Life goes on” cu trofeul pentru „Angajament social pe termen lung” (Austria 2010)
Premiu Comisia Europeană pentru aportul voluntar adus la Campania „Școala te face mare”, premiul a fost obținut în cadrul Balului de Caritate, ediția 2010, inițiat de Leslie Hawke.
Premiată la „Gala Femeilor de Succes”: „Cea mai populară femeie a anului 2010” (februarie 2011)
Premiată ȋîn cadrul Galei „Femeia contează”, la categoria Implicare socială. (iunie 2011)
Premiul Forget-Me-Not acordat ȋîn cadrul Galei Valentine’s Day Charity Ball de către Blue Heron Foundation pentru contribuția la îmbunătățirea vieților oamenilor defavorizați (februarie 2012)
Premiul Special pentru diversitatea acțiunii ȋîn sprijinul comunității acordat ȋîn cadrul Galei Celebrity Awards – Aristocrat & Story (mai 2012)
Decembrie 2013: Premiul pentru cea mai votată copertă în cadrul Galei Ce se întâmplă doctore?
Iunie 2013: Premiu special pentru Proiectul Școala mamelor - inițiator Andreea Marin – la Gala Eva.ro

* 1978: Raluca-Cristina Ispir (n. 22 decembrie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

* 1979: Naotake Hanyu (n. 22 decembrie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1979: Stojan Ignatov (n. 22 decembrie , 1979) este un fotbalist din Macedonia, care joacă pentru clubul de fotbal Ethnikos Achna pe postul de mijlocaș central. În România a jucat la Politehnica Iași.
* 1979: Sanela Knezović (n. 22 decembrie 1979, la Mostar) este o handbalistă de origine croată din Bosnia și Herțegovina care evoluează la echipa maghiară Dunaferr NK, pe postul de portar.
* 1981: Megumi Yasu (安めぐみ Yasu Megumi^?, n. 22 decembrie 1981, Fuchū, Tokyo)^[1] este o actriță japoneză care este reprezentată de Harmony Promotion.
* 1983: Andrew "Drew" Hankinson (n. 22 decembrie 1983)^[1] este un wrestleramerican, care în prezent activează în WWE sub numele de ring Luke Gallows. Este cunoscut pentru evoluțiile sale din World Wrestling Entertainment (WWE), unde apărea sub numele de ring Festus și Luke Gallows între ani 2007 și 2010,^[10] dar și pentru evoluțiile din Total Nonstop Action Wrestling (TNA).
* 1987: Lisa Andreas (n. 22 decembrie 1987) este o cântăreață engleză cu origini cipriote. A reprezentat Ciprul la concursul Eurovision 2004 și a ieșit pe locul 5.
* 1989: Jordin Sparks (pe numele întreg Jordin Brianna Sparks; n. 22 decembrie 1989)^[6] este o cântăreață de muzică pop și R&B, din Statele Unite ale Americii. Ea a devenit cunoscută în urma participării la emisiunea-concurs American Idol, pe care a câștigat-o la începutul anului 2007.^[6] Primul său cântec, „This Is My Now”, a debutat pe locul 15 în Billboard Hot 100,^[7] fiind inclus pe albumul de debut al cântăreței, Jordin Sparks.^[8] La finele anului 2007, Sparks a lansat discul single „Tattoo”, ce s-a clasat pe locul 8 în Statele Unite ale Americii și pe locul 3 în Canada.^[9] Un alt extras pe single, „No Air”, a devenit cel mai bine poziționat cântec al interpretei la nivel mondial, ocupând treapta cu numărul 1 în Australia, Israel și Noua Zeelandă.^[10]^[11]

Începând cu cea de-a doua jumătate a anului 2008, cântăreața a pornit înregistrările pentru cel de-al doilea material discografic de studio, Battlefield.^[12] Primul extras pe single de pe acesta, piesa ce poartă numele albumului, a fost lansat în luna mai a anului 2009.^[13] Aceasta a ajuns pe locul al zecelea în Billboard Hot 100, Jordin fiind singura concurentă de la American Idol a cărei prime cinci single-uri se clasează în primele 20 din acest clasament. Al doilea single, „S.O.S. (Let the Music Play)” a fost primul single al artistei care s-a clasat pe primul loc în clasamentul Hot Dance Club Play.^[14] De-a lungul carierei sale, Jordin Sparks a câștigat numeroase premii, printre care Premiul NAACP Image, un Premiu BET, un Premiu American Music, un People's Choice Awardși două Teen Choice Awards. În 2009, revista Billboard a clasat-o pe locul al nouăzeci și unulea printre artiștii deceniului 2000.^[15] În 2012, Sparks s-a aflat pe locul 92 în lista „100 cele mai mari femei din muzică”, creată de VH1.^[16] Din februarie 2012, ea a vândut peste 1,3 milioane de albums și 10,2 milioane de discuri single numai în Statele Unite, fiind una din cele mai de succes cântărețe lansate de American Idol.^[17]

Pe lângă muzică, Jordin Sparks a încercat să-și formeze o carieră în film și pe Brodway, precum și în crearea de parfumuri. A fost invitată în mai multe seriale, începând cu O viață minunată pe punte în 2009, și mai târziu în Big Time Rush în 2010. În același an, Jordin a debutat pe Broadway în musicalul In The Heights, jucând rolul Ninei Rosario. A debutat într-un film de lung metraj în 2012, într-o nouă ecranizare a musicalului Sparkle, avându-i în distribuție, printre alții, pe Whitney Houston, Derek Luke, Carmen Ejogo și Tika Sumpter. În octombrie 2010, Jordin Sparks a lansat primul ei parfum, Because of You..., urmat de Fascinate în martie 2012 și Ambition în noiembrie 2012.

După cinci ani de la lansarea ultimului album, Jordin a lansat la 25 noiembrie 2014 primul său EP, intitulat #ByeFelicia. Lansarea acesteia a făcut parte din noua înțelegere avută cu casa de discuri Louder than Life/Red Associated, subsidiară a Sony Music Entertainment.^[18] Al treilea album al lui Jordin, Right Here, Right Now, va fi lansat în 2015.^[19]^[20]

* 1993: Meghan Elizabeth Trainor (n. 22 decembrie 1993) este o cântăreață, compozitoare și producătoare muzicală americană. Ea a început să cânte la vârsta de șase ani și să compună la vârsta de unsprezece ani. Mai târziu, ea a devenit membră a unei formații numite Island Fusion și o formație de muzică jazz la liceu. La vârsta de cincisprezece ani, Trainor a produs și lansat un album care îi poartă numele. De asemenea, ea a mers la Berklee College of Music și a câștigat o varietate de concursuri de scriere de cântece în Statele Unite. În 2011, ea a lansat două albume acustice, I'll Sing with You și Only 17. Mai târziu, a semnat un contract de publicare a cântecelor sale cu Big Yellow Dog Music, unde a scris piese pentru Rascal Flatts, Sabrina Carpenter și alții.

În februarie 2014, Trainor a semnat un contract de înregistrări cu Epic Records după ce și-a cântat cântecul „All About That Bass” la ukulelepentru L.A. Reid. Mai târziu, Reid a susținut că cântecul este single-ul de debut al lui Trainor și a fost lansat pe data de 30 iunie 2014. „All About That Bass” a devenit unul dintre cele mai bine vândute cântece, ajungând în fruntea chart-urilor din 58 de țări. A fost numărul unu pe Billboard Hot 100 timp de opt săptămâni non-consecutive. După lansarea single-ului, a apărut EP-ul de debut al cântăreței, intitulat Title, care a debutat ca numărul 15 pe Billboard 200 în septembrie 2014. Al doilea single al lui Trainor, „Lips Are Movin”, a marcat al doilea top five hit al cântăreței pe Billboard Hot 100, ajungând numărul patru. Albumul său de debut, Title, a fost lansat pe data de 9 ianuarie 2015.

Muzica lui Trainor este predominant bubblegum pop, blue-eyed soul, doo-wop șo pop în sunet. Versurile sale sunt în mare parte despre feminitate și împuternicire proprie în secolul 21. Trainor a primit numeroase nominalizări pentru munca sa, incluzând „Record of the Year” și „Song of the Year” pentru „All About That Bass” la al 57-lea ediție anuală a Premiilor Grammy.

1998: Genevieve Hannelius, cântăreață și actriță americană

Decese

· 69: Împăratul roman Vitellius este capturat şi ucis de fortele lui Vespasian. Aulus Vitellius Germanicus (nascut la 24 septembrie 15) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 si unul din împărații care au domnit in asa numitul “An al celor patru împărați”. După proclamarea ca împărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depășit de evenimente, Vitellius rămâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obțin la 24 octombrie o victorie categorică la Cremona. Este ucis în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei.

· 1095: A murit Roger al II-lea (n.26 februarie 1154), rege al Siciliei, fiul lui Roger I al Siciliei și succesor al fratelui său Simon. Și-a început domnia în 1130 si până în momentul morții sale, la vârsta de 58 de ani, Roger a reusit sa uneasca toate cuceririle normande din Italia într-un singur regat, cu o puternica administratie centralizata.

· 1603: Moare Mahomed al III-lea, sultan al Imperiului Otoman din 1595, până la moartea sa (n. 26 mai 1566). A fost succedat pe tron de de fiul său Ahmed I. Si-a executat prin stramgulare cei nouăsprezece frați și frați vitregi ai sai, pentru a-si asigura puterea.

· 1646: Petru Movilă, teolog, om de cultură, mitropolit al Kievului, sprijinitor al tiparului în spațiul românesc și fondator a mai multe tipografii (n. 1596). A desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală, tipărind mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. A pus bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka . A semnat la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca rege al Poloniei a lui Wladislav I în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut “Frățiile Ortodoxe”.

* 1708: Prințesa Hedvig Sophia Augusta a Suediei (26 iunie 1681 – 22 decembrie 1708) a fost prințesă suedeză și primul copil al regelui Carol al XI-lea al Suediei și a reginei Ulrica Eleonora. Prin căsătoria cu Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp a devenit Ducesă de Holstein-Gottorp. A fost moștenitoare prezumptivă la tronul suedez până la moartea sa și regentă a ducatului de Holstein-Gottorp în timpul minoratului fiului ei din 1702 până în 1708.

Date personale
Hedvig Sophia a Suediei
Ducesă de Holstein-Gottorp
Prințesa Hedvig Sofia de David von Krafft
Nume la naștere	Hedvig Sofia Augusta
Născută	26 iunie 1681 Castelul Tre Kronor, Suedia
Decedată	22 decembrie 1708 (27 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântată	Riddarholm Church[*]^[1]
Părinți	Carol al XI-lea al Suediei Ulrica Eleonora a Danemarcei
Frați și surori	Ulrica Eleonora a Suediei Carol al XII-lea al Suediei
Căsătorită cu	Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp
Copii	Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp
Cetățenie	Suedia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Palatinate-Zweibrücken
Domnie
Domnie	12 mai 1698 - 19 iulie 1702

*1755: Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755) a fost o prințesă germană. Ea a fost fiica lui Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach și a soției acestuia, Augusta Marie de Holstein-Gottorp. S-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

La 2 septembrie 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp.

În 1726, soțul ei a murit și fiul ei cel mare a devenit monarh. Un an mai târziu, el a murit fără să aibă moștenitori și fiul ei cel mic, Adolf Frederic, a accedat pe tron. Adolf Frederic era minor însă i s-a permis să guverneze cu sprijinul mamei sale și sub îndrumarea ei.^[1] Albertina Frederica i-a dăruit fiului ei domniile Stendorf, Mönch-Neversdorf și Lenzahn.^[2]

Prin bunica paternă, Christina Magdalena de Zweibrücken, o soră a regelui Carol al X-lea al Suediei, Albertina Frederica a descins din casa regală suedeză, acesta fiind motivul pentru care în 1743 fiul ei a putut fi ales moștenitor al tronul Suediei.

Copii:

Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)

Date personale
Albertina Frederica de Baden-Durlach

Născută	3 iulie 1682 Castelul Karlsburg, Durlach
Decedată	22 decembrie 1755 (73 de ani) Hamburg
Înmormântată	Lübeck Cathedral[*]
Părinți	Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach Augusta Marie de Holstein-Gottorp
Frați și surori	Katharina von Baden-Durlach[] Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Karl al III-lea Wilhelm Christopher of Baden-Durlach[]
Căsătorită cu	Christian August de Holstein-Gottorp
Copii	Adolf Fredericm rege al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen

* 1819: Jean-Pierre de Beaulieu Baron de Marconnay (germană Johann Peter Freiherr Beaulieu von Marconnay, n. 26 octombrie 1725, Lathuy, Brabant, Țările de Jos austriece; d. 22 decembrie 1819, Linz) a fost un Feldzeugmeister imperial, propietar al Regimentului Infanterie nr. 31 apoi în schimb nr. 58, și deținător al Crucii de Cavaler, de Comandor precum Mari Cruci al Ordinului Maria Terezia.

Beaulieu, care provenea dintr-o familie veche valonă, s-a alăturat armatei austriece în 1743, într-un regiment al Ducelui Francisc Ștefan de Lorena și a fost făcut căpitan deja în anul 1747. În anul 1757 a fost înaintat la gradul de maior și transferat la Statul Major pentru Cartiere.

Beaulieu a participat lângă Feldmareșalul Leopold von Daun în timpul Războiului de Șapte Ani. Atunci s-a remarcat în bătălia de la Kollin, în timpul asediului de la Schweidnitz, apoi în bataliile la Breslau pe 22 noiembrie și Leuthen pe 5 decembrie 1757, în eliberarea orașului Olmütz, la luptele de la Gera și Maxen prin o conducere eficiență și curajoasă ale coloanelor de atac atât de mult, că a fost onorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760).^[2] Simultan cu această onoare, el a fost trecut la gradul de locotenent-colonel la Marele Stat Major și numit Baron de către împărăteasa Maria Terezia. Probabil a fost o prevaluare al unui tilu francez.^[3]

În timpul armistițiului îndelungat ce a urmat, Beaulieu a studiat artele frumoase la castelul său din actuala Belgie și a primit însărcinarea de a înfrumuseța castelurile imperiale de vacanță. De asemenea a folosit anii de pace pentru a colecta importante opere de artă și cărți vechi. În 1768 a fost angajat ca colonel la guvernul militar din Țările de Jos austriece la Mechelen.

În Țara de Jos

Hartă istorică a Țării de Jos

Bătălia de la Fleurus 1794

Când a izbucnit revoluția din Brabant, generalul (Feldzeugmeister) Blasius Columban Baron von Bender și generalul de divizie (Feldmarschalleutnant) Maximilian Baillet Conte de Latour au fost însărcinați cu suprimarea ei. Dar înnăbușirea repede a revoltei a fost datorită în primul rând prudenței și curajului lui Beaulieu, care, cu rang din 14 martie 1789 general de brigadă (Generalmajor), condusese un corp de armată austriac. De aceea a fost decorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 5-a promovare de la 23 ianuarie 1760)^[2] și avansat definitiv la "Generalmajor" pe 31 mai 1790. Deja în ziua de 19 octombrie 1790 a fost numit înafara turului de rang general de divizie ("Feldmarschalleutnant").^[4] În timpul acestei revolte singurul fiu al generalului, care luptase ca căpitan sub el, a căzut. Când ia fost adus mesajul dureros în mijlocul bătăliei, el a răspuns ferm și calm: "Prieteni, acum nu este timpul de a plânge, ci de a învinge." („Freunde, es ist jetzt nicht Zeit zu weinen, sondern zu siegen.“)^[5]

Războiul revoluționar francez i-au sporit faima de strateg. În primăvara anului 1792 a fost numit deținător al Regimentului Infanterie nr. 31. Beaulieu a servit la izbucnirea Primului Război de Coaliție în aprilie 1792, ca comandant de divizie sub guvernatorul austriac al Olandei Austriece, Feldmareșalul Albert Prinț de Saxonia-Teschen. Deosebit de remarcat este faptul, că Beaulieu a avut determinarea de a fi primul general din Europa, care a implicat trupe revoluționare franceze într-o bătălie și le-a izgonit. Acest eveniment a avut loc la 28-29 aprilie 1792, când generalul a învins o armată franceză de invazie sub comanda generalului Armand Duce de Biron (aproximativ 7.500 de ostași) aproape de Mons la Quaregnon village. Din păcate, el n-a folosit victoria sa în suficiență, pentru că a renunțat la urmărirea inamicului. În lupta la Harelbeke (în sud-vest de Gent), la 23 iunie 1792, Beaulieu a bătut pe adversarul său, rezerva Armatei Franceze de Nord în frunte cu generalul Louis Duce de Châtelet, a renunțat din nou la o urmărire.^[6]

În bătălia de la Jemappes, pe 6 noiembrie 1792, Beaulieu a acoperit retragerea ca comandat al diviziei sale pe flancul stâng al armatei feldmareșalului Albert, format din trei batalioane de infanterie, cinci companii al Corpului Voluntar Sârbesc („Freikorps”) și un escadron de husari al Regimentului „Blankenstein” nr. 16, împotriva flancului drept francez sub comanda generalilor Pierre Riel Marquis de Beurnonville și Louis-Auguste Conte d’Harville. Bătălia a fost pierdută de către Prințul de Saxonia-Teschen, și ca urmare a acestei înfrângeri, Austria a pierdut în favoarea Franței regiunea „Țările de Jos” pentru prima dată.^[5].

La începutul campaniei din 1793 Beaulieu a comandat un corp de 13 000 de soldați la Arlon. El a luptat cu mare cinste și prudență în următoarele campanii și bătălii din 1793-1794 în Belgia împotriva generalului suprem Jean-Baptiste Jourdan. Beaulieu a comandat sub prințul ereditar Willem I al Țărilor de Jos una dintre principalele coloane în prima luptă de la Fleurus la 16 iunie 1794, și a ajutat pentru a decide aceasta victorioasă. În bătălia principală, a așa-numita a doua bătălie de la Fleurus, la 26 iunie 1794, el a poruncit sub comandantul austriac feldmareșalul Frederic Josias prinț de Saxonia-Coburg-Saalfeld, coloana a cincea împotriva armatelor franceze unite sub Jourdan. Beaulieu a dus trupele sale spre Lambusart și a provocat în liniile inamice multă confuzie și dezordine, înainte de a fi obligat, printr-o comanda explicită al feldmareșalului, să se retragă. Bătălia a fost pierdută.^[7] După Fleurus, împăratul Francisc al II-lea la decorat pentru realizările sale pe câmpul de luptă cu Marea Cruce a Ordinului Maria Terezia (înregistrarea în a 34-a promovare de la 7 iulie 1794),^[2] de asemenea la numit proprietar al Regimentului Infanterie nr. 58, care devenise vacant. După ce prințul de Coburg a trebuit să demisioneze din funcția de comandant suprem, a fost înlocuit de Charles Joseph de Croix, conte de Clerfait. Beaulieu a fost numit sub el Șef al Statului Major la 21 august 1794

În Italia

Bătălia la Montenotte 1796

În ziua de 4 martie 1796 generalul a fost avansat la gradul de Feldzeugmeister și Comandant Suprem Imperial al Armatei Lombarde, formată din 42 de batalioane și 24 de escadroane, cu 140 de tunuri, împreună 45.000 de ostași. La 17 martie al anului Beaulieu a preluat comanda acestei armate de la predecesorul său Oliver Conte de Wallis. Dar campania împotriva genialului Napoleon a avut să aibă o istorie nefericită: Subordonații lui au fost învinși de trupele franceze după rând, la Montenotte (11- 12 aprilie 1796), und generalul și-a întins linia prea mult, încercând să acopere Genova, la Millesimo (13- 14 aprilie 1796), Dego (14- 15 aprilie 1796) și Mondovi (22 aprilie 1796) și au suferit pierderi grele. Beaulieu însuși a fost bătut de Bonaparte la Podul de la Lodi pe 10 mai 1796. Astfel a pierdut Milano și Lombardia pentru Austria: Pentru a preveni unui asediu al cetății Mantova, care pentru Austria a fost extrem de importantă, Beaulieu și-a retras trupele într-o poziție mai defensivă traversând râul Mincio. Dar, deja la 30 mai 1796, Napoleon a trecut râul la Borghetto și a distrus apărarea austriacă împrăștiată și demoralizată. De aceea Beaulieu a fost nevoit să se retragă spre nord în Tirolia, și să perlase cetatea Mantova sorții ei. După atât nenoroc Beaulieu s-a și mai îmbolnăvit grav nemaiputând dirija armata. De aceea a fost rechemat pe 21 iunie la Viena, înlocuit provizoriu de generalul de divizie Michael von Melas, apoi de Feldmareșalul Dagobert Sigmund conte von Wurmser ca general pentru armata în Italia, al cărei sediu nou a fost Trento. ^[8]

Stema baronilor de Beaulieu

Beaulieu s-a retras la moșia sa în apropiere de Linz, unde sa dedicat marilor sale pasiuni, artei și arhitecturii.El a fost ulterior însărcinat cu decorarea palatelor imperiale.

