MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  14 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, SFATURI UTILE, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1301: Dinastia Árpád, domnitoare în Regatul Ungariei începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, s-a stins odată cu moartearegelui Andrei al III-lea.

·         1506: A fost descoperită într-o podgorie apropiată de bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, grupul statuar grec Laocoon și fiii săi, cu o înălțime de 2,42 de metri și executat din marmură albă, aparținând perioadei elenistice. Laocoon și fiii săi este un grup statuar grec, aparținând perioadei elenistice, mai precis secolului I î.Hr. Are o înălțime de 2,42 m și este executat din marmură albă. Se găsește la Muzeul Pio Clementin care aparține de Muzeele Vaticane din Roma. Grupul statuar reflectă moartea preotului troian Laocoon, care a fost pedepsit de zei să fie strangulat de șerpii marini împreună cu cei doi fii ai săi. Lucrarea a fost realizată de Agesandru, Athenodor și Polydor, sculptori aparținând școlii de pe insula Rodos.

·  1514 - Papa Leon al X-lea emite o bulă papală împotriva sclaviei.

Papa Leon al X-lea – foto: ro.wikipedia.org

Papa Leon al X-lea (11 Decembrie 1475 – 1 Decembrie 1521), născut cu numele de Giovanni di Lorenzo de’ Medici, a fost capul Bisericii Catolice din 9 martie 1513 până la moartea sa în 1521.

·         1527 Petru Rareş vine pentru prima dată la domnia Moldovei. Petru Rareş a fost fiul natural a lui Ştefan cel Mare al Moldovei. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al tîrgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflîndu-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvîntul, că dacă va săvîrşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, tîrgoveţ din Hîrlău”. După moarte, domnitorul este înmormîntat la mănăstirea Probota.

·         1539: Spania anexează Cuba.

·         1547 - Ivan al IV-lea Cel Groaznic ia titlul de ţar al Rusiei.

Portret al lui Ivan IV, secolul al XVIII-lea, Muzeul de Istorie de Stat – foto: ro.wikipedia.org

Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 – d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “țar”

·         1557 - Apare, la Braşov, "Octoihul" în limba slavonă, prima carte tipărită de Diaconul Coresi, care va desfăşura, până la 1583, o bogată activitate de tipărire de cărţi în limba română. Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare

·         1595: În lupta de la Putineiu, frații Buzești și Radu Calomfirescu, în fruntea unor detașamente ale oștii de țară, au înfrânt pe tătarii care invadasera țara. Uciderea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane din Bucureşti, are loc în contextul alianţei antiotomane încheiate de conducătorii Transilvaniei, Munteniei şi Moldovei. Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), încearcă să cucerească Timişoara, domnul Moldovei, Aron Tiranul (1591 – 1595), Tighina şi Ismail, în timp ce domnul muntean, Mihai Viteazul (1593 – 1601), se confruntă cu atacurile tătarilor lui Ghazi Ghirai II (1588 – 1597). După răscoala antiotomană a domnilor din Moldova şi Ţara Românească, sultanul le-a găsit înlocuitori: Bogdan la Bucureşti şi Ştefan Surdu la Iaşi. În ajutorul instalării lor sunt trimişi Mehmed Sokollüzâde, aga ienicerilor, şi beylerbey-ii Mustafa paşa şi Aydın Hasan paşa. Pentru a împiedica această oaste să treacă Dunărea, Mihai şi-a concentrat trupele la Giurgiu, unde începe asediul cetăţii. Aflând că tătarii pătrunseseră în Ţara Românească, lasă aici un detaşament şi, cu cea mai mare parte a trupelor, se retrage la Hulubeşti, pe Neajlov (lângă Călugăreni), supraveghind ambii duşmani. La cererea hanului, ca nepotul său să fie lăsat să treacă cu o pradă bogată spre Crimeea, domnul este de acord. Avangarda oştirii tătare (c. 4 000 de oameni) este surprinsă de fraţii Buzeşti şi Radu Calomfirescu, la Putineiu, în Vlaşca (14 ianuarie 1595) şi distrusă. Peste numai două zile, o nouă oaste, condusă de nepotul hanului, este nimicită la Stăneşti.

·         1639: În SUA a fost adoptata prima constitutie, cea a statului Connecticut, intitulata ”The Fundamental Orders”

·    1724 - Regele Filip al V-lea al Spaniei ( 19 decembrie 1683 – 9 iulie 1746) a abdicat.

Filip al V-lea al Spaniei – foto: ro.wikipedia.org

A fost Rege al Spaniei din 1 noiembrie 1700 până la 15 ianuarie 1724, când a abdicat în favoarea fiului său Louis, și din 6 septembrie 1724, când și-a asumat din nou tronul (în urma decesului fiului său), până la moartea sa.

·         1814: In Rusia fost deschisa Biblioteca Publica din Sankt Petersburg.

·         1814: Regele Danemarcei cedeaza prin tratatul de la Kiel Norvegia, regelui Suediei.

·         1819 (5/14 ianuarie): Poarta otomană pomulgă un regulament prin care stabilea ca scaunele de domnie ale Moldovei şi Valahiei să fie ocupate prin rotaţie, numai de familiile Scarlat Callimachi, Alecu Şuţu, Mihai Şuţu şi Dimitrie Moruzi.

·      1876 - Brevetarea telefonului. La aceasta dată, Alexander Graham Bell și Elisha Gray au depus o cerere de brevet la Biroul pentru brevete din New York, primul la ora locala 12.00, iar al doilea la ora 14.00. Pe această diferență s–au bazat cei ce i–au adjudecat lui Bell invenția în procesul ce i–a opus multă vreme pe cei doi inventatori.

Alexander Graham Bell vorbind la telefon foto: ro.wikipedia.org

Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847, Edinburgh, Scoția – d. 22 august 1922, insula Cap Breton, Canada) a fost un om de știință, inventator și, ulterior, industriaș american, care în anul 1876 a brevetat pentru prima dată în istorie un dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. În transmițător undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era atașat un magnet permanent.

În 14 februarie 1876, Gray a depus la Oficiul de Patente al SUA un document (caveat) prin care descria o invenție a unui aparat pentru transmiterea sunetului vocii prin telegrafie, pe care urma să o patenteze. Fără știința lui Gray, Alexander Graham Bell depusesese cu numai două ore mai devreme o cerere de patent pentru un aparat cu același scop. Mai târziu abia s-a descoperit că aparatul descris de Gray ar fi funcționat corect, în timp ce aparatul patentat de Bell nu ar fi funcționat în varianta inițială. După ani de procese, Bell a fost declarat oficial inventatorul telefonului.

Elisha Gray – foto: ro.wikipedia.org

Elisha Gray (n. 2 august, 1835 – d. 21 ianuarie, 1901) a fost un inventator american, creatorul releului telegrafic cu autoadaptare (1867), al telegrafului armonic (1874), teleautografului (1888) ș.a.

 

·         1878: Rusia face cunoscute trimisului României la Petersburg, intentiile sale de a reveni la granitele de la 1856 si de a-si reîncorpora cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail si Bolgrad), cedate Moldovei dupa Razboiul Crimeei.

·         1880: Agenţia diplomatică română de la Roma a fost ridicată la nivel de ambasadă.

·         1895: Guvernul japonez anexează Arhipelagul Senkaku. cunoscut în chineză ca Arhipelagul Diaoyu sau Insulele Tiaoyutai în Taiwan, un grup de insule nelocuite din Marea Chinei de Est revendicate și de China și Taiwan. După ce în 1968 s-a descoperit că s-ar putea găsi țiței sub fundul mării din jurul arhipelagului,[4] suveranitatea Japoniei asupra lor a fost disputată de către China și Taiwan ca urmare a transferului administrativ de la americani la japonezi în 1971. Chinezii spun că au descoperit și stăpânit arhipelagul din secolul al IXV-lea. Japonia a administrat arhipelagul din 1895 până când a capitulat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. SUA le-a ocupat ca parte a inselelor Ryukyu, din 1945 până în 1972, când insulele au fost retrocedate Japoniei odată cu insulele Okinawa.

·         1896: La Londra, la “Societatea regală de fotografie”, au loc primele proiecţii publice, realizate de Birt Acres. Sînt proiectate filmele sale, turnate în 1895. Birt Acres este realizatorul unui aparat de luat vederi, construit în iarna lui 1894 (brevetat la 25.05.1895).

·  1900 - La Teatrul Constanzi din Roma, a avut loc premiera operei Tosca de Giacomo Puccini; în rolul titular Hariclea Darclée, care a cantat celebra arie “Vissi d’arte, vissi d’amore” , compusă special pentru ea.

Hariclea Darclée – carte poștală autografă, colecția Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Stampe, foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hariclea Darclée (pe adevăratul nume la naştere Hariclea Haricli; n. 10 iunie 1860, Brăila, Principatele Unite – d. 12 ianuarie 1939, Bucureşti, România), a fost o cântăreaţă română de operă cu voce de soprană, fiind prima interpretă a rolului Floria Tosca din opera Tosca de Giacomo Puccini, premiera operei având loc la data de 14 ianuarie 1900 la teatrul Costanzi din Roma.

(…) Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini a văzut în ea soprana care putea să redea cel mai bine rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

·         1907: Incepe editarea la Chişinău, in gubernia Basarabia, a săptămînalului „Moldovanul „, cu subtitlul “Gazetă națională independentă”. A fost  cea de-a doua publicație periodică de limba română din Basarabia si a apărut pană la 15 octombrie 1908. Redactorul publicaţiei a fost Gh.V.Madan. Gheorghe V. Madan  (n.5 octombrie  1872, sat Truseni, regiunea Chisinau— d.1944, Pitesti, Romania). Ziarul „Moldovanul”, contrar intențiilor autorităților țariste, a fost, cu siguranță, cea mai veritabilă publicație periodică românească din Basarabia de până la Unirea din 1918, si  grație eforturilor lui Gh. V. Madan, ceastă gazetă a fost net superioară altor publicații periodice de limbă română din Basarabia din acea epocă în privința popularizării clasicilor literaturii române, a poeților și scriitorilor români din toate provinciile înstrăinate și din regat, jucand un rol important în procesul de trezire a conștiinței naționale și de culturalizare a românilor basarabeni la început de secol XX

·         1918: În Republica Democrata Moldoveneasca, Daniel Ciugureanu formeaza un nou guvern, devenind, pâna la 27 martie (ziua unirii), ultimul prim-ministru al republicii; Sovietele au început sa înfiinteze în Basarabia grupe de teroristi, cu scopul de a destabiliza situatia. Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885 in localitate Şirăuţi, judeţul Hotin – d. 19 mai 1950 in inchisoarea comunista de la Sighet ), medic basarabean, politician, prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru în patru guverne ale României Mari, a fost un luptător de frunte pentru emanciparea românilor basarabeni si unul dintre făuritorii României Mari, rolul său în unirea Basarabiei cu România fiind similar cu cel jucat de Iuliu Maniu in lupta pentru Unire dinTransilvania.

·         1933:  Se instalează guvernul național–țărănesc condus de Al Vaida–Voievod. Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Inaintea Unirii Transilvaniei cu Romania, a fost deputat in Parlamentul de la Budapesta. Dupa Marea Unire s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc. În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei. În 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de securitate Gheorghe Crăciun.[5] În 1946 a fost pus în arest la domiciliu, la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani. Mormântul lui Alexandru Vaida-Voevod se află în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu.

·   1943 - Întâlnirea premierului britanic Winston Churchill si a presedintelui american F.D.Roosevelt, în cadrul Conferintei Aliate de la Casablanca (Maroc). Cei doi oameni politici au adoptat strategii militare comune în vederea continuarii razboiului antinazist.

Winston Churchill si F.D.Roosevelt - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

*  1950 - Prin Decretul Prezidiului MAN nr. 6/1950 au fost înfiinţate unităţile (ulterior colonii) de muncă „pentru reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare Române”.

Harta sistemului represiv din România comunistă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Inspirat de modelul socialismului sovietic promovat de URSS, regimul comunist a înfiinţat unităţile de muncă forţată. Prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950 se ordonează înfiinţarea Unităţilor de Muncă (UM). Scopul acestora a fost acela de a reeduca prin muncă persoanele care prin originea lor socială, poziţia economică şi trecutul istoric, pot reprezenta o ameninţare la adresa socialismului românesc.

·         1950: SUA retrage toti diplomatii de la consulatele din China comunista.

·        1954 - A avut loc căsătoria dintre Marilyn Monroe şi cu jucatorul de baseball Joe DiMaggio.

Marilyn Monroe şi Joe DiMaggio – foto: huffingtonpost.com

·     1972 - Margareta a II-a a devenit regină a Danemarcei, după moartea regelui Frederic al IX-lea.

Margareta a II-a în 2012 – foto – ro.wikipedia.org

Margareta a II-a (Alexandrine Þórhildur Ingrid Margrethe) (n. 16 aprilie 1940) este regina actuală a Danemarcei.

·      1993 - A apărut primul numar al revistei “Dilema”, o publicaţie editată de Fundaţia Culturală Română, avându-l ca editor-fondator pe Andrei Pleşu.

Andrei Gabriel Pleșu (n. 23 august 1948, București) scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române – foto – Mediafax

Dilema veche (fostă Dilema) este o revistă săptămânală de cultură fondată de Andrei Pleșu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu și Radu Cosașu în ianuarie 1993, specializată în numere tematice. Este singura revistă post-1989 cu un format original care pune accentul pe eseu, dezbaterea de idei și publicistica literară.

De-a lungul timpului dețin rubrici în Dilema scriitorii Radu Cosașu, Andrei Pleșu, Mircea Vasilescu, Dumitru Solomon sau Zigu Ornea, precum și Mircea Iorgulescu, Octavian Paler, Bogdan Ghiu și Ștefan Augustin Doinaș. Dilema a deținut și un supliment literar, revista Vineri.

În prezent sub egida Dilema Veche apare prima revistă glossy pe teme literare, Dilemateca. Revista a fost editată de Fundația Culturală Română până la 1 ianuarie 2004 sub numele „Dilema”. Pe 16 ianuarie 2004 a apărut primul număr sub noua denumire, „Dilema Veche”, cu aceeași echipă redacțională și editată în regim privat, după o demisie generală datorată presiunilor politice pe care le făcea conducerea Fundației Culturale Române (care între timp devenise Institutul Cultural Român). În prezent, revista face parte din trustul Adevărul Holding. Dilema Veche apare săptămânal, joi, și are acoperire națională.

·     1994 - A fost semnată “Declaraţia de la Moscova”, cu prilejul primei vizite oficiale a preşedintelui SUA, Bill Clinton, în Rusia. Pentru prima oară de la începutul erei nucleare, comanda operativă a forţelor nucleare din cele două state va avea în vedere că SUA şi Rusia nu mai sînt inamici.

US President Clinton, Russian President Yeltsin and Ukrainian President Kravchuk after signing the Trilateral Statement in Moscow in January 1994 that became the basis for the Budapest Memorandum – foto: euromaidanpress.com

·      1999 - A cincea mineriadă – Greva minerilor din Valea Jiului. Peste 10 000 de mineri îşi dau acordul în scris pentru a veni la Bucureşti.

Câteva mii de mineri conduşi de Miron Cozma, au pornit într-un marş de protest neautorizat, spre Bucureşti – foto: Dragoş Cristescu / Mediafax Foto

În 14 ianuarie 1999 peste 1000 de protestatari au escaladat barajul înălțat în Defileul Văii Jiului, amenințînd că nu se vor opri decît în Capitală. Lista de revendicări a greviștilor a fost schimbată. Ei au renunțat la cele 30 de solicitări, dar cer în schimb 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viață. Ministrul Industriilor a respins astfel de „aberații”.

În replică, Miron Cozma a anunțat că 15.000 dintre ortacii săi și-au exprimat în scris dorința de a pleca spre București. Sub comanda lui Romeo Beja, aproape 1.000 de mineri s-au urcat în cele 11 autobuze parcate în fața sediului Companiei Naționale a Huilei, strigînd că pleacă spre Capitală. Au ajuns la primul baraj înălțat de oamenii de ordine, baraj format din pietre, humă și nisip. Lucrurile păreau a scăpa de sub control.

Peste 100 de mineri au trecut de Valea Jiului. Nici un jandarm nu era în zonă, trupele de ordine retrăgându-se la cîțiva kilometri, în spatele unui al doilea baraj. La 15 ianuarie 1999 Judecătoria Petroșani va declara ilegală greva minerilor, iar la 18 ianuarie Cozma decide începerea „Marșului spre București”.

·        2004 - Steagul cu cinci cruci a redevenit drapel național al Georgiei, după o pauză de aproximativ 500 de ani.

Drapelul Georgiei – foto: ro.wikipedia.org

A fost inițial steagul regatului georgian în Evul Mediu, și a fost folosit și de unele partide politice.

·       2005 - Coborarea sondei Huygens pe Titan, cel mai important satelit al planetei Saturn.

Titan (sau Saturn VI)  - Imagine făcută de Cassini în 2005 – foto: ro.wikipedia.org

Titan (sau Saturn VI) este cel mai mare satelit al planetei Saturn. Acesta este singurul satelit natural cunoscut care are o atmosferă densă și singurul corp ceresc, altul decât Pământul, pentru care există o dovadă clară că are o suprafață lichidă.

·         2006: O explozie cauzată de acumularea de gaze a ucis șapte oameni la mina din Anina, România.

* 2011 - Primăvara arabă – Au inceput Protestele iordaniene din (2011 – 2012) 

Nașteri

·        83 i.IHr. - S-a născut Marcus Antonius, general si politician roman, locotenent al lui Cezar si membru, alături de Octavianus si Lepidus , al celui de- al II-lea triumvirat (43i.IHr.); (d. 30 i IHr.).

Marc Antoniu „Marcus Antonius”  - foto – ro.wikipedia.org

Antonius a fost căsătorit cu Fadia, Antonia, Fulvia, Octavia și apoi cu Cleopatra, și a lăsat în urma lui un număr mare de copii. Printre fiicele sale este și Octavia, astfel că el este strămoșul mai multor împărați romani: Caligula, Claudius și Nero. La moartea sa, conducătorul necontestat al Romei a devenit Octavianus.

·   1131 - S-a născut Valdemar I, rege al Danemarcei (d. 1182)

Valdemar I al Danemarcei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Valdemar I (14 ianuarie 1131 – 12 mai 1182) cunoscut ca Veldemar cel Mare, a fost regele Danemarcei din 1157 până la moartea sa în 1182. Domnia lui Valdemar a adus creștere Danemarcei, țară care a atins apogeul la al doilea fiul al său, Valdemar al II-lea.

·         1273: Ioana I (n. 14 ianuarie 1273^[1] – d. 31 martie/2 aprilie 1305)^[2] a fost fiica regelui Henric I de Navara și a soției acestuia, Blanche de Artois. Prin căsătoria cu regele Filip al IV-lea a devenit regină consort a Franței.

Născută ca Jeanne de Champagne în Bar-sur-Seine, în provincia Champagne, la 14 ianuarie 1273, a fost prințesă din casa de Champagne. În anul următor, la moartea tatălui său, a devenit contesă de Champagne și regină domnitoare de Navara. Mama ei era tutorele ei și regenta Navarei. Diferite puteri, atât străine cât și din Navara, au căutat să profite de minoratul moștenitoarei și "slăbiciunea" unei regențe feminine, ceea ce a determinat-o pe mama Ioanei să caute protecție la curtea regelui Filip al III-lea al Franței.

Mama ei a ajuns în Franța în 1274, iar prin tratatul de la Orleans din 1275, Ioana a fost logodită cu fiul și moștenitorul aparent al regelui, Filip. Prin urmare, Ioana și guvernul din Navara au fost plasate sub protecția regelui Franței.

La vârsta de 11 ani și jumătate Ioana s-a căsătorit cu viitorul Filip al IV-lea al Franței la 16 august 1284, devenind regină consort a Franței un an mai târziu, în 1285. Toți cei trei fii ai lor, care au atins vârsta adultă, au devenit regi ai Franței, și singura lor fiică, Isabela, a devenit regină consort a Angliei.

Ioana a fost descrisă ca fiind grăsuță și simplă, în timp ce frumoasa ei fiică Isabela semăna fizic cu tatăl ei.^[3] În ceea ce privește caracterul ei, Ioana era îndrăzneață, curajoasă și întreprinzătoare.

Ioana și-a îndeplinit cu succes rolul de regină a Franței: ea a asigurat succesiunea, a condus eficient curtea regală, a fost o primă doamnă demnă și a avut o relație foarte bună cu regele. După ce au crescut împreună, cuplul a fost în mod evident apropiat unul de altul; s-a raportat că Filip a iubit-o și a respectat-o profund.^[4]Dependența lui emoțională de ea este sugerată ca fiind un motiv de ce nu ea nu a vizitat niciodată Navara. În 1294, Filip a numit-o regentă a Franței pentru cazul în care el ar muri iar fiul lor ar fi fost minor.^[5]

Regina Ioana a fondat faimosul Colegiul Navara în Paris, în 1305.

Ioana a murit în 1305, la naștere, deși un cronicar l-a acuzat pe soțul ei că a ucis-o. Medicul ei personal a fost inventatorul Guido da Vigevano.

Copii: 

1. Margaret (1288 – c. 1294)
2. Ludovic al X-lea al Franței (octombrie 1289 – 5 iunie 1316); din 1305 regele Ludovic I al Navarei, din 1314 rege al Franței
3. Blanche (1290 – c. 1294)
4. Filip al V-lea al Franței și Navarei (ca Filip al II-lea) (1292/93 – 3 ianuarie 1322)
5. Carol al IV-lea al Franței și Navarei (ca Charles I) (c. 1294 – 1 februarie 1328)
6. Isabela (c. 1295 – 23 august 1358), căsătorită cu regele Eduard al II-lea al Angliei
7. Robert (1297 – iulie 1308)

Ioana I
Desen care o reprezintă pe Ioana I
Date personale
Născută	14 ianuarie 1273 Bar-sur-Seine, Franța
Decedată	2 aprilie 1305 (32 de ani) Chateau de Vincennes, Franța
Înmormântată	Paris
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	Henry I of Navarre[*] Bianca de Artois
Frați și surori	Thomas, 2nd Earl of Lancaster[*] Henry, 3rd Earl of Lancaster[*] Joanes Enríquez Lacarra[*] Tebaldo di Navarra[*]
Căsătorită cu	Filip al IV-lea al Franței
Copii	Ludovic X Filip V Carol al IV-lea Isabela, regină a Angliei
Cetățenie	Regatul Navarei
Religie	creștinism catolicism
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte queen regnant of Navarre[*]
Familie nobiliară	Casa Champagne Casa Capet
Regină consort a Franței
Domnie	1285–1305

·         1469:  S-a nascut Vasco da Gama, celebrul navigator portughez care  a descoperit calea maritima spre India. A fost pentru scurta vreme in anul 1524 Guvernator al Indiei Portugheze cu titlul de Vicerege. A murit de malarie şi a murit in Ajunul Craciunului pe 24 decembrie 1524, fiind  înmormântat în oraşul Kochi din India. Ramasitele sale pamantesti au fost aduse  în Portugalia în 1539, fiind  reînhumate în Vidigueira.

·         1507:  Ecaterina de Habsburg, soția regelui Ioan al III-lea al Portugaliei (d. 1578)

·          1702: S-a nascut împăratul Japoniei, Nakamikado (d. 1737).

·         1767: Arhiducesa Maria Theresa Josepha Charlotte Johanna de Austria (14 ianuarie 1767 – 7 noiembrie 1827) a fost a doua soție a regelui Anton de Saxonia.

Maria Theresa s-a născut la Florența, Italia și a fost copilul cel mare al Marelui Duce Leopold de Toscana (mai târziu Leopold al II-lea, Sfânt Împărat Roman) și a soției lui, Maria Louisa a Spaniei. Ca toate nepoatele cele mari ale bunicilor paterni, a fost numită după bunica sa, Maria Tereza.

La 8 septembrie 1787 Maria Theresa s-a căsătorit prin procură cu regele Anton de Saxonia; cuplul s-a căsătorit în persoană la Dresda la 18 octombrie 1787. Prima soție a lui Anton, Maria Carolina de Saxonia, a murit de variolă în 1782.

Opera lui Mozart Don Giovanni a fost inițial destinată în onoarea Mariei Tereza și Anton Clement pentru vizita lor la Praga la 14 octombrie 1787. Premiera nu a putut fi aranjată în timp util, astfel încât a fost înlocuită de opera Nunta lui Figaro la ordinul expres al unchiului Mariei Tereza, Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alegerea Nunții lui Figaro a fost considerată necorespunzătoare pentru noua mireasă iar cuplul a părăsit teatru de operă timpuriu, fără să vadă întreaga lucrare. Mozart s-a plâns amarnic de intrigi în jurul acestui incident într-o scrisoare adresată prietenului său Gottfried von Jacquin care a fost scrisă în etape, între 15 octombrie și 25 octombrie 1787.

Cei patru copii ai Mariei Theresa au murit sugari. S-a bucurat de titlul de regină a Saxoniei doar câteva luni, după decesul cumnatului ei Frederic August I de Saxonia în mai 1827.

Maria Theresa a murit la Leipzig în 1827.

Maria Theresa de Austria
Date personale
Nume la naștere	Maria Theresia Josepha Charlotte Johanna
Născută	14 ianuarie 1767 Florența
Decedată	7 noiembrie 1827 (60 de ani) Leipzig
Înmormântată	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
Părinți	Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Anna Ferdinanda Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Arhiducele Rainer Joseph de Austria Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]
Căsătorită cu	Anton de Saxonia
Copii	Prințesa Maria Ludovika Prințul Frederick Augustus Prințesa Maria Johanna Prințesa Maria Theresa
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Wettin
Regină a Saxoniei
Domnie	5 mai 1827 – 7 noiembrie 1827 Leopold al II-lea împreună cu soția sa și copiii lor, 1776. Maria Theresa este prima din stânga, în rochie bleu.

·         1819:  S-a născut în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu (unele surse avanseaza 1825 ca an al nasterii sale), poet român, om politic, participant la Revoluţia de la 1848 şi diplomat; (d.20.08.1872).  Era fiul macedoneanului (aromanului) Ienache Cosmad, venit în țară din Ohrida. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga). A urmat cursurile Colegiului Sfântul Sava, avându-i colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.  15 mai 1842, debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice. In 1845, pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară, iar in 1847 ii apare la București, primul volum de versuri, „Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba”. Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș.a. revista „Poporul suveran”.  Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar avea proiecte mari, articolele publicate aici pregătind atmosfera revoluționară a momentului. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social”, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain, insa odata cu infrangerea  revoluției- a fost exilat și se refugie în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.
Se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.  Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli pentru  românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja masonica Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția. Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

Dimitrie Bolintineanu
Dimitrie Bolintineanu
Date personale
Născut	14 ianuarie 1819[2][3]  Bolintin-Vale, România
Decedat	20 august 1872 (53 de ani)[2][3][4][5]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor Fișier poet dramaturg traducător om politic
Limbi	limba română[1]
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1842-1870
Mișcare/curent literar	romantism
Specie literară	poezie, baladă, basm, satiră
Operă de debut	poezia „O fată tânără pe patul morții”
Opere semnificative	Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite

·         1823: Carol al III-lea, Duce de Parma (italiană Carlo III; 14 ianuarie 1823 – 27 martie 1854) a fost Duce de Parma din 1849 până în 1854.

Carol al III-lea s-a născut la Villa delle Pianore în apropiere de Lucca ca singurul fiu al lui Carol Louis, Prinț de Lucca (mai târziu Duce de Lucca și Duce de Parma) și a soției acestuia, Prințesa Maria Teresa de Savoia, fiica regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. La botez a primit numele de Ferdinando Carlo Vittorio Giuseppe Maria Baldassarre. Până la ascensiunea sa ca Duce de Parma în 1849 a fost numit Ferdinando Carlo sau Ferdinando. În familie i se spunea Danduccio. Din 13 martie 1824, el a purtat titlul de Prinț Ereditar de Lucca.

Ferdinando Carlo a petrecut o mare parte din primii zece ani ai vieții sale în Germania și la Viena. Când avea patru ani, responsabilitatea pentru educația lui a fost încredințată unui preot maghiar, Zsigmond Deáki. Directorul Bibliotecii din Lucca, Lazzaro Papi, i-a predat istoria Italiei și limba italiană. Ferdinando Carlo a învățat limba franceză, maghiară, germană, engleză și spaniolă.

În 1841 Ferdinando Carlo a fost trimis la Torino pentru a fi instruit în arta militară. A primit comanda în armata piemonteză cu rangul de căpitan de cavalerie.

La 10 noiembrie 1845, Ferdinando Carlo s-a căsătorit cu Louise Marie Thérèse a Franței (1819–1864), sora mai mare a pretendentului legitimist la tronul Franței, Contele de Chambord. Ceremonia a avut loc la Schloss Frohsdorf în apropiere de Lanzenkirchen în Austria. Cuplul a petrecut luna de miere la Üchendorff apoi în Anglia.

Ferdinando Carlo și Louise Marie Thérèse au avut patru copii:

• Prințesa Margherita de Bourbon-Parma (1847–1893); s-a căsătorit cu Carlos, Duce de Madrid, pretendent carlist la tronul Spaniei; au avut copii.
• Robert I, Duce de Parma (1848–1907); s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii (fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și Maria Theresa de Austria); au avut copii. A doua oară s-a căsătorit cu Infanta Maria Antonia a Portugaliei (fiica regelui Miguel al Portugaliei și a reginei Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg); au avut copii.
• Prințesa Alice de Bourbon-Parma (1849–1935); s-a căsătorit cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana; au avut copii.
• Prințul Henric, Conte de Bardi (1851–1905); s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Immacolata de Bourbon-Două Sicilii (fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a soției acestuia, Maria Theresa de Austria); a doua oară s-a căsătorit cu Infanta Adelgundes a Portugaliei, Ducesă de Guimarães (fiica regelui Miguel al Portugaliei și a reginei Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg).

La 17 decembrie 1847 împărăteasa Maria Louise a murit și tatăl lui Ferdinando Carlo i-a succedat ca Ducele de Parma Carol al II-lea. Ducatul de Lucca a fost incorporat Marelui Ducat de Toscana iar Ferdinando Carlo a devenit Prinț Ereditar de Parma.

Carol al II-lea a domnit numai câteva luni în Parma. În martie 1848 revoluția a izbucnit în Parma susținută de regele Carol Albert al Sardiniei. Ferdinando Carlo a scăpat din Parma însă a fost luat prizonier la Cremona. A rămas prizonier la Milano timp de câteva luni până când guvernul britanic a negociat eliberarea lui.

După un scurt sejur pe insula Malta, el a călătorit la Napoli apoi la Livorno, unde a fost alături de soția sa, Louise Marie, care tocmai a dat naștere primului lor fiu. Apoi, familia a căutat refugiu în Anglia și Scoția.

În august 1848 armata austriacă a intract în Parma și l-a restaurat oficial pe Carol al II-lea. Totuși, Ferdinando Carlo și familia lui au rămas în Anglia deoarece ostilitățile au continuat între armata austriacă și armata piemonteză. Timp de mai mulți ani Carol al II-lea a considerat că ar trebui să abdice în favoarea fiului său Ferdinando Carlo însă a amânat în speranța că atunci când va face acest lucru, lucrurile vor fi mult mai sigure pentru fiul său.

La 24 martie 1849 s-a anunțat abdicarea lui Carol al II-lea. Ferdinando Carlo, care încă trăia în Anglia, i-a succedat ca Duce de Parma sub numele de Carol al III-lea. La 18 mai 1849 el a revenit în Parma pe care a părăsit-o două zile mai târziu. Nu a preluat administrarea ducatului până la 25 august.

În seara zilei de 26 martie 1854 Carol se plimba pe străzile din Parma; a fost înjunghiat de către un atacator care a scăpat. A fost dus la Palazzo di Riserva, unde a murit în seara următoare. A fost succedat de fiul său, Robert I, Duce de Parma.

Carol al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Ferdinando Carlo Giuseppe Maria Vittorio Baldassare
Născut	14 ianuarie 1823 Villa delle Pianore, Lucca, Ducatul Parma
Decedat	27 martie 1854 (31 de ani) Parma, Ducatul Parma
Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
Părinți	Carol al II-lea, Duce de Parma Maria Teresa de Savoia
Căsătorit cu	Prințesa Louise Marie Thérèse a Franței
Copii	Margherita, Ducesă de Madrid Robert I, Duce de Parma Alice, Mare Ducesă de Toscana Henric, Conte de Bardi
Cetățenie	Duchy of Lucca[*]  Ducatul Parmei[*]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma
Duce de Parma și Piacenza
Domnie	17 mai 1849–27 martie 1854
Predecesor	Carol al II-lea
Succesor	Robert I Portret al lui Carol al III-lea, Duce de Parma

·         1831: George Victor (14 ianuarie 1831 - 12 mai 1893) a fost al treilea Prinț suveran al statului german Waldeck și Pyrmont.

S-a născut la Arolsen ca fiul lui George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg.^[1]După decesul tatălui său, i-a succedat la tron sub tutela mamei sale la 15 mai 1845.^[2]

A murit de pneumonie la Mariánské Lázně, Boemia și a fost succedat de fiul său cel mare, Friedrich.

Prințul George s-a căsătorit la 26 septembrie 1853 la Wiesbaden cu Prințesa Elena de Nassau.^[1]

Au avut șapte copii:

• Prințesa Sophie (27 iulie 1854 – 5 august 1869); a murit de tuberculoză la 15 ani.
• Prințesa Pauline (19 octombrie 1855 – 3 iulie 1925) s-a căsătorit cu Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt.
• Prințesa Marie (23 mai 1857 – 30 aprilie 1882) s-a căsătorit cu regele Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Prințesa Emma (2 august 1858 – 20 martie 1934) s-a căsătorit cu regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos. Actuala familie olandeză descinde din această căsătorie.
• Prințesa Helena (17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) s-a căsătorit cu Prințul Leopold, Duce de Albany.
• Prințul Friedrich (20 ianuarie 1865 – 26 mai 1946), ultimul prinț de Waldeck și Pyrmont s-a căsătorit cu Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.
• Prințesa Elisabeta (6 septembrie 1873 – 23 noiembrie 1961) s-a căsătorit cu Alexander, Prinț de Erbach-Schönberg.

A doua căsătorie a avut loc la Luisenlund la 29 aprilie 1891 cu Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Din această căsătorie a rezultat un singur copil, un fiu care a fost ucis în misiune la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial.

• Prințul Wolrad (1892-1914)

George Victor
Prinț de Waldeck și Pyrmont
Date personale
Născut	14 ianuarie 1831 Arolsen, Waldeck și Pyrmont
Decedat	12 mai 1893 (62 de ani) Mariánské Lázně, Boemia
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	George al II-lea Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg
Frați și surori	Hermine de Waldeck și Pyrmont Augusta de Waldeck-Pyrmont
Căsătorit cu	Prințesa Elena de Nassau Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Copii	Prințesa Sophie Pauline, Prințesă de Bentheim Marie, Prințesă de Württemberg Emma, regină a Țărilor de Jos Helena, Ducesă de Albany Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont Elisabeta, Prințesă de Erbach-Schönberg Prințul Wolrad
Cetățenie	Germania
Ocupație	general
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Waldeck și Pyrmont
Domnie
Domnie	15 May 1845 – 12 May 1893 (47 ani, 362 zile)

·     1841 - S-a născut Berthe Morisot, pictoriță franceză, eleva lui Corot și Monet (d. 1895)

Berthe Morisot - foto: ro.wikipedia.org

Berthe Morisot (n. 14 ianuarie 1841 la Bourges, Cher – d. 2 martie 1895 la Paris) a fost o pictoriță impresionistă.

·         1850: Pierre Loti, scriitor francez (d. 1923)

·         1850: Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei (14 ianuarie 1850 (4 ianuarie stil vechi) – 14 noiembrie 1908) a fost al șaselea copil și al patrulea fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și al primei lui soții Maria de Hesse. Destinat unei cariere navale, Alexei a început pregătirea militară la vârsta de 7 ani. Până la vârsta de 20 de ani a fost făcut locotenet al Marinei Imperiale Ruse și a vizitat toate porturile militare ale Rusiei. În 1871 a fost trimis ca ambasador în Statele Unite ale Americii și în Japonia.

În 1883 a fost numit amiral. A a avut o contribuție semnificativă la echiparea marinei ruse cu nave noi și la modernizarea porturilor. În 1905, după înfrângerea din bătălia de la Tsushima a fost îndepărtat de la comandă. A murit la Paris în 1908.

Marele Duce Alexei Alexandrovici s-a născut la Sankt Petersburg la 14 ianuarie 1850. El a fost fiu al împăatului Alexandru al II-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Alexandrovna. A fost fratele mai mic al Marii Ducese Alexandra Alexandrovna (a murit la șase ani jumătate), Țareviciului Nicolae (a murit la 21 de ani), Alexandru al III-lea, Marele Duce Vladimir și fratele mai mare al Marii Ducese Maria(mama reginei Maria a României), Marelui Duce Serghei și Marelui Duce Paul.

Marele Duce Alexei a fost destinat unei cariere navale încă din copilărie. La vârsta de 7 ani el a primit gradul de elev-ofițer. Anul următor amiralul Konstantin Posiet a fost numit profesorul său. În timp ce iernile erau dedicate studiilor teoretice, în timpul verilor el se antrena pe nave rusești din flota baltică care staționau la Sankt Petersburg. La 18 septembrie 1866 Marele Duce Alexei a fost ridicat la rang de locotenent. Și-a continuat cariera în marină servind ca ofițer la bordul fregatei Alexander Nevski și a făcut pe o croazieră pe Marea Mediterană până la Pireu. În Grecia a participat la nunta verișoarei sale, Olga Konstantinovna, cu regele George I al Greciei.

În ianuarie 1870 Alexei Alexandrovici a devenit major potrivit legislației ruse. Evenimentul a fost marcat prin depunerea a două jurăminte: cel militar și jurământul de credință al Marilor Duci ai Caei Imperiale ruse. În iunie 1870 a început ultima parte a pregătirii sale. Aceasta a inclus navigația cu un motor cu aburi pe ruta de la Sankt Petersburg la Arhanghelsk prin Canalul Mariinsk și râul Dvina de Nord. După ce a vizitat școlile și facilitățile industriale ale Arhanghelsk, a început pregătirea în navigarea în condiții arctice la bordul corvetei Varyag. Croaziera lui l-a dus în Insulele Solovetsky, continuând prin Marea Albăși Marea Barents în Novaia Zemlea. Traseul a continuat cu Kola Bay și orașul Murmansk, porturile din nordul Norvegiei și Islanda. A revenit la Cronstadt la sfârșitul lunii septembrie.

În 1869/1870, Alexei a avut o relație cu Alexandra Jukovskaia, fiica poetului Vasili Jukovski, care era cu opt ani mai mare decât el. Ei au fost părinții unui fiu, Alexei, născut la 26 noiembrie 1871. Țarul Alexandru al II-lea s-a opus puternic acestei relații.

Unii istorici au afirmat că Marele Duce s-a căsătorit morganatic și căsătoria a fost anulată de Biserica Ortodoxă Rusă,^[4][5] deoarece, potrivit "Legilor Fundamentale ale Casei Imperiale" , căsătoria era ilegală. Totuși, articolele 183 și 188, care interziceau căsătoriile fără consimțământul împăratului, au fost incluse în Legile Fundamentale abia în revizuirea din 1887 prevăzută de Țarul Alexandru al III-lea. Normele valabile în 1870 nu interziceau căsătoriile morganatice, însă excludeau copii proveniți din aceste căsătorii din succesiunea la tron.^[6] Nu există dovezi nici despre căsătorie nici de divorț. De asemenea, nu există nici o dovadă că Marele Duce a solicitat permisiunea de a se căsători. Cum Alexandra Jukovskaia nu aparținea aristocrației și în plus era fiica unui fiu nelegitim al unui proprietar rus și a unei sclave turce, o astfel de căsătorie era de neconceput.^[7]

Deranjat de aventura fiului său, Alexandru al II-lea a refuzat chiar să acorde Alexandrei Jukovskaia un titlu, care ar fi însemnat recunoașterea oficială a paternității Marelui Duce, chiar dacă era nelegitim. Alte curți europene au refuzat, de asemenea, să-i acorde un titlu. Ca o soluție de ultimă instanță, la 25 martie 1875 Alexandra a primit titlul de baroneasă Seggiano de la Republica San Marino, cu dreptul de a-i transmite titlul fiului ei Alexei și urmașilor masculini ai acestuia. Abia în 1883, Alexandru al III-lea, fratele mai mare al Marelui Duce, i-a acordat baronului Seggiano titlul de conte de Belevski și în 1893 i-a aprobat blazonul.

Marele Duce Alexei Alexandrovici
Date personale
Născut	14 ianuarie 1850 Sankt Petersburg, Rusia
Decedat	14 noiembrie 1908 (57 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Grand Ducal Burial Vault[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2] Maria de Hessa
Frați și surori	Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei
Căsătorit cu	Alexandra Jukovskaia
Copii	Alexei Alexandrovici
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	ofițer de marină[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov Alexei Alexandrovici Alexandra Jukovskaia

·  1861 - S-a nascut Sultanul Mehmed al VI-lea; (d.16 mai 1926).

Mehmed VI (14 January 1861 – 16 May 1926)  - foto: en.wikipedia.org

Mehmed VI a fost al 36 lea si ultimul sultan otoman (1918–1922) – si penultimul Calif, la momentul respectiv puterea laica si religioasa in imperiu fiind reunite. A fost fratele si succesorul sultanului Mehmed V si a urcat pe tronul imerial in iulie 1918, cu putin inainte de capitularea armatei turcesti in fata fortelor aliate, care au ocupat capitala imperiului,Istanbul.

A preferat ca va obtine de la aliatii occidentali conditii de pace clemente, motiv pentru care a renuntat la orice rezistenta armata. Aceasta pozitie a fost perceputa ca o tradare de opinia publica si a dus la pierderea legitimitatii sale, atunci cand a acceptat Tratatul de la Sevres care consfintea sfarsitul Imperiului Otoman. Lupta de eliberare nationala condusa de Mustafa Kemal Attaturk, s-a intors astfel impotriva lui.

·         1875 - S-a născut medicul Albert Schweitzer, om de cultură francez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1952 (m. 4 sept. 1965)
* 1875: Charles Upson Clark (n. 14 ianuarie 1875, Springfield, Massachusetts – d. 9 septembrie 1960, New York) a fost un istoric american, profesor la Columbia University. El este cunoscut ca fiind cel care a descoperit Barberini Codex (Badianus Manuscript),^[1] cea mai veche lucrare botanicăaztecă păstrată până în zilele noastre

Charles Upson Clark s-a născut în familia lui Edward Perkins Clark și Catharine Pickens Upson.^[3] A obținut un doctorat în limba latină la Universitatea Yale (1897). Și-a continuat studiile la München, Roma și Paris. În timpul primului război mondial, a lucrat în serviciul de informații al armatei americane.

În anul 1919, a acceptat o invitație a Guvernului României și a venit pentru prima dată în România. A mai vizitat România de opt ori între 1921 și 1940. A susținut cursuri și conferințe la universitățile din Chișinău, Timișoara și Cluj. S-a documentat în ceea ce privește geografia, istoria, cultura și arta românească, învățând limba română. A fost ales ca membru de onoare al Academiei Române ^[4].

În cursul vieții, a fost autor al mai multor cărți pe o varietate de subiecte. Printre subiectele abordate de el sunt istoria Indiilor de Vest de Antonio Vázquez de Espinosa tradusă în engleză^[5] și istoria modernă a României.^[6] El a colaborat și cu Școala Americană de Studii Clasice din Roma, unde a deținut funcția de director de studii clasice și arheologie (până în 1910).

Charles Upson Clark
Date personale
Născut	14 ianuarie 1875  Springfield, Massachusetts, SUA
Decedat	29 septembrie 1960 (85 de ani)  New York, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	istoric filolog clasic[*] romanist
Activitate
Alma mater	Universitatea Yale Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea Sapienza din Roma Universitatea din Grenoble[*] Universitatea din Paris
Organizație	Universitatea Yale American Academy in Rome[*] City College of New York[*] Universitatea Columbia
Premii	Rome Prize[*] knight of the Order of the Crown of Italy‎[*]

* 1882: Hendrik Willem van Loon (n. 14 ianuarie 1882, Rotterdam, Țările de Jos^[8] – d. 11 martie 1944,^[Old Greenwich[*], SUA) a fost un istoric și jurnalist american de origine neerlandeză.

În anul 1902 a plecat în Statele Unite pentru a studia la Cornell University. Își obține doctoratul la Universitatea din München, în 1911, cu o teză intitulată The Fall of the Dutch Republic („Căderea Republicii Olandeze”), care va deveni, în 1913, prima sa carte publicată. Este corespondent al agenției Associated Press în Rusia, în timpul revoluției din 1905, iar apoi în Belgia în anul 1914, la începutul Primului Război Mondial. Se întoarce în Statele Unite, unde conferențiază la Cornell University, iar în 1919 devine cetățean american. În 1940 îl sprijină pe Franklin D. Roosevelt în campania electorală și îi îndeamnă pe americani să se împotrivească totalitarismului după ce, cu doi ani mai înainte, denunțase nazismul într-un volum care a avut ecou în epocă.

Este unul dintre cei mai importanți autori de istorie pentru copii și adolescenți; a publicat zeci de volume, pe care le-a și ilustrat. Cea mai cunoscuta carte a sa este Istoria omenirii, apărută pentru prima dată în 1921 și actualizată ulterior de autor, apoi de fiul său și de alți istorici. Istoria omenirii a fost, în 1922, prima operă distinsă cu Newbery Medal, prestigios premiu nord-american destinat literaturii pentru copii.

Hendrik Willem van Loon
Hendrik Willem van Loon
Date personale
Născut	14 ianuarie 1882[1][2][3][4][5][6][7]  Rotterdam, Țările de Jos[8]
Decedat	11 martie 1944 (62 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Old Greenwich[*], SUA
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos  SUA
Ocupație	scriitor istoric jurnalist scriitor de literatură pentru copii[*] designer
Activitate
Alma mater	Universitatea Cornell
Organizație	Universitatea Cornell

·         1894 - S-a născut Ecaterina Teodoroiu, "eroina de la Jiu" căzută în luptele de la Mărăşeşti (m. 23 august 1917)

·         1896 - S-a născut scriitorul, dramaturgul, poetul si jurnalistul american John Roderigo Dos Passos.

John Roderigo Dos Passos  - foto: ro.wikipedia.org

Este cel mai bine cunoscut ca autor al Trilogiei S.U.A. (în original U.S.A. Trilogy) ce cuprinde volumele: Paralela 42, 1919 și Marile afaceri; (m.28 septembrie 1970).

·         1901 - S-a născut Jean Roche, medic şi biochimist francez, membru de onoare al Academiei Române.
* 1901: Bebe Daniels (n. 14 ianuarie 1901 - d. 16 martie 1971) a fost o actriță americancă, cântăreață, dansatoare, scenarist și producător de film.
* 1904: Attila Petschauer (n. 14 decembrie 1904, Budapesta – d. 20 ianuarie1943, regiunea Tver, Rusia) a fost un scrimer evreu maghiar specializat pe sabie. A fost vicecampion olimpic la individual la Jocurile Olimpice din 1928și campion olimpic pe echipe la Olimpiada din 1928 și la cea din 1932. A cucerit și șapte medalii la Campionatul Internațional, inclusiv două de aur.
* 1905: Sven Åke Albert Rydell (n. 14 ianuarie 1905 – d. 4 aprilie 1975) a fost un fotbalist internațional suedez, care a fost golgheterul all-time al naționalei de fotbal a Suediei până pe 4 septembrie 2014, când Zlatan Ibrahimović a marcat cel de-al 50-lea său gol pentru națională.

Rydell a jucat în anii 1920 și '30 și a marcat 49 de goluri în doar 43 meciuri pentru naționala Suediei.^[1] Cele 49 de goluri ale sale au stabilit un record la națională care s-a menținut peste 80 de ani.

* 1911: József Moravetz sau Iosif Moravet (n. 14 ianuarie 1911 - d. 16 februarie1990) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
* 1913: Motoo Tatsuhara (14 ianuarie 1913 - ?) a fost un fotbalist japonez.

·         1915 - S-a născut Mihai Isbăşescu, istoric literar, filolog, traducător (m.1998).

·         1917 - S-a născut americanul Charles Williams Butterfield, cotat printre cei mai buni trompetişti albi de dixieland (m.18.03.1988).

·         1919: Giulio Andreotti (n. 14 ianuarie 1919,^{[1][2][3][4][5]} Roma, Italia^[6][7] – d. 6 mai 2013,^[1][3][4][5] Roma, Italia^[8]) a fost un politician italian. S-a născut la Roma. A fost prim-ministrul Italiei de trei ori, între 1972 și 1973, între 1976și 1979 și între 1989 și 1992. De asemenea a fost ministrul afacerilor externe al Italiei în perioada 1983-1989.

Giulio Andreotti a reprezentat Democrazia Cristiana, partidul creștin-democrat italian.

Giulio Andreotti (n. 14 ianuarie 1919 – d. 6 mai 2013)  - foto: ro.wikipedia.org

* 1925: Yukio Mishima (三島由紀夫 Mishima Yukio potrivit topicii japoneze), este numele public, pseudonimul lui Kimitake Hiraoka (平岡公威 Hiraoka Kimitake), (n. 14 ianuarie, 1925 - 25 noiembrie, 1970), scriitor japonez și activist politic de extremă dreapta, cunoscut pentru scrierile sale (36 de volume incluzând romane, povestiri, eseuri, piese de teatru, dintre care cele mai bune au fost traduse în engleză și franceză) și moartea din alt veac pe care și-a ales-o. A fost de asemenea campion la kendō.
* 1929: Benedict Gănescu (n. 14 ianuarie 1929, Craiova - d. 2 august 1996, București) a fost un pictor scenograf și grafician român.

S-a născut la Craiova în mahalaua Dudulenilor (aceiași Duduleni din piesa Gaițele de Alexandru Kirițescu). A urmat școala Petrache Poenaru și Liceul Comercial Gheorghe Chițu din Craiova.

S-a înscris la Academia Comercială din București, dar după an a renunțat și s-a înmatriculat în 1949 la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, unde l-a avut profesor pe pictorul Camil Ressu.

A fost membru în redacțiile revistelor Contemporanul, Luceafărul, Gazeta literară, Secolul XX și Urzica. A fost redactor artistic la revistele Ramuri (Craiova) și Tribuna României (București).

A fost pictor scenograf la Teatrul Dramatic Galați (decoruri și costume la piesa „R.U.R.” de Karel Čapek) și la teatrul din Craiova (Doi tineri din Verona de William Shakespeare, regia Vlad Mugur).

La 2 August 1996 s-a stins din viață, după o grea suferință, în locuința sa din București.

• A ilustrat peste 30 de titluri din literatura română și străină, între care:
  • Viața și isprăvite vestitului cavaler Snapanski de Georg Werth;
  • Păcală în satul lui de Ioan Slavici;
  • Aventuri lirice de Geo Dumitrescu;
  • Gargantua și Pantagruel de François Rabelais, în românește de Alexandru Hodoș, Prefață de N.N. Condeescu, Editura pentru literatură universală, București, 1967;
  • volumul de poeme Recital extraordinaire de Romulus Vulpescu (editura Seghers, Paris);
  • Les poèmes de l’ainnée, Poeme florivore de Ben Corlaciu (editura Seghers, Paris);
  • coperta și ilustrațiile la volumul Besorelief with heroes de Nichita Stănescu, editat de Memphis State University Press.
  • Mitul faurului aburit de Alexandru Oprea;
• A realizat afișe cadou pentru spectacolele teatrelor naționale din Craiova și Cluj, Teatrul Nottara din București.

·         1931 - S-a născut Caterina Valente, cântăreaţă de origine italiană.

·         1937:  Mircea Bradu (n. 14 ianuarie 1937, Lăzăreni, județul Bihor) este un scriitor român contemporan, jurnalist, director de teatru. Dramaturg cunoscut prin piese de inspirație istorică: Vlad Țepes în Ianuarie, Noapte albă, Hotărâreași altele. În 2007 a lansat romanul Dracula Land, Dracula Parc, tradus în limbile engleză, maghiară și germană. Este laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ale Consiliului Culturii din România.

Este redactor fondator al revistei Familia seria a V-a în 1965, unde lucrează până în 1977, când devine director al Teatrului de stat din Oradea^[1]. A fost primul primar al Oradiei, ales liber după revoluție^[1]. Este membru fondator al Partidului Democrat și consilier municipal^[1]. În anul 1992 a înființat rețeaua Radio Transilvania^[1], iar în anul 2002 a înființat Editura Arca.

Mircea Bradu s-a născut la data de 14 ianuarie 1937 în Lăzăreni, județul Bihor, unde părinții săi erau învățători. Este fiul reputatului folclorist și publicist Ion Bradu. La absolvirea Colegiului Național „Emanuil Gojdu” din Oradea (1954) se înscrie la Facultatea de filologie a Universității de Stat București, la Secția de Literatură și Critică Literară pe care o termină în 1959 când revine la Oradea unde este angajat inspector la Comitetului Județean pentru Cultură. În 1965 face parte din grupul de scriitori condus de poetul Alexandru Andrițoiu care reînvie revista de cultură „Familia”, seria a V-a, părăsind redacția doar în anul 1977 când devine director al Teatrului de Stat din Oradea. În 1992, în calitate de director general, înființează „Radio Transilvania”, rețea care în scurtă vreme se extinde la15 posturi de emisiune. Conduce această rețea până în anul 2009 când preia Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Ziariștilor din România
Înainte de a deveni un scriitor consacrat, Mircea Bradu s-a remarcat încă de pe băncile liceului în poezie, proză și jurnalistică, prin reportaje, eseuri, interviuri și anchete, atât în ziarele locale și în cele cu răspândire națională. Debutul în dramaturgie poate fi marcat în 1970 prin apariția în revista clujană „Tribuna” a piesei „Turnul sinucigașilor”.
Volume publicate:

• De câte ori am pornit, teatru Editura Oradea, 1969

• Deschideți ferestrele, proză, Editura Oradea 1970

• Hotărârea, teatru, Editura Eminescu, București, Teatru comentat,1983

• O minune de trei zile, proză, Editura Oradea 2002

• Teatru istoric, Editura Arca, 2004

• Turnul sinucigașilor, teatru, Editura Arca, 2003

• Dracula land. Dracula parc, proză, Editura Arca 2006

• A fi sau a nu fi antrenor, proză, Editura Arca 2006

• Singur printre actori, proză, Editura Arca, 2008

• Nistrenii, proză, Editura Arca, 2012

Mircea Bradu
Date personale
Născut	14 ianuarie 1937 (82 de ani) Lăzăreni, Bihor, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, jurnalist, dramaturg
Activitate
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București

* 1937 - S-a născut Billie Jo Spears, cântăreaţă country americană.

·         1938 - S-a născut Jack Jones, cântăreţ american.

·         1938 - S-a născut Allen Toussaint, cântăreţ, pianist, compozitor şi producător american.

·         1939: Maria Amarghioalei^[1] (n. 14 ianuarie 1939, Pufești, jud. Vrancea,^[2] - d. 26 februarie 2013, București^[3]) mai bine cunoscută prin numele de scenă Naarghita (scris și Narghita), a fost o cântăreață și dansatoare română. Iubitoare a muzicii și a coregrafiilor din filmele indiene, interpreta s-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile, cunoscute și apreciate atât în patria ei, cât și în lume.

Naarghita este supranumită „Cenușăreasa din Vrancea”

Artista a început să se documenteze în privința culturii indiene. A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi,^[6] cu sprijinul unui profesor din Universitatea București; acesta i-a procurat un sari (piesă de îmbrăcăminte specifică pentru indience), înregistrări și partituri cu muzică ușoară și de film din India.^[2]

Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând în limba hindi fie „cântul spiritului etern”, fie „cântecul tulpinii de lotus”; muzicologul George Sbârcea l-a tradus drept „cântec pentru cei luminați”.^[1] Întrebând-o de proveniența numelui ei, muzicianul Romeo Vanica (membru în anii 1960 al formației rock Mondial) a primit un răspuns glumeț: „Există Harghita, există Marghita, m-am gândit să existe și Narghita.”^[7]

Primul disc Electrecord al Naarghitei a fost bine primit de public. După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice, care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri și spectacole pe scenele din țară; cel care și-a dat acceptul în acest sens a fost baritonul Nicolae Herlea.^[2] În toamna lui 1967, prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Naarghita în spectacol. Foarte plăcut impresionată, ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. Într-un dialog la care a participat și prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita să viziteze India, iar acesta a răspuns aprobator. Nouă luni mai târziu (la scurt timp după asasinarea politicianului american Robert F. Kennedy, eveniment cu un impact puternic în toată lumea), Naarghita a fost primită călduros în New Delhi în ciuda doliului și a rămas scolo timp de jumătate de an, vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. Cu această ocazie, Naarghita făcut cunoștință cu idolul ei, actorul și regizorul Raj Kapoor, iar cei doi au devenit prieteni apropiați.

·         1941 : S-a nascut Faye Dunaway, actriţa americană (“Bonnie şi Clyde” – Premiul Academiei Britanice, 1967; “Chinatown” – Premiul Oscar, 1976; “Reţeaua” – Premiul Oscar, 1976; “Columbo” – Premiul Emmy; “Don Juan de Marco”).

Faye Dunaway
Date personale
Născută	14 ianuarie 1941 (78 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Bascom[*], SUA
Căsătorită cu	Peter Wolf[*] (1974–1979) Terry O'Neill[*] (1983–1987)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță actriță de televiziune[*] actriță de film[*] scenaristă producător de film actriță de teatru[*]
Alma mater	Boston University College of Fine Arts[*] Universitatea Florida Florida State University[*]
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1977) pentru Network[*]
Premii Emmy
Premiul Primetime Emmy[*]
Alte premii
Theatre World Award[*] (1966) Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] Zmeura de Aur pentru cea mai proastă actriță într-un rol principal (1982) pentru Mommie Dearest[*]
Prezență online
tweeter Internet Movie Database
Modifică date / text

Faye Dunaway

Faye Dunaway

* 1943: Shannon Matilda Wells Lucid (n. 14 ianuarie 1943) este o biochimistăamericană și fost astronaut NASA .^[1] La un moment dat, ea a deținut recordul pentru cea mai lungă durată de ședere în spațiu a unui american, precum și a unei femei. Ea a zburat în spațiu de cinci ori, inclusiv o misiune prelungită la bordul stației spațiale Mir în 1996; ea este singura femeie americană care s-a aflat pe stația Mir
* 1943: Holland Taylor (n. 14 ianuarie 1943) este o actriță americancă de film, teatru și televiziune. Printre rolurile din televiziune, care merită menționate sunt: Ruth Dunbar în Bosom Buddies, soția senatorului (Margaret Powers) în serialul lui Norman Lear The Powers That Be, Judecătorul Roberta Kittleson în The Practice și Evelyn Harper în Two and a Half Men.
* 1948: Giampiero Ventura (Genova, Italia, 14 ianuarie din 1948), este un antrenorItalian. Este în prezent antrenor la nationala Italiei.
* 1948: John Lescroart este un scriitor de thriller american.

·         1952: Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu (n. 14 ianuarie 1952, București) este un om politic român, prim-ministru al României între 28 decembrie 2004 și 22 decembrie 2008, președinte al Partidului Național Liberal din 2005 până în 2009. În prezent el este (din anul 2015) președintele Alianței Liberalilor și Democraților (ALDE), formată prin fuziunea Partidului Liberal Reformator cu Partidul Conservator, care din 2016 este membru în coaliția guvernamentală condusă de PSD. De asemenea, el îndeplinește din anul 2014 funcția de președinte al Senatului.

Călin Popescu-Tăriceanu s-a născut la data de 14 ianuarie 1952, în municipiul București. Mama sa, Alexandrina Louise Lăzărescu, la naștere Athanasiade, a fost de origine greacă, mama ei fiind grecoaică, iar tatăl ei pe jumătate român și pe jumătate grec.^[1] Gheorghe Athanasiade, bunicul lui Călin Popescu-Tăriceanu, a fost unul dintre pionierii importului de automobile în România.^[2]

După finalizarea studiilor medii la Liceul „Sf. Sava” din București, a absolvit Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Institutului de Construcții din București - actuala Universitate Tehnică de Construcții (1976), urmând ulterior și un masterat în matematică și informatică la Universitatea din București (1981).

După absolvirea facultății a lucrat ca inginer la Consiliul Național al Apelor, filiala Argeș (1976-1977), inginer la Trustul de Construcții Industriale București (1977-1979) și ca asistent universitar la Facultatea de Hidrotehnică din București (1980-1991).

În anul 1990 a fondat al doilea post de radio privat din România, Radio Contact, al cărui director general a fost în perioada 1992-1996. Începând din anul 1993 este partener asociat la Automotive Trading Services (importator oficial Citroën în România). Este membru fondator și președinte (1994-1997 și 2001-2003) al Asociației Producătorilor și Importatorilor de Automobile (APIA), apoi președinte de onoare (din 2003). De asemenea, este membru fondator al Clubului Român de Presă.

Tăriceanu a fost căsătorit de cinci ori și are trei copii.

·     1953: Victor Socaciu.

Victor Socaciu
Date personale
Nume la naștere	Victor Socaciu
Născut	14 ianuarie 1953  Orașul Stalin, România
Decedat	27 decembrie 2021 (68 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cornu de Jos
Căsătorit cu	Cornelia Pavlovici ()[2] Marina Almășan[*] (până în 2012)[3]
Număr de copii	3[4]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician · compozitor · cântăreț · chitarist · realizator și prezentator TV · politician · diplomat
Activitate
Gen muzical	folk · pop folk · pop rock
Instrument(e)	voce · chitară · claviaturi
Ani de activitate	1970 - 2021
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Zodiac · Biroul Executiv
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Cariera politică
Consul general
În funcție 2014 – 16 ianuarie 2017
Deputat al României
În funcție 2008 – 2012
Partid politic	PSD
Prezență online
Site web pagină Facebook canal YouTube
Modifică date / text

Victor Socaciu (n. 14 ianuarie 1953, Orașul Stalin, România – d. 27 decembrie 2021,^[1] București, România) a fost un autor român de muzică folk, realizator de emisiuni de televiziune, parlamentar și diplomat.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Familia
  • 1.2Copilăria
  • 1.3Viața personală
• 2Studii
• 3Cariera artistică
  • 3.1Cronologie
  • 3.2Prezențe la festivalul de la Mamaia
  • 3.3Turnee
  • 3.4Cenaclul Flacăra
• 4Functii deținute
• 5Discografie
  • 5.1Discuri single
  • 5.2Compilații
  • 5.3Albume video
  • 5.4Colaborări
• 6Premii și distincții
• 7Note
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Familia[modificare | modificare sursă]

Tatăl său era muncitor la uzinele Steagul Roșu din Brașov, mama sa țesătoare la Partizanul Roșu este unicul copil al familiei. Amândoi părinții aveau legături cu muzica, tatăl fusese toboșar când era tânăr într-o formație la o casă de cultură muncitorească, iar mama a fost coristă într-un ansamblu foarte mare. Tatăl său dorea să-l vadă fotbalist; mama voia doar să-l vadă fericit.^[5][6]

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Debutul artistic îl face la început pe scena școlii. Acolo avea un grup muzical, Zodiac și cânta piese din repertoriul unor trupe la modă la vremea aceea. Era chitarist, solist vocal și șef al trupei. A urmat cursurile de chitară clasică la Școala populară de artă, clasa profesorului Martinescu, celebru la vremea aceea în Brașov și le-a terminat după doi ani de studiu. În facultate trupa s-a destrămat, deoarece membrii săi au plecat în diferite colțuri ale țării.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit de patru ori. A fost căsătorit cu Cornelia Pavlovici și Marina Almășan.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1969 - Timp de 2 ani urmează cursuri de chitară clasică la Școala Populară de Artă - Brașov, la clasa prof. Teodor Martinescu.
• 1978 - Absolvent al Facultății de Electromecanică - inginer ^[6][7][8][9]

CARIERA ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

• 1970 - Debutează pe scenă cu trupa rock Zodiac.
• 1973 - Activează în cadrul Cenaclului Dacia Felix din Centrul Universitar Brașov iar primele sale cântece folk („Trenul”, „Ținta”, „Între bine și rău”, „Sub scutul amurgulu”) cântând în mediul studențesc
• 1974 - Debutează în Cenaclul Flacăra pe scena Teatrului Național cu piesa „Ținta ”
• 1975 - Debut radio cu piesa „Nălucile amintirilor”
• 1976 - Debut TV cu piesa „Oltule”
• 1983 - 1985

1. Membru al Cenaclului „Serbările Scânteii Tineretului”
2. Semnează muzica spectacolelor „Tinerețe fără bătrânețe” de Eduard Covali - Teatrul Dramatic Brașov și „Caii liberi” - Teatrul Dramatic Târgu Mureș

• 1987 - 1989 Semnează coloana sonoră a spectacolului de muzică și poezie „Muntele dragostei” (alături de Leopoldina Bălănuță) la Teatrul „Ion Creangă” din București
• 1991 Producător al Festivalului Național - Concurs de muzică folk „Om Bun”
• 1991 Producător al Festivalului Național - Concurs „Cântecul de dragoste” în parteneriat cu Ministerul Culturii și Cultelor, Televiziunea Română și Radio România Actualități
• 1997-1999

1. Realizator a emisiunii săptămânale „Vănare de vânt” pentru TVR
2. Producător al emisiunii „Insula Copiilor” - la Național TV

Semnează genericele mai multor emisiuni radio și televiziune printre care: „Omul chitară ”, „Oameni de zăpadă ”, „Ceaiul de la ora 5 ”, „Insomniile Corinei ”, „Cazuri și necazuri în dragoste ”, „Vânare de vânt ”, „Arca Marinei ”, „Personalul de Costinești ”, „Bun de tipar ”, „Tunelul timpului ”, „Mulțumesc ”, Ora fără catalog ”, „Ne vedem la TVR”, „E ora ta” ^[6][8][9]

Prezențe la festivalul de la Mamaia[modificare | modificare sursă]

• 1989 - Secțiunea Creație cu piesa „Libertate”
• 1990 - Recital hors-concours
• 1997 - Secțiunea Creație cu piesa „Ochii iubirii”
• 1998 - Secțiunea Creație cu piesa „Vin și eu”
• 1999 - Secțiunea Creație cu piesa „Cămașa cea de ra”
• 2000 - Secțiunea Creație cu piesa „Ochii tăi” ^[6][8][9]

Turnee[modificare | modificare sursă]

China - 1986, Coreea - 1986, URSS - 1984, Germania - 1985, 1999, 2002 și 2003, Republica Moldova - 1990, 1993, 1996 și 2001, Canada - 1999 și 2001, SUA - 1996, 1999 și 2002, Suedia - 1996, Danemarca 2004, Anglia 2004-2005, Irlanda - 2004, Italia - 2005, Emiratele Arabe Unite - 2005 ^[6][8][9]

Cenaclul Flacăra[modificare | modificare sursă]

În cadrul Cenaclului Flacăra a colaborat cu toți membri săi Adrian Ivanițchi, Alexandru Zărnescu, Adriana Ausch, Anca Heroiu, Anda Călugăreanu, Andrei Păunescu, Arpad Domokoș, Aura Sipică, Carmen Antal, Cătălin Condurache, Constantin Dragomir, Costas Caracostas, Daniel Avram, Dinu Olărașu, Doru Gheajă, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Emeric Imre, Emilian Onciu, Erzsébet Ádám, Evandro Rosetti, Fabry Aladar, Florian Pittiș, Florentin Budea, Florin Chilian, Frații Chiriac, Furdui Iancu, George Nicolescu, Gil Ioniță, Ioan Alexandru, Ion Hagiu, Ion Zubașcu, Iulia Iosipescu, Loredana Groza, Majay Gyozo, Magda Puskas, Marcela Saftiuc, Maria Nagy, Marin Pihuleac, Mihaela Popescu, Mihai Napu, Mihail Stan, Mircea Baniciu, Mircea Bodolan, Mircea Florian, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Octavian Bud, Ovidiu Haidu, Radu Beligan, Radu Gheorghe, Radu Pietreanu , Raul Cârstea, Ștefan Hrușcă, Tatiana Stepa, Tudor Gheorghe, Valeriu Penișoară, Valeriu Sterian, Vali Șerban, Vasile Șeicaru, Vasile Mardare, Vanghele Gogu, Walter Ghicolescu, Zoia Alecu, Cezar Petrovici.

Părăsește Cenaclul în 1982 pentru a-și dezvolta propria carieră profesională.

Semnează peste 300 de cântece declarate la UCMR - ADA.^[6][8][9]

FUNCTII DEȚINUTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2002 - Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
• 2005 - Vicepreședinte al Departamentului pentru Cultură al PSD.
• 2007 - Membru supleant al Consiliului de Administrație al Societății Române De Radiodifuziune.
• 2002 - 2006 Membru al Consiliului de Administrație al TVR
• 2008 - 2012 Deputat în Parlamentul României
• 2008 - 2012 Vicepreședinte al Comisiei de Cultură, Arte, Mijloace de Informare în masă a Camerei Deputaților
• 2008 - Membru în Comisia UNESCO a Parlamentului României
• 1989 - Membru în Comisia pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie a Parlamentului României
• 2014 - Consul General al României la Montreal ^[6][7][8][9]

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Victor Socaciu (discografie)

Lansări
↙Albume de studio	13
↙Compilații	5
↙Discuri single	2
↙Albume video	2
↙Colaborări	3

1. 1981 - Roata (LP)
2. 1983 - Căruța cu flori (LP)
3. 1987 - Viața, iubirea cea dintâi (LP/MC)
4. 1997 - Cântecele Ceaiului de la ora 5 (CD)
5. 1998 - Lângă inima îmi stai (CD)
6. 2000 - Cântece naționale (CD/MC)
7. 2001 - Condiția umană (CD/MC)
8. 2002 - Mama lor (CD/MC)
9. 2006 - Lasă-mi vara... (CD)
10. 2008 - În fiecare zi (CD)
11. 2010 - Iedera (CD)
12. 2014 - Îmbrățișarea (CD)
13. 2017 - 1+9 (CD)^[10]

Discuri single[modificare | modificare sursă]

• 1989 - Colindul mâinilor (single)
• 1994 - Ceaiul de la ora 5 (single)

Compilații[modificare | modificare sursă]

• 1995 - Ceasul iubirii (Best Of) (CD)
• 1999 - Best of Victor Socaciu (CD/MC)
• 2003 - Best of - 30 (CD/MC)
• 2005 - Folk Collection - Omul cu o chitară (CD)
• 2018 - The Very Best of (CD)

Albume video[modificare | modificare sursă]

• 2008 - Folk You 2007 ‎(DVD-V, PAL)
• 2009 - Timpul chitarelor ‎(DVD-V, PAL)^[11]

Colaborări[modificare | modificare sursă]

• 1985 - Angela Ciochină (LP) muzica de pe albumul Angelei Ciochină^[12]
• 2002 - Pur și simplu - muzica și textele discului realizat și editat de surorile Șuș (CD/MC)
• 2003 - Anotimpul nesfârșit - muzica și textele discului realizat și editat de surorile Șuș (CD/MC)^[13]

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Laureat Cântarea României - 1976 - 1982
• Laureat al Festivalului Național al Artei Studențesti (Premiul I - secțiunea Folk) - 1974
• Laureat al Festivalului Studențesc de Muzica Folk Primăvara Baladelor - București - 1975
• Marele Premiu al Cenaclului Flacăra 1979, '80, '81
• Marele Premiu al Serbărilor Scânteii Tineretului 1983
• Premiul al II-lea (creație) la Festivalul Internațional Garoafa roșie - Soci, 1984
• Premiul special al Televiziunii Soci la Festivalul Internațional Garoafa roșie - Soci, 1984
• Laureat al Festivalului internațional Rotte Lieder - 1985
• Premiul Criticii Muzicale din România - 1997
• Premiul Radiodifuziunii Române pe anul 1998 pentru muzică folk
• Premiul Limba noastră acordat de Asociația Culturală Ginta Latină din Chișinău - 1999
• Premiul pentru întreaga activitate acordat de revista Actualitatea muzicală - 2000
• Premii de excelență în muzica folk acordate de organizatorii festivalurilor de la Chișinău - 1996, Slobozia - 1996, Tg. Jiu - 1997, Iasi - 1998, Radio Cluj - 1998, Reghin - 1999, Caracal - 2000, Călărași - 2001, Bistrița - 2001
• Premiul Radiodifuziunii Române pentru Cel mai bun album folk al anului 2001 - Condiția umană
• Premiul Radiodifuziunii Române pentru Cel mai bun interpret folk al anului 2001
• Premiul de onoare pentru întreaga activitate în slujba cântecului românesc oferit de Ministerul Culturii - 2002
• Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Victor Socaciu la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B - "Muzică", „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.

·         1956 - S-a născut Bob Bradbury, vocalist şi compozitor britanic (Hello).
* 1958: Manfred (Mani) Neumann (n. 14 ianuarie 1958 Hilden, Germania) este un violonist german, membru al trupei rock Phoenix și al formației Farfarello, pe care a înființat-o în 1982. Cântă la vioară și blockflöte. A fost supranumit Der Teufelsgeiger („Violonistul Diavolului”).

·         1959 - S-a născut Geoff Tate, vocalist, clăpar şi compozitor american (Queensryche).
* 1961: Magda Puskas născută ca Magdalena Puskas (n. 14 ianuarie 1961, Reghin, regiunea Mureș) este o muziciană, interpretă și compozitor român.
Este al doilea copil al Ecaterinei și a lui Eugen Puskas, ambii muncitori. Sora ei s-a numit Viorica. A fost căsătorită cu Finna Istvan și împreună au un fiu Finna Tibor Istvan.
Este absolventă a Universității Spiru Haret București - Facultatea de Psihologie

Și-a început activitatea muzicală la 6 ani ajungând ca la 7-8 ani să participe la turnee de muzică ușoară în județul Mureș. În timpul liceului, a făcut parte din grupul Arthemis – grupul de folk al liceului, cu care a obținut Premiul Național la Festivalul național „Cântarea României” ediția 1979. Odată cu terminarea liceului, grupul Arthemis s-a destrămat, dar din el s-a născut, în 1981, un nou grup - Ecoul, format din Magda Puskas și fosta sa colegă, Sorina Feier-Bloj. În luna noiembrie a anului 1981 grupul a participat la Festivalul „Baladele Dunării”, în formula Ecoul. În juriu s-au aflat membri ai Cenaclului Flacăra, președintele juriului a fost chiar Adrian Păunescu. Luând premiul cel mare, cele două tinere artiste au fost invitate să devină membre active ale Cenaclului. Această colaborare s-a fructificat cu câteva piese de un real succes, cântate în turneele susținute alături de Cenaclul Flacăra: „La o cană cu vin”, „Din copilărie” sau „Taina”.^[2]

După încheierea colaborării cu Sorina Bloj, Magda Puskas și-a adus aportul muzical în Cenaclul Flacăra alături de Tatiana Stepa, un grup duo, sub numele de Partaj, cântând împreună „Desculț prin zăpadă”, „Creion”, „Partaj”, precum și vechile hituri ale Ecoului.^[2]

După 1989, Magda Puskas și-a continuat activitatea în Cenaