MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 11 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente,  Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP, POEZIE

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·      532 - Imperiul Bizantin - A început, la Constantinopol, răscoala Nika, care a fost reprimată de către comandantul militar Belisarius, răsculații fiind masacrați în hipodrom.

Răscoala Nika (532) – foto preluat de pe www.armstrongeconomics.com

Răscoala Nika (532) a avut loc în capitala Imperiului Bizantin, în timpul domniei lui Iustinian I și a soției acestuia, Teodora. Această răscoală își ia numele de la strigătul răsculaților: Nika (în greacă = victorie) și a fost provocată de o imprudență a împaratului bizantin. Pe timpul acestuia, în Constantinopol existau două facțiuni politice rivale, cea a Albaștrilor (veneții) și cea a Verzilor (prasinii), care își luau numele de la culoarea carelor cu care concurau în Hipodrom.

Datorită unei antipatii mai vechi a Teodorei, împăratul îi favoriza constant pe Albaștri, într-atât încât aceștia ajunseseră să comită acte de vandalism și să fie temuți de oricine li se împotrivea, știind că sunt protejați de basileu. Într-o încăierare, au fost capturați de gărzile imperiale mai mulți insurgenți, dintre care doi au rămas neeliberați și care au fost mai apoi spânzurați.

Unul din aceștia aparținea Verzilor, iar celălalt Albaștrilor, astfel că cele două facțiuni s-au văzut deopotrivă amenințate și au creat o alianță. În aceasta a intrat întreaga populație din Constantinopol, cerând abdicarea lui Iustinian și arzând aproape un sfert din oraș în cele șase zile cât a durat răscoala. În incendiu au fost curpinse spitale, cu pacienții încă internați, biserici, o parte a Palatului Sacru, administrații și azile.

Răscoala nu a încetat decât în urma intervenției armatei, conduse de generalul Belisarius, care a ucis peste 30000 de oameni, aparținând ambelor partide. Armata a surprins mulțimea adunată în Hipodrom în jurul celui pe care voiau să îl proclame împărat, Hepatius, un senator, fiul fostului împărat Anastasiu I.

După încetarea luptelor, execuțiile au continuat, din ordinul împăratului, în rândurile suspecților de crime sau răzvrătire, acest val de execuții prinzându-l și pe Hepatius, care încercase, fără izbândă totuși, să oprească răscoala.

·         1055: Theodora a III-a (n. ca. 985 ) este încoronată  la vârsta de 70 de ani, împărăteasă a Imperiului Bizantin, după moartea împăratului Constantin al IX-lea. A fost fiica lui Constantin al III -lea și sora cea mai mică a Zoei. În anul 1032 fusese  nevoită să se retragă la o mănăstire. A domnit până la decesul sau, în anul 1o56. Înainte de moarte, Teodora a III-a, neavând copii, l-a desemnat ca urmaș pe Mihail al VI-lea Bringas, astfel incat pe tronul bizantin a urmat o dinastie macedoneană.

·         1158: Vladislav al II-lea devine rege al Boemiei.  Vladislav al II- lea Premysl (cca. 1110 – 18 ianuarie  1174) a fost duce  al Boemiei  din 1140 pana  in anul  1158, cand a fost ales rege. In anul 1172 cand a abdicat in favoarea fiului sau  Frederic.

·         1569: Prima loterie despre care sunt date istorice în Anglia.

·         1571: Nobilimea austriacă obține libertatea religioasă.

·         1600: Împăratul Rudolf al II–lea primește solia lui Mihai Viteazul, condusă de banul Mihalcea, care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei

·         1693:  Vulcanul Etna erupe. Un cutremur puternic distruge zone din Sicilia și Malta.

·         1753 - A fost deschis British Museum.

British Museum (Muzeul Britanic) – foto: ro.wikipedia.org

Fondat în 1753, British Museum (Muzeul Britanic) este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane. British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Înca de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”.

·         1787: Astronomul german William Herschel (Friedrich Wilhelm Herschel) descoperă Titania și Oberon, doi sateliți ai planetei Uranus. Titania este cel mai mare satelit al lui Uranus și al optulea satelit ca dimensiuni din Sistemul Solar.

·         1805: In Statele Unite este creat Teritoriul Michigan.

·         1830: S-a constituit, la Iaşi, un „cerc de cetire medicinală”, prima societate ştiinţifică din România, denumită iniţial „Societatea Doftoricească Moldo-Romanika”, viitoarea „Societate de Medici şi Naturalişti”; fondatori: doctorii Mihai Zota şi Iacob Cihac.

·         1838: In seara zilei de 11 ianuarie (stil vechi)/23 ianuarie (stil nou), in regiunea Vrancea se producea al doilea seism distrugator din secolul al XIX-lea, pe teritoriul actualei Romanii,cutremur care a provocat pagube importante cu deosebire in Muntenia, inclusiv in Bucuresti. Seismul vrancean de la 23 ianuarie 1838 (creditat cu o magnitudine Ms=7,3/Mw=7,5) a fost al doilea cutremur ca ordin de marime produs in zona Vrancea dupa cel din anul 1802. Desi de mai mica amploare fata de seismul catastrofal precedent (produs la 26 octombrie 1802, Mw=7,9), seismul din 1838 a afectat o arie vasta, si a fost resimtit inclusiv in tarile vecine, desi cele mai grave urmari au fost consemnate in sudul si estul Romaniei.

·         1846: Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a avut loc reprezentaţia comediei "Băcălia ambiţioasă", cea dintâi lucrare dramatică a lui Alecu Russo, care avea să-i atragă autorului exilul la mănăstirea Soveja

·         1851: În China, taipinii proclamă "Statul ceresc al marii păci" (Tai Pin Tien Cuo) (Căderea Nankinului la 19 iulie 1864; înfrângerea războiului țărănesc al taipinilor).

·         1861: Statul Alabama își declară secesiunea față de SUA.

·         1865: A avut loc la Cernăuți prima adunare a „Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina”. A fost continuatoarea Societatii „Reuniunea pentru Leptură” infiintata la  1 mai 1862, la Cernăuți, în condițiile revenirii la un regim constituțional în Imperiul Habsburgic, de catre un grup de boieri și intelectuali în frunte cu frații Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, sprijiniți de preoțimea românească a Bucovinei. Aceasta avea să-și schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990.

* 1879) - Războiul zulușilor (Războiul Anglo-Zulus)

Războiul zulușilor (Războiul Anglo-Zulus 11 ianuarie – 4 iulie 1879) – Detaliu dintr-o pânză reprezentând Bătălia de la Rorke’s Drif - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul zulușilor a fost un conflict purtat de Anglia și de Teritoriile Zuluse în 1879 din estul Africii de Sud. În 1843 Marea Britanie avea două colonii în Africa de Sud: Cape (Cape Town) și Natal (Provincia KwaZulu-Natal). Descoperirea de aur și diamante în anii 1860 au determinat Biroul Colonial condus de Lordul Carnarvon să ia în considerare formarea în tot sudul Africii a unei confederații britanice, ceea ce ar fi implicat anexarea statelor locale independente, cum erau Transvaal și Teritoriile Zuluse. În 1877 Transvaal a fost anexat.

·         1903: Apare săptămînal la Timişoara, Transilvania, ziarul socialist "Votul poporului ". Ziarul va apărea pînă la 17 mai 1905.

·         1909: Congresul Partidului Național Liberal îl alege pe Ionel I.C. Brătianu președinte. Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.

·    1922 - A fost folosita pentru prima data insulina pentru tratamentul diabetului. Pacientul a fost un tanar canadian de 14 ani, Leonard Thompson.

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto preluat de pe dhrcindia.com

Insulina, a fost folosita pentru prima data pe un pacient, in tratarea diabetului, pe 11 ianuarie 1922, la putin timp dupa ce profesorul Nicolae Paulescu a reusit, in decembrie 1921, sa faca epocala descoperire a insulinei in urma unor indelungate studii experimentale si observatii clinice si de laborator.

Primul pacient bolnav de diabet pe care s-a folosit insulina a fost Leonard Thompson , pe atunci in varsta de 14 ani, care era internat la Toronto General Hospital. Prima injectie cu insulina, care i-a fost administrata de catre medicul Frederick G. Banting, i-a produs severe reactii alergice, din cauza ca insulina era impura.

Prin urmare, nu i s-a mai injectat insulina decat 12 zile mai tarziu, dupa ce biochimistul James Collip a muncit zi si noapte si a reusit sa purifice extractul (sub indrumarea lui John J.R. Macleod). Cea de-a doua injectie, care nu i-a mai produs reactii adverse si i-a imbunatatit considerabil starea sanatatii, i-a fost administrata pe 23 ianuarie 1922.

·         1923:  Franța și Belgia ocupă zona Ruhr ca urmare a refuzului Germaniei de a plăti despăgubirile de război

·   1925 - Apare ziarul “Socialismul “, organ al Partidului Social-Democrat din România, avînd în calitate de redactor-şef pe Conatantin Titel Petrescu. Ziarul a fost ulterior redenumit în “Lumea nouă ” şi va apărea pînă în 1940.

·         1931: Este semnat decretul guvernului român prezidat de G.G.Mironescu privind dizolvarea Gărzii de Fier (primul decret de dizolvare al acestei organizatii), iar conducătorul ei, căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, a fost arestat. În februarie  însă, justiţia a decis în favoarea lui Codreanu şi a organizaţiei sale. Ulterior, în martie 1932, Guvernul Iorga-Argetoianu a reînnoit  decretul de dizolvare, iar la 10 decembrie 1933 premierul liberal I.G. Duca operează a treia dizolvare a Gărzii de Fier, iar în urma presiunilor politice la 21 februarie 1938, Corneliu Zelea Codreanu este nevoit sa  dispuna autodizolvarea partidului „Totul pentru Ţară”

·    1940 - La Leningrad, are loc premiera baletului “Romeo şi Julieta” de Serghei Prokofiev.

Serghei Prokofiev la New York (1918) – foto: ro.wikipedia.org

Serghei Serghievici Prokofiev (n. 23 aprilie 1891 – d. 5 martie 1953) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.

·         1942: Al Doilea Război Mondial: Japonia declară război Olandei și invadează Indiile Orientale Olandeze.

·         1942: Japonezii ocupa Kuala Lumpur, in Malaezia britanica.

·         1943: Al Doilea Război Mondial: Statele Unite și Marea Britanie renunță la pretențiile teritoriale din China.

·         1943:  A fost încheiat Protocolul germano-român, prin care guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu se angaja să continue războiul, cu condiţia ca Germania să mărească ajutorul militar pentru echiparea unor noi unităţi, care să le înlocuiască pe cele pierdute sau decimate la Stalingrad, cotul Donului şi în Caucaz

·         1946 - Comunistul Enver Hoxha proclamă Republica Populară Albania, si se declara pe el însuși, președinte.

Enver Hodja – foto: ro.wikipedia.org

Enver Hodja, (n. 16 octombrie 1908, Gjirokastra, Albania – d. 11 aprilie 1985, Tirana), conducătorul Albaniei de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial până la moartea sa din anul 1985, având funcția de Prim-Secretar al Partidului Comunist al Muncii din Albania.

·         1952: Crearea "Comisiei ONU pentru Dezarmare".

·         1958: Ion Gheorghe Maurer este ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale.

* 1958 – Revolta țărănească de la Cudalbi -  La 11 ianuarie 1958, avea loc în comuna Cudalbi din judeţul Galaţi una dintre cele mai ample mişcări ţărăneşti împotriva procesului de colectivizare. Sediul Sfatului Popular şi al GAC-urilor „Drumul lui Lenin” şi „Tudor Vladimirescu” au fost devastate, iar cererile de adeziune la colectiv au fost rupte şi incendiate. În urma intervenţiei autorităţilor comuniste, zeci de țărani au fost arestați. 27 de persoane au primit condamnări cuprinse între 6 ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică, fiind acuzate de delictul de „uneltire contra ordinii sociale” sau de „acte de teroare”.

Sediul GAC „Tudor Vladimirescu” din Cudalbi, după revolta din 11 ianuarie 1958 Sursa foto: ACNSAS, FP, dos. 014809, vol. 2, f. 225

La Cudalbi, în regiunea Galaţi, câteva sute de persoane protestează împotriva sosirii „de la Bucureşti” a unui inginer de cadastru, care urmează să facă măsurătoarea pentru comasări, şi cer preşedintelui Sfatului Popular să le dea înapoi declaraţiile de înscriere. Preşedintele refuză şi, când pregăteşte să închidă sediul şi să plece, este bătut. Trupele de Securitate sosite de la Galaţi fac arestări, urmează ancheta şi procesul.

Revolte împotriva colectivizării Fototeca online a comunismului românesc. Rascoale taranesti [Fotografia #NA053]

Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti îi încadrează pe cei arestați („elemente agitate din comună”) la „acte de teroare” și ”rebeliune” („au participat la lovirea preşedintelui pentru a le da înapoi cererile de intrare în C.A.P.”) şi îi condamnă la pedepse de până la 25 de ani „închisoare corecţională”.
Gheorghe Dodu. 60 de ani de la revolta țărănească de la Cudalbi (11 ianuarie 1958)
cititi mai mult despre REVOLTE ŞI „INSTIGATORI” pe www.memorialsighet.ro

Revolte împotriva colectivizării Fototeca online a comunismului românesc. Rascoale taranesti [Fotografia #NA002]

·         1962: Erupția vulcanului Huascaran în Peru; se înregistrează 4.000 de morți

·  1963 - La Los Angeles, s-a deschis prima discotecă din lume, “Whisky a-go-go”.

11 ianuarie 1963: La Los Angeles, s-a deschis prima discotecă din lume, “Whisky a-go-go” – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1972: Pakistanul de Est își schimbă numele în Bangladesh, dupa obtinerea independentei ca urmare a infrangerii Pakistanului in razboiul indo-pakistanez.

·         1982: NATO condamnă URSS pentru sprijinul acordat generalului Jaruzelski în acțiunile de descurajare a manifestațiilor de protest din Polonia.

* 1990 - S-a înregistrat Partidul Național Țărănesc Crestin-Democrat (PNȚCD), avându-l ca lider pe Corneliu Coposu, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Iuliu Maniu.

·         1990: Aproximativ 300.000 de oameni demonstrează pașnic în favoarea independenței Lituaniei fata de Uniunea Sovietica.

·         2002:  La închisoarea Guantanamo Bay (Cuba) au început să sosească primii prizonieri membri ai grupării teroriste Al-Qaeda

·         2003:  500 de inregistrari originale ale formatiei Beatles, furate in urma cu mai bine de 30 de ani au fost gasite in Olanda, dupa o operatiune comuna a politiilor britanica si olandeza.

* 2013) - Protestele sociale din România din 2013. Pe 11 ianuarie 2012, Emil Boc semna demiterea lui Raed Arafat din funcţia de subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii, iar românii ieșeau în stradă să protesteze față de această decizie și, implicit, față de Putere.

Spiritele au început să se încingă odată cu scandalul dintre Traian Băsescu și Raed Arafat. Raed Arafat nu era de acord cu reformele prevăzute în noua lege a sănătății, publicată pe site-ul ministerului. Replicile tăioase dintre președinte și Arafat au culminat cu demiterea șefului SMURD. Afectați de măsurile de austeritate, românii nu au mai suportat și au ieșit în stradă. Avea să fie începutul sfârșitului Guvernului Boc.

Pe 12 ianuarie 2012, la Târgu Mureş s-a aprins scânteia protestelor. Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a-l susține pe Raed Arafat. Pe 13 ianuarie 2012, protestele s-au extins în toată ţara. La București, mai mulți manifestanți s-au adunat în jurul orelor 17:30–18:30 în Piața Universității, în fața Teatrului Național, pentru susținerea lui Raed Arafat.

În jurul orei 19:00, protestatarii au plecat în marș din piață îndreptându-se spre Palatul Cotroceni. Numărul manifestanților a crescut, astfel încât în fața Administrației Prezidențiale s-au adunat circa 2000 de oameni. Ministrul Sănătăţii, Ladislau Ritli, a retras din dezbaterea publică proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea sistemului sanitar din România.

Pe 14 ianuarie 2012 protestele de la București au degenerat în manifestări violente, mai mulți oameni fiind răniți. Jandarmeria a strâns cordonul, la care manifestanții au răspuns aruncând cu pietre, petarde și au vandalizat mai multe amenajări publice și mobilier stradal. Jandarmeria a ripostat folosind gaze lacrimogene. Pe 15 ianuarie 2012, protestele de la București au devenit din nou violente. Pe 17 ianuarie 2012, Guvernul și Preșidinția au cedat presiunii, iar Raed Arafat s-a întors în Ministerul Sănătăţii. Protestele au continuat în toată țara.

Pe 18 ianuarie 2012, protestele au continuat în toată țara, dar s-a anunțat și un miting politic USL pentru a doua zi (pe 19). Pe 19 ianuarie 2012, oameni care au luat parte la protest dar susțin că nu s-au manifestat violent au fost ridicați și duși cu dubele către secțiile de poliție din Capitală. În Piața Arcului de Triumf a fost organizat un miting USL, dar aceștia au fost primiți cu ostilitate de către protestatarii din Piața Universității.

Pe 23 ianuarie 2012, Teodor Baconschi a fost revocat din funcţia de ministru al Afacerilor Externe, pentru declaraţiile făcute de acesta la adresa manifestanţilor. Pe fondul protestelor organizate în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţarii, în care una dintre revendicările formulate de manifestanţi viza eliminarea taxei auto, coaliţia guvernamentală a decis să suspende până la 1 ianuarie 2013 taxa de primă vânzare.

Pe 24 ianuarie 2012, senatorul Iulian Urban și-a dat demisia din PDL după ce i-a catalogat pe protestatari „viermi“ într-o postare pe blogul personal. „Suntem nişte viermi care îşi merită soarta“, nota Urban referitor la decizia preşedintelui Traian Băsescu de a retrage Legea Sănătăţii din dezbatere publică. După 25 de zile de proteste, pe 6 februarie 2012, manifestanţii obţin demisia premierului Emil Boc. Timp o lună ecourile protestelor de la Universitate au trecut graniţele ţării, iar mai apoi fenomenul s-a stins încet-încet.

* 2020 - China – FAST, cel mai mare radiotelescop din lume, a devenit operaţional.

Radiotelescopul FAST, telescop cu apertură sferică de 500 de metri şi cel mai mare din lume, a început sâmbătă după trei ani de teste să opereze oficial în provincia de sud-est chineză Guizhou, potrivit presei locale, citată de EFE.

Radiotelescopul FAST (Five hundred meter Aperture Spherical Telescope) este format din 4.450 de panouri dispuse într-un carst care permite suportarea structurii, având configuraţia asemănătoare celei a Radiotelescopului Arecibo. Spre deosebire de Radiotelescopul Arecibo, care are o curbură sferică fixă, FAST foloseşte o optică activă, care se reglează pentru a crea parabole în direcţii diferite, cu un diametru efectiv de 300 metri.

FAST are un diametru de jumătate de kilometru, formând o parabolică la fel de mare ca 30 de terenuri de fotbal alăturate, şi este unul dintre principalele hituri tehnologice ale programului ştiinţific chinez.

Nașteri

·    347 - S-a născut împăratul roman Theodosius I “cel Mare” (d. 395).

Flavius Theodosius – foto: ro.wikipedia.org

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395, Mediolanum), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman în perioada 379 -395, înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus.

Născut la Cauca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbrățișează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 374), dar se retrage pe domeniile lui după execuția tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale.

Spirit energic și autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacității de rezistență a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor, acceptarea unui număr sporit de contingente „barbare” în armată). Teodosie cel Mare este cunoscut şi pentru că a decretat crestinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut Biserica în rândul sfintilor.

·         1503: Se naște in Parma, pictorul manierist italian Parmigianino; (d. 24 ugust 1540).
* 1545: Guidobaldo del Monte (alte forme: Guidobaldi sau Guido Baldi, numele complet fiind Guidi Ubaldo dal Monte din Pisaro, n. 11 ianuarie 1545 la Pesaro - d. 6 ianuarie 1607) a fost un matematician, filozof și astronom italian.

S-a născut într-o familie bogată. A studiat matematica la Universitatea din Padova, pe care a absolvit-o în 1564.

În tinerețe a fost soldat și a participat la luptele dintre habsburgi și otomani, prilej cu care a scris două cărți de inginerie militară.

După încheierea stagiului militar, se dedică studiilor în matematică, mecanică, astronomie și optică. Studiază matematica avându-l ca profesor pe Federico Commandino, persoană influentă la Curtea din Toscana. Printre discipolii acestuia se afla și Bernardino Baldi, cu care Guidobaldo leagă o relație de prietenie.

În 1579 a introdus construcția mecanică a hiperbolei. În 1615 a studiat în detaliu linia elicoidală și a introdus denumirea de elice circulară. A studiat curba-melc, pe care a numit-o helix ("iedera").

A tratat mecanica din punct de vedere tehnic, studiind dispozitive mecanice și probleme legate de șurub, centru de greutate, echilibrul pârghiilor.

A studiat perspectiva și a demonstrat, în toate cazurile particulare, teorema punctului de fugă al paralelelor orizontale.

A tradus operele lui Arhimede despre suprafețele plane.

Guidobaldo del Monte

·         1643: S-a nascut compozitorul si organistul german Johann Friedrich Alberti; (d. 14 iunie 1710). A fost organist la catedrala din Marsebourg pana in 1698 cand a suferit un atac cerebral in urma caruia i-a paralizat mana dreapta, fiind succedat ca organist la catedrala si la curtea regelui Saxoniei de catre elevul sau Georg Friedrich Kaufmann.

·         1673: Christian August de Holstein-Gottorp-Eutin (11 ianuarie 1673 – 24 aprilie 1726) a fost prinț de Eutin, prinț-episcop de Lübeck și regent al ducatului Holstein-Gottorp. A fost bunicul matern al țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. A fost fiul cel mic al lui Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp și al Prințesei Frederica Amalia a Danemarcei, fiica regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Fratele său mai mare, Frederic al IV-lea, a succedat tatălui lor la conducerea ducatului iar Christian August a primit micuțul fief de Eutin în 1695 și titlul de Duce de Holstein-Eutin.^[1]

Fratele său a murit în 1702, lăsându-l ca moștenitor pe minorul Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp. Din 1702 până în 1708 Christian August a fost co-regent cu cumnata sa, Hedvig Sophia a Suediei, în timpul minoratului lui Karl Frederic. După decesul ei în 1708, Christian August a rămas singurul regent al ducatului Holstein-Gottorp.

La 2 decembrie 1704, Christian August s-a căsătorit cu Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 26 decembrie 1755), cu care a avut zece copii:^[1]

• Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
• Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
• Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
• Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
• Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
• Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
• Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
• Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
• Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
• Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)

Christian August de Holstein-Gottorp
Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
Date personale
Născut	11 ianuarie 1673 Gottorf Castle[*], Germania
Decedat	24 aprilie 1726 (53 de ani) Gottorf Castle[*], Germania
Înmormântat	Lübeck Cathedral[*]
Părinți	Christian Albert de Holstein-Gottorp Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei
Frați și surori	Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp Sophie Amalie of Slesvig-Holsten-Gottorp[*] Marie Elisabeth, Abbess of Quedlinburg[*]
Căsătorit cu	Albertina Frederica de Baden-Durlach
Copii	Adolf Frederic al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Frederick August I Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[*] Charles Augustus of Holstein-Gottorp[*] Ana de Holstein-Gottorp[*] Hedwig Sophie af Slesvig-Holsten-Gottorp[*] Frédérique-Amélie de Holstein-Gottorp[*][1] Friederike Sophie von Holstein-Gottorp[*][1] Wilhelm Christian von Holstein-Gottorp[*][1] Friedrich Conrad von Holstein-Gottorp[*][1]
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	principe-episcop
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Regent

* 1746: William Curtis (n. 11 ianuarie 1746, Alton, Hampshire – d. 7 iulie 1799, Brompton) a fost un botanist, entomolog, fitolog, micolog, dar de asemenea un traducător și farmacist englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Curtis.

William s-a născut în Alton într-o familie de quakeri ca primul fiu al tăbăcarului John Curtis. După absolvirea școlii locale a început o ucenicie la un farmacist în oraș. Deja la această vârstă fragedă, a dezvoltat o pasiune pentru studiul istoriei naturale. În 1766, după terminarea instruirii ca farmacist, s-a mutat la Londra, unde a lucrat în această meserie, dar numai scurt timp, pentru că interesul său în științele naturale devenise astfel de dominant, că a reziliat contractul de muncă la farmacistul Talwin.^[4]

Prima lui publicare a fost Instructions for Collecting and Preserving Insects (Instrucțiuni pentru colectarea și conservarea insectelor), din anul 1771, urmată de traducerea faimoasei opere a lui Carl Linné Fundamenta Entomologiae un an mai târziu. Tot în 1772, Curtis a fost numit demonstrator de botanică la Societatea Apothecaries, la Chelsea Physic Garden, unde a predat lecțiuni publice în botanică. Scurt timp după acea, el a achiziționat o grădină pentru cultivarea de plante. Fiind repede prea mică, a strămutat-o (încă de două ori), în final la Lambeth Marsh, unde a plantat și colectat cel mai mare număr de plante britanice aduse vreodată împreună.^[4]

Curtisia dentata

Savantul și-a creat un nume strălucitor în domeniul botanicii prin marea sa operă în șase volume, Flora londinensis, cu care a început în anul 1775 și a terminat în 1798. Acolo a descris multe plante și ciuperci (astfel a descris în volumul 2 al lucrării sale principale între alte specia Agaricus velutipes).^[5] din domeniul Londrei. Lucrarea i-a adus multă onoare dar pentru mulți ani nici un câștig. Altfel s-au dezvoltat lucrurile cu jurnalul Botanical Magazine, publicat de el pentru prima oară pe 1 februarie 1787, unde în fiecare ediție au fost prezentate trei ilustrații de plăci colorate manual, completate de descrieri minuțioase și vândut pentru un Șiling. Jurnalul s-a dovedit foarte rentabil. Pentru crearea plăcilor Curtis a angajat diverși gravori și coloriști cu renume. Cunoștința cu el era acum curtată de fiecare naturalist eminent. În urma morții lui Curtis în 1799, fiul său Thomas Curtis a preluat revista. Cu toate acestea, a fost nepotul său, Samuel Curtis, un biograf, care a stabilit într-adevăr revista. Mai târziu, publicația a fost preluată de către John Sims, care a redenumit-o în Curtis’s Botanical Magazine (1826).^[6][7]

Toate ideile lui Curtis au servit beneficiului omenirii. El a fost primul botanist cu renume în această țară care a aplicat botanica pentru scopurile agriculturii. Prin neîncetata cultivare de plante, el a posedat avantaje superioare fâță oricăruia care îl precedase și a fost astfel în stare, să atragă atenția agricultorilor referitor la calitățile nocive precum cele utile ale plantelor
* 1747: François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld, duce de Liancourt, apoi duce de La Rochefoucauld (1792), s-a născut la La Roche-Guyon^[10] (în actualul departament Val-d'Oise) la 11 ianuarie 1747 și a murit la Paris la 27 martie 1827. A fost un om politic, întreprinzător, călător și militar francez.