Date personale
Jean-Pierre de Beaulieu
Jean-Pierre de Beaulieu
Născut	26 octombrie 1725 Brabantul Valon, Belgia
Decedat	22 decembrie 1819 (94 de ani) Linz, Austria^[1]
Cetățenie	Habsburg Hereditary Lands[*]
Ocupație	ofițer
Activitate
Ramura	infanterie
Gradul	general
Bătălii / Războaie	Războiul de Șapte Ani
Decorații și distincții
Decorații	Marea cruce de cavaler a ordinului militar Maria Tereza[*]

· 1867: Jean-Victor Poncelet (n. 1 iulie 1788 - d. 22 decembrie 1867) a fost un matematician, inginer francez și director al celebrului institut de învățământ superior, École Polytechnique. Prin contribuțiile sale, a revigorat domeniul geometriei proiective, al cărui pionier a fost Gérard Desargues.^[2]

Printre contribuțiile sale notabile, putem menționa: aplicațiile în geometria proiectivă ale noțiunii de pol și polară, ale relației de conjugare armonică, studii asupra teoremei lui Feuerbach, asupra numerelor complexe sau despre principiul dualității în geometria proiectivă.

A studiat la École Polytechnique. După obținerea diplomei, intră în corpul inginerilor militari. A participat la războaiele lui Napoleon împotriva Imperiului Țarist din 1812. Din nefericire, este capturat și ținut prizonier până în 1814.^[3]

Ca profesor, a predat mecanica la școala École d’Application din orașul natal, Metz. În această perioadă, publică lucrarea Introduction à la mécanique industrielle, în care prezintă unele îmbunătățiri la turbina cu gaze și cea hidraulică.^[4] A introdus denumirea lucru mecanic pentru mărimea produs dintre forță și deplasare.

Mai târziu, activează ca profesor la Facultatea de Științe din cadrul prestigioasei Universități din Paris, unde rămâne până în 1850, când se retrage din activitate. În acestă perioadă scrie Applications d'analyse et de géométrie, care va fi introducerea la lucrarea sa anterioară, Traité des propriétés projectives des figures.

În onoarea lui Poncelet, în 1868 a fost instituit un premiu care îi poartă numele și care este acordat de către Academia Franceză de Științe celor care aduceau contribuții meritorii în matematica aplicată. De asemenea, o unitate de măsură pentru putere, utilizată în Franța înaintea introducerii calului putere îi poartă numele.

Date personale
Jean-Victor Poncelet

Născut	1 iulie 1788 Metz, Franța
Decedat	22 decembrie 1867 Paris, Franța
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	matematician om politic fizician profesor inginer inginer militar[*]
Activitate
Rezidență	Metz, mai târziu Paris
Domeniu	matematician, inginer
Instituție	École d’Application din Metz, Universitatea din Paris, École polytechnique
Alma Mater	École polytechnique
Organizații	Société Philomathique de Paris[] Academia Franceză de Științe^[1] Academia de Științe din Ungaria Academia de Științe din Torino[] Societatea Regală din Londra Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
Conducător de doctorat	Gaspard Monge
Cunoscut pentru	contribuții în geometrie proiectivă

* 1867: Théodore Rousseau (n. 15 aprilie 1812,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Paris, Primul Imperiu Francez^[8] – d. 22 decembrie 1867,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Barbizon, Franța^[8]) a fost un pictor francez, fondator al Școlii de la Barbizon. Observator minuțios al naturii în toate anotimpurile anului, arta lui posedă în același timp un caracter realist, din dorința lui de a picta natura așa cum se prezintă ea, și un caracter romantic prin tendința de a-și identifica propria personalitate cu natura zugrăvită în tablourile sale.

Théodore Rousseau, fiul unui croitor, s-a născut la 15 aprilie 1812 în Paris. În copilărie a avut probleme cu sănătatea, din această cauză a petrecut mult timp la țară. Când în 1821 se reîntoarce la Paris, ia primele lecții de pictură. Câțiva ani mai târziu, pictează în atelierul peisagistului Rémond Rousseau. La Muzeul Louvre, loc foarte des vizitat de el, pictează un mare număr de copii după operele maeștrilor olandezi. Pentru că este atras în mod deosebit de pictura în plein-air, caută teme în împrejurimile Parisului. Călătorește mult în Franța. Vizitează, printre altele, localitățile Lyon, Royan, Overnie, locuri din Normandia și Jura.

Tânăr fiind, descoperă în 1827 împrejurimile pădurii Fontainebleau. Din 1833, locuiește la Chailly, apoi se mută în 1836 la Barbizon, unde în 1841 închiriază o casă. Tablourile sale nu au fost admise vreme îndelungată la expozițiile anuale ale Salonului din Paris. Reușește să expună abia în 1849. În același an,se împrietenește cu Jean-François Millet, care îi va fi vecin la Barbizon.

În pădurile Fontainebleau - la câțiva kilometri de Barbizon - se găsește satul Apremont, celebru pentru vazele pictate, create sub influența picturii sfârșitului secolului XVIII-lea. Stejari la Apremont este unul dintre cele mai remarcabile tablouri ale lui Rousseau. Printr-o minimă adaptare la perspectivă, artistul obține un efect vast, spațial perfect, în ciuda lipsei detaliilor. Pictura este realizată în contre-jour, stejarii sunt priviți dinspre partea umbrită, iar norii de pe cerul albastru al verii sunt pictați în tonuri foarte luminoase. Atmosfera este inundată de soare, peisajul autentic respiră bucurie, nimic nu este pictat cu metodele tradiționale.

Tabloul intitulat Luminiș în pădurea Fontainebleau, amurg (vezi: Galerie) arată aproape ca negativul tabloului anterior. Umbrele copacilor iau forme arhitectonice. În mijloc pătrund în spațiul deschis razele portocalii ale luminii soarelui care apune. Rousseau redă atmosfera amurgului utilizând cu măiestrie jocul luminilor. Este indiscutabilă influența pictorului englez John Constable, amintind în special imaginile din tablourile reprezentând catedrala din Salisbury.

În 1854, Rousseau devine membru al Academiei de Arte Frumoase din Amsterdam. Spre sfârșitul vieții, ca artist cunoscut și apreciat, este președintele juriului la Expoziția Mondială din 1967. Cu puțin timp după aceasta, la 22 decembrie 1867, Théodore Rousseau moare la Barbizon. Împreună cu Jean-François Millet a fost cel mai cunoscut pictor al Școlii de la Barbizon.

Vale în munţii din Auvergne, 1830 - Saint Louis Art Museum, USA
Alee de castani, 1837-1840 - Muzeul Louvre, Paris
Piaţă în Normandia, 1845-1848 - Muzeul Ermitage, St. Petersburg
Luminiş în pădurea Fontainebleau, amurg, 1848-1851 - Muzeul Louvre, Paris
Stejari la Apremont, 1855
Pescarul
Peisaj la Barbizon
Peisaj cu plugari

THÉODORE ROUSSEAU

THÉODORE ROUSSEAU
DATE PERSONALE
NUME LA NAȘTERE PIERRE-ÉTIENNE-THÉODORE ROUSSEAU
NĂSCUT 15 APRILIE 1812^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]
PARIS, PRIMUL IMPERIU FRANCEZ^[9]
DECEDAT 22 DECEMBRIE 1867 (55 DE ANI)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]
BARBIZON, FRANȚA^[9]
ÎNMORMÂNTAT SEINE-ET-MARNE
CAUZA DECESULUI CAUZE NATURALE[] (INFARCT MIOCARDIC)
CETĂȚENIE FRANȚA
OCUPAȚIE PICTOR
ACTIVITATE
PROFESOR PENTRU CÉLESTIN LEROUX[]
MIȘCARE ARTISTICĂ ȘCOALA DE LA BARBIZON
OPERE IMPORTANTE LES CHÊNES D'APREMONT[], LE PRINTEMPS[], LA GORGE AUX LOUPS[]
PREMII LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE CAVALER[] (DIN 16 IULIE 1852)
LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE OFIȚER[*] (DIN 7 AUGUST 1867)

THÉODORE ROUSSEAU
THÉODORE ROUSSEAU
DATE PERSONALE
NUME LA NAȘTERE	PIERRE-ÉTIENNE-THÉODORE ROUSSEAU
NĂSCUT	15 APRILIE 1812^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8] PARIS, PRIMUL IMPERIU FRANCEZ^[9]
DECEDAT	22 DECEMBRIE 1867 (55 DE ANI)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8] BARBIZON, FRANȚA^[9]
ÎNMORMÂNTAT	SEINE-ET-MARNE
CAUZA DECESULUI	CAUZE NATURALE[*] (INFARCT MIOCARDIC)
CETĂȚENIE	FRANȚA
OCUPAȚIE	PICTOR
ACTIVITATE
PROFESOR PENTRU	CÉLESTIN LEROUX[*]
MIȘCARE ARTISTICĂ	ȘCOALA DE LA BARBIZON
OPERE IMPORTANTE	LES CHÊNES D'APREMONT[], LE PRINTEMPS[], LA GORGE AUX LOUPS[*]
PREMII	LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE CAVALER[] (DIN 16 IULIE 1852) LEGIUNEA DE ONOARE ÎN GRAD DE OFIȚER[] (DIN 7 AUGUST 1867)

· 1880: Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, AFTF29 mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819,^[2]^[2]^[3]^[4]^[5]Nuneaton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 decembrie 1880,^[6]^[2]^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[7]), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost printre scriitorii fruntași ai erei victoriene, romanele ei fiind o analiză realistă a societății provinciale englezești din acea epocă.

Ea spunea că și-a ales un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios - asemeni lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă - deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, scriitoarele au resimțit efectele acestor prejudecăți. Un alt factor a fost dorința de a-și păstra viața privată departe de atenția publică și de a preveni scandalurile care urmau să apară dacă va ieși la iveală relația sa cu George Henry Lewes, care era căsătorit pe atunci.

Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) și al Christianei Evans (născută Pearson), fiica unui fermier local (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian^[13]. A avut un frate, Robert (1802-1864), și o soră, Fanny (1805-1882), din prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moșiei Arbury Hall ai familiei Newgate din Warwickshire, dar Mary Anne s-a născut la moșia South Farm. La începutul anilor 1820 familia s-a mutat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton și Coventry. Alți frați și surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută drept Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), și frații gemeni care au supraviețuit puține zile în martie 1821.

Tânăra Evans era evident inteligentă, și datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, i s-a permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos în educația ei și în lărgirea orizontului de cunoștințe. Educația sa clasică și-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "Romanele lui George Eliot sunt influențate de literatura greacă (doar una dintre cărțile ei poate fi tipărită corect fără a folosi fonturi grecești), și temele sale sunt deseori influențate de tragedia greacă".^[14] Vizitele sale frecvente la moșia South Farm i-au permis, de asemenea, să compare bogăția în care trăia proprietarul de pământuri cu viețile oamenilor mult mai săraci. Această diferență dintre viețile lor va apărea des în multe opere ale sale. O importanță mare în creațiile timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut prin numărul crescând de sectanți. Mary Anne a primit burse la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry. La Nuneaton ea a fost învățată de călugărița evanghelică Maria Lewis – cu care va coresponda ulterior – iar la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.

În 1836 moare mama sa, iar Mary Anne Evans se întoarce acasă pentru a prelua conducerea casei. Continuă corespondența cu tutorele său Maria Lewis. C]nd Evans avea 21 de ani, fratele său Isaac se căsătorește și se stabilește cu familia în casa lor, de aceea Mary Anne, împreună cu tatăl său se vor muta la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influențe; în special e influențată de Charles și Cara Bray. Charles Bray s-a îmbogățit fabricând panglici și și-a învestit capitalul în construcția unor școli sau în alte cauze filantropice. Mary Anne, care se lupta de ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prietenă apropiată cu progresistul și liber-gânditorul Bray, casa acestuia fiind paradisul pentru cei care susțineau și dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Mary Anne Evans i-a cunoscut în casa Bray erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau și Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăți, Evans a fost prezentată unor teologi mai liberali și unor scriitori ca David Strauss și Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Vieții lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill.

Când Mary Anne și-a pierdut credința religioasă, tatăl său a amenințat-o că o va alunga, deși aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor și a întreținut casa pentru el până la moartea lui, în 1849. La cinci zile după înmormântarea tatălui său, va întreprinde o călătorie în Elveția împreună cu familia Bray. Ea decide să locuiască singură la Geneva, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), ulterior pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) la etajul trei - împreună cu François și Juliet d’Albert Durade. Ea citește mult și întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul.^[15] După reîntoarcerea în Anglia, în 1850, ea se mută la Londra intenționând să devină scriitoare și să se numească Marian Evans. A stat în casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill și care i-a tipărit traducerea „Vieții lui Iisus”. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga "The Westminster Review", și în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deși Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a muncii o făcea Evans, colaborând, până la plecarea sa în 1856, la multe eseuri și corectări.

Femeile scriitoare nu erau ceva neobișnuit pe acele vremuri, însă rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Prezența unei femei tinere, necăsătorite, în societatea preponderent bărbătească din Londra era total neobișnuită în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori și scandaloasă. Deși se arăta hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă și măcinată de dubii. Evans arăta o aparență bolnăvicioasă, [5] și și-a format un număr de relații emoționale stânjenitoare și nereciproce, inclusiv atașamentul față de patronul său, John Chapman, și Herbert Spencer. Totuși, o altă atracție improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare și cu succes pentru Mary Anne Evans.

Filozoful și criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar din 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar căzuseră de acord să aibă o căsătorie deschisă, și - în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună - Agnes a mai avut alți copii de la câțiva bărbați. Din momentul când Lewes a fost numit în certificatul de naștere tatăl unuia dintre acești copii, deși se știa că este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, și nu a mai putut să divorțeze de Agnes. În iulie 1854, Lewes și Evans călătoresc împreună la Weimar și la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă să fie preocupat de lucrări teologice, traducând „Esența Creștinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie eseuri și lucrează la traducerea "Eticii" lui Baruch Spinoza, pe care o termină în 1856, dar nu este publicată în timpul vieții sale.^[16]

Călătoria în Germania a fost, de asemenea, și luna de miere a lui Evans și Lewes, care se considerau căsătoriți, ea numindu-se Marian Evans Lewes, și adresându-se lui Lewes ca unui soț. În societatea victoriană nu se obișnuia ca bărbații și femeile să aibă relații libere; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels și Wilkie Collins au avut relații cu alte femei decât cele cu care erau căsătoriți, deși mult mai discret decât au făcut-o Lewes și Evans. Admiterea în public a relației lor de către Lewes era aspectul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia, ei au trăit departe de societatea Londrei, în măsură egală evitând și fiind evitați.

Continuând să scrie articole pentru "Westminster Review", Evans a hotărât să devină romancieră, fixându-și o declarație-program într-unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale și ridicole ale literaturii feminine de ficțiune din acele timpuri. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme, accentele realiste devenind clare în toată creația ulterioară a ei. De asemenea, și-a creat un pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanța de alte scriitoare de romane proaste, dar și pentru a evita discuțiile viclene despre statutul său conjugal.

În 1858 este publicat, în "Blackwood’s Magazine", Amos Barton, primul din „Scene din viața unui cleric” (Scenes of Clerical Life), și alături de alte "Scene", este bine primit. Primul său roman publicat în întregime în 1859 este Adam Bede; având un succes imediat, el generează și un interes față de personalitatea autorului. „Scene din viața unui cleric” erau considerate creația de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Odată cu apariția popularului Adam Bede, speculația a crescut și mai mult; mai mult decât atât, apare chiar și un pretins autor – Joseph Liggins. Spre sfârșit, George Eliot a făcut un pas îndrăzneț declarând că ea este autoarea. Dezvăluirile despre viața privată a lui George Eliot i-au surprins și i-au șocat pe mulți dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relația lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul și stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficțiune; totuși a trecut un timp până ei au fost acceptați în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când au fost prezentați Prințesei Louise, fiica reginei Victoria, care era o cititoare pasionată a romanelor lui George Eliot.

După succesul cu Adam Bede, George Eliot continuă să scrie romane de succes în următorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie The Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscrisul: "iubitului meu soț, George Henry Lewes, îi ofer acest MS. al celei de-a treia cărți, scrise în cel de-al șaselea an al vieții noastre împreună la Holly Lodge, South Field, Wandsworth, și încheiat la 21 martie 1860."

Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea și Lewes s-au mutat la Witley, Surrey. Dar sănătatea lui Lewes se înrăutățește și el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicație, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” și găsește consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă murise recent.

La 16 mai 1880, George Eliot dă naștere bârfelor și controverselor, măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani și schimbându-și din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulțumit, cel puțin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, dar după ce rupsese relațiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. John W. Cross era, mai degrabă, un tip schimbător și instabil. El a căzut sau a sărit de la balconul hotelului în care ei locuiau în Canal Grande din Veneția, unde perechea își petrecea luna de miere. Cross a supraviețuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot s-a îmbolnăvit de o infecție a gâtului. Aceasta, combinată cu insuficiența renală care a afectat-o în ultimii doi ani, îi aduce moartea lui George Eliot, în vârstă de 61 de ani, la 22 decembrie 1880.

Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă pe motivul că Eliot a negat credința creștină, dar și din cauza relației cu Lewes. George Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanții religioși, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Colțul Poeților. Câteva clădiri din localitatea sa natală, Nuneaton, îi poartă numele sau titlul operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School sau Middlemarch Junior School).

George Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă povestea unor străini în Anglia din ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke și Tertius Lydgate sunt constrânși de așteptările lor nerealizabile, dar și de societatea conservatoare. Romanul este remarcabil prin adânca analiză psihologică și portretele sofisticate.

De-a lungul carierei sale, Eliot a scris despre viața politică. De la „Adam Bede” și până la „Moara de pe Floss” și „Silas Marner”, Eliot prezintă viața „outsiderilor” politici și persecuțiile din orașele mici. Niciun autor de după Jane Austen nu a fost atât de conștient social și atât de perspicace în demascarea ipocriziei nobililor. „Felix Holt, Radicalul” și „Legenda lui Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca victoriană îi lăudau cărțile pentru descrierea societății rurale, pe care Eliot o cunoscuse în copilărie, și remarcând, după cum ea îi spunea și lui Wordsworth, că prea multă atenție se acorda detaliilor mondene ale vieții de la țară. Eliot, totuși, nu se identifica cu țăranii.

Elementele religioase din opera sa, de asemenea, se datorează educației sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de biserică înseamnă și înstrăinarea de societate, viața autoarei este iarăși oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. În anii când a scris „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot au scăzut, iar ea a dispărut din atenția publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de soț după moartea ei, care o prezenta ca o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul XX, ea a fost susținută de o nouă generație de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puținele romane englezești scris pentru oameni maturi”^[17] Variatele filme și adaptări televizate ale cărților sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg.

Romane

Adam Bede, 1859, conține remarcabile tablouri din viața satului englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
The Mill on the Floss, ("Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanțe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.
Silas Marner, 1861, și aici personajul suferă nedreptatea societății, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.
Romola, 1863, reproduce tablouri din viața societății italiene din secolul al XV-lea, și anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florența.
Felix Holt, the Radical, ("Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluția industrială.
Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei și a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viață a personajelor.
Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecățile rasiale și naționale.

Poezie

Poeme scrise de George Eliot:

The Spanish Gypsy (un poem dramatic) 1868
Agatha, 1869
Armgart, 1871
Stradivarius, 1873
The Legend of Jubal, 1874
Arion, 1874
A Minor Prophet, 1874
A College Breakfast Party, 1879
The Death of Moses, 1879
From a London Drawing Room,
Count That Day Lost, ?
I Grant You Ample Leave

Alte opere

Traducerea "The Life of Jesus Critically Examined" Volume 2 by David Strauss, 1846
Traducerea "The Essence of Christianity" by Ludwig Feuerbach, 1854
Scenes of Clerical Life, ("Scene din viața unui cleric" 1858)
The Sad Fortunes of the Rev. Amos Barton
Mr Gilfil's Love Story
Janet's Repentance
The Lifted Veil, 1859
Brother Jacob, 1864
Impressions of Theophrastus Such,

Jump to navigation Jump to search

Date personale
George Eliot
George Eliot
Nume la naștere	Mary Ann Evans^[2]
Născută	22 noiembrie 1819^[3]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] Nuneaton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedată	22 decembrie 1880 (61 de ani)^[10]^[3]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[9] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[11]
Înmormântată	Mormantul Nasterii[*]
Cauza decesului	boală la rinichi[*]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezoaică
Religie	ateism agnosticism
Ocupație	romancieră[] traducătoare filozoafă scriitoare poetă jurnalistă eseistă[]
Activitate
Pseudonim	George Eliot
Limbi	limba engleză^[1]
Studii	Bedford College[*]
Mișcare/curent literar	Realism literar
Opere semnificative	The Mill on the Floss[]* Silas Marner[]* Middlemarch[]* Daniel Deronda[]* Adam Bede[]* Romola[]*
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac

· 1914: A murit Ion Bălăceanu, memorialist şi om politic liberal; (n.25.01.1828). A fost ministru de externe al Romaniei, bunicul patern al lui Constantin Balaceanu-Stolnici. Ion Bălăceanu a fost primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878,de către Austro-Ungaria.

Personaj al cărui rol de formare a statului roman modern este devansat de cel deținut pe tărâmul diplomației românești în vremea cuceriri și consolidării independentei naționale, Ion Bălăceanu a urmat în viata un drum sinuos, jalonat de netăgăduite sentimente patriotice, dar și de ambiția propriei deveniri, tributară mediului din care provenea și de care nu s-a putut decât a rare ori desprinde.

A fost fiul natural al fostului domn Alexandru Ghica (1834-1842) și al Mariei Al. Văcărescu, căsătorită cu Constantin Bălăceanu. Pe lângă acest fiu, familia Bălăceanu mai avea încă cinci fiice: Maria, Zoe, Frosa și Sultana.

Părintele sau legitim, Constantin Bălăceanu, a fost mare hatman și membru al Divanului judecătoresc (1836), mare vornic ajuns ministrul cultelor și instrucțiunii (publice) în 1838, președinte al Eforiei Spitalelor Civile în 1840 și ministru al justiției în 1856, fiind apreciat în epocă ca o adevărată nulitate, ceea ce nu la împiedicat însă să aspire chiar la domnie în anii care au premers Unirii.

Instrucția începută în țară, sub îndrumarea unui perceptor francez, Ion Bălăceanu și-a completat-o, în Franța, urmând cursurile liceului „Louis le Grand”, și apoi audiind prelegerile lui Jules Michelet și ale lui Edgar Quinet, în același Paris unde se aflau prin 1845, câteva sute de romani. N-a rămas străin de preocupările și idile acestora. La începutul anului 1846, el intra în rândurile „Societății studenților romani de la Paris” (înființată în 1845), odată cu Ion Ghica, Costache Negri, Iancu Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu ș.a.

Bălăceanu a revenit în țara împreună cu ceilalți tineri moldo-munteni aflați la studii în Franța, în perioada imediat premergătoare izbucnirii revoluției de la 1848. În desfășurarea revoluției muntene a fost implicat, însă rolul său pare să fi fost secundar, adeziunea sa la programul acesteia dovedește totuși desprinderea, cel puțin temporară, a tânărului Bălăceanu, în vârsta atunci de numai 20 de ani, de condiția lui socială și de modul de gândire proprie clasei care îi aparținea.

La numai trei săptămâni după declanșarea evenimentelor revoluționare se refugia împreună cu familia la Brașov, de frica holerei ce se abătuse asupra capitalei, dacă bine înțeles nu vor fi existat și alte motive. Cert este ca la 23 iulie, Ministerul de interne al Tarii Românești emitea o circulara prin care anunța încetarea epidemiei în București. Între cei invitați să revină pentru a lua parte la „grelele și prețioasele începând lucrări pentru statornicia noilor instituții ale patriei”, se află și Bălăceanu. Dă repede curs apelului deoarece, la 3 august, locotenența domnească a Țării Românești îl numea în funcția de prefect de Muscel.

După sfârșitul revoluției în Țara Românească, Bălăceanu s-a refugiat în Transilvania. Deși tatăl sau, mare vornic, dobândea portofoliul Departamentului Dreptății în noul guvern provizoriu „compus din boieri”, numele fiului sau a fost cuprins în acea lista neagra comunicata de sultan autorităților politice din Tara Românească, privind „exilarea capilor revoluției”. La 23 septembrie 1848, George Barițiu comunica fostului împuternicit al guvernului provizoriu muntean pe lângă Parlamentul de la Frankfurt, prof. Ion Maiorescu, prezenta la Brașov a câtorva revoluționari fugiți din Țara Românească, în frunte cu doi dintre locotenenții domnești (Tell și Heliade), printre aceștia aflându-se și Ion Bălăceanu.

În 23 decembrie 1848 Bălăceanu se afla la Belgrad, împreună cu Nicolae Bălcescu, de unde cei doi intenționau să se îmbarce pentru Constantinopol, via Triest.

La începutul lui aprilie, Bălcescu își anunța plecarea spre Ungaria și Transilvania cu misiunea încredințată de Ion Ghica, dar predicata de Mazzini, de a înlesni reconcilierea romano-maghiara și de a forma o legiune revoluționară romana care să lupte alături de forțele maghiare.

În mai, legăturile cu factorii de decizie ai revoluției maghiare fuseseră stabilite. Și dacă încercarea de formare a unei legiuni românești a eșuat, în schimb unii dintre patriotii munteni (dintre ei și Bălăceanu) și-au oferit serviciile generalului Iosif Bem, și s-au angajat în armata revoluționară maghiară.

Date personale
Ion Bălăceanu
Ion Bălăceanu
Născut	25 ianuarie 1828 București
Decedat	22 decembrie 1914 Nice, Franța
Părinți	Alexandru Ghica
Cetățenie	România
Ocupație	om politic diplomat
Ministru al Afacerilor Externe
Precedat de	Vasile Boerescu
Succedat de	Dimitrie Cornea

· 1930: Vintilă I.C. Brătianu (n. 16 septembrie 1867, București - d. 22 decembrie 1930, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1927-1928.

A fost al treilea fiu al Ion C. Brătianu, frații săi fiind Ionel Brătianu și Dinu Brătianu. În 1886 a început studiile în Franța. Întors în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările de construcții ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni.

Și-a început cariera în administrația de stat în anul 1897, fiind numit director al Regiei Monopolurilor Statului. În cariera sa a mai ocupat următoarele funcții de demnitate publică: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de război în timpul Primului Război Mondial și ministru de finanțe (1922 -1926). După moartea fratelui său Ion I.C. Brătianu a ocupat funcția de prim-ministru, între 1927 și 1928.

În anul 1901 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator, deputat sau consilier comunal pe listele acestuia. Între 1927 și 1930 a ocupat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. Vintilă Brătianu a mai fost de asemenea director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României.

Dintre funcțiile deținute, cele mai reprezentative au fost acelea de primar al Bucureștilor și ministru de finanțe. În calitate de primar al Bucureștilor, Vintilă Brătianu a fost un primar cu viziune și o abordare integratoare a problemelor cu care se confrunta orașul în acea perioadă, propunând, pentru prima dată în epocă, un set de soluții integrate care să faciliteze o dezvoltare echilibrată și durabilă a Bucureștilor. Atât ca primar al Bucureștilor dar mai ales în perioadele în care a fost ministru de finanțe, a fost unul din principalii promotori ai politicii economice liberale, cunoscută sub numele „Prin Noi Înșine”, menită să asigure o dezvoltare economică bazată pe dezvoltarea și consolidarea capitalului autohton și a întreprinderilor industriale aflate în proprietate românească.

După moartea lui Ionel Brătianu a preluat conducerea atât a guvernului, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a Partidului Național Liberal. S-a opus „restaurației” (proclamării lui Carol al II-lea ca rege în 1930) fapt care a dus la o scindare a partidului, „tinerii liberali” conduși de fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu, alegând să părăsească partidul și să se pună la dispoziția noului rege.

Vintilă Brătianu a trăit și a muncit decenii de-a rândul în umbra fratelui său cel mai mare. Era, cum observa Nicolae Iorga, „onest, muncitor, patriot, dar necăjicios și iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate și luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde și privind cu strălucitorii lui ochi mărunți de cârtiță amănuntele cele mai neînsemnate”.

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vintilă Brătianu la vârsta de un an, cu mama

Vintilă Brătianu la vârsta de unsprezece ani

Vintilă Brătianu la vârsta de șaisprezece ani

Vintilă Brătianu la vârsta de optsprezece ani, pe timpul stagiului militar

Vintilă Brătianu s-a născut la 16 septembrie 1867, la București, în casa de la Florica în care familia lui Ion C. Brătianu se mutase la începutul aceluiași an. Casa era situată pe ulița Herăstrăului, astăzi Bulevardul Dorobanților, nr. 3. Vintilă era al cincilea copil al lui Ion și Piei Brătianu (născută Pleșoianu)^[3], după Florica, Sabina, Ionel și Dinu.^[4]^{:p. 1}

Vintilă a fost primul copil al familiei care nu s-a născut la Florica, „ sanctuarul” familiei Brătianu. După cum spune și Ionel Brătianu în una din amintirile sale: „Părinții noștri chiar de la căsătorie își făcuseră din Florica așezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite împrejurări să se mute la București. Doisprezece ani de minister și cursurile superioare ale liceului obligaseră pe părinții noștri și pe copii să-și petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului. Totuși, pentru unii, ca și pentru alții, Florica era vatra și cuibul adevărat. Aceasta o simțeam într-atâta, încât față de copiii născuți la București rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica și care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de șapte ani rareori și numai câte unul din copii venea pentru câteva zile la București.”^[3]

Nașul de botez al lui Vintilă Brătianu a fost Alexandru Golescu, „papa Golescu” cum îl numea familia Brătianu, sau „Sfântul” cum îl numeau alții datorită firii sale extrem de bune.^[4]^{:p. 1}

La 15 noiembrie 1868 cade guvernul prezidat de generalul Nicolae Golescu, în care Ion C. Brătianu deținuse Ministerul de Interne și apoi Ministerul de Război.^[5]^{:p. 124} Ca urmare, familia Brătianu a revenit la Florica unde a locuit până în 1877, când Vintilă a împlinit vârsta de 10 ani. Aici, sub supravegherea atentă a mamei, a urmat acasă primele trei clase primare, cu un institutor din Pitești și un altul din Elveția. Clasa a patra a urmat-o tot acasă, dar de data aceasta la București, unde familia revine în 1876, când Ion C Brătianu este numit ministrul finanțelor, în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu.^[4]^{:p. 3}^[5]^{:p. 125}

În 1878 a intrat în clasa I gimnazială la Liceul Sfântul Sava, liceu urmat și de cei doi frați mai mari, Ionel și Dinu. În registrul matricol al liceului din perioada 1879-1881 (singurul păstrat în arhiva liceului care a fost devastată pe timpul ocupației capitalei din primul război mondial) se regăsește înscris în clasele a II-a (1879-1880) și a III-a (1880-1881). Din notele obținute în clasa a II-a, rezultă că avea note mari la „Studii Literare” (8-10), note medii la Matematică (7) iar la Desen avea doar nota 6. În clasa a III-a își menține situația la Studii Literare, la Matematică își îmbunătățește situația până la 9, în schimb la Desen oscilează între 4 și 5, ceea ce îi determină pe părinți să îl înscrie la lecții de desen, acuarelă și modelaj cu sculptorul Ion Georgescu.^[4]^{:p. 3}

Vintilă a reușit să termine liceul primul din clasa sa, trecând bacalaureatul, la greacă și latină cu felicitările juriului.^[6]^{:p. 33}

După terminarea liceului, în toamna și iarna anului 1885, și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu, de 6 luni, conform reglementărilor vremii pentru absolvenții cu bacalaureat, la Regimentul 2 Artilerie, la fel ca și cei doi frați mai mari.^[6]^{:p. 33}

Trei evenimente petrecute în anul 1885, când avea 18 ani, aveau să îl marcheze profund și să-și pună amprenta asupra modului său de a fi de aici înainte, unul sobru, interiorizat care nu lăsa să răzbată în exterior sentimentele și frământările sufletești. Acest lucru se vede foarte clar dintr-o serie de scrisori scrise familiei sale.

Primul eveniment l-a reprezentat absența forțată de la nunta surorii sale mai mari Sabina, programată pe 19 ianuarie 1885, dată la care avea programat o probă a bacalaureatului, fapt care l-a silit să rămână în București:

„Iată cea mai mare sărbătoare a noastră la care nu pot asista. Îmi pare rău din suflet ca la aceasta să fim doi lipsă [Ionel era la Paris - n.n] - căci sper să joc și la a Piei mici! Poate că în aceste timpuri din urmă te-am cam necăjit, dar nu te însori decât odată și cu aceasta trebuie toate uitate.^[7]^{:pp. 4-5} ”
— Scrisoare către Sabina Brătianu , 19 ianuarie 1885

Al doilea eveniment care l-a marcat profund a fost moartea lui C.A. Roseti, „Papa Rose” cum era cunoscut în familia Brătianu, petrecută în aprilie 1885. Vintilă descria astfel evenimentul într-o scrisoare către Ionel Brătianu, aflat la studii la Paris:

„Când a fost mai trist, a fost atunci când tata, nenea Tache, Ion Ghica și beizadea Mitică au dat cosciugul jos. Multă lume, cunoscută și necunoscută, nu a putut să-și țină plânsul și a fost o jale universală. Azi pentru întâia oară am văzut cu ochii cu adevărat ce e moartea: câte lucruri nu se distrug odată cu ea! Și ce mult aș vrea să cred că în cer ne vom întâlni cu cei pe care i-am iubit. Dar știu bine că nu nimic din aceasta și cu moartea odată se stinge totul.^[7]^{:p. 5}”
— Scrisoare către Ionel Brătianu , 10 aprilie 1885

În vara aceluiași an 1885 l-a însoțește pe tatăl său în călătoria pe care o face la Marienbad. S-au oprit la Sinaia, unde regele Carol I îi invită la masă. A fost impresionat la acestă întâlnire, de sentimentul responsabilității publice inspirat de regele Carol I, și la plecare, foarte mândru de el îi scria mamei sale:

„Regele mi-a dat mâna de două ori la plecare, iar Regina mi-a spus că speră a mă vedea mai des la Palat.^[7]^{:p. 7}”
— Scrisoare către Pia Brătianu , 21 iulie 1885

EDUCAȚIE ȘI FORMARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După absolvirea Liceului Sfântu Sava din București și efectuarea stagiului militar, Vintilă Brătianu a început să se gândească la studiile superioare pe care trebuia să le urmeze în continuare. Dorința lui era să devină arhitect și ca urmare și-a anunțat familia că dorește să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Paris(École des Beaux-Arts).^[4]^{:pp. 8-9} Vintilă se va lovi însă de opoziția categorică a tatălui care dorea neapărat ca el să urmeze ingineria, la fel ca și ceilalți doi frați mai mari.

„Fii lui Ion Brătianu, toți trei, și-au ales cariera de inginer, dar nu pentru a o practica, cum rezultă din întreaga lor viață, ci pentru a-și putea transforma gândirea lor în realități viabile și durabile.^[8]^{:p. 567}”
—General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică

Localul Școlii Centrale din Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea

Emblema societății „Fives-Lille”, primul angajator a lui Vintilă Brătianu

Oricum, Ion C. Brătianu le-a interzis fiilor săi cu desăvârșire să ia drumul avocaturii, sub amenințarea blestemului și renegării, deoarece, considera el „nici o conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor”.^[9]^{:p. 66} În schimb, adversarii lor politici i-au atacat adesea pe frații Brătianu, afirmând că tocmai această formație inginerească i-ar fi făcut niște politicieni de mâna a doua. Iată cum era caracterizat Ionel Brătianu, de unul dintre acești opozanți, imediat după primul război mondial: „Un inginer de clasa a III-a, cu studii mediocre în specialitatea sa, ajunge primul consilier al Tronului, chemat mai apoi să hotărască soarta întregii țări.”^[10]^{:p. 67}

La 21 septembrie 1886, Vintilă Brătianu sosește la Paris pentru a deveni student la Școala Centrală (École Centrale des Arts et Manufactures) împlinind dorința tatălui său de a deveni inginer. Pentru început a fost înscris la cursurile pregătitoare pentru admitere, care se desfășura la Liceul Saint Louis. Pe perioada studiilor a locuit, împreună cu frații săi Ionel și Dinu, într-un apartament de pe strada Mazarine, nr. 34. În decembrie 1886 a obținut primul certificat de studii; notele evoluând între bine și foarte bine, fiind apreciat ca „elev bun, muncitor, care promite mult”.^[4]^{:p. 10}

La 15 iunie 1887 a trecut examenul de admitere la Școala Centrală, fiind clasificat al 85-lea din 285 de studenți admiși.^[6]^{:p. 34} A fost înmatriculat în toamna aceluiași an, declarând că este „fiu de agricultor” din România. Acest fapt avea să creeze vâlvă puțin timp mai târziu când universitatea a descoperit că „agricultorul” era chiar primul ministru al României. Solicitat să dea explicații despre această omisiune, Vintilă a precizat că nu a mințit, profesia de agricultor fiind ocupația permanentă a tatălui său, pe când cea de prim ministru este doar una temporară.^[4]^{:p. 11}

La sfârșitul lui iulie 1890 a susținut și trecut examenul de absolvire, clasându-se al 12-lea dintr-o promoție de câteva sute de studenți, devenind inginer diplomat al prestigioasei Școli Centrale de Arte și Manufacturi din Paris.^[4]^{:p. 18} Și-a petrecut vara lui 1890 la Florica, de unde, în toamnă, la îndemnul tatălui său, s-a întors la Paris, pentru a ocupa un post de inginer la societatea de construcții civile și industriale „Fives-Lile”. A rămas aici până la sfârșitul lui februarie 1891, când a revenit în țară, pentru a participa la construcția podului de la Cernavodă.^[4]^{:p. 21}

ACTIVITATE PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Podul de la Cernavodă la 1900

Uzinele „Schneider” din Creusot la 1900

Activitatea strict profesională, de inginer constructor a lui Vintilă Brătianu a fost destul de scurtă, imediat după terminarea studiilor universitare.

În martie 1891 Vintilă Brătianu pleacă la Cernavodă, pe șantierul de construcție a podului, ca angajat al companiei Fives-Lille, una din cele trei companii care câștigaseră licitațiile internaționale pentru construcția unor segmente ale complexului de poduri. Compania la care lucra Vintilă Brătianu trebuia să realizeze podul principal peste Dunăre de la Cernavodă.^[11]^{:p. 44}. Pentru el această perioadă a fost una foarte grea, fiind afectat atât de condițiile grele în care trebuia să își desfășoare activitatea, cât mai ales de moartea tatălui, Ion C. Brătianu, în luna mai 1891.^[12]. Rămâne pe șantier până în prima parte a anului 1892 când compania l-a trimis pentru timp de un an în Franța, la uzinele Schneider din Creusot, ca reprezentant în comisia mixtă care supraveghea calitatea oțelului turnat aici și destinat construcției podului de la Cernavodă.^[11]^{:p. 47}

Cu experiența câștigată la Cernavodă și la uzinele Scheneider-Creusot, a condus apoi lucrările de construcție a podurilor pe Siret lângă Bacău, de pe Râul Argeș la Grădiștea și montarea tablierului metalic la podul de la Vădeni, între Brăila și Galați.^[13]^{:p. VI}

După 1896, Vintilă Brătianu a părăsit cariera de inginer constructor pentru a începe una nouă, în administrația de stat în paralel cu o implicare sporită în activitatea politică a Partidului Național Liberal.

VIAȚA DE FAMILIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion C Brătianu, Pia Brătianu, Ion I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu, în 1891, puțin înaintea morții lui Ion C. Brătianu

Politicos din cale afară, Vintilă I. C. Brătianu își manifesta respectul față de persoanele în vârstă, chiar în absența acestora, însoțindu-le numele după caz cu apelativul „domnul” sau „doamna”. Nu era obișnuit să-i placă familiaritatea cu cei cu care venea des în contact și, în ceea ce îl privea nu îi plăcea să-și afișeze superioritatea în fața interlocutorilor săi.^[14]

Vintilă Brătianu a fost foarte discret protejând cu strășnicie tot ce ținea de intimitatea vieții de familie. Ținea mult la respectarea convențiilor sociale și a ierarhiilor familiale, ca temelie a ordinii și ierarhiei sociale.

