MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 7 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, GÂNDURI PESTE TIMP, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, POEZIE, SFATURI UTILE

ISTORIE PE ZILE

Evenimente    

*  574:  Imparatul bizantin Justin al II-lea (Flavius Iustinus lunior Augustus), l-a numit  pe Tiberius, co-imparat. În urma campaniilor dezastruoase desfășurate în părțile de răsărit ale imperiului, Iustin a început să manifeste tulburări mentale. Recunoscând singur aceste crize de nebunie, Iustin a hotărât să nominalizeze un co-împărat, cu titlul tradițional de Cezar. Influențat de către soția sa, împărăteasa Sofia, Iustin a trecut peste rudele sale și l-a numit pe comandantulExcubitorilor (garda palatului imperial), Tiberius, în această înaltă poziție de Cezar. În următorii patru ani, până la moartea sa, Iustin a trăit în “retragere”, în timp ce afacerile de stat au fost în mâinile soției sale Sofia și ale lui Tiberius, succesorul său desemnat. După patru ani, timp în care starea sănătății sale mentale a continuat să se deterioreze, Iustin al II-lea a murit la 8 octombrie 578.

·         1732: A fost inaugurată Opera Regală la Covent Garden, Londra.

·         1742: A fost inaugurată Opera Regală din Berlin, actuala Operă de Stat; inaugurarea Operei Regale a avut loc cu spectacolul "Cezar și Cleopatra" de Karl Heinrich Graun.

·         1784: Armata habsburgică înfrângea rezistenţa ţăranilor răsculaţi din Transilvania, conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan (marea răscoala izbucnise cu o lună în urmă, la 2 noiembrie, cand  s-a desfasurat  o mare adunare populara unde Horea si cei doi tribuni ai sai, Closca si Crisan au dat semnalul ridicarii la revolta armata). Oastea românilor obtinuse o serie de victorii împotriva armatei austriece, care intrase în Ardeal, dar, pe 7 decembrie, la Mihăileni, ţăranii români nu au avut nicio şansă în faţa trupelor imperiale mult mai bine pregătite şi echipate. În urma înfrângerii, Horea îi trimite pe ţărani la casele lor din cauza venirii iernii, insa dorea să reînceapă răscoala în primăvara lui 1785. Horea şi Cloşca se retrag în Munţii Gilăului, dar sunt prinși la 27 decembrie 1784 în pădurea Scorușetului, fiind trădaţi de pădurarul Anton Melzer din Abrud. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan, vândut de nouă țărani greco-catolici din Cărpeniș, ale caror căpetenii erau preoții greco-catolici din acel sat, tată și fiu (Popa Moise(ă) și Popa Moise (ă) cel Tânăr). Prinsii au fost depuși la Alba Iulia  unde au fost  cercetati de  o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic. Crişan, s-a sinucis în temniţa închisorii din Alba Iulia, iar   pe 26 februarie 1785 Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte prin frângere pe roată. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele lor interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru inspaimantarea poporului. Rascoala nu a ramas fara urmari. Moților li s-a acordat  libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării de glie (august 1785), dreptul de a se căsători fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură. Răscoala a avut un larg ecou din Austria până în Portugalia si  din Germania până în Italia, unde s-au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit „Rex Daciae”.

·         1787:  Delaware devine primul stat care a ratificat Constituția Statelor Unite ale Americii.

·         1834: Corabia Marița, prima navă sub pavilion românesc, a plecat în primul voiaj în afara granițelor țării pe ruta Sulina – Constantinopol, comandant fiind Ioan Cristescu. In data de 10 septembrie 1834 Alexandru Vilara, proprietarul navei, se adresa  domnitorului Alexandru Ghica  şi îl anunţa de lansarea la apă a acestei nave  care a arborat pavilionul naţional : „această corabie, acum, cu blagoslovenia Înălţimii Voastre, s-a aruncat în apele Dunării, să desăvârşeşte din toate trebuincioasele, să împodobeşte şi cu bandiera cea privilegiată, hărăzită românilor prin făcătoarele de bine mijlociri ale Măriei Voastre şi, în puţinele zile, va fi în stare ca să facă şi o plutire pe mare“. A fost lansata la apă  la Giurgiu si era un  velier l tip bric cu o capacitate de 115 tone. L-a avut ca armator pe hatmanul Alexandru Vilara, cunoscut si ca  semnatar ale memoriilor care cereau emaniciparea Ţării Româneşti de sub tutela otomană. Construită din „materialuri româneşti“, nava a fost botezată cu numele Domniţei Mariţa, soţia Principelui Gheorghe Bibescu. Iniţial, tricolorul avea culorile dispuse orizontal, roşu fiind în partea de sus a pavilionului.  Documentele vremii consemnează că Mariţa a fost primul vas care, după secole de dominaţie otomană, a purtat pavilionul Ţării Româneşti pe Dunăre şi Marea Neagră, până la Constantinopol.

·       1842: “New York Philharmonic Society” a susţinut primul sau concert.

* 1965: Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras I au revocat simultan excomunicarea mutuală care era valabilă din 1054.

·         1868: Parlamentul de la Budapesta promulga Legea votată de Dieta din Cluj (în decembrie 1865), privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, ceea ce ducea la dizolvarea Guvernului provizoriu cu sediul la Cluj şi la extinderea legilor Ungariei şi asupra Transilvaniei; (7/19)

·         1881:  A fost întemeiată "Societatea Politehnică din România"; primul președinte a fost Dimitrie Frunză.

·         1881: Se înfiinţează prin decret regal, în urma adoptării „Legii asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri”, Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România. Activitatea instituţiei avea sa  debuteze  însă abia peste un an, în decembrie 1882, în clădirea Camerei de Comerţ.

·         1917: Confirmat de Sfatul Ţării din fosta Basarabie ţaristă, se instituie primul guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti (Sfatul Directorilor, alcătuit din 9 directorate) în următoarea componenţă: P.Erhan – preşedinte al Sfatului Directorilor şi director al agriculturii, V.Cristi – director de interne, N.Bosie-Codreanu – director al comunicaţiilor, Şt.Ciobanu – director al învăţămîntului, T.Ioncu – director al finanţelor, T.Cojocaru – director al războiului, M.Savenco – director al justiţiei, I.Pelivan – director de externe, V.Grinfeld – director al industriei şi comerţului.

·         1923:  Edwin Hubble demonstrează existența corpurilor ceresti care sunt în afara Căii Lactee.

·         1941: Japonezii ataca flota militara a SUA staţionată in baza maritima de la Pearl Harbour, in arhipelagul Hawaii din Oceanul Pacific.

Photograph of Battleship Row taken from a Japanese plane at the beginning of the attack. The explosion in the center is a torpedo strike on USS West Virginia. Two attacking Japanese planes can be seen: one over USS Neosho and one over the Naval Yard – foto: en.wikipedia.org

Baza submarinelor americane de la Pearl Harbor şi rezevoarele petroliere adiacente, poză din data de 13 octombrie 1941 În arhipelagul Hawai, la ora 7 şi 55 minute a zilei de 7 decembrie 1941, 183 de avioane japoneze au surprins flota americană. La ora 8 şi 45 minute, al doilea val de 170 de avioane au atacat vărsînd bombe şi torpile crucişetoarele, terenurile pentru aviaţie şi rezervoarele petroliere ale bazei militare. În timp de o oră şi jumătate forţele japoneze au distrus 8 crucişetoare mari, deteriorînd 159 avioane la sol şi provocînd moarte a mai mult de 2000 de persoane. În aceeaşi zi, japonezii au debarcat în Malaezia şi în Filipine. Obiectivele Japoniei în lupta cu China după 1937 au fost impunerea controlului în Asia de Sud-Est. În data de 28 noiembrie 1941, Hitler l-a asigurat pe imparatul Japoniei de susţinerea sa şi s-a aliat în lupt împotriva Statelor Unite ale Americii. În aceeaşi zi cu atacul de la Pearl Harbor, Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt a declarat război Japoniei. Războiul a devenit unul mondial.

The USS Arizona (BB-39) burning after the Japanese attack on Pearl Harbor, 7 December 1941. The ship is resting level on the bottom. The supporting structure for the gun director tripod mast has collapsed and so the mast has tilted – foto: ro.wikipedia.org

·         1949: Guvernul anticomunist chinez condus de Cian Kai Si  se mută de la Nanking la Taipei, in insula Taivan.

* 1957 - Sunt arestaţi Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu, conducători ai unui grup de rezistenţă anticomunistă din Munţii Apuseni, ulterior condamnaţi la moarte şi executaţi la penitenciarul Gherla.

·         1965: Adunarea Generala a ONU adopta, în unanimitate “Declaratia cu privire la promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc si întelegere între popoare”, initiata de România.

·       1965 - Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul ortodox Athenagoras, revoca simultan excomunicarea reciproca dintre cele doua biserici crestine, care a fost în vigoare din anul 1054.

Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras I – foto: ro.wikipedia.org

·         1966: Decret privind aderarea României la Convenția internațională pentru ocrotirea vieții omenești pe mare, încheiată la Londra, la17 iunie 1960.

·         1966: Intră în funcțiune Hidrocentrala Bacău II, care încheie activitatea de construire a salbei de hidrocentrale de pe râul Bistrița.

·         1972: În drum spre Lună, echipajul misiunii Apollo 17 a realizat fotografia „The Blue Marble”, prima fotografie clară a feței luminate a Pământului. The Blue Marble (Mărgeaua albastră) este o faimoasă fotografie a Pământului realizată în 7 decembrie 1972 de către echipajul misiunii Apollo 17 de la o distanţă de aproximativ 45 000 km de Terra. Imaginea este una dintre puţinele în care planeta apare complet iluminată, dat fiind faptul că astronauţii au avut în spate Soarele în momentul declanşării. Astronauţilor, aflaţi la 45 000 km depărtare, Pământul li s-a înfăţişat de mărimea şi culoarea unei mărgele albastre — de unde şi numele. Fotografia a fost ulterior mărită şi răspândită prin anii 1970 ca simbol pentru protecţia mediului şi păstrarea planetei albastre.

·         1972: România a aderat la Acordul privind Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la Acordul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), instituţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. La data 15 decembrie 1972, România a devenit membru cu drepturi depline al Fondului Monetar Internaţional, dupa  semnarea acordului de aderare şi vărsarea cotei sale de participare. România deţine 11 039 voturi, echivalentul a 0,44% din total. În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări (constituenţă) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Cipru, Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 şi Belgia şi Luxemburg

·         1975: Indonezia invadează Timorul de Est, fosta colonie portugheza.

·         1983:  Sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost îndoliată de un accident teribil petrecut la Ploieşti. În noaptea de 6 spre 7 decembrie, secţia Piroliză de la Combinatul Petrochimic Teleajen a sărit în aer, ucigând 27 de oameni şi rănind alţi 39. Unul dintre primii sosiţi la faţa locului a povestit că imaginile erau de coşmar şi că pe o rază de 200 de metri erau împrăştiate trupuri pulverizate şi fiare contorsionate. Doi ani mai târziu, la acelaşi combinat, dar la altă secţie, s-a produs o altă explozie, care a omorât 29 de oameni şi a rănit 50.

·     1987 - Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov semneaza, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Washington, Tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu raza medie de actiune ; (7–10.12.1987).

7 decembrie 1987: Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov semneaza, Tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu raza medie de actiune – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Liderul sovietic a castigat o popularitate atât de mare, incat apare in Occident fenomenul cunoscut sub numele de “Gorbimania”.

·         1988: In Armenia sovietica  un cutremur cu magnitudinea de 6,9 pe scara Richter  ucide aproape 25.000 de oameni  si raneste alte 15.000 lasand 400.000  de persoane fără adăpost.

·         1992: A fost inaugurat, la Iași, Centrul cultural francez.

·         1995: Sonda spațială Galileo ajunge pe Jupiter, la puțin timp după șase ani după ce a fost lansată de Naveta spațială Atlantis în timpul misiunii STS-34.

·         1997 - Compania Renault a depus singura ofertă pentru preluarea uzinei Dacia Piteşti.

·         2001: Consiliul Miniștrilor de Justiție și de Interne ai Uniunii Europene decid ridicarea vizelor pentru cetățenii români care doresc să călătorească în spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002. După aderarea la UE, aderarea la spaţiul Schengen (spaţiul fără frontiere din UE) ar fi trebuit să fie doar un pas formal pentru că ea vine mai degrabă cu responsabilităţi întrucât un stat de graniţă ca România ar urma să fie granţiă a UE. Iată însă că tocmai libertatea de mişcare obţinută în 2002, avea să însemne aproape zece ani mai târziu o piedică în calea Schengen. Beneficiind de eli­mi­na­rea vizelor, milioane de români şi-au găsit un job mai bun în Vest. Criza a schimbat perspectiva: cetăţenii mul­tor ţări au început să se teamă de noii veniţi din Est care se mulţumesc cu salarii mai mici (şi fură locu­rile de muncă ale localnicilor) sau ar abuza, cum susţin mulţi, de generosul sistem de protecţie socială din Occident.

* 2004 - Teatrul de operă Scala din Milano şi-a redeschis porţile, după trei ani, perioadă în care a fost supus unor ample lucrări de renovare.

* 2020: Noiembrie 2020 a fost cea mai caldă lună noiembrie înregistrată vreodată în lume, potrivit serviciului european de monitorizare a schimbărilor climatice Copernicus, care evocă posibilitatea ca 2020 să detroneze 2016 de pe primul loc în clasamentul celor mai calzi ani înregistraţi vreodată în epoca modernă, informează luni AFP.

Perioada de 12 luni cuprinsă între decembrie 2019 şi noiembrie 2020 a avut o temperatură medie cu 1,28 grade Celsius peste temperaturile medii din era preindustrială, a explicat Copernicus în bilanţul său climatic lunar publicat luni. În contextul în care ultimii cinci ani au fost deja cei mai calzi înregistraţi vreodată, cifra anunţată apropie periculos de mult planeta Terra de plafonul fixat prin Acordul pentru climă de la Paris.

Nașteri

·        521 - S-a nascut Sfântul Columba, misionar crestin irlandez, luminatorul Scotiei ; (d. 597).

Saint Columba, Apostle to the Picts – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Columba din Iona, Luminătorul Scoției (7 decembrie 521 – 9 iunie, 597) (cunoscut și sub numele de Columcille care înseamnă „Porumbelul Bisericii”) a fost un propovăduitor irlandez care a ajutat la reintroducerea creștinismului în Scoția și în Nordul Angliei.

Sursa principală cu informații despre viața Sfântului Columba este lucrarea hagiografică a Sfântului Adomnan din Iona numită Viața Sfântului Columba. Columba este, de asemenea, sursa primei relatări cunoscute despre monstrul din Loch Ness.

Conform acestei povestiri, în 565 el a venit la un grup de picţi care înmormântau un om ucis de monstru şi l-a înviat. Într-o altă versiune, se spune că a salvat omul în timp ce era atacat, alungând monstrul cu semnul Crucii.

Sfantul Columba din Iona, Luminătorul Scoției – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În 563 el a fondat o manastire pe insula Iona de pe coasta vestică a Scoţiei care a devenit centrul misiunii sale de evanghelizare a Scoţiei. Există numeroase povestiri ale miracolelor pe care le-a făcut în timpul misiunii sale de convertire a picţilor.

Sfântul Columba împreună cu Sfântul Patrick al Iralandei şi cu Sfânta Bigid de Kildaire este unul din cei treisfinti ocrotitori ai Irlandei, înmormântaţi împreună în Downpatrick în ţinutul Down, în adâncul faimosul Deal din Down. Columba nu trebuie confundat cu ucenicul său, Sfântul Columban.

·         903: S-a nascut  faimosul astronom persan Abd Al-Rahman Al Sufi; (d.25 mai 986). A descoperit Norul lui Magellan  si este probabil primul care a observat Galaxia Andromeda.A fost traducatorul in limba araba a unor tratate grecesti de astronomie si primul care a tradus in araba numele grecesti ale unor stele si constelatii. Al Sufi  a publicat faimosul sau tratat ilustrat intitulat ” Cartea stelelor fixe” in anul 964.

·         967: Abū-Sa'īd Abul-Khair, poet persan (d. 1049)

·         1545: Henric Stuart, Lord Darnley, soțul reginei Maria, regină a Scoției (d. 1567)

·         1598: S-a născut Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor și pictor, reprezentant de seamă al barocului italian (d. 1680). Capodopera sa este Piata Sfantului Petru de la Vatican (Roma), delimitată de o colonadă gigantică formată din 284 de coloane, desfășurate pe patru rânduri, cu 140 de statui. Soluția găsită de Bernini uimește și astăzi: cele două brațe ale colonadei strâng la pieptul Bisericii catolice, reprezentată de catedrală, credincioșii aflați în piață. A decedat la 28 noiembrie 1680 si a fost inmormantat in Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, după ce a stat în serviciul a opt papi.

·         1724: Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei, soția regelui Frederic al V-lea al Danemarcei (d. 1751)

·         1764: Claude Victor-Perrin, duce de Belluno, mareșal francez (d. 1841)

·         1786: Maria Walewska, contesă de Ornano, iubita lui Napoleon I (d. 1817)

·         1803: Maria Josepha de Saxonia (d. 1829)

·         1849: Maximilian Emanuel de Bavaria, fratele împărătesei Sisi a Austriei (d. 1893)

·        1861: S-a nascut Henri Mathias Berthelot, general, şeful misiunii militare franceze la Bucureşti în timpul primul război mondial, participant activ la elaborarea planurilor de luptă din vara lui 1917 pe frontul romano-germano-austro-ungar; (d.28.01.1931).

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 28 ianuarie 1931), general al armatei franceze – foto: ro.wikipedia.org

A fost șef de stat major al comandantului-suprem al trupelor franceze pe Frontul de vest, mareșalul Joseph Joffre. A petrecut și două perioade în România ca șef al Misiunii militare franceze, contribuind in perioada ianuarie – iunie 1917, la refacerea și reorganizarea armatei române, pe teritoriul rămas liber al Moldovei, cu mijloace de lupta egale cu cele aflate în dotarea inamicului, echipamentul de luptă fiind furnizat din Franța și Anglia. Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate rusești însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăști (la 11 iulie), si cea de la Marasesti (1-24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei și de cucerire a portului Odessa.

·         1863: Pietro Mascagni (n. 7 decembrie 1863, Livorno – d. 2 august 1945, Roma) a fost un compozitor și dirijor italian, considerat creator al verismului. Studiile le-a făcut la Conservatorul din Milano, sub îndrumarea lui Amilcare Ponchielli. A trebuit să-și întrerupă studiile pentru a se întreține. S-a angajat la trupa unui teatru ambulant, mergând prin toată Italia. Se stabilește în orășelul Cerignola, unde activează ca profesor la Școala de Muzică și conducător al Societății Muzicale.

Concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890 pentru compunerea unei opere într-un act, este câștigat de tânărul compozitor Mascagni, cu opera „Cavalleria rusticana”. Aceasta îi va aduce livornezului celebritatea mondială. Excelent dirijor, în 1935 a mai scris „Nero” în onoarea lui Mussolini, pierzându-și astfel numeroși simpatizanți.

Datorită acestei opere este considerat inițiatorul curentului verist în muzică.

După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creația lui Mascagni au mai supraviețuit. Amintim: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) și „Iris” (1898).

Ca și în cazul lui Leoncavallo, aceste lucrări au rămas în repertoriul cântăreților doar datorită unor fragmente, depășite net de arta lui Giacomo Puccini, contemporan cu aceștia.

A murit pe data de 2 august 1945 la Roma.

Pietro Mascagni

Pietro Mascagni Pietro Mascagni (1863-1945)

* 1875: Liviu-Ioan-Ștefan Cigăreanu, (7 decembrie 1875, Turda, Comitatul Turda – 18 august 1952, Văcărești, București), a fost membru de seamă al Familiei Rațiu, om politic, doctor în drept, avocat, notar public, decan al Baroului Timiș și prefect al Județului Timiș-Torontal. Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Ion și Ana Cigăreanu. Mama sa a fost sora Protop. Nicolae-Portos Rațiu, stră-strănepot al Prepoz. Basiliu Rațiu și strănepot de văr al Dr. Ioan Rațiu. A fost căsătorit cu Ana Coman, decedată pe 2 iulie 1944. Au avut o fiică, Ana-Angela (Mimi), decedată pe 13 aprilie 1944. A studiat la Turda, Blaj, Cluj și Budapesta. A fost doctor în drept al Universității din Budapesta, 1902. După absolvirea liceului la Blaj, unde a participat la difuzarea Memorandului, urmează cursurile Facultății de Drept, Universitatea din Cluj (1893-1898), luând parte activă la manifestațiile de solidaritate cu tribunii din procesul Memorandului. A fost unul din cei 41 de studenți exmatriculați, înainte de examen, din universitățile austro-ungare, în iunie 1894, din cauza apelului lansat intelectualilor în 5 mai 1894, prima zi a procesului memorandiștilor și solidarizarea cu comitetul național condus de dr. Ioan Rațiu. După anularea interdicției, la intervenția guvernului român, în Octombrie 1894 s-a reînscris la facultate și în anul IV de studii s-a transferat la Budapesta. După absolvire, fiind considerat „persona non grata”, este silit să se auto-exileze ca stagiar la Biserica Alba, Vârșeț, Banat (acum în Serbia). În anul 1902 devine doctor în drept al Universității din Budapesta și deschide birou de avocat la Oravița.

A fost membru al Partidului Național Român din 1894. Ca membru în conducerea Partidului Național Român mobilizează românii de pe valea Carașului pentru participarea la activismul parlamentar. A participat ca delegat al orașului Oravița la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După împlinirea la 1 Decembrie 1918 a „Unirii cu Țara”, în anul 1919 se transferă la Timișoara ca avocat și jurist consult al Uzinelor și Domeniilor Reșița. Competența juridică și social-morală îl impun în elita intelectuală bănățeană. Este ales decan al Baroului Timiș, în trei rânduri, în anii 1924, 1927 și 1937, vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România și prefect al județului Timiș-Torontal în guvernarea Partidului Național Țărănesc, 1928-1930. În rândurile baroului din Timișoara au activat ca decani, avocați de mare valoare morală și profesioanală printre care și Liviu Cigăreanu. Încă de la înființarea corpului profesional al avocaților, aceștia au fost în primele rânduri ale luptei duse pentru reîntregirea neamului românesc, mulți dintre acestia făcând parte din rândurile Partidului Național Român, din componența căruia făcea parte și elita intelectualilor bănățeni. După instaurarea administrației românești în Banat, Statul Român a făcut apel la avocați, să intre în administrație, ocupând înalte funcții administrative. Printre cei care au ocupat demnitatea de Prefect al Judetului Timiș a fost și Liviu Cigăreanu. A fost decorat cu Ordinul Coroana României, în grad de ofțer, pentru serviciile aduse Marii Uniri. În 1939 se retrage din avocatură și devine notar public, până la arestarea sa în noaptea din Sâmbăta Paștilor la 15 aprilie 1952. În timpul războiului a fost șef de cabinet la Președintia Consiliului de Miniștri.^[2] Atitudinea sa profund democratică s-a manifestat și în timpul dictaturii militare. În locuința sa adăpostește două familii de evrei, iar din 1943, pe nepotul său Mircea-Dimitrie Rațiu supravegheat de Siguranța Statului pentru colaborare cu fratele Ion-Iancu, refugiat politic în Anglia din 1940. A condamnat public trecerea trupelor române dincolo de Nistru. A contribuit la acțiunea de salvare a comuniștilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) închiși la Caransebeș, opunându-se predării acestora germanilor care i-ar fi executat ca spioni ai URSS.

Regimul austro-ungar și cel totalitar nu s-au încumetat să-l priveze de libertate, pentru criticile publice aduse. Sub dictatura comunistă, instaurată de trupele sovietice, a fost însă arestat, condamnat și exterminat la vârsta de 77 ani. A decedat în închisoarea Văcărești la 18 august 1952, unde ispășea condamnarea de 24 luni în colonia de munca (decizia M.A.I. nr.532/1952), pentru activitate în Partidul Național Țărănesc. A murit decimat de enterită dizenteriformă după patru luni de detenție și a fost îngropat într-un loc necunoscut. A fost privat până și de dreptul elementar creștinesc, de a avea parte de rugăciunile prohodului și de un mormânt cu cruce la căpătâi. În memoria sa, din inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu a fost realizat un basorelief din bronz al Dr. Liviu Cigăreanu (sculptori: Cornel Vana și Ovidiu Guleș), care împreună cu o placă comemorativă au fost așezate pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda alături de cele ale Dr. Augustin Rațiu, ctitorul acestei vechi și prestigioase instituții de învățământ. Colegiul a fost construit pe terenul fostei casei părintești, donat de către dr. Liviu Cigăreanu. Casa proprietate personală situată în Str. Timotei Cipariu Nr. 2 din Timișoara i-a fost confiscată de regimul comunist. Tot la inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu au fost confecționate două placi memoriale pentru a fi așezate pe fațada și în holul casei sale din Timișoara, str. Timotei Cipariu nr. 2. Datorită opoziției actualilor proprietari ai casei, acest lucru nu s-a putut realiza deocamdată. În parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda-Veche (Cimitirul Central), lângă soția sa, așteaptă încă un loc de mormânt gol, cel al martirului Liviu Cigăreanu.

Liviu Cigăreanu

Dr. Liviu Cigăreanu Basorelief în bronz, sculptor Cornel Vana[1] Văcărești Căsătorit cu Ana Coman Copii Ana-Angela

·         1884: S-a nascut Petru Groza, avocat și om politic român. (d. 7 ianuarie 1958, București).  Petru Groza a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958. La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional. Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat peste primele procese politice din România, peste fraudarea alegerilor din 1946 și peste lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

·         1910:  Louis Prima, cântăreț-compozitor, trompetist, actor american (d. 1978)

·         1910 - S-a nascut Edmondo Ros, baterist, cantaret si sef de orchestra britanic.

·         1911: S-a născut actriţa Tanţi Cocea; (d. 24.03.1990, Bucuresti). A fost fiică a publicistului N.D.Cocea  și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille). Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

·         1914: S-a născut scriitorul şi muzicologul Harry Negrin; (m. 1995).

·         1924: Mário Soares, istoric, avocat și politician portughez, al 17-lea președinte al Portugaliei

·         1924 - S-a nascut Bent Fabric (Bent Fabricius-Bjerre), pianist si compozitor danez.

* 1929: Nicolae Sabău (n. 7 decembrie 1929, comuna Cicârlău, județul interbelic Satu Mare)^[1] este un cântăreț de muzică populară.

BIOGRAFIE

Niculaiu Mării a Gheorghii Zaharii din Cicârlău este convins că a venit pe lume pentru a înfrumuseța locul pe unde trece, pentru a alina dorul și durerile sufletești ale neamului din care își trage seva și își hrănește destinul. Născut într-o familie de țărani, unde au venit pe lume 9 copii, a cunoscut greutățile vieții încă din fragedă pruncie, crescând în dragoste pentru muncă. Păscând vitele și bivolii preotului din sat ori trudind la morărița Verdeș, adormea în iesle visând la o bucată de pâine albă.

"Măicuța mea a fost o femeie frumoasă cu un glas care ar stârni admirația multora. Cântecele ei o însoțeau la lucrul câmpului, în casă și ogradă sau în vie, la bucurii, dar mai ales la necazuri..." mărturisește Nicolae Sabău cu nostalgie.

Nicolae Sabău a pornit în viață cu o istovitoare scrupulozitate, urmărindu-și atingerea unui înalt ideal în artă Regizorul Televiziunii Romane, Ioan Filip, afirma că, "Nicolae Sabău este unul dintre puținii artiști care i-a dăruit cântecului, fără rezerve, întreaga lui viață, făcând din el sabie și scut, crez și legământ". Tocmai de aceea a răzbit, devenind unul dintre cele mai viguroase talente interpretative din câte a cunoscut Ardealul și țara.

Nicolae Sabău face parte din spița nobilă a renumiților interpreți de muzică populară din Transilvania: Alexandru Grozuță, Emil Gavriș, Felician Fărcașu, Dumitru Sopon, Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, remarcându-se prin substanța și timbrul original al creației sale artistice și interpretative. Prin varietatea și bogăția repertoriului, Nicolae Sabău a reușit să pătrundă cu sensibilitate în conștiința iubitorilor muzicii populare autentice din țară și străinătate.

De la debutul artistic al tânărului de doar 16 ani, care a fost copleșit de aplauze după interpretarea cântecelor; "Arză-te focu Gutâi" și "Când am zis daina, daina", până la primul său concurs național, desfășurat în anul 1956, n-a fost decât un pas. În anul următor, 1957, Studioul Teritorial de Radio Cluj îl invită pe adolescentul Nicolae Sabău să realizeze primele înregistrări cu Orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj, iar în anul următor, la Radio București, cu Orchestra Radioteleviziunii Române, dirijată de Victor Predescu.

Un articol din ziarul județean "Pentru socialism" din 22 august 1956, consemna succesul remarcabil și ținuta artistică a tânărului solist vocal Nicolae Sabău, pe o scenă din București, marcând astfel debutul unui destin artistic. În anul 1959 ia ființă Ansamblul de cântece și dansuri al Sfatului Popular al Regiunii Baia Mare, instituție profesionistă de folclor ,care îl promovează pe tânărul interpret Nicolae Sabău în spectacolul "Baia Mare în cântec și joc" alături de celebrul Felician Fărcașu.

Pasiunea și dăruirea exemplară în interpretarea cântecului popular i-au adus lui Nicolae Sabău, în anii care au urmat , prestigiul profesional și un loc privilegiat în galeria marilor artiști ai genului.

Nicolae Sabău a fost primarul comunei Cicârlău, Maramureș, până în 2008.

Colecția impresionantă de afișe ale artistului se constituie într-o carte unicat^[care?], document grăitor al evoluției sale alături de interpreți iluștri, în zecile de mii de spectacole și turnee realizate cu ansambluri folclorice profesioniste ori de amatori, pe parcursul celor peste 50 de ani de carieră artistică.

PREMII ȘI DISTINCȚII

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Nicolae Sabău la 29 noiembrie 2002 Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. 

·         1935: S-a nascut prozatorul si eseistul roman Sorin Titel (“Copacul”, “Femeie, iată fiul tau”, “Mi-am amintit de zapadă”); (d.17 ianuarie  1985).

* 1935: Nicolae Nan (n. 7 decembrie 1935) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Sibiu pe listele partidului FSN și un fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Sibiu pe listele partidului PD. În legislatura 1990-1992, Nicolae Nan a demisionat pe data de 30 iulie 1990 și a fost înlocuit de către senatorul Ioan Ilie Nistor. În legislatura 2000-2004, deputatul Nicolae Nan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană și Georgia.

Sorin Titel
Date personale
Născut	7 decembrie 1935  Margina, Margina, Timiș, România
Decedat	17 ianuarie 1985 (49 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor eseist redactor[*] scenarist
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1935: CuprinsSorin Titel (7 decembrie 1935, Margina, județul interbelic Timiș - 17 ianuarie 1985) a fost un eseist, romancier și scriitor român contemporan.

BIOGRAFIE

Sorin Titel se naște pe 7 decembrie 1935 în comuna Margina. Este fiul lui Iosif Titel, notar și licențiat în Drept și al Corneliei, casnică. Între 1946-1953 face liceul la Lugoj și Caransebeș după terminarea căruia intră la Facultatea de Cinematografie din București. Un an mai târziu se transferă de la regie cinematografică la Facultatea de Filologie, în anul al doilea după ce dă examene de diferență. În 1956 este însă exmatriculat pentru că se solidarizează cu mișcările studenților din Ungaria. Va fi reînmatriculat în 1957 la Cluj dar numai pentru o lună.

Pe plan literar debutează în 1957 cu schița Drumul în revista Tânărul scriitor. În 1963 publică primul său volum de schițe, Copacul. Scrie numeroase schițe, povestiri, romane, eseuri.

Între 1958-1964 ocupă postul de profesor suplinitor de limba română la Caransebeș și în satul Cârpa (azi, Valea Timișului). În 1961 revine la facultate de filologie în anul al IV-lea, la cursuri fără frecvență. Va absolvi facultatea abia în 1964. Între 1964-1971 este redactor la revista Scrisul bănățean din Timișoara (transformată ulterior în Orizont). Publică acum mai multe romane, și își consolidează poziția în Uniunea Scriitorilor, unde nu a deținut nici o funcție. În 1971 se mută la București, unde devine redactor la revista România literară.

În data de 17 ianuarie 1985 survine moartea sa prematură, în urma declanșării unei boli necruțătoare și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

OPERE PUBLICATE

• Copacul, schițe, Editura pentru literatură, București, 1963
• Reîntoarcerea posibilă, roman, Editura pentru literatură, București, 1966
• Valsuri nobile și sentimentale, povestiri, Editura pentru literatură, București, 1967
• Dejunul pe iarbă, roman, Editura pentru literatură, București, 1968
• Noaptea inocenților, nuvele, Editura Cartea Românească, București, 1970
• Lunga călătorie a prizonierului, roman, Editura Cartea Românească, București, 1971 - tradus în limba franceză de Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionesco, apoi și în limbile olandeză și poloneză
• Țara îndepărtată, roman, Editura Eminescu, București, 1974. ( Premiul Asociației Scriitorilor din București, primul volum dintr-o tetralogie romanescă, ce avea să mai includă romanele Pasărea și umbra, Clipa cea repede și Femeie, iată fiul tău ).
• Herman Melville. Fascinația mării, eseu, Editura Albatros, București, 1975
• Pasiunea lecturii, eseu, Editura Facla, Timișoara, 1976
• Pasărea și umbra, roman, Editura Eminescu, București, 1977
• Clipa cea repede, roman, Editura Eminescu, București, 1979
• Femeie, iată fiul tău, roman, Editura Cartea Românească, București, 1983, distins cu Premiul Academiei Române și cel al Uniunii Scriitorilor
• În căutarea lui Cehov și alte eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1984
• Melancolie, roman neterminat, Editura Cartea Româneasca, București, 1988
• Bucătăria de vară, scenarii cinematografice, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
• Opere, vol.I: Schițe și povestiri;vol.II:Nuvele.Romane,text stabilit,cronologie,note,comentarii,variante și repere critice de Cristina Balinte, prefață de Eugen Simion, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Univers enciclopedic, București, 2005

SCENARII DE FILM

• Iarba verde de acasă (1977)

·         1939: S-a născut in  comuna Cicârlău, județul interbelic Satu, Mare Nicolae Sabău, cântăreț de muzică populară, folclorist și muzician român.

·         1939: S-a născut istoricul Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române din 1999; directorul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române.

·         1941: S-a născut la Tălmaciu, lângă  Sibiu, Adolf Armbruster, istoric   român de origine săsească, soțul mezzo-sopranei Viorica Cortez (d.18 martie 2001, in urma unui accident de automobil). A urmat cursurile Facultatii de Istorie la Bucureşti (1960–1965), avându-i ca profesori,  printre alţii, pe Ion Nestor, Emil Condurachi (istorie veche), Andrei Oţetea, Mihai Berza, Radu Manolescu (istorie medie). Intre 1965 şi 1980 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Părăseşte legal România la începutul anului 1981 şi pana in  1986 este cercetător ştiinţific al Universităţii Tübingen, apoi consilier cultural federal al Asociaţiei germanilor bucovineni cu sediul la München, pentru care a editat numeroase cărţi. Pe lângă Romanitatea românilor, cea mai importantea carte a sa, a mai publicat cărţi (Dacoromano-Saxonia, 1980, Der Donau-Karpaten-Raum in den mittel-und westeuropäischen Quellen vom 10. bis zum 16. Jahrhundert, 1990, Auf den Spuren der eigenen Identität, 1991); studii şi articole ştiinţifice, traduceri; specialist în studii imagologice şi al relaţiilor româno-săseşti.

·         1942 - S-a nascut Johnny Mars, muzicutist american de blues.

·         1949 - S–a nascut cantaretul, compozitorul si actorul american Tom Waits.

Toma T. Mugea
Date personale
Născut	7 decembrie 1953 București, România
Părinți	Toma, Maria-Eufrosina
Frați și surori	Nicolaie, Marian
Căsătorit cu	Camelia Mugea
Copii	Ruxandra, Sinziana
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	Profesor
Activitate
Alma mater	Facultatea de Medicină Militară
Cunoscut pentru	Prima clinică de chirurgie estetică din România
Titlu academic	Prof. Dr.
Modifică date / text

* 1953: Toma T. Mugea (n. 7 decembrie 1953, București) este un medic chirurg, profesor universitar de chirurgie estetică la Facultatea de Medicină și Farmacie, Universitatea Oradea, fondatorul primei clinici de chirurgie estetică din România.^[1][2]

COPILĂRIE ȘI ADOLESCENȚĂ

Născut al doilea fiu, între Nicolaie, mai mare cu 2 ani și Marian, mai mic cu 2 ani, al lui Toma, inginer în telecomunicații, originar din Ștefan Vodă, Călărași, și Maria-Eufrosina, croitoreasă, originară din Prejmer, Brașov, domiciliați la acea dată în Ferentari. Străbunicii din partea tatălui, alături de alți consăteni, originari din Comuna Câineni, Vâlcea, au luptat ca voluntari pentru independența Regatului Rămân și au primit din partea regelui pământ în zona Ialomitei, formând cele două sate cu nume de rezonanță istorică, Ștefan Vodă și Dragoș Vodă.

Datorită serviciului tatălui său la Bacău și Suceava, familia se mută de mai multe ori, apoi se stabilește la Brașov unde termină studiile la colegiul “Andrei Șaguna”. În anul 1972 este admis la, pe atunci, Institutul de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București, Facultatea de Medicină Militară, pe care o absolvă în 1978 cu lucrarea de diplomă “Rolul AMP Ciclic în reglarea Bioenergeticii Celulare și Posibila sa Implicare în Procesul de Cancerogeneza”.

Este admis în 1977 prin concurs, ca și intern al spitalelor, secția chirurgie, la Spitalul Militar Central, București, iar la final, în 1980 este numit ca asistent stagiar la Catedra Chirurgie a Facultății de Medicină Militară, lucrând sub coordonarea profesorilor Gheorghe Niculescu, Traian Oancea, Traian Bandila și Virgil Candea.În 1983 urmează cursurile de chirurgie plastică și reconstructivă la Clinica Prof. Agrippa Ionescu.^[3]

ACTIVITATE MEDICALĂ ȘI ACADEMICĂ

Din 1985 este angajat ca și căpitan medic specialist în chirurgie generală la Spitalul Militar Cluj-Napoca.

Admis prin concurs la doctorat în februarie 1989, cu teza “Probleme Metabolice la Arsi” sub conducerea lui Agrippa Ionescu, pe care o finalizează în 1992, după un stagiu de un an ca bursier al Societatii Britanice a Chirurgilor Plasticieni. Astfel a realizat pentru prima dată în România și estul Europei Cultura de Keratocite cu aplicare clinică. Este medic primar în chirurgie generală și chirurgie plastică.

Inventează o tehnică nouă de măririe a sânului, astfel încât sânul, în urma operației urmează un contur natural, anatomic și estetic.^[4]

Din 2002 este Profesor de chirurgie plastică și estetica la Facultatea de Medicină și Farmacie, Universitatea Oradea.

În 1993 a înființat Med Estet, prima clinică din România cu activitate privată în chirurgia estetică, realizând primele consultații și intervenții în București, urmând că în 1995 să deschidă clinica Med Estet din Cluj-Napoca, înregistrând marca Med-Estet la OSIM în 1996.^[5]

Este fondatorul și președintele Societății Română de Chirurgie Estetică, înființată în 1994 la Cluj-Napoca^[6][7]

PUBLICAȚII

Publică peste 260 de lucrări științifice, și în 2015 apare "Aesthetic Surgery of the Breast"^[8] [9]

SOCIETĂȚI

• Fondator al Societăți Române de Chirurgie Estetică, 1994
• Președinte de onoare al Societății Române de Chirurgie Estetică
• Membru fondator al Asociației Chirurgilor Plasticieni din România
• Membru de Onoare al Asociației Chirurgilor Plasticieni din România
• Președinte al "European Association of Aesthetic Plastic Surgery Societies", 2015-2017
• Președintele Clubului Pentru excelentă în Chirurgie Estetică

COSMETICĂ

Crează seria de produse cosmetice "Glycon", bazată pe posibilitățiile Acidului Glicolic de a slăbi proprietățiile lipidelor care leagă celulele moarte din stratul superior al Epidermei.

Inaugurează, în Septembrie 2012, un centru de cosmetică medicală în București, în cartierul Pipera.^[10][11][12]

AGRICULTURĂ

Toma Mugea, este atras de obiceiurile românești, și decide să achiziționeze câteva oi, iar după un deceniu ajunge să aibă propria marcă de produse lactate, și câteva sute de ovine.

·         1954 - S-a nascut Mike Nolan, cantaret britanic (Bucks Fizz).

·         1958 - S-a nascut Timothy Butler, basist si compozitor britanic (Psychedelic Furs).

·         1959 - S-a nascut Nicole McCloud (McCraine), cantareata si compozitoare americana.

·         1963 - S-a nascut Claudia Brucken, cantareata si compozitoare germana (Propaganda).

·         1963 - S-a născut Barbara Weathers, cântăreaţă americană (Atlantic Starr).

·         1980: John Terry, fotbalist englez

Nicolae Constantin Tănase
Date personale
Născut	7 decembrie 1985 (34 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film
Modifică date / text

* 1985: Nicolae Constantin Tănase (n. 7 decembrie 1985, București) este un regizor și scenarist de film român.^[1]

BIOGRAFIE

Nicolae Constantin Tănase s-a născut la București în 1985. Provine dintr-o familie de artiști. A absolvit UNATC, secția regie de film și a studiat apoi timp de un an la Academia de Arte din Praga (FAMU).

Lucrarea de absolvire, un scurt metraj, Outrageously Disco (2009), a câștigat câteva premii, continuând tradiția succesului înregistrat în timpul facultății cu un alt scurt metraj, realizat în anul al treilea al facultății, Zombie Infectors 3.

RECUNOAȘTERE, PREMII

Primul film realizat după absolvire, Blu,^[2] a fost laureat al câtorva premii, la ediția din 2012 a FIF Transilvania, la Best International Short Film din Portugalia (2012). A fost recompensat și cu Premiul Gopo - Tânără Speranță la Galele Gopo din 2012.

La Galele Gopo din 2016, regizorul a fost răsplătit cu Premiul Gopo pentru Cel mai bun debut regizoral.

Filmul său Lumea e a mea a câștigat Discovery Award la cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional de Film Est-European de la Cottbus, Germania.^[3]

FILMOGRAFIE

• 2007 — Zombie Infectors 3^[4][5]
• 2009 — Outrageously Disco^[6]
• 2012 — Blu^[7]
• 2015 — Lumea e a mea^[8]

·         1987: Aaron Carter, cântăreț american de muzică pop

Sari la navigareSari la căutare

Prințesa Catharina-Amalia
Prințesă de Orania
Prințesa de Orania la 3 decembrie 2014
Date personale
Nume la naștere	Catharina-Amalia Beatrix Carmen Victoria
Născută	7 decembrie 2003 (16 ani)[1] Haga, Țările de Jos
Părinți	Willem-Alexander al Țărilor de Jos[2][3] Regina Máxima a Țărilor de Jos[2][3]
Frați și surori	Princess Alexia of the Netherlands[*][2] Princess Ariane of the Netherlands[*][2]
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Religie	Protestant Church in the Netherlands[*][2]
Ocupație	aristocrat[*] Elev
Apartenență nobiliară
Titluri	Prince of Orange-Nassau[*] (din 7 decembrie 2003) Prince of the Netherlands[*] (din 7 decembrie 2003) Princess of Orange[*] (din 30 aprilie 2013)
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau
Prezență online
Instagram
Modifică date / text

* 2003: Prințesa Catharina-Amalia a Țărilor de Jos, Prințesă de Orania-Nassau (Catharina-Amalia Beatrix Carmen Victoria; n. 7 decembrie 2003), este primul copil al regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos^[1] și al reginei Máxima. Este moștenitoarea tronului neerlandez în urma abdicării bunicii ei, regina Beatrix, și a urcării pe tron a tatălui ei, Willem-Alexander, la 30 aprilie 2013.^[4]

BIOGRAFIE

Prințesa Catharina-Amalia s-a născut la 17:01 CET la 7 decembrie 2003 la spitalul Bronovo din Haga.^[1] A fost botezată la 12 iunie 2004 de reverendul Carel ter Linden la biserica Sf. Jacob din Haga. I-au fost nași unchii ei, Prințul Constantijn și Martin Zorreguieta, precum și Prințesa Moștenitoare Victoria a Suediei. Bunicii materni ai prințesei, cărora li s-a interzis participarea la nunta părinților ei în 2002, din cauza implicării bunicului ei, Jorge Zorreguieta, în regimul generalului Jorge Rafael Videla, au fost prezenți la botez, care a fost un eveniment privat și nu unul de stat.^[5]

La 19 iunie 2010, Prințesa Catharina-Amalia a fost domnișoară de onoare la nunta Prințesei Victoria a Suediei.

Prințesa Catharina-Amalia a fost înscrisă la școala Wassenaar la 10 decembrie 2007.^[6] În mod tradițional, cu ocazia zilei ei de naștere are loc un concert la Kloosterkerk, Haga, la care participă ambasadori și membri ai familiei regale și ai Consiliului de Stat din Țările de Jos.^[7] Când a împlinit șapte ani, un avion Douglas C-47 Skytrain pe care l-a deținut odată străbunicul ei, Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld, a fost redenumit după ea.^[8]

În urma abdicării reginei Beatrix la 30 aprilie 2013, și a urcării pe tron a tatălui ei, Willem-Alexander, Prințesa Catharina-Amalia a devenit moștenitoarea tronului Țărilor-de-Jos, primind titlul de Prințesă de Orania. În prezent continuă să locuiască la Wassenaar, dar se va muta în cele din urmă împreună cu familia ei la Huis Ten Bosch. Prințesa Catharina-Amalia va ocupa un loc în Divizia consultativă a Consiliului de Stat al Țărilor de Jos la împlinirea vârstei de 18 ani.^[4]

Prințesa se numără printre cei mai tineri moștenitori ai vreunui tron european. Ea s-a alăturat astfel clubului exclusivist din care fac parte Prințul de Wales, Ducesa de Brabant, Prințul Moștenitor Frederik al Danemarcei, Prințul Ereditar Alois de Liechtenstein, Prințesa de Asturia, Prințul Moștenitor Haakon al Norvegiei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Suediei și Marele Duce Ereditar Guillaume de Luxemburg.

Decese

·         43 î.Hr.: Este asasinat Cicero, omul politic, filozof, scriitor și mare orator roman. Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri și notabili municipali. A avut o activitate literară și politico-socială vasta, în domenii atât de numeroase, încât a ramas una dintre  marile personalitati ale istoriei omenirii.A fost autorul roman care a exercitat o profundă influență asupra literaturii latine și universale. După asasinarea lui Caesar, în care se pare ca a  fost implicat, Cicero a devenit  șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis de către oamenii lui Marcus Antonius.

·         283: A murit papa Eutichie, al 27-lea papă al Bisericii Catolice. Si- a inceput pontificatul  la 4 ianuarie 275. Epitaful său a fost descoperit în catacomba sf. Calixt (cf. Kraus, Roma sotterranea, pag. 154 ș.u.); din acest epitaf se deduce că papa era originar din antica colonie romană de la Luni în Etruria, mai multe însă nu se știu despre el.  Datele pontificatului său sunt putine si incerte. „Liber Pontificalis” indică un pontificat de 8 ani și 11 luni, din 275 până în 283, în timp ce Eusebiu din Cezareea, spune că ar fi pontificat numai 10 luni. A fost Papa in timpul  împăratului Marcus Aurelius Probus, epoca in care Biserica Romei s-a bucurat de perioadă destul de lungă de pace  si de lipsa persecuțiilor. Această libertate-toleranță îi face pe istorici să considere ca fiind foarte probabilă moartea naturală a pontifului. Calendarul Roman din sec. al IV-lea îl amintește pe 7 decembrie conform „Depositio episcoporum” (Catalogul episcopilor Romei) și nu în rândul martirilor cum a fost venerat mai târziu.

·       983 - A murit imparatul Sfantului Imperiu Romano-German Otto al II-lea (n. 955)

Otto al II-lea al Sfântului Imperiu Roman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Otto al II-lea (955 – 7 decembrie 983, Roma), numit cel Roșu, a fost cel de-al treilea conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene, fiul lui Otto cel Mare și al Adelaidei. A fost încoronat Rege al Germaniei în timpul domniei tatălui său în Catedrala din Aachen în 961, iar în 967 a fost încoronat Sfânt Împărat Roman de către Papa Ioan al XIII-lea.

S-a căsătorit cu Theofano, nepoata Împăratului Bizantin Ioan I Tzimisces în 972 iar la moartea tatălui său în 973 a devenit unic împărat, fără a întâmpina opoziție. Otto a continuat politica tatălui său de consolidare a puterii imperiale în Germania și de extindere a acesteia în Italia. A murit la palatul său din Roma lăsându-l moștenitor pe fiul său, Otto al III-lea, încă minor.

·         1254: Papa Inocențiu al IV-lea (n. 1195)

·         1279: A decedat regele polon Boleslas al V-lea supranumit “cel pudic” (n.21 iunie 1226) din dinastia Piast, fiul lui Lech I si al Grzymislawa de Luck. A devenit duce de Sandomierz in 1227 si duce al Cracoviei in 1243. In 1239,la varsta de 13 ani, s-a casatorit cu Kinga (Cunegunda),fiica regelui Bela al IV-lea al Ungariei, care avea numai 5 ani. Cronicile medievale consemneaza ca aceasta casatorie nu s-a consumat niciodata, pentru ca regina Cunegundea era foarte pioasa si refuza sa-si indeplineasca indatoririle conjugale. De aceea Boleslas era cateodata numit si “cel cast”. A fost in politica externa  un aliat fidel al ungurilor in razboiul dus impotriva Boemiei, pentru posesia Moraviei. La moartea sa a fost inhumat in biserica franciscana din Cracovia,iar sotia saKinga, numita adesea si Cunegunda s-a retras in manastirea Sandbeck.A fost canonizata in 1999.Neavand copii, Boleslaw a fost succedat la tron de Lech al II-lea”cel Negru”, fiul varului sau Casimir I de Cujavia.

·         1805: Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei (n. 1753).  

Prințul Frederic
Prinț Ereditar al Danemarcei și Norvegiei
Prinț Ereditar Frederic
Date personale
Născut	11 octombrie 1753 Palatul Christiansborg, Copenhaga, Danemarca
Decedat	7 decembrie 1805 (52 de ani) Palatul Amalienborg, Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel
Frați și surori	Christian, Crown Prince of Denmark[*] Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei Christian al VII-lea al Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei
Căsătorit cu	Ducesa Sofia Frederica de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Juliana Maria Christian al VIII-lea Juliane, Prințesă de Hesse-Philippstal-Barchfeld Charlotte, Prințesă de Hesse-Kassel Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	Luteranism
Ocupație	Regent
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Regent
Modifică date / text

Frederic (daneză Frederik) (11 octombrie 1753 – 7 decembrie 1805) a fost Prinț Ereditar al Danemarcei și Norvegiei. A fost fiul cel mare din a doua căsătorie a regelui Frederic al V-lea al Danemarcei cu Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel.

Prințul Ereditar Frederic a acționat în calitate de regent în numele fratele său vitreg, regele Christian al VII-lea în perioada 1772-1784. Se spune că a avut un handicap fizic.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mama sa, regina Juliana Maria, care ține în brațe portretul Prințului Frederic.

Frederic s-a născut la Palatul Christiansborg din Copenhaga la 11 octombrie 1753. Pentru a asigura viitoarea sa poziție, de la vârsta de 3 ani a fost ales ajutor de episcop la episcopia Lübeck. Acest lucru însemna că în timp el ar fi succedat prințului-episcop de atunci, Frederic August. Totuși, acest plan a trebuit să fie abandonat și Frederic a rămas în Danemarca în calitate de membru junior al familiei regale.

La 21 octombrie 1774, la Copenhaga, s-a căsătorit cu Ducesa Sofia Frederica de Mecklenburg-Schwerin (1758–1794). Ea era fiica Ducelui Louis de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Fratele său după tată, regele Christian al VII-lea, suferea de o severă boală mentală (se crede că suferea de schizofrenie) și divorțase de soția sa, regina Caroline Mathilde, care a fost exilată. Prințul Frederic a fost desemnat Regent al Danemarcei în 1772, când a împlinit 18 ani. Regența lui a fost formală, puterea fiind deținută de mama lui, regina Juliane Marie și de ministrul Ove Høegh-Guldberg.

A acționat ca regent până la lovitura de stat din 1784, când Prințul Moștenitor Frederic (viitorul Frederic al VI-lea al Danemarcei), atunci fiul în vârstă de 16 ani al regelui Christian a luat puterea și regența.

După lovitură, Prințul Ereditar Frederic a rămas fără multă influență la curte. Cum Prințul Moștenitor Frederic nu avea fii în viață, Prințul Ereditar Frederic a rămas moștenitor prezumptiv al tronului. În cele din urmă, fiul său, Christian Frederic, i-a succedat ca rege lui Frederic VI.

După ce Palatul Christiansborg a fost distrus de un incendiu în 1794, Prințul Ereditar Frederic s-a mutat împreună cu familia la Palatul Amalienborg. Sofia Frederica a murit în același an, la scurt timp după mutare. Prințul Ereditar Frederic i-a supraviețuit 11 ani soției sale și a murit la Amalienborg la 7 decembrie 1805, la vârsta de 52 de ani.

·         1815: A murit Michel Ney, general și mareșal francez (n. 1769). S-a remarcat în mod deosebit timpul razboaielor napoleoniene. A luptat cu bravură in batalia de la Waterloo, sfârșind prin a fi condamnat și executat in timpul represiunii regaliste franceze care a urmat dupa inlaturarea imparatului Napoleon I.

·         1836: Prințesa Louise a Prusiei (n. 1770). 

Louise a Prusiei
Prințesă Antoni Radziwiłł
Portret al Louisei a Prusiei de Elisabeth Vigée-Lebrun, c. 1801.
Date personale
Nume la naștere	Friederike Dorothea Luise Philippine von Preußen
Născută	24 mai 1770 Berlin
Decedată	7 decembrie 1836 (66 de ani) Berlin
Părinți	Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Margravine Elisabeth Louise of Brandenburg-Schwedt[*]
Frați și surori	Prince Augustus of Prussia[*] Prințul Louis Ferdinand al Prusiei
Căsătorită cu	Antoni Radziwiłł
Copii	Wilhelm Paweł Radziwiłł Ferdynant Fryderyk Radziwiłł Bogusław Fryderyk Radziwiłł Władysław Radziwiłł Eliza Fryderyka Radziwiłł Wanda Augusta Wilhelmina Radziwiłł
Ocupație	salonnière[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Radziwiłł
Modifică date / text

Prințesa Frederica Dorothea Louise Philippine a Prusiei (24 mai 1770 - 7 decembrie 1836) a fost membru al Casei de Hohenzollern. A fost a doua fiică și al treilea copil al Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei (fratele mai mic al lui Frederic cel Mare) și al soției sale, Elisabeta Louise de Brandenburg-Schwedt.

PRIMII ANI

Prințesa Louise s-a născut la 24 mai 1770, la Ordenspalais din Berlin ca fiică a Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei și a soției acestuia, Elisabeta Louise de Brandenburg-Schwedt.^[1] E posibil ca tatăl ei biologic să fie contele Friedrich Wilhelm Carl von Schmettau.^[2]

Nașterea ei a fost o dezamăgire pentru familia ei, deoarece fratele ei mai mare, Prințul Friedrich Heinrich, era singurul moștenitor al tronului Hohenzollern al unchiului ei, Frederic cel Mare. În ciuda acestui lucru, tatăl ei i-a fost devotat, i-a acordat atenție, în timp ce mama ei a arătat puțină afecțiune față de ea.^[1][3] În cele din urmă, familia a avut șapte copii, două fete și cinci băieți. Ei au trăit la moșia Friedrichsfelde din Berlin.

A primit o guvernantă luterană, Frau von Bielfeld; fiica ei Lisette care era cu trei ani mai mare i-a servit drept companion Louisei. Lisette a inluențat-o să devină interesată de romane romantice cu mult înaintea altor fete de vârsta ei. Bielfeld i-a dat o educație înaltă însă aceasta a murit după numai cinci ani, în octombrie 1782.^[4] Prințesa Louise a primit o nouă guvernantă de 30 de ani, de la țară, Fraulein von Keller; curând Louise și Keller au dezvoltat un puternic atașament.^[3]

PRETENDENȚI

Prințesa Louise.

Ca nepoată a lui Frederic cel Mare, existau multe posibilități pentru căsătoria Louisei. Un astfel de candidat a fost Prințul Max al Bavariei, moștenitorul prezumptiv al lui Karl Theodor, Elector de Bavariei. Electorul și-a trimis ambasadorul la Friedrichsfelde în 1785 mai mult pentru a testa aspectul general al Louisei și caracterul ei.^[5] În final, Louise a fost considerată prea tânără, Prințul Max dorind să se căsătorească anul acela iar tatăl ei refuzând până ce fiica sa nu va împlini 18 ani.^[6] Curând Max s-a căsătorit cu Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt.

Un alt posibil candidat a fost Prințul Frederic, Duce de York și Albany, al doilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, care a călătorit la Berlin în 1786 pentru a participa la manevre militare; au existat zvonuri că el ar fi fost de fapt interesat de verișoara Louisei, Prințesa Frederica Wilhelmina.^[7] Mai târziu Frederic s-a căsătorit cu o altă rudă a Louisei, Prințesa Frederica Charlotte, care era fiica vărului ei Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

CĂSĂTORIE ȘI COPII

Soțul Prințesei Louise, Prințul Antoni Radziwiłł, c. 1800.

În aprilie 1795, Prințul Michał Hieronim Radziwiłł și soția sa călătoreau la Berlin împreună cu fiica lor Cristina și fiul lor Antoni; la 1 mai ei au fost prezentați la curtea regală de la palatul Bellevue.^[8] Familia Radziwiłł era o familie poloneză catolică care aparținea celei mai vechi și mai renumite dinastii din Polonia și care era foarte bogată. Au devenit mari favoriți ai părinților Louisei și au cinat frecvent în casa lor. Pe măsură ce timpul a trecut, Louise și Antoni au început să dorească să se căsătorească. În timp ce mulți dintre membrii familiei ei erau în favoarea unei astfel de căsătorii, mama ei a dezaprobat-o.^[9] În cele din urmă părinții și-au dat acordul bazându-se pe asigurarea că ea ar trăi aproape de ei în timpul căsătoriei sale.

* 1877: Constantin Cantacuzino (n. 1793 - d. 7 decembrie 1877, București), membru al familiei boierești Cantacuzino, a fost caimacam al Țării Românești între septembrie 1848 și iunie 1849.

Din căsătoria cu Zoe Slătineanu s-a născut Ion C. Cantacuzino, care a ajuns ministru în multiple guverne ale Principatelor Unite și României, la sfârșitul anilor '50 și în anii '60 ai secolului al XIX-lea.  

Constantin Cantacuzino
Constantin Cantacuzino
Date personale
Născut	1793
Decedat	7 decembrie 1877 (84 de ani)  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	Imperiul Otoman
Ocupație	conducător[

Sari la navigareSari la căutare

·         1894:A murit  Ferdinand de Lesseps, diplomat francez, arhitectul Canalului Suez (n. 1805)

·         1902: Thomas Nast, caricaturist american (n. 1840)

·         1947: A încetat din viaţă dramaturgul şi prozatorul francez Tristan Bernard, autor de piese scrise în registru comic: “Sălbaticul”, “Jules, Juliette şi Julien”; (n. 7 septembrie 1866).

·         1960: A decedat Clara Haskil, pianistă elvețiană, evreică sefardă originară din România; (n. 07.01.1895).

·         1975: A murit scriitorul american Thornton Wilder ; (n. 1897).

·         1977: Anastasia de Torby, fiica cea mare a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (n. 1892).  

Sari la navigareSari la căutare

Contesa Anastasia Mihailovna de Torby
Lady Zia Wernher
Anastasia de Torby, c. 1914
Date personale
Născută	9 septembrie 1892 Imperiul rus
Decedată	7 decembrie 1977 (85 de ani) Londra, Regatul Unit
Părinți	Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei Sophie de Merenberg
Frați și surori	Count Michael Mikhailovich de Torby[*] Nadejda Mountbatten, Marchiză de Milford Haven
Căsătorită cu	Sir Harold Wernher
Copii	Căpitanul George Michael Alexander Wernher Georgina Wernher Myra Alice Wernher
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov
Modifică date / text

Contesa Anastasia Mihailovna de Torby (9 septembrie 1892 – 7 decembrie 1977), a fost fiica cea mare a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mare a Nadejdei Mountbatten marchiză de Milford Haven.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (dreapta) cu copiii săi (de la stânga la dreapta): Nadejda, Mihail și Anastasia de Torby

Tatăl ei a fost nepotul țarului Nicolae I al Rusiei și a țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei a nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.

Ca și mama ei, Anastasia s-a născut dintr-o căsătorie morganatică și nu a putut purta titlul sau rangul tatălui ei. După fuga secretă a părinților ei la San Remo în 1891 și izgonirea din Rusia, Sofia a fost numită contesă de Torby de Adolf, Mare Duce de Luxemburg, titlu moștenit de copiii cuplului.

La 20 iulie 1917 contesa Anastasia de Torby s-a căsătorit cu britanicul general-maior Sir Harold Wernher (1893–1973), fiul al bogatului finanțator Sir Julius Wernher. În septembrie următor, regele George al VI-lea i-a acordat rangul unei fiice de conte.^[1] De atunci a fost cunoscută sub numele de Lady Zia Wernher.

Cuplul a avut un fiu și două fiice. Primul lor născut, George Michael Alexander Wernher, s-a născut în 1918 și a fost ucis în misiune în Egipt la vârsta de 24 de ani. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.^[2] Fiica lor cea mare, Georgina Wernher, s-a născut un an mai târziu, s-a căsătorit cu lt.col Sir Harold Phillips și a avut copii.^[3] Fiica cea mică, Myra Alice, s-a născut în 1925, s-a căsătorit cu Sir David Henry Butter și a avut copii

·         1987: A murit poeta Ioana Bantaş (pseudonimul Elenei Mustaţă); soţia poetului Cezar Baltag; (n. 1937).

·         1989: Kató Ács (Márta Körmendi), scriitoare, jurnalistă și activistă comunistă maghiară (n. 1917)

Sari la navigareSari la căutare

Joan Bennett
Bennett ca. 1938
Date personale
Nume la naștere	Joan Geraldine Bennett
Născută	27 februarie 1910 Fort Lee, New Jersey, SUA
Decedată	7 decembrie 1990 (80 de ani) Scarsdale, New York, SUA
Înmormântată	Pleasant View Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Părinți	Richard Bennett[*] Adrienne Morrison[*]
Frați și surori	Barbara Bennett[*] Constance Bennett[*]
Căsătorită cu	John Marion Fox (c. 1926–28)(divorț) 1 copil Gene Markey (c. 1932–37)(divorț) 1 copil Walter Wanger (c. 1940–65)(divorț) 2 copii David Wilde (c. 1978–90)
Număr de copii	4
Copii	Diana Wanger[*][1] Melinda Markey[*][1] Stephanie Wanger[*][1] Shelley Antonia Wanger[*][1]
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1990: Joan Geraldine Bennett (n. 27 februarie 1910; d. 7 decembrie 1990) a fost o actriță americană de teatru, film și de televiziune. Pe lângă rolurile din teatru, Bennett a apărut peste 70 de filme din epoca filmelor mute, dar și în epoca sunetului. Ea este, probabil, cea mai cunoscută pentru rolurile sale de femeie fatală din film noir regizate de Fritz Lang, cum ar fi The Woman in the Window (1944) și Scarlet Street (1945).

Bennett a avut trei faze distincte în cariera sa lungă și de succes, prima ca ingenuă blondă cuceritoare, apoi ca femeie fatală senzuală (comparată adesea cu Hedy Lamarr) și în cele din urmă ca soție/figură maternă.

În 1951, cariera de pe ecran a lui Bennett a fost marcată de un scandal după ce cel de-al treilea soț, producătorul de film Walter Wanger, l-a împușcat și rănit pe agentul ei, Jennings Lang. Wanger a suspectat că Lang și Bennett aveau o aventură, o acuză pe care ea a negat-o categoric.

FILME

Filme

An	Titlu	Rol	Note
1916	The Valley of Decision	Suflet nenăscut
1923	The Eternal City	Page	Nemenționată
1928	Power	O damă
1929	The Divine Lady	extra	Nemenționată
1929	Bulldog Drummond	Phyllis Benton
1929	Three Live Ghosts	Rose Gordon
1929	Disraeli	Lady Clarissa Pevensey
1929	The Mississippi Gambler	Lucy Blackburn
1930	Puttin' on the Ritz	Delores Fenton
1930	Crazy That Way	Ann Jordan
1930	Moby Dick	Faith Mapple, his beloved
1930	Maybe It's Love (a.k.a. Eleven Men and a Girl)	Nan Sheffield
1930	Scotland Yard	Xandra, Lady Lasher
1931	Many a Slip	Pat Coster
1931	Doctors' Wives	Nina Wyndram
1931	Hush Money	Joan Gordon
1932	She Wanted a Millionaire	Jane Miller
1932	Careless Lady	Sally Brown
1932	The Trial of Vivienne Ware	Vivienne Ware
1932	Week Ends Only	Venetia Carr
1932	Wild Girl	Salomy Jane
1932	Me and My Gal	Helen Riley
1933	Arizona to Broadway	Lynn Martin
1933	Little Women	Amy
1934	The Pursuit of Happiness	Prudence Kirkland
1934	The Man Who Reclaimed His Head	Adele Verin
1935	Private Worlds	Sally MacGregor
1935	Mississippi	Lucy Rumford
1935	Two for Tonight	Bobbie Lockwood
1935	She Couldn't Take It	Carol Van Dyke
1935	The Man Who Broke the Bank at Monte Carlo	Helen Berkeley
1936	Big Brown Eyes	Eve Fallon
1936	Thirteen Hours by Air	Felice Rollins
1936	Two in a Crowd	Julia Wayne
1936	Wedding Present	Monica "Rusty" Fleming
1937	Vogues of 1938	Wendy Van Klettering
1938	I Met My Love Again	Julie
1938	The Texans	Ivy Preston
1938	Artists and Models Abroads	Patricia Harper
1938	Trade Winds	Kay Kerrigan
1939	The Man in the Iron Mask	Princess Maria Theresa
1939	The Housekeeper's Daughter	Hilda
1940	Green Hell	Stephanie Richardson
1940	The House Across the Bay	Brenda Bentley
1940	The Man I Married	Carol Hoffman
1940	The Son of Monte Cristo	Grand Duchess Zona of Lichtenburg
1941	She Knew All the Answers	Gloria Winters
1941	Man Hunt	Jerry Stokes
1941	Wild Geese Calling	Sally Murdock
1941	Confirm or Deny	Jennifer Carson
1942	The Wife Takes a Flyer	Anita Woverman
1942	Twin Beds	Julie Abbott
1942	Girl Trouble	June Delaney
1943	Margin for Error	Sophia Baumer
1944	The Woman in the Window	Alice Reed
1945	Nob Hill	Harriet Carruthers
1945	Scarlet Street	Katharine "Kitty" March
1946	Colonel Effingham's Raid	Ella Sue Dozier
1947	The Macomber Affair	Margaret Macomber
1947	The Woman on the Beach	Peggy
1948	Secret Beyond the Door...	Celia Lamphere
1948	Hollow Triumph	Evelyn Hahn
1949	The Reckless Moment	Lucia Harper
1950	Father of the Bride	Ellie Banks
1950	For Heaven's Sake	Lydia Bolton
1951	Father's Little Dividend	Ellie Banks
1951	The Guy Who Came Back	Kathy Joplin
1954	Highway Dragnet	Mrs. Cummings
1955	We're No Angels	Amelie Ducotel
1956	There's Always Tomorrow	Marion Groves
1956	Navy Wife	Peg Blain
1960	Desire in the Dust	Mrs. Marquand
1970	House of Dark Shadows	Elizabeth Collins Stoddard
1977	Suspiria	Madame Blanc

Emisiuni TV Nash Airflyte Theatre (1951) episodul: Peggy Your Show of Shows (1951) 1 episod Danger (1951) episodul: A Clear Case of Suicide Somerset Maugham TV Theatre (1951) episodul: Smith Serves Somerset Maugham TV Theatre (1951) episodul: The Dream General Electric Theater (1954) episodul: You Are Young Only Once ... Bettina Blane The Best of Broadway (1954) episodul: The Man Who Came to Dinner ... Lorraine Sheldon Climax! (1955) episodul: The Dark Fleece ... Honora The Ford Television Theatre (1955) episodul: Letters Marked Personal ... Marcia Manners The Ford Television Theatre (1956) episodul: Dear Diane ... Marion Playhouse 90 (1957) episodul: The Thundering Wave ... Vickie Maxwell The DuPont Show of the Month (1957) episodul: Junior Miss ... Grace Graves Pursuit (1958) episodul: Epitaph for a Golden Girl Too Young to Go Steady (1959) (serial propriu) ... Mary Blake Mr. Broadway (1964) episodul: Don't Mention My Name in Sheboygan ... Mrs. Kelsey Burke's Law (1965) episodul: Who Killed Mr. Colby in Ladies' Lingerie? ... Denise Mitchell Dark Shadows (1966–1971) (rol principal, 386 de episoade) ... Elizabeth Collins Stoddard / Naomi Collins / Judith Collins / Flora Collins The Governor & J.J. (1970) episodul: Check the Check ... Joan Darlene Delaney Love, American Style (1971) episodul-segment: Love and the Second Time ... Edith Dr. Simon Locke (1972) episodul: The Cortessa Rose ... Cortessa Filme TV Gidget Gets Married (1972) ... Claire Ramsey The Eyes of Charles Sand (1972) ... Aunt Alexandra Suddenly, Love (1978) ... Mrs. Graham This House Possessed (1981) ... Rag Lady Divorce Wars: A Love Story (1982) ... Adele Burgess

În rolul său Screen Actors (1950) (nem.) The Colgate Comedy Hour (1951) 1 episod What's My Line? (1951) 1 episod The Ken Murray Show (1951) 1 episod Ford Festival (1951) Climax! (1956) episodul: The Louella Parsons Story To Tell the Truth (1958) 1 episod The Mike Douglas Show (1964, 1967, 1970, 1970, 1977) 5 episoade The Merv Griffin Show (1967) 1 episod Personality (1968) 1 episod The Hollywood Squares (1970) 1 episod The Virginia Graham Show (1970) 1 episod The Hollywood Greats (1977) 2 episoade: Humphrey Bogart; Spencer Tracy The Guiding Light (1982) 1 episod The Spencer Tracy Legacy: A Tribute by Katharine Hepburn (1986) Scurtmetraje Screen Snapshots (1932) Hollywood on Parade No. A-12 (1933) The Fashion Side of Hollywood (1935) Hollywood Party (1937) Screen Snapshots Series 19, No. 9: Sports in Hollywood (1940) Hedda Hopper's Hollywood, No. 6 (1942) Screen Actors (1950) (nem.) TITLURI FILME ÎN LIMBA ROMÂNĂ Cele patru fiice ale doctorului March (1933) Femeia din vitrină (1944) Tatăl miresei (1950) Micul dividend al tatei (1951)

·         1991 - A murit, in Florida, Kimberley Bergalis, prima persoana care a contactat sindromul imunodeficitar dobandit (SIDA), de la un lucrator in domeniul sanatatii, care era chiar dentistul ei.

·         1993: Wolfgang Paul, fizician german, laureat Nobel (n. 1913)

·         1997: A decedat Ion Larian Postolache, poet, traducător din lirica sanscrită şi egipteană veche; (n. 18.11.1916, Adjud).

·         1998: A încetat din viaţă chimistul Martin Rodbell, laureat al Premiului Nobel pentru medicină pe anul 1994 (n. decembrie 1925).

·         2007: A decedat la  Bucuresti in urma unui infarct miocardic,  prozatorul Marius Tupan, eseist şi dramaturg  cunoscut pentru Trilogia „Batalioane Invizibile” (I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul), „Coroana Izabelei”, „Avocatul Diavolului” şi romanul-teatru „Rătăcirea Domnului”; (n. 1945)

• 2011: Harry Morgan, actor american de film și televiziune (n. 1915)

• Alexandru Moșanu
  Date personale
  Născut	19 iulie 1932 Braniște, județul Bălți,  Regatul României
  Decedat	7 decembrie 2017 (85 de ani)  București, România
  Cauza decesului	cauze naturale (cancer)
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Creștin Ortodox
  Ocupație	istoric politician
  Primul Președinte al Parlamentului Republicii Moldova
  În funcție 3 septembrie 1990 – 2 februarie 1993
  Președinte	Mircea Snegur
  Prim-ministru	Mircea Druc Valeriu Muravschi Andrei Sangheli
  Succedat de	Petru Lucinschi
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  În funcție 3 septembrie 1990 – 25 februarie 2001
  Premii	Ordinul național „Steaua României” Ordinul Republicii
  Partid politic	Partidul Forțelor Democratice Partidul Social-Liberal
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
  Profesie	Istoric
  Membru de onoare al Academiei Române
  Modifică date / text

  2017: Alexandru Moșanu (n. 19 iulie 1932, în Braniște, județul Bălți, Regatul României - d. 7 decembrie 2017^[1]) a fost un istoric și politician basarabean, profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, precum și membru de onoare al Academiei Române din 1993.^[2] A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 și 1998 și a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 3 septembrie 1990 – 2 februarie 1993, fiind primul în această funcție.

  CARIERA PROFESIONALĂ ȘI ȘTIINȚIFICĂ

  Alexandru Moșanu s-a născut la data de 19 iulie 1932 în comuna Braniște, județul Bălți, pe atunci parte a Regatului României. A studiat la Facultatea de Istorie a Universității de stat din Moldova în anii 1952-1957 ^[3].

  Între anii 1957-1976, a lucrat în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Științe al Moldovei, deținând pe rând funcțiile de laborant superior, cercetător științific inferior, cercetător științific superior și apoi secretar științific. În anul 1966 susține teza de doctor în științe istorice la Institutul de istorie al Academiei de științe din URSS cu tema " Mișcarea muncitorească și lupta celor două tendințe în Partidul Social democrat din România (1910-1914)^[4]. Fost membru PCUS.

  Din anul 1976, Alexandru Moșanu și-a desfășurat activitatea didactică la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova, ocupând funcțiile de lector superior (1976-1980), șef al Catedrei de Istorie Universală Modernă și Contemporană (1980-1990), decan al Facultății de Istorie (1989-1990). În perioada 1993-1997, este profesor universitar, apoi în anul 1997 iese la pensie.

  În perioada 1989-1990, deține funcția de președinte al Asociației Istoricilor din Moldova. Începând din anul 1994 este redactor-șef al revistei trimestriale de istorie și cultură Destin Românesc.

  Alexandru Moșanu este profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, precum și membru de onoare al Academiei Române din anul 1993.

  CARIERA POLITICĂ

  Alexandru Moșanu a intrat în viața politică din Basarabia după restructurarea lui Mihail Gorbaciov, pe valul mișcării de renaștere națională din RSS Moldovenească. A fost unul dintre fondatorii Frontului Popular și, după alegerile din 1990, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Moldova, funcție deținută până în anul 1993, când, forțat de ascensiunea "agrarienilor", își prezintă demisia.

  A deținut funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-2001. Ales ca deputat în anul 1990, după alegerea lui Mircea Snegur ca președinte al RSS Moldova, Alexandru Moșanu devine la 3 septembrie 1990, președinte al Parlamentului Republicii Moldova. A avut o contribuție decisivă la elaborarea unor acte legislative privind drapelul Republicii Moldova și imnul "Deșteaptă-te Române" (primul imn al Republicii Moldova).

  La data de 2 februarie 1993, președintele Parlamentului Alexandru Moșanu, prim-vicepreședintele Parlamentului Ion Hadârcă, președintele Comisiei pentru relațiile externe a Parlamentului Vasile Nedelciuc și președintele Comisiei pentru publicitate și mijloacele de informare în masă a Parlamentului Valeriu Matei și-au prezentat demisia în bloc, demisie acceptată de către plenul legislativului. Această demisie a fost cauzată în condițiile luptei politice cu Partidul Democrat Agrar din Moldova.

  În calitate de Președinte al Congresului Intelectualității, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1994). A fost vicepreședinte al Partidului Forțelor Democratice (PFD), iar după fuziunea acestui partid cu Partidul Social-Liberal (PSL) la 1 decembrie 2002, a ocupat funcția de președinte de onoare al Partidului Social Liberal (funcție din care s-a retras în iunie 2005, renunțînd, în semn de protest pentru votul pro-Voronin al deputaților social-liberali, și la calitatea de membru al acestei formațiuni).

  OPINIA SA CU PRIVIRE LA VIITORUL REPUBLICII MOLDOVA

  Istoricul Alexandru Moșanu, a declarat că idealurile pentru care a luptat generația de intelectuali basarabeni la începutul anilor '90 ai secolului trecut și care au avut ca efect desprinderea de URSS și constituirea statului independent Republica Moldova au fost neglijate în totalitate de către regimul comunist (aflat la guvernare în Republica Moldova în perioada 2001 - 2009).

  Independența Republicii Moldova a fost posibilă numai datorită redobândirii unor drepturi fundamentale de ordin spiritual care țin de identitatea română a poporului basarabean: oficializarea limbii române și revenirea la alfabetul latin.

  "Ceea ce întreprinde astăzi guvernarea comunistă prin promovarea unor politici de neglijare a tot ce este românesc în Mișcarea de eliberare națională, se înscrie într-un plan eșalonat de lovitură de stat, menit să neutralizeze valorile și principiile care au fost puse la temelia statului Independent Republica Moldova în august 1991. Este uitată cu desăvârșire Declarația de Independență și se caută motive pentru revizuirea ei, iar adoptarea unei ideologii de stat bazată pe moldovenismul antiromânesc nu este altceva decât revenirea la politica stalinistă de separare a poporului român al Basarabiei și menținerea lui în sfera de influență a Federației Ruse".^[5]

  LUCRĂRI PUBLICATE

  Alexandru Moșanu a publicat mai multe lucrări de istoriografie, pe următoarele domenii de interes:

  • Mișcări sociale și politice din România în epoca modernă
  • Istoriografia românească
  • Unitatea poporului român și Mișcarea de Renaștere și de Eliberare Națională a românilor basarabeni

  Este autorul a circa o sută de lucrări, inclusiv patru monografii dintre care două în colaborare cu alți cercetători și anume:

  • Alexandru Mosanu, Destin Românesc, Chișinău, 1994; și
  • Alexandru Moșanu, Un pilon de granit al Rezistenței basarabene în Literatura și Arta, 17 iulie 2003.

  Pentru activitatea sa prodigioasă, a primit Premiul Institutului Cultural Român pentru promovarea valorilor culturii naționale românești.

  DISTINCȚII ȘI DECORAȚII

  Pe 26 martie 2014, președintele României, Traian Băsescu l-a decorat pe Alexandru Moșanu cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.^[

Sărbători

·        +) Sfânta Mucenică Filofteia de la Curtea de Arges; Sf. Ier Ambrozie, episcopul Mediolanului, Dezlegare la pește  (calendar creștin-ortodox)

Sfânta Muceniță Filofteia – foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Filofteia este una din sfintele mucenițe cele mai cinstite de pe teritoriul României. Ea a trăit la începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Bulgariei de azi. Moaștele sale se găsesc în biserica mănăstirii din Curtea de Argeș, iar prăznuirea ei se face la 7 decembrie. Numele său mai poate fi întâlnit și cu grafia Filofteea sau (mai rar) Filoteea / Filoteia. Numele ei înseamnă iubitoare de Dumnezeu

·         ZIUA INTERNATIONALA A AVIATIEI CIVILE.  Aducem în atenţia dumneavoastră evenimentul sărbătorit la nivel mondial, în data de 7 decembrie „Ziua Internaţională a Aviatiei Civile”, zi care marchează succesele realizate în domeniul aviaţiei civile şi dorinţa de progres şi perfecţionare la nivel global. Aeroportul Internaţional Avram Iancu Cluj se alătură celor care celebrează acest eveniment istoric de o deosebită semnificaţie pentru Aviaţia Civilă. Sco­pul celebrării mondiale este acela de a dezvolta şi consolida importanţa aviaţiei civile inter­naţionale în dezvoltarea socială şi economică a statelor membre, având rolul de a promova siguranţa, eficienţa şi dezvoltarea transportului aerian mondial. Această zi a fost stabilită în 1994 de către Adunarea Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civilie (ICAO), pentru a marca o jumatate de secol de la crearea acestei organizaţii (7 decembrie 1944). În urma unei iniţiative a ICAO, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a recunoscut această dată ca „Zi Internaţională a Aviaţiei Civile”, devenind astfel zi oficială în calendarul Naţiunilor Unite. Aeroportul Internaţional Avram Iancu Cluj are un aport semnificativ în susţinerea realizărilor celebrate cu ocazia Zilei Internaţionale a Aviaţiei Civile, prin progresul înregistrat de-a lungul ultimilor ani. Astfel, anul 2013 înregistrează în istoria aeroportului clujean performaţe remarcabile prin inaugurarea primei piste nou construite în ultimii 50 de ani în România, prin deschiderea primei porţi aeriene din afara Europei, adăugând celor 16 rute comerciale existente, o nouă rută de zbor Cluj- Tel Aviv şi prin creşterea continuă a numărului de pasageri şi depăşirea pragului de 1 milion de pasageri şi în anul 2013. În prezent, Aeroportul Internaţional Avram Iancu Cluj este al doilea aeroport ca importanţă al României, poziţie susţinută şi prin numeroasele diplome şi certificări oferite pentru aportul şi contribuţia sa adusă în sprijinul comunităţii din judeţul Cluj şi din aviaţia civilă din România.

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sfânta Mucenică Filofteia de la Curtea de Arges; 

Sf. Ier Ambrozie, episcopul Mediolanului, Dezlegare la pește

+) Sfânta Mucenică Filofteia de la Curtea de Arges

Sfânta Muceniță Filofteia de la Argeș
Date personale
Născută	1206  Veliko Tărnovo, Țaratul Vlaho-Bulgar
Decedată	7 decembrie 1218 (12 ani)  Veliko Tărnovo, Țaratul Vlaho-Bulgar
Ocupație	cleric[*]
Venerație
Sărbătoare	7 decembrie
Sfinți
Modifică date / text

Racla cu moaștele Sfintei Filofteia din biserica episcopală de la Curtea de Argeș

Sfânta Muceniță Filofteia (limba greacă iubitoare de Dumnezeu n. 1206, Veliko Tărnovo, Țaratul Vlaho-Bulgar – d. 7 decembrie 1218, Veliko Tărnovo, Țaratul Vlaho-Bulgar) este una din sfintele mucenițe care sunt amintite pe teritoriul României. Ea a trăit la începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul actual al Bulgariei. Moaștele sale se găsesc în Noua Catedrală Arhiepiscopală din Curtea de Argeș, iar prăznuirea ei se face la data de 7 decembrie.

Variații ale numele muceniței ar fi Filofteea sau (mai rar) Filoteia, Filoteea^[1].

VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Sfânta Muceniță Filofteia s-a născut la începutul secolului al XIII-lea în apropiere de orașul Târnovo^[2] (astăzi, Veliko Tărnovo, Bulgaria), capitala Țaratului Bulgar, într-o familie de țărani. Este crescută în dreapta credință și evlavie de mama sa, care moare când Filofteia era încă mică. Copila postea, asculta Scripturile, învăța să-și păzească neîntinată fecioria, iar mai presus de toate era foarte milostivă^[3]. Copila săvârșea cu statornicie și răbdare toate faptele bune.

După ce mama sfintei a murit, tatăl ei s-a însurat a doua oară^[4]. Mama vitregă nu a iubit-o pe Filofteia, astfel că o bătea și o certa, pârând-o tatălui ei ca și acesta să o certe^[3][5].

Cu toate acestea, tânăra fecioară nu se oprea din înfăptuirea binelui comunitar și le împărțea săracilor și flămânzilor hainele ei și mâncarea pe care mama vitregă i-o dădea ca să o ducă la țarină tatălui ei^[5]. Aflând de acțiunile ei și văzând că le împărțea săracilor, tatăl ei este biruit de mânie și uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, apucând-o de cosițe ca să o bată până ce se va liniști. Dar, nemaifiind stăpân pe el, a aruncat în ea cu toporul pe care-l avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior^[6][3][7]. Iar din această rană sfânta a murit pe loc. Și tot locul acela s-a umplut de lumină. Sfânta era în vârstă de doisprezece ani când a murit.

Venindu-și în fire, tatăl ei a fost cuprins de spaimă și vrând să-i ridice trupul, nu putea nici să-l atingă, nici să se apropie de el^[6]. Văzând acestea, a alergat în cetate și le-a spus arhiepiscopului și conducătorilor cetății tot ce se întâmplase și că trupul fericitei zăcea pe pământ, și că era cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind, arhiepiscopul împreună cu mai-marii cetății și cu popor mult, au alergat cu făclii și cu tămâie și cu rugăciuni, și văzând sfântul trup strălucind cu acea lumină dumnezeiască, s-au minunat cu toții și au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care și acum, în vremurile din urmă, preamărește pe robii Săi care împlinesc cu fapta poruncile Lui^[8].

Apoi au încercat, împreună cu arhiepiscopul, să ridice trupul sfintei și o ducă în cetate. Dar n-au putut nici să-l miște, așa încât s-au înspăimântat cu toții. Au început să se roage cu stăruință lui Dumnezeu și Sfintei Filofteia, dar nici așa nu au putut s-o ridice^[8]. Că, vrând Dumnezeu să preamărească pe roaba Sa, a îngreunat trupul fericitei ca pe o piatră.

Pentru a o putea ridica, tatăl ei și cei care îl ajutau au început să numească țările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre și cele de acea parte a Dunării, pentru a putea ști unde să o odihnească, însă Filofteia era la fel de grea^[3]. Cu toate acestea, cum s-a numit Biserica Domnească cea din Târgul Argeș-ului, trupul ei a devenit mult mai ușor, iar oamenii au trimis scrisoare lui Radu Vodă, cel poreclit Negru (care zidise și biserica). Acesta, de cum a fost înștiințat, a pornit îndată cu mult alai, cu făclii și cu tămâieri, mergând către Dunăre și a adus sfintele ei moaște în Țara Românească^[3]. Le-a așezat în Biserica Domnească, în orașul Argeș. Acolo au stat sfintele ei moaște până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeș de către Neagoe Basarab^[3]. Aici au fost mutate, iar acum se află în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeș. Și acolo fiind, face multe minuni, dând tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credință la sfintele ei moaște.

În fiecare an, la 7 decembrie, sfintele sale moaște sunt scoase afară din paraclis și racla este deschisă, fiind puse într-un pavilion special amenajat din fața bisericii mănăstirii, pentru ca mai ales în această zi credincioșii, care se adună în număr mare la prăznuirea ei, să li se poată închina.

SFINTELE MOAȘTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Documentele istorice arată însă că moaștele muceniței au rămas la Târnovo și sunt aduse în Țara Românească numai după anul 1393^{[necesită citare]}, când țaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de către turci. Se pare că de aici sunt duse la Vidin^{[necesită citare]}, probabil până în anul 1396^{[necesită citare]}. Pentru a nu fi profanate, sunt dăruite domnitorului Mircea cel Bătrân (1386+1418)^{[necesită citare]}, care le așază în biserica domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș, pe atunci catedrală mitropolitană, ctitorie a domnitorului Basarab I Întemeietorul și Nicolae Alexandru, fiul său. Rămân acolo pană în anul 1893 când, datorită stării de degradare în care se află biserica, sunt mutate în biserica Sfântul Gheorghe, apoi în biserica Adormirea Maicii Domnului-Olari. În timpul primului război mondial sunt duse în paraclisul Mănăstirii Antim din București, apoi revin la Curtea de Argeș și sunt găzduite în marea biserică ctitorită de Neagoe Vodă Basarab.

Blestemul împotriva celor care ciupesc moaștele[modificare | modificare sursă]

De peste 600 de ani, Țara Românească este vegheată de Sfânta Muceniță Filofteia - serbată cu mare evlavie pe 7 decembrie - ale cărei sfinte moaște se află la Mănăstirea Curtea de Argeș.^{[necesită citare]}

Racla în care se odihnesc moaștele Sfintei Filofteia a fost restaurată în anul 2004, la Monetăria Statului. S-a drapat lemnul cu catifea roșie, s-au aurit piesele din argint, s-a reaurit capacul, s-au schimbat piciorușele de sprijin, confecționate din aluminiu.

În plus, s-au înlocuit bucățile deteriorate din lemnul de chiparos. Meșterii de la Monetăria Statului, conduși de Vasile Vasile, au fost șocați când au găsit scris pe săculețul care învelea moaștele un blestem.^[7]

Istoria consemnează că speriat că moaștele sfintei vor fi împrăștiate, Mitropolitul Cosma a rostit: Poruncim cuvioșiei tale Arhimandrite chir Parthenie, Igumen Argeșului, să le pecetluiești într-un săculețu de bogasin nou lăsându-i afară numai mâna cea dreaptă pentru sărutarea norodului. Și așa pecetluite să le așezi în sicriu. Și să știe fieșcare să se ferească a nu cuteza să ciupească cât de puțin din sfintele moaște, că am pus blestem asupra cui a cuteza a să atinge, să ia. Într-a acesta și chip să urmezi! Și să fii blagoslovit! 1791, mai 10^[7].

IMNOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Tropar (glasul al 8-lea):

Întru răbdarea ta ți-ai agonisit plata ta, Fericită Muceniță Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând, întru bătăi suferind, întru necazuri binevoind pe săraci miluind și pe flămânzi săturând, care și acum pe cei bolnavi tămăduind; roagă-te lui Hristos Dumnezeu, preabună muceniță, să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 6-lea):

Filoftee preafericită, din pruncie te-ai adus, prin faptă bună, jertfă fără prihană lui Dumnezeu,
Celui ce, mai înainte de a te naște, te știa pe tine, ceea ce te-ai făcut podoabă fecioarelor și locuitoare a cămării celei de nuntă, vrednică de laudă.
Pentru aceea, strigăm ție:
Bucură-te, fecioară, pururea pomenită!

ICONOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pentru reprezentarea Sfintei Mucenițe Filofteia, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000) nu dă indicații de reprezentare, menționând-o doar în ceata Sfintelor Mucenițe. Editorul român este cel care adaugă indicațiile, p. 293. Astfel, Sfânta Muceniță Filofteia este reprezentată ca "adolescentă purtând ie, ilic și catrință lungă cu dungi verticale, cu capul gol și părul pe spate strâns la ceafă, ținând în mâini cruce și ramură de finic", deci în costum popular (bulgăresc) și cu însemnele muceniciei.

CULTUL SFINTEI FILOFTEIA ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Sfânta muceniță Filofteia, devenind ocrotitoarea Țării Românești, moaștele ei au fost cinstite în întreaga țară, mulți credincioși venind în pelerinaj la Curtea de Argeș^[8]. În situații de calamitate, mai ales pe timp de secetă, s-au făcut procesiuni în țară cu moaștele muceniței. Biserici, precum Dobroteasa și Sfântul Gheorghe din București, Sfânta Filofteia și Sfânta Vineri din Ploiești, Adormirea Maicii Domnului din Mizil, au zugrăvite icoana sau scene din viața ei pământească. Icoane cu chipul ei împodobesc multe case ale credincioșilor. Mulți părinți dau numele Filofteia fiicelor lor, iar multe femei își iau acest nume la intrarea în călugărie. Viața Sfintei Filofteia a fost trecută în Mineiul pe decembrie și în Viețile Sfinților pe această lună.

GENERALIZAREA CULTULUI ÎN ÎNTREAGA ȚARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod hotărăște generalizarea cultului Sfintei Filofteia pe întreg cuprinsul țării. Cu acest prilej, în prezența patriarhului Justinian Marina, are loc, în anul 1955 o Slujbă specială. Cadrul festiv a fost impresionant, la slujbă fiind prezenți numeroși ierarhi români și străini, precum și un număr impresionant de credincioși.

Tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se și biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa și, după obiceiul său, să o apuce de cosițe și să o bată până când își va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, și-a dat sfântul și fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Fecioria și milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înțeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumusețează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide ușa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veșnică, o unește cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deși este o mare faptă mai presus de fire și îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoțită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide ușa cămării celei de nuntă, ci tot neînțeleaptă se numește; iar vasele le deșertează, candela o stinge, ușa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te știu pe tine. După cum au auzit despre neînțeleptele fecioare din Evanghelie, care, deși au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau și milostivire către aproapele, pentru aceea ușa cămării li s-a închis și au auzit: Nu vă știu pe voi.

Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia și cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a și sporit. Ea și-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine și-a înfrumusețat candela sa, pentru ele și-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o și a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înțelepte. Acum împreună cu dânsele se veselește, îndulcindu-se de frumusețea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviință și cu cale a istorisi după putere, viața, pătimirea, petrecerea ei și aducerea sfintelor moaște în Țara Românească, cum și așezarea lor în biserica domnească din orașul Curtea de Argeș.

Deci această fiică a luminii celei neînserate, moștenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înțelepte, împreună dănțuitoare cu sfintele mucenițe și mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară și muceniță a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinți cu credință creștină și de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului aducătoare de bune roade, puțină vreme a mai trăit în această viață vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, așa este și rodul, cum este rădăcina, așa și odrasla; apoi fiicele vor fi cum sunt maicele și aceleași fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind și fiicele.

Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei și a milosteniei, după învățătura cea bună, a început a o învăța credința creștinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veșnicia împărăției cerurilor, despre deșertăciunea și vremelnicia vieții celei trecătoare și stricăcioase; și astfel a tipărit-o adânc în inima și în sufletul copilei cel moale ca ceară. Apoi s-a mutat la viața cea veșnică și nepieritoare, lăsând-o moștenitoare a faptelor ei celor bune și împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică și odraslă, care n-a greșit întru nimic. Căci fericită a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale și s-a suit la vârful desăvârșirii, pe cât este cu putință firii omenești; apoi cu moarte mucenicească s-a săvârșit, după cum se va arăta mai jos.

Rămânând copila orfană de maică și având semănate sămânța faptelor bune de maică-sa în pământul inimii sale, apoi și ea fiind din fire pământ bun evanghelicesc și roditor, nu s-a dat la jocuri copilărești, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la cântări lumești, nici la iubirea hainelor cele scumpe și frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosițelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feții și la dresul sprâncenelor, nici la mâncări și băuturi alese, nici la priviri de hore și dansuri, care pot moleși sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumești, îndulcitoare și amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obișnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune și se pricepea la lucrurile cele înțelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimițându-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o și a îndemnat-o către neguțătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pământești și stricăcioase, pe cele cerești și veșnice.

Ea a început încă din vârsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strâmtă și cu necazuri, care duce la viață, după cuvântul Domnului. A început a se iscusi și a-și subția trupușorul său cel crud și copilăresc cu postul, potolind și domolind poftele și jocurile cele tinerești. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericești, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar și putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.

Astfel Sfânta Filoteia, mergând adeseori la biserică și ascultând cu luare-aminte Sfintele Scripturi și adăpându-se cu învățăturile ce se citeau acolo, apoi punându-le în inima sa, s-a întâmplat odată a auzi citindu-se acea Sfânta Evanghelie, în care Domnul fericește pe cei milostivi: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvântul acesta atât de mult a intrat în inima sa și atât de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atâta credință l-a primit, ca și cum din însăși gura Domnului l-a luat, ca și cum ar fi fost Domnul de față și Însuși i-a grăit așa: „Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăți pământești, Eu îți voi da ție bunătăți cerești; dacă vei sătura pe cei flămânzi cu bucate trupești, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovnicești; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase și vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească și veșnică”.

Pe acestea primindu-le cu astfel de credință și aprinzându-se cu râvnă înfocată și dumnezeiască, multă sârguința a pus în gândul ei și cu multă purtare de grijă și-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putință a face, să nu rămână nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dânsa milostenie, nici flămândul să se ducă nesăturat și nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcându-le, voia să-și ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o știe cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericită de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creștinului, care le face pe față ca să fie slăvit de oameni; deci fericită așa urma poruncii Domnului, care zice: Luați aminte să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu aveți înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Și tu când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că și-au luat plata lor. Iar tu făcând milostenie, să nu știe stânga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns și Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ție la arătare.

Astfel de cale sau mai bine să zic suișuri, după David, punând în inima sa și afierosîndu-se cu totul faptei bune și pironindu-și toată mintea și cugetul la dânsele, și pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămânzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea și cu cele ce-i da mâna, având dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu și către aproapele ca pentru sine, iar mai vârtos pot zice că avea acea dragoste și mai mult decât către sine. Milostivire către cei din nevoi și în lipsă, răbdare nebiruită în ispite și în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mamă vitregă și de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovârșita neîmpuținare în osârdia sa către săvârșirea acestora și necontenita și smerită cugetare desăvârșită, care a întărit-o pe dânsa spre săvârșirea faptelor bune, chiar la sfârșitul ei cel fericit și mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluiește și împrumută dreptul.

Dar oare fericită, lucrând acestea, a scăpat de ispitele vrăjmașului mântuirii omului? Oare pe ea, copilă tânără și neispitită în lucrurile și întâmplările lumești, au cruțat-o ispitele? Căci, cu dânsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești Domnului tău, gătește-ți inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite și care se lucrează fără osteneală și fără greutăți și împiedicări, zic sfinții că nu este lămurită și nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzând vrăjmașul firii omenești că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate și mai vârtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvântul: Că se laudă mila la judecată; și pe aceea pe care și Mântuitorul Hristos o voiește mai mult decât jertfele, zicând: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplându-se de zavistie, a zis către diavolii săi: „Vedeți prieteni că și această slabă și neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeți cum nu se teme de noi și întru nimic socotește puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o și am scos din rai și prin ea, pe strămoșul neamului omenesc l-am pogorât în stricăciune, cu moarte l-am osândit și în iad l-am sălășluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniți să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulțimea și răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta”.

Acestea sfătuindu-se diavolii, ca și asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.

Să vedeți viclenie și măiestrie a răilor și viclenilor diavoli. Știind ei că, firește, mamele vitrege au ură asupra copiilor - căci tată-său după moartea mamei sale și-a luat altă femeie, și aflând-o pe aceasta așa după cum o arăta cuvântul, ca și pe tatăl fericitei Filoteia, groși la minte și simpli - pe amândoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfânta să nu afle răsuflare de necazuri și de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea și cu sufletul împuținându-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură și cu pizmă, o ocăra și o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pira tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri și de schingiuiri. Știu acestea toți, iar mai vârtos copiii care sunt ajunși într-acest fel și care au pătimit și pătimesc unele ca acestea. Iar Sfânta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se și rugă, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde până la sfârșit. Acestea și mai multe decât acestea, în toate zilele pătimea fericită de la mamă-sa cea vitregă.

Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată și mai întunecat la cunoștință, văzând pe fiica sa că socotește toate cele pământești gunoaie, după cum zice Apostolul, și n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji și a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune și frumoase, pe care i le făcea și la praznice o îmbrăca - deși era adeseori cu mânie pornit asupra ei, dar fiind biruit câteodată de părinteștile milostiviri, îi făcea haine de acest fel și i le dă. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mâinile săracilor. Căci hainele cele bune, atât numai le purta până când întâlnea vreun sărac și îndată se dezbrăca de dânsele așa de ușor, precum alții s-ar dezbrăca de niște zdrențe și le da săracilor. Așa era, fără patimă de bani, așa era cu bucățele, așa era cu trupușorul său, așa cu desfătarea tinereților; și atât era de robită și uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atât de biruită de dorul bunătăților din ceruri, încât petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curțile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvântul iarăși la începutul său.

Văzând-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvântul, în loc să se bucure și să mulțumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufletește și să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înțeleaptă și de Dumnezeu luminată, și să facă aceleași fapte bune și el ca și fiica sa, ca împreună cu dânsa să moștenească Împărăția cerurilor, pe care ea acum o moștenește, el nu numai că n-a voit acestea să le facă și să le urmeze, ci mai vârtos o muncea cu multe feluri de bătăi și chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte și întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viață veșnică. Căci îmbrăcând-o cu haine noi și frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dându-le săracilor și mergând fără dânsele acasă, tatăl ei întrebând-o de haine, fericită tăcea și nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o țâră de păr, o lovea cu biciul și cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru niște greșeli prea mari și cu altele mai multe decât acestea, o chinuia și o muncea în toate zilele, până a ajuns la vârsta de doisprezece ani. Iar fericită le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet și cu osârdie, mulțumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea și sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uită, după cum zice Sfântul Apostol Pavel și la cele dinainte privea.

Acestea săvârșindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sârguiește a arunca în pământ semințele pentru trebuința hranei celei trupești. Deci a ieșit și tatăl fericitei cu plugul la câmp, că această meserie avea, și a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la câmp prin Filoteia. Mergând Filoteia cu bucățele la câmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, știind-o pe dânsa așa de milostivă, îi ieșeau înainte și-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie și cu altceva neavând să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcând-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămânând tatăl său flămând, neștiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputând a mai suferi, mergând odată acasă, a zis către femeia sa: „Pentru ce nu trimiți bucate de ajuns și rămân totdeauna flămând?”. Dar femeia, știind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcând imputare pentru fiica sa: „Eu totdeauna ți-am trimis bucate destule, dar știu eu ce face fiică-ta pe cale cu dânsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor”. Acestea auzindu-le el, a tăcut.

Iar diavolul i-a băgat în inima lui gând rău și ucigaș. A pus în mintea lui să pândească pe fericită, să vadă ce face cu bucățele. Deci, ducându-se iarăși la câmp la lucrul său, a așteptat până la vremea în care era să vină fericită cu bucățele. Plecând sfânta cu bucățele de acasă și venind la locul cel obișnuit - precum și îndemânatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei - și după obicei înconjurând-o săracii, a început fericită a le împărți din bucate și a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se și biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa și, după obiceiul său, să o apuce de cosițe și să o bată până când își va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, și-a dat sfântul și fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cât sunt de neurmate căile Tale, neajunse judecățile Tale și neînțelese rânduielile Tale!

Nu era prigoană asupra creștinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împărați, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creștinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o și de vitrega sa mamă, care erau creștini cu credință. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dânșii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu și prin râvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniță, nu mai prejos decât cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor și au pătimit de la dânșii. Și așa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviință. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dânsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credința către El, în răbdarea ispitelor și a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol și de la oameni, având nebiruită voință către lucrarea faptelor bune, fiind bătrână cu vârsta cea duhovnicească și întru fapta cea bună a ajuns la desăvârșire și la măsura vârstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfârșit grabnic și lesnicios, ca să treacă de la cele pământești, vremelnice și pline de necazuri, la odihna cea veșnică și la veselia cea neîncetată.

În acest chip săvârșindu-se Sfânta Filoteia, sfântul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească și dumnezeiască, înconjurat de sfinții îngeri și de cetele sfinților, a fost petrecut la împărăția cerurilor și așezat împreună cu fecioarele cele înțelepte; iar acum se veselește și se îndulcește de frumusețile cele negrăite ale Mirelui ei celui veșnic și nemuritor. Acest lucru văzându-l ceata diavolilor - care mai înainte se lăudau și nădăjduiau că precum pe strămoașă, așa și pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor și o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui și o vor face vânăt al lor, fiind ei singuri biruiți și rușinați, s-au dus tânguindu-și neputința și nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Așa au lucrat neputincioșii contra fericitei prin meșteșugurile lor și au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor și n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta fericitei, ca să nu-și întindă fericitele sale mâini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursă vânătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.

Sfântul ei trup rămânând pe pământ și încă curgând sânge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încât lumina și locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigașul tată, a fost cuprins de spaimă și cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaș al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaște. Mergând să apuce și să ridice sfântul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dânsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate și pentru nevrednicia sa.

Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate și mergând la arhiepiscopul și la cei mai mari ai cetății le-a spus toată pricina cum s-a întâmplat și cum sfântul ei trup acum zace pe pământ și cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toți arhiereii, cu tot clerul său și cu toți cei mai mari ai cetății și mulțime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii și tămâie, cu slujbe și cu rugăciuni; și, ajungând, au văzut sfântul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină și s-au minunat cu toții. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care și acum în vremile noastre preamărește nu numai pe robii Săi, ci și pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte și fac voia lui cea dumnezeiască.

Făcând rugăciuni și psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfântul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului și a arhiereilor, ca să-l ridice și să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice și nici măcar să-l miște sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimântându-se și minunându-se, cu mai multă sârguință și evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu și Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalți arhierei și încercând a ridica sfintele moaște, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrând să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupușorul cel fecioresc, ca o stâncă de piatră neclintită. Văzând arhiereii acest lucru și tot poporul, s-au spăimântat foarte.

Cunoscând toți că nu este voia lui Dumnezeu și a sfintei a merge cu dânșii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dânsa și a zice astfel: „O! sfântă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ți este urâtă patria ta, și nu primești a te odihni într-însa și s-o răsplătești cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmași și de primejdii - pentru că aici te-ai născut și ai crescut și aici bine ai plăcut lui Dumnezeu și te-ai sfințit - arată-ne unde binevoiești a te înstrăina? Vino la Constantinopol, că Sfânta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munții aceștia”. Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureștiul, i-a pomenit Craiova și alte târguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin târguri, de prin munți, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, până când i-au pomenit, în treacăt și fără nădejde biserica domnească din orașul Curtea de Argeș. Și cum i-au pomenit această sfânta biserică, îndată s-a ușurat, mai mult decât greutatea cea firească.

În acea vreme domnea în Țara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut orașul acela și multe alte târguri și mănăstiri care și până acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu și fierbinte râvnitor al bunei credințe. Deci arhiereii și cei mai mari ai cetății Târnova, văzând voia sfintei, și mai vârtos a lui Dumnezeu, ca să mângâie cu credința cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia și se așezase în locurile acestea - apoi să-l îmbogățească cu facerile de minuni ale sfintei - au hotărât să înștiințeze mai întâi prin scrisoare pe binecredinciosul și iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viața sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea și îngreuierea trupului ei cel cu neputință de ridicat și că toate cetățile și mănăstirile cele dimprejur și cele din Valahia, i le-au pomenit și că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeș, îndată s-a făcut mai ușoară decât greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: „Cunoscând și măria ta bunăvoirea sfintei, că voiește să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vârtos Dumnezeu de sus, binevoiește ca măria ta să cinstești și să îmbogățești țara și poporul măriei tale cu acest odor scump și de mult preț; apoi pe lângă altele, a te arăta făcător de bine și cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuință a lua osteneala și a veni până la Dunăre, ca să o primești și cu cinstea cea cuviincioasă să o duci și să o așezi în biserica cea numită din Argeș, dorită de ea. Iar noi o vom aduce până acolo”.

Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta și a înțeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat și cu lacrimi a mulțumit lui Dumnezeu și sfintei. Și îndată, cu mare sârguință, luând arhiereii cu tot clerul cel bisericesc și pe toată boierimea, cum și mulțime de popor, care covârșeau cu râvnă către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia și credința către sfânta, cu tămâie și cu făclii au ieșit înainte la Dunăre în întâmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă și alai primindu-i sfintele moaște și aducându-le cu cântări de psalmi și cu doxologii, le-au așezat în biserica domnească. De atunci până acum se află nestrămutate din acel oraș, cu toate schimbările vremilor, stăpânilor și răscoalelor, ce adeseori s-au întâmplat în țările acestea.

Aceasta dă multă și tare încredințare celor cunoscători și dreptcredincioși că acest lucru nu este al puterii și al grijii omenești, ci al facerilor de minuni și al voii sale de a petrece în același oraș, unde s-a așezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dânsa cu credință, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoșire, izbăvire celor supărați de duhuri necurate și, în scurt, oricine aleargă la dânsa cu credință fierbinte, cu sârguință și cu lacrimi se roagă ei, își dobândește cererea sa.

Aceasta a fost viața și petrecerea Sfintei Filoteia, așa i-a fost râvnă pentru faptele bune, așa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încât însăși pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinți creștini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învățături dreptcredincioase și, din vârsta cea tânără, a început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieștile Scripturi cu luare-aminte, a posti și a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar și cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a îmbrăca pe cei goi, a-și înfrumuseța prin acestea candela sufletului său, a-și agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.

Deci ea răbda toate ispitele, necazurile și strâmtorările. După cum Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești lui Dumnezeu, gătește-ți inima spre ispite. Fericită, făcând acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira către tată-său, cum și tot felul de necazuri și ispite. Și nu numai acestea, ci și pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare și să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: „În ispite și necazuri, pe cele dinapoi le uită și către cele dinainte se întindea”, până când ea a răbdat și moarte din mâinile celui ce a născut-o și cu sfârșit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruință de la începătorul de nevoință Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, și în cămările cele cerești s-a așezat cu fecioarele cele înțelepte și cu mucenițele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca mucenițele și pentru poruncile Lui sufletul și-a pus.

Acum sufletul ei cel fără prihană și sfânt se odihnește și se veselește în ceruri în împărăția lui Dumnezeu, în locașurile drepților și de îngeri se slăvește veșnic. Iar sfântul ei trup se păzește nestricat și întreg, ca a celorlalți sfinți și se cinstește de poporul cel creștinesc și izvorăște de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credință și cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.

Acesta este, o, sfântă Filoteia, cuvântul care ți-am făgăduit când m-ai învrednicit de binecuvântarea ta. Iată am împlinit făgăduința, nu după cât se cădea, ci după putere. Plătind astfel și pentru mine datoria și mulțumindu-ți pentru patrioții mei, care s-au îndulcit atâta vreme de facerile tale de bine și s-au învrednicit de tămăduiri și de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri și nici unul nu s-a aflat să-ți aducă mulțumirea și lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfânta Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cerești în toată viața ta pământească și ai zburat în ceruri, privește peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământești, nu ne părăsești, ci mai vârtos porți grijă, acoperi și păzești pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat și acest dar sfintelor suflete. Deci, acum când mai vârtos te-ai apropiat de Dumnezeu și perdelele cele trupești s-au dat în lături și față în față vorbești cu El, mijlocește pentru noi ca să ne îndrepteze și să ne povățuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtași ai împărăției Lui - deși este mare cererea și mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuși Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea și marea cuviință, împreună și celui fără de început al lui Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duhului Său, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ier Ambrozie, episcopul Mediolanului, Dezlegare la pește

Sfântul Ambrozie, cel numit cu numele dulceții, s-a născut în marea cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinți dreptcredincioși și de neam bun.

Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-și fiul, i-a pus numele său. Câtă dulceață duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfântul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfășat și dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburând un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i fața și gura; apoi se vedeau albinele intrând și ieșind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzând aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temându-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrând să vadă în ce chip va fi sfârșitul acelei minuni. După puțin timp albinele, ridicându-se, au zburat până nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimântându-se, a zis: „De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice: Fagur de miere sunt cuvintele cele bune și dulceața lor este vindecarea sufletelor”. Pentru că roiul acela era închipuire a învățăturilor și scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omenești și ridicându-le de pe pământ către cer.

După aceasta, ajungând el în vârstă și petrecând în Roma împreună cu maica sa, care acum era bătrână, și sora sa, care își logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a întâmplat de a văzut pe cei de casă sărutând mâna unui episcop. Apoi și el, ca un copil glumind, întindea mâna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicând: „Sărutați-mi mâna, că și eu am să fiu episcop!”. Acestea le grăia Duhul Sfânt într-însul, însemnând mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil care grăiește cuvinte fără rost, neștiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre treapta arhieriei.

După ce a învățat Scriptură și s-a deprins cu bună grăire retoricească, s-a făcut orator slăvit și puternic în cuvânt, apărând pe cei nedreptățiți la judecăți, ajutând celor năpăstuiți și mustrând pe cei ce făceau nedreptăți. El făcea judecăți drepte pe vremea lui Prov, celui dintâi eparh al cetății, care l-a făcut sfetnic pentru bună lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei și Emiliei.

În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvârșit în surghiunie. Viața lui Axentie i-a curmat-o Domnul pentru eresul lui și s-a sfârșit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemând pe toți episcopii Italiei, le-a zis: „Știți bine, părinți prea cinstiți, ca unii ce sunteți crescuți cu dumnezeiești și sfințite învățături, cum trebuie să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvântul, ci și cu viața îmbunătățită să-și îndrepteze turma, să o povățuiască la pășune de mântuire și să aibă martor al învățăturii sale chiar viața sa. Deci, astfel de om să așezați în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dânsul cu blândețe și noi, cei ce ocârmuim împărăția, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca niște oameni și noi greșim”.

Acestea zicând dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dânsul să aleagă el arhiereu, ca un înțelept și dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: „Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sunteți învredniciți de dumnezeiescul dar ca unii ce ați primit darul Preasfântului Duh. Pentru aceasta socotesc că veți face alegerea mai bună”.

Atunci s-a făcut ceartă și mare tulburare între cei dreptcredincioși și între arieni. Pentru că fiecare parte dintre dânșii voia să ridice în scaun un episcop de credința sa și era neunire și tulburare în popor. De acest lucru înștiințându-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să meargă și să potolească tulburarea poporului, zicându-i: „Fii, nu ca un judecător, ci, ca un episcop”. Deci ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit și cu vorbă sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia și-i îndemna către unire și pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată a strigăt din popor: „Ambrozie să ne fie episcop”. Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului și a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop”. Astfel, cu bunăvoința lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale și amândouă părțile cele potrivnice, adică și a celor dreptcredincioși și a celor răucredincioși, împăcându-se și unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deși nu era încă luminat cu Sfântul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se Boteza, până ce nu ajungea în vârsta lui Hristos.

El, auzind strigarea poporului și socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieșit din biserică și, șezând în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovați, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzând nemilostivirea sa, să-l urască și să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în tot timpul lepădându-se Ambrozie și spunând că este un mare păcătos și încă și nebotezat, ei ziceau: „Păcatul tău să fie asupra noastră”. Căci știau că se va curăți cu Sfântul Botez de toate păcatele. Deci, tulburându-se Ambrozie, s-a dus la casa sa și gândea să-și lase dregătoria și să ia viața cea de sărăcie, precum făceau mulți atunci din filozofii elinești. Dar, fiind oprit și împiedicat de la acel gând, alt meșteșug a aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrânată în casa lui, ca văzând poporul să se îngrețoșeze și să se lepede de dânsul ca de un desfrânat. Dar poporul mai vârtos striga: „Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primește și episcopia împreună cu Botezul”.

Văzând Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gândit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toți, a ieșit din cetate și i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, și că este pe cale departe; dar făcându-se ziuă, s-a aflat în poarta cetății Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceștii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva dușmanilor și ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credințe ereticești, oprea fuga lui și cu puterea Să îl întorcea din cale.

Înștiințându-se de aceasta, cetățenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; și au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugându-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mirenești sunt aleși la mari dregătorii duhovnicești. Atunci s-a bucurat și Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimițându-l în Mediolan și poruncindu-i: „Să fie, nu ca un judecător, ci ca un episcop, sfătuind pe popor”. Deci, așteptând poporul întoarcerea celor trimiși de împărat și aducerea răspunsului de la dânsul, Ambrozie în acea vreme iarăși a fugit și s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpânirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie și adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vârful muntelui și ca pe o făclie în sfeșnic și a-l face păstor oilor sale celor cuvântătoare.

Cunoscând Ambrozie bunăvoința lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărătești și dorinței poporului. Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credința cea rea arienească. Și fiind botezat, a trecut într-o săptămână toate treptele ierarhice, iar a opta zi a fost așezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului. Iar acolo era de față la toate însuși împăratul - precum scrie Teodorit - la așezarea lui și, bucurându-se, a zis către Dumnezeu: „Mulțumescu-ți, Doamne, Atotputernice, Mântuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredințat trupurile, Tu i-ai încredințat sufletele și ai arătat că este dreaptă cunoștința mea pentru dânsul”.

Apoi, nu după multe zile, când dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală și-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecățile cetății, împăratul a zis către dânsul: „Știu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte și pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci îndreptează greșalele noastre, precum învață dumnezeiasca lege și tămăduiește nedreptățile sufletelor noastre”. Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună încredere, pe care l-ar fi știut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte și asculta sfatul lui. Rânduiala casei i-a încredințat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvârșind dumnezeieștile slujbe și învățând poporul din Sfintele Scripturi.

După câțiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar maica sa murise. Și când îi săruta lui dreaptă, sfântul, zâmbind puțin, a zis către slujnică: „Iată că săruți mâna episcopului, precum îți ziceam odinioară”. Pentru că s-a împlinit acea prorocire de care s-a spus, cum că jucându-se când era prunc, își întindea dreaptă către casnici, zicând: „Sărutați-mi mâna căci eu voi fi episcop”. Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care viețuia de cea parte a râului Tibru, ca să săvârșească în casa ei dumnezeiască Liturghie. Pentru acest lucru înștiințându-se altă femeie, care era foarte slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, când s-a atins de marginea veșmintelor lui și le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugându-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.

După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocârmuit bine împărăția, vreme de optsprezece ani, luând după dânsul sceptrul împărăției apusului, Grațian, fiul său, și, pregătindu-se de război împotriva goților, a rugat pe Sfântul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credințe sobornicești. Deci sfântul i-a scris cărți pentru credință și i-a proorocit despre biruința împotriva vrăjmașilor; apoi a binecuvântat steagurile lui, care aveau pe dânsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Grațian a dobândit o minunată biruință asupra goților, cu binecuvântarea și rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu.

Iar Valens, fratele tatălui său, care împărățea în partea Răsăritului și era arian, făcând război cu sciții și fiind biruit, a fugit într-o șură de paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmași, a murit acolo. Astfel rămase lui Grațian toată împărăția romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Grațian, fiind binecredincios ca și tatăl său, a scris porunci pretutindeni să cheme pe toți arhiereii, surghiuniți de unchiul său Valens pentru bunăcredința. Apoi, înștiințându-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsând Italia, s-a dus în Panonia.

În acea vreme trăia și marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoșilor lui și prin multă bărbăție și vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut și crescut. Deci, împăratul Grațian a trimis și l-a luat în ajutor, făcându-l voievod peste toată oastea și l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii și cu bună credință, a biruit pe vrăjmași desăvârșit și a izbăvit toată Tracia de robie. Pentru această biruință s-a bucurat foarte mult Grațian și îndată a încoronat pe Teodosie ca împărat, lăsându-l pe dânsul la răsărit, iar el s-a dus iarăși în Italia. Apoi amândoi se sileau să stârpească eresul arian și mai ales Teodosie, căci în părțile Răsăritului erau mulți arieni din pricina lui Valens.

După aceasta, împăratul Grațian a fost omorât cu vicleșug în Galia de tiranul Maxim. Iar după dânsul a luat împărăția Apusului Valentian, fratele lui cel tânăr, împreună cu maică să Iustina, soția împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfântul Ambrozie și-l supăra. La moartea episcopului de Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrând să fie în scaunul acela un episcop de credința sa. Sfântul Ambrozie a mers acolo ca în păstoria sa și, nebăgând de seamă mânia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat binecredincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunându-se toți în biserică și sfântul era în amvon, fiind de față și împărăteasa, a trimis o femeie de credința ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veșminte și să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mâinile femeilor și să-l izgonească din biserică.

Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfânt acea femeie fără de rușine, vrând să săvârșească ceea ce-i poruncise, sfântul i-a zis: „Deși nu sunt vrednic acestei dregătorii, însă ție nu ți se cuvine a ridica mâna asupra nici unuia dintre preoți, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neașteptat”. Aceste cuvinte ale sfântului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăznețe; căci a doua zi, deodată a murit și a îngropat-o pe dânsa însuși sfântul, răsplătind răul cu bine.

Înfricoșându-se arienii de acea minune, nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfântului pentru hirotonisirea episcopului celui dreptcredincios și, astfel, sfințind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan. Împărăteasa nu înceta a vrăjmășui asupra lui și a căuta prilej spre a-i face rău. Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte și l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfântul Ambrozie și să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată. Eftimie, sîrguindu-se a împlini dorința împărătesei, și-a făcut casă lângă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui Dumnezeu, căutând vreme cu prilej, pregătind și căruță cu care voia să ducă pe sfânt în surghiun. Dar prin judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea și nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeași zi în care nădăjduia să răpească pe sfânt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeași căruță, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfântul Ambrozie.

În acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaștele sfinților mucenici Protasie și Ghervasie, care, fiind scoase din pământ la iveală, multe minuni se făceau printr-însele. Un orb oarecare cu numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele mucenicești și îndată a văzut; și mulțime de duhuri necurate se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărătești nu puțini arieni, împreună cu împărăteasa râdeau și batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe mucenicii Săi. Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciți și venind la mormântul mucenicilor îi arată ca și cum i-ar tămădui și prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă vreme bârfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înșii și-l muncea cumplit. Iar omul acela striga, zicând: „Să sufere ca mine toți cei ce hulesc pe sfinții mucenici și nu cred în Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede”. Iar ei spăimântându-se, în loc să se pocăiască și să creadă, a luat pe cel muncit de diavol și l-au înecat în iezer.

Un altul din adunarea relei lor credințe arienești, intrând în biserică, a aflat pe Sfântul episcop Ambrozie învățând pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu șoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătând că episcopul vestește către popor cuvinte îngerești. Arianul, văzând aceasta, s-a întors la credința cea dreaptă și el, care era mai înainte prigonitor al credinței, s-a arătat apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alți doi din aceeași credință, postelnici ai împăratului Grațian, voiau să discute cu Sfântul Ambrozie înaintea poporului și au rânduit din vreme aceasta; iar întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos.

Sosind vremea cea rânduita, sfântul îi aștepta împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dânșii, având în sine duhul lui Dumnezeu. Dar aceia fiind mândri și vrând a face necaz sfântului, nu s-au dus la discuție și, încălecând pe caii lor, au ieșit din cetate la câmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcându-se caii, au căzut dintr-acel loc și astfel rău și-au pierdut sufletele. Iar arhiereul lui Dumnezeu, neștiind nimic de întâmplarea lor, așteptând mult, văzând că nu vin, s-a suit în amvon și a făcut învățătură către popor, zicând: „Fraților, eu mă sârguiesc a plăti datoria, dar nu aflu pe datornicii mei cei de ieri”. Apoi a grăit și celelalte, care sunt scrise în cartea lui despre întruparea Domnului.

Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania și Galia, pentru acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfântul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte și să mijlocească la dânsul pentru pacea fiului ei cel mai tânăr. Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-și pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înțelepte și cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran să nu vină asupra Italiei în acel an și a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulțumitoare pentru osteneala aceea a arhiereului lui Dumnezeu și neîncetând a vrăjmăși asupra lui, a trimis la dânsul, în numele fiului său, ca biserica cea mare din Mediolan și visteria ce este într-însa s-o dea arienilor. Iar sfântul s-a împotrivit cu bărbăție poruncii împăratului, zicând: „Cele ce sunt ale mele pe acelea nu le opresc și sunt gata chiar viața a-mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, și nici împăratul nu o va putea lua”.

După aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-însa pe episcop. Poporul, auzind de aceasta, s-a strâns la biserică și împreună cu episcopul lor, Sfântul Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsând pe ostași să intre înăuntru. Au petrecut acolo închiși în biserică trei zile, cântând și preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe episcop și să ia biserica. Iar Sfântul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: „Nu voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică și s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu sabia, sau împuns cu sulița, căci cu bună voire și cu dragoste voi primi aici uciderea”.

Împărăteasa, auzind acestea s-a rușinat, dar s-a și temut de împotrivirea cu bărbăție a celor dreptcredincioși și n-a îndrăznit mai mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, rușinîndu-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaș oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă. Acela intrând în camera episcopului cu sabia, când a ridicat mâna asupra sfântului vrând să-l lovească, îndată i s-a uscat mina, încât nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a mărturisit de cine era trimis. Sfântul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mina lui cea uscată și l-a liberat în pace.

Maxim tiranul, pornind iarăși război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcându-se cu Ambrozie și cu fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blândețe. Sfântul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut spori la tiranul cel mândru și împietrit cu inima. Văzându-l așa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta, blestemându-l înaintea tuturor ca pe un ucigaș și a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleșug a pierdut pe stăpânul său, adică pe împăratul. Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăți; și neputând a-i sta împotrivă împăratul cel tânăr, a fugit împreună cu maică să în Tesalonic, în pământul grecesc, la Teodosie cel Mare, împăratul răsăritului, cerând ajutor de la dânsul. Teodosie, adunând putere ostășească, s-a dus asupra lui Maxim și, biruindu-l, l-a omorât, răzbunând sângele cel nevinovat al împăratului Grațian. Dar împărăteasa Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruință, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioși.

După moartea Iustinei s-a întâmplat că era la judecată un vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decât de draci. Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: „În zilele împărătesei Iustina, vrând cu vrăjile mele să întărit poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vârful bisericii la miezul nopții și am adus acolo jertfă diavolilor. Și cu cât mă sârguiam eu, prin lucrarea răutății a porni pe popor împotriva sfântului, cu atâta am văzut pe creștini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă dragoste și sporind în soborniceasca credință; apoi, neputând face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa lui Ambrozie, ca să-l omoare. Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de ușile casei lui, căci ieșind foc îi arde pe dânșii”. Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat Sfântul Ambrozie era înfricoșat diavolilor.

Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în Mediolan la sfânt și neajungând încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul și a venit sănătos înaintea arhiereului lui Dumnezeu, rămânând lângă dânsul. După câtăva vreme, a ieșit copilul acela din Mediolan mergând către patria sa și, când a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăși a năvălit asupra lui și a început a-l munci; apoi fiind întrebat de cei ce-l blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns: „M-am temut de Ambrozie, căci, încă neajungând în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme și l-am așteptat la locul acela unde l-am lăsat; apoi, văzându-l pe el întorcându-se, iarăși am intrat în el”.

Tiranul Maxim fiind ucis, împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia. Atunci s-a întâmplat următorul lucru, într-acest chip: în părțile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creștinii școala iudeilor pentru o batjocură ce se făcuse de dânșii orânduielii celei monahicești. Despre acest lucru a vestit comitul Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetății aceleia să zidească din nou școala iudeilor. Însă Sfântul Ambrozie, înștiințându-se de aceasta, a scris împăratului, neputând să meargă singur degrab la dânsul, mustrându-l că a făcut judecată nedreaptă. Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă și să nu dea pe creștini în batjocură iudeilor; dar împăratul nu ținea seamă de scrisoarea lui Ambrozie.

După ce a venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcând propoveduire în biserică, ca în fața lui Dumnezeu și grăind către dânsul: „Eu te-am făcut pe tine împărat, eu ți-am dat pe vrăjmașul tău în mâinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ție, eu din seminția ta te-am pus în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmașilor mei a se ridica asupra mea?”. Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa și a poruncit să nu se zidească de creștini școala evreiască.

În aceeași vreme altă întâmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat asupra voievodului Votiriei și l-au omorât, pentru care pricină mâniindu-se împăratul, a trimis ostași asupra cetății aceleia și a omorât ca la șapte mii de oameni. Atunci mulțime din cei nevinovați au murit de ascuțișul sabiei, pentru că ostașii năvălind asupra cetății nu căutau pe cei vinovați, ci chinuiau pe toți care se întâmplau pe ulițele cetății; bătrâni, tineri și copii. Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău și pe drept s-a mâniat asupra împăratului pentru o vărsare de sânge ca aceea, fără socoteală.

Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieșit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică și mustrându-l pentru vărsarea de sânge cea nedreaptă a zis: „Nu ți se cade ție, împărate, a te împărtăși cu credincioșii, după atâta ucidere și fără să faci nici o pocăință. Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mâini muiate în sânge nevinovat? Și cum vei bea Sângele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?”. Zis-a către dânsul împăratul: „Și David a greșit, făcând ucidere și mare desfrânare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu”. Răspuns-a lui episcopul: „De ai urmat lui David, celui ce a greșit, apoi urmează lui și la pocăință”. Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, parându-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăință ce i s-a rânduit de arhiereu în fața tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncându-se cu fața la pământ înaintea bisericii, stând împreună cu cei ce se pocăiesc și multe lacrimi vărsând. Iar după săvârșirea pocăinței, a fost primit în biserică de Sfântul Ambrozie.

Vrând împăratul să se împărtășească cu Sfintele și Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtășească împreună cu cei sfințiți. Dar Sfântul Ambrozie a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aștepte împărtășirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira - zicea el - face împărați, iar nu preoți. Această învățătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeție a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoții să se împărtășească în altar. Deci, el cu evlavie aștepta vremea împărtășaniei, cu poporul cel de obște în biserică.

Cu astfel de faptă bună strălucea și arhiereul și împăratul, încât eu de faptele amîndorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca și de bună supunere, de fierbințeala râvnei și de curățirea credinței împăratului. Deci, câte a învățat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol și, neintrînd în altar pentru împărtășanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: „Pentru ce nu intră în altar să se împărtășească, după obiceiul împărătesc, ci așteaptă afară cu poporul cel simplu?”. Iar el, oftând, a răspuns: „N-am știut – zice el – deosebirea între împărați și între episcopi, iar acum știu de la învățătorul dreptății, Ambrozie, pe care singur se cuvine a-l numi episcop”.

Despre acest sfânt episcop străbătând vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbați prea înțelepți, punând multe întrebări, ca să ispitească înțelepciunea sfântului, despre care auzise. Apoi, vorbind cu dânsul multă vreme, s-au minunat de adâncul științei lui și au spus înaintea împăratului cum că numai pentru Ambrozie au suferit atâta cale, de la răsărit la apus, vrând ca să-l vadă și să-i audă înțelepciunea lui.

După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tânăr din Galia, sfârșindu-și viața în cetatea Viena prin vicleșugul lui Arvogast comitul, a rămas după dânsul Evghenie tiranul, care numai pe dinafară se arăta creștin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului și vrăjitor. Acela, vrând să fie iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulți erau închinători de idoli și slujitori diavolilor, a poruncit să deschidă capiștile idolești și să se aducă jertfă. Deci, mergând el în Mediolan, Sfântul Ambrozie s-a dus în Bononia, apoi în Florența și în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrând a vedea pe un om ca acela care numai cu fățărnicie era creștin, iar cu năravul era păgân, fără a se teme de răutatea lui, ci numai de vederea lui îngrețoșându-se; căci a scris către dânsul fără temere, sfătuindu-l și îngrozindu-l cu judecată lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima.

Zăbovind în Florența plăcutul lui Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit și binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfântul, cu rugăciunea și cu punerea mâinilor. Iar după câteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă, fiind plină de credință și de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie și, nefiind el acolo, a pus pe fiul său pe patul lui și apoi a plecat. Iar Sfântul Ambrozie, intrând în camera în care găzduia, a văzut pe copil zăcând mort pe patul său, apoi, închizând ușa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După aceea a privit pe prunc, a suflat peste dânsul și l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale.

În acea cetate sfințindu-se o biserică, au pus într-însa moaștele sfinților mucenici Vitalie și Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia, între mormintele iudeilor și nimeni din creștini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinții mucenici despre moaștele lor pe plăcutul lui Dumnezeu. Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la scaunul său, pentru că Evghenie ieșise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie și se lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruință, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe clerici îi va ucide cu săbii. Dar n-a dobândit această cel cu totul înrăutățit, pentru că a murit în război, fiind biruit de împăratul Teodosie și a pierit cu sunet pomenirea lui.

Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind cu bucurie, l-a întâmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzând la picioarele sfântului, socotea că biruința sa asupra vrăjmașului a avut-o prin rugăciunile lui. Nu după multă vreme s-a săvârșit bine și împăratul Teodosie, împărățind cu plăcere de Dumnezeu și s-a dus către împărăția cea fără de sfârșit. După dânsul au luat împărăția cea pământească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit și Onorie, la Apus.

În vremea împărăției lui Onorie, Sfântul Ambrozie a aflat moaștele sfinților mucenici, Nazarie și Chelsie, despre care scrie preotul Paulin astfel: „În vremea aceea, aflându-se moaștele Sfântului mucenic Nazarie într-o grădină în afară de cetate, Sfântul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinților Apostoli. Și am văzut sânge în mormântul în care zăcuse moaștele mucenicului, ca și cum ar fi curs acum, apoi părul capului și barba erau nestricate, ca și cum ar fi fost pus acum în mormânt; iar fața lui așa era de luminată, ca și cum ar fi fost acum spălată. Ce minune! Precum însuși Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că și perii capului vostru nu vor pieri. Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covârșea cu tot felul de aromate și aducând moaștele mucenicului și punându-le în căruță, îndată ne-am întors împreună cu Sfântul Ambrozie, către ale Sfântului mucenic Chelsie, care erau puse în același loc. După aceea ne-am înștiințat de la cel ce stăpânea grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinți să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari comori sunt puse într-însul. Și cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curțile cele cerești, cărora viața le era Hristos, iar moartea un câștig”.

După ce arhiereul a adus moaștele sfinților în biserica Apostolilor, a învățat poporul, ținându-le predică. Și iată un oarecare om având întru sine duh necurat, a strigat zicând: „Ambrozie mă muncește pe mine”. Iar sfântul, întorcându-se, le-a zis: „Să amuțești, diavole, că nu Ambrozie, ci credința sfinților și zavistia ta te muncește pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde ești tu aruncat jos; iar Ambrozie nu știe a se îngâmfa cu mândrie”. Acestea zicând sfântul, a tăcut diavolul, aruncând cu fața la pământ pe omul cel ținut de el.

Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de dumnezeiasca petrecere a Sfântului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea. Și atât de mult s-a folosit de cuvintele lui, încât a crezut în Hristos. Iar sfântul a botezat-o și i-a arătat ei credința în scris, ce fel de viață să petreacă și i-a spus tot ce este nevoie pentru mântuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să facă război cu romanii; iar ea a adus și pe bărbatul său către Hristos și l-a înduplecat să aibă pace cu romanii.

Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe pagini, precum am zis mai sus și credeau mulți, văzând dumnezeiasca petrecere a lui și minunile pe care le săvârșea Domnul într-însul. Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea și alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzându-le mulți, alergau la credința cea binecuvântată, încât el nu mai făcea altă slujbă, decât numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceștia era Augustin, preaînțeleptul și cuvântătorul de Dumnezeu, pe care l-a vânat cu înțelepciunea și priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezându-l, atât s-a făcut de îmbunătățit și mare apărător al Bisericii, încât a povățuit pe mulți către bună credință, cu învățăturile și scrierile sale cele prea înțelepte.

Sfântul Ambrozie era bărbat cu mare înfrânare, iubitor de osteneală, deștept, în toate zilele postea, afară de sâmbăta, Duminică, de praznice și de pomenirea slăviților mucenici. Rugăciunea lui era neîncetată ziua și noaptea și lucrul lui fără lenevire, căci singur cu mâna sa scria cărți folositoare. Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele dumnezeiești, încât după dânsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci și scăpătați și pentru cei robiți avea nespusă purtare de grijă, încât toate ale sale le cheltuia. Chiar de când a luat episcopia, a împărțit aurul, argintul și toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrană săracilor și spre răscumpărarea celor robiți, dând o puțină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu și-a oprit nimic; ca fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogățim prin sărăcia Lui. Plăcutul lui Dumnezeu mângâia pe toți în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurându-se, cu cei ce plângeau împreună plângând. Căci, când venea cineva la dânsul pentru mărturisirea păcatelor, plângea însuși, încât și inimă cea împietrită o ducea la căință și o deștepta la umilință și lacrimi.

Ajungând la bătrânețe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu și zicea clericilor săi: „Numai până la Paști voi fi cu voi”. Paulin, preotul, scriitorul vieții acestuia, spune și aceasta care a văzut-o cu ochii săi: „Mai înainte cu puține zile de boala să, Sfântul Ambrozie tâlcuia Psalmul patruzeci și trei, iar eu scriam cele ce ieșeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru bătrânețele și slăbiciunea lui. Și privind spre dânsul, deodată am văzut foc înconjurând capul lui, în chipul pavezei și după puțin timp a intrat în gura lui și s-a făcut fața lui albă ca zăpada; iar eu văzând acestea m-am spăimântat și n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăși s-a făcut fața lui ca mai înainte. Am spus acestea cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul Sfânt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorât odinioară peste Sfinții Apostoli. Iar când a început a boli înaintea sfârșitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: „De va muri acest arhiereu va pieri Italia”. Și a trimis la bolnavul arhiereu, bărbați cinstiți din Mediolan, pe care îi știa că erau iubiți sfântului, rugându-l să ceară de la Domnul, că încă să mai trăiască împreună cu dânșii pe pământ pentru trebuințele altora. Iar el a răspuns către dânșii: „Nu am viețuit așa în mijlocul vostru, ca să mă rușinez mai mult a viețui și de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun”.

Deci zăcând pe patul durerii, ședeau departe de patul lui, lângă ușa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie și Felix și vorbeau între dânșii încetișor la ureche, încât numai ei singuri auzeau: „Cine va fi episcop după dânsul?”. Și au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfântul, departe de dânșii zăcând, ca și cum ar fi stat de vorbă cu ei, a strigăt de trei ori: „Bătrân, însă bun”. Și cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are să primească după dânsul episcopia. Și rugându-se sfântul în boală să, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind la dânsul și cu dragoste zâmbind, arătându-se lui cu fața luminată. Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei, care ședea într-acea vreme lingă dânsul. Apoi, apropiindu-se despărțirea sufletului său de trup, preotul Gonoratie se odihnea într-un foișor și a auzit un glas de trei ori zicând către dânsul de sus: „Scoală, sîrguiește-te, că astăzi se duce”. Și sculându-se preotul a luat Preacuratele Taine și a venit la cel bolnav. Iar Sfântul Ambrozie, rugându-se și împărtășindu-se cu dumnezeieștile daruri și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului său pe când se lumina de ziua Sfintelor Paști. Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a Mediolanului, iar sfântul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   PLĂCINTE, GUSTĂRI

File de cod pescăresc

·       2 kg cod

·       175 g ulei

·       500 g roşii

·       100 ml vin

·       30 g usturoi

·       100 g bulion

·       Cimbru

·       Piper

·       Sare

Codul se decongelează, se spală în mai multe ape, se scot fileurile şi se aşază într-o tavă cu ulei, se condimentează cu usturoi tocat, piper, sare şi cimbru.

          Se toarnă restul de ulei peste peşte şi se dă tava la cuptor timp de 25 minute.

          Se scoate din cuptor şi se toarnă peste peşte bulion diluat cu apă, se aşază pe fiecare fileu de cod câte o jumătate de roşie şi se dă tava din nou la cuptor timp de 15 minute.

          Se serveşte rece sau cald, după preferinţă.

 

B.   SALATE

Salată de cartofi cu macrouri

·       1 kg cartofi

·       500 g macrouri

·       200 g castraveţi în oţet

·       250 g ceapă

·       150 g măsline

·       100 g ulei

·       75 ml oţet

·       Piper

·       Sare

Cartofii se fierb în coajă, se curăţă şi se taie feliuţe.

          Macrourile se fierb în apă cu sare, se scot fileurile şi se taie în cubuleţe; castraveţii se taie în cuburi, iar ceapa sub formă de peştişori.

          Se amestecă totul, se pune uleiul şi oţetul, se potriveşte gustul de sare şi piper şi se aranjează pe un platou.

          Se decorează cu măsline.

 

C.   SOSURI

În loc de sos, pentru că nu avem nevoie în reţetele de azi, voi posta reţeta pentru mămăligă pripită.

·       200 g mălai

·       800 ml apă

·       Sare

Se pune apa la fiert într-un ceaun, se adaugă sare, iar în momentul în care apa a dat în fiert se adaugă mălaiul în ploaie, amestecându-se cu un tel sau făcăleţ până ce mămăliga s-a legat.

          Se micşorează flacăra şi se lasă câteva minute să fiarbă încet.

          Cu o lingură de lemn se desprinde mămăliga de pe margini, se netezeşte pe deasupra şi se răstoarnă pe un platou sau pe un fund de lemn.

          Atenţie: după golirea ceaunului de mămăligă acesta se va umple cu apă.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de capete şi cozi de peşte acrită cu zeamă de varză

·       1,5 kg capete şi cozi de crap

·       150 g morcovi

·       50 g albitură

·       100 g ţelină

·       200 g ceapă

·       700 g roşii

·       150 g ulei

·       2 legături verdeaţă

·       1,5 l zeamă de varză

·       Sare

Se taie zarzavatul în cuburi, ceapa se toacă mărunt, se călesc împreună în ulei, se sting cu apă şi se pun la fiert.

          Când zarzavatul este aproape gata se adaugă roşiile, ce au fost curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe, cât şi zeama de varză, care a fost fiartă separat.

          Se potriveşte gustul de sare.

          Capetele şi cozile de peşte se curăţă de solzi.

          Se scoate osul amar precum şi branhiile din capete.

          Se spală în mai multe ape, se adaugă la ciorbă şi se lasă la fiert 10 minute.

          Când este gata se adaugă verdeaţa tocată.

 

E.   MÂNCĂRURI

Crap pe varză

·       1 kg crap

·       2 kg varză

·       125 g ulei

·       150 ml vin

·       300 g roşii

·       30 g bulion

·       Piper

·       Sare

Se curăţă peştele şi se taie în bucăţi potrivite.

          Varza se toacă mărunt şi se căleşte în ulei până ce se înmoaie.

          Se stinge cu bulion diluat cu vin şi se condimentează cu sare şi piper boabe.

          Se aşază deasupra bucăţile de peşte care au fost presărate cu sare şi unse cu ulei şi se dă vasul la cuptor.

          După 30 minute se aşază peste varză şi peşte felii de roşii şi se dă vasul, din nou la cuptor, pentru 15 minute.

          Se serveşte cald cu mămăliguţă fierbinte.

 

F.   DULCIURI

Desert ultrarapid cu fulgi de ovăz
* fulgi de ovăz

·       miere (sau zahăr dacă nu ai miere)

·       nuci măcinate

·        coajă de lămâie rasă

·        Scorţişoară

·        Stafide

·        Cacao

Se amestecă toate ingredientele în proporţia dorită (în funcţie de persoană: mai mult sau mai puţin dulce, mai aromat sau deloc, mai vârtos sau mai fluid...), cu o cană de apă fiartă şi răcită (sau chiar fierbinte).

 Este un desert delicios şi natural făcut fără cuptor pe care îl pregătesc de câte ori n-am timp şi vreau sa mănânc ceva dulce, special.

 

 MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

NICOLAE SABĂU

Nicolae Sabău
Date personale
Născut	7 decembrie 1929 Cicârlău, județul Satu Mare, Regatul României
Decedat	30 decembrie 2020 (91 de ani) Baia Mare, județul Maramureș, România
Înmormântat	Cicârlău
Cauza decesului	cauze naturale (COVID-19)
Cetățenie	România
Etnie	Român
Ocupație	cântăreț
Activitate
Gen muzical	Populară
Premii	Ordinul Național „Serviciul Credincios”
Modifică date / text

Nicolae Sabău (n. 7 decembrie 1929, Cicârlău, Maramureș, România – d. 30 decembrie 2020,^[1] Baia Mare, România)^[2] a fost un cântăreț de muzică populară, folclorist și muzician român. În perioada 2004-2008 a fost primar al comunei Cicârlău din partea PSD.^[3]

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Cariera
• 2Decesul
• 3Premii și distincții
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Nicolae Sabău s-a născut în data de 7 decembrie 1929, în satul Cicârlău, din județul Satu Mare (astăzi în județul Maramureș), Regatul României, într-o familie de țărani, unde au venit pe lume 9 copii. A cunoscut greutățile vieții încă de la o vârstă fragedă, crescând în dragoste pentru muncă, păscând vitele și bivolii preotului din sat, ori trudind la morărița Verdeș, adormea în iesle visând la o bucată de pâine albă. "Măicuța mea a fost o femeie frumoasă cu un glas care ar stârni admirația multora. Cântecele ei o însoțeau la lucrul câmpului, în casă și ogradă sau în vie, la bucurii, dar mai ales la necazuri...", mărturisea Nicolae Sabău cu nostalgie.

Cariera[modificare | modificare sursă]

Nicolae Sabău a debutat artistic la doar 16 ani, cu interpretarea cântecelor Arză-te focu Gutâi și Când am zis daina, daina. Primul său concurs național a fost în anul 1956. În 1957 studioul teritorial al Radio Cluj l-a invitat să realizeze primele înregistrări cu Orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj. În 1958 a fost difuzat la Radio București, cu Orchestra de muzică populară Radio, dirijată de Victor Predescu.

Un articol din ziarul județean "Pentru socialism", din 22 august 1956, consemna succesul remarcabil și ținuta artistică a tânărului solist vocal Nicolae Sabău, pe o scenă din București, marcând astfel debutul unui destin artistic. În anul 1959 ia ființă Ansamblul de cântece și dansuri al Sfatului Popular al Regiunii Baia Mare, instituție profesionistă de folclor, care îl promovează pe tânărul interpret Nicolae Sabău în spectacolul "Baia Mare în cântec și joc", alături de celebrul Felician Fărcașu.

Pasiunea și dăruirea exemplară în interpretarea cântecului popular i-au adus lui Nicolae Sabău, în anii care au urmat, prestigiul profesional și un loc privilegiat în galeria marilor artiști ai genului.

Nicolae Sabău a fost primarul comunei Cicârlău, în perioada 2004 - 2008.

Colecția impresionantă de afișe ale artistului se constituie într-o carte unicat^[care?], document grăitor al evoluției sale alături de interpreți iluștri, în zecile de mii de spectacole și turnee realizate cu ansambluri folclorice profesioniste ori de amatori, pe parcursul celor peste 50 de ani de carieră artistică.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A decedat în dimineața zilei de 30 decembrie 2020, la Spitalul de Pneumofiziologie din Baia Mare, la vârsta de 91 de ani, în urma infectării cu COVID-19.^[4] Casa artistului din comuna Cicârlău a fost transformată în muzeu al artei și cântecului popular, iar acesta a lăsat o moștenire comunității pentru a promova ideea artei autentice.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Nicolae Sabău la 29 noiembrie 2002, Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. ^[5]

In memoriam Nicolae Sabău ◾ Colaj cu cele mai frumoase cântece populare maramureșene

CLARA HASKIL

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Clara Haskil
Date personale
Născută	7 ianuarie 1895[1][6][7][8]  București, România
Decedată	7 decembrie 1960 (65 de ani)[1][6][7][8]  Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia
Înmormântată	Cimitirul Montparnasse[9]
Cauza decesului	accident[3] ( fall[*])
Cetățenie	Elveția  Franța
Etnie	evreică evrei sefarzi
Ocupație	pianistă
Activitate
Studii	Conservatorul din Paris[2]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	pian[3]
Case de discuri	Naxos Records[*][3] Decca[*][4]
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][5]
Modifică date / text

Clara Haskil (n. 7 ianuarie 1895,^[1][6][7][8] București, România – d. 7 decembrie 1960,^[1][6][7][8] Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia) a fost o pianistă română, renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. Haskil a fost în mod special apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă a lui Mozart din epocă. Este cunoscută pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti. Numele ei este păstrat viu de unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul International de Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția.

Născută în România într-o familie de evrei (sefarzi) români, este nevoită, în situația regimului fascist românesc, să se refugieze în 1940 în Franța, de unde din cauza persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană. Din cauza legilor discriminatorii ale României acelor vremi, Clara Haskil nu a avut dreptul, ca și alți nenumărați români de origine ebraică, cu toate că era născută în România, la cetățenia română.

CUPRINS

• 1Cariera
• 2Onoruri
  • 2.1Concursul Internațional de Pian Clara Haskil
• 3Note
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei. Avea talent nativ, învățând ușor după ureche. La vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României.

La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian cu Richard Robert. Face progrese rapide și în 1905 - la vârsta de 10 ani - dă primul ei recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. În același an se înscrie la Conservatorul din Paris, unde devine eleva renumitului pianist Alfred Cortot. Câștigă mai multe concursuri de interpretare dar, din nefericire, este silită să-și întrerupă activitatea pentru mai mulți ani, fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Abia în 1921 este în măsură să reapară în public ca solistă în recitaluri de pian sau concerte orchestrale, ori însoțind muzicieni prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaye, Dinu Lipatti. Intervine o nouă întrerupere de activitate datorită unei tumori a nervului optic, care a trebuit să fie operată. Refugiată în 1940 de teama nazismului, după numeroase peregrinări datorate persecuțiilor rasiale, în 1942 reușește să părăsească și Franța și să se stabilească în Elveția, la Vevey.

Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după Al Doilea Război Mondial, când Clara Haskil apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți ca Leopold Stokowski sau Thomas Beecham, Sergiu Celibidache sau în duo cu celebri instrumentiști. Datorită interpretării excepționale a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart este solicitată în repetate rânduri să participe la Festivalurile Muzicale din Salzburg, unde la 27 ianuarie 1956, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

Casa Clarei Haskil la Vevey

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Când Clara se așeza la pian, "muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal"^[10] - Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca "însumarea perfecțiunii pe pământ", Wilhelm Backhaus a numit arta ei "cel mai frumos lucru de pe pământ", iar Tatyana Nikolayeva a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin a supranumit-o "Clara cea perfectă". Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: "în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill"^[11].

La 6 decembrie 1960, însoțită de sora ei Lili, sosită cu trenul la Bruxelles pentru un turneu de concerte, împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. În primele ore ale dimineții de 7 decembrie se stinge din viață, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormântată în mormântul familiei Haskil din Cimitirul Montparnasse din Paris^[12][13][14].

ONORURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Placă commemorativă la Vevey

Mormântul familiei Haskil, Cimitirul Montparnasse din Paris

La Vevey - Elveția, orașul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o și onorat-o și unde are loc „Concursul Internațional de Pian Clara Haskil”, o stradă îi poartă numele.

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil[modificare | modificare sursă]

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil (în franceză : Le Concours International de Piano Clara Haskil) a fost fondat în anul 1963 în onoarea pianistei, la trei ani după deces, și are loc în anii fără soț la Vevey. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare. ^[15][16]

Concursul are loc cu sprijinul societății de radio elvețiene, „La Radio Suisse Romande-Espace 2”, fundației Nestlé pentru artă, etc. Concertul final este retransmis la radio și TV elvețiene în cadrul prestigosului „Festival International de Muzică și Artă Lirică Montreux-Vevey”.

În anul 1995 Marele Premiu a fost câștigat de pianista română Mihaela Ursuleasa.^[17]

La concursul din anul 2007, căștigat de pianista japoneză Hisako Kawamura, pe locul al II-lea s-a situat românca Alina Elena Bercu^[18].

Manase Radnev și Ana Simon au scris piesa de teatru Clara si Dinu, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil si Dinu Lipatti.^[19]

Clara Haskil plays Mozart's Piano Concerto No. 20 (RIAS-Symphonie, Ferenc Fricsay, cond.)(1954)

Clara Haskil: Beethoven - Piano Concerto No. 3 in C minor, 'Largo' Op. 37

Clara Haskil plays Mozart: Piano Concerto no. 13 in C major K. 415 (1961 Vinyl LP)

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

Les Plus Belles Chansons Françaises Musique Francaise Année 70 80 90 2000

 GÂNDURI PESTE TIMP

MARCUS TULIUS CICERO

Sari la navigareSari la căutare

Cicero
Date personale
Născut	3 ianuarie 106 î.Hr. Arpinum, Republica Romană (în prezent Arpino, Lazio, Italia)
Decedat	7 decembrie 43 î.Hr. (63 de ani)[6][7]  Formia, Republica Romană
Cauza decesului	omor[7] (decapitare[7])
Părinți	Marcus Tullius Cicero[*][3][4][5] Helvia[*][3][4][5]
Frați și surori	Quintus Tullius Cicero[*][3][4][5]
Căsătorit cu	Terentia[*] (79 î.Hr.–46 î.Hr.)[7][8][4][5] Publilia[*] (–45 î.Hr.)[3][9][10][4]
Copii	Cicero Minor[*][7][4][5] Tullia[*][11][7][4][5]
Naționalitate	Roman
Cetățenie	Roma Antică
Etnie	Roman people[*]
Religie	Religia în Roma antică
Ocupație	Politician, jurist, orator, filosof și poet
Limbi	limba latină[1] limba greacă veche
Pregătire	Antiochus of Ascalon[*][2] Filon din Larisa Apollonius Molon[*] Lucius Aelius Stilo Praeconinus[*] Tyrannion of Amisus[*]
Profesor pentru	Servius Sulpicius Rufus[*], Trebatius Testa[*]
Activitatea literară
Subiecte	Politică, lege, filosofie, retorică
Opere semnificative	Orator: In Verrem, In Catilinam I-IV, Philippicae Filosofie: De Oratore, De Re Publica, De Legibus, De Finibus, De Natura Deorum, De Officiis
Note
Premii	Pater Patriae[*]
Modifică date / text

Marcus Tullius Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr.,^[12][6][7] Arpino, Lazio, Italia – d. 7 decembrie 43 î.Hr.,^[6][7] Formia, Lazio, Italia) a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

CUPRINS

• 1Viața
• 2Opera
  • 2.1Principalele opere
• 3Note
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Marcus Tullius Cicero

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri și notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81 î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în viața politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î.Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a optimaților republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting :

• In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei;
• se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii;
• celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit:

• De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al generalului);
• Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus;
• deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator, unde Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului.

Opera omnia, 1566

Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filozofie, insuflată, după propria-i mărturie, de reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus și Posidonius, academicienii Philon și Antiochos).

Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situația politică, caută un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la spiritualitatea și mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate:

• De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal;
• De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție;
• De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității;
• De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului;
• De fato (Despre destin) - o expunere despre problema destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 și 43 î.Hr., care este în același timp un dosar intim al scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice și civice, prin viața zilnică din for sau din familie.

Principalele opere[modificare | modificare sursă]

Discursuri: (81 ÎC) Pro Quinctious (80 ÎC) Pro Sex. Roscio Amerino (77 ÎC) Pro Q. Roscio Comoedo (70 ÎC) Divinatio in Caecilium (70 ÎC) In Verrem (69 ÎC) Pro Tullio (69 ÎC) Pro Fonteio (69 ÎC) Pro Cæcina (66 ÎC) Pro Lege Manilia or De Imperio Cn. Pompei (66 ÎC) Pro Cluentio (63 ÎC) De Lege Agraria contra Rullum (63 ÎC) Pro Rabirio Perduellionis Reo (63 ÎC) Pro Murena (63 ÎC) In Catilinam I-IV (62 ÎC) Pro Sulla

Discursuri: (62 ÎC) Pro Archia Poeta (59 ÎC) Pro Flacco (57 ÎC) Post Reditum in Senatu (57 ÎC) De Haruspicum Responsis (57 ÎC) Post Reditum in Quirites (57 ÎC) De Domo Sua (57 ÎC) De Haruspicum Responsis (56 ÎC) Pro Sestio (56 ÎC) In Vatinium (56 ÎC) Pro Caelio (56 ÎC) De Provinciis Consularibus (56 ÎC) Pro Balbo (55 ÎC) In Pisonem (54 ÎC) Pro Plancio (54 ÎC) Pro Rabirio Postumo (54 ÎC) Pro Milone (44 ÎC) Philippics

Opere filozofice: De Inventione De Optimo Genere Oratorum Topica De Oratore De Fato Paradoxa Stoicorum De Partitione Oratoria Brutus, Orator De Re Publica De Consulatu Sua De Legibus De Finibus Tusculanæ Disputationes De Natura Deorum Academica Cato Maior de Senectute Laelius de Amicitia De Divinatione De Officiis Commentariolum Petitionis

Scrisori: Ad Atticum Ad Familiares Ad Quintum Ad Brutum

CICERO - CITATE:

TEATRU/FILM

TANȚI COCEA

Tanți Cocea

Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

A jucat pe scenă de când era studentă. Devenise chiar revelaţia unei stagiuni. „Din anul întâi de Conservator, de fapt, nici nu eram studentă, eram, cum se spunea atunci, «probistă» – am fost luată la un spectacol. Jucam o fetişcană, o fată din port, într-o piesă franţuzească «Maya» adusă de Dida Callimachi de la Paris. Şi trupa era înjghebată de ea la Teatrul de Comedie. Pentru mine a fost un bum!

Exista pe atunci, un cronicar mic, cocoşat, urât şi rău… ca o fiară! Când a scris el că sunt revelaţia stagiunii… «cu glas adânc de clopot» – am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Când a scris că sunt revelaţia stagiunii, pe lângă «glasul adânc de clopot» mai aveam o mare inconştienţă. Nu cunoşteam vorbirea scenică spre disperarea Didei Solomon care era actriţă de şcoală veche. Ea era cu «accentele», cu «articolul». Eu vorbeam normal, aşa cum, de fapt, am aflat mai târziu, cerea Stanislavski actorilor să vorbească.”

A jucat toată viaţa pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A dat viaţă personajelor: Natalia Petrovna din „O lună la ţară”, Doamna Ford din „Nevestele vesele”, Ruxandra din „Trei generaţii”, Regina şi Gertrude din „Hamlet”, Vasilisa din „Azilul de noapte”, Betsy Tverskaia din „Anna Karenina”, Lady Macbeth din „Macbeth”, Solange din „Maşina de scris”, Beatrice din „Vedere de pe pod”, Mătuşa Nonnie în „Dulcea pasăre a tinereţii”, Mătuşa din „Fanteziile lui Fariatiev”.

„La Teatrul Naţional exista o disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordinele nu se discută, se execută». Chiar şi respectul funcţiona tot aşa, puţin milităreşte. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, chiar dacă între ei nu sunt decât trei ani diferenţă, în public se salută cu «să trăiţi!». Poate să sune retrograd ce spun, dar cred că treptele ierarhice sunt absolut necesare pentru ca o instituţie să stea în picioare.

O instituţie se bazează pe respectul reciproc al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul teatru nu existau prietenii, dar niciodată prietenia nu echivala cu o tragere de şireturi. Sigur, exista şi o viaţă de culise, dar nu era obligatoriu să întri în ea. Eu n-am intrat. Poate că am avut principiile mele de viaţă, ca tot omul…

Să nu cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată pentru nimic. Dacă nu mi se dă, îmi spuneam, înseamnă că nu merit. Iar dacă nu merit, n-am să mă umilesc să mai cer. Şi de câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie, îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd înseamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă.

Pentru mine, meseria a fost o mare plăcere. Şi o bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare spectacol, eram beată de bucuria asta… Este foarte important să-ţi găseşti puţin bine, când lucrurile care ţi-au fost cu adevărat importante o viaţă se împuţinează. Sau nu mai există.”

A venit şi vremea când actriţa Tanţi Cocea a fost distribuită în roluri de mătuşi. Atunci a decis retragerea ei de pe scenă. S-a gândit că acasă, lângă soţul său, profesorul Sârbu, îi este mult mai bine, să-i fie sprijin.

În film, a debutat în „Bijuterii de familie” în regia lui Marius Teaodorescu, în 1957. Apoi, au urmat: „Cartierul veseliei” (1964); „Răpirea fecioarelor”(1968). Din 1971 se întâlneşte pe platoul de filmare cu Malvina Urşianu în „Serata” (1971). Cu filmul „Păcală” (1974) şi „Instanța amână pronunțarea” (1976) Tanţi Cocea încheie carieră cinematografică.

Niciodată n-a avut o părere bună despre film. Zilele de filmare i-au rămas întipărite pe retină, de la aşteptările nesfârşite ca să intre în cadru, la corsete, bucle, coafuri, pălării, ghete, mănuşi, mantouri peste rochii, machiaj… Era fotogenică, “dădea bine pe peliculă”, cum se spune.

„Mi s-a întâmplat să-mi placă un scenariu, un personaj, sau pur şi simplu lucrul cu un regizor anume, dar nu filmul în sine. Mie, filmul nu mi se părea adevărat. Nu dă trăire autentică pentru că nu ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul acela cu publicul pe care îl simţi chiar şi cu cortina trasă. Din spatele cortinei simţeam ce public e în sală şi asta mă stimula. La film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai ochii care te privesc, n-ai pe ce să te sprijini. Şi mai este post-sincronul! Să potriveşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte greu. Când eşti tânăr şi ai căutare, crezi că totul trebuie să vină de la sine. Adică de la ceilalţi. Nu ştii că asta nu durează la nesfârşit.”

A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie

·         Bijuterii de familie (1957)

·         Cartierul veseliei (1964)

·         Răpirea fecioarelor (1968)

·         Serata (1971)

·         Păcală (1974)

·         Instanța amână pronunțarea (1976)

Bijuterii De Familie (1957)

Aldo Nicolaj - Ex (teatru radiofonic)

NICOLAE CONSTANTIN TĂNASE

Nicolae Constantin Tănase Poze Nicolae Constantin
Date personale
Născut	7 decembrie 1985 (35 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film
Modifică date / text

Nicolae Constantin Tănase (n. 7 decembrie 1985, București) este un regizor și scenarist de film român.^[2]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Recunoaștere, premii
• 3Filmografie
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Nicolae Constantin Tănase s-a născut la București în 1985. Provine dintr-o familie de artiști. A absolvit UNATC, secția regie de film și a studiat apoi timp de un an la Academia de Arte din Praga (FAMU).

Lucrarea de absolvire, un scurt metraj, Outrageously Disco (2009), a câștigat câteva premii, continuând tradiția succesului înregistrat în timpul facultății cu un alt scurt metraj, realizat în anul al treilea al facultății, Zombie Infectors 3.

RECUNOAȘTERE, PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primul film realizat după absolvire, Blu,^[3] a fost laureat al câtorva premii, la ediția din 2012 a FIF Transilvania, la Best International Short Film din Portugalia (2012). A fost recompensat și cu Premiul Gopo - Tânără Speranță la Galele Gopo din 2012.

La Galele Gopo din 2016, regizorul a fost răsplătit cu Premiul Gopo pentru Cel mai bun debut regizoral.

Filmul său Lumea e a mea a câștigat Discovery Award la cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional de Film Est-European de la Cottbus, Germania.^[4]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2007 — Zombie Infectors 3^[5][6]
• 2009 — Outrageously Disco^[7]
• 2012 — Blu^[8]
• 2015 — Lumea e a mea^[9]

Lumea e a mea este un film românesc din 2015 regizat de Nicolae Constantin Tănase

MARIUS TUPAN

Sari la navigareSari la căutare

Marius Tupan
Date personale
Născut	18 aprilie 1945 sat Valea Ursului, Comuna Tâmna, Mehedinți, România
Decedat	6 decembrie 2007
Naționalitate	România
Ocupație	prozator, dramaturg, eseist
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1974 - 2007
Subiecte	proză, eseistică, dramaturgie
Operă de debut	Mezareea, proze scurte. Bucuresti, 1974
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Marius Tupan (n. 18 aprilie 1945, Tâmna, județul Mehedinți – d. 6 decembrie 2007) a fost un prozator, eseist și dramaturg român, fiind cunoscut pentru Trilogia Batalioane Invizibile (I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul), Coroana Izabelei, Avocatul Diavolului și romanul-teatru Rătăcirea Domnului.

Marius Tupan a fost unul dintre cei mai activi și importanți scriitori din câmpul literar post-decembrie 1989.^[1] A fost redactor șef al revistei de cultură "Luceafărul", pe care a condus-o din 2000.^[2]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Afilieri
• 3Lucrări
• 4Premii literare
• 5Bibliografie
• 6Repere critice (fragmente)
• 7Referințe
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Marius Tupan a fost ultimu fiu al lui Nicolae Tupan, lăcatuș ceferist, și al Izabelei (n. Tecu). În lucrarea Marius Tupan între utopie și parabolă, publicată de criticul literar Ion Roșioru la editura Virtual (2011)^[3] se menționează că Marius Tupan figurează în plus în certificatul de naștere cu prenumele Viorel. A urmat studiile elementare în comuna natală, apoi urmează Școala profesională de ucenici de pe lângă Șantierul Naval din Turnu Severin, unde va lucra, după absolvire. Concomitent urmează liceul din localitate; a fost, de asemenea, angajat ca bibliotecar la hidrocentrala „Porțile de Fier".

Licențiat al Facultății de Lb. și Literatura Română a Universității din București (1967-l972), a fost coleg de an și de promoție cu viitorii scriitori Ion Petru Culianu, Dumitru Radu Popa, Eduard Huidan, Paul Drogeanu, Șerban Anghelescu, Silviu Angelescu, Nicolae Mecu, Crisula Ștefănescu. După absolvire, Marius Tupan a primit repartiție guvernamentală la revista „Cărți noi“, unde a activat vreme de doi ani, până în 1974, an în care revista în cauză a fost desființată, o dată cu alte publicații, printr-un decret prezidențial al lui Nicolae Ceaușescu. Unsprezece luni scriitorul a fost șomer, apoi a fost angajat la Biblioteca Națională (fosta B.C.S.) unde a lucrat până în toamna lui 1975, iar următorii cincisprezece ani a fost redactor la revista „Urzica”, perioadă în care și-a descoperit și exersat componenta umoristică a scrisului.

Debutează în revista Ramuri (1964). Colaborează, ca student, la Viața studențească, Amfiteatru, Luceafărul. Își ia licența cu o teză despre Vasile Voiculescu, în a cărui notă realist-magică își va scrie propriile cărți. A debutat editorial cu un volum de schițe și povestiri Mezareea (1974), recenzat în cele mai importante reviste literare ale momentului. Au urmat un roman, Crisalide (1977), un alt volum de proze scurte, Noaptea muzicanților (1978), romanul Coroana Izabelei (1982), și, după tăcerea ce a urmat topirii, în corectură, la Ed. Cartea Românească, a romanului Vitrina cu păsări împăiate, îi apare în 1989 romanul Marmura neagră. Este autor a două trilogii romanești (Coroana Izabelei, I-III, 1998, și Batalioane invizibile, 2001) și al unor volume de teatru. A primit premiul Asociației Scriitorilor din București pentru Coroana Izabelei (1982) și al Uniunii Scriitorilor (1995 și 1998), cât și alte premii literare.

Cu începere din 1993, Marius Tupan trece de pe postul de redactor-șef adjunct pe cel de redactor-șef al publicației săptămânale, „Luceafărul”, pe care-l editează împreună cu Laurențiu Ulici.

În 2001 publică, la Editura Fundației Luceafărul, Istoria literaturii române de azi pe mâine (1944-1989)

de Marian Popa.

A scris sute de cronici literare și cronici sportive și a dat zeci de interviuri. Multe schițe i-au fost traduse în țări precum Germania, Rusia, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia etc.

Pe plan famlial, Marius Tupan fost căsătorit cu Maria Ana Tupan, soția sa fiindu-i în prealabil colegă de serviciu încă din perioada când cei doi lucrau în redacția publicației „Cărți noi”. Căsătoria lor a avut loc în luna ianuarie a anului 1976. În anul 1981 cei doi scriitori devin părinți, prin nașterea Soranei, fiica lor devenind la maturitate studentă la Conservator.

AFILIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Membru al Uniunii Scriitorilor din România
• Membru al secției Proză a Asociației Scriitorilor din București

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Mezareea, București, 1974;
• Crisalide, București, 1977;
• Noaptea muzicanților, București, 1978;
• Coroana Izabelei, București, 1982;
• Marmură neagră, București, 1989;
• Vitrina cu păsări împăiate, București, 1994;
• Rezervația de lux, București, 1995;
• Crucea de argint, București, 1996;
• Coroana Izabelei, I-III, București, 1998;
• Alergătorul fatal, București, 1998;
• Rătăcirea Domnului, București, 1999;
• Batalioane invizibile, trilogie, București, 2001;
• Vămile depresiunii, București, 2002;
• Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, București, 2003.

PREMII LITERARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru romanul Coroana Izabelei (1982).[1]
• Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul revistei „Convorbiri literare» pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul revistei „Tomis» pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul special pentru proză la Salonul Internațional de la Oradea pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Marele Premiu al Salonului de carte de la Drobeta Turnu-Severin pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul U.S.R. pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul Literar din Washington pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Marele premiu al Salonului de la Brașov pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul revistei „Târnava” pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul special al Festivalului Internațional de la Oradea pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• Premiul de proză la Salonul de la Deva pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• Premiul de proză al revistei „Terra Grifonis” pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• A fost decorat în 2004 cu Ordinul "Meritul Cultural", în grad de Cavaler, de președintele Ion Iliescu.

Halta - Marius Tupan

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

PIETRO MASCAGNI

Pietro Mascagni
Date personale
Nume la naștere	Pietro Antonio Stefano Mascagni
Născut	7 decembrie 1863[1][2][3][4]  Livorno, Italia
Decedat	2 august 1945 (81 de ani)[5][6][2][3]  Roma, Regatul Italiei
Înmormântat	Livorno
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	dirijor compozitor
Activitate
Studii	Conservatorio di Musica Giuseppe Verdi[*]
Gen muzical	operă
Premii	grand officier de l'ordre des Saints-Maurice-et-Lazare[*] Ordinul Coroana Italiei[*]
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Pietro Mascagni

(1863-1945)

Pietro Mascagni (n. 7 decembrie 1863,^[1][2][3][4] Livorno, Italia – d. 2 august 1945,^[5][6][2][3] Roma, Regatul Italiei) a fost un compozitor și dirijor italian, considerat creator al verismului.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Note
• 3Legături externe
• 4Galerie de imagini

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Studiile le-a făcut la Conservatorul din Milano, sub îndrumarea lui Amilcare Ponchielli. A trebuit să-și întrerupă studiile pentru a se întreține. S-a angajat la trupa unui teatru ambulant, mergând prin toată Italia. Se stabilește în orășelul Cerignola, unde activează ca profesor la Școala de Muzică și conducător al Societății Muzicale.

Concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890 pentru compunerea unei opere într-un act, este câștigat de tânărul compozitor Mascagni, cu opera „Cavalleria rusticana”. Aceasta îi va aduce livornezului celebritatea mondială. Excelent dirijor, în 1935 a mai scris „Nero” în onoarea lui Mussolini, pierzându-și astfel numeroși simpatizanți.

Datorită acestei opere este considerat inițiatorul curentului verist în muzică.

După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creația lui Mascagni au mai supraviețuit. Amintim: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) și „Iris” (1898).

Ca și în cazul lui Leoncavallo, aceste lucrări au rămas în repertoriul cântăreților doar datorită unor fragmente, depășite net de arta lui Giacomo Puccini, contemporan cu aceștia.

A murit pe data de 2 august 1945 la Roma.

Cavalleria Rusticana

Cavalleria rusticana
Afiș de epocă de pe Broadway
Titlu original	Cavalleria rusticana  (italiană)
Compozitorul	Pietro Mascagni
Libretul	Giovanni Targioni-Tozzeti, Guido Menasci
Data premierei	17 mai 1890
Locul premierei	Roma, „Teatro Costanzi“
Limba	italiană
Modifică text

Pietro Mascagni

(1863-1945)

Cavalleria rusticana, operă într-un act, a fost premiată de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890. Unul din cele mai aplaudate titluri ale curentului verist, „Cavalleria rusticana” justifică prezența sa în repertoriul teatrelor din întreaga lume. Inspirația cu care compozitorul a găsit textul literar, corespondentul muzical, plasticitatea imaginilor și caracterul pasionat al melodiei, tipic italiene, justifică gloria acestui titlu, cu care nu a rivalizat nicio altă creație a lui Pietro Mascagni.

Premiera operei a avut loc la „Teatro Costanzi“ din Roma, în ziua de 17 mai 1890. Muzica: Pietro Mascagni. Libretul: Giovanni Targioni-Tozzeti și Guido Menasci, după un roman de Giovanni Verga.

CUPRINS

• 1Acțiunea
  • 1.1Act unic
• 2Bibliografie
• 3Legături externe

ACȚIUNEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Act unic[modificare | modificare sursă]

La ridicarea cortinei se aude o serenadă („Siciliana”), pe care Turiddu o cântă sub ferestrele Lolei, fosta sa iubită. Aceasta se măritase în timp ce Turiddu era în armată. Pentru a se consola, Turiddu și-a găsit o altă iubită, Santuzza, și a jurat să o ia de nevastă, dar uitându-și promisiunile, s-a întors la Lola. În timp ce țăranii cântă bucuria primăverii, Santuzza cere noutăți despre Turiddu de la mama acestuia. Mai mulți îl văzuseră pe lângă casa Lolei. Întrebat de Santuzza unde și-a petrecut noaptea, Turiddu îi răspunde nepăsător apoi reacționează cu violență. Apariția Lolei o exasperează pe Santuzza și când îl întâlnește pe Alfio, soțul acesteia, îi povestește totul. Alfio jura să se răzbune. După un scurt Intermezzo orchestral, acțiunea se precipită. Abia încheiată petrecerea de Paște, Alfio și Turiddu își adresează cuvinte grele. Un ultim rămas bun al lui Turiddu către Mama Lucia precede înfruntarea dintre cei doi. O femeie aduce tragica veste: Turiddu a fost ucis.

 Pietro Mascagni: Cavalleria Rusticana - Jonas Kaufmann, Christian Thielemann (HD 1080p):

• A contribui

L'amico Fritz ( italiană:  [laˈmiːko ˈfrits] ) este o operă în trei acte de Pietro Mascagni , premieră în 1891 pe un libret de P. Suardon ( Nicola Daspuro ) (cu completări de Giovanni Targioni-Tozzetti ), bazată pe limba franceză. romanul L'ami Fritz de Émile Erckmann și Pierre-Alexandre Chatrian.

În timp ce opera s-a bucurat de un oarecare succes la vremea ei și este probabil cea mai faimoasă operă a lui Mascagni după Cavalleria rusticana , astăzi este interpretată mult mai rar decât Cavalleria , care rămâne singura operă populară de durată a lui Mascagni în afara Italiei, unde L'amico Fritz și Iris se află încă în repertoriul activ. „Duetul de cireșe” dintre Fritz și Suzel în actul 2 este cea mai cunoscută piesă din operă și este adesea interpretată separat în concert.

CUPRINS

ISTORICUL PERFORMANȚEI

Opera a fost interpretată pentru prima dată la Roma, la Teatrul Costanzi , la 31 octombrie 1891. Alte prime spectacole includ cele de la Hamburg, pe 16 ianuarie 1892, sub conducerea lui Gustav Mahler ; la Londra, la 23 mai 1892, la Royal Opera House , Covent Garden; ^[1] și în Australia la 19 octombrie 1893 la Princess's Theatre din Melbourne . ^[1]

ROLURI

Rol	Tipul de voce	Distribuție în premieră, 31 octombrie 1891 (Dirijor: Rodolfo Ferrari )
Fritz Kobus, un proprietar bogat	tenor	Fernando De Lucia
Suzel, fiica unui chiriaș al lui Fritz	soprană	Emma Calvé
Beppe, prietenul lui Fritz, un țigan	mezzo-soprano ( en travesti )	Ortensia Synnemberg
Federico, un prieten al lui Fritz	tenor	Guglielmo Bessi
Hanezò, un prieten al lui Fritz	bas	Giuseppe Cremona
David, un rabin	bariton	Paul Lhérie
Caterina, o servitoare	soprană	Lina Parpagnoli

REZUMAT

Timp: nedeterminat; cândva în secolul al XIX-lea

Locul: nedeterminat; probabil undeva în Alsacia

Actul 1

Sufrageria casei lui Fritz Kobus

Fritz Kobus, un proprietar bogat, este în discuții cu prietenul său David, rabinul local. În ciuda disprețului său față de căsătorie, Fritz acceptă să ofere zestrea unui cuplu tânăr. Prietenii lui Fritz i se alătură pentru a-i sărbători ziua de naștere. I se dăruiește un buchet de către Suzel, fiica unuia dintre chiriașii săi. Ea se alătură sărbătorii de naștere și este emoționată când țiganul Beppe intră cântând la vioară. Când Suzel pleacă, David comentează că va fi o mireasă bună și că îi va găsi un soț. Fritz protestează că este prea tânără. Ei se ceartă despre căsătorie și Fritz pariază pe David una dintre podgoriile lui că nu se va căsători niciodată.

Actul 2

Curtea unei ferme

Suzel se pregătește să culeagă cireșe în timp ce fermierii ies la câmp. Fritz se apropie și o ajută. Ei cântă despre feeria primăverii și a florilor. Prietenii lui Fritz sosesc și Fritz pleacă să privească fermele. David rămâne în urmă să vorbească cu Suzel. Când el sugerează că ar putea fi o mireasă, ea devine jenată și pleacă. Fritz se întoarce și David menționează că crede că a găsit bărbatul potrivit cu care Suzel să se căsătorească. Fritz devine vizibil supărat și, rămas singur, își dă seama că este îndrăgostit de fată.

Actul 3

Sufrageria casei lui Fritz Kobus

Fritz nu poate alunga gândurile despre Suzel. Beppe intră și încearcă să-l înveselească cu un cântec, dar Fritz devine și mai deprimat. David sosește și îi spune lui Fritz că Suzel este logodită cu un tânăr bun și tatăl ei îi va cere în curând binecuvântarea lui Fritz. Furios, Fritz spune că va refuza și pleacă. Suzel intră tristă, dar David insistă că totul va fi bine. El o lasă în pace, iar ea își exprimă disperarea și dragostea pentru Fritz. Fritz intră și întreabă despre logodna ei. El simte repede că ea nu-și iubește intenția. Fritz își dezvăluie sentimentele pentru ea și cei doi își recunosc dragostea. David intră și declară că și-a câștigat pariul cu Fritz, spunându-i că îi va oferi câștigurile sale, via lui Fritz, lui Suzel ca cadou de nuntă. <Note de program Opera Sarasota, 2009>

ÎNREGISTRĂRI

AN	Distribuție (Fritz, Suzel, Beppe, David)	Dirijor, Operă și Orchestră	Eticheta
1942	Ferruccio Tagliavini , Pia Tassinari , Amalia Pini , Saturno Meletti	Pietro Mascagni Orchestra și Corul Simfonic Național RAI	LP audio: Cetra
1968	Luciano Pavarotti , Mirella Freni , Laura Didier Gambardella , Vicente Sardinero	Gianandrea Gavazzeni Corul și Orchestra Operei Regale, Covent Garden	CD audio: EMI
1993	Rina Gigli Benjamin (Beniamino) Gigli Afro Poli Miriam Pirazzini	Gianandrea Gavazzeni Corul și orchestra Teatrului San Carlo, Napoli (1951)	CD audio: Eklipse Records
2009	Roberto Alagna , Angela Gheorghiu , Laura Polverelli , George Petean	Alberto Veronesi Corul și Orchestra Deutsche Oper Berlin	CD audio: Deutsche Grammophon

Pietro Mascagni - Amico Fritz sottotitoli italiano - opera completa:

POEZIE

Ion Larian Postolache, poet

Biografie Ion Larian Postolache
Ion Larian Postolache (18 noiembrie 1916, Adjud - 7 decembrie 1997, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Siminei (născută Dobre) şi al lui Dumitru Postolache, tâmplar. Învaţă la Liceul „Unirea" (1928-1936) şi la Liceul Comercial (1936-1939) din Focşani. Face studii universitare la Academia Comercială din Bucureşti, în anii 1942-1945 este reporter de război. Tehnician la „Gazmetan", Bucureşti (1947-1951), lucrează până în 1953 ca proiectant la Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară.

Debutează cu poezie în 1933, la revista „Căminul" din Focşani. Participă la cenaclul Adonis şi frecventează cenaclul Sburătorul (1940-1943). În 1945 conduce, la Sibiu, gazeta „Curierul", pe lângă care funcţionează un cenaclu la care participă Lucian Blaga, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ioana Postelnicu, Ecaterina Săndulescu. În anii 1946-1947 înfiinţează la Bucureşti un cenaclu literar, iar în 1970 ia parte la fondarea cenaclului „Tudor Vianu". Colaborează la gazetele focşănene „Atacul", „Milcovul", „Pentru patrie" şi apoi la „Prepoem", „Adonis", „Curentul literar", „Universul literar", „Luceafărul", „Argeş" şi „Ateneu". Prima carte, Fluturi de bronz, îi apare în 1937, fiind urmată în 1941 de Hronic (divertisment).

Fără să poată ieşi din tradiţionalismul clasicizant antebelic, în Grădina cu cactuşi (1969), după o tăcere de aproape trei decenii, Postolache cântă parcul, cu havuzul „ca o liră de cristal", luna trecând printre ramuri, „banca" pe care „vingt ans apres" stau alţi îndrăgostiţi, copilăria de şcolar, cu „vacanţe care au fost de demult", salcâmul sub care dorm morţii, reinterpretând nostalgic pe Lucian Blaga, satul de obârşie „de la Focşani mai la vale", sat din vremea lui vodă Cantemir, via etc.

Accentele pillatiene sunt şi ele vizibile: „La vie, Strâmbă-Lemne, bătrânul mic te-mbată / Cu verzile miresme de iod şi-amărăciuni; / În el rămâne luna uşor decolorată, / Când ziua stinge jarul cereştilor tăciuni." Acolo, în vie, studentul de odinioară citise pe Dante şi pe Baudelaire: „De mult au fost acestea - Pe unde-o fi studentul / care citea la vie pe Dante şi Baudelaire? / Priveşte-te-n oglindă cum te-a crispat prezentul, / Tu, visător de glorii şi aripi pentru cer." Nu lipsesc evocările stilizate în maniera lui Mateiu I. Caragiale, cel din Pajere, reînviind amintirea domniţei Ralu Caragea, întemeietoarea teatrului: „Comedianţii-s în favor la Curte. / S-amestecă cu dânşii chiar Ralu / Şi parc-aud grăind pe-un velpostelnic: / ŤDiseară avem teatru, psihimuť." Aproximativ în acelaşi stil paseist sunt lungile „balade" Toamnă la Hanul Ancuţei şi Beizadea Tingire.

Mai interesante, prin acuitatea notaţiei născute din faptul trăit, se dovedesc compunerile intitulate Poeme de front. Când, în Oraţii (1972) de pildă, poetul încearcă să cânte cu tot dinadinsul „noul", Pillat şi Blaga sunt uitaţi cu totul şi banalităţile goale îşi fac locul de îndată. „Meşter" neoparnasian într-ale prozodiei, Postolache încearcă să se sincronizeze cu mai tinerii emuli ai lui Miron Radu Paraschivescu, inovând în sensul lui Ion Caraion sau al lui Geo Dumitrescu, adoptând şi el disimetria în versificaţie şi mai ales expresia violent prozaică, ca în Baladă a dimineţilor cenuşii, dedicată filosofului Ion Petrovici: „La cinci şi jumătate precis, / Ceasornicul mă dă afară din Paradis. / Pe străzi, trec tramvaie cu scrâşnet de fier, / Sirena fabricei aleargă înnebu­nită prin cartier". Virtuozitatea prozodică îi caracterizează şi traducerile din mari epopei ale lumii.


Opera poetică

• Fluturi de bronz, Focşani, 1937;
• Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941;
• Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969;
• Oraţii, Bucureşti, 1972;
• Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982;
• Mătănii, Bucureşti, 1990;
• Balade apocrife, Bucureşti, 1992.


Traduceri

• Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante);
• Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti);
• Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan);
• Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti);
• Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).

Colocviu antic

S-a furişat aseară în cetate,
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.

Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.

Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?

- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.

Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.

Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.

— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?

De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.

N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii

Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.

Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”

- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.

Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.

- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,

O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,

O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.

- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul

Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.

Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.  

SFATURI UTILE

PARADONTOZA

Bolile parodontale sunt afecţiuni cronice de natură infecţioasă, cauzate de flora microbiană din cavitatea bucală. Acestea afectează gingia şi ţesuturile de susţinere a dintelui. Afecţiunile parodontale sunt foarte periculoase, iar netratarea lor poate duce, pe termen lung, la pierderea dinţilor.

Cauzele apariţiei acestei îmbolnaviri sunt numeroase şi diverse. Sunt incriminaţi diverşi factori precum cei genetici, endocrini, psihologici, de mediu, bolile profesionale, obiceiurile vicioase, stilul alimentar şi de viaţă nesănătos.

Cu toate acestea, cei mai importanţi factori rămân placa bacteriană şi tartrul, adevărate medii de cultură pentru numeroase bacterii. Boala parodontală evoluează în 3 stadii: gingivita, parodontita superficială şi parodontita profundă.

În prima fază, apar următoarele semne: inflamaţia gingiei, adică gingivita, manifestată prin modificarea culorii spre roşu violaceu, papile inflamate îndepărtate de pe dinţi, dureri, senzaţie de prurit gingival, sângerari la periaj.

Treptat, boala evoluează spre structurile profunde, gingia începe să se retragă de pe dinţi, antrenând apoi şi osul alveolar şi dezvoltând aşa-numitele pungi parodontale.

Cum poate fi evitată boala parodontală?

În stadiul iniţial de gingivită, printr-o igienă impecabilă şi controale riguroase la medicul dentist, boala poate fi stopată şi chiar eliminată în această etapă, gingivita fiind reversibilă.

Pentru a menţine parodonţiul sănătos, trebuie în primul rând menţinută igiena riguroasă. Pasta de dinţi şi periuţa reprezintă instrumentele de baza pentru curăţarea dinţilor şi a cavităţii bucale, alături de apa de gura şi de aţa dentară.

Blend-a-med All in One Gum Protection contine ingrediente active ce ofera o protectie eficienta a gingiilor, iar cu ajutorul periutei Oral B Pro Flex poti ajunge in zonele greu accesibile unde se poate acumula tartrul cauzand probleme gingivale.

Spatiile interdentare, locul propice pentru acumularea bacteriilor si a resturilor alimentare, pot fi curatate cu ajutorul atei dentare Oral B Satin Floss, iar protectia poate fi completata de apa de gura Oral B Pro Expert. Controalele periodice la medicul stomatolog sunt de asemenea obligatorii.

Cum se tratează boala parodontală?

Tratamentul parodontozei este complex şi urmăreşte încetinirea evoluţiei bolii. În reuşita tratamentului, cooperarea pacientului este esenţială.

Tratamentul timpuriu este foarte important, iar scopurile acestuia sunt prevenirea distrugerii ţesuturilor, controlul infecţiei, prevenirea mobilizării dinţilor. În plus, trebuie neapărat îndepărtată placa bacteriană de la nivelul dinţilor şi rădăcinilor acestora.

În funcţie de gradul de gravitate a bolii, medicul dentist decide un program de tratament cuprinzând mai multe etape. De asemenea, pot fi necesare aplicaţii locale de substanţe medicamentoase antiinflamatoare, antimicrobiene sau administrarea de antibiotice pe cale orală.

Radiografiile dentare sunt deosebit de valoroase în aceste cazuri, ele evidenţiind pierderea osoasă din jurul dinţilor. Scopul tratamentului parodontal este îndepărtarea bacteriillor şi a tartrului şi refacerea dimensiunilor normale ale şanţului gingival, astfel eliminându-se cauzele care au dus la apariţia parodontitei.

După o perioadă de la tratamentul stabilit de medic, se reevaluează starea gingiei şi sunt îndepărtate eventualele depozite bacteriene care s-ar fi putut redepune. De asemenea, când defectele osoase din jurul dintelui sunt importante, este necesară adiţia de os, aceasta îmbunătăţind considerabil stabilitatea dintelui.

Uneori, sunt necesare şi tratamentele protetice în cazul bolilor parodontale, acestea fiind reprezentate de analize şi echilibrări ocluzale atent efectuate. În stadiile avansate ale bolii, se recurge la tratamentul chirurgical: chiuretaj subgingival, gingivectomii, operatii cu lambou, adiţii osoase, aplicare de subsţante pentru regenerare tisulară (a ţesutului de susţinere a dintelui).