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld era fiul lui François Armand de La Rochefoucauld, duce d'Estissac, mare maestru al Garderobei Regelui, și al uneia dintre fiicele ducelui de La Rochefoucauld. El însuși a purtat titlul de conte de La Rochefoucauld, apoi, începând din 1765, pe cel de duce de Liancourt^[11], care era numele unei posesiuni a familiei sale.

După asasinarea vărului său, Louis Alexandre^[12], la Gisors^[13], la 14 septembrie 1792, a luat titlul de duce de La Rochefoucauld.

Ofițer de carabinieri în 1763, el ia succesiunea tatălui său în același an ca mare maestru al Garderobei Regelui, dar nu face decât foarte scurte apariții la Curte. Se căsătorește la vârsta de 17 ani, la 14 septembrie 1764, cu Félicité Sophie de Lannion^[14].

În 1765 - 1766, îl ia cu sine, în Marele său Tur al Italiei pe pictorul și gravorul lyonez Jean-Jacques De Boissieu^[15].

O vizită în Anglia, în 1769, pare să-i fi dat ideea de a construi o fermă model la Liancourt, unde crește vite importate din Anglia și din Elveția. Pune în funcțiune o mașină de tors și fondează o școală de arte și meserii destinată copiilor soldaților, care, în 1788, devine l'École des Enfants de la Patrie^[16], aflată sub protecția regelui.

Paralel, își urmează cariera militară: colonel al regimentului de cavalerie La Rochefoucalud-Liancourt, este brigadier de Dragoni în 1781.

Ales fiind deputat al nobilimii în Stările Generale, pentru baillage-ul^[17] din Clermont, i se atribuie un cuvânt faimos, pe care l-ar fi pronunțat, la 12 iulie 1789^[18], la întrebarea lui Ludovic al XVI-lea:

„Este, deci, o revoltă?”

El ar fi răspuns:

„Nu, Sire, este o revoluție!”

Președinte al Adunării Constituante^[19] după 14 iulie, el a încercat să concilieze ideile noi și protejarea monarhiei, apărând ca unul dintre primii liberali.

Stabilit apoi în fruntea unei divizii militare în Normandia, i-a oferit lui Ludovic un refugiu la Rouen, iar, tentativa sa eșuând, îi făcu donația unei sume importante de bani

După evenimentele din 10 august 1792, s-a exilat în Anglia, unde a fost invitat de Arthur Young. A cerut în van să fie ascultat în cursul procesului Regelui, apoi a părăsit Anglia în 1794 și a emigrat în Statele Unite.

A publicat, în această perioadă, mai multe eseuri relative la experiențele sale: "Notice sur l’Impôt territorial en Angleterre"^[20] (1790), "Des prisons de Philadelphie"^[21] (1796).

În 1795, a pus la cale, cu cinci însoțitori, o călătorie care a acoperit o mare parte din Statele din Nord și din Canada. Au traversat Niagara pentru a ajunge la Fort Erie și au văzut și Fort Chippawa. La Newark (Niagara-on-the-Lake), au fost primiți de locotenentul-guvernator John Graves Simcoe. Călătoria lor s-a terminat la frontiera cu Canada. S-a întors în Statele Unite.

Puțin apreciat de Contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea, nu s-a amestecat decât puțin în anturajul său din exil, iar în 1797 a solicitat, fără succes, autorizația de a se reîntoarce în Franța. De unul singur a întrerupt exilul, în 1799.

Radiat de pe lista emigraților, s-a reîntors în Liancourt și și-a gerat afacerile și lucrările; a fost tratat cu demnitate și distanță de Napoleon.

În 1814, în timpul primei Restaurații, Ludovic al XVIII-lea nu i-a redat demnitatea ereditară^[22] de mare maestru al Garderobei, și l-a numit, în compensație, la Camera Pairilor.

Apoi a fost deputat, ales la Camera Reprezentanților constituită în timpul celor O Sută de Zile.

A exercitat apoi mai multe funcții publice, cu titlu benevol, a apărat abolirea Comerțului cu Negri, și interzicerea jocurilor și a loteriilor.

A fondat, la 15 noiembrie 1818, Casa de Economii și de Prevedere de la Paris, prima casă de economii din Franța

A avut trei fii:

• François de La Rochefoucauld (1765-1848)
• Alexandre de La Rochefoucauld (1767-1841)
• Frédéric Gaëtan de La Rochefoucauld-Liancourt (1779-1863)

Scrieri:

• Notice sur l’Impôt territorial en Angleterre, 1790.
• Des prisons de Philadelphie, 1796.
• Voyage dans les États-Unis d’Amérique, fait en 1795, 1796 et 1797 (8º, Paris, 1799); traducere în limba engleză^[24], în două volume: Travels through the United States of North America, the country of the Iroquois, and Upper Canada, in the years 1795, 1796, and 1797; with an authentic account of Lower Canada.

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
Date personale
Născut	11 ianuarie 1747[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  La Roche-Guyon[*], Franța
Decedat	27 martie 1827 (80 de ani)[1][2][4][5][6][7][9]  Paris, Franța
Căsătorit cu	Félicité-Sophie de Lannion[*]
Copii	François, duc de La Rochefoucauld[*] Alexandre-François de La Rochefoucauld[*] Frédéric Gaëtan, marquis de La Rochefoucauld-Liancourt[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	om politic sociolog[*] om de afaceri personal militar[*]
Deputat al Franței
Membru al Consiliului General
Pair
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Knight of the Royal and Military Order of Saint Louis[*] Knight of the Order of the Holy Spirit[*] Knight of the Order of Saint-Michel[*] Q3140156[*] (13 martie 1765)
François Alexandre Frédéric

* 1755: Alexander Hamilton (n. 11 ianuarie 1755 ori 1757 – d. 12 iulie 1804) a fost un politician, om de stat, finanțist și intelectual american, fondator al Partidului Federalist din Statele Unite. Hamilton a fost unul dintre cei mai buni specialiști în drept constituțional ai timpului său, fiind un delegat influent la Convenția Constituțională de redactare a Constituției Statelor Unite, unul din cei doi creatori majori ai Federalist Papers, Actelor Federaliste, prima constituție a țării. Hamilton a explicat Constituția Statelor Unite cetățenilor sceptici ai New York-ului, rămânând o sursă standard a semnificației documentului.

* 1747: François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld, duce de Liancourt, apoi duce de La Rochefoucauld (1792), s-a născut la La Roche-Guyon^[9] (în actualul departament Val-d'Oise) la 11 ianuarie 1747și a murit la Paris la 27 martie 1827. A fost un om politic, întreprinzător, călător și militar francez.

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld era fiul lui François Armand de La Rochefoucauld, duce d'Estissac, mare maestru al Garderobei Regelui, și al uneia dintre fiicele ducelui de La Rochefoucauld. El însuși a purtat titlul de conte de La Rochefoucauld, apoi, începând din 1765, pe cel de duce de Liancourt^[10], care era numele unei posesiuni a familiei sale.

După asasinarea vărului său, Louis Alexandre^[11], la Gisors^[12], la 14 septembrie 1792, a luat titlul de duce de La Rochefoucauld.

·         1757: Samuel Bentham, inginer mecanic american (d. 1831)

·      1812 - S-a născut pictorul, fotograful si graficianul maghiar din Transilvania, Carol Popp de Szathmary; (m.14 martie 1887).

Carol Popp de Szathmári - portret de Mișu Popp – foto: ro.wikipedia.org

A fost primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Roman și unul dintre primii zece fotografi din Europa. În anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii (calotipii). În perioada 1860-1870, Carol Popp de Szathmari a publicat un volum cu 100 de fotografii. A fost printre primii 10 fotografi din Europa și a realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii.

Prin aceasta, el este recunoscut cunoscut ca primul foto-jurnalist de război. A călătorit în China, iar cu acordul Țarului Rusiei, a ajuns și în Siberia, unde a realizat fotografii artistice. A deținut un atelier de fotografie pe terenul închiriat de la Ștefan Greceanu, pe Podul Mogoșoaiei, vis-a-vis de Biserica Sărindar.

În anul 1855 a primit patru medalii, pentru albumele de fotografie realizate și pentru activitatea sa fotografică, medaliile fiind acordate de Regina Angliei, Împăratul Austriei, Napoleon al III-lea al Franței și Regele Spaniei. În anul 1860 a contribuit la înființarea Bukuresti Magyar Közlöny, prima asociație culturală a maghiarilor din București.

·         1815: John A. Macdonald, primul prim-ministru al Canadei (d. 1891)
* 1845: Albert Victor Bäcklund (n. 11 ianuarie 1845 - d. 23 februarie 1922) a fost un matematician și fizician suedez.

A fost profesor universitar la Lund (1868), titular de matematică și fizică(1878).

S-a ocupat de studiul transformărilor ecuațiilor cu derivate parțiale, care îi poartă numele și care au fost studiate și de matematicieni români ca Mendel Haimovici și Radu Roșca.

* 1855: Alexandru Barbini (n. 11 ianuarie 1855 – d. 28 august 1925, Graz) a fost un Feldmarschall-Leutnant de origine română în Armata Imperială Austro-Ungară.

·         1859: George Nathaniel Curzon (Lord Curzon), politician britanic (d. 1925)

·         1860: Marie Bashkirtseff, artistă de origine ucraineană (d. 1884)

·         1878 - S-a născut Zaharia Bârsan, poet, prozator, dramaturg şi actor (d. 13 decembrie 1948)

·         1883 - S-a născut Ion Bâlea, autorul celei mai bogate şi valoroase culegeri de folclor din Maramureş, realizată între anii 1905-1909 şi 1910-1913, parţial în colaborare cu Tiberiu Brediceanu şi Bela Bartok (m.13.05.1969).

·         1885: Alice Paul, activist pentru drepturile femeii

·         1899: Eva LeGallienne, actriță britanică (d. 1991)

·         1901: Joachim Ernst, Duce de Anhalt (d. 1947)

·         1903: Alan Paton, scriitor sud african (d. 1988)

·         1906 - S-a născut sculptorul Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române ("Monumentul Victoriei" - Constanţa, "Maternitate" - Eforie, "Enescu" - Detroit, SUA) (m.08.08.1982). În tinerețe a fost barcagiu în Balcic, in Cadrilater. După Primul Război Mondial, între 1924-1925, a luat lecții de desen cu Hrandt Avakian si un an mai târziu, sprijinit de sculptorița Zoe Băicoianu, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han. Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea. Aflat intr-o situatie materiala precara, profesorul Oscar Han l-a ajutat să plateasca  examenele  doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile

·         1906: Albert Hofmann, chimist elvețian (d. 2008)
* 1906: Vilmos Zombori (n. 11 ianuarie 1906 - d. 17 ianuarie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a Românieila Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). Este portarul cu cele mai multe goluri înscrise în Divizia A, toate în perioada interbelică, 5
* 1918: Edward A. Murphy (11 ianuarie 1918 – 17 iulie 1990) a fost un inginer de aviație din Statele Unite, inventatorul legilor lui Murphy.

·         1924: Slim Harpo, muzician american (d. 1970)
* 1924: Roger Charles Louis Guillemin (n. 11 ianuarie 1924, Dijon, Bourgogne, Franța) este un om de știință francez laureat al Medaliei Naționale pentru Știință în 1976, și al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1977 pentru activitatea sa în domeniul cercetării neurohormonilor, împărțind premiul din acel an cu Andrew Schally și cu Rosalyn Sussman Yalow.

A absolvit Universitatea Burgundiei, și și-a primit doctoratul la Facultatea de Medicină de la Lyon în 1949, după care a plecat la Montreal, Canada, pentru a lucra împreună cu Hans Selye la Institutul de Medicină și Chirurgie Experimentală de la Université de Montréal unde și-a luat doctoratul în 1953. În același an, s-a mutat în Statele Unite pentru a preda la Colegiul de Medicină Baylor de la Houston. În 1965, a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite. În 1970 a ajutat la înființarea Institutului Salk din La Jolla, California unde a lucrat până în 1989 când s-a pensionat.

Guillemin și Andrew V. Schally au descoperit structurile TRH și GnRH în laboratoare separate.

Împreună cu alți laureați ai Premiului Nobel, Guillemin a semnat o petiție prin care cerea ca o delegație a Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului să poată vizita un copil tibetan aflat în arest la domiciliu în China din 1995, și anume Gendhun Choekyi Nyima, recunoscut ca al 11-lea Panchen Lama de al 14-la Dalai Lama, Tenzin Gyatso.

·         1926: Lev Demin, cosmonaut (d. 1998)

·         1926: S-a născut la Ismail in Basarabia, poetul Leonid Dimov (m.05.12.1987). A fost unul dintre precursorii curentului Postmodernist românesc si un  membru marcant al curentului oniric. Alături de  Dumitru Țepeneag   va teoretiza onirismul estetic. În 1971, după Tezele din iulie lansate de Ceausescu, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul omiric se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securitatii, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS, studiate de Luminița Corneanu.

* 1929: Rafael "Raful" Eitan (în ebraică רפאל "רפול" איתן‎) (n. 11 ianuarie 1929 - d. 23 noiembrie 2004) a fost un general și om politic israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1978-1983.

·         1931 - S-a născut istoricul şi poetul Ioan Saizu ("Fîntîni cereşti", "Armonii din orgi divine").

* 1934: Charles Antony Richard Hoare (n. 11 ianuarie 1934, Colombo, Sri Lanka) este un informatician britanic, celebru pentru inventarea, în 1960, a algoritmului de sortare quicksort, unul dintre cei mai eficienți și mai utilizați algoritmi de sortare. De asemenea, a dezvoltat logica Hoarepentru verificarea corectitudinii programelor, și limbajul formal CSP, folosit pentru descrierea interacțiunilor proceselor concurente (de exemplu, problema filosofilor). A primit, în 1980, Premiul Turing din partea ACM.

·         1934: Jean Chrétien, prim-ministru al Canadei

·         1935: Domițian Cesereanu, critic literar român

* 1936: Masashi Watanabe (11 ianuarie 1936 - 7 decembrie 1995) a fost un fotbalistjaponez.
* 1937: Paul Radu Popovăț ( n. 11 ianuarie 1937)^[1] este un inginer constructor și politician român, fost primar al sectorului 2 în perioada februarie 1992 - iunie 1996 din partea PAC. A fost primul primar al sectorului 2 ales prin alegeri locale libere după 1989.^[2] Din iunie 1996 până în septembrie 2002 a fost consilier în Consiliul General al Municipiului București din partea PNL

·         1937 - S-a născut criticul literar Ion Apetroaie. A realizat prima sinteză a vieţii şi operei lui Vasile Voiculescu ("Orfeu şi Aristarc", "Literatură şi reflexivitate").

* 1940: Andres Tarand (n. 11 ianuarie 1940) este un om politic eston, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Estoniei.
* 1941: Gérson de Oliveira Nunes (n. 11 ianuarie 1941, Niterói, Brazilia) este un fost jucător brazilian de fotbal. A jucat pentru naționala Braziliei la Campionatele Mondiale din '66 și '70.

Gérson a jucat pentru Botafogo, Flamengo, São Paulo FC și Fluminense.

·         1942: Clarence Clemens, muzician american

·         1943: Florin Manolescu, critic, istoric literar și prozator român

·         1946: Naomi Judd, cântăreață americană de muzică folk

·         1946: Tony Kaye (născut Anthony John Selvidge, pe 11 ianuarie 1946, în Leicester, Anglia) este un muzician britanic.

Kaye a fost claviaturistul original al trupei de rock progresiv Yes din 1968 până în 1971 și din nou din 1983 până în 1995. Între perioadele petrecute în Yes a fost membru fondator al formațiilor Flash, Badger și Detective devenind și membru al grupului Badfinger pentru ultimul lor album din 1981. Momentan Kaye cântă cu Circa, formație în care se regăsește și fostul membru al Yes, Billy Sherwood și din care a făcut parte și bateristul acestora Alan White; Kaye cântă de asemenea și cu Yoso, din nou cu Sherwood și cu fostul solist vocal al trupei Toto, Bobby Kimball.

* 1946: Eugen Uricaru (n. 11 ianuarie 1946, Buhuși, județul Bacău) este un scriitor, scenarist, diplomat, istoric român. Între anii 2001-2005 a fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 2003 a fost, pentru o scurtă vreme, director al postului de radio România Cultural din Cadrul Societății Române de Radiodifuziune. A fost atașat cultural și secretar de stat în MAE.

Eugen Uricaru s-a născut la 11 ianuarie 1946 la Buhuși, ca fiu al muncitorului Eugen Uricaru și al Mariei Uricaru. A absolvit școala primară și gimnazială la Liceul Ferdinand din Bacău. A urmat apoi cursurile Liceului militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc și a promovat examenul de Bacalaureat în 1964. A studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

În facultate a participat la fondarea și redactarea ulterioară a revistei Echinox ^[1], alături de Marian Papahagi, Ion Pop și Ion Vartic. A fost primul redactor-șef al acestei publicații, în paginile căreia aveau să se afirme de-a lungul anilor mulți scriitori, istorici, filosofi de valoare.

În 1971 și-a luat diploma de licență. În 1974 i-a apărut prima carte, Despre purpură, subintitulată „proze fantastice”, primită cu interes de critica literară. Între 1971-1989 a lucrat, succesiv, ca redactor la revistele Ateneu din Bacău și Steaua din Cluj. A publicat numeroase cărți, care i-au adus notorietate. Unul dintre romanele sale, Rug și flacără, 1977, a fost ecranizat, cu Ion Caramitru în rolul principal (regizor Claudiu Petringenaru) și a obținut Marele Premiu la Festivalul de la Santarem.

În 1990 se stabilește la București, unde lucrează ca redactor-șef adjunct al revistei literare Luceafărul. Susține explicit demonstrația anticomunistă din Piața Universității și condamnă în termeni severi (într-un interviu acordat în ziua de 14 iunie 1990 ziarului italian Corriere della sera) reprimarea ei brutală cu ajutorul minerilor.

Colaborează cu ziarul Ziua unde ingrijește un supliment literar periodic.

A colaborat, ca scenarist, cu regizorul Stere Gulea la realizarea filmului Stare de fapt (distins cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de la San Marino).^[2][3]

A generat o sumă de reacții în presa culturală, ca urmare a unor atitudini, replici, acte.^[4][5][6]

A fost acuzat de a fi colaborat cu Securitatea ca poliție politică a Statului socialist.^[7][8][9]

Eugen Uricaru este căsătorit cu Lucia, profesor universitar, cu care are o fiică, Ioana Uricaru, care trăiește la Los Angeles, în Statele Unite.^[10]

În anul 2005, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a constatat calitatea de colaborator al Securității a lui Eugen Uricaru.

În martie 1992 este numit atașat cultural la Atena (făcând parte dintre scriitorii care primesc funcții similare, la propunerea Anei Blandiana: Mihai Sin, Grete Tartler, Ioana Ieronim și Gheorghe Schwartz). După câteva luni demisionează, în urma unui conflict de principii cu ambasadorul român din Grecia.

În noiembrie 1992 pleacă la Roma, ca director adjunct al Accademia di Romania. Lucrează ca detașat la Ministerul Afacerilor Externe până în anul 1995. În anul 2003 este numit Secretar de Stat la MAE.

În 1995 a fost ales secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

Funcționează, un timp, între 1997 și 2001, ca vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor în mandatul președintelui Laurențiu Ulici.

În 2001 a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor, funcție pe care a deținut-o până în 2005.^[12]

A înființat Institutul Limbii Române, Copyro - societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor și s-a remarcat, în general, printr-o activitate susținută.

Despre proza lui Eugen Uricaru, Alex Ștefănescu afirma:

„Literatura pe care o scrie ilustrează o vocație a secretului. Ca sursă de inspirație sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din științe oculte, amintiri din copilărie, visuri.^[13]”

Calificativul „misterios” este folosit de alți critici.^[14]

Preocupat de istorie în viziune alternativă, însuși autorul simte nevoia să explice modul în care a tratat evenimentele. Unele cărți conțin explicații considerate necesare de Uricaru.

Astfel, o ediție Rug și flacară cuprinde o Explicație semnată Eugen Uricaru:

„Textul de față este o interpretare liberă a biografiei revoluționarului român, din Transilvania, Alexandru Bujor, participant la revoluția din 1848”

...iar Memoria este însoțită de o precizare din partea autorului:

„Această carte este o reconstituire afectivă și nu istorică a unor evenimente tragice, petrecute după terminarea celui dintâi război mondial.”

Referitor la tematica predilectă, Alex Ștefănescu arăta, în articolul citat mai sus:

„Pe romancier l-au preocupat diverse momente istorice: revolta țărănească în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloșca și Crișan (1784. Vreme în schimbare), revoluțiile europene din 1848 (Rug și flacără), ocupația germană din București, din timpul primului război mondial (Așteptându-i pe învingători) etc.”

Dar, Eugen Uricaru aduce, în cazul unor subiecte larg abordate, idei noi.

De exemplu, în mulțimea de cărți pe temă publicate în 1984, cu prilejul comemorării Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, Uricaru își permite să exprime un punct de vedere insolit.

„În «1784. Vreme în schimbare», el a recurs la o punere în scenă ingenioasă. În prim-planul aparent al romanului se află nu Horea, ci un fel de dublură a lui, gornicul (paznicul de pădure) Nuț Mătieș. Acesta seamănă la înfățișare cu liderul țăranilor răzvrătiți și, în împrejurări disperate, îi ia locul pentru a salva situația. De exemplu, atunci când într-o adunare spontană de țărani se pune la îndoială existența lui Horea sau îndreptățirea acțiunilor lui, Nuț Mătieș iese din umbră și, lăsând să se înțeleagă că el este marele personaj, ține un discurs clarificator. În aceste inițiative este încurajat și sfătuit de un om cu o identitate misterioasă, Anton Melzer - poate un mesager al împăratului, sugerează evaziv romancierul - care, cu o inteligență nefirească, diabolică, descifrează motivațiile nebănuite de alții ale fiecărui eveniment.^[13]”

Eugen Uricaru a scris o ficțiune documentată istoric.

A publicat:

Proză scurtă

• Despre purpură, proze fantastice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974 (cuprins: Inventând, Vladia, trei imagini, Prietenul meu Sokol, Despre purpură, Inima care bate, Din plictiseală, Totul e în ordine)
• Antonia, o poveste de dragoste, Editura Eminescu, București, 1978 (cuprins: Târziul octombrie, Antonia, Vladia, alte imagini)

Romane

• Rug și flacără, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
• Mierea, Editura Albatros, București,1978
• Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București,1981
• Vladia, Editura Cartea Românească, București, 1982
• Memoria, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1983
• 1784. Vreme în schimbare, Editura Eminescu, Bucuresti,1984
• Stăpânirea de sine, Editura Cartea Românească, București, 1986
• Glorie, Editura Eminescu, București,1987
• La anii treizeci..., Editura Cartea Românească, București, 1989
• Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoș, Editura militară, București,1990
• Așteptându-i pe barbari, Editura Cartea Românească, București, 1999
• Pentimento, Editura Elion, București, 2000

·         1947: Bryan Robson, jucător englez de fotbal
* 1948: Terry Williams (n. 11 ianuarie 1948, Swansea, Glamorgan, Țara Galilor) este un baterist de rock galez ce a lucrat cu nume precum Dire Straits, B. B. King și Bob Dylan.

În anii '60, Williams a cântat în câteva trupe ca The Smokeless Zone și Dream. După ce Dream s-a destrămat, Williams s-a alăturat formației lui Dave Edmunds, Rockpile, lucrând de asemenea și cu grupul rock galez Man din care făceau parte doi foști membri ai trupelor Dream și The Smokeless Zone - Deke Leonard și Martin Ace. Când Man s-au despărțit în 1976, Williams s-a alăturat din nou lui Edmunds, colaborând și cu Leonard dar și cu Dire Straits din 1982 până în 1989. În perioada 1981 - 1982 a făcut parte din trupa lui Meat Loaf, Neverland Express .

În prezent conduce un club de blues în Swansea.

·         1949: Terry Williams, baterist britanic (Dire Straits)

·         1949 - S-a născut Frederick Dennis Green, vocalist american (Sha Na Na).
* 1950: Oleg Anatolievici Platonov (rusă: Олег Анатольевич Платонов) (n. 11 ianuarie 1950, Ekaterinburg, RSFSR) este un scriitor rus, istoric și economist.
* 1951: Frederic Stanley "Rick" Mishkin (n. 11 ianuarie 1951) este un economist evreu din SUA și profesor la Columbia Business School. A fost membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008.

·         1952: Ben Crenshaw, jucător american de golf

·         1952 - S-a născut Lee Ritenour, chitarist şi compozitor american.
* 1954: Tahar Djaout (n. 11 ianuarie, 1954 - d. 2 iunie, 1993) a fost un jurnalist și poet de origine algeriană.
* 1954: Kailash Satyarthi (n. 11 ianuarie 1954) este un activist indian pentru drepturile copiilor. În 2014 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, împărțind laurii cu activista pakistaneză Malala Yousafzai. Satyarthi luptă împotriva exploatării copiilor din anii '90.

·         1956: Mihai Tănăsescu, politician român

·         1958: Vicki Peterson, solista formației pop "The Bangles" ("Maniac Monday")
* 1958: Vasile Pintilie (n. 11 ianuarie 1958, Obârșeni, județul Vaslui, România) este un om politic român, senator începând din 2008, în județul Vaslui, într-un colegiu ce cuprinde orașul Bârlad și 20 de comune din jurul acestuia. Este absolvent al Facultății de Cibernetică Economică din cadrul ASE București, promoția 1982, a lucrat la Fabrica de rulmenți din Bârlad. Din 1990, derulează afaceri în domeniile televiziunii prin cablu, comerțului și tehnologiei informației.

·         1960: Stanley Tucci, actor american de origine italiană
* 1961: Karl von Habsburg (Karl Thomas Robert Maria Franziskus Georg Bahnam; n. 11 ianuarie 1961), cunoscut sub numele Arhiducele Karl de Austria,^[1][2] este un politician austriac, actualul Șef al Casei de Habsburg și Mare Maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Născut la Starnberg, Bavaria, Germania, este fiul lui Otto von Habsburgși a Prințesei Regina de Saxa-Meiningen; este nepotul ultimului împărat al Austriei, Carol I. A fost membru al Parlamentului European pentru Partidul Popular Austriac în perioada 1996–1999.

Karl von Habsburg s-a născut în Germania. A fost botezat la Pöcking, Bavaria, ca Arhiducele Karl de Austria (Erzherzog Karl von Österreich). La momentul nașterii sale, tatăl său era apatrid de facto și poseda un pașaport diplomatic, în timp ce mama lui era cetățean german. La fel ca tatălui său și fraților acestuia, i s-a interzis accesul în Austria în primii ani ai vieții. A trăit la Salzburg, Austria, din anul 1981.

La 31 ianuarie 1993, s-a căsătorit cu Francesca Thyssen-Bornemisza, singura fiică a baronului Hans Heinrich Thyssen-Bornemisza de Kászon și Impérfalva, un industriaș european, și a celei de-a doua soții, Fiona Campbell Walter.^[5]

Karl și Francesca au trei copii:

• Eleonore Jelena Maria del Pilar Iona (n. 28 februarie 1994, Salzburg)
• Ferdinand Zvonimir Maria Balthus Keith Michal Otto Antal Bahnam Leonhard (n. 21 iunie 1997, Salzburg)
• Gloria Maria Bogdana Paloma Regina Fiona Gabriela (n. 15 octombrie 1999, Salzburg); nașa ei este Gloria, Prințesă de Thurn și Taxis.^[6]

Karl și Francesca s-au separat în 2003.^[7]

În iulie 1998 un tribunal austriac l-a amendat pe Karl von Habsburg cu 180.000 schillings (14.300 $); el nu a declarat funcționarilor vamali atunci când a trecut granița din Elveția în iulie 1996 că are în bagaje o diademă.^[8] Diadema aparținea soției sale care intenționa s-o poarte la o nuntă.

Karl von Habsburg
Date personale
Nume la naștere	Karl Thomas Robert Maria Franziskus Georg Bahnam
Născut	11 ianuarie 1961 (58 de ani) Starnberg, Bavaria, Germania
Părinți	Otto von Habsburg Prințesa Regina de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Georg von Habsburg[*] Andrea von Habsburg[*] Michaela von Habsburg[*] Walburga Habsburg Douglas[*] Gabriela von Habsburg[*] Monika von Habsburg[*]
Căsătorit cu	Baroneasa Francesca Thyssen-Bornemisza de Kászon și Impérfalva
Copii	Arhiducesa Eleonore Arhiducele Ferdinand Zvonimir Arhiducesa Gloria
Cetățenie	Austria
Ocupație	om politic jurnalist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Șeful Casei de Habsburg
Domnie	1 ianuarie 2007 – prezent
Predecesor	Principele Moștenitor Otto
Succesor	Arhiducele Ferdinand

·         1962 - S-a născut Julie Roberts, vocalistî şi compozitoare britanică (Working Week).

·         1968: Titus Corlățean (n. 11 ianuarie 1968, Medgidia, România) este un jurist și politician român, vicepreședinte al Partidului Social Democrat. Între august 2012- 2014 a fost ministrul Afacerilor Externe în guvernele Ponta II și III, după ce anterior fusese ministrul Justiției în guvernul Ponta I.

·         1970: Daniel Buda (n. 11 ianuarie 1970, Românași, România) este un politician român, parlamentar, deputat de Cluj din 2004 ales pe listele PD, care a devenit ulterior PDL. Daniel Buda a fost reales în 2008 în circumscripția electorală nr. 13 (Cluj), colegiul uninominal nr. 2, Cluj-Napoca, în legislatura 2008-2012 ocupând funcția de președinte al Comisiei Juridice, de Disciplină și Imunități din cadrul Camerei Deputaților din Parlamentul României. În legislatura 2004-2008, Daniel Buda a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Muntenegru, Republica Slovenia, Republica Panama și Statul Plurinațional Bolivia. În legislatura 2008-2012, Daniel Buda a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ungaria și Republica Arabă Egipt.

·         1971: Mary J. Blige (n. 11 ianuarie 1971) este o cântăreață, compozitoare și actriță americană, care a primit nouă premii Grammy.
* 1972: Konstantin Iurievici Habenskii (n. 11 ianuarie 1972, Leningrad, URSS) este un actor rus de teatru și film, artist al poporului din Rusia (2012).^[3]Este cunoscut in special pentru rolul lui Anton Gorodețki în filmele «Ночной Дозор» si «Дневной дозор». De asemenea, actorul joacă și în filme turnate la Hollywood.
* 1972: Andrei Malahov (rusă Андре́й Никола́евич Мала́хов; n. 11 ianuarie 1972)^[1] este un actor, jurnalist, showman și prezentator TV/radio rus. El este cunoscut în special ca prezentator al emiziunii ″Pusti Govoriat″ (română Lasă-i să vorbească) de la Pervîi Kanal. De asemenea, Andrei este și redactor principal al revistei «StarHit».
* 1977: Anni Friesinger-Postma (născută Anna Christine Friesinger pe 11 ianuarie 1977 în Bad Reichenhall) este o patinatoare germană de talie mondială.
* 1978: Daniel Nicolae Jinga (n. 11 ianuarie 1978, Buzău) este Maestru de Cor^[1] al Corului Operei Naționale din București și Dirijor Principal al Orchestrei Simfonice Muntenia^[2] din Târgoviște. S-a afirmat ca dirijor secund al Corului de Cameră Madrigal și dirijor fondator al Corului de cameră Accoustic, cu care abordează o paletă repertorială complexă: muzică sacră, prelucrări folclorice, renaștere europeană, muzică contemporană și muzică de teatru și film, colaborând cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexander Hausvater, Alice Barb, George Ivașcu, Alexandru Dabija. I-a avut ca profesori de dirijat sau mentori pe Marin Constantin, Petre Crăciun, Stelian Olariu, Dan Mihai Goia, Valentin Gruescu, Sharon Hansen și Erwin Ortner.

Este cunoscut publicului larg mai ales ca inițiator și dirijor al unor proiecte pop-rock simfonic sau mainstream, ce i-au avut ca protagoniști pe Vlad Miriță, PHOENIX, IRIS, Smiley, Marius Moga, Gheorghe Zamfir, Angela Gheorghiu, Valentina Naforniță, Teodor Ilincăi, Felicia Filip, Irina Iordăchescu, Maria Jinga, Iordache Basalic, Ana Cebotari, Irina Baiant, Corul „Song” și mulți alții.

Ulterior, s-a apropiat de genul musical,  colaborând ca dirijor cu Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, pentru spectacolele ”Romeo și Julieta” și ”Dolce Vita”, și ca preparator muzical și dirijor al spectacolului ”My Fair Lady”^[3], produs și regizat de Razvan I.Dincă.^[4]

În calitate de maestru de cor al Corului Operei Naționale din București, a pregătit premierele spectacolelor O scrisoare pierdută^[5][6], Don Giovanni, Cosi fan tutte, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor și are în portofoliu cele peste 25 de titluri de operă din repertoriul curent al Operei Naționale din București.^[7]

Dintre titlurile vocal-simfonice abordate, amintim Requiem, Carmina Burana și Messa da Requiem.

* 1978: Emile William Ivanhoe Heskey (n. 11 ianuarie 1978) este un fost fotbalist profesionist englez care a jucat ca atacant. A făcut mai mult de 500 de apariții în Football League și Premier League pe parcursul unei cariere de 18 ani și a reprezentat Anglia în fotbalul internațional. De asemenea, a jucat în Australia pentru clubul din A-League Newcastle Jets.

* 1980: Peterson dos Santos Peçanha (n. 11 ianuarie 1980, São Gonçalo, Brazilia) este un fotbalist brazilian, care evoluează pentru clubul CD Feirense pe poziția de portar.

* 1981: Alina Horjea (n. Braniște, 11 ianuarie 1981, în Buzău) este o handbalistă din România care joacă pentru SCM Gloria Buzău pe postul de intermediar stânga. Ea s-a transferat la echipa brăileană^[care?] în ianuarie 2012, după ce HC Oțelul Galați, clubul la care era legitimată, nu i-a mai putut plăti salariul din cauza problemelor financiare.^[1]

În total, Horjea a evoluat pentru loturile de junioare, tineret și senioare ale reprezentativei României în 38 de partide, în care a înscris 106 goluri.^[2]

Alina Horjea are o soră, Daniela Braniște, cu care a fost colegă de club la HC Dunărea Brăila și HC Oțelul Galați.

* 1981: Alexandr Nesterovschi (n. 11 ianuarie 1981, Răuțel, Fălești) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldovaa candidat la funcția de deputat de pe locul 24 în lista candidaților PSRM.

* 1982: Emel Mathlouthi(Tunis, 11 ianuarie 1982), în arabă آمال المثلوثي , este o cântăreață tunisiană. 

Ea a devenit celebră în timpul Revoluției Iasomiei cu cântece de protest, cum ar fi Ya Tounes ya meskina (Sărmana Tunisie) și Kelmti Horra(Cuvântul este liber). Primul său album de studio este lansat în 2012. 

* 1982: Son Ye-jin (n. Son Yeon-jin la 11 ianuarie 1982) este o actriță sud-coreeană cunoscută pentru rolurile din A Moment to Remember, Open City sau My Wife Got Married.

* 1983: Adrian Sutil, (născut la data de 11 ianuarie 1983, în Starnberg, Germania) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 2007 - 2011 și 2013.

* 1984: Marius Postolache(n. 11 ianuarie 1984 în Timișoara) este un fotbalist român care în prezent joacă la USV Viehdorf pe postul de mijlocaș dreapta.

În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006

* 1984: Stefanus Johannes „Stijn” Schaars (n. 11 ianuarie 1984, Gent, Gelderland) este un fotbalist olandez, care joacă pentru Heerenveen și pentru echipa națională de fotbal a Olandei.

* 1985: Kazuki Nakajima, (născut la data de 11 ianuarie 1985, în Okazaki, Aichi, Japonia) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 2007 - 2009.

* 1986: Oana Ban (n. 11 ianuarie 1986, Cluj-Napoca) este o gimnastăromână de valoare mondială, laureată cu aur olimpic la Atena 2004^[1].

Oana Mihaela Ban este o gimnastă artistică retrasă din activitate. Ea a fost medaliată cu aur olimpic împreună cu echipa și medaliată cu argint la bârnă. Aparatele favorite ale gimnastei au fost solul și bârna. Oana Ban a început să se antreneze pentru gimnastică în orașul său natal, la clubul "Viitorul", cu antrenorii Rodica Câmpean și Ciupe Anton. Ban a crescut ca importanță, ajungând una dintre gimnastele junioare de talie mondială. Ea a concurat la primul ei campionat în România în 1998 și a câștigat proba la sol. În anul următor, ea a fost invitată să se alăture echipei naționale a României și a început să lucreze cu antrenorii Octavian Belu și Mariana Bitang la lotul olimpic din Deva. În perioada următoare câștigă primul loc la turneul Gym top în Belgia, în 1999 și o medalie de bronz în 2001 la Zilele Tineretului Olimpic European.

Cariera de senioară

Fiind născută în ianuarie, Ban nu a îndeplinit standardele de eligibilitate pentru Campionatele Mondiale din 2001 la diferență de doar unsprezece zile față de vârsta minimă.Oana a fost forțată să aștepte până în 2002 pentru a debutape plan internațional la senioare. La Campionatele Mondiale de la Debrecen din 2002 Ban a câștigat o medalie de argint la bârnă, și s-a plasat pe locul al patrulea în finala de la sol. Ban a contribuit la câștigarea medaliei de argint a echipei României în 2003 la Campionatele Mondiale. În acel an ea a concurat cu succes la mai multe concursuri internaționale.

Atena 2004

Punctul culminant din cariera Oanei a venit în anul 2004 prin Jocurile Olimpice de vară de la Atena, unde, împreună cu colegii de echipă Monica Roșu, Alexandra Eremia, Cătălina Ponor, Daniela Sofronie și Silvia Stroescu, a câștigat medalia de aur în concursul pe echipe. Ban a contribuit în mare măsură la victoria românească, la paralele, bârnă și sol din finala pe echipe. Individual, ea s-a calificat atât pentru individual compus cât și în finala pe aparate la sol. Din pacate, un eveniment nefericit, o accidentare, a forțat-o să rămână în afara ambelor concursuri și așa s-a încheiat experiența ei la Jocurile Olimpice.

Oana Ban s-a retras din gimnastică după Jocurile Olimpice și este în prezent antrenoare de gimnastică în orașul ei natal, Cluj-Napoca.

S-a căsătorit în 20 martie 2010, schimbându-și numele în Oana Ban-Grigore

* 1987: Jamie Vardy (n. 11 ianuarie 1987) este un jucător de fotbal englez, care joacă pe postul de atacant pentru clubul din Premier League Leicester City. Are 19 selecții în naționala Angliei și a marcat 6 goluri.

* 1991: James Honeybone (n. 11 ianuarie 1991, Truro, Anglia) este un scrimerbritanic specializat pe sabie. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde a fost eliminat în tabloul de 64 de bielorusul Valeri Priiomka

* 1992: Daniel Dani Carvajal Ramos (n. 11 ianuarie 1992 în Leganés, Spania) este un fotbalist spaniol, care evoluează la Real Madrid.

* 1993: Tatiana Mihailovna Gudkova (în rusă Татьяна Михайловна Гудкова; n. 11 ianuarie 1993, Smolensk) este o scrimeră rusă specializată pe spadă.

S-a apucat de scrimă la vârsta de nouă ani. La categoria de juniori a fost lidera clasamentului general în 2011 și 2012, și dublă campioană mondială în 2012 și în 2013. Datorită acestor rezultate, s-a alăturat lotului național de seniori, cu care a fost vicecampioană europeană pe echipe și campioană mondială pe echipe în 2014.

* 1993: Michael Vincent Keane (n. 11 ianuarie 1993) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de fundaș la Everton FC.

Keane a reprezentat Republica Irlanda la sub 17 ani și sub 19 ani și Anglia la sub 19 ani, sub 20 ani, sub 21 ani și la niveluri înalte. A fost numit Jucătorul Anului rezervelor lui Manchester United în 2012.

* 1993: Mahmut Orhan (n. 11 ianuarie 1993, Bursa, Turcia) este un DJ și producător muzical turc. Activitatea lui se concentrează în special în zonele deep house, indie dance și nu-disco.

Într-un interviu pentru cotidianul turc Sabah, Orhan spunea că a început să lucreze în domeniul muzicii în Bursa, orașul lui natal, la vârsta de 15 ani, pentru ca ulterior să se mute în Istanbul unde avea să mixeze pentru clubul Chilai din cartierul Bebek.^[1] În același interviu, artistul a numit clubul Epic Society din Timișoara drept locația lui favorită

* 1996: Leroy Sané (n. 11 ianuarie 1996,^[2] Essen, Germania) este un fotbalistgerman de origine senegaleză și burkines. Joacă ca atacant la echipa Manchester City din Premier League din Anglia. Poartă tricoul cu numărul 19

Decese

·         314: Papa Miltiade

·      705 - A murit Papa Ioan al VI-lea. A fost grec de origine și papa al Romei între 701 și 705. Pontificatul lui a început pe data de 30 octombrie 701 și a fost marcat de năvălirile langobarzilor în Campania. A reușit să-i convingă să se retragă in Benevento, in Campania.

·    812 - A decedat imparatul bizantin Stauraciu (Staurakios). (n. 775 e.n.)

Stauraciu  – foto: ro.wikipedia.org

Stauraciu (Staurakios) (n. 775 e.n. – d. 11 ianuarie 812 e.n.) a fost împărat bizantin între 26 iulie şi 2 octombrie 811, fiul lui Nicefor I. În 803 a fost asociat de către tatăl său la domnie. În 811, a participat alături de tatăl său în campania din Bulgaria , și a reușit să scape din batalia de la Pliska. Din păcate, a paralizat din cauza unei lovituri de spadă la gât, și a fost retras de pe câmpul de luptă de către garda imperială.

Din cauza incapacității sale de a conduce, Curtea s-a împțit în două facțiuni: cea a soției lui Staurakios, Theophano, și cea a sorei lui, Prokopia, care voia ca soțul ei, Mihail I Rangabe să devină împărat. Pe 2 octombrie 811, Mihail Rangabe l-a forțat pe Staurakios să abdice si sa se retraga într-o mănăstire unde a si murit.

·   1494 - Moare Domenico Ghirlandaio (Domenico di Tommaso di Currado di Doffo Bigordi), artist italian (născut în 1449).

Domenico Ghirlandaio (autoportret) (detaliu din tabloul “Adorazione dei pastori”) – foto: ro.wikipedia.org

Domenico Ghirlandaio (n. 1449, Florența – d. 11 ianuarie 1494, Florența) a fost un pictor italian renascentist, reprezentant al Școlii florentine (a aparținut celei de-a treia generații a acestei școli). A fost contemporan cu Botticelli, Verrocchio și Filippino Lippi și a avut ca discipol pe Michelangelo. Doi dintre frații săi Benedetto Ghirlandaio (1458 – 1497), David Ghirlandaio (1452 – 1525), ca și nepotul, Ridolfo del Ghirlandaio (1483 – 1561) au fost de asemenea pictori.

·         1762: Moare sculptorul francez Louis-François Roubillac;(n. 1695). A lucrat multa vreme in Anglia, iar printre cele mai cunoscute creatii ale sale se numara  monumentele dedicate lui Haendel,George Wade,statuile regilor George I si Georgeal  II- lea ai Marii Britanii

·         1801: Domenico Cimarosa, compozitor italian (n. 1749).  A  compus oratorii, mese, cantate, sonate pentru clavecin, opere (“Casatoria secreta”); (n.17.12.1749).

Domenico Cimarosa (17 December 1749, Aversa, Province of Caserta – 11 January 1801, Venice) – foto: en.wikipedia.org

·         1837 - A murit pictorul si desenatorul francez Francois Gerard, care prin lirismul sau anunta romantismul (n.04.05.1770). A fost elevul lui Jean Louis David  si unul dintre cei mai importanti pictori ai primului imperiu si in timpul Restauratiei, pictor al curtii lui Napoleon I si apoi al regilor Ludovic al XVIII si Carol al X-lea. Gerard a dobandit un mare renume nu doar in Franta, dar si la nivel european, fiind supranumit “pictorul regilor” pentru ca  a realizat portretele tuturor familiilor regale din Europa.
* 1843: Francis Scott Key (n. 1 august 1779 – d. 11 ianuarie 1843) a fost avocat, magistrat și poet amator din Georgetown, care a scris versurile imnului național al Statelor Unite, "The Star-Spangled Banner".

Francis Scott Key
Date personale
Născut	1 august 1779 Comitatul Carroll, Maryland, Statele Unite
Decedat	11 ianuarie 1843 Baltimore, Maryland, Statele Unite
Înmormântat	Mount Olivet Cemetery[*]
Părinți	John Ross Key[*]
Copii	Philip Barton Key II[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	English American[*]
Religie	Biserica Episcopală
Ocupație	Poet, avocat, judecător districtual
Activitate
Alma mater	St. John's College[*]
Cunoscut pentru	Scrierea versurilor imnului Uniunii, The Star-Spangled Banner
Premii	Songwriters Hall of Fame[*]

·         1865:  Alexandru Depărățeanu, dramaturg și poet român (n. 1834). Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea. Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan. Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

·         1874: Moare Gail Borden, comerciant american, inventatorul laptelui condensat si al extractului de carne (numit meat biscuit); (n.9 noiembrie 1801).
* 1910: Teohari Antonescu (n. 1 septembrie 1866, București - d. 11 ianuarie1910 la Iași) a fost un arheolog, istoric și pedagog universitar român, membru al societății Junimea. A fost căsătorit cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici.

Din păcate, istoricul a decedat tragic, la numai 43 de ani, în ziua 11 ianuarie 1910 (la orele 15.30), „răpus de un cancer al rărunchiului”.
Opera:

Lucrări științifice

• 1889 - Lucrarea de licență - Cultul cabirilor în Dacia
• 1901 - Lumi uitate - Studii literare și archeologice - Iași - Tipografia Editoare Dacia P.Iliescu și D. Grossu
• 1905 - Le trophee d'Adamclissi. Etude archeologique - Jassy
• 1906 - Cetatea Sarmizegetusa - reconstitutită după Columna Traiana și ruinele din Grădiștea
• 1906 - Știința sau Vandalismul d-lui Tocilescu - Lipsa unei metode de cercetare a ruinelor - Iași
• 1906 - Săpăturile d-lui Tocilescu la cetatea Drobetae. Nimicirea unei stațiuni istorice importante - Iași

Publicate în Convorbiri literare (listă incompletă)

• Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5);
• Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10);
• Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12);
• Activitatea științifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4);
• Originea egiptenilor și semiților (1897, nr. 11 și 12);
• Din lumea Chaldee (1898, nr. 4);
• Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5);
• Priviri asupra filosofiei Upanișadelor (1899);
• Din literatura egipteană (1901, nr. 3);
• Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11);
• Originile omului (1902, nr. 6);
• Buddhismul și Nirvana (1903, nr. 9);
• Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5);
• Culele sunt sau nu naționale? (1907, nr. 5).

·         1923: Constantin I (greacă Κωνσταντίνος A', Βασιλεύς των Ελλήνων; n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) a fost rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. A fost comandantul armatei elene în timpul războiului greco-turc din 1897 și a condus forțele grecești în timpul războaielor balcanice din 1912-1913 în care Grecia a câștigat Salonicul și și-a dublat populația și suprafața. A devenit rege al Greciei la 18 martie 1913 după asasinarea tatălui său.

Familia regală greacă la sfârșitul anului 1880 în timpul unui voiaj al Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei la Atena. De la stânga la dreapta Prințul Nicolae al Greciei, Prințesa Maria (jos), regina Olga, Prințul Constantin, Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (ținând un câine pe genunchi), Prințesa Alexandra, regele George I și Prințul George.

Născut la 2 august 1868 la Atena și botezat la 12 august, Constantin a fost cel mai mare fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. A primit numele Constantin după bunicul matern, Marele Duce Constantin Nicolaevici, dar și după împărații bizantini^[1]. În familie era cunoscut sub numele Tino.

Așa cum a fost prevăzut prin constituție, Constantin și frații săi au fost crescuți în religia ortodoxă greacă^[2], spre deosebire de tatăl lor care a rămas luteran^[3].

Prințul a avut o copilărie fericită, între Palatul Regal din Piața Syntagma din Atena și Palatul Tatoi, la poalele muntelui Parnes. Pentru Constantin și frații săi, părinții lor, George și Olga, au fost părinți atenți; regele își petrecea adesea timpul în compania copiilor și se juca cu ei^[4]. Cu părinții și cu bona, Constantin vorbea în engleză iar la școală în greacă.

În 1884, Constantin la vârsta de 16 ani a fost declarat major. Cu această ocazie a primit titlul de prinț moștenitor și cel de duce de Sparta. Constantin a plecat doi ani în Germania unde și-a completat studiile.

La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888^[5].

La 27 octombrie 1889, Constantin și Sofia s-au căsătorit la Atena și au avut două ceremonii religioase, una publică ortodoxă și alta privată protestantă. Festivitățile au reunit la Atena reprezentanți ai tuturor caselor regale europene. Wilhelm al II-lea al Germaniei, Christian al IX-lea al Danemarcei, viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit și Nicolae al II-lea al Rusiei au fost invitații de onoare. Noul cuplu s-a instalat la reședința special construită pentru ei iar relațiile dintre ei au fost armonioase. În ciuda acestui lucru, Constantin a avut o relație amoroasă la începutul anului 1912 cu contesa Paola d’Ostheim, divorțată de prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach. Cei doi au ținut corespondență până la moartea lui Constantin^[6].

Împreună cu frații săi, Prințul George și Nicolae, Constantin a participat la pregătirea primelor Jocuri Olimpice moderne în calitate de președinte al comitetului de organizare

Victoria otomană de la Domokos, de Fausto Zonaro.

În ianuarie 1897, Creta s-a revoltat încă o dată contra conducerii otomane și a cerut unificarea cu Grecia. La Atena, partizanii Marii Idei (greacă Μεγάλη Ιδέα; Megáli Idéa) au solicitat intervenția monarhiei grecești în conflict. Sub presiunea lor, regele și primul ministru Theodoros Deligiannis au trimis întăriri insurgenților. Prințul George a fost numit comandant al flotei care trebuia să împiedice Marea Poartă să intervină contra revoltelor. În același timp, 1.500 de soldați greci au debarcat pe insulă.^[8] În fața atitudinii Atenei, Imperiul Otoman a declarat război Greciei la 17 aprilie 1897. Este începutul războiului greco-turc din 1897 (sau "războiul de treizeci de zile")^[9].

Numit comandant șef al armatei la 26 martie, Constantin este considerat responsabil pentru penetrarea Macedoniei. Tentativa de invazie este însă un eșec iar grecii se retrag rapid la Thessalie. Cartierul general grec stabilit în orașul Larissa este ocupat de otomani. La sfârșitul lunii aprilie, războiul este pierdut de greci iar ultimele bătălii din mai nu fac decât să confirme superioritatea turcilor^[10].

În ciuda intervenției mai multor puteri străine în favoarea Atenei în timpul convorbirilor de pace din decembrie 1897,^[10] consecințele înfrângerii sunt foarte grave pentru greci: trebuie să renunțe la ambițiile teritoriale din Creta și Macedonia și frontierele sunt corectate în favoarea Imperiului Otoman. Grecia trebuie să plătească, de asemenea, o indemnizație de război de aproape patru milioane lire turcești iar acest lucru se întâmplă într-un moment când deja finanțele publice sunt la cel mai mic nivel^[11].

Prințul moștenitor Constantin este considerat principalul responsabil pentru înfrângere iar o parte a opiniei publice a cerut să fie judecat de Curtea Marțială^[12]. Soția sa, prințesa Sofia a Prusiei, este criticată în mod egal din cauza atitudinii fratelui ei, kaiserul Wilhelm al Germaniei, care a susținut în mod deschis Turcia în timpul conflictului. Cuplul a părăsit pentru o perioadă Grecia și s-a instalat în Germania la mama Sofiei

Armata greacă intră în Salonic.

La 8 octombrie 1912, Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Zece zile mai târziu, Serbia, Bulgaria și Grecia fac același lucru. Este începutul Primului Război Balcanic^[14].

De partea greacă, conflictul are loc pe două fronturi: în nord-est-ul țării, spre Tesalia și Macedonia și nord-vest spre Epir. Trupele elene alcătuite din 120.000 de oameni sunt împărțite în două armate iar cea din nord-est este condusă de Constantin. Obiectivul acestei armate este să ajungă la Salonic înaintea trupelor bulgare.

După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic^[14][15].

Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile

Dornic să profite de popularitatea câștigată de prințul moștenitor pentru a-și întări dinastia, regele George I ia decizia să abdice în favoarea fiului său. La 18 martie 1913 regele profită de un dejun cu fiii săi Nicolae, George și Andrei la Salonic pentru a-i anunța că vrea să predea coroana cu ocazia jubileului care urma să aibă loc în octombrie.

După prânz, George I a plecat la o plimbare pe străzile orașului, ca în fiecare după-amiază de când a ajuns la Salonic. El a mers fără nici un fel de protecție, la fel cum făcea la Atena încă de la începutul domniei sale. În acea zi a fost așteptat de anarhistul Alexandros Schins care l-a împușcat cu un revolver. La scurt timp de la eveniment, Prințul Nicolae este avertizat și el este cel care va da vestea restului familiei^[17][18].

Constantin era la cartierul general de la Ioannina împreună cu fratele său Christophe când a primit telegrama prin care era anunțat de moartea tatălui său și de noul său statut de rege.

Când a urcat pe tron, în ciuda faptului că nu a avut aceeași experiență politică ca a tatălui său, Constantin s-a bucurat de un prestigiu enorm în rândul poporului său^[19]. Pe lângă recenta sa glorie militară, noul rege are multe avantaje: este primul suveran modern născut în Grecia, este de asemenea primul care a fost crescut în religia ortodoxă. Poartă un un nume prestigios, al celui care a a fondat Constantinopolul (împăratul roman Constantin I) și a ultimului împărat bizantin (Constantin al XI-lea Paleologul).

Modificările teritoriale după Tratatul de la Londra (1913) (sus) și Tratatul de la București (1913) (jos).

Începutul domniei lui Constantin a fost marcat de negocierile de pace de la sfârșitul primului război balcanic. Prin Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, Grecia a primit o bună bucată din Macedonia (împreună cu Salonicul, legat definitiv de regalitatea greacă prin moartea regelui George I), o parte din Epir, Creta și mai multe insule din Marea Egee. În acest fel suprafața țării s-a dublat. Au avut loc diviziuni profunde între regatele din Balcani și Grecia care trebuia să facă față revendicărilor bulgarilor ce n-au acceptat pierderea Salonicului^[20].

O lună după semnarea Tratatului de la Londra, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913, Bulgaria a atacat fără avertisment foștii aliați greci și sârbi. Elementul surpriză i-a permis să captureze rapid orașul grec Nigrita^[21].

De la izbucnirea ostilităților, Constantin a preluat conducerea armatei sale iar la 30 iunie, forțele elene au contraatacat pe uscat și pe mare. Lupte grele au avut loc la Kilkis între 30 iunie și 4 iulie soldate cu victoria grecilor. După mai multe tentative de contraatac pentru a-și recupera pozițiile pierdute, armata a II-a bulgară recunoaște înfrângerea și s-a retras spre nord abandonând orașele Serres și Drama.^[22]

Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.

Primul ministru Eleftherios Venizelos vrea să negocieze un armistițiu cu guvernul bulgar. Se deplasează la cartierul general grec la Hadji Beylik și încearcă să-l convingă pe rege să ceară pacea.^[23] Constantin însă dorește o victorie militară decisivă și refuză.^[23] Între timp, forțele bulgare se organizează și încep atacul la 29 iulie. Contraofensiva lor este puternică iar relieful din Cheile Kresna este nefavorabil grecilor astfel încât a doua zi, trupele elene sunt la un pas de anihilare totală. Regele a trimis o telegramă primului ministru prin care îi cere să plece la București și să ceară armistițiu.^[23]

În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea greacă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului

La sfârșitul lunii iulie 1914, kaiserul Wilhelm a trimis o telegramă lui Constantin prin care îi întreabă care va fi atitudinea Greciei în caz de război. Regele îi răspunde că nu intenționează să implice țara într-un nou conflict și, prin urmare, ar alege neutralitatea.^[24] La acest răspuns, împăratul amenințată și îi declară cumnatului său că dacă Grecia refuză să se alieze cu Germania, aceasta va fi tratată ca dușman. Cu toate acestea, regele elenilor a rămas ferm pe poziție și și-a menținut decizia de a nu interveni. El este de asemenea conștient de faptul că Grecia este slăbită de războaiele din Balcani și nu este pregătită să participe la un nou conflict.^[24]

Primul ministru Eleftherios Venizelos care bănuiește familia regală de o alianță cu kaiserul, intră în contact cu guvernele Antantei. Dar ele nu par grăbite să vadă Grecia intrată în conflict. De fapt, Rusia se teme de revendicările grecești asupra Constantinopolului și a strâmtorilor^[25].

Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră ^[26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.

Jump to navigationJump to search

Constantin I
Portret oficial
Date personale
Născut	2 august 1868 Atena, Grecia
Decedat	11 ianuarie 1923 (54 de ani) Palermo, Italia
Înmormântat	22 noiembrie 1936 Palatul Tatoi, Grecia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*])
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei Regina Sofía a Spaniei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Sofia a Prusiei
Copii	George II Alexandru I Elena, regina mamă a României Paul I al Greciei Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Rege al Greciei
Domnie	18 martie 1913 - 11 iunie 1917
Predecesor	George I
Succesor	Alexandru I
Rege al Greciei
Domnie	19 decembrie 1920 - 27 septembrie 1922
Predecesor	Alexandru I
Succesor	George II

·         1928: Moare  Thomas Hardy, scriitor englez („Tess d’Urberville”, „Jude Nestiutul”, „Primarul din Casterbridge”); (n. 1840).









































* 1955: Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ελισάβετ της Ελλάδας και Δανίας; 24 mai 1904 – 11 ianuarie 1955) a fost a doua fiică a Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei. Prințesa Elisabeta s-a născut la Atena, Grecia, la 24 mai 1904. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ca și surorile ei Olga și Marina, Elisabeta a fost considerată o mare frumusețe. Familia a poreclit-o 'Woolly' din cauza părului ei închis care era mai gros și mai greu de gestionat decât al surorilor ei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 10 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

Elisabeta s-a căsătorit cu Contele Carl Theodor de Toerring-Jettenbach, care era cunoscut ca "Toto". Mama lui Carl Theodor era soră cu regina Elisabeta a Belgiei și cu Prințesa Maria Gabriela de Bavaria. Contele Toerring-Jettenbach a fost numit după bunicul său, Karl Theodor, Duce de Bavaria. Elisabeta și Carl Theodor au avut doi copii:

• Contele Hans Veit Kaspar Nikolaus de Toerring-Jettenbach, născut la 11 ianuarie 1935
• Contesa Helene Marina Elisabeth de Toerring-Jettenbach, născută la 20 mai 1937

Elisabeta a murit de cancer la 11 ianuarie 1955 la Munchen la vârsta de 50 de ani.

Prințesa Elisabeta
Contesă de Toerring-Jettenbach
Date personale
Născută	24 mai 1904 Palatul Tatoi, Tatoi, Grecia
Decedată	11 ianuarie 1955 (50 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Înmormântată	Winhöring
Părinți	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei
Căsătorită cu	Carl Theodor, Conte de Toerring-Jettenbach
Copii	Contele Hans Veit Contesa Helene
Cetățenie	Grecia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1968: Isidor Isaac Rabi, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1898)

·         1972: A murit poetul  şi eseistul  român Eugeniu Speranţia; (n.18 mai 1888). A participat la  mișcarea simbolista reprezentata de  Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. In același timp, a fost apreciat de Constantin Radulescu-Motru pentru contributiile sale filozofice și sociologice. Cărțile sale  includ colecții de poeme simboliste,  un roman (Casa cu Nalba, 1916) si studii estetice. A fost premiat de Academia Română si  membru al Societății Scriitorilor Români din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filosofi și sociologi juridice. A luat parte la numeroase congrese în străinătate si a avut  de asemenea, o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani după război. Savant multidisciplinar  cu un spirit enciclopedic, Sperantia face parte din tradiția umanistă a vietii inelectuale  din România. El a ajuns la vârsta de pensionare în 1949, la începutul regimului comunist si a fost obligat sa se retraga după ce a trecut printr-o serie de atacuri concertate în cursul a  câțiva ani, atât din partea unor ideologi  comunisti cat  și a oportuniștilor care au aderat  la marxism peste noapte.

* 1985: Abdul Rauf Benawa (Abdurrauf Benawâ) (n. 23 august 1913 - d. 11 ianuarie 1985) a fost un prozator și critic literar afghan. A fost autorul imnului de stat al Afghanistanului
Opera:

• 1941: Nu mai este timp ("Wacht nelarem");
• 1942: Fecioara nefericită ("Nâmurâda ndželej");
• 1947: Teoria literaturii ("Adabi funun");
• 1948: Gânduri mâhnite ("Prêsâna afkâr");
• 1961: Scriitori contemporani ("Osani likwâl");
• 1966: Taina inimii ("De zrre chwâla").

Abdul Rauf Benawa
Date personale
Născut	1913
Decedat	1985
Naționalitate	afghană
Cetățenie	Afganistan
Ocupație	prozator, critic literar
Limbi	Limba paștună
Activitatea literară
Specie literară	Povestire, studiu literar

* 1988: Isidor Isaac Rabi (n. 29 iulie 1898,^[ Rymanów, Polonia – d. 11 ianuarie 1988, Manhattan, New York, SUA) a fost un fizician evreu-american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru cercetările sale privind natura forțelor care leagă protonii de nucleu, cercetări care au condus la dezvoltarea metodei de detecție bazată pe rezonanța magnetică nucleară.

Jump to navigationJump to search

Isidor Isaac Rabi
Isidor Isaac Rabi
Date personale
Născut	29 iulie 1898[7][8][9][10][11]  Rymanów, Polonia
Decedat	11 ianuarie 1988 (89 de ani)[12][7][8][9][10][11]  Manhattan, New York, SUA[13]
Cetățenie	SUA  Polonia
Religie	iudaism apostazia în catolicism[*]
Ocupație	fizician fizician nuclearist[*] profesor universitar fizician teoretician[*]
Activitate
Domeniu	fizică atomică
Număr Erdős	4
Instituție	Universitatea Columbia Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Universitatea Columbia Universitatea Cornell
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*] American Physical Society Academia Americană de Arte și Științe[*] Asociația Americană pentru Progresul Științei[*] American Philosophical Society[*]
Conducător de doctorat	Albert Potter Wills[*][1]
Doctoranzi	Norman Foster Ramsey[2] Julian Schwinger[3] Martin Lewis Perl[4] Harold Brown[*] Gabriel Weinreich[*]
Premii	Atoms for Peace Award[*] Medalia Internațională Niels Bohr[*] (1967) Premiul Nobel pentru Fizică (1944)[5][6] Medalia Elliott Cresson[*] (1942) Four Freedoms Award - Freedom from Fear[*] Oersted Medal[*] (1982) Public Welfare Medal[*] (1985) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Richtmyer Memorial Award[*] (1945) Fellow of the American Physical Society[*]

·         1991: Carl David Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1905)

·         2001: Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei (rusă Вера Константиновна Раманова; 24 aprilie 1906 – 11 ianuarie 2001), a fost cel mai mic copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și al soției lui, Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. A fost strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei, s-a născut în Rusia imperială și s-a jucat cu copiii Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.^[1] Și-a pierdut mare parte din membrii familiie în timpul Primului Război Mondial și al Revoluției ruse din 1917. La vârsta de 12 ani, a părăsit Rusia revoluționară împreună cu mama și cu fratele ei George, plecând în Suedia.

Și-a petrecut restul vieții în exil, la început în Europa de Vest, apoi, din anii 1950, în Statele Unite.

Prințesa Vera Constantinovna
Prințesa Vera, copil, în brațele fraților ei
Date personale
Nume la naștere	Vera Konstantinovna Romanova
Născută	24 aprilie 1906 Palatul Pavlovsk, Imperiul rus
Decedată	11 ianuarie 2001 (94 ani, 262 zile) New York, Statele Unite
Înmormântată	Novo-Diveevo Russian Orthodox Cemetery[*]
Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus  Rusia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 2001: Sir Denys Lasdun CH (n. 8 septembrie 1914 - d. 11 ianuarie 2001) a fost un arhitect faimos englez al secolului XX, cel mai des asociat proiectului său modernist de factură brutalistă al Teatrului Naţional Regalde pe malul stâng al Tamisei din Londra.

Lasdun a studiat la Architectural Association School of Architecture din capitala Regatului Unit, practicând în perioada sa de ucenicie arhitecturală la firma de arhitectură a cunoscutului arhitect canadian expatriat Wells Coates.

La fel ca alți arhitecți moderniști, printre care și Sir Basil Spence sau Peter și Alison Smithson, Lasdun a fost influențat profund de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe, dar a existat și o influență clasică, datorată lui Nicholas Hawksmoor.

Printre proiectele lui Lasdun se numără:

• Colegiul Fitzwilliam, Cambridge (1959 - 1960);
• Colegiul Regal de Medici, Londra (1960 - 1964);
• Căminele Universității Angliei de Est, Norwich (1962 - 1968);
• Casa Keeling și Casa Bradley, Bethnal Green, Londra de est;
• Institutul de Educație și biblioteca Școala de Studii Orientale și Africane, Bloomsbury, Londra;
• Teatrul Naţional Regal, Londra (1967 - 1976)
• Prima fază a Băncii Europene de Investiții, Luxemburg (1974 - 1980)

Denys Lasdun
Date personale
Născut	8 septembrie 1914 Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	11 ianuarie 2001 Londra, Regatul Unit[1]
Naționalitate	Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	arhitect
Activitate
Alma Mater	Architectural Association School of Architecture[*]
Clădiri semnificative	* Teatrul Național Regal din Londra (Royal National Theatre London) * Colegiul Fitzwilliam, Cambridge

·         2002 - A încetat din viaţă cineastul Henri Verneuil ("Maimuţa în iarnă", "Clanul sicilienilor") (n. 15 octombrie 1920)

·         2003: Mickey Finn, muzician britanic (n. 1947)

·         2005: Spencer Dryden, toboșar american (Jefferson Airplane) (n. 1938)
* 2005: Jerzy Władysław Pawłowski (n. 25 octombrie 1932, Varșovia – d. 11 iunie 2005) a fost un scrimer polonez specializat pe sabie. Din șase participări la Jocurile Olimpice a cucerit cinci medalii olimpice, inclusiv aurul la individual la México 1968. La Campionatul Mondial a câștigat și 18 medalii, inclusiv șapte de aur. A fost și un spion și un agent dublupentru CIA.

S-a născut în 1932 într-o familie foarte patriotă. Bunicul său fusese un membru Legiunii poloneze comandată de Józef Piłsudski, și tatăl său a luptat mai întâi în armata poloneză în timpul invaziei Poloniei, apoi în Batalionul „Zośka” al mișcării de rezistență Armia Krajowa.^[1] A crescut în Varșovia ocupată de naziști.

După cel de-al Doilea Război Mondial a practicat boxul, săritura în lungime și săritura cu prăjina. S-a interesat de scrimă din întâmplare, după ce a găsit o sabie veche într-o groapă de gunoi.^[2] Pan Wołodyjowski, Andrzej Kmicic și Jan Skrzetuski, eroii romanului istoric Prin foc și sabie lui Henryk Sienkiewicz, au devenit idolii săi. În anul 1949 a fost descoperit de maestrul Janos Kevey, care l-a selecționat în lotul național chiar după un an de pregătire.^[2]

În paralel, el s-a alăturat serviciului de informații polonez, Urząd Bezpieczeństwa. Potrivit lui Pawłowski, era vorba de a elimina pericolul represaliilor împotriva tatălui, legate de rolul acestuia în AK.^[1] Serviciul secret i-a cerut să-i spioneze pe colegii săi de lot când se deplasează în străinătate. El și-a început activitatea de spion sub porecla „Papagal” (în poloneză Papuga).^[1] Curând după aceea s-a înrolat ca ofițer în armata poloneză și s-a alăturat serviciilor militare de informații sub porecla „Cinstit” (Szczery). În mod ironic, făcea și în același timp trafic de ceasuri și de echipamente vestici.^[1] În aceeași perioadă s-a căsătorit cu actrița Teresa Szmigielówna.

În anul 1953 a avut primele sale rezultate de notat: medalia de argint la individual la Campionatul Mondial de juniori și bronzul pe echipe la Campionatul Mondial de seniori. La Melbourne 1956 a obținut prima sa medalie olimpică, argintul, fiind depășit de maghiarul Rudolf Kárpáti. A fost laureat și cu argint la proba pe echipe. Un an următor a creat surpriză, devenind pentru prima dată campion mondial la individual: comitetul de organizare nu avea nici un disc cu imnul național al Poloniei, care a fost cântat a capella de polonezii prezenți în sală.^[1] Pawłowski devenit o celebritate în Polonia, ducând un stil de viață somptuos, cu o mașină de lux și tablouri cu semnătura unor mari pictori, pe care îl explica de sume câștigate la poker. În realitate, some mari de bani pierdute la acest joc l-au condus la divorț.^[1]

În anul 1964 a fost recrutat de CIA ca agent dublu pe marginea unei competiție în Statele Unite. Treizeci de ani mai târziu a afirmat că a acționat din patriotism și din ură pentru comunism.^[1] Potrivit generalului Czesław Kiszczak, Pawłowski era motivat mai degrabă de cupiditate. În orice caz, Pawłowski nu avea nici un acces la documente confidențiale, ci a transmis zvonuri despre personalitățile pe care le frecventa. La Jocurile Olimpice din 1968 de la Ciudad de México a ajuns în fază finală, unde l-a întâlnit pe marele său rival, sovieticul Mark Rakita. Condus cu scorul de 3–4, a dat două tuse la rând pentru a câștiga titlul olimpic.^[3] Și-a continuat activitatea competițională până în 1970, cucerind de-a lungul carierei cinci medalii olimpice și 18 medalii mondiale. În anul 1972 a fost desemnat de Federația Internațională de Scrimă drept „cel mai bun sabrer vreodată în lume”.^[3] Un an mai târziu a fost ales președintele Federației Poloneze de Scrimă.^[3]

În luna aprilie 1975 a fost arestat în cel mai mare secret. Un an mai târziu a fost condamnat pentru spionaj la 25 de ani de închisoare. Și-a ispășit sentința în Varșovia și Barczew. În 1985 a făcut obiectul unui schimb cu spioni KGB arestați în Vest, dar a ales să rămână în Polonia.^[3] Câteva zile mai târziu a fost amnistiat de Consiliu de Stat. A rămas foarte discret până la căderea Zidului Berlinului în 1989, după care s-a prezentat drept un patriot și drept un prizonier de conștiință.^[3] La vârsta de 57 de ani, a luat parte la o competiție de nivel înalt și le-a bătut pe conaționalii săi mai tineri, pierzând chiar cu Janusz Olech, vicecampionul olimpic în 1988. După acest incident, Federația Poloneză de Scrimă i-a interzis să participe la competițiile nationale.^[3] În anul 1994 și-a publicat autobiografia sub titlul Duelul meu cel mai lung (Najdłuższy pojedynek).

A murit acasă, în urma unui infarct miocardic, la vârsta de 72 de ani.

Jerzy Pawłowski
Pawłowski în 1968
Informații personale
Născut(ă)	25 octombrie 1932 Varșovia, Polonia
Decedat(ă)	11 ianuarie 2005 (72 de ani) Varșovia
Înălțime	1,74 m
Greutate	74 kg
Țară	Polonia
Armă	sabie
Mână	dreptaci

·         2008: A murit Sir Edmund Hillary, din Noua Zeelanda, primul alpinist care a escaladat Everestul, pe 29 mai 1953; (n. 20 iulie 1919).

·         2009 - Georges Cravenne, creatorul premiilor César şi un promotor în domeniul relaţiilor publice din Franţa, a decedat. A creat, în 1975, Academia artelor şi tehnicilor cinematografice, care urma să decerneze începând din 1976 premiile César. De asemnea, el a creat, pentru Asociaţia Profesională şi Artistică a Teatrelor din Franţa, premiile Molière şi, ulterior, premiile 7 d'Or, dedicate producătorilor de televiziune (n. 24 ianuarie 1914)

·         2009 - A murit cineastul Eric Rohmer, reprezentant al Noului Val din cinematografia franceză a anilor 1960 şi autor al multor comedii romantice
* 2012: Ion Focșa (n. 14 februarie 1925, Peceneaga, județul Tulcea - d. 11 ianuarie 2012, Pitești) a fost un actor român de teatru și film, regizor și membru al UNITER.

Este al șaptelea copil al unei familii de slujbași la stat (tatăl - perceptor, mama - casnică).

Debutează la Teatrul Național din București în 1945, cu piesa, Asta-i ciudat, de M.R. Paraschivescu, în regia lui Tudor Mușatescu. Apoi joacă pe scenele mai multor teatre unde este angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara", Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila" din Pitești.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, vom reține următoarele date: a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

Urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

ROLURI ÎN FILM

• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Vlad Țepes (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Cireșarii (1974)
• Desfășurarea (1954)
• Mitrea Cocor (1952)

Roluri în teatru:

• MITREA COCOR, Teatrul Mic București, 17.01.1951
• FATA LUI TUDORAN, Teatrul Mic București, 31.01.1951
• POEMUL LUI OCTOMBRIE, Teatrul Mic București, 17.11.1951
• MICII BURGHEZI, Teatrul Mic București, 30.03.1952
• PATRU SCHIȚE ȘI O PIESĂ ÎNTR-UN ACT, Teatrul Mic București, 09.04.1952
• VIAȚĂ NOUĂ, Teatrul Mic București, 17.11.1952
• TRĂIASCĂ AI NOȘTRI, Teatrul Mic București, 23.11.1952
• NEPOȚII GORNISTULUI, Teatrul Mic București, 17.02.1953
• STEAUA FĂRĂ NUME, Teatrul Mic București, 12.11.1953
• TACHE, IANKE ȘI CADÎR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1955
• GAIȚELE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1956
• HANUL DE LA RĂSCRUCE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 11.05.1957
• INSPECTORUL DE POLIȚIE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1957
• TRAGEDIA OPTIMISTĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 01.11.1957
• GÎLCEVILE DIN CHIOGGIA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 12.12.1957
• HARAP ALB, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 18.04.1958
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.05.1958
• FURTUNA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 29.07.1958
• MIREASA DESCULȚĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 15.09.1958
• NUNTA LUI KRECINSKI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.01.1959
• POARTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.05.1959
• SURORILE BOGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.08.1959
• VIAȚA NOUĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1959
• SETEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1960
• INTRIGĂ ȘI IUBIRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.01.1960
• OMUL CU MÎRȚOAGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1960
• MOȘ TEACĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1960
• ANII NEGRI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.06.1960
• UN MILION PENTRU UN SURÎS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.07.1960
• SINGUR PRINTRE DUȘMANI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1961
• NEAMURILE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.11.1961
• ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1961
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.02.1962
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1962
• SPECTACOL 'ION LUCA CARAGIALE', Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1962
• FEBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.10.1962
• ÎNDRĂZNEALA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.10.1962
• ORAȘUL VISURILOR NOASTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1962
• OAMENI ȘI UMBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.03.1963
• ȘEFUL SECTORULUI SUFLETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1963
• PUNCTUL CULMINANT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.01.1964
• NOAPTEA REGILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.04.1964
• FII CUMINTE, CRISTOFOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.09.1964
• MARELE FLUVIU ÎȘI ADUNĂ APELE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.10.1964
• CANIOTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 03.04.1965
• RĂZVAN ȘI VIDRA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.10.1965
• CIUTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.01.1966
• SIMPLE COINCIDENȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.05.1966
• NEÎNCREDERE ÎN FOIȘOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1966
• OMUL CARE ADUCE PLOAIE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.03.1967
• SFÎNTUL MITICĂ BLAJINU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1967
• ECATERINA TEODOROIU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.08.1967
• IO MIRCEA VOIEVOD, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.08.1967
• ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1967
• GOANA DUPĂ FLUTURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.01.1968
• TOPAZE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.06.1968
• O CASĂ ONORABILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.10.1968
• BĂLCESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.12.1968
• MEȘTERUL MANOLE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1969
• PUPĂZA DIN TEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• PENDULA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• ARCUL DE TRIUMF, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.07.1969
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1969
• TAIFUN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1970
• CĂRUȚA CU PAIAȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.05.1970
• TIMP ȘI ADEVĂR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.03.1971
• SAM, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1971
• PISICA SĂLBATICĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1971
• VIFORUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.01.1972
• TREPTE; AUTOGRAFUL; ANA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.05.1972
• ȚARA FERICIRII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.06.1972
• JOCUL DE-A VACANȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1972
• SÎMBĂTA PĂCĂLELILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1973
• VIFORNIȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.05.1973
• PUTEREA ȘI ADEVARUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1973
• NUNTA DIN PERUGIA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1974
• JUDECATA DE LA MIEZUL NOPȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.12.1974
• AZILUL DE NOAPTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.04.1975
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• CAFEAUA ACTRIȚEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1976
• MOARTEA LUI VLAD TEPEȘ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1976
• CAZUL ENĂCHESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.06.1977
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.11.1977
• UNDEVA O LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 25.12.1977
• CONFRAȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.05.1978
• GAROAFA ALBĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.09.1978
• STRIP-TEASE PE RING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1979
• CUZA VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.02.1979
• HOȚII DE ILUZII; OMUL DE PAIANTĂ; EXPERIMENTUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1980
• VOIEVOZI PESTE VEACURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.06.1980
• ANONIMA SEMNATĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.10.1980
• MOARTEA UNUI COMIS VOIAJOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.12.1980
• ADEVĂRATA LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.05.1981
• ROMAN SENTIMENTAL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1981
• MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1982
• OSPĂȚUL LUI TRIMALCHIO, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1982
• TITANIC VALS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1982
• REGELE GOL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.06.1983
• ULTIMA ORĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1983
• DRAGOSTE LA MADRID, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.03.1984
• OPERAȚIUNEA LIFTING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1984
• DOMNUL DECAN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.04.1985
• HAINA CU DOUĂ FEȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.07.1985
• MIELUL TURBAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1985
• OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1986
• NU NE NAȘTEM TOȚI LA ACEEAȘI VÎRSTĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.10.1986
• PÎNDA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.09.1987
• UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.04.1988
• OPERAȚIE DIFICILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1988
• VIS DE DRAGOSTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.01.1989
• CONVOIUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1989
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.09.1989
• WEEK-END LA SECTORUL 9, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1990
• PERSECUTAREA ȘI ASASINAREA LUI JEAN-PAUL MARAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1990

Piese regizate:

• 1907, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.02.1977
• CASA CU DOUĂ FETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.10.1979
• O FELIE DE LUNĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1963
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• PIESE ÎNTR-UN ACT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.01.1961
• TIGRUL ÎN PAPUCI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.03.1978

Cărți publicate:

• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (editura Tip Naste, Pitești 1999 - ISBN 973-97212-8-1)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul I, editura Tip Naste, Pitești 2004)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul II, editura Paralela 45, Pitești 2007)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul III, editura Paralela 45, Pitești 2010)

·         2013: Aaron Swartz (n. 8 noiembrie 1986 - d. 11 ianuarie 2013) a fost un programator american și activist pentru libertatea Internetului. Este co-autor al RSS 1.0. A fost proprietar al site-ului web Reddit.

La 6 ianuarie 2011 a spart baza de date JSTOR,^[3] organizație pe care o considera nedreaptă pentru că percepe sume foarte mari în schimbul articolelor academice pe care le conține, în timp ce nu remunerează autorii lor, și pentru că îngreunează astfel accesul foarte multor oameni la cele mai noi rezultate ale cercetării științifice americane.

Risca o amendă de maximum 1 milion de dolari și peste 35 de ani în închisoare.^[4] Swartz s-a sinucis prin spânzurare în apartamentul său din Brooklin. După moartea sa, peste 40 de mii de oameni au semnat o petiție online pe pagina de internet a Casei Albe, cerând înlăturarea procuroarei Carmen Ortiz, pentru reacția excesivă și disproporțională la faptele lui Swartz.

Aaron Swartz s-a născut în orașul Chicago, în familia lui Susan and Robert Swartz. Mai avea doi frați. Tatăl său fondase firma de software Mark Williams Company, care crease sistemul de operare Coherent. Astfel Swartz a intrat din copilărie în contact cu calculatoarele, informatica și Internetul.

La vârsta de 13 ani, a câștigat Premiul ArsDigita, într-o competiție pentru tineri, unde țelul era de a crea pagini de internet non-comerciale, care să fie „utile, educaționale și colaborative”. Premiul a inclus o vizită la universitatea prestigioasă Massachusetts Institute of Technology și întâlniri cu personalități ale Internetului. La vârsta de 14 ani, Swartz, în colaborare cu experți în networking, a elaborat ediția 1.0 a RSS. Swartz a mers la școală la North Shore Country Day School, o mică școală privată din Winnetka, în statul Illinois.

A fost admis la Universitatea Stanford, însă a abandonat-o după numai un an, pentru a întemeia compania de software Infogami, cu finanțare prin Summer Founders Program (română Programul de vară pentru fondatori) al companiei Y combinator. Swartz a creat platforma Infogami, bazată pe limbajul de programare wiki, însă simțea că are nevoie de parteneri pentru a avansa. Astfel, la sugestia organizatorilor programului de la Y Combinator, Infogami a fuzionat cu Reddit în noiembrie 2005. Deși la început proiectul a mers greu, cu timpul a dobândit milioane de utilizatori lunari. La sfârșitul lui 2006, Reddit a fost cumpărat de proprietarii revistei Wired. Swartz s-a mutat la San Francisco ca să lucre pentru Wired, însă a fost decepționat și a trebuit să își dea demisia în ianuarie 2007. Conform mărturiei sale, a fost constant depresiv de-a lungul anului 2007. În septembrie 2007, în colaborare cu Simon Carstensen, a lansat Jottit. În 2010 și 2011 a fost fellow al Centrului Edmond J. Safra din cadrul Universității Harvard.

La un protest împotriva PIPA

Swartz a fost implicat într-o campanie publică de oprire a proiectului de lege intitulat „Stop Online Piracy Act” (SOPA), care dorea extinderea monitorizării internetului în chestiunea violărilor drepturilor de autor și ar fi ușurat guvernului Statele Unite ale Americii închiderea paginilor de internet acuzate de astfel de violări.

După eșecul acestui proiect legislativ, Swartz a fost principalul vorbitor la F2C:Freedom to Connect 2012 (română F2C:Libertatea de a interacționa), în data de 21 mai 2012. În discursul intitulat „How we stopped SOPA” (română Cum am oprit SOPA) spunea: „La momentul de față are loc o luptă, o luptă pentru a defini totul ce ține de internet în termenii învechiți care sunt pe înțelesul jurisprudenței (…) [Sub SOPA, n.m.], noua tehnologie, în loc să ne sporească libertatea, ne-ar fi îngrădit drepturile fundamentale pe care le luasem totdeauna de bune.”

Swartz a declarat că SOPA fusese învinsă de oameni, că bătălia fusese câștigată pentru că „fiecare devenise propriul erou, decis să își facă o misiune din a salva această libertate crucială”. Se referea la o serie de proteste împotriva proiectului - Fundația Electronic Frontier vorbește despre cel mai mare protest din istoria internetului - în cadrul cărora peste 115.000 de pagini de internet au protestat împotriva inițiativei legislative.

Aaron Swartz
Aaron Swartz în 2009
Date personale
Nume la naștere	Aaron Hillel George Swartz
Născut	8 noiembrie 1986 Chicago, SUA
Decedat	11 ianuarie 2013 (26 de ani) Brooklyn, SUA[2]
Înmormântat	Highland Park[*]
Cauza decesului	sinucidere (spânzurare)
Părinți	Robert Swartz[*] Susan Swartz[*]
Naționalitate	New York, SUA
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	informatician, antreprenor, activist
Activitate
Cauza decesului	spânzurare
Alma mater	Universitatea Stanford North Shore Country Day School[*]
Partener(ă)	Quinn Norton[*][1] Taren Stinebrickner-Kauffman[*]
Premii	EFF Pioneer Award[*] (2013) James Madison Award[*] (2013) Internet Hall of Fame[*] (2013)
Prezență online
site web oficial tweeter Internet Movie Database Împreună cu Lawrence Lessig, în 2001

·         2014: Ariel Șaron (sau după ortografia în sursele israeliene oficiale Ariel Sharon, în ebraică:אריאל שרון, cunoscut adesea ca „Arik” Sharon, născut Ariel Scheinermann^[2], אריאל שיינרמן în ebraică, la 27 februarie 1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic - d. 11 ianuarie 2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel^[3]) a fost un general și politician israelian. A fost cel de-al 11-lea prim ministru al Israelului între anii 2001-2006, fondator al micului partid „Shlomtzion”, apoi al partidului de centru-dreapta Likud și apoi al partidului de centru Kadima, ministru al apărării (1981-1983), ministru de externe (1998-1999), ministru al agriculturii, al comerțului și industriei etc. Înainte de intrarea în viața politică, s-a distins ca militar, ca unul din comandanții brigăzii de parașutiști, fondator al unității de comando 101 și ca general-maior, comandant al trupelor frontului de sud.

Tatăl său, Shmuel Scheinermann era un tehnician agronom originar din Brest-Litovsk, pe atunci Lituania în sensul lărgit, în Imperiul Rus. Mama sa, Vera sau Dvora, născută Schneier, era medic, originară din Mohilev, în Belarus. Bunicul patern Mordehai Scheinerman a fost fiul unui „cantonist”, adică al unui evreu luat la oaste, care a slujit 25 ani în armata țaristă, pentru care a dobândit un lot de pământ la eliberarea din serviciul militar. Mordehai Scheinerman a devenit un sionist înflăcărat, unul din fondatorii organizației sioniste locale din orașul Brest Litovsk. El a fost bun prieten cu coorășeanul Zeev Begin, tatăl liderului sionist revizionist și viitor prim ministru al Israelului, Menachem Begin. Atât bunicul lui Sharon cât și tatăl lui Begin au fost delegați la primele congrese sioniste. În anul 1910 Scheinerman și familia sa au emigrat în Palestina,care era,pe atunci, parte a Imperiului Otoman. Ei s-au stabilit în noua așezare evreiască Rehovot, unde Mordehai a lucrat ca profesor. Au trăit în Palestina numai 2 ani, și din cauza condițiilor precare de viață și a lipsei de mijloace financiare s-au întors în Rusia. Mordehai Scheinerman a cunoscut-o pe soția sa, Vera, în vremea în care amândoi se refugiaseră la Tbilisi, în Georgia, în împrejurările Primului Război Mondial. În anul 1920 cuplul a emigrat în Palestina în 1920 și s-a instalat în moshavul (sat semicooperatist) Kfar Malal, unde s-a născut Ariel Scheinermann, devenit Ariel Sharon. Ariel are o soră mai mare, Yehudit (Dita).

Ariel Sharon s-a ilustrat ca luptător și comandant în cursul războaielor israelo-arabe: Războiul arabo-israelian din 1948-1949, Războiul Suezului din 1956, Războiul de Șase Zile din 1967, precum și în Războiul de Iom Kipur din 1973.

În perioada 1969-1973, generalul Ariel Sharon a fost comandant al Armatei de Sud a Israelului.

O comisie juridică desemnată de guvernul israelian, sub conducerea judecătorului suprem Kahan, l-a considerat pe Sharon responsabil indirect pentru masacrul vindicativ înfăptuit de Falangele libaneze de sub comanda lui Elie Khobeika în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Șatila, care a avut loc în timpul invaziei israeliene a Libanului în 1982. În urma acestor circumstanțe a fost poreclit de către unii „călăul din Beirut”.^[4], iar demonstranții în Israel și în lume l-au condamnat ca „criminal”. Drept consecință a raportului comisiei Kahan, Sharon și-a dat demisia din guvern. El a dat în judecată pentru calomnie revista americană Time care afirmase că ar fi încurajat organizarea masacrului, acuzație care la 16 ianuarie 1985 a fost infirmată ca nejustificată de către un tribunal din New York.^[5]. Acțiunea judiciară s-a încheiat printr-o înțelegere în conformitate cu care revista americană l-a despăgubit pe Sharon cu suma de 200.000 dolari.

Unitatea din cadrul forțelor Hagana a lui Sharon a fost angajată în lupte grele și continue începând din toamna anului 1947 , participând la începutul Bătăliei pentru Ierusalim. Fără a avea forțele militare suficiente pentru a controla drumurile, unitatea sa a inițiat raiduri împotriva forțelor arabe din apropierea localității sale natale Kfar Malal. Grupați în subunități de câte treizeci de oameni, luptătorii ei loveau în mod constant satele arabe, poduri, baze militare, și organizau ambuscade pe căile de acces dintre satele și bazele militare arabe. Sharon a relatat în autobiografia sa:

„„Am devenit pricepuți în a găsi drumul în cele mai întunecate nopți și, treptat, ne-am construit forța și rezistența necesară acestor tipuri de operațiuni. Stresul luptelor permanente ne-a apropiat unii de alții și unitatea a început să funcționeze nu doar ca o unitate militară, dar aproape ca o familie .... Luptam aproape în fiecare zi. Ambuscadele și luptele urmau unele după altele ca și cum ar fi toate una și aceeași bătălie" ^[7]”

Ca urmare a rolului său într-un raid de noapte asupra forțelor irakiene de la Bir Adas, Sharon a fost avansat comandant de pluton în Brigada Alexandroni.^[8] După proclamarea Statului Israel și declanșarea Războiului de Independență a acestuia, plutonul lui Sharon a oprit înaintarea irakienilor la Kalkiliya. Sharon era considerat un soldat călit și agresiv și a înaintat cu repeziciune în grad în cursul războiului. În Prima bătălie de la Latrun, într-o încercare nereușită de a ajuta comunitatea evreiască asediată din Ierusalim, el a fost rănit în zona inghinală, la stomac și la un picior, de tirul unor soldați din Legiunea arabă transiordaniană. În lupte unitatea sa a suferit pierderi grele, numărând 136 morți. După ce s-a refăcut de pe urma rănilor primite la Latrun, el a reluat comanda unității sale de patrulare. În acele zile, primul ministru și ministrul apărării al Israelului, și părintele fondator al acestui stat, David Ben-Gurion, i-a ebraizat numele de familie din Scheinerman în „Sharon”.^[8] În septembrie 1949, Sharon a fost promovat comandant de companie în fruntea unității de recunoaștere a Brigăzii Golani, și în 1950 a devenit ofițer de informații la Comandamentul Central al armatei israeliene. Sharon și-a luat ulterior un concediu pentru a începe studiile de istoria și cultura Orientului Mijlociu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Cariera militară ulterioară a sa s-a caracterizat prin nesupunere și agresivitate , dar, de asemenea,prin calități de comandant strălucit.

Sharon, al doilea de la stânga, rândul de sus, cu membrii Unităţii 101 după Operaţiunea Egged (noiembrie 1955). În picioare, de la stânga la dreapta: Lt. Meir Har-Tzion, Maior Arik Sharon, Gen. Lt. Moshe Dayan, Căpt. Dani Matt, Lt. Moshe Efron, Gen. Maior Asaf Simhoni; rândul de jos, de la stg. spre dr.: Căpt. Aharon Davidi, Lt. Yaakov Yaakov, Căpt. Rafael Eitan

Un an și jumătate mai târziu, la ordinele directe ale primului-ministru Ben Gurion, Sharon a revenit la serviciul activ cu gradul de maior, ca fondator și comandant al unei noi unități, Unitatea 101, o unitate de forțe speciale, însărcinată cu operațiuni de represalii, ca răspuns la atacurile fedainilor palestinieni. Prima unitate israeliană de comando, Unitatea 101, era specializată în război de gherilă ofensivă pe teritoriu inamic.^[10] Unitatea era alcătuită din 50 de oameni, în mare parte foști parașutiști și din personalul Unității 30. Ei au fost înarmați cu arme nestandardizate, fiind însărcinați cu efectuarea unor acțiuni speciale de represalii dincolo de granițele statului, în principal, manevre tactice de dimensiuni reduse, de pătrundere pe teritoriul inamic. Antrenamentul însuși implica și el atacarea de forțe inamice în afara granițelor Israelului.^[11]

„Noii recruți au început un regim dur de antrenament de zi și de noapte, exercițiile lor de orientare și de navigație purtându-i de multe ori peste graniță. Întâlnirile cu patrulele inamice sau paznici din sate erau considerate cea mai bună pregătire pentru misiunile care îi așteptau. Unii comandanți, cum ar fi Baum și Sharon, căutau în mod deliberat angajarea în luptă.

- Istoricul israelian Benny Morris descriind Unitatea 101 ^[12].”

Ca represalii la atacurile fedainilor asupra Israelului, Unitatea 101 a întreprins o serie de raiduri împotriva Iordaniei, care din 1948-1949 deținea și apoi, anexase Cisiordania. Raidurile au ajutat, de asemenea, la susținerea moralului israelienilor și la efortul de a convinge statele arabe că tânăra națiune este capabilă de acțiuni militare cu rază lungă de acțiune. Cunoscută pentru raidurile sale împotriva civililor și obiectivelor militare arabe, unitatea este considerată responsabilă pentru masacrul de la Qibya, care a avut loc în toamna anului 1953. După ce un grup de fedaini palestinieni a folosit localitatea Qibya ca bază de pornire pentru un atac în localitatea israeliană Yehud, atac în care a fost ucisă o mamă evreică și cei doi copii ai ei, Unitatea 101 a organizat o acțiune de represalii asupra satului, care a provocat aprox.65-70 victime în rândul civililor, inclusiv copii și femei.^[10] Aceste victime apăruseră atunci, când luptătorii lui Sharon au dinamitat 45 de case și o școală.^{[13][14][15][16]}. Ulterior, Sharon, în memoriile sale a susținut că înainte de a detona explozibilii unitatea ar fi verificat toate casele, și că credea că erau goale.</ref>^[14] Deși a recunoscut că rezultatele au fost tragice, Sharon a respins atacurile mediei, spunând: „De acum, se poate spera că bandele teroriste se vor gândi de două ori înainte de un atac, și pot fi siguri că vom riposta. Guvernele Iordaniei și Egiptului știu acum că dacă noi suntem vulnerabili, așa vor fi și ei”.^[13] La câteva luni de la înființare, Unitatea 101 a fuzionat cu Batalionul 890 Parașutiști pentru a crea Brigada de parașutiști, al cărui comandant a devenit mai târziu și Sharon. Ca și Unitatea 101, și această unitate a continuat raiduri de represalii pe teritoriul arab, culminând cu atacul asupra sediului poliției din Kalkilia în toamna anului 1956.^[17][18]

Sharon (stânga), înarmat cu un cuţit de luptă Ka-Bar, alături de membrii comandoului de paraşutişti, înainte de Operaţiunea Frunze de măslin, 1955.

Până la izbucnirea Crizei Suezului, operațiunile la care a participat Sharon au fost:

• Operațiunea „Shoshana”
• Operațiunea „Săgeata neagră”
• Operațiunea „Elkayam”
• Operațiunea „Egged”
• Operațiunea „Frunze de măslin”
• Operațiunea „Volcan”
• Operațiunea „Gulliver”
• Operațiunea „Lulav”

În cursul unei operațiuni de pedeapsă în tabăra de refugiați Deir al-Balah în Fâșia Gaza, Sharon a fost din nou rănit de focuri de armă, de această dată la picior.^[10] Incidente cum ar fi cel în care a fost implicat Meir Har-Tzion, alături de multe altele, au contribuit la tensiunile dintre noul prim-ministru israelian Moshe Sharett, care de multe ori s-a opus raidurilor lui Sharon, și șeful Marelui stat major Moshe Dayan, care, el însuși devenise din ce în ce ambivalent în sentimentele sale față de Sharon. Mai târziu, în același an, Sharon a fost investigat de către poliția militară în legătură cu modul în care și-a disciplinat unul din subordonații săi. Cu toate acestea, acuzațiile contra sa au fost retrase în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului.

În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă.^[19] După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o mică forță de cercetași, care a fost însă întâmpinată de un foc intens, vehiculul lor împotmolindu-se în mijlocul trecătorii. Sharon a ordonat restului trupei sale să atace, în scopul de a ajuta camarazii lor. Sharon a fost criticat de către superiorii săi, fiind acuzat câțiva ani mai târziu de mai mulți foști subordonați, care pretindeau că Sharon a încercat să-i provoace pe egipteni și a trimis cercetașii din rea-credință, asigurându-se că va rezulta o încleștare armată.

Cucerirea peninsulei Sinai de către forțele israeliene (1956)

Sharon a atacat orașul Themed în zori, luând cu asalt localitatea cu blindate prin Strâmtoarea Themed.^[20] Sharon a dirijat compania de poliție sudaneză, capturând așezarea. Pe drum spre Fortăreața Nakla, oamenii lui Sharon a fost întâmpinați de avioane de vânătoare MiG-15 egiptene. Pe data de 30, în aproape de Nakla trupele lui Sharon au făcut joncțiune cu cele ale lui Eitan.^[20] Dayan nu a avut în plan să avanseze dincolo de trecători, dar Sharon a decis totuși să atace pozițiile egiptene de la Jebel Heitan.^[20] Sharon a trimis parașutiștii săi cu arme de calibru mic împotriva egiptenilor plasați în tranșee, având suportul aviației și având în dotate tancuri și artilerie grea. Sharon a acționat în acest fel ca urma a rapoartelor primite cu privire la faptul că în zonă urma să sosească Brigada 1 și 2 egipteană de blindate și Divizia 4 egipteană de blindate, despre care Sharon credea că dacă până la sosirea acestor forțe inamice nu va ocupa pozițiile înalte din zonă, aceste trupe vor anihila forțele sale. În după-amiaza zilei de 31 octombrie 1956, Sharon a trimis în Defileul Heitan două companii de infanterie, o baterie de mortiere și câteva tancuri AMX-13, aflate sub comanda lui Mordechai Gur.

Forțele egiptene au ocupat poziții defensive puternice și au întâmpinat cu foc puternic de arme antitanc, mortiere și mitralieră Armata Israeliană (IDF) ^[21]

Oamenii lui Gur au fost forțați să se retragă într-o mică depresiune, unde au fost înconjurați și supuși unui foc puternic. Auzind de aceasta, Sharon a trimis alte forțe, în timp ce oamenii lui Gur folosindu-se de vălul nopții, încercau să urce pereții defileului Heitan. În timpul acțiunii care a urmat, egiptenii au fost învinși și forțați să se retragă. În luptele de la Trecătoarea Mitla au fost uciși 260 soldați egipteni și 38 israelieni. Având în vedere aceste pierderi, acțiunile lui Sharon la Mitla sunt considerate ca fiind controversate, mulți din armată socotind că aceste pierderi au fost urmare a agresiunii inutile și neautorizate.^[20]

Urmările incidentului

Incidentul de la strâmtoarea Mitla a frânat pentru mai mulți ani cariera militară a lui Sharon. În același timp, el a ocupat poziție de comandant de brigadă de infanterie și a primit diplomă în drept de la Universitatea din Tel Aviv. Cu toate acestea, atunci când Yitzhak Rabin a devenit șef de stat major în 1964, Sharon a început din nou să avanseze rapid în grad, ocupând postul de șef al Școlii de Infanterie și Pregătire Armată, ajungând în cele din urmă la rangul de Aluf (general-maior).

Cucerirea peninsulei Sinai. 5–6 iunie 1967

„A fost un plan complex. Dar elementele de care trebuia să se țină cont le-am dezvoltat și predat ani la rând... ideea luptei de aproape, luptei pe timp de noapte, atacul de surpriză cu parașutiști, atacul din spate, atacul pe un front îngust, planificarea meticuloasă, conceptul de „tahbouleh”, adică relația dintre comandamentul central și comanda de pe teren ... Dar toate aceste idei s-au maturizat deja, nu era nimic nou în ele. A fost pur și simplu o chestiune de a pune toate elementele împreună și de a le pune la lucru."

- Ariel Sharon, 1989, despre activitatea sa de comandant în Bătălia de la Abu-Ageila^[22]

Cucerirea peninsulei Sinai. 7–8 iunie 1967

În Războiul de Șase Zile din 1967, primind rol defensiv, Sharon aflat la comanda celei mai puternice divizii de blindate, în loc să se supună ordinelor, a elaborat propria sa strategie ofensivă, complexă, care combina acțiunea trupelor de infanterie, tancuri și parașutiști lansați din avioane și elicoptere, pentru a distruge forțele egiptene, cu care brigada lui Sharon s-a confruntat atunci când a pătruns în zona fortificată Kusseima-Abu-Ageila.^[10]

Victoriile lui Sharon și strategia ofensivă în Bătălia de la Abu-Ageila dus la recunoașterea sa internațională de către de strategii militari, el a fost considerat că a creat un nouă model de comandă operațională. Cercetătorii de la Centrul de Pregătire și Doctrine în Comanda Armatei din SUA au studiat planificarea operațională a lui Sharon, concluzionând că aceasta a aplicat în lupte o serie de inovații unice. Atacul condus de el a fost un atac simultan realizat de o multitudine de mici forțe, fiecare având un anumit scop, care atacau sinergic o anumită țintă a rețelei egiptene de apărare. Ca rezultat, în loc să sprijine și să acopere reciproc unul pe altul așa cum au fost concepuți să facă, fiecare unitate egipteană se lupta pentru propria sa viață.^[23] În 1969, a fost numit Șeful Comandamentului de Sud al IDF. El nu a mai fost promovat până la retragerea sa din august 1973. Curând după aceea, el a ajutat la fondarea partidului politic Likud („Unitatea”).

Războiul de Iom Kipur

Divizia 143 a lui Sharon traversând Canalul Suez în direcția Cairo, în 15 octombrie 1973.

La începutul Războiului de Iom Kipur, pe 6 octombrie 1973, Sharon a fost chemat înapoi la datorie, împreună cu divizia sa de blindate de rezervă pe care o comanda. La ferma lui, înainte de a pleca pe front, comandantul rezerviștilor, Zeev Amit, l-a întrebat: „Cum vom ieși din situația asta?" Sharon i-a răspuns: „Nu știi? Vom traversa Canalul Suez și războiul se va termina acolo." Sharon a ajuns pe front pentru a participa la cel de-al patrulea război al său, într-un taxi.^[25]

În ciuda insistențelor lui, forțele lui nu au atacat imediat Armata egipteană. Sub acoperirea întunericului, forțele lui Sharon s-au deplasat la un punct de pe Canalul Suez, care a fost pregătit înainte de război. Într-o mișcare care a încălcat din nou comenzile superiorilor săi, divizia lui Sharon a trecut peste Canalul Suez, câștigând în mod eficient războiul pentru Israel.^[10] Apoi el s-a îndreptat spre nord, în direcția Ismailiei, cu intenția de a tăia liniile de aprvizionare a Armatei a II-a egipteană, dar divizia sa a fost oprită la sud de Canalul apă dulce.^[26]

Divizia lui Avraham Adan a trecut peste capul de pod în Africa, avansând până la 101 km de Cairo. Divizia lui a reușit să încercuiască Suez, tăind și înconjurând Armata a III-a egipteană. Tensiunile dintre cei doi generali care au urmat deciziei lui Sharon au dus la acuzații aduse lui Sharon, dar un tribunal militar a constatat mai târziu, că acțiunea sa a fost eficace din punct de vedere militar.

Operațiunea Gazela, Manevra terestră a forțelor israeliene de încercuire a Armatei a III-a egipteană, octombrie 1973

Manevra terestră complexă a lui Sharon este considerată ca o acțiune decisivă în Războiul de Yom Kippur, subminând acțiunile Armatei a II-a egipteană și încercuind Armata a III-a egipteană.^[27] Aceasta mișcare a fost considerată de mulți israelieni ca punctul de cotitură al războiului în războiul de pe frontul din Peninsula Sinai. Astfel, Sharon este considerat de mulți ca erou al Războiului de Yom Kippur, căruia i se datorează victoria terestră a Israelului din Sinai în 1973.^[10] O fotografie cu Sharon purtând un bandaj pe cap lângă Canalul Suez a devenit un simbol al abnegației în luptă a israelienilor.

Poziția politica a lui Sharon în acest conflict armat a fost controversată, și el a fost eliberat din funcție în februarie 1974.

Președintele Bush și prim-ministrul Sharon la Casa Albă, aprilie 2004

Sharon și Vladimir Putin în Israel

Ariel Sharon și-a început cariera politică în calitate de co-fondator al partidului de centru-dreapta Likud, apoi a ocupat mai multe posturi ministeriale, printre care Ministerul Apărării, în timpul încheierii Tratatului de pace israelo-egiptean și în timpul intervenției militare israeliene în Liban din 1982.

La 7 martie 2001, Ariel Sharon devine Prim-ministru al Statului Israel, după declanșarea celei de-a doua Intifade. Ca urmare a morții numeroșilor civili, ia măsuri pentru reprimarea actelor de teroare, prin operația militară Zid de apărare și construirea gardului care desparte așezările palestinene din Cisiordania de teritoriul Statului Israel, precum și de așezările de coloni evrei în teritoriul ocupat al Cisiordaniei, iar ulterior pune la punct și aplică un plan de dezangajare din teritoriile ocupate din Fâșia Gaza.

A fost prim-ministru al Israelului în perioada 7 martie 2001 - 16 aprilie 2006. Din 4 ianuarie 2006 s-a aflat în stare de comă în urma unei grave hemoragii cerebrale.

Ariel Sharon a decedat la 11 ianuarie 2014, la spitalul Tel Hashomer, din Ramat Gan. A fost înmormântat luni, 13 ianuarie 2014, la ferma familiei sale - Havat Hashikmim (Ferma sicomorilor) din nord vestul Neghevului, în apropierea graniței cu Fâșia Gaza.^[28]

Ariel Sharon a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Margalit (Gali), născută Zimmermann, originară din Brașov, România, și care a murit într-un accident de automobil în anul 1962, iar apoi cu sora acesteia, Rozalia Lilly, care a murit de cancer în anul 2000. Copilul născut cu prima sa soție, Gur, a murit la vârsta de 11 ani în octombrie 1967 într un accident provocat de un glonte tras din greșeală pe când se juca cu un prieten cu o pușcă dintre cele cinci aflate la vremea respectivă în colecția tatălui său. Din a doua căsătorie s-au născut alți doi fii: Omri și Ghilad.

Ariel Șaron
Ariel Sharon, prim ministru al Israelului între anii 2001-2006
Date personale
Nume la naștere	אריאל שיינרמן
Născut	27 februarie 1928 Kfar Malal, Palestina
Decedat	11 ianuarie 2014 Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel
Înmormântat	Giv'at ha-Kalaniyot[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
Părinți	Shmuel Scheinermann și Vera sau Dvora, născută Schneier
Frați și surori	Yehudit (Dita)
Căsătorit cu	Surorile Margareta și Rozalia Zimmermann[1]
Copii	Gur (cu Margareta) și Omri, Gilad (cu Rozalia)
Naționalitate	Israel
Cetățenie	Israel  Palestina sub mandat britanic
Ocupație	politician, general
Activitate
Cauza decesului	insuficiență renală
Alma mater	Universitatea Ebraică din Ierusalim Universitatea din Tel Aviv

·         2015: Anita Ekberg, actriță italiană de origine suedeză (n. 1931)
* 2019:  Michael Atiyah, matematician britanic (n. 1929)

Sărbători

·         †Sf Cuv. Teodosie, începatorul vieții călugărești de obște din Palestina; Sf Cuv. Vitalie (calendar creștin-ortodox)

Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Cuviosul Teodosie cel Mare supranumit Chinoviarhul (adică ”începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

* România – Ziua Artei Fotografice

Ziua de 11 ianuarie a fost declarată, prin Hotărârea de Guvern nr. 458/5 mai 2010, Ziua Artei Fotografice în România, 11 ianuarie fiind ziua de naştere a lui Carol Popp de Szathmary (1812-1887), recunoscut ca primul fotograf al României.

Carol Popp de Szathmári (n. 11 ianuarie 1812, Cluj, Imperiul Austriac – d. 3 iulie 1887, București) a fost un pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa -cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Născut la 11 ianuarie 1812, la Satu Mare, Carol Popp de Szathmary a studiat o perioadă la seminarul teologic la Blaj, iar ulterior a studiat pictura la Roma. A imortalizat chipuri şi scene din Războiul Crimeii (1853-1856), devenind primul artist fotograf român şi primul fotoreporter de război din lume. În primăvara lui 1854, s-a deplasat pe malul Dunării, în preajma Olteniţei şi a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificaţiile şi combatanţii.

RELIGIE ORTODOXĂ

†Sf Cuv. Teodosie, începatorul vieții călugărești de obște din Palestina;

 Sf Cuv. Vitalie

†Sf Cuv. Teodosie, începatorul vieții călugărești de obște din Palestina

Viața Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

    Viața Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Rugăciunea Sfântului Teodosie cel Mare era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare. El ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă.

Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura. Ajungând la înțelepciunea cea desăvârșită și învățând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.

Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul și din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă și anevoioasă.

La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredințându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian, care era aproape de sfârșitul vieții lui, și pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor și a lui Eutihie.

Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, și când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.

Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului și sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.

Străbătând toate locurile de acolo și închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști, neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostășesc în lume nu sunt atât de pricepuți încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine –, neînvățând încă mâinile mele spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub cer? Se cade, mai întâi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște”.

Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvârșită, care știe pe toate să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăților.

Mergând fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul și cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârșește, precum și luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieții lui.

Viețuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peșteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.

Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbându-și locul petrecerii sale, și-a schimbat totodată și viața, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteștile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.

O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare; apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.

Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; și veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăți, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească și liniștită viață în peșteră, decât cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici; știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă și, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca și cum ar glumi, iar cu ochii sufletești văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.

Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de față, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea starețului, și plecându-și fața la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară și să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gândesc la moarte”. Atunci starețul s-a învoit.

Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte poruncește legea pentru cei răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile. Sfârșindu-se pomenirea toată, s-a sfârșit și fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.

Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între frați și cântând cu cântăreții; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel ce se arătase, și, văzându-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici”.

Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de față le va arăta.

Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt și nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârșească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puțin între dânșii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că și acum ca și înainte, atât cu puterea, cât și cu purtarea de grijă, același Dumnezeu este în veci”.

Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față - în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri și vin, spre săvârșirea dumnezeieștilor Taine.

Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mâhneau, chinuindu-se de foame.

Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca credința; deci, supărau frații pe părintele că și pe sine și pe dânșii să se facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.

Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi și-i învăța că în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înțelegătoare și cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.

Astfel, mângâind sfântul pe frații cei împuținați cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpânul său, totuși stătea nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frâul și l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuțina cu sufletul și se sârguiau să fie râvnitori nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.

Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască cu dânsul. Însă peștera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulți, frații rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peșteră și să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai poruncește, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.

Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dânsele.

Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină? De liniște, ori de grijă pentru mântuirea fraților; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mântuirea și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvârșește viața monahicească.

Cuviosul avea în minte și proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.

Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă și Lui se rugă ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.

Luând o cădelniță și umplând-o de cărbuni stinși, a pus tămâie și umbla prin pustie, rugându-se astfel:

„Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge și sângele iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică și să se facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința multora și spre încredințarea adevărului”.

Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; și a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil și până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinși în cădelniță. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peșteră.

Deci, întorcându-se și nefiind departe de peșteră - o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.

A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni și îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob și slujitor osârdnic, curățind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproși, adăpându-i și făcându-le toată slujirea.

Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămânzilor, săracilor și a străinilor; pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de milă și de îndurările sale și nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.

Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.

Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și scăpătați adunându-se de pretutindeni la porțile mănăstirii, ca să-și ia obișnuita milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredința și le-a zis: „Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre”. Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor și, mergând ucenicii mâhniți la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credința robului Său.

Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă și pentru cale și-au luat merinde.

Frații, adunând prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunați la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toți erau hrăniți cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe, pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrâniți în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea de dânșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului și sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.

Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriții, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.

Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtășirii cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, și împreună se împărtășeau.

Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători de la alte mănăstiri, învățându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mișca sufletul și străbătea până la adâncul minții; căci cu cuvântul și cu fapta învăța singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit de toți și dulce la vorbă.

La dânsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărți și ar fi străbătut desăvârșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.

Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața, și râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfânt. Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari; adică această:

„Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.

Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvârșire?

Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților.

Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru ca s-o câștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne câtuși de puțin la împlinirea poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să câștigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.

Așa învățând cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă sârguința spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim și de râvna lui pentru dreapta credință; pentru că, deși era blând cu obiceiul către toți, însă unde se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.

În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.

Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge și de acest stâlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca și cum ar fi spre hrană și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor, iar în fapt el vina voința cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă și sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleșugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.

Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credința împăratului și să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost nădejdea lui.

Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinței - însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toți cetățenii pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătății eretice.

Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urâciune voind a viețui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!

Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânșii, împotrivă vom sta până la sânge; și precum pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei credințe.

Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.

În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales, de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămâne tari și nemișcate pentru noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare stăpânirii tale”.

Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credință. Citind această împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericești, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alții se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu cuvântul și cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi și din clerici, părându-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.

După aceasta, trecând puțină vreme, iarăși s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au dat în toate părțile, cum și în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toți de frică tăcând și cei mai mulți învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoților a face citire către popor și cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.

Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor și nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzând eresul și întărind bună credință. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfârșitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încât era gata să sufere și moarte.

Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.

În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.

Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.

Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.

După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.

Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum”.

Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?”. Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.

Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.

Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.

Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.

O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.

L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.

Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.

Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.

Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: „Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.

Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.

Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.

Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el –, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit”.

Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mănăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.

Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.

Dintr-o învățătură că aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.

După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: „Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în față, scoțându-i din primejdii.

Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.

Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: „Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.

După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântărea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.

Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.

Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mănăstiri.

Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sf Cuv Vitalie

Viața Sfântului Cuvios Vitalie Monahul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Vitalie Monahul

    Viața Sfântului Cuvios Vitalie Monahul

Se ducea în casa de desfrânare și dădea bani unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața.

În zilele Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din mănăstirea Cuviosului Sirida. Acela având șaizeci de ani de la nașterea sa și-a ales o viață ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea și necurată, iar lui Dumnezeu, Cel ce privește cele dinlăuntru și ispitește inimile, era plăcută și bineprimită. Căci starețul acela voind în taină să întoarcă la pocăință pe cei păcătoși și fărădelege, singur prin părerea omenească se arăta a fi păcătos și fărădelege, în acest fel: a scris pe toate desfrânatele care erau în Alexandria și pentru fiecare făcea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viața cea păcătoasă. Și se ducea în cetate la lucru, de dimineață până seara și lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă.

Deci, pe un ban de aramă își cumpăra bob și-l mânca după apusul soarelui, pentru că, lucrând toată ziua, se ostenea. Iar cu ceilalți bănișori se ducea în casa de desfrânare și îi dădea unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața. Iar când ieșea de la dânsa o jura să nu spună nimănui fapta lui. Și făcea așa în toate zilele, ostenindu-se în post și întrând în toate nopțile la desfrânate, petrecând fără somn și în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte intra la alta, până le înconjura pe toate și apoi începea iarăși de la cea dintâi.

Dumnezeu, văzând o chinuire ca aceea a robului Său, i-a sporit scopul. Că unele din desfrânate, rușinându-se de o faptă bună ca aceea a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făceau metanii, împreună cu dânsul și se rugau. Iar el le sfătuia spre pocăință, le îngrozea cu înfricoșata judecată și cu veșnica muncă din gheenă, le făcea să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu și prin îndulcirea la cer a veșnicilor bunătăți. Iar acelea, venind în frica lui Dumnezeu, se umileau și făgăduiau ca să-și îndrepteze viața lor. Și multe dintre dânsele, lepădând nerușinarea păcatului, se măritau după bărbați cu rânduială. Iar altele voind prea mult să petreacă în curăție, se duceau la mănăstiri de femei și în pustnicie cu lacrimi își petreceau zilele. Iar altele viețuiau în lume fără bărbat, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor și nici una din aceste desfrânate nu îndrăznea, ca să arate cuiva viața cea curată a lui Vitalie.

Însă una dintre ele a început să spună oamenilor cum că Vitalie nu pentru păcat vine la dânsele, ci pentru a lor mântuire. Auzind de aceea Vitalie s-a mâhnit, că i se arătase viața lui curată. Și s-a rugat lui Dumnezeu ca să pedepsească pe acea femeie, ca și celelalte să aibă frică. Deci, îndată cu voia lui Dumnezeu s-a îndrăcit acea femeie, care lucru văzându-l celelalte desfrânate, s-au temut foarte mult și nu mai îndrăzneau nicidecum să arate ceva oamenilor despre sfințenia lui Vitalie. Iar după ce s-a îndrăcit femeia, oamenii ziceau: „Vezi, că ți-a răsplătit ție Dumnezeu pentru că ai mințit, zicând că nu pentru desfrânare intră la voi monahul acela? Iată s-a făcut arătare despre dânsul, că este desfrânat”. Și se sminteau de dânsul toți și în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te așteaptă desfrânatele!” Și scuipau asupra lui.

Iar el, răbdându-le pe toate cu blândețe, asculta dosădirile și ocările ce i se făceau de oameni, mângâindu-se cu duhul, că îl socotesc oamenii că este păcătos. Iar uneori răspundea celor ce îl ocărau: „Oare nu sunt și eu om trupesc ca toți oamenii? Au doară a zidit Dumnezeu pe monahi fără trupuri? Cu adevărat și monahii sunt oameni”. Iar alții îi ziceau lui: „Părinte, ia-ți de soție pe una dintre aceste desfrânate și leapădă chipul monahicesc, ca să nu se hulească cinul prin tine!” Iar el, ca și mâniindu-se, le răspundea: „Nu vă voi asculta pe voi! Căci ce fel de bine îmi va fi, de voi lua femeie, să mă îngrijesc de dânsa, de copii și de casă și să petrec grele zile în griji și osteneli? Deci pentru ce mă judecați? Oare veți răspunde pentru mine înaintea lui Dumnezeu? Îngrijiți-vă fiecare de voi, iar pe mine lăsați-mă, pentru că unul Dumnezeu este Judecătorul tuturor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”.

Astfel cuviosul își tăinuia fapta cea bună înaintea oamenilor iar unii dintre clerici l-au clevetit la preasfințitul Patriarh al Alexandriei, Ioan milostivul, zicând că un stareț smintește toată cetatea, intrând în toate nopțile în casele desfrânatelor. Însă patriarhul nu credea pe clevetitori, învățat fiind mai înainte de o întâmplare ce se făcuse, când pe un monah întreg, înțelept și sfânt, care era din fire famen și botezase pe o evreică, l-a bătut fără vină, crezând pe clevetitori, precum se scrie în viața lui. De aceea, aducându-și aminte, îngrozea pe cei ce cleveteau pe Vitalie și le zicea: „Încetați de la osândire și mai ales pe monahi să nu-i osândiți. Oare nu știți de un lucru ce s-a făcut altădată la întâiul Sinod din Niceea, cu fericitul Împărat Constantin, când oarecare din episcopi și clerici au scris unul asupra altuia lucrurile cele rele? Iar el, poruncind să aducă o lumânare aprinsă și, necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicând: „Chiar de aș fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah în vreun lucru de păcat, l-aș fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-l vadă pe el greșind”. Așa înfrunta preasfințitul patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu, Vitalie, nu înceta a se îngriji pentru mântuirea sufletelor păcătoșilor, neștiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, până la sfârșitul vieții.

Într-una din zile, când se lumina de ziuă, Cuviosul Vitalie ieșind din casa desfrânatelor, l-a întâmpinat un tânăr desfrânat, mergând la femei desfrânate pentru păcat. Acela, întinzându-și mîna, a lovit tare peste obraz pe stareț, zicându-i: „Ticălosule și necuratule, pentru ce nu te pocăiești și nu te lepezi de necurata ta viață, ca prin tine să nu se batjocorească mai mult numele lui Hristos?” Iar sfântul i-a răspuns lui: „Să mă crezi pe mine, omule, că pentru mine, smeritul, vei lua și tu peste obraz o lovire ca aceea, încât toată Alexandria se va aduna la plângerea ta”. Iar după puține zile Cuviosul Vitalie, închizându-se în chilia sa foarte mică, pe care și-o zidise lângă porțile ce se numeau ale Soarelui, s-a mutat către Domnul, neștiind nimeni. Într-acel timp aceluiași desfrânat, care a lovit peste obraz pe cuviosul stareț, i s-a arătat diavolul în chip de arap înfricoșat și l-a lovit peste față tare, zicându-i: „Primește această lovitură, pe care ți-o trimite monahul Vitalie”. Și îndată omul acela s-a îndrăcit și, căzând, tremura, spumega, își rupea hainele de pe dânsul și prin glas înfricoșat făcea zgomot mare, încât toată Alexandria se adunase la plânsul lui cel de spaimă. Muncindu-se el mult timp de diavol și după câteva ceasuri venindu-și în fire, a alergat la chilia lui Vitalie, strigând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, că am greșit către tine, mâhnindu-mă foarte mult și lovindu-te peste obraz; iată că și eu după proorocirea ta am luat vrednică pedeapsă”.

Astfel strigând, alerga degrabă, urmându-i tot poporul. Iar după ce s-a apropiat de chilia starețului, îndată diavolul izbind pe omul acela de pământ, a fugit. Iar omul, venindu-și desăvârșit în fire, a început a spune poporului cum a lovit peste obraz pe stareț și cum starețul i-a proorocit despre pedeapsa ce va lua pentru el; și bătea în ușa chiliei, dar nu i-a răspuns. Apoi cu sila deschizând ușa, l-a văzut în genunchi, stând la rugăciune, iar sufletul lui cel sfânt se dusese către Dumnezeu și în mâinile lui ținea o hârtie scrisă așa: „Bărbați alexandrini, nu osândiți mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul Cel drept va veni”. În același ceas a sosit femeia cea îndrăcită care începuse altădată a spune la oameni, despre curăția lui Vitalie, precum despre aceea ce mai înainte s-a zis. Căci din arătare îngerească înștiințându-se ea despre sfârșitul cuviosului, a alergat și s-a atins de cinstitele lui moaște și îndată s-a liberat de diavol. Până și șchiopii și orbii au început a dobândi tămăduiri, atingându-se de Cuviosul.

Auzind de moartea Cuviosului Vitalie toate femeile acelea, care prin sfătuirea lui se întorseseră prin pocăință la Dumnezeu, s-au adunat la dânsul cu lumînări și tămâie, plângând după părintele și învățătorul lor. În acea vreme tot poporul povestea despre viața curată a starețului, cum că nici cu mâna nu s-a atins de vreuna dintr-însele și nu spre păcat, ci spre mântuire intra la dânsele. Iar poporul mâniindu-se pe ele zicea: „De ce ați tăinuit înaintea noastră sfințenia acestui sfânt părinte, iar noi, neștiindu-l, îi greșeam, osândindu-l și ocărându-l mult?” Iar femeile răspundeau: „Ne temeam, deoarece ne îngrozea cu mari blesteme, ca să nu spunem nimănui acea taină a lui; iar când una din noi a început să spună taina lui la oameni, îndată s-a îndrăcit. Deci, fiecare din noi, temându-se de o pedeapsă ca aceea, tăceam”. Și se minunau popoarele de un rob ca acesta al lui Dumnezeu, care prin chip minunat își tăinuia sfințenia vieții sale înaintea oamenilor și de toți se socotea că este păcătos și necurat, el care era prieten al lui Dumnezeu și vas curat al Sfîntului Duh. Și se defăimau pe sine oamenii, rușinându-se de necunoștința lor; căci pe un plăcut al lui Dumnezeu ca acela l-au osândit și cu dosădiri au ocărât pe cel nevinovat și curat cu inima.

De toate acestea auzind cu de-amănuntul preasfințitul Patriarh Ioan cel Milostiv, a mers împreună cu tot clerul său la chilia starețului și văzând scrisoarea cea mai sus zisă, prin care sfătuia a nu osândi pe nimeni și văzând minunile cele făcute, a zis către clericii aceia care cleveteau pe cuvios: „Să știți că de v-aș fi crezut pe voi și aș fi supărat pe sfântul stareț, apoi mie mi s-ar fi dat de acel arap peste obraz lovirea aceea, pe care omul acela a pătimit-o. Dar eu smeritul mulțumesc lui Dumnezeu, că n-am ascultat clevetirile voastre și m-am izbăvit de păcat și de pedeapsă”. Iar clevetitorii și osânditorii cuviosului se rușinau foarte.

Deci, luând preasfințitul Patriarh moaștele Cuviosului Stareț Vitalie, îl petrecea tot poporul din cetate și femeile cele ce se pocăiseră de păcat, plângând și tânguindu-se, l-au îngropat cu cinste slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulți robi ai Săi tăinuiți. Iar omul cel ce pătimise de la diavol lovirea, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah, și mulți din Alexandria, îndreptându-se prin exemplul vieții lui Vitalie celei atât de îmbunătățite, s-au hotărât să nu mai osândească pe nimeni. Cărora și noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vitalie și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

TEATRU/FILM

EUGEN URICARU

Eugen Uricaru
Date personale
Născut	11 ianuarie 1946 (75 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

Eugen Uricaru (n. 11 ianuarie 1946, Buhuși, județul Bacău) este un scriitor, scenarist, diplomat, istoric român. Între anii 2001-2005 a fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 2003 a fost, pentru o scurtă vreme, director al postului de radio România Cultural din Cadrul Societății Române de Radiodifuziune. A fost atașat cultural și secretar de stat în MAE.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Cariera diplomatică
• 3Funcții la Uniunea Scriitorilor din România
• 4Opera literară
• 5Titluri publicate
  • 5.1Proză scurtă
  • 5.2Romane
• 6Note
• 7Bibliografie

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Eugen Uricaru s-a născut la 11 ianuarie 1946 la Buhuși, ca fiu al muncitorului Eugen Uricaru și al Mariei Uricaru. A absolvit școala primară și gimnazială la Liceul Ferdinand din Bacău. A urmat apoi cursurile Liceului militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc și a promovat examenul de Bacalaureat în 1964. A studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

În facultate a participat la fondarea și redactarea ulterioară a revistei Echinox ^[2], alături de Marian Papahagi, Ion Pop și Ion Vartic. A fost primul redactor-șef al acestei publicații, în paginile căreia aveau să se afirme de-a lungul anilor mulți scriitori, istorici, filosofi de valoare.

În 1971 și-a luat diploma de licență. În 1974 i-a apărut prima carte, Despre purpură, subintitulată „proze fantastice”, primită cu interes de critica literară. Între 1971-1989 a lucrat, succesiv, ca redactor la revistele Ateneu din Bacău și Steaua din Cluj. A publicat numeroase cărți, care i-au adus notorietate. Unul dintre romanele sale, Rug și flacără, 1977, a fost ecranizat, cu Ion Caramitru în rolul principal (regizor Claudiu Petringenaru) și a obținut Marele Premiu la Festivalul de la Santarem.

În 1990 se stabilește la București, unde lucrează ca redactor-șef adjunct al revistei literare Luceafărul. Susține explicit demonstrația anticomunistă din Piața Universității și condamnă în termeni severi (într-un interviu acordat în ziua de 14 iunie 1990 ziarului italian Corriere della sera) reprimarea ei brutală cu ajutorul minerilor.

Colaborează cu ziarul Ziua unde ingrijește un supliment literar periodic.

A colaborat, ca scenarist, cu regizorul Stere Gulea la realizarea filmului Stare de fapt (distins cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de la San Marino).^[3][4]

A generat o sumă de reacții în presa culturală, ca urmare a unor atitudini, replici, acte.^[5][6][7]

A fost acuzat de a fi colaborat cu Securitatea ca poliție politică a Statului socialist.^[8][9][10]

Eugen Uricaru este căsătorit cu Lucia, profesor universitar, cu care are o fiică, Ioana Uricaru, care trăiește la Los Angeles, în Statele Unite.^[11]

În anul 2005, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a constatat calitatea de colaborator al Securității a lui Eugen Uricaru.^[12]

CARIERA DIPLOMATICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În martie 1992 este numit atașat cultural la Atena (făcând parte dintre scriitorii care primesc funcții similare, la propunerea Anei Blandiana: Mihai Sin, Grete Tartler, Ioana Ieronim și Gheorghe Schwartz). După câteva luni demisionează, în urma unui conflict de principii cu ambasadorul român din Grecia.

În noiembrie 1992 pleacă la Roma, ca director adjunct al Accademia di Romania. Lucrează ca detașat la Ministerul Afacerilor Externe până în anul 1995. În anul 2003 este numit Secretar de Stat la MAE.

FUNCȚII LA UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1995 a fost ales secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

Funcționează, un timp, între 1997 și 2001, ca vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor în mandatul președintelui Laurențiu Ulici.

În 2001 a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor, funcție pe care a deținut-o până în 2005.^[13]

A înființat Institutul Limbii Române, Copyro - societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor și s-a remarcat, în general, printr-o activitate susținută.

OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Despre proza lui Eugen Uricaru, Alex Ștefănescu afirma:

„Literatura pe care o scrie ilustrează o vocație a secretului. Ca sursă de inspirație sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din științe oculte, amintiri din copilărie, visuri.^[14]”

Calificativul „misterios” este folosit de alți critici.^[15]

Preocupat de istorie în viziune alternativă, însuși autorul simte nevoia să explice modul în care a tratat evenimentele. Unele cărți conțin explicații considerate necesare de Uricaru.

Astfel, o ediție Rug și flacară cuprinde o Explicație semnată Eugen Uricaru:

„Textul de față este o interpretare liberă a biografiei revoluționarului român, din Transilvania, Alexandru Bujor, participant la revoluția din 1848”

...iar Memoria este însoțită de o precizare din partea autorului:

„Această carte este o reconstituire afectivă și nu istorică a unor evenimente tragice, petrecute după terminarea celui dintâi război mondial.”

Referitor la tematica predilectă, Alex Ștefănescu arăta, în articolul citat mai sus:

„Pe romancier l-au preocupat diverse momente istorice: revolta țărănească în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloșca și Crișan (1784. Vreme în schimbare), revoluțiile europene din 1848 (Rug și flacără), ocupația germană din București, din timpul primului război mondial (Așteptându-i pe învingători) etc.”

Dar, Eugen Uricaru aduce, în cazul unor subiecte larg abordate, idei noi.

De exemplu, în mulțimea de cărți pe temă publicate în 1984, cu prilejul comemorării Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, Uricaru își permite să exprime un punct de vedere insolit.

„În «1784. Vreme în schimbare», el a recurs la o punere în scenă ingenioasă. În prim-planul aparent al romanului se află nu Horea, ci un fel de dublură a lui, gornicul (paznicul de pădure) Nuț Mătieș. Acesta seamănă la înfățișare cu liderul țăranilor răzvrătiți și, în împrejurări disperate, îi ia locul pentru a salva situația. De exemplu, atunci când într-o adunare spontană de țărani se pune la îndoială existența lui Horea sau îndreptățirea acțiunilor lui, Nuț Mătieș iese din umbră și, lăsând să se înțeleagă că el este marele personaj, ține un discurs clarificator. În aceste inițiative este încurajat și sfătuit de un om cu o identitate misterioasă, Anton Melzer - poate un mesager al împăratului, sugerează evaziv romancierul - care, cu o inteligență nefirească, diabolică, descifrează motivațiile nebănuite de alții ale fiecărui eveniment.^[14]”

Eugen Uricaru a scris o ficțiune documentată istoric.

TITLURI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Proză scurtă[modificare | modificare sursă]

• Despre purpură, proze fantastice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974 (cuprins: Inventând, Vladia, trei imagini, Prietenul meu Sokol, Despre purpură, Inima care bate, Din plictiseală, Totul e în ordine)
• Antonia, o poveste de dragoste, Editura Eminescu, București, 1978 (cuprins: Târziul octombrie, Antonia, Vladia, alte imagini)

Romane[modificare | modificare sursă]

• Rug și flacără, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
• Mierea, Editura Albatros, București,1978
• Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București,1981
• Vladia, Editura Cartea Românească, București, 1982
• Memoria, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1983
• 1784. Vreme în schimbare, Editura Eminescu, Bucuresti,1984
• Stăpânirea de sine, Editura Cartea Românească, București, 1986
• Glorie, Editura Eminescu, București,1987
• La anii treizeci..., Editura Cartea Românească, București, 1989
• Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoș, Editura militară, București,1990
• Așteptându-i pe barbari, Editura Cartea Românească, București, 1999
• Pentimento, Editura Elion, București, 2000
• Ieșirea din pustie, Editura Polirom, București, 2021

„Grădina Paradisului” de Eugen Uricaru

ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU

Sari la navigareSari la căutare

Alexandru Depărățeanu
Date personale
Născut	25 februarie 1835[1]  Roșiorii de Vede, Teleorman, România
Decedat	9 ianuarie 1865 (29 de ani)[1]  București, Principatele Unite Române
Cetățenie	România
Ocupație	traducător poet politician
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Modifică date / text

Poezia Mamma, publicată în volumul Doruri și Amoruri, cu grafia intermediară chirilico-latină

Alexandru Depărățeanu (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman – d. 11 ianuarie 1865, București)^[2][3] a fost un poet, politician și dramaturg român.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Lucrări publicate
  • 2.1Reeditări
• 3In memoriam
• 4Bibliografie
• 5Note

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.^[4]

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară...”, din ciclul Parodii originale (1916).

LUCRĂRI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861
• Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861
• Grigore-Vodă (dramă), 1864

Reeditări[modificare | modificare sursă]

• Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Biblioteca orășenească Videle poartă din 1968 numele Alexandru Depărățeanu.^[5]
• Școala gimnazială "Alexandru Depărățeanu" din Roșiorii de Vede^[6]
• Strada Alexandru Depărățeanu din București^[7]
• Strada Alexandru Depărățeanu din Ploiești^[8]

ION FOCȘA

667

Ion Focșa
Date personale
Nume la naștere	Ioan Focșa
Născut	14 februarie 1925 Peceneaga, județul Tulcea
Decedat	11 ianuarie 2012 (86 de ani) Pitești
Căsătorit cu	Ileana Focșa, actriță
Ocupație	actor
Alte premii
1995 - Cetățean de onoare al Municipiului Pitești - „pentru modul exemplar în care a slujit timp de o viață scena românească în general și pe cea a Teatrului „Al. Davila" în special”.
Modifică date / text

Ion Focșa (n. 14 februarie 1925, Peceneaga, județul Tulcea – d. 11 ianuarie 2012, Pitești) a fost un actor român de teatru și film, regizor și membru al UNITER.

Este al șaptelea copil al unei familii de slujbași la stat (tatăl - perceptor, mama - casnică).

Debutează la Teatrul Național din București în 1945, cu piesa, Asta-i ciudat, de M.R. Paraschivescu, în regia lui Tudor Mușatescu. Apoi joacă pe scenele mai multor teatre unde este angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara", Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila" din Pitești.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, vom reține următoarele date: a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

Urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

CUPRINS

• 1Studii
• 2Alte profesii practicate
• 3Roluri în teatru
• 4Roluri în film
• 5Piese regizate
• 6Cărți publicate
• 7Premii și distincții acordate
• 8Legături externe

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Clasele primare în comuna natală
• Bacalaureatul la Liceul „D. Cantemir" din București.
• Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică (clasa Ion Manolescu și V. Maximilian).

ALTE PROFESII PRACTICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ucenic la un atelier de firme luminoase din neon
• Băiat de prăvălie la "Magazinul de coloniale și delicatese Ghindea" din Pitești
• Strungar la Uzinele "Lemaitre" din București
• Șofer în Gara de Nord (prilej cu care îl va cunoaște pe marele Victor Ion Popa, întîlnire ce-i va schimba practic destinul)

ROLURI ÎN TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• MITREA COCOR, Teatrul Mic București, 17.01.1951
• FATA LUI TUDORAN, Teatrul Mic București, 31.01.1951
• POEMUL LUI OCTOMBRIE, Teatrul Mic București, 17.11.1951
• MICII BURGHEZI, Teatrul Mic București, 30.03.1952
• PATRU SCHIȚE ȘI O PIESĂ ÎNTR-UN ACT, Teatrul Mic București, 09.04.1952
• VIAȚĂ NOUĂ, Teatrul Mic București, 17.11.1952
• TRĂIASCĂ AI NOȘTRI, Teatrul Mic București, 23.11.1952
• NEPOȚII GORNISTULUI, Teatrul Mic București, 17.02.1953
• STEAUA FĂRĂ NUME, Teatrul Mic București, 12.11.1953
• TACHE, IANKE ȘI CADÎR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1955
• GAIȚELE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1956
• HANUL DE LA RĂSCRUCE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 11.05.1957
• INSPECTORUL DE POLIȚIE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1957
• TRAGEDIA OPTIMISTĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 01.11.1957
• GÎLCEVILE DIN CHIOGGIA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 12.12.1957
• HARAP ALB, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 18.04.1958
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.05.1958
• FURTUNA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 29.07.1958
• MIREASA DESCULȚĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 15.09.1958
• NUNTA LUI KRECINSKI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.01.1959
• POARTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.05.1959
• SURORILE BOGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.08.1959
• VIAȚA NOUĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1959
• SETEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1960
• INTRIGĂ ȘI IUBIRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.01.1960
• OMUL CU MÎRȚOAGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1960
• MOȘ TEACĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1960
• ANII NEGRI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.06.1960
• UN MILION PENTRU UN SURÎS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.07.1960
• SINGUR PRINTRE DUȘMANI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1961
• NEAMURILE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.11.1961
• ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1961
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.02.1962
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1962
• SPECTACOL 'ION LUCA CARAGIALE', Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1962
• FEBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.10.1962
• ÎNDRĂZNEALA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.10.1962
• ORAȘUL VISURILOR NOASTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1962
• OAMENI ȘI UMBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.03.1963
• ȘEFUL SECTORULUI SUFLETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1963
• PUNCTUL CULMINANT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.01.1964
• NOAPTEA REGILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.04.1964
• FII CUMINTE, CRISTOFOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.09.1964
• MARELE FLUVIU ÎȘI ADUNĂ APELE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.10.1964
• CANIOTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 03.04.1965
• RĂZVAN ȘI VIDRA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.10.1965
• CIUTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.01.1966
• SIMPLE COINCIDENȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.05.1966
• NEÎNCREDERE ÎN FOIȘOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1966
• OMUL CARE ADUCE PLOAIE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.03.1967
• SFÎNTUL MITICĂ BLAJINU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1967
• ECATERINA TEODOROIU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.08.1967
• IO MIRCEA VOIEVOD, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.08.1967
• ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1967
• GOANA DUPĂ FLUTURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.01.1968
• TOPAZE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.06.1968
• O CASĂ ONORABILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.10.1968
• BĂLCESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.12.1968
• MEȘTERUL MANOLE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1969
• PUPĂZA DIN TEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• PENDULA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• ARCUL DE TRIUMF, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.07.1969
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1969
• TAIFUN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1970
• CĂRUȚA CU PAIAȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.05.1970
• TIMP ȘI ADEVĂR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.03.1971
• SAM, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1971
• PISICA SĂLBATICĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1971
• VIFORUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.01.1972
• TREPTE; AUTOGRAFUL; ANA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.05.1972
• ȚARA FERICIRII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.06.1972
• JOCUL DE-A VACANȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1972
• SÎMBĂTA PĂCĂLELILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1973
• VIFORNIȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.05.1973
• PUTEREA ȘI ADEVARUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1973
• NUNTA DIN PERUGIA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1974
• JUDECATA DE LA MIEZUL NOPȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.12.1974
• AZILUL DE NOAPTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.04.1975
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• CAFEAUA ACTRIȚEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1976
• MOARTEA LUI VLAD TEPEȘ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1976
• CAZUL ENĂCHESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.06.1977
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.11.1977
• UNDEVA O LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 25.12.1977
• CONFRAȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.05.1978
• GAROAFA ALBĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.09.1978
• STRIP-TEASE PE RING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1979
• CUZA VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.02.1979
• HOȚII DE ILUZII; OMUL DE PAIANTĂ; EXPERIMENTUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1980
• VOIEVOZI PESTE VEACURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.06.1980
• ANONIMA SEMNATĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.10.1980
• MOARTEA UNUI COMIS VOIAJOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.12.1980
• ADEVĂRATA LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.05.1981
• ROMAN SENTIMENTAL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1981
• MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1982
• OSPĂȚUL LUI TRIMALCHIO, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1982
• TITANIC VALS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1982
• REGELE GOL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.06.1983
• ULTIMA ORĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1983
• DRAGOSTE LA MADRID, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.03.1984
• OPERAȚIUNEA LIFTING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1984
• DOMNUL DECAN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.04.1985
• HAINA CU DOUĂ FEȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.07.1985
• MIELUL TURBAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1985
• OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1986
• NU NE NAȘTEM TOȚI LA ACEEAȘI VÎRSTĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.10.1986
• PÎNDA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.09.1987
• UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.04.1988
• OPERAȚIE DIFICILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1988
• VIS DE DRAGOSTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.01.1989
• CONVOIUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1989
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.09.1989
• WEEK-END LA SECTORUL 9, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1990
• PERSECUTAREA ȘI ASASINAREA LUI JEAN-PAUL MARAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1990

ROLURI ÎN FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Vlad Țepeș (1979)
• Iancu Jianu zapciul (1981)
• Iancu Jianu haiducul (1981)
• Din nou împreună (1978)
• Cireșarii (1974)
• Desfășurarea (1954)
• Mitrea Cocor (1952)

PIESE REGIZATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1907, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.02.1977
• CASA CU DOUĂ FETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.10.1979
• O FELIE DE LUNĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1963
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• PIESE ÎNTR-UN ACT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.01.1961
• TIGRUL ÎN PAPUCI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.03.1978

CĂRȚI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (editura Tip Naste, Pitești 1999 - ISBN 973-97212-8-1)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul I, editura Tip Naste, Pitești 2004)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul II, editura Paralela 45, Pitești 2007)
• Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul III, editura Paralela 45, Pitești 2010)

PREMII ȘI DISTINCȚII ACORDATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1995 - Cetățean de onoare al Municipiului Pitești - „pentru modul exemplar în care a slujit timp de o viață scena românească în general și pe cea a Teatrului „Al. Davila" în special”.
• Distincția de merit a Academiei Române.

Actorul Ion Focsa - aniversarea a 85 de ani

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

Domenico Cimarosa (născut la 17 decembrie 1749, Aversa , Regatul Napoli – mort la 11 ianuarie 1801, Veneția) unul dintre principalii compozitori italieni de opere comice.

Sa născut într-o familie săracă, iar părinții săi, dornici să-i dea o educație bună, s-au mutat la Napoli, unde l-au trimis la o școală gratuită . Începând cu 1761 a studiat timp de 11 ani la conservatorul din Sta. Maria di Loreto.

Testul Britannica

Compozitorii și muzica lor

Și-a început cariera cu opera comică Le Stravaganze del conte , a jucat la Teatro de' Fiorentini din Napoli în 1772. Succesul său a fost urmat de cel de L'Italiana in Londra (Roma, 1778), opera interpretată încă în Italia . Din 1784 până în 1787, Cimarosa a trăit în diferite orașe italiene, compunând atât opere serioase, cât și comice, care au fost produse la Roma , Napoli, Florența , Vicenza, Milano și Torino. În 1787, la invitația Ecaterinei a II-a , a plecat la Sankt Petersburg ca muzician de curte, înlocuindu-l pe Giovanni Paisiello . A produs două opere la Sankt Petersburg în 1788 și 1789 și în 1791 a plecat la Viena la invitația lui Leopold al II-lea . Acolo, la Burgtheater, pe 7 februarie 1792, și-a produs capodopera, Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă ), una dintre cele mai înalte realizări în opera comică și opera pe care se bazează reputația sa. În 1793 sa întors în Italia, unde Il matrimonio segreto și multe alte lucrări ale sale au fost primite cu entuziasm. Noile lucrări ale acestor perioade au incluse Le astuzie femminili (Napoli, 1794) și capodopera sa tragică, Gli orazi ei curiazi (Veneția, 1796).

A locuit în principal la Napoli, iar în timpul ocupației țării de către trupele republicane franc în 1799 Cimarosa și-a arătat deschis simpatiile republicane, astfel la întoarcerea Bourbonilor a fost închis. După ce a fost eliberat, a părăsit Napoli cu o sănătate zdrobită. Moartea lui din cauza unei tulburări intestinale a dus la zvonul că a fost otrăvit de dușmanii săi; o anchetă oficială a dovedit că acuzația este nefondată.

Cimarosa a fost un compozitor prolific a câtemuzică abundă în melodie proaspătă și fără eșuare. Numeroasele sale opere sunt remarcabile pentru caracterizările adecvate și viața comică abundentă. A scris multe opere corale, inclusiv cantata Il maestro di cappella , o satiră populară despre metodele contemporane de repetiție de opera. Printre lucrările sale instrumentale, care, la fel ca operele sale, au fost reînviate cu succes, se numără multe sonate strălucitoare pentru clavecin și un concert pentru doi flaut.

Domenico Cimarosa - Il matrinonio segretto

SFATURI UTILE

ASPIRINA ȘI CURĂȚENIA

Indiferent de cat de mult te straduiesti sa speli hainele albe, uneori comiti o greseala. Drept urmare, acestea capata un aspect murdar. Si odata cu el, la fiecare spalare, hainele tale isi pierd tot mai mult din stralucire.

Oricum ar fi, exista o solutie pentru aceasta problema, iar ea se gaseste chiar in dulapul tau cu medicamente.

Este vorba de aspirina!

Vei avea nevoie de aproximativ 5-6 pastile la o masina de spalat. Poti accelera procesul daca faramitezi pastilele inainte sa le adaugi.

Daca ai pete mai "serioase", poti dizolva cateva pastile de aspirina intr-un lighean plin cu apa calduta., apoi poti lasa la inmuiat in acea apa circa 30 de minute. La final, ia hainele deja inmuiate si baga-le la masina de spalat.

Programeaz-o la un program normal de spalare, la o temperatura de maxim 40 de grade si te asigur ca vei scapa de cele mai dificile pete.

Aceasta practica "scoate" cu succes petele de sange, vin rosu, cafea sau orice alta pata dificila!

Nu mai sta pe ganduri, incearca de maine aceste trucuri si viata ta se va usura, fara sa mai cheltui bani in plus pe produse scumpe de curatare a hainelor.

GÂNDURI PESTE TIMP

Câteva citate:

POEZIE

ZAHARIA BÂRSAN, poet, prozator, dramaturg şi actor

Biografie

Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov - 13 decembrie 1948, Cluj) - poet, prozator, dramaturg şi regizor. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Urmează şcoala primară în Sânpetru, iar din 1889 este, timp de 6 ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş şi H. Petra-Petrescu.

Debu­tează în ianuarie 1897 în „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul „Clinciu-Popa” din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gheorghe Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.

Distribuit, încă de pe băncile Conser­vatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagi­unea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa.

Între 1906 şi 1913, reia turneele în Transilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic.

Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul „Sf. Vineri” din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan.

În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914.

În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecu­tului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului.

Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.

Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care or­donă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilva­niei” (1900).

Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amin­tirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers - dreptatea, adevărul, onestitatea, com­pasiunea - fiind frecventate în spirit sămănătorist.

Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memo­rialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.

În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul seco­lului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu St. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.

De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. Eroii, trasaţi în tuşe avântate, aspiră spre perfecţiune, au de multe ori calităţi excepţionale. Cu unele accente de melodramă, Mărul licitează dualitatea bine-rău, sprijinindu-se pe un simbol ostentativ didacticist. Piesa în trei acte Sirena (1910) îşi propune dezvoltarea unei teme cu implicaţii sociale, în care timide introspecţii psihologice atestă influenţe din Ibsen.

În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784”, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea.

Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.

După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească,derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. Asemenea Craiului de Rouă din eres, Alean, fiul Doamnei Luna, rod al unei iubiri neîngăduite, este condamnat să ispăşească păcatul părinţilor săi printr-o existenţă nocturnă. Chemarea lui la tron, de cei care nu-i ştiau blestemul, nu se poate împlini. Alean este expresia dualităţii lumină-întuneric, înlăuntrul căreia oscilaţia şi ezi­tările au ca deznodământ moartea. Nu mai este însă cazul unei dispariţii acceptate, ca la Zefir, ci al dispariţiei iminente, al destinului uman fragil, al perisabilităţii aspiraţiilor.

În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Opera

• Visuri de noroc, Bucureşti, 1903;

• Ramuri, Budapesta,1906;

• Poezii, Bucureşti, 1907;

• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;

• Nuvele, Bucureşti, 1909;

• Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912;

• Nuvele, Bucureşti, 1914;

• Se face ziuă, Bucureşti, 1914;

• Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915;

• Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915;

• Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;

• Poezii, Bucureşti, 1924;

• Domnul de rouă, Bucureşti, 1938;

• Scrieri, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, prefaţă de Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, 1907.

ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU, dramaturg și poet român

Biografie Alexandru Depărăţeanu

Alexandru Depărăţeanu (25 februarie 1835 - 11 ianuarie 1865) a studiat în ţară şi apoi la Paris, unde şi-a însuşit idei revoluţionare. Amestecat în mişcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuşi pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecţie de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri şi amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitaţie şi de inspiraţie după maeştrii săi, mai ales francezi. Influenţa aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuinţat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînţeles azi.

Probabil că nimeni nu i-ar fi reţinut numele bietului Depărăţeanu, dacă Topîrceanu nu l-ar fi parodiat memorabil în Vara la ţară. De altfel o parte din scrierile lui aflate la moşia din Deparaţi a fost arsă la răscoala din 1907. Să remarc totuşi talentul lui Alexandru Depărăţeanu, care promitea, dar nu se copsese încă. Din păcate, o moarte timpurie (n-am reuşit să-i aflu cauza nici din Dicţionarul General..., nici din Istoria literaturii române de la origini până la 1900 şi nici din Prefaţa lui Dumitru Bălăeţ la volumul amintit), la nici 31 de ani, face ca latenţele acestea să rămână de mâna a doua.

Deparateanu espaniolizeaza (a tradus din Cancioneros de Romances si din Gil Vicente), dar in fond e un pe trarchist, si, cu toate bizareriile lui verbale, el a impamantenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decat botticellian, auraria, lividitatea liliala, transparenta. In "Lila" intalnim fineti extatice si hieratisme necunoscute acelei vremi. In fata poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina danseaza in lumina a o mie de faclii.
Deparateanu e un bucolic in stilul Salvator Rosa, cu tablouri imense, fara salbaticii, poiene mari cu aburi ce se strang sub luna, in ruina sombra populata de ciovlice si bufnite.
Teatrul lui Deparateanu e neglijabil. Don Gulica sau Pantofii miraculosi, comedie-vodevil, nu-i decat o puerila incercare burlesca.
Grigore-voda, drama istorica in cinci acte, e plina de anacronisme si stangacii, in proasta traditie Bolintineanu. La curtea lui voda sunt “o mie de lampe, de lustruri si de candelabre”, vase de China si de
Japonia, Ghica are “minister” cu “ministri”, cutare umbla cu “carabina”, iar altul ramane “stupefact”.

El are, pe lângă această poezie Vara la ţară (nu Viaţa la ţară, cum greşit apare în dicţionare) şi un poem, Ciocoii vechi şi ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 şi publicată postum, o comedie în IV acte şi un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porţiuni reuşite, şi că personajul principal se numeşte Gulică, ca eroul lui Arghezi din CimitirulBuna-Vestire. De altfel, piesa aminteşte ca ton, structură şi vocabular de Chiriţa în Iaşi a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenţii) a noţiunii de „carte de raftul doi": cartea care nu există în sine, ci numai prin alţii. Fie că preia de la alţii, fie că anticipează pe alţii, cartea nu pare a aminti de sine însăşi, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.

Nimeni nu leagă titlul Ciocoii vechi şi (ciocoii) noi de Alexandru Depărăţeanu, deşi ar fi avut întâietate, nimeni nu leagă Vara la ţară de Depărăţeanu, ci numai de Topîrceanu, nimeni nu-l leagă pe Gulică-Guliţă de Depărăţeanu, ci, ori de Alecsandri, care e înainte, ori de Arghezi, care e după. Şi totuşi la Depărăţeanu apărea chiar în titlu: Don Gulică sau Pantofii miraculoşi! Să ţină asta de receptare, de „orizontul de aşteptare" care asigură succesul sau căderea? Răspunsul meu este nu. Ţine de acea chimie interioară, de acea adecvare a legăturilor interne care convinge sau, în cazul de faţă, nu convinge. Fiindcă toate intuiţiile poetice sau dramatice ale lui Depărăţeanu sunt sabotate de elemente eteroclite, de o aşezare neinspirată. Nu originalitatea contează aici, ci expresivitatea întregului. Iar pentru aceasta nu s-a găsit încă un cântar perfect şi care să poată fi folosit în avans. 

Este Depărăţeanu un epigon? Răspunsul e, din nou, nu. Dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendinţe care există în aerul timpului, cu acea prospeţime pe care o asigură uneori tinereţea. Dar asta nu ajunge. Nu are nici o importanţă cine e primul, ci numai cine se face auzit. Iar ca să te faci auzit îţi trebuie un instrument literar cu toate strunele acordate. În fine, Depărăţeanu nu e nici măcar un minor, ca Topîrceanu, de pildă, cu talent şi virtuozitate certe, convingătoare, dar cu mize mai degrabă mici. (În paranteză fie spus, literatura română ar câştiga, cred eu, dacă „minorii" ar fi mai mulţi. Nu, la noi toată lumea are ţinte majore, dar de atâtea ori ratate.) 

Despre Despărăţeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.

Vara la țară

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!

Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!

Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,

Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...

Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!

Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.

Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...

O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?

Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!

Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.

Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!

Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!

Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!

Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!

Eugeniu Speranția, poet și eseist român

Biografie

Născut în Bucureşti la 18 mai 1888, fiul folcloristului Th. Sperantia. Studii liceale, absolvite în 1906, doctor în litere şi filozofie în 1912. Participă de tânăr la mişcarea literară a epocii, mai întâi în grupul Analelor literare, apoi în cenaclul macedonskian (1905-1906), după care se alătură cercului Vieţei noi, condus de Ovid Densusianu. Carieră didactică de prestigiu după primul război mondial: profesor şi director de minister, Cluj (1919-1921), profesor la Academia de drept din Oradea (1921-1934), profesor de filozofia dreptului şi sociologie la Universitatea din Cluj (1934-1949). Pensionat în 1949. Publică numeroase lucrări de filozofia dreptului, sociologie şi filozofie. Face şi critică muzicală la revista Steaua, unde a publicat şi o istorie de amintiri literare şi universitare. În 1966 publică Medalioane muzicale, în 1967, Amintiri din lumea literară şi Figuri universitare iar în 1968 Iniţiere în poetică. Se stinge la vârsta de 84 de ani în ianuarie 1972, la Bucureşti.

OPERE (poezii):
Zvonuri din necunoscut, Buc., Casa şcoalelor, 1921;
Pasul umbrelor şi al veciei, Buc., Luceafărul, 1930;
Sus, Buc., Cugetarea, 1939;
Poezii, cu o prefaţă de Perpessicius, Buc., E.P.L., 1966.

COLABORĂRI:
Suplimentul literar pentru copii al "Adevărului", Revista literară (1904-1905); Românul literar (1904); Analele literare (1905); Revista idealistă (1906); Viaţa nouă (1907-1915); Revista celorlalţi (1908); Farul (1910); Sărbătoarea eroilor (1913); Flacăra (1913-1916); Cele trei Crişuri (1921-1941); Universul literar (1927); Salonul literar (1930); Îndreptar (1930); Gând românesc (1935); Luceafărul (1940-1944); Steaua, Tribuna etc.

Izvodul corbilor

Urme ciudate de corb, în grădina pustie şi ninsă,

Scriu pe zăpadă un text, inspirat din secretele sorţii.

Vântul citeşte din zbor şi presară deasupra zăpadă...

...Sigur că-l tulbură greu mărturiile păsării negre.

Însă, purtând peste tot aceleaşi îndemnuri sinistre

(Chiar dacă nu se găsesc priviri să culeagă izvodul),

Corbii aleargă şi scriu prin toate grădinile lumii.

...Semnele trec şi se şterg, adevărul rămâne şi doare.

Şi totuşi...

                    „Ergo sum....”

Când ploaia bolnavă ce plânge şi-aleargă pe negrele strade,

Sperând adăpost să găsească, loveşte-n ferestrele reci,

Când nimeni nu ştie că trupu-mi în putredă pulbere cade

...Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!

Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-aşteaptă;

Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;

Apollo de bronz, de pe soclu, spre usă privirea-şi îndreaptă,

Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...

Un jilţ lângă foc meditează; clavirul gândeşte-o poemă;

Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,

Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă

Şi calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.

Văd micile cadre-n perete – roşite de-a sobii văpaie,

...Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.

Dar eu nu mă văd nicăierea – şi totuşi mă simt în odaie,

...Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...

Inelul cu safir

În raze arămii de-apus când am plecat,

Inelul cu safir în deget ţi l-am pus

Şi-am spus: „Să te gândeşti mereu

La cel ce ţi l-a dat”.

Şi-n raze arămii de-apus

Încet m-am dus.

Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat

Muindu-mi spada-n sânge de păgân,

Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,

Tu... ai zvârlit inelul cu safir

În fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea

Şi ţi l-a pus în sân

Pe când dormeai pe mal.

Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,

Străpuns de-nveninatele săgeţi,

Tu ai zvârlit inelul cu safir

În fundul râpei negre şi adânci

Din care iese abur otrăvit,

În care şi ecoul a murit.

Dar hidra fioroasă l-a găsit,

Şi-ncet târându-se pe stânci,

Ţi l-a adus, - şi ţi l-a pus în sân

Pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,

Ai azvârlit inelul cu safir

În fundul unei gropi din cimitir...

Şi-acum, când eu sunt mort şi putrezit,

Şi când tu dormi în caldul tău alcov,

Nu te trezi, căci spectru-mi a venit

Să-ţi pună-n sân inelul cu safir.

Leonid Dimov

Biografie

n. 11 ian. 1926, Ismail - m. 5 dec. 1987, Bucuresti. 

Poet si traducator.

Fiul Nadejdei Dimov. De la varsta de trei ani, s-a stabilit, impreuna cu bunicii, la Bucuresti. Studii la Colegiul "Sf. Sava" din Bucuresti (bacalaureat in 1944). A urmat, fara sa-si incheie studiile, cursuri la Facultatile de Litere si Filosofie, Institutul de Teologie si Facultatile de Drept si Biologie din Bucuresti. inscris in Partidul Comunist Roman in 1944, a fost exclus in 1950, dupa ce demisionase inca in 1945. A lucrat ca redactor la rev. Studentul roman, apoi la Agerpres, la Institutul Romano-Sovie-tic si la rev. Arta plastica. Arestat in 1958 pentru insulte la adresa lui Stalin, a fost eliberat din inchisoarea Jilava, in 1959. A debutat in Revista Colegiului "Sf. Sava", in 1943. Reapare cu versuri abia in 1964, in rev. Viata Romaneasca. Debut editorial cu voi. Versuri (1966). Reprezentant de frunte al onirismului, lansat in anii 70, pe care 1-a si teoretizat, DIMOV continua in mod creator directia "balcanismului" lui Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu din Isarlak, fructificand si experienta suprarealista (fara sa cultive "dicteul automat"), intr-o poezie de mare rafinament lingvistic, de o neobisnuita inventivitate imagistica, somptuos-baroca (7 poeme, 1968; Pe malul Styxului, 1968; Carte de vise, 1969; Semne ceresti, 1970; Eleusis, 1970, Deschideri, 1972; La capat, 1974; Litanii pentru Horia, 1975; Dialectica varstelor, 1977; Tinerete fara batranete, 1978; Spectacol, 1979; Vesnica reintoarcere, 1982 ). A tradus din R. M. Alberes, M. Raymond, A. Belii, A. Vesiolii, C. Malaparte, G. B. Marino, M. I. Ler-montov, G. de Nerval. Premiul Uniunii Scriitorilor (1979); Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1968, 1977 si 1982).

inca din foarte maturele Versuri (1966) de debut, lumea lui DIMOV se situa decis sub semnul visului: un univers cu necontenite schimbari de decoruri si peisaje, cu intalniri insolite de obiecte si, adeseori, o coabitare paradisiaca a regnurilor, ce nu se rezolva totusi intr-o viziune naturista, elementara; "paradisul" lui DIMOV este unul artificial, construit cu minutia si rafinamentul artizanal al parnasienilor. Poetul e insa un pictor de vedenii oprite doar o clipa din miscarea eterna, atat cat sa li se puna in lumina splendorile complicate. Structural, poeziile sunt, toate, niste "desfasurari" (asa suna si un titlu semnificativ), aglomerari baroce, caleidoscopice, de obiecte eteroclite de o extrema varietate, vizand pitorescul balcanic in linia Ion Barbu si, in general, gustul estet pentru artificiul fastuos, asocierile indraznete, vocabula rara, apta sa confere discursului liric o stralucire sonora aparte. Peisajele si "panoramele" sale au de multe ori un aer "exotic", luxuriant, de o spectaculoasa densitate obiectuala. Un duh al metamorfozei mobilizeaza acest univers in necontenita proliferare si transformare, convocat pentru pura placere a contemplatiei, a surprizei pe care miscarea imaginatiei o poate crea prin intalnirea fortuita, ca si miraculoasa, a obiectelor. E, in mare masura, un spatiu al sarbatorii, al euforiei si jubilatiei, de "slava statatoare", in care orice finalitate practica a actelor umane pare abolita, contand doar jocul pur al fonnelor (indeosebi seria "destinelor": Destin cu bile, Destin cu baobab. Destin cu pesti etc). Ca poet ludic, DIMOV cultiva placerea gestului gratuit ("Am mere de purpura. Tine-le / Sa le lasi sa cada-n zapada"), a inventiei libere, angajand cele mai diverse registre ale imaginarului; de la miniatura delicata si desenul de maxima puritate, pana la tulburarea grotesca a liniilor, de la feerie la cosmar, totul tinde spre altitudinea esteticului pur, abstragandu-se in transcendenta poemului. Exista in poezia lui DIMOV o adevarata "tendinta expansionista" a imaginatiei, o nazuinta de ocupare a spatiilor, un fel de fuga de gol. Miscarea poeziei pare a nu fi decat o neincetata acumulare de obiecte, combinatie imprevizibila a fonnelor, pana la un nivel al saturatiei inventive. Ea e ilustrata perfect de cele 7poeme (1968) prin deschiderea portilor spre mereu alte miracole (in Poemul odailor), calatoria inregistrand peisaje inedite (In munti), succesiunea etajelor din Turnul Babei etc. "Forfotele de balciuri si oboruri" din poemul A. B. C. traduc insa, ca si finalul Turnului Babei, si sentimentul fragilitatii universului imaginar si al alchimiei verbale; euforia expansiunii visului se schimba atunci in tristete a deposedarii si esecului. O anume culoare melancolica au, de altfel, insesi obiectele si fantasmele ce populeaza acest univers liric; ele par, adesea, reinviate dintr-o lume uitata, usor demodata, "inactuala", traind prin puterea nostalgiei evocatoare. Balciul, bazarul, vitrina, peisajul panoramic, scaldate toate in aburul visului, refac universul de miracole si candori al copilariei, cu o mimata stangacie si naivitate, dar ascund, in acelasi timp, ca niste cenotafe oricat de somptuoase, o absenta, un gol: sunt marci ale mortii. Lirismul profund (si foarte modern) al lui DIMOV izvoraste din aceasta ambiguitate a jocului ingenuu si ironic, euforic si tulburat de angoase. II regasim deopotriva in sonetele perfect slefuite din Pe malul Styxu-lui (1968) si in poemele cu o versificatie mai libera din Carte de vise (1969). "Dubla vocatie, onirica si ruben-siana" (V. Cristea) a poetului capata in acest volum una din expresiile sale cele mai inalte, intr-o poezie pentru care scheletul narativ e un cadru destul de lax, ce nu impiedica desfasurarea unei extraordinare opulente a imaginarului. Remarcabila e si aici intalnirea dintre realul cotidian si evenimentul insolit, fantastic (Varcolacul si Clotilda). Cu volumul Semne ceresti (1970), DIMOV revine la formele fixe ale poeziei (aici rondelul), facand dovada unei particulare virtuozitati constructive. In macrostruc-tura ansamblului (patruzeci de rondeluri, dintre care ultimul, Rondelul rondelurilor, e o ars poetica rezumativa, sintetizand figura speciei, sub semnul sfericitatii -"o, marele delir in rond, alene !") se reflecta, la scara marita, microstructura pieselor componente: cele treisprezece versuri obligatorii pentru rondel se regasesc in multiplul de 13 (39) al pieselor cartii, carora li se adauga ultima, ca o emblema, amintind de "neclatinatul idol ELGAHEL" din finalul Jocului secund barbian. Rondelul rondelurilor traduce, intr-un fel, "actul pur de narcisism" al poemului indragostit de sine insusi, forma pura, suficienta siesi, continandu-si deopotriva principiul genetic si destructiv: "Din ronde Utere, din cantilene / De rune, lin, s-a slefuit verdict / Rotundul gol sa piara in gheene / Blagoslovit de Sfantul Benedict / In marele delir in rond, alene". Mai mult decat pe continuturi sufletesti, accentul cade aici, inca o data, pe spectacolul formelor; rondelurile acestei carti sunt in primul rand decorative, construite cu un rafinament de estet, pana la atingerea, uneori, a unei stari de epuizare, manierista. Egal cu sine ramane DIMOV si in cartile sale urmatoare: Eleu-sis (1970), Deschideri (1972), La capat (1974), Dialectica varstelor (1977), Spectacol (1979), Vesnica reintoarcere (1982). Toposul spectacular (decorul de bazar, panorama, circul etc.) domina in continuare poezia, con-servandu-si atributele cunoscute; creste insa gradul de ambiguitate al "spectacolelor de gala", in care se insinueaza tot mai acut, ca in tablourile unor De Chirico sau Magritte, sentimentul mortii, angoasa necunoscutului. Mai ales volumele Eleusis, Spectacol si Vesnica reintoarcere imprima viziunii lui DIMOV aceasta tonalitate elegiaca, adeseori sumbra, evidentiata si de caracterul cvasi-confesiv al unor poeme. Din nou foarte frecvent, motivul liric al calatoriei (onirice) atrage nesfarsite cortegii de fantasme, purtate prin spatii labirintice, cu mereu alte deschideri si perspective, cu treceri insolite de la real la imaginar, de la vastele viziuni panoramice la detaliul obiectual cizelat cu finete artizanala, de la cuvantul banal la vocabulele cele mai rare. Numeroase vehicule simbolice (tramvaiul, automobilul, aeroplanul, dar si liftul sau chiar roaba) asigura acest du-te-vino necontenit printr-un univers ce-si etaleaza arhitecturile contrastante ("In casa noastra, deschisa tuturor, / Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror") asociind "privelisti", "reprezentatii", "spectacole", "balciuri", "vitrine", "tarabe", "coridoare", "etaje", "hale", "teatre", "scari". Toate acestea induc insa sentimentul ca abundenta e doar aparenta si ca minunile sunt provizorii si precare, "veselia si durerea", "cheful" si "pogribania" alaturandu-se adesea; in miezul reveriei luminoase rasuna "vaierul", entuziasmul in fata miracolului e insotit de "o sfasiere si o jale". Aeroplanul decoleaza "spre Ereburi" si trece "peste Styx", liftul coboara in "metropola cu columbarii si cenotafe", drumurile duc spre "Lumea de Apoi":"Parea - toata aceasta forfota nevinovata / Inventata anume / Pentru a face trecerea spre cealalta lume". DIMOV propune, in fond, in toata opera sa, un mare teatru al lumii, caruia viziunea baroca a vietii ca vis ii tuteleaza metamorfozele spectaculoase. E ceea ce confera unitatea profunda a acestei creatii majore, al carei autor se defineste el insusi drept "nobil mascarici al Totalitatii". Situat intr-o traditie literara, DIMOV isi regaseste reperele indeosebi in "balcanismul" barbian si in poezia ludica si artizanala a lui Arghezi, individua-lizandu-se insa pregnant prin "barochismul" oniric, pe care il cultiva cu o uimitoare libertate a imaginatiei, supravegheata de o subtila constiinta de constructor. De altfel, si la nivel programatic, "oniricul" DIMOV se delimiteaza de "dicteul automat" suprarealist, ce i se pare "suspect"; rafinamentul artei sale combinatorii, manevrand ingenios sintaxa poemului si substanta sonora a cuvintelor, il distanteaza evident de practicile inaintasilor avangardisti. O pozitie aparte ocupa in opera lui DIMOV prima sa carte scrisa, Litanii pentru Horia, publicata abia in 1975; predominant epice, aceste poeme mai "traditionaliste", compuse "in dialectul vremii si locurilor" pe care le evoca, atesta insa, deja, gustul pentru cuvantul rar si picturalitatea descriptiei.

OPERA

Versuri, Bucuresti, 1966; 7 poeme, Bucuresti, 1968; Pe malul Styxului, Bucuresti, 1968; Carte de vise, Bucuresti, 1969; Eleusis, in colab. cu Florin Puca, Bucuresti, 1970; Semne ceresti, Bucuresti, 1970; Deschideri, Bucuresti, 1972; A. B. C, Bucuresti, 1973; Amintiri, in colab. cu M. Ivanescu si Florin Puca, Bucuresti, 1973; La capat, Bucuresti, 1974; Litanii pentru Horia, Cluj-Napoca, 1975; Dialectica varstelor. Bucuresti, 1977; Tinerete fara batranete. Bucuresti, 1978; Spectacol, Bucuresti, 1979; Texte, cu o pref. de M. Iorgulescu, Bucuresti, 1980; Vesnica reintoarcere. Bucuresti, 1982; ; Carte de vis, ed. de Marina Dimov, Bucuresti, 1991; Baia, versuri, Bucuresti, 1995; Momentul oniric, ed. ingrijita de C. Braga, Bucuresti, 1997 (in colab. cu DIMOV Tepeneag). Traduceri: R. M. Alberes, Istoria romanului modern, Bucuresti, 1968; M. Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Bucuresti, 1970; C. Mala-parte, Sodoma si Gomora, Bucuresti, 1970; G. B. Marino, Florilegiu, Bucuresti, 1976; M. I. Lermontov, Poezii, Bucuresti, 1977; G. de Nerval, Poezii, Bucuresti, 1979.

REFERINTE CRITICE

N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 19, 1969; V. Cristea, Interpretari critice, 1970; C. Regman, Cica niste cronicari, 1970; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; P. Poanta, Modalitati; L. Raicu, Structuri literare, 1973; M. Petroveanu, Traiectorii lirice, 1974; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 191 A; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; Al. Piru, Poezia, I; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975; Alex. Stefa-nescu, Preludiu, 1977; M. Nitescu, Poeti contemporani, 1978; N. Baltag, Polemos, 1978; M. Muthu, La marginea geometriei, 1979; Gh. Grigurcu, Poeti; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; M. DIMOV Gheorghiu, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1982; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 10, 1982; C. Tuchila, in Romania literara, nr. 13, 1982; E. Simion, in Romania literara, nr. 2, 1983; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1983; M. DIMOV Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983; C. Tuchila, Cetatile poeziei, 1983; V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984; E. Simion, Scriitori, III; I. Pop, Jocul; E. Simion, in Romania literara, nr. 2, 1986; G. Alboiu, in Luceafarul, nr. 5, 1986; G. Pruteanu, in Cronica, nr. 23, 1986; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986; DIMOV Micu, Limbaje moderne; Al. Cistele-can. Poezie si livresc, 1987; C. Regman, De la imperfect; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu.; DIMOV Cristea, in Luceafarul, nr. 13, 1996; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 45, 1997; Alex. Stefanescu, ibi-dem, nr. 47, 1997; C. Abaluta, in Luceafarul, nr. 21, 1999; M. Mincu, in Viata Romaneasca, nr. 3-4, 1999.

 Destin cu balanta

Era-n acel spoit laborator
Cu ins celebru pus pentru decor
O vesnica balanta Mohr–Westphall
Cu brat întins, cu tije de metal
Ce scânteia-n amurg, însingurata
Pe lespedea cu vine de agata,
De sub clestar, în triburi, cete, secte,
Luceau alaturi prinse-n ac, insecte
Si-un tom deschis ivea paduri temute
La pagina o mie patru sute.
Nimic nu se clintea-n acea odaie
Cu folii roz si flori de ciumafaie
Ci numai în duminici când eleve
Cu fruntea palida si sorturi breve
La dascali slefuiti în negru stins
Rosteau istorii cu vestitul ins,
Se apleca sub clopotu-i oval
Cer, cumpana balantei Mohr-Westphall. 

 Poemul odailor

Ca seria spre fund sa fie calma
Sunt scoase usile din loc în loc.
Aduna-ti umerii cei reci sub palma
Ramâi alaturi, sa privim din toc.

E verdele gradinii primavara
Înviorat cuminte, din brocart,
Si scoica venusiana cu ghitara
Închisa-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adânca-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunsi
Si mantii de prelati plecati sa fie
În reci bazilici de pontife unsi,

E galbenul spatarelor de jeturi
Cu bumbi albastri în retea dispusi.
Din glastre cafenii când suie ceturi
Si scîrtîie-n peizaje carabusi.

E capa de matase violeta
Nepasator rasfrânta pe sofa,
Când asteptgarea înlemni, secreta,
Capacul cu pastori, de besactea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb vesmînt înabusind ecouri
Din catedrale, la sfârsit de an,

E marele chivot potocaliu
Cu sfinti de sânge presarati în stea
Si poarta-n miez. Mâneru-i negru-l tin
Din rasputeri: îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scena de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie. 

Sa fie iarna

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adanc,
Manand in turme zei, menandri, eve
Si cavaleri cu lire la oblanc,

Cum se lipesc cu totii de oglinda
Sa treaca dincolo cat mai curand,
Cum creste jalea-n tagma suferinda
A chipurilor in amurg plapand,

Cum nasc apoi naluci in cavalcade
Gonind usor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populand estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu ma lasa, de umeri ma cuprinde,
Sopteste-mi vorbe clare, sa-nteleg,
Ori suiera preziceri si colinde
Sa fie iarna pentr-un ev intreg. 

Poetul Ioan Saizu

Biografie

Ioan Saizu (11 ianuarie 1931, Iaşi - 18 august 2005, Iaşi) este un poet, eseist şi istoric. Este fiul Elenei (născută Nora) şi al lui Ioan Saizu, zidar. În Iaşi face cursuri primare la Şcoala „Spiru Haret" şi liceale la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (1942-1951), fiind apoi licenţiat al Facultăţii de Filologie-Istorie, secţia istorie, a Universităţii „Al. I. Cuza" (1957).

Din 1958 lucrează în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol" din Iaşi, iar după 1989 la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Publică numeroase studii de specialitate în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»" şi în publicaţiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din Bucureşti. Ca scriitor, debutează editorial cu volumul de versuri 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, apărut în 1977, semnat I. Saizu-Nora, ca şi celelalte cărţi de poezie.

O exemplară linearitate a evoluţiei vocii lirice şi o stilistică unitară se observă în primul rând la Saizu, care cumulează, într-o manieră netrucată, deseori vetustă („Eu sunt o umbră din alt veac"), sub acelaşi semn al neliniştilor, candorii şi dorurilor, versuri ce marchează vârstele poetului. Tristeţi moldave, străbătute de un vag sentiment religios sunt exprimate în formă clasică, iar stihurile („o luptă cu vechi arme şi fără de trofeu") se înşiruie cuminţi, mărturii „sub al tristeţii arc", fără miză estetică, doar ca semne ale trecerii prin lume.

În altă zonă, ca rod al unor cercetări asidue a spaţiilor de interferenţă între istorie şi cultură, studiile lui Saizu despre Mihai Eminescu, îndeosebi lucrarea Eminescu - cât veşnicia (1997), conturează profilul poetului din perspectiva „atributelor cugetării sale în domenii extrem de variate". Sunt evidenţiate elementele care definesc gândirea eminesciană aplicată la teme istorice, economice şi, în primul rând, geopolitice (într-un timp când disciplina ca atare nu apăruse), făcându-se apel la publicistică, la comentariile lui Eminescu privind politica internă şi externă a României.

Afirmaţiile cercetătorului se sprijină în primul rând pe texte, dar şi pe opiniile exprimate de Titu Maiorescu, N. Iorga, E. Lovinescu şi G. Călinescu. Aceeaşi deschidere multidisciplinară are şi studiul Intelectuali români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice (2003).

Opera

• 77 dedicaţii pentru statornica demnitate, prefaţă de Emil Manu, Piatra Neamţ, 1977;

• Cultură şi economie (Puncte de vedere din perioada interbelică) (în colaborare cu Mihai Todosia), Iaşi, 1986;

• Ca o pasăre plăpândă, Iaşi, 1991;

• Eu ştiu că îngerii nu plâng, Iaşi, 1993;

• Fântâni cereşti, Iaşi, 1994;

• Singur la altarul vieţii, Iaşi, 1995;

• Singur pe-un bizar aisberg, Iaşi, 1995;

• Armonii din orgi divine, Iaşi, 1996;

• În faţa veşniciei, postfaţă de Gabriela Drăgoi, Iaşi, 1997;

• Eminescu - cât veşnicia, Iaşi, 1997;

• Nu toţi au Paradisul, Iaşi, 1999;

• Poezie, templu sacru, Iaşi, 1999;

• Reflecţii şi însemnări la trecerea prin timp, Iaşi, 1999; ediţia Iaşi, 2003;

• Patima sublimă, Iaşi, 2001;

• Intelectualii români implicaţi în dezvoltarea civilizaţiei economice, Bucureşti, 2003.

Antologii

• Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, I-II, Iaşi, 1988-1989 (în colaborare).

GÂNDURI PESTE TIMP