„Vintilă Brătianu cerea de la oameni trei lucruri: ordinea, sentimentul conveniențelor și respectul autorității sau raporturilor ierarhice. Ura clevetirea, disprețuia intriga și nu putea suferi obrăznicia.^[15]^{:p. 573}”
—Ing. Gheorghe Popescu, Din viața lui Vintilă Brătianu

S-a căsătorit destul de târziu, la vârsta de 37 de ani, în anul 1904 cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii importanți ai Partidului Național Liberal. În 1913 s-a născut singurul copil al familiei, Vintilă V. Brătianu (1913-1995), care avea să fie numit „Vintilică”, pentru a-l deosebi de tatăl său. Acesta a avut o singură fiică, Despina Leiter-Brătianu, născută însă după moartea lui Vintilă Brătianu.^[16] Vintilică a fost ca și tatăl său inginer, trăind în exil în perioada comunistă, pentru ca după 1989 să revină în țară și să se implice în viața politică românească, ca președinte al Partidului Liberal (1993).^[17]

Prin actul dotal încheiat la căsătoria celor doi, Lia Stolojan a primit ca zestre din averea defunctului său tată partea sa indiviză din domeniul de la Herești județul Ilfov, moșia din Stolojani județul Gorj și moșia de la Hengulești din județul Râmnicu Sărat.^[18]

Familia Vintilă Brătianu avea să locuiască din 1911 în casa din strada Aurel Vlaicu, nr. 19 din zona Parcului Ioanid, casă construită în stil neo-românesc, pe un teren cumpărat prin licitație publică de Lia Stolojan de la Primăria Capitalei.

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu , s-au semnat în secret, documentele prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice.”^[16]

Izbucnirea Primului Război Mondial avea să pună la grea încercare familia Brătianu, care a ales însă să slujească interesele țării, chiar cu asumarea unor mari primejdii pentru fiecare din membrii familiei.

În iarna lui 1916, Vintilă a plecat odată cu Ionel Brătianu și cu întreg guvernul condus de acesta, în refugiu la Iași, în vreme ce Lia și unicul lor copil, Vintilică, în vârstă de numai trei ani, au rămas în București, ca și alți membri ai familiei Brătianu. Întrebat de un prieten, economistul G. D. Creangă, de ce nu își ia soția în Moldova odată cu retragerea temporară a guvernului la Iași, Vintilă Brătianu a dat cunoscuta sa replică: „Se rupe țara în două, îmi rup și eu sufletul în două.”^[14]

Aceasta avea să fie atitudinea solidară și consecventă a întregii familii.

„Parcă îl aud pe domnul Lascăr Catargi când ne ruga pe toți din familie să nu rămânem cu nici un preț. Văzând că rugămintele sale erau zadarnice, spunea mereu: „Vă dați pradă vrăjmașilor dumneavoastră celor mai înverșunați”. Avea dreptate și totuși nu puteam face astfel. De-ar fi fost de reînceput, tot așa am face. Mai întâi că ar fi fost o lașitate să părăsim Bucureștii noi toți membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iași, lăsând populația săracă la discreția vrăjmașului, și al doilea fiindcă faptul că Ionel și-a lăsat mama și surorile aici iar Vintilă soția și copilul, a dat liniște celor siliți prin situația lor să rămână.^[19]^{:p. 60}”
—Pia Alimănișteanu (Brătianu), Însemnări din timpul ocupației germane

Membrii familiei Brătianu rămași în București au fost supuși unei serii întregi de măsuri umilitoare, atât din partea autorităților de ocupație cât și din partea adversarilor politici ai Brătienilor, deveniți colaboratori cu ocupanții și care profitau de prilej pentru a se răzbuna, încercând să-i umilească pe membrii familiei aflați sub autoritatea lor vremelnică. Astfel casa lui Vintilă Brătianu avea să fie percheziționată în repetate rânduri, autoritățile de ocupație fiind în special interesate de „dosarele diferitelor societăți comerciale înființate de Vintilă Brătianu”.^[19]^{:p. 59}

Rămasă singură cu copilul, Lia s-a mutat din casa lor din strada Țăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei și Sabinei Cantacuzino li s-au stabilit ulterior, de către autoritățile germane de ocupație, domiciliu forțat la Mănăstirea Pasărea, iar proprietățile le-au fost confiscate.^[20]

1919 - Brătienii și Mackensen, articol din ziarul Îndreptarea

Adversarii politici ai Partidului Național Liberal au încercat ulterior să folosească electoral faptul că membrii familiei Brătianu au rămas în teritoriul ocupat, pentru a-i acuza pe aceștia de colaborare cu ocupanții germani. Acest lucru a fost vizibil în special în timpul campaniei electorale din noiembrie 1919, prin articolele publicate în ziarul Îndreptarea, oficiosul Partidului Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu.^[21](vezi extrasul alăturat)

Familia s-a reîntregit în noiembrie 1918, odată cu alungarea trupelor de ocupație și revenirea Regelui și a Guvernului în București. În perioada interbelică, familia Brătianu avea să ducă viața obișnuită a elitei bucureștene, una îndestulătoare dar decentă și fără ostentație. Iat-o văzută prin ochii uneia dintre menajererele familiei:

„Aveau casa pe lângă Grădina Icoanei, pe o stradă care atuncea se numea Aurel Vlaicu. Era mare casa și n-aveau decât un băiet - pe Vintilică - și el plecat mereu la studii în străinătate. Domnul și doamna au mai crescut un băiet de la țară, care a rămas orfan. Pe sora băietului ăsta a înfiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare că-l chema. Am avut zile bune la familia Brătianu. Erau mulți angajați: bucătăresele, fetele de la curățenie, eu și o rusoaică, feciorul care servea la masă, grădinarul, iar stăpânii se purtau omenos cu noi. N-aveam de ce ne plânge. Cât am stat la ei, le-am făcut ajururi și cipcă la toate perinile ce le aveau, așa ca pe la noi, în Mureș, și le-a plăcut lucrul făcut de mine. Numai când suna clopoțelul, știam că mă cheamă la curățenie și lăsam cusutul. Doamna Lia Brătianu ne cumpăra câteodată bilete la film și ne trimitea pe toți angajații. Așa am văzut Patimile lui Iisus. Tare ne-am bucurat când, pentru munca făcută, domnul Brătianu i-a dat omului meu, pe lângă bani, și o căruță cu doi cai faini.^[22]”

Lia Brătianu este cea care, împreună cu Regina Maria, a pus bazele Societății Filantropice „Principele Mircea” (în memoria ultimului copil al Reginei, mort de tifos pe timpul războiului), fundație care își propunea consolidarea sistemului sanitar și construirea unor clinici pentru nou-născuți, atât în mediul rural, cât și în mediul urban, înființându-se peste 350 de centre cu această destinație.

Date personale
Vintilă I.C. Brătianu

Născut	16 septembrie 1867 București, România
Decedat	22 decembrie 1930 (63 de ani) București, România
Înmormântat	România
Părinți	Ion C. Brătianu, Pia Pleșoianu
Frați și surori	Ionel Brătianu Dinu Brătianu, Florica și Sabina
Căsătorit cu	Lia Stolojan
Copii	Vintilă V. Brătianu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	ortodoxă
Ocupație	Inginer constructor
Președinte al Partidului Național Liberal
În funcție 1927 – 1930
Prim Ministru al României
În funcție 24 noiembrie 1927 – 11 noiembrie 1928
Precedat de	Ion I. C. Brătianu
Succedat de	Iuliu Maniu

Partid politic	Partidul Național Liberal
Alma mater	Școala Centrală din Paris
Modifică date / text

Membru de onoare^[1] al Academiei Române

· 1939 - A murit Ma Rainey (Gertrude Malissa Pridgett), cântăreaţă americană de blues (n.26.04.1886).

· 1942 - A murit Franz Boas, părintele antropologiei americane (n.09.08.1858).

· 1956: Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generații”^[2].În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.^[3]^[5]

După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central^[6] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.^[7]

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.^[5]

A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.^[2]^[3]

A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni^[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.^[3]

În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.^[2]^[3]

În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.^[2]^[3]

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu (citat în: George Bădărău, Nicolae Labiș, Viața și opera, 2001) care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”

La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.^[3]

Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, cel ce era la vremea respectivă președinte. De asemenea, acest fapt a fost relatat în cartea „O istorie anecdotică a literaturii române”.

La absolvire a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru^[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.

În 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.^[3]

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.^[5] O frapantă afinitate prezintă Labiș cu Arthur Rimbaud, amintit în versurile:

„Scuture-și pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei și scrie-și slăvii integral, semeț contur
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar, Arthur!”

Influența lui Eminescu este vădită în versurile din poezia Primele iubiri:

„Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Urma pașilor fierbinți.
Căci formându-ți unduirea
Calmă-a palmelor subțiri,
Mi-ai stins până și-amintirea
Trecătoarelor iubiri”

Un poem excepțional este Rîsul. Animalul care ucidea numai pentru sânge, nu pentru hrană, „bătrân și mohorât”, omoară încă o dată , dar dinții nu-l mai ajută să-l sfâșie, iar „limba ostenită” nu-i mai poate linge sângele.^[6]:

„Din ce în ce mai slabă și inima îi sună
Și fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,
Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună
Tot sîngele pe care l-a vărsat.”

O semnificație morală se desprinde și din Moartea căprioarei. Copilul, chinuit de foame, are sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a-i conserva viața:

„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!
Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”

Lucian Raicu^[7] scrie că: „...există în poezia sa nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar și <<punctul de vedere>>, perspectiva criticii; clasicii și poeții interbelici sunt văzuți în ei înșiși, dar și prin E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu...”

La Plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir îl acuză de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie” (Ion Barbu și Tudor Arghezi), iar ulterior, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956 a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”, iar Aurel Rău îl suspectează de teribilism. Pe de altă parte, încă la începutul lunii ianuarie 1956, într-o consfătuire ideologică organizată de ziarul „Scânteia”, Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al PCR, incriminează poemul Albatrosul ucis pentru grave abateri de la linia Partidului.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.^[3]^[9]

După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central^[10] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

Tudor Vianu scria: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.^[11]

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.^[9]

Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.).

Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polevoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet^[11] și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.^[12]

În cartea scriitoarei Stela Covaci^[13] scena accidentului este descrisă altfel: „Patru persoane așteaptă să se urce [în tramvai], Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de al patrulea e Grișa [Isac Schwartzman, zis Grișa]. Când se pornește tramvaiul, cel de al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary [Maria Polevoi]...declară că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital.” Stela Covaci mai relatează că la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiș, lui Schwartzman Isac-Grișa i s-au aprobat actele de plecare definitivă din țară. Prezența lui Isac Schwartzman la locul evenimentului este de netăgăduit, deoarece în procesul-verbal întocmit de sergentul major de miliție care a constatat accidentul de circulație figurează ca martori două persoane: Rotaru Jenica și Schwartzman Isac^[14]

Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.^[9]

Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.^[12]

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. ^[15]

În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la Școala de Literatură^[16], a publicat memoriile sale, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins că Labiș a fost împins din tramvai in seara accidentului:

- Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?

- Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.

- Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?

- Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...

- De cine, îl cunoști?

- Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.^[11]

Maria Polevoi a declarat^[13]: „Cînd a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc, dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui...” Această declarație contravine clar celei relatate în cartea lui Gheorghe Tomozei de aceeași Maria Polevoi, în sensul că „a fost un simplu accident.” În cursul nopții de 10 spre 11 decembrie, Mary [Maria Polevoi] primește mai multe telefoane de amenințare cu moartea. Lasă să se înțeleagă că i-a recunoscut vocea lui Grișa Schwartzman

Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el

Volume publicate:

Puiul de cerb, București, 1956
Primele iubiri, București, 1956
Lupta cu inerția, București, 1958
Primele iubiri, București, 1962
Păcălici și Tândăleț, București, 1964
Moartea căprioarei, București, 1964
Versuri, București, 1964
Anotimpurile, București, 1964
Albatrosul ucis, București, 1966
Scufița roșie, București, 1967
Poezii, București, 1968
Moartea căprioarei, București, 1969
Scrisoare mamei, București, 1969
Poezii, lași, 1971
Sînt spiritul adîncurilor, București, 1971
Vârsta de bronz, București, 1971
Poezii, București, 1976
Păcălici și Tândăleț, București, 1977
Descrierea chipurilor, lași, 1982
Moartea căprioarei, București,1983
Poezii, București, 1984
Poezii, București, 1985
Poezii, București, 1987
Poezii, București, 1989
Albatrosul ucis, Galați, 1993
Vioară neagră-ntre oglinzi, Chișinău, 1993
Trei poeme (ediție liliput), Suceava, 1995
Poezii, București, 1997
Moartea căprioarei. Poezii, Chișinău, 1997
Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), București, 1997
Viața și opera, lași, 2001
Lupta cu inerția la timpul prezent (ediție critică), Timișoara, 2001
Doină întârziată, Suceava, 2005
Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), Suceava, 2005
Opera poetică, Chișinău, 2005
Dincolo de fruntariile poeziei, I (proză, dramaturgie), Suceava, 2005
Nicolae Labiș, folclorist (antologie folclorică), Suceava, 2006
Traduceri, Suceava, 2007
Corespondență, Suceava, 2009
Puiul de cerb, Suceava, 2010
Dincolo de fruntariile poeziei, II (texte critice), Suceava, 2011
Opera magna, Suceava 2013
Poezii inedite, Suceava 2015

Date personale
Nicolae Labiș
Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei memoriale din Mălini
Născut	2 decembrie 1935^[1] Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România
Decedat	22 decembrie 1956 (21 de ani)^[1] București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	Normal Death[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Pseudonim	Niculai Mălin
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1952–1956
Specie literară	poezie
Operă de debut	Primele iubiri

* 1966: Harry Beaumont (n. 10 februarie 1888 – d. 22 decembrie 1966) a fost un regizor american, actor și scenarist. A colaborat cu numeroase companii inclusiv Fox, Goldwyn, Metro, Warner Brothers și MGM.

Cele mai mari succese ale sale sunt din timpul epocii filmului mut, când a regizat filme ca Beau Brummel (1924) cu John Barrymore sau Our Dancing Daughters (1928) cu Joan Crawford.

Beaumont a regizat primul film MGM vorbit, muzicalul The Broadway Melody din 1929. Filmul a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun filmîn acel an și Beaumont a fost nominalizat la categoria cel mai bun regizor.

Date personale
Harry Beaumont

Născut	10 februarie 1888 Abilene, Kansas, U.S.
Decedat	22 decembrie 1966 (78 de ani) Santa Monica, California, U.S.
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Căsătorit cu	Hazel Daly[*] ()
Cetățenie	SUA
Ocupație	regizor, actor, scenarist

1975: Anatoli Aleksandrovici Vlasov (în rusă Анато́лий Алекса́ндрович Вла́сов; n. 7(20) august 1908, Balașov, gubernia Saratov, Imperiul Rus - d. 22 decembrie 1975, Moscova , Uniunea Sovietică) a fost un fizician, profesor de fizică teoretică la Universitatea M. V. Lomonosov din Moscova, specialist în fizica plasmei și cea statistică.
A absolvit facultatea de fizică a Universității din Moscova în anul 1931 și a susținut disertația de candidat în științe în anul 1934, cu un subiect ce se referea la problema interacțiunii în mecanica cuantică. Conducător științific- laureatul premiului Nobel Igor Tamm. În anul 1938 a elaborat binecunoscutele ecuații ale lui Vlasov din fizica plasmei^[2]. Anatolie Vlasov este autorul celei mai generale descripții matematice ale plasmei, lucrarea respectivă fiind inclusă în teza de doctor habilitat, susținută în anul 1942 la aceeași Universitate și intitulată "Proprietățile vibraționale ale gazului electronic și aplicațiile acesteia". Această lucrare, care stă la baza majorității cercetărilor moderne din fizica plasmei, putea să fie prezentată pentru decernarea premiului Nobel. Însă , în anul 1944 Vlasov intră în PCUS și în același an devine profesor universitar. În anii 1945- 1953 a fost șef al catedrei de fizică teoretică la facultatea de fizică a Universității din Moscova. A decedat la Moscova, fiind profesor universitar, este înmormântat la Cimitirul Donskoi din Moscova.

· 1979 - A încetat din viaţă Darryl F. Zanuk, producător de filme, întemeietor al studiourilor "20th Century Fox" (n. 5 septembrie 1902)

· 1982 - A murit Traian Gheorghiu, publicist şi dramaturg (n.16.03.1906).

* 1989: Vasile Milea (n. 1 ianuarie 1927, Lerești, județul Muscel — d. 22 decembrie 1989, București)^[1] a fost un politician și un general de armatăromân, care a îndeplinit funcțiile de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1980-1985) și ministru al apărării naționale (1985-1989). La 30 martie 2004, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a redeschis ancheta judiciară pentru stabilirea împrejurărilor în care a decedat generalul Milea, ca urmare a unor informații apărute în presă, în legătură cu împrejurările decesului. Secția Parchetelor Militare a reluat reaudierea martorilor din perspectiva elementelor noi apărute.

La 12 mai 2005, rămășițele sale pământești au fost exhumate pentru a se stabili traiectoria glonțului care a provocat moartea generalului, urmând să se clarifice dacă este posibil ca acesta să fi fost ucis. ^[11]

Rezultatele necropsiei nu au fost concludente. După cum a declarat directorul Institutului Național de Medicină Legală, prof. dr. Dan Dermengiu, "cadavrul era total scheletizat. Am prelevat eșantioane din oase pentru examinări hispatologice și criminalistice. Din ceea ce am văzut până acum nu reiese nimic nou față de expertiza precedentă. Mai precis, descrierile făcute la data decesului corespund cu ceea ce am găsit și noi acum. Glonțul nu a trecut prin coastă, ci există doar o scrijelire". În groapă a fost găsit și borcanul în care era conservată inima lui Vasile Milea. "Numai că recipientul era spart, așa că inima a putrezit. Au fost totuși prelevate probe din acest organ, în starea în care se afla, pentru o serie de investigații mai amănunțite". ^[12]

În decembrie 2018, într-un interviu acordat jurnalistului de la Realitatea.net Cristian Otopeanu, fostul procuror militar Dan Voinea, care a instrumentat dosarul Revoluției, și-a exprimat convingerea că Vasile Milea a fost împușcat pe 22 decembrie 1989. Voinea a precizat că bănuielile anchetatorilor în privința asasinului s-au îndreptat către Corneliu Pârcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice, afirmând că Milea ar fi fost transportat la Spitalul Elias, unde însă nu i s-a acordat asistența necesară, din ordinele lui Victor Stănculescu.^[13]Vasilea Milea a fost declarat erou al Revoluției Române și, în memoria sa, mai multe străzi și bulevarde de pe cuprinsul țării au fost botezate cu numele fostului ministru al Apărării.

La 30 martie 2004, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a redeschis ancheta judiciară pentru stabilirea împrejurărilor în care a decedat generalul Milea, ca urmare a unor informații apărute în presă, în legătură cu împrejurările decesului. Secția Parchetelor Militare a reluat reaudierea martorilor din perspectiva elementelor noi apărute.

Date personale
Vasile Milea
Generalul Vasile Milea
Nume la naștere	Vasile Milea
Născut	1 ianuarie 1927 Lerești, județul Muscel, România
Decedat	22 decembrie 1989, (62 de ani) București, Republica Socialistă România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	om politic personal militar[*]
Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române
În funcție 31 martie 1980 – 16 decembrie 1985
Precedat de	Ion Hortopan
Succedat de	Ștefan Gușă
Ministrul Apărării Naționale
În funcție 16 decembrie 1985 – 22 decembrie 1989
Precedat de	Constantin Olteanu
Succedat de	Nicolae Militaru
Membru supleant al CC al PCR
În funcție 27 noiembrie 1974 – 23 noiembrie 1979
Membru al CC al PCR
În funcție 23 noiembrie 1979 – 22 decembrie 1989
Membru supleant al CPExec. al CC al PCR
În funcție decembrie 1985 – 22 decembrie 1989
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție Cicumscripția nr. 10 Vlădeni, jud. Iași 1975 - 1980 1985 - 1989 Cicumscripția nr. 4 Ploiești-Nord, jud. Prahova 1980 – 1985

Premii	1. Ordinul Steaua RSR 2. Ordinul 23 August 3. Ordinul Muncii
Partid politic	Partidul Național Țărănesc Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea de Tancuri, Blindate și Mecanizate din cadrul Academiei Militare
Profesie	ofițer, general de armată

· 1989: Samuel Beckett (n. 13 aprilie 1906 – d. 22 decembrie 1989) a fost un dramaturg, nuvelist și poet irlandez de expresie engleză și franceză. În anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.

Beckett s-a născut la Dublin, însă a studiat și a predat la Paris unde s-a stabilit în 1937.

Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Și-a tradus piesele în limba engleză. Primul său roman, Murphy, a apărut în 1938 și reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovația constă în respingerea elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor. Ca alternativă, teatrul lui Beckett ilustrează experiența așteptării și luptei însoțite de o inutilitate epuizantă. Chinul și agonia de a exista într-o lume deșartă sporesc în următoarele romane ale lui Becket. Printre acestea, se numără:

Watt (1942-1944);
trilogia Molloy (1951), Malone Meurt (Malone moare) (1951) și The Unnamable (1953);
How It Is (1961);
The Lost Ones (1972)

Piesele lui aparțin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere și înfrângere. En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot) (1952) și Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. În 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp^[19]) (1959) și Happy Days (Zile fericite) (1961); un scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) și Lessness (1970); proze scurte adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri și texte fără nici un scop) (1967), No's Knife (Cuțitul lui Nu) (1967) și The Complete Short Prose (Povestiri complete: 1929-1989) (1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) și First Love and Other Shorts (Prima iubire și alte povestiri) (1974); și Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au fost publicate în 1970, primele ficțiuni și piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 și piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în 1995.

Date personale
Samuel Beckett
Samuel Beckett
Nume la naștere	Samuel Barclay Beckett
Născut	13 aprilie 1906^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[16]^[17]^[18]^[15]^[19]^[20] Dublin, Irlanda^[21]
Decedat	22 decembrie 1989 (83 de ani)^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[16]^[18]^[15]^[19] Paris, Republica Franceză^[22]
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cauza decesului	Emfizem pulmonar
Căsătorit cu	Suzanne Dechevaux-Dumesnil[*]
Cetățenie	Irlanda
Etnie	Irlandezi
Ocupație	scriitor lingvist[] regizor de film scenarist jucător de cricket[] poet romancier[*] dramaturg traducător artist autor
Pseudonim	Andrew Belis
Limbi	limba franceză^[1] limba engleză^[1]
Studii	Trinity College Dublin[*]
Pregătire	James Joyce^[2]^[3]
Mișcare/curent literar	Nouveau Roman[*]
Specie literară	dramă[*]
Opere semnificative	Murphy[]* Molloy[]* Malone Meurt[]* L'Innomable[]* Așteptându-l pe Godot Watt[]* Fin de partie[]* Krapp's Last Tape[]* Comment c'est[]*
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură^[4]^[5] Prix Formentor[] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[]
Semnă

* 1989: Jean-Louis Calderon (n. 19 aprilie 1958 - d. 22 decembrie 1989) a fost un jurnalist francez decedat la București în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Absolvent în 1981 al Centrului de jurnalism din Paris, Calderon a lucrat în funcția de cameraman la posturile franceze de televiziune Europe 1 și La Cinq. În timpul evenimentelor din decembrie 1989 este trimis de către La Cinq pentru a transmite în direct relatări despre revoluția de la București. În noaptea de 22 decembrie 1989, Calderon se afla în Piața Palatului. Din cauza schimburilor dese de focuri, jurnalistul francez s-a adăpostit, împreună cu alți tineri, în spatele unui tanc. Dinspre CC a apărut brusc un ARO asupra căruia s-a tras, crezând că este plin cu „teroriști”. ARO a intrat brusc în tanc, iar tancul, cu spatele, a trecut cu șenilele peste mai mulți tineri, printre care se afla și Calderon. În memoria sa, o stradă din București și un liceu din Timișoara îi poartă numele.

Date personale
Aura Buzescu

Născută	26 august 1894 Caransebeș, Austro-Ungaria
Decedată	22 decembrie 1992 (98 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Modifică date / text

* 1992. Aura Buzescu (nume de fată: Aura Almăjan^[1] n. 26 august 1894, Caransebeș – d. 22 decembrie 1992, București) a fost o actriță de teatru și regizoare română. A regizat, printre altele, piesele Bălcescu de Camil Petrescu (1955) și Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu (1955).

După ce a studiat cu Lucia Sturdza Bulandra, a debutat artistic în 1914, la Compania Bulandra.

A lucrat după Primul Război Mondial la Compania Excelsior.

În anii 1950 a fost profesoară la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale” din București, unde i-a avut ca studenți printre alții pe Mircea Albulescu, Gina Patrichi și Victor Rebengiuc.^[2]

A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”,^[3] cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[4] și cu Ordinul 23 August clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[5]

A primit și titlul de Artistă a Poporului. Se spunea că: "Atunci când juca Aura pe scenă, senzația era că s-au oprit troleibuzele pe Magheru", mărturisește actorul Florin Zamfirescu (fost rector al UNATC) într-un interviu la TVR în 20-IX-2018. ^[6]

Aura Buzescu a murit în 1992 la București.

A fost căsătorită cu Alexandru Buzescu, fruntaș liberal, economist de meserie, a administrat investițiile Brătienilor. Acesta a construit casa din Grădina Icoanei, lipită de Teatrul Luciei Sturza Bulandra, în care artista a locuit.

O stradă din București, din Sectorul 2, a fost numită în cinstea ei.

OPINII

Ileana Berlogea laudă „forța ei de interiorizare, sobrietatea comunicării exterioare și puterea de convingere aproape telepatică, inexplicabilă...” (Rampa și ecranul), 2000
Prof. univ. Florin Zamfirescu: „Aura Buzescu a avut aceeași măreție, același har incontestabil de a produce schimbări de esență în arta dramatică interpretativă”

· 1993 - A murit regizorul britanic Alexander Mackendrick (n.1912).

· 2001 - A murit Jacques Mayol, celebru scufundător francez.

· 2002 - A încetat din viaţă Joe Strummer, solistul trupei punk britanice Clash.
* 2007: Julien Gracq (n. 27 iulie 1910 - d. 22 decembrie 2007) a fost un prozator și eseist francez. Opera sa, bogată în simboluri și imagini, este marcată de influența suprarealismului. Romanele sale poetice, pe tema destinului irațional, imprevizibil, cu sugestii magico-fantastice, au o construcție echilibrată și un stil de mare virtuozitate artistică.
* 2012: Gheorghe Dumitru (n. 31 august 1956, Călărași - d. 22 decembrie 2012, Craiova) a fost un handbalist român, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României în perioada 1970 - 1987, fiind medaliat cu aur în anul 1980 la Campionatul Mondial Universitar de Handbal și ocupând locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal din Germania din anul 1982. Pentru rezultatele sportive și merite deosebite aduse sportului a fost declarat Maestru Emerit al Sportului.

A fost căpitanul echipei de handbal CS Universitatea Craiova^[1] care în anii 1991-1993 a câștigat Campionatul Național de handbal în două rânduri și o dată Cupa României.

A continuat activitatea sportivă în calitate de arbitru, în perioada 1993-2000 având 91 de jocuri arbitrate în cadrul Campionatului Național.

Format la echipa CS Călărași, în semn de recunoștiință pentru imaginea adusă orașului natal, Gheorghe Dumitru a fost declarat post-mortem Cetățean de Onoare al orașului Călărași^[2].

· 2014: Joe Cocker, cântăreț englez (n. 1944)

Sărbători

În calendarul ortodox:

· +) Sf Ier Petru Movilă, mitropolitul Kievului; Sf Mare Mc Anastasia (Zi aliturgică)

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Ier Petru Movilă, mitropolitul Kievului;

Sf Mare Mc Anastasia (Zi aliturgică)

+) Sf Ier Petru Movilă, mitropolitul Kievului

Date personale
Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului

Născut	21/31 decembrie 1596^[1] Suceava, Moldova
Decedat	22 decembrie 1646 (49 de ani)^[2] Kiev, Polonia-Lituania
Înmormântat	Lavra Peșterilor din Kiev
Părinți	Simion Movilă
Frați și surori	Moise Movilă Mihail Movilă Gavril Movilă
Religie	creștinism ortodox[*] Biserica Ortodoxă
Ocupație	preot ortodox[*] preot
Funcția episcopală
Sediul	Kiev
Titlul	Petru Movilă, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia, Exarh al Sfântului Tron Apostolicesc al Constantinopolului, Arhimandrit de Pecerska
Perioada	1633-1646
Predecesor	Iov Borețki
Succesor	Silvestru Kossov
Cariera religioasă
Alte funcții	Stareț al Lavrei Peșterilor din Kiev (1627-1633)
Modifică date / text

Petru Movilă (n. 31 decembrie 1596/10 ianuarie 1597, Suceava – d. 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 Kiev) a fost arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. A avut un rol deosebit în Sinodul de la Iași din 1642.

PREGĂTIREA TEOLOGICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita (Margareta) călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov și,se pare,la Academia Zamoiska din Zamosč(deși în scrierile sale ea nu este menționată niciodată)^[3] A studiat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Despre eventuale studii în Olanda sau la Sorbona în Franța nu există dovezi^[4]. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fața curentului religios de unire a creștinilor răsăriteni cu Biserica Catolică care a început imediat după Unirea de la Brest din 1596. A fost adversar al unirii cu biserica catolică, a elaborat un nou catehism: Mărturisirea ortodoxă, care a fost ratificat de sinodul ortodox din Kiev în 1640 și de sinodul din Iași în 1642.^[5]Pune bazele unui colegiu teologic, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie teologică duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le avea cumpărate încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Unirea religioasă de la Brest-Litovsk din 1596. A sprijinit alegerea ca rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut "Frățiile Ortodoxe". Deși departe de plaiurile natale, marele ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit și l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie. El a trimis tipografii la Târgoviște, la Câmpulung și la Govora, iar la Iași, pe lângă tipografie, a trimis și patru profesori pentru noua Academie înființată de dreptcredinciosul voievod Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev.

A trecut la Domnul în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Toate bunurile sale le-a folosit pentru restaurarea de biserici, înființarea de școli și întreținerea lor. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat pe mitropolitul Petru Movilă în anul 1996, cu prilejul serbării a 400 de ani de la nașterea sa. În anul următor, 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut canonizarea făcută de Biserica Ortodoxă a Ucrainei, iar în anul 2002, când s-au împlinit 360 de ani de la Sinodul de la Iași (1642), a fost proclamată oficial canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, în Catedrala mitropolitană din Iași, în ziua de 13 octombrie, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, după ce Arhiepiscopia Iașilor răspunsese solicitării Sfântului Sinod de a pregăti icoana, troparul, sinaxarul și slujba de pomenire. Data de serbare a vrednicului ierarh a fost stabilită pentru ziua de 22 decembrie, ziua mutării sale la Domnul.

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și la Academia Zamoiska din Zamosč. Acolo studiază limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. A studiat în limba latină și la Sorbona. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii. Însă, prin activitatea sa depusă timp de cinci ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fata prozelitismului catolic. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev, în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut „Frățiile Ortodoxe”.

Sf Mare Mc Anastasia

Sfânta Anastasia umbla din cetate în cetate, slujind sfinților care erau ținuți prin legături, chivernisind cu averile sale pe legații lui Hristos de mâncare, de băutură și de toate doctoriile, făcând ușurare celor ce erau în strâmtorare mare și celor ce slăbeau cu trupul cumpărându-le cu aur ușurarea din legăturile cele grele și de lungă vreme.

Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toți covârșea cu neamul său cel bun, cu frumusețea cea trupească și cu cea sufletească, cu obiceiuri bune și cu blândețe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credință elin, iar maica ei credea întru Hristos, având numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredințată de maica sa, spre învățătura cărții, unui bărbat preaslăvit întru înțelepciune și cu viața cinstită, cu numele Hrisogon - un creștin credincios și iscusit desăvârșit întru cele dumnezeiești, iar după aceea și mucenic.

De la acest bărbat a învățat Anastasia nu numai înțelegerea cărții, ci și a cunoaște pe Acela Care este Alfa și Omega, începutul a toată zidirea cea văzută și nevăzută și sfârșitul tuturor dorințelor inimilor celor binecredincioși. A învățat să cunoască și să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor și Stăpânitorul. Se sârguia în citirea cărților creștinești ziua și noaptea, învățând legile Domnului și întărindu-și inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvârșind ea învățătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînțeleaptă și frumoasă. După aceasta, fericită ei mamă, Fausta, trecând din această viață, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credința elin. Și a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mielușeaua lui Hristos la lup răpitor.

Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua și noaptea suspina cu inima și se tânguia, nu și-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soțul său, ieșea din mâinile lui, ajutându-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Și, astfel, era cu fecioria nevătămată. Adeseori își schimbă hainele sale cele luminate și podoabele cele de mult preț și, îmbrăcându-se pe ascuns în haine sărace, ieșea din casa sa, neștiind nimeni, decât numai o slujnică a ei, care de aproape îi urmă și cercetă toate temnițele, dând mult aur la străji și cercetând pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cât putea în toate, cu bună cucernicie și cu cinste, spălându-le mâinile și picioarele și părul cel plin de praf curățindu-l, ștergând sângele lor și rănile lor legându-le cu petece curate. Apoi, dând fiecăruia hrană și băutură, se întorcea la casa sa.

Astfel, adeseori ieșind și întorcându-se, nu s-a tăinuit de bărbatul ei, căci el a cunoscut că cerceta temnițele. De aceea și mai mult s-a mâniat asupra ei, pentru că nu voia să știe de unirea nunții și mult o necăjea pe dânsa. Aflând el de la slujnica care îi urmă ei - acea ticăloasă i-a spus lui toate - pentru aceea, bătând rău pe Anastasia, a închis-o într-o casă și a pus strajă, ca piciorul ei să nu mai calce afară. Sfântă se mâhnea cu duhul pentru robii lui Hristos, căci nu mai putea să-i cerceteze, nici să le slujească, nici să le deie cele de trebuință. Dar mai mult o durea inima pentru dascălul ei, Sfântul Hrisogon, fiindcă nu-l vedea, pentru că acel sfânt doi ani avea de când era în temniță, răbdând fel de fel de munci. Adeseori ea mergea la dânsul când era slobodă, iar acum nu-i mai era cu putință, fiind închisă și străjuită.

În acea vreme a început bărbatul ei a o necăji mult, mai ales după ce a murit tatăl ei, ca să-i ia toată averea părintească, ce rămăsese Anastasiei ca moștenire, ca unei fiice pentru că Pretextat nu avea feciori mai mulți, nici neamuri. Atunci Pomplie, urând pe Anastasia, pentru că nu răspundea dorinței lui cele trupești, cugeta să o omoare, ca toată averea ei să o moștenească și, luându-și altă femeie, să o aducă în bunătățile cele străine. Deci ca pe o roabă o socotea pe sfânta fecioară, necăjind-o în toate zilele și muncind-o, care lucru se adeverește din scrisoarea ei scrisă în taină către Sfântul Hrisogon și trimisă printr-o bătrână, într-acest chip zicând:

„Sfântului mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia. Deși tatăl meu era închinător de idoli, maica mea, Fausta, totdeauna a avut bună credință și a viețuit creștinește. Ea chiar din scutece m-a făcut a fi creștină, iar după plecarea ei din această viață, cu greu jug și fără de voie m-am însoțit cu un bărbat, care e fur de cele sfinte, de la al cărui pat, prin milostivirea lui Dumnezeu, cu prefacerea bolii, fug ziua și noaptea în urma Domnului meu Iisus Hristos. Iar bărbatul care se laudă cu moștenirea mea o cheltuiește cu nevrednicii și necurații închinători de idoli, iar pe mine ca pe o vrăjitoare și străină de cele sfinte, cu grele străji m-a robit, încât aștept a muri și nu mi-a rămas altceva decât numai dându-mi sufletul, să cad moartă. Și chiar de mă voi bucura întru moarte pentru mărturisirea Domnului meu Iisus Hristos, însă de aceasta mă mâhnesc foarte mult, căci toată bogăția mea, cea făgăduită lui Dumnezeu, o văd cheltuită de mâinile străinilor și păgânilor. Pentru aceasta te rog pe tine o!, omule al lui Dumnezeu, roagă cu sârguință pe Stăpânul Hristos, pentru ca pe bărbatul meu sau să-l lase să viețuiască, dacă mai înainte vede că se va face cândva creștin sau de are astfel a petrece în necredință, apoi să-i poruncească să iasă dintre cei vii și să dea loc altora, care cinstesc pe Dumnezeu. Căci mai bine-i este a muri, decât a nu mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu și celor ce-L mărturisesc pe El a le face împiedicare, de care Însuși Hristos este martor. Iar de mă voi elibera, voi merge pe urmele sfinților și mă voi îngriji pentru dânșii cu sârguință, precum am și început. Închinăciune ție, bărbatule al lui Dumnezeu și pe mine mă pomenește”.

Apoi Anastasia a primit această scrisoare:

„Hrisogon, scrie Anastasiei: Ție, care te învăluiești în mijlocul viforului și al tulburării lumii acesteia, degrabă îți va veni Hristos, Cel ce umblă pe ape și vânturile cele diavolești, care s-au sculat asupra ta, le va alina numai cu un cuvânt al poruncii Sale. Deci, fiind cu răbdare ca în mijlocul mării, așteaptă pe Hristos, Care va veni la tine și întru tine însăți să strigi că proorocul, zicând: Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea mea și Dumnezeul meu. Așteaptă îndoit darul de la Dumnezeu, căci și vremelnica moștenire ți se va întoarce ție și cea cerească ți se va pregăti. Iar Domnul va îndelunga facerea Sa de bine, ca să nu se pară că sunt neînsemnate cele date nouă de la El. Vezi și nu te tulbura de aceasta, pentru că celor ce viețuiesc cu dreaptă credință li se aduc asupra cele potrivnice, căci nu te păgubești, ci te ispitești de la Domnul. Și aceasta să știi, că nu este fără primejdie apărarea ce se face prin ajutorul omenesc, căci grăiește Scriptura: Blestemat este omul care nădăjduiește spre om și binecuvântat este cel ce nădăjduiește spre Domnul. Păzește-te bine și cu trezire de tot păcatul și de la Însuși Dumnezeu caută mângâiere, ale Cărui porunci păzești. Pentru că degrabă se va întoarce peste tine vreme pașnică și, ca după o noapte întunecată, vei primi lumina zilei celei purtătoare de flori. Și că după o iarnă ce a trecut, vor veni ție zile senine de aur. Astfel tuturor celor ce pătimesc pentru numele lui Hristos să le dai mângâiere vremelnică și însăți, fără îndoire, te vei învrednici mângâierii celei veșnice. Mântuiește-te întru Domnul și pentru mine te roagă".

Peste puțină vreme, iarăși fiind chinuită de moarte de către bărbatul cel cu obicei rău și păgân, a scris către sfântul astfel: „Mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia: Sfârșitul trupului meu a venit. Pomenește-mă ca să primească Domnul sufletul meu, căci pentru a Lui dragoste pătimesc acestea ce vei auzi din gura acestei bătrâne”.

Sfântul Hrisogon a răspuns: „Hrisogon scrie Anastasiei: Totdeauna înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea și după moarte se făgăduiește viață. Cu un sfârșit se încheie cele potrivnice ale lumii, ca și cele cu bună norocire, astfel încât nu prin nevoi să domnească deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deșartă, înălțarea. Una este marea pe care umblă bărcile trupurilor noastre și de o cârmă se conduc sufletele noastre prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale altora fiind slabe, chiar la țărm sunt aproape de înecare, căci aproape este vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la țărm mântuitor. Iar tu, o!, slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gândul de crucea lui Hristos și te pregătește spre lucrul Domnului și după ce vei sluji, după dorința ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos”.

Cu această scrisoare a proorocit Sfântul Hrisogon despre grabnica pierzare a lui Pomplie, bărbatul ei cel rău; pentru că în zilele acelea s-a trimis de împăratul cu scrisori către împăratul perșilor și, având a merge pe mare, s-a scufundat și s-a înecat de un vifor ce s-a ridicat fără veste. Așa a pierit ticălosul cu sunet, iar Sfânta Anastasia s-a izbăvit ca pasărea din cursă celui ce vânează, avându-și curată fecioria sa. Apoi, și-a primit toată moștenirea ce-i rămăsese de la părinții ei și a început iarăși, neoprită de nimeni, a merge pe la închisori și pe la temnițe, slujind sfinților, răbdătorilor de chinuri ai lui Hristos, nu numai cu averea, ci și cu priceperea sa mângâindu-i cu cuvinte folositoare și deșteptându-i la bărbăție, la răbdare și la înfruntarea morții pentru Hristos.

În acea vreme, împăratul Dioclețian, zăbovind în Acvileia și îngrijindu-se despre această cu sârguință, ca nici unul din creștini să se tăinuiască ori să scape din mâinile lui, i s-a vestit de la Roma că s-au umplut temnițele de mulțime de creștini, pe care în multe feluri muncindu-i, nu se leapădă de Hristosul lor, și că toți au învățător pe Hrisogon, pe care-l ascultă, ținându-se de învățătura lui. Împăratul a poruncit ca toți să fie dați la munci și la moarte, iar Hrisogon să se trimită la dânsul, căci socotea că dacă va birui pe Hrisogon, apoi va birui și pe ceilalți creștini.

Deci, fiind dus Sfântul Hrisogon la împărat spre întrebare, îi urmă lui de departe și Anastasia. Văzându-l împăratul, mai întâi a vorbit cu dânsul cu cuvinte blânde, zicându-i: „Primește sfatul meu cel bun o! Hrisogoane, și te împărtășește credinței noastre. Fă cele plăcute zeilor și îți alege cele de bucurie, decât cele de nevoi, cum și cele de folos, mai vârtos decât cele nefolositoare și să știi că, nu numai de muncă vei scăpa, ci îți vom dărui lumina cea dulce și îndată te vom pune eparh al cetății celei mari, adică peste Roma”.

Sfântul a răspuns: „Eu un Dumnezeu am cunoscut și pe El îl socotesc mai dulce decât toată lumina, mai iubit decât toată viața și mai de folos decât toate comorile. În El cred cu inima și cu gura Îl mărturisesc, cu sufletul Îl cinstesc și genunchii mei spre El îmi plec, înaintea tuturor. Iar mulțimea zeilor tăi, basmele și pe diavol niciodată nu-i voi cinsti, ca și Socrat, care zice: Se cuvine a fugi de aceia cu toată tăria, că sunt înșelători de oameni și dovediți ca pierzători de suflete. Iar darurile și cinstirile cele făgăduite de ține mie, nu le socotesc mai bune decât visul și umbră”.

Deci, neputând a răbda mai mult împăratul niște graiuri ca acestea ale lui Hrisogon, a poruncit ostașilor să-l ia și, ducându-l într-un loc pustiu, să-i taie capul. Și aceasta făcându-se, a aruncat trupul său în mare, iar în acele părți unde l-a aruncat, nu departe, era preotul Zoil, bărbat sfânt și trei fecioare surori cu trupul și cu duhul, adică Agapi, Hionia și Irina. Acel preot, prin oarecare descoperire dumnezeiască, înștiințându-se despre trupul Sfântului Hrisogon, l-a luat împreună cu capul și, punându-l într-un sicriu, l-a ascuns în casa sa.

La treizeci de zile i s-a arătat Sfântul Hrisogon în vis, zicându-i: „Să știi că într-aceste nouă zile, acele trei fecioare ale lui Hristos, care viețuiesc lângă tine, vor fi luate spre mucenicie, iar tu spune roabei Domnului, Anastasia, ca să aibă grijă de dânsele, deșteptându-le către nevoința cea cu bărbăție, până când se vor încununa prin pătimire. Iar tu să fii cu bună nădejde că vei primi roadele cele dulci ale ostenelilor tale. Căci degrabă te vei libera de aici și te vei duce către Hristos, împreună cu cei ce au pătimit pentru El”. Și s-a făcut această descoperire și Sfintei Anastasia, care, fiind îndemnată de Duhul lui Dumnezeu, a venit la casa preotului, pe care niciodată nu-l știa și l-a întrebat: „Unde sunt fecioarele acelea, despre care i s-a descoperit lui în vedenie că vor să aibă sfârșit mucenicesc?” Deci, aflând casa lor, cu dragoste a viețuit o noapte cu ele, spunându-le multe cuvinte mântuitoare de suflet și pline de dumnezeiască dragoste, prin care le deștepta a răbda cu bărbăție, până la sânge, pentru Mirele lor Hristos. Apoi a văzut și moaștele Sfântului Hrisogon, mucenicul lui Hristos și al său iubit dascăl, plângând lingă dânsele cu lacrimi fierbinți, încredințându-se rugăciunilor lui. După aceea s-a întors în Acvileia și s-a făcut precum a zis Sfântul Hrisogon preotului Zoil în vis, căci acel preot, în curgerea celor nouă zile, s-a mutat către Domnul.

Împăratul cel fărădelege, auzind de cele trei fecioare, a poruncit să le aducă la priveliște. Întâi a început a le momi cu blândețe, lăudându-le cu cuvinte lingușitoare pentru frumusețea lor, făgăduindu-le să le mărite după bărbați de bun neam și bogați și să le dăruiască multe și mari daruri, dacă se vor închina idolilor. Cea mai mare în vârstă, care se chema Agapi, ca să-și arate dragostea sa către Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Să nu pui nicidecum în mintea ta, o! împărate, că ne vom înfricoșa de muncile cele cumplite sau de moartea cea aspră sau că ne va birui pe noi strălucirea neamului sau că ne vom mâhni pentru frumusețea trupului, sau că vei slăbi cu momeli tăria sufletului nostru, ca să vindem buna-credință. Cu cât ne vei munci mai cumplit, cu atât ne vei folosi mai mult”.

Deci, văzând împăratul atâta îndrăzneală a acelei fecioare s-a mâniat și, având trebuință a se duce în Macedonia, le-a închis în temniță. Apoi a poruncit lui Dulție, eparhul, ca să le ispitească cu sârguință și să le muncească cu felurite munci. Anastasia, împreună pătimitoarea, după obiceiul ei umblând pe la cei ce pătimeau prin închisori, îndată a venit și la sfintele fecioare, pe care le-a mângâiat cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos și cu biruință asupra vrăjmașului. Iar răul Dulție, fiind foarte desfrânat și înverșunat, văzând frumusețea celor trei fecioare, a voit să le batjocorească. Deci s-a dus singur la temniță, ca să împlinească cu fapta lucrul cel cugetat, dar Dumnezeu, vrând să izbăvească pe roabele Sale de o ispită că aceea, l-a făcut să greșească locul și, socotind că intră în temniță, a intrat în bucătărie, unde erau vase multe mânjite, pe care îmbrățișându-le și sărutându-le ca un beat, socotind că erau acolo fecioarele acelea, s-a făcut negru, fiind plin de funingine pe toată fața.

După aceea, ieșind afară ca să meargă la palatul său, nimeni nu l-a cunoscut că este eparhul, ci socotea că este un ieșit din minți și îndrăcit. Unii râdeau de dânsul, iar alții îl băteau ca pe un ieșit din minți. Ajungând cu multă greutate la palat nu-l lăsau ostașii să intre înăuntru, ci îl împingeau afară și îi dau ghionturi, pentru că nimeni nu credea să fie eparhul. Târziu, de-abia rudeniile sale l-au cunoscut și l-au adus în casa sa și, după ce și-a venit în simțiri, zicea că i-au făcut aceasta creștinii cu farmecele, mâniindu-se asupra lor foarte mult. Deci a adus pe cele trei fecioare înaintea lui și a poruncit să le dezbrace de haine și să le dezgolească cu totul ca să le poarte prin târg, spre răzbunarea rușinării lui. Dar o! lucrurile Tale cele slăvite Doamne, Ziditorule al toate! s-au făcut cămășile lor ca niște piei și s-au lipit așa de trupurile lor, încât n-au putut nicidecum să le dezvelească muncitorii și toți s-au înspăimântat de o minune înfricoșată ca aceea.

Încă și altă minune a urmat, căci dintr-această pricină a orbit eparhul, prin puterea cerească, încât ridicându-l de pe scaun, ca pe o iarbă neînsuflețită, l-au pus în pat, iar în locul lui a venit eparh, de la împărat, un altul cu numele Sisinie. Acesta a aruncat în foc pe Sfânta Agapi și pe Hionia, unde s-au și sfârșit, dându-și sufletele lui Dumnezeu, iar trupurile lor au rămas în foc, întregi și nevătămate, neatingându-se focul nici de părul lor și nici de haine. Drept aceea, iubitoarea de mucenici Anastasia a luat sfintele lor moaște și le-a îngropat cu multă evlavie, rugându-se lui Dumnezeu totdeauna să o învrednicească și pe dânsa a lua cununa cea mucenicească.

Pe Sfânta Irina o momea, de asemenea, Sisinie eparhul și o îndemna ca să jertfească; dar ea, nesupunîndu-se, a început a o înfricoșa. Apoi văzând că nu se supune, a zis către dânsa: „Să știi că de nu mă vei asculta te voi pune la un loc arătat și văzut de tot poporul, unde să vină fiecare să te batjocorească și să-ți spurce sufletul și trupul”. Iar ea a răspuns: „Nădăjduiesc în Stăpânul meu Iisus Hristos, că-mi va izbăvi picioarele mele de cursele tale și va păzi sufletul meu neîntinat, iar dacă mă voi întina cu sila, pentru aceasta nicidecum n-am păcat, că fără de voia mea se face”.

Atunci ighemonul a dat-o pe dânsa ostașilor s-o ducă la casa de desfrânare și a poruncit să meargă la dânsa, fără de sfială, oricare ar voi. Dar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a trimis pe sfinții săi îngeri ca pe niște ostași și au dus-o pe dânsa deasupra unui munte, parcă în ciuda ighemonului, care, văzând o minune ca aceasta, n-a încetat cel neputincios de a face război cu Atotputernicul Dumnezeu și alerga nebunul la munte călare, ca să o ia cu sila. Și iarăși a urmat o minune, căci vedea pe fecioara de departe, dar nu putea să se apropie nicidecum de dânsa, că îl împiedica o putere dumnezeiească nevăzută, ca și cum ar fi fost înaintea lui un zid nebiruit. Apoi având ochi, nu vedea și alerga împrejurul muntelui, pipăind fără folos și s-a muncit în deșert, până seara rătăcind. Atunci un ostaș aruncând cu săgeata asupra muceniței a trecut aceea printr-însa, astfel voind Dumnezeu. Iar sfânta, mulțumind lui Hristos că a păzit-o pe dânsa fără prihană, și-a dat în mâinile Lui fericitul său suflet. După ce s-a dus ighemonul, Sfânta Anastasia a luat moaștele ei și le-a îngropat împreună cu celelalte, cu cinste și cu mirositoare tămâieri.

Apoi Sfânta Anastasia umbla din cetate în cetate și din latură în latură, slujind sfinților care erau ținuți prin legături, chivernisind cu averile sale pe legații lui Hristos de mâncare, de băutură și de toate doctoriile, făcând ușurare celor ce erau în strâmtorare mare și celor ce slăbeau cu trupul cumpărându-le cu aur ușurarea din legăturile cele grele și de lungă vreme. Pentru această pricină, ea s-a numit vindecătoare de răni, căci pe mulți i-a dezlegat în taină din legături. Prin purtarea sa de grijă multora a adus ușurare, pe mulți i-a tămăduit de răni nevindecate, ostenindu-se cu mâinile sale și doftorind pe mulți care erau pe jumătate morți, apoi, prin slujirea sa i-a înviat și i-a dăruit sănătoși pentru muncile ce erau să vină.

Sfânta Anastasia învățase și meșteșugul doftoriei și singură tămăduia pe cei răniți și pe mâinile sale îi purta pe aceia care nu puteau să-și țină nici picioarele, nici mâinile, avându-le sfărâmate și rănite pentru Hristos. Apoi singură le dădea acelora hrană în gură, îi adăpa și le oblojea rănile și bubele. Aceasta îi era ei spre mare bucurie și veselie, de a sluji cu osârdie, ca Însuși lui Hristos, acelora care pătimeau pentru mărturisirea numelui celui preadulce al Domnului. Pentru aceasta cu tot cugetul se îngrijea, în toate chipurile se sârguia și întru aceasta se ostenea cu toată tăria, biruind neputința firii sale, cu tăria sufletului, cu bărbăția și cu dragostea către Dumnezu și către cei de aproape; iar mai vârtos către sfinții pătimitori, care totdeauna sunt aproape de Dumnezeu, despre care zicea împreună cu David: Iar mie foarte îmi sunt cinstiți, prietenii tăi, Dumnezeule.

Mergând Sfânta Anastasia, vindecătoarea de răni, în Macedonia și acolo, îndeletnicindu-se în obișnuita slujire a sfinților, a făcut cunoștință cu o văduvă foarte tânără cu numele Teodotia, care era cu neamul din părțile Bitiniei, din cetatea Niceea. Aceasta a rămas văduvă cu trei prunci, după bărbatul său care murise și își avea locașul în Macedonia, petrecându-și zilele văduviei sale cu bună-credință și întru creștinească mărturisire. Fericita Anastasia era găzduită de multe ori la aceea văduvă, iubind-o ca pe o roabă credincioasă a lui Hristos și mângâindu-se împreună cu dânsa, prin cuvinte înțelepte, pentru dragostea lui Dumnezeu - pentru care, o! cât de mulți sfinți și-au pus cu osârdie sufletele lor! După câtăva vreme, Teodotia a fost cunoscută că e creștină, deci au prins-o și au dus-o la împărat, care a supus-o întrebărilor. Unul din cei de față, cu numele de Levcadie, rănit fiind de frumusețea ei, a rugat pe împărat să i-o dea de femeie și să nu o piardă pe ea. Împăratul s-a învoit îndată la cererea lui, nădăjduind că mai degrabă va reuși bărbatul acela s-o întoarcă spre zei.

Deci, luând Levcadie în casa sa pe Teodotia, împreună cu fiii săi, ce n-a făcut ca s-o amăgească? A rugat-o, sfătuind-o, momind-o și îngrozind-o ca să facă aceste două: adică, să se lepede de Hristos și să voiască a fi lui femeie. Iar Teodotia răspundea: „De poftești bogățiile mele, iată, toate ți le dau de bună voie, iar de te sârguiești a mă avea pe mine de femeie, nu nădăjdui, ci lasă-mă să slujesc lui Hristos, ca în locul tuturor bogățiilor, numai pe Hristos să-l moștenesc. Iar dacă, iubind frumusețea mea, mă poftești și te nevoiești a mă întoarce de la Hristosul meu, apoi să știi că alegi lucrurile cele cu neputință; căci mai lesne vei schimba frumusețea mea în urâciune și viața în moarte, decât să poți întoarce mintea mea de la Hristos și să mă aduci spre a voi nunta cu tine”.

În acele zile Levcadie, a avut nevoie a merge cu împăratul care se ducea undeva. Deci s-a dus, lăsând pe Teodotia în casa sa și a zăbovit în acea cale multă vreme. Astfel Teodotia, având puțină liniște, slujea împreună cu Sfânta Anastasia, celor legați; pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe cei morți îngropându-i și pe cei vii întărindu-i spre mai mari nevoințe. Și iarăși s-a vestit lui Dioclețian că s-au umplut temnițele de prin cetăți de creștini și nu mai este loc pentru alții. Atunci, păgânul tiran a poruncit ca să-i piardă pe toți într-o noapte, ca să deșerte temnițele pentru primirea altor creștini. Și așa a fost rânduită o noapte pentru acel lucru rău, când mulțime mare de mucenici au fost trimiși la Hristos, către ziua cea neînserată. Pe unii i-au ucis cu sabia, pe alții i-a înecat apa, pe alții i-au ars cuptoarele cele de foc, iar pe alții i-au primit de vii sinurile pământului. Apoi, săpând șanțuri și gropi adânci, i-a aruncat acolo de vii și i-a astupat cu pământ și cu pietre, ale căror nume se află scrise în cartea vieții și singur Dumnezeu le știe.

A doua zi, iubitoarea de mucenici, fericită Anastasia, venind după obiceiul ei la una din temnițe și neaflând pe nimeni, a umplut văzduhul de plângere și de tânguire. Și, fiind întrebată de ostașii ce se întâmplaseră acolo, pentru ce se tânguiește astfel, ea a răspuns: „Caut pe robii Dumnezeului meu, care erau ieri într-aceasta temniță și acum nu știu unde sunt”. Iar ei, aflând că este creștină, îndată au luat-o și au dus-o la Flor, ighemonul Iliricului și întrebând-o ighemonul dacă este creștină, ea a răspuns: „Cu adevărat sunt creștină și ceea ce-ți este urâciune, aceea îmi este iubit, iar numele creștinesc, care la voi este de hulă, acela îmi este de cinste și de laudă”.

După ce s-a înștiințat ighemonul despre patria și despre bunul ei neam, fiind din Roma și din neam luminat, a întrebat-o:

„Dar ce te-a silit pe tine la aceasta de ai lăsat Roma, patria cea preaslăvită și ai venit aici?” Răspuns-a sfânta: „Ce altceva, decât glasul Domnului meu, Cel ce mă cheamă către El, că, Aceluia urmând, am lăsat patria și prieteni și luând crucea Hristosului meu, cu picioarele grabnice și vesele am pornit în urma Lui”. Zis-a ighemonul: „Unde este Acela pe Care Îl numești Hristos?” Răspuns-a sfânta: „Nu este loc care să nu aibă pe Hristos, căci este în cer, este în mare, este pe pământ, este încă și în toți cei ce-L cheamă și se tem de El, luminându-i la minte și totdeauna petrecând împreună cu dânșii”. Zis-a ighemonul: „Unde sunt aceia care se tem de Hristosul tău, despre Care grăiești? Spune nouă ca să-i știm”. Sfântă a răspuns: „Până acum au fost împreună cu noi pe pământ cu trupul, iar acum lăsând cele de jos, sunt în ceruri și privesc la noi din înălțime. Pentru că moartea ce au primit pentru Hristos, le-a mijlocit aceasta, într-al căror număr doresc să fiu numărată și eu și poftesc a merge pe aceeași cale, pe care au mers ei”. Neputând ighemonul a-i face vreun rău, fiind romană de neam mare, mai înainte până nu va înștiința pe împărat pentru dânsa, a scris toate cele ce știa despre Anastasia și a trimis la Dioclețian. El știa prea bine pe părinți, pe bărbatul ei și pe dânsa și, înțelegând cum că risipește averea rămasă de la părinții săi, miluind pe creștinii cei săraci, vrând s-o ia de la dânsa, ca s-o moștenească el, a poruncit s-o aducă înaintea sa. Văzând-o, îndată a început a o întreba de avere, iubind mai mult bogăția decât pe zeii săi. Și zicea: „Unde sunt vistieriile care ți-au rămas de la tatăl tău?” Sfântă a răspuns: „De mi-ar fi rămas ceva din vistieriile și averile moștenite, prin care aș fi putut sluji mai mult robilor Hristosului meu, apoi nu m-aș fi dat în mâinile celor ce caută sânge creștinesc. Dar, de vreme ce le-am împărțit pe toate, precum se cădea și mi-a rămas numai singur trupul, acum și pe dânsul mă sârguiesc a-l aduce în dar Hristosului meu”

Împăratul, văzând vorba ei cea liberă și pricepând într-însa mărimea sufletului cel cu bărbăție, apoi, nenădăjduind a o birui cu cuvinte, nici a lua ceva din bogăția ei, de a cărei împărțire auzise, se temea a se da mai mult în vorbă cu dânsa, ca să nu fie rușinat de cuvintele ei cele înțelepte. Deci a poruncit să o ducă la eparh, zicând: „Nu se cuvine mărimii împărătești a vorbi cu o femeie fără minte”. Și a început eparhul a vorbi către dânsa cu cuvinte de pace, zicând: ”Pentru ce, o! femeie, nu voiești a aduce jertfă zeilor, precum aducea tatăl tău și de ce, lăsându-i pe dânșii, cinstești pe Hristos? Ori nu știi că S-a născut din iudei și a fost omorât de ei ca un făcător de rele?” Anastasia zise: „Și eu am avut în casa mea zei și zeițe de aur, de argint și de aramă și i-am văzut că sunt deșerți, fiind numai odihnă a păsărilor, sălaș al păianjenilor și al muștelor. De aceea, luându-i, i-am aruncat în foc, scăpându-i de necinstea păsărilor, a păianjenilor și a muștelor și mi-au ieșit din foc bani de aur, de argint și de aramă. Cu acei bani am hrănit pe mulți flămânzi, pe cei goi i-am îmbrăcat, pe cei neputincioși i-am ajutat și pe cei ce le trebuiau câte ceva i-am îndestulat; și așa pe zeii cei ce stau deșerți și fără nici o treabă, i-am făcut multora de trebuință”.

Eparhul a strigat cu mânie: „Acest lucru al tău, fără de Dumnezeu, nici nu voiesc a-l auzi cu urechile”. Sfânta, râzând, a zis: „Mă mir de înțelepciunea ta, o! judecătorule, că numești faptele mele fără de Dumnezeu. Căci, de ar fi fost în acei idoli fără suflet măcar numai o simțire sau o putere oarecare, apoi ce i-ar fi oprit a se scăpa din mâinile celor ce-i sfărâmau sau să facă izbânda asupra acelora sau chiar de la voi să fi cerut ajutor? Dar nici ei singuri nu știau că rabdă ceva”. Judecătorul, tăind vorba, a zis: „Preadumnezeiescul nostru împărat a poruncit ca toate cuvintele deșarte lăsându-le, din două să alegi una: sau să te pleci să jertfești zeilor, sau să te pierdem rău”. Sfântă a răspuns: „A muri pentru Hristos nu este pieire, ci odihnă în viața cea veșnică”.

După mai multe cuvinte zise unul împotriva altuia, eparhul, văzând că sfânta este neînduplecată, s-a dus și a spus împăratului. Dioclețian, mâniindu-se foarte și gândindu-se ce va face cu dânsa, unul din sfetnici l-a sfătuit ca s-o dea lui Ulpian, arhiereul Capitoliei, ca acela sau cu cuvinte să o înduplece sau să o silească prin munci, iar de nu se va pleca, să o piardă prin moarte și toată averea ei, câtă a mai rămas, să se ia la Capitoliu. Placându-i împăratului acest sfat, a trimis îndată pe Anastasia lui Ulpian, mai marele tuturor slujitorilor idolești.

Luând-o, Ulpian a dus-o cu cinste în casa sa, vrând cu vicleșug a o îndupleca mai lesne decât cu îngroziri. Și, după multe vorbe sfătuitoare și lingușitoare, a pus înaintea ei de amândouă părțile lucruri potrivnice, toate cele frumoase ale lumii acesteia și toate uneltele de muncă, care sunt înfricoșate vederii. De o parte pietre scumpe, iar de alta săbii ascuțite de amândouă părțile; aici paturi de aur și de cristal, împodobite cu așternuturi de mult preț, iar dincolo paturi de fier arse, pline de cărbuni aprinși. De o parte gherdanuri, cercei și diferite feluri de podoabe de aur și de mărgăritar, iar de alta obezi, lanțuri și legături de fier; aici oglinzi luminate și toate cele ce sunt de trebuință spre împodobirea femeiască, iar acolo piepteni de fier, gătiți spre dărăpănarea trupului, clești și țepi de fier pentru ruperea lui. De o parte haine frumoase și foarte scumpe, iar de alta hârburi și pânze aspre cu care s-au obișnuit muncitorii a freca rănile mucenicilor.

Pentru ce a făcut aceasta acel om viclean și maestru? Pentru ce a pus împotriva celor frumoase, pe cele înfricoșate, împotriva celor de bucurie, cele de scârbă și împotriva celor moi, pe cele aspre? Ori ca să înșele, ori ca să înfricoșeze cu acestea pe mireasă lui Hristos, care nu băga seamă de amândouă: nici pe cele frumoase nu le poftea, nici de cele aspre nu se temea ca să fugă, ci se pleca cu mai mare voință spre uneltele de muncă, decât către podoabele cele scumpe femeiești. Și ce a sporit ticălosul? Numai în ceea ce zicea prorocul: „Și a mințit strâmbătatea”. Căci toate acelea neștiind el, le-a rânduit spre a sa rușinare și înfruntare, iar de aici s-a văzut cea mai mare bărbăție și dragoste pentru Hristos. Apoi că scornirea și măiestria lui este deșartă și în zadar și-a arătat vicleșugul și înșelăciunea. Și a zis el către sfânta: „Alege-ți din amândouă părțile ceea ce dorești”.

Atunci Anastasia, căutând spre cele lumești, a zis: „Ale tale sunt acelea, diavole și ale celor ce slujesc ție, cu care împreună vei fi dat veșnicei pierzări”. Apoi, uitându-se la lanțuri și la toate uneltele de muncă a zis: „Cu acestea, înfășurându-mă, mai frumoasă și mai plăcută mă voi face și mă voi arăta lui Hristos, preaiubitul meu Mire, pe acestea le voiesc, iar pe acelea le trec cu vederea. Pe acestea le caut, iar de acelea mă lepăd, pe acestea le iubesc pentru Domnul meu cel iubit, iar pe acelea le urăsc și le scuip. Arhiereul, cruțând-o și sperând încă, i-a dat trei zile de gândire. Dar muceniței, părându-i greu această, a zis: „Pentru ce întârzii vremea, pentru ce nu mă muncești îndată? Ce mai voiești să auzi de la mine, decât aceasta ce zic acum: zeilor tăi nu voi jertfi, iar voii tale și împăratului tău nu mă voi supune, ci voi aduce laudă și jertfă Împăratului cerurilor, Dumnezeului meu celui fără de moarte, pentru Care îmi pun sufletul și trec cu vederea muncile tale, ca să câștig pe Hristos, Care este viață veșnică?”

Arhiereul idolesc a zis: „Au doară și tu îți alegi moarte asemenea cu a Hristosului tău, nebuno?” Iar mucenița, auzind de moartea lui Hristos, s-a umplut de bucurie și a zis: „Amin, amin, fie mie această, Hristoase, Împărate!” Atunci a întrebat arhiereul: „Ce este cuvântul acesta, amin?”. Răspuns-a sfânta: „Tu nu ești vrednic nici a înțelege cuvântul acesta, nici a-l grăi, că nimeni din cei cu minte nu toarnă mirul cel de mult preț în vasul putred”.

Deci, a poruncit Ulpian să o ducă pe dânsa până în trei zile la niște femei cunoscute ale ei, care îi erau mai înainte vecine și prietene, ca să o înduplece pe dânsa cu vorba lor și să-i moaie inima ei, ca să se întoarcă la zeii părintești. Și ce nu-i făceau acele femei viclene și necurate? Câte cuvinte, câte sfaturi lingușitoare și graiuri ispititoare, care sunt obiceiurile femeilor, nu turnau în urechile ei, aducându-i aminte de frumusețile și dulcețile lumii acesteia? Dar ea n-a auzit nimic și în cele trei zile n-a băgat nimic în gură, nici apă, nici mâncare, ci a petrecut neîncetat strigând în inima sa către Hristos, Mirele său.

Văzând Ulpian, după cele trei zile, pe Sfânta Anastasia că tot Îl mărturisește pe Hristos și stă ca un stâlp neclintit, ca un munte nemișcat, a judecat-o și a dat-o la munci. Dar, mai întâi a poftit ticălosul (rănindu-se de frumusețea ei) să întineze pe porumbița lui Hristos cea curată. Însă, când a vrut să se atingă de dânsa, îndată a orbit și mare durere a cuprins capul lui, încât răcnea ca un nebun și striga către zeii săi, cerând ajutor. Și a poruncit să-l ducă în capiștea idolească, nădăjduind că va dobândi vindecare de la aceia cărora le slujea, dar a primit în loc de ajutor, mai mare vătămare și în loc de viață, moarte. Că acolo rău și-a lepădat sufletul său și s-a dus în iad la zeii săi și a mers vestea despre minunea aceea la multe popoare, iar Sfânta Muceniță Anastasia a fost eliberată.

Ieșind de acolo, a mers la Teodotia, cea mai sus pomenită, sora ei duhovnicească, care petrecea în casa lui Levcadie, comitul, și i-a povestit toate cu de-amănuntul câte a răbdat și minunea ce a făcut Dumnezeu, precum și mila ce a arătat spre dânsa. Apoi, după puține zile, a venit și comitul, întorcându-se din Bitinia și iarăși silind-o în chipul cel dintâi pe Teodoti, cu cuvinte bune și cu îngroziri, o îndemna pe ea către amândouă fărădelegile, adică către necurații idoli și către necurată nuntă. Văzând cum că nimic nu sporește, apoi înștiințându-se și despre Anastasia, care era acolo, s-a umplut de mare mânie și îndată luând pe Anastasia și legând-o, a dat-o judecății. Pe Teodotia, împreună cu copiii săi a trimis-o legată la Nichita, antipatul Bitiniei, spunându-i prin scrisoare toate cele despre ea.

Adusă fiind fericită Teodotia la antipatul acela și în divan fiind întrebată și fiind îngrozită cu munci grele, fiul ei cel mai mărișor, cu numele Evod, a zis atunci: „Noi, o! judecătorule, nu ne temem de muncile omenești, care s-au obișnuit a mijloci trupului nestricăciune, iar sufletului nemurire, ci ne temem de Dumnezeu, Care are putere să piardă sufletul și trupul în gheena cea de foc!” Iar judecătorul îndată a poruncit ca înaintea maicii sale să-l bată pe copil cu vergi, până la sânge. Maica, privind la aceea, se bucură și întărea pe fiul său cu cuvinte ca să rabde cu bărbăție. După această a dat pe sfânta unui om desfrânat și înverșunat, cu numele Ertac, căruia îndată ce s-a apropiat de dânsa, i s-a schimbat fața și a început a-i curge sânge din nas. Apoi, a strigat către antipat: „Vai mie, cum am pus mâna pe Teodotia, am văzut un tânăr încuviințat și preastrălucit, care mi-a dat o palmă atât de tare, încât mi-a zdrobit nările”.

Acestea auzindu-le neînțelegătorul acela și o minune ca aceasta văzând-o, în loc să cunoască pe Dumnezeu, Care păzește curățenia celor cu întreagă înțelepciune, el mai vârtos a înnebunit și nu a crezut, ci a socotit că este vrăjitorie și ispitea pe muceniță cu înfricoșări, zicând: „De nu te vei închina nemuritorilor zei, vei vedea înjunghiați înaintea ta pe iubiții tăi fii”. Iar sfânta a zis: „ceasta o și doresc, ca fiind vie, să trimit către Stăpânul Hristos pe fiii mei la limanul cel mântuitor și atunci și eu să le urmez, ca împreună să ne veselim totdeauna”. Cuvintele acelea foarte mult au tulburat pe tiran. Pentru aceea a poruncit să ardă un cuptor, în care a intrat maica cu fiii, bucurându-se și mulțumind Domnului. Și astfel și-au dat sfintele lor suflete în preacuratele Lui mâini. În acest chip Sfânta Teodotia, cu fiii săi, au primit fericitul sfârșit.

Sfânta Anastasia, vindecătoarea de răni, în acea vreme era ținută în legături la ighemonul Iliricului. Acela fiind iubitor de aur și auzind că Anastasia este din cei bogați și are avere multă, a chemat-o la o parte și i-a zis: „Te știu pe tine o, femeie, că ești bogată și ești credincioasă. Deci, ascultă porunca Hristosului tău, Care vă poruncește să treceți cu vederea toate bogățiile și să vă faceți săraci. Lasă-mi bogăția ta, împlinind astfel porunca lui Hristos și din mâinile noastre te vei elibera; apoi, fără de temere și neoprită, vei sluji Dumnezeului tău”.

Preaînțeleapta Anastasia la aceasta a răspuns cu bună înțelegere: „Dar o! judecătorule, este în Evanghelie zis de Hristosul meu: Vinde-ți averea ta și o dă săracilor și vei avea comoară în cer. Dar tu, fiind bogat, cine ar fi atât de nebun ca să-ți dea ție bogățiile, care sunt ale săracilor. Aceluia ce viețuiește în desfrânări și mâncăruri bune, cine ar fi atât fără de minte ca să-ți dea ție hrana celor flămânzi? De te voi vedea pe tine flămând și însetat, gol și bolnav și aruncat în temniță, atunci cu cuviință voi face ție ceea ce ni se poruncește nouă de Hristos”.

Ighemonul, mâniindu-se, a închis-o într-o temniță întunecoasă și a chinuit-o cu foamea timp de treizeci de zile, dar ea se hrănea cu nădejdea către Hristos, Domnul său, căci Acela îi era hrană dulce și mângâiere întru strâmtorare. În toate nopțile i se arăta Sfânta muceniță Teodotia, care umplea inima ei de bucurie și o întărea. Și vorbind multe cu dânsa, odată a întrebat-o: „Cum vine ea la dânsa după moarte?”. Iar Teodotia i-a spus că sufletelor mucenicilor li s-a dat acest dar deosebit de la Dumnezeu, ca, după ducerea lor de la cele pământești, să vină la cei care ar voi să vorbească cu dânșii și să-i mângâie. După ce au trecut treizeci de zile, văzând-o ighemonul că n-a slăbit de foame, ci este sănătoasă și cu fața luminată, s-a mâniat asupra celor ce au străjuit-o, socotind că i-au dat hrană și, închizând-o într-o temniță mai întunecoasă, pecetluind-o cu pecetea sa și punând strajă mai credincioasă, alte treizeci de zile a chinuit-o cu foame și cu sete. Iar ea ziua și noaptea se hrănea și se adăpa cu lacrimi, neîncetat rugându-se lui Dumnezeu.

Scoțând-o după aceasta și văzând neschimbarea feții ei, a osândit-o la moarte, împreună cu alți osândiți, pentru felurite faceri de rele, să se înece în mare. Și era între dânșii un bărbat drept-credincios, cu numele Evtihian, care pentru Hristos fiind lipsit de toată averea sa, spre aceeași moarte îl ducea. Deci, punându-i pe toți în corabie, i-au dus pe mare. Ajungând în mijlocul mării, ostașii s-au suit într-un barcă ce era pregătită pentru dânșii, iar corabia cu osândiți, sfredelind-o în multe locuri și făcând-o să se scufunde, ei au ieșit la mal.

Când era să se înece corabia, deodată cei ce erau în corabie au văzut pe Sfânta muceniță Teodotia îndreptând corabia către mal și așa au plutit fără primejdie. Toți cei osândiți, văzând acea minune și fiind mântuiți de înecare, au căzut la picioarele celor doi creștini, adică înaintea lui Evtihian și a Anastasiei, vrând să se facă creștini. Deci, ieșind fără vătămare la mal, au fost învățați credința în Domnul nostru Iisus Hristos de către cei doi și s-au botezat. Toate sufletele care s-au mântuit de înecare și au crezut în Hristos erau o sută douăzeci. Înștiințându-se despre aceasta ighemonul și prinzându-i pe toți, i-a pierdut cu felurite chinuri. Iar pe Sfânta Muceniță Anastasia a poruncit să o întindă între patru stâlpi, să o lege și să o ardă cu foc.

Astfel s-a săvârșit nevoința pătimirii sale, fericită vindecătoare de răni, dezlegându-se din legăturile cele trupești și ducându-se către dorita ușurare cerească. Iar sfântul ei trup, cerându-l de la femeia ighemonului o oarecare femeie dreptcredincioasă, cu numele Apolinaria, l-a luat nevătămat de foc și l-a pus în grădina casei sale. Apoi, după o vreme, încetând prigoana, a ridicat biserică peste mormântul ei. După mulți ani, acele cinstite moaște ale Sfintei Mucenițe Anastasia au fost aduse în Constantinopol, spre apărarea și mântuirea cetății și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru preamărit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A. GUSTĂRI

Roşii umplute cu salată de ţelină cu maioneză de post

· 6 roşii potrivite ca mărime;

· 2 -3 ţeline;

· 1 ceaşcă maioneză de post;

· Zeama de la o lămâie;

· Sare

Se rade ţelina pe răzătoarea mică, se sărează, apoi se adaugă zeama de lămâie.

Se amestecă cu maioneza de post.

Se introduce conţinutul în roşiile cărora li s-au creat căpăcele în dreptul codiţelor şi care au fost golite de o parte din miez.

Se aşază pe platou şi se ornează cu frunze de pătrunjel sau ţelină.

B. SALATE

Salată de fasole boabe

· 400 g fasole boabe;

· 2 cepe mijlocii;

· 3 linguri ulei;

· Oţet;

· Sare;

· Piper măcinat

Se fierbe fasolea după procedeul clasic, apoi se strecoară, se pune în salatieră fierbinte şi se amestecă cu ceapa tăiată felii, uleiul şi oţetul.

Se potriveşte la gust de sare şi piper.

C. SOSURI

Sos beşamel (sos alb)

· 3 linguri margarină;

· 3 linguri făină;

· 1 ½ ceaşcă apă;

· Sare;

· Piper;

· 1 linguriţă zeamă de lămâie

În 3 linguri margarină topită se pun 3 linguri făină.

Se amestecă continuu la foc mic până când făina capătă culoare gălbuie.

Se adaugă sare, piper şi 1 ½ ceaşcă apă sau zeamă de zarzavaturi fierte şi se fierbe sosul rezultat încă 5 minute.

Se adaugă o linguriţă margarină şi o linguriţă zeamă de lămâie şi se mai fierbe încă 5 minute amestecând continuu pentru a nu se prinde.

Se obţine circa 1 ½ ceaşcă sos.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă rusească de post

· 1 ceapă;

· 2 morcovi;

· 1 rădăcină pătrunjel;

· ½ rădăcină ţelină;

· 3 – 4 roşii;

· 2 ardei;

· 1 legătură leuştean uscat;

· 1 legătură pătrunjel verde;

· Mărar conservat;

· Sare;

· ¼ varză dulce;

· 1 sfeclă;

· ¾ litri borş

Zarzavatul se taie mărunt sau se trece prin răzătoarea mare, apoi se pune la fiert într-o oală cu apă şi se lasă până sunt moi.

Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe precum şi ardeiul tăiat felii lungi şi subţiri, ca tăieţeii şi se mai lasă să fiarbă puţin.

Separat se fierbe borşul care se adaugă la ciorbă şi se drege cu sare.

La sfârşit se presară verdeaţa tocată şi puţin ulei.

E. MÂNCĂRURI

Varză la cuptor

· 2 verze murate mici;

· 1 ceaşcă sos beşamel;

· ½ ceaşcă margarină

Se spală varza, se desărează, se taie în sferturi şi se fierbe.

Se aşază într-o tavă tapetată cu margarină, se toarnă deasupra sosul alb şi se lasă în cuptor să se rumenească bine.

F. DULCIURI

Cornuleţe de post

· 250 g margarină;

· 150 g zahăr;

· 250 g făină;

· 3 linguri rom;

· Coajă de lămâie

Se freacă margarina cu zahărul până se face spumă.

Se adaugă pe rând celelalte ingrediente, se frământă bine, astfel încât să se obţină un aluat potrivit de moale.

Se înting foi, se taie triunghiuri, se umplu cu rahat sau gem şi se împăturesc.

Se coc la foc potrivit şi se pudrează cu mult zahăr imediat ce se scot din cuptor.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

CORNELIU CEZAR

Date personale
Corneliu Cezar

Născut	22 decembrie 1937^[1]
Decedat	13 februarie 1997 (59 de ani)
Ocupație	compozitor
Modifică date / text

Corneliu Cezar (n. 22 decembrie 1937, București - d.13 februarie 1997, București) a fost un compozitor român.

DATE GENERALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Corneliu Cezar, alături de compozitori și intelectuali români de marcă, precum: Octavian Nemescu, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Lucian Mețianu [1] , a fost un reprezentant important al Postmodernismului muzical românesc. ^[2]

Creația sa se înscrie în zona muzicii culte contemporane.

Corneliu Cezar a făcut parte dintr-un grup de creatori și prieteni (Octavian Nemescu, Ștefan Niculescu, poeții Nichita Stănescu, Daniel Turcea [2], Ioan Alexandru, pictorii Sorin Dumitrescu, Wanda Mihuleac) care au împărtășit tendințe culturale, filozofice și politice comune, de avangardă.[3]

De numele său este legată apariția și evoluția Curentului Spectral românesc (în special pe direcția Spectralismului Isonic [4] Arhivat în 3 noiembrie 2014, la Wayback Machine.). A fost promotorul acestui curent în România.^[3][5]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Corneliu Cezar (1983)

Studiile muzicale le-a început la Liceul de muzică nr. 1 din București (1951-1957), cu Cella Delavrancea (pian), Viorel Cosma (istoria muzicii) etc., continuându-le la Conservatorul București (1957-1962) cu Victor Iușceanu (teorie-solfegiu), Marțian Negrea și Mihail Jora (compoziție), Alfred Mendelsohn și Anatol Vieru (orchestrație), Gheorghe Dumitrescu (armonie) etc.[6] Arhivat în 19 octombrie 2014, la Wayback Machine..

A fost Secretar muzical al Operei Române din București în perioada 1963-1966.

A fost membru al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din România, profesor de pian la Liceul de Artă din București (din 1966) și, în ultimii săi ani de viață, profesor la Academia de Teatru și Film București.

A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice. A publicat articole în reviste de specialitate și publicații ale vremii (Muzica, Scînteia, etc.).

A devenit Doctor în Muzicologie din anul 1996, publicându-i-se post-mortem lucrarea doctorală Tratat de Sonologie - Spre o Hermeneutica a Muzicii [7] București, 2003, la Editura Anastasia, în colecția „Doctorate de excepție”.

A fost căsătorit între anii 1964-1978 cu coregrafa Adina Cezar. A avut trei copii, rezultat a doua căsnicii (Yvonne, Emanuel și Sorina).

Corneliu Cezar (1979)

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor (1984).

CĂRȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Introducere în Sonologie, Acțiunea undelor sonore asupra nivelelor fizico-chimic, biologic și psihologic; Editura Muzicală, anul 1984
Tratat de Sonologie - Spre o Hermeneutică a Muzicii, București, 2003, Editura Anastasia, colecția Doctorate de Excepție.

LUCRĂRI MUZICALE (LISTA SELECTIVA)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Muzică de scenă, operă:

Galileo Galilei (op, 1, după Bertlot Brecht), Opera din București, 16 Dec 1964;

Tinerețe fără bătrânețe, 1975, regia Cătălina Buzoianu [8] Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine.,

Pinocchio (1983), teatru muzical pentru copii, în două acte (libretul de Corneliu Cezar după A. Collodi [9] Arhivat în 13 mai 2016, la Wayback Machine.; )

Marioneta fără sfori (1985), operă în două acte, libretul de Corneliu Cezar.

Muzică Corală:

Cant. I: Bariton, cor și orchestră, 1960;

Cant. II: Bariton, cor și orchestră, 1961;

Circuite: Bariton, cor și orchestră, 1961;

Cant. III: Bariton, cor și orchestră,1965;

Flăcări și roți: Suită corală ^[4]

Solo vocal:

Aforism,

Fântâni albastre,

Cremene,

Vis 1961,

Casa mea,

Sentimentul timpului,

Frumoasa noapte,

Bar 1963;

Alpha Lyrae 1983.

Orchestră:

Cronika-1964;

AUM, 1965;

Taaora: text polinezian, clarinet, orchestră, bandă magnetică - 1968;

Ziua fără sfârșit: orchestră, bandă magnetică - 1972;

Rota -1977 [10].

Muzică de film:

Anotimpuri (anul 1963) - regizor Savel Știopul;

Pâinea noastră (anul 1967) - regizor Gabriel Barta;

Prea mic pentru un război atît de mare (1970)

Madrigal în Constelația UNESCO ( 2013) cu suita corală „Flăcări și Roți” (în prezentarea Cetății Sighișoara, a Cetății Prejmer și a Mănăstirii Voroneț) - regizor Laurențiu Damian.

Altele:

Orologiul din Praga (textul Nazim Hikmet), anul 1968;

Golem (textul H. Leivik), anul 1968;

Furtuna (textul Ostrovsky), anul 1971;

Pantomime, anul 1971;

Nathan înțeleptul (textul G.E.Lessing), anul 1973;

Pericles (textul W.Shakespeare), anul 1973;

Istoria Hieroglifică (textul Dimitrie Cantemir), anul 1973;

Zamolxes (textul Lucian Blaga), anul 1974;

Cornada (textul Alfonso Sastre), anul 1973;

Descoperirea României (textul Adrian Păunescu), anul 1974);

Omul, continuați să puneți întrebări (textul Ada D'Albon) anul 1977;

Aristofan, Broaștele (teatru radiofonic) - regizor Cristian Munteanu [11] [12].

A compus muzica mai multor spectacole ale Teatrului Țăndărică: 1971 – Punguța cu doi bani, de Viorica Filipoiu, după Ion Creangă (regia Margareta Niculescu), 1973; Cununa Soarelui, de Nella Stroescu (regia Cătălina Buzoianu), 1974. [13].

FESTIVAL DE MUZICĂ CORNELIU CEZAR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În data de 8 aprilie 2015 a avut loc prima ediție a Festivalului de Muzica Corneliu Cezar..

Flacari si roti - Corneliu Cezar

JOE COCKER

Date personale
Joe Cocker OBE
Cocker în 2013
Nume la naștere	John Robert Cocker
Născut	20 mai 1944 Sheffield, Yorkshire, Anglia
Decedat	22 decembrie 2014 (70 de ani) Crawford, Colorado, SUA
Cauza decesului	cauze naturale (cancer pulmonar^[1]^[2])
Căsătorit cu	Pam Baker[*]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Cântăreț, muzician
Locul desfășurării activității	New York City^[3]
Alte nume	Vance Arnold, The Sheffield Soul Shouter
Gen muzical	Blues, rock, blues rock, blue-eyed soul
Tipul de voce	Bariton
Instrument(e)	Vocal, armonică, pian
Ani de activitate	1961–2014
Case de discuri	Regal Zonophone, A&M, Capitol, EMI, Decca
Colaborare cu	The Grease Band
Premii	Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*]
Discografie
Listă completă	Joe Cocker discography[*]
Prezență online
Site web pagină Facebook Internet Movie Database Myspace canal YouTube
Modifică date / text

John Robert "Joe" Cocker OBE (n. 20 mai 1944, Sheffield, West Riding of Yorkshire – d. 22 decembrie 2014, Crawford, Colorado) a fost un cântăreț și muzician englez de muzică rock și blues, care a devenit cunoscut mai ales prin activatatea și concertele sale din Statele Unite. S-a remarcat în anii '60, prin vocea specifică și versatilă, cu un timbru inconfundabil de bariton-bas, și prin mișcările scenice energice.

A realizat 40 de albume muzicale și a fost distins cu Premiul Grammy în anul 1983, pentru melodia „Up Where We Belong”, interpretată în duet cu Jennifer Warnes. În 1993 a fost nominalizat pentru premiul Brit Award (ca Cel mai bun britanic, conform Best British Male), iar în 2007 i s-a conferit o placă de bronz, cunoscută ca Sheffield Legends, din orașul său natal.

În 2008, într-o ceremonie la Buckingham Palace, contribuțiile sale aduse muzicii au fost recunoscute de către regina Elisabeta II prin conferirea unui OBE (Order of the British Empire). Joe Cocker figurează pe locul 97 din 100 în lista publicată de revista Rolling Stone (The 100 greatest singers list).^[4]

Cântărețul, suferind de cancer pulmonar, a murit pe data de 22 decembrie 2014 în locuința sa, Mad Dog Ranch, din statul Colorado. Ultimul concert pe care ar fi trebuit să îl susțină ar fi avut loc în Anglia, dar a fost amânat tocmai din cauza problemelor de sănătate ale artistului.

Joe Cocker a concertat și în România, în 2013, și ar fi urmat să revină în vara anului 2015.

POEZIE

Jean Racine

Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța, d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez.

Date biografice

S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă Jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.

Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormantat în Port Royal, dar dupa distrugerea localitații, cenușa sa a fost mutată la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris.

Stil

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.

Tragediile păgane (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.

În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvaluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.

Opere

· Tebaida (1664)

· Alexandru cel Mare (1665)

· Andromaca (1667)

· Britannicus (1669)

· Bérénice (1670)

· Baiazid (1672)

· Mitridate (1673)

· Ifigenia (1674)

· Fedra (1677)

· Esther (1689)

· Athalia (1691)

Nichifor Crainic

Nichifor Crainic a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof, ideolog de extremă dreaptă fascist rasist, și antisemit român. În perioada de început, a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu, D. Crainic, D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic, Victor Mărginaș. Wikipedia

Născut: 22 decembrie 1889, Comuna Bulbucata

Data morții: 20 august 1972, Mogoșoaia

Soție: Aglae Crainic (căs. ?–1946)

Partid: Partidul Național Creștin

Educație: Universitatea din Viena, Universitatea din București

MOS CRÃCIUN

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N'o s'o vada
Nici ãst an.

Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti, -
Nu-ti mai vin cu ceata'n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara'naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se'ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda'ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr'un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e'n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Rugaciunea din amurg

Mã rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mã sã-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Unde Sunt Cei Care Nu Mai Sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Dan Mutaşcu

MUTASCU Dan, se naste la 22 dec. 1944, Slatina, judetul Olt.

Poet si prozator.

Fiul lui Traian Mutascu, ofiter, si al Virginiei (n. Iorga).

Liceele „Mihai Viteazul" (1957-l960) si „G. Cosbuc" din Bucuresti (1960-l962). Absolvent al Institutului Pedagogic, Facultatea de Filologie (1965), dupa care urmeaza doi ani Facultatea de Filosofie a Univ. din Bucuresti.

Licenta in filologie (1975). Din 1970, ret actor principal la revista Saptamtna.

Debuteaza in Ramuri (1965).

Debut editorial cu Substratum (1970).

Publica numeroase volum de versuri: Oglinda lui Cagliostro, 1972; Calatoriile lui Sindbad Marinarul, 1972; Ochiul lui Zamolxe, 1972; Levlcy, 1973; Stema din inimi, 1973; Scrisori bizantine, 1974; Tara ca meditatie, 1975; Cerbul din oglinda, 1984; Clipe si regi, 1984; Fastele oglinzilor, 1987, dominate de fantezism si calofilie.

Autor de romane (Bunul cetatean Arhimede, 1975; Lunea cea mare, 1977; Dans sub splnzuratoare, 1978; Vara si iarna, 1980; Mirii cei tristi, 1982) si povestiri (Ipoteca si alte povestiri, 1979; Casatorie din dragoste, 1981) ce mizeaza pe pitorescul balcanic. Lumea ca literatura (1979) aduna eseuri si art. prin care autorul isi precizeaza optiunile estetice. Premiul „Mihai Eminescu" al Acad. pe 1975.

Dan Mutascu este, in poezie, un fantezist livresc, un artizan ce cultiva o poezie rece, impersonala, construita cu abilitate metaforica. Volumele lui se caracterizeaza prin imagism si o calofilie disimulata in catifeaua unui vers barochist ce-si agita cu solemnitate „prapurii epitetelor", scaldat de „aurul fluid al adjectivului". Libera asociere a imaginilor ce par sa tisneasca dintr-un „havuz de cuvinte" (Scrisori bizantine, 1974), absenta unui centru ideatic iradiant au facut ca tehnica sa sa fie apropiata de cea suprarealista. Acumularea de imagini traduce la autorul Oglinzii lui Cagliostro (1972) nevoia specifica poetului barochizant de a multiplica la nesfirsit punctele de vedere ale unei imaginatii multiforme.

Compozita, plina de asociatii neasteptate, poezia lui Dan Mutascu decade, printr-un clasic paradox al imaginatiei, in pretiozitate, inventia se transforma in mecanica: „Si astfel devii chiriasul propriei tale sintaxe". Nu lipsit de abilitati de eseist in Lumea ca literatura (1979), Dan Mutascu se dovedeste un povestitor virtuoz in Ipoteca si alte povestiri (1979) sau in Casatorie din dragoste (1981). Predomina in aceste „schite" de atmosfera falsa detasare a povestitorului sedus de voluptatea descriptiei, a aviditatii de detalii, lirismul imaginii si al sugestiei. intr-un spatiu insolit se agita personaje stranii, pe care povestitorul le descrie din afara, cu un sentiment de melancolie si ironie ce nu le submineaza incarcatura poetica. in schimb. Bunul cetatean Arhimede (1975), Lumea cea mare (1977) (evocind ziua de capitulare a Plevnei), Dans sub spanzuratoare (1978), Vara si iarna (1980) sint romane istorice cladite pe investigatie documentara si bazate pe o reconstituire cit mai fidela.

Daca Bunul cetatean Arhimede este o evocare a epocii marelui geometru si a razboiului dintre Roma si Syracusa, Dans sub spinzuratoare figureaza o parabola a esecului vointei diabolice de putere. in linia Princepelui lui E. Barbu, Despot-Voda este vazut aici ca un fabulos personaj de Renastere, „om de carte si de condei, calatorit, scolit si subtilf], in corespondenta cu filosofi si alchimisti". O mitologie a personajului pitoresc poate fi descifrata si in microromanul Vara si iarna, cane cu un pronuntat caracter cinematografic, derulind istoria unei vendetta petrecute in epoca revolutiei lui Tudor Vladimirescu. Metoda de inregistrare a evenimentelor este caleidoscopica, privirea incercind sa capteze o avalansa de amanunte. in Lunea cea mare, detasata de evenimente, privirea romancierului patrunde deodata in cele trei tabere, inregistrind reactii, psihologii, controverse, comploturi, pregatiri febrile in vederea atacului Plevnei. Pitoresti, dar lipsite de viata interioara, personajele sint uneori schematice, alteori sufocate de amanuntele descriptiei. Cu certa vocatie a pamfletului, a grotescului si cu gustul imaginilor terifiante (scena executarii prizonierilor romani), Dan Mutascu cultiva si in romanele istorice o scriitura artista.

OPERA:
Substratum, versuri, Bucuresti, 1970;
Ochiul lui Zamolxe, versuri, Bucuresti, 1972;
Oglinda lui Cagliostro, versuri, Cluj-Napoca, 1972;
Calatoriile lui Sindbad Marinarul, versuri, Bucuresti. 1972;
Levky, versuri. Bucuresti, 1973;
Stema din inimi, versuri. Bucuresti, 1973;
Scrisori bizantine, versuri, Bucuresti, 1974;
Tara ca meditatie, versuri. Bucuresti, 1975;
Bunul cetatean Arhimede, roman. Bucuresti, 1975;
Lunea cea mare, roman, Bucuresti, 1977;
Dans sub spinzuratoare, roman. Bucuresti, 1978;
Ipoteca si alte povestiri, Bucuresti, 1979;
Lumea ca literatura, eseuri, optiuni, repere. Timisoara, 1979;
Vara si iarna, roman. Bucuresti, 1980;
Casatorie din dragoste, schite. Timisoara, 1981;
Mirii cei tristi, roman. Bucuresti, 1982;
Cerbul din oglinda, versuri. Bucuresti, 1984;
Clipe si regi, versuri, Bucuresti, 1984;
Fastele oglinzilor, versuri, Bucuresti, . Traduceri: S. Salminen, Katrina, roman, in romaneste de -, Bucuresti, 1974.

Nicolae Labiş

Nicolae Labiş

Poet român, deosebit de înzestrat, numit "buzduganul unei generaţii" de către Eugen Simion.

Nicolae Labiş.1935 — La 2 decembrie, se naşte în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Suceava, pe teritoriul fostului judeţ Baia, Nicolae Labiş. Mama sa, Ana-Profira, învăţătoare, este din Topoliţa, sat vecin cu Humuleştii. Bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ştefan şi Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Tatăl Anei-Profira, ţăran, a murit în luptele de la Mărăşeşti. Tatăl, Eugen Labiş, fiu de brigadier silvic, este absolvent al Şcolii Normale din Iaşi şi din 1931, învăţător. În afară de Nicolae, familia Labiş mai are două fete, Margareta şi Dorina.

1935-1942 — Nicolae învaţă să citească, la 5 ani, de la elevii mamei sale. Printre primele lecturi este "Capra cu trei iezi". Începe să deseneze.

1942-1946 — Urmează şcoala primară în satul natal, în clasa mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel, unde va urma clasa a III-a. Scrie poezii şi scenete şi îi place să apară în public ca recitator.

1944 — Nicolae Labiş a scris prima poezie intitulată S-a întors Vasilică din război!, poezie care nu s-a păstrat

1945 — În mai, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini.

1946-1951 — A urmat Liceul „Nicolae Gane” din Fălticeni, perioadă în care scrie versuri.

Ţine un jurnal, Antologie şi informaţii literare, ce cuprinde gânduri, conspecte, rezumate, atestând un orizont şi un ritm de lectură impresionante. Compunerile sale impresionează atât pe colegi cât şi pe profesori. Participă, ca elev, la organizarea de conferinţe şi şezători literare, la 13 ani jucând, chiar în "Femeia îndărătnică", de Shakespeare, pe o scenă improvizată în Poiana Mărului.

1949 — Trimite "Scânteii Tineretului" Slove de ziar şi la Poşta redacţiei se observă că tânărul corespondent are "mult simţ artistic". În noiembrie, 1949, începe să scrie pe un caiet de şcoală, descoperit 30 ani mai târziu, nuvela Cărări spre victorie.

1950 — În noiembrie, are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiş este cel mai tânăr dintre participanţi. Poezia Fii dârz şi luptă, Nicolae! este publicată în "Iaşul nou" şi în ziarul "Lupta poporului" din Suceava.

1951 — În mai a obţinut premiul întâi, la Olimpiada naţională de limba română care a avut loc la Bucureşti. I se publică în revista "Viaţa Românească" nr. 6, poezia Gazeta de stradă.

1952 — În ianuarie, la iniţiativa lui Constantin Ciopraga, Labiş a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Îl cunoaşte pe George Mărgărit, poet şi publicist de autentică fineţe intelectuală, a cărui prietenie îl va însoţi toată viaţa.

Continuă seria "prelucrărilor", de aceasta dată din Lenau, pornind de la varianta literară făcută de Ştefan Siklody şi două traduceri vor apărea în "Iaşul nou".

Vara, Labiş întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvenţă pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obţine la limba română nota maximă.

La 15 septembrie, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş intră la Şcoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. Face parte din a treia serie de "elevi" ai Şcolii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosaşu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan. Învaţă la clasa de măiestrie a Veronicăi Porumbacu. Alţi profesori din şcoală sunt Mihai Gafiţa, Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Tudor Vianu, D. Micu, Ion Oana.

Labiş este redactor la sectorul de poezie din redacţia "Ani de ucenicie", revista şcolii. Din această perioadă datează Minimale, caiet incluzând lecturi considerate ca fiind absolut obligatorii pentru un tânăr poet: Rilke, Arghezi, Valery, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horaţiu, Proust, Keats, Lukacs. Mitul lecturii şi al bibliotecii, constituit încă din copilarie, devine dominant în universul spiritual al adolescentului.

1953 — În august, sub semnătura Nicolae Mălin, în "Iaşul nou", apare poemul Cuvânt tovarăşului Vladimir Maiakovsks. Citeşte enorm şi îşi cheltuieşte toţi banii în librării sau anticariate.

1951-1954 — O extrem de intinsă producţie lirică, găzduită de principalele publicaţii culturale şi literare ale vremii.

1954 — În primăvară, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor au avut loc discuţii despre comportamentul său şi s-a decis expulzarea sa din rândurile organizaţiei. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. Face dese vizite lui Mihail Sadoveanu.

În iunie, la banchetul de absolvire, Labiş recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în
1962. Este angajat în redacţia "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". În octombrie, în "Viaţa Românească", apare poemul Moartea căprioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseşte după un semestru.

1955-1956 — Sunt anii în care sunt scrise piesele lirice majore din creaţia poetului. Multe dintre ele, deşi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri. Altele, vor rămâne în manuscris.

1956 — În martie, are loc conferinţa pe ţară a tinerilor scriitori, la care Labiş rosteşte un cuvânt exemplar.

Publică două volume, Puiul de cerb, poem pentru copii şi Primele iubiri, şi pregăteşte pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerţia, care-i va fi publicat postum în anul 1958.

Pe 10 decembrie noaptea, este accidentat de tramvai în staţia de vis-a-vis de Spitalul Colţea. Transportat la spital, este dignosticat cu traumatism cranian şi al coloanei vertebrale. Spre ziuă, este transferat la Spitalul de urgenţă. Aici, dimineaţa, va dicta prietenului său Aurel Covaci poemul Pasărea cu colţ de rubin....

La 22 decembrie, la ora 2 noaptea, Nicolae Labiş moare. Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei şi Paul Georgescu, iar Paul Anghel citeşte Moartea căprioarei. Este înmormântat la cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu.

1958 — Apare volumul Lupta cu inerţia, sub îngrijirea unui colectiv.

Am Iubit...

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii,
străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori
pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe
bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din
munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea
înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am
iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în
inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept
voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al
filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri
înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această
măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

Iarna

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarca
Si vibreaza sub zapezi
Satele-adormite parca.
Doamna Iarna-n goana trece
În calesti de vijelii –
Se turtesc de geamul rece
Nasuri cârne si hazlii.
Prin odai miroase-a pâine,
A fum cald si amarui
Zgreaptana la usa-un câine
Sa-si primeasca partea lui…
Tata iese sa mai puna
Apa si nutret la vaca;
Vine nins c-un fel de bruma
Si-n mustati cu promoroaca.
Iar bunicul desfasoara
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioara
Despre vremuri de-odinioara,
Vremi ce-n veci n-au sa mai fie.

Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a
venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai
albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum
să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi
în zi mereu intineresti.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

GÂNDURI PESTE TIMP

JEAN RACINE

Date personale
Jean Racine

Născut	decembrie 1639^[1] La Ferté-Milon, Picardia, Franța^[2]^[1]
Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6] Paris, Regatul Franței^[7]^[8]^[2]^[1]
Înmormântat	église Saint-Étienne-du-Mont[*]^[9]
Cauza decesului	cauze naturale (cancer de ficat[*])
Părinți	Jehan Racine[]^[10] Jeanne Sconin[]^[10]
Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
Copii	Jean-Baptiste Racine[] Louis Racine[]
Ocupație	dramaturg poet traducător libretist[*] istoric scriitor
Limbi vorbite	limba latină limba franceză^[11]^[1]
Activitate
Studii	lycée Saint-Louis[] Q108740666[]
Pregătire	Antoine Le Maistre[] Pierre Nicole[] Claude Lancelot[] Jean Hamon[]
Limbi	limba latină limba franceză
Mișcare/curent literar	clasicism
Specie literară	tragedie
Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[]* La Thébaïde[]* Alexandre le Grand[]* Les plaideurs[]* Britannicus[]* Bérénice[]* Bajazet[]* Mithridate[]*
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze încă din 1673, Racine a fost înălțat la rang de cavaler în 1690. Este de asemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. De asemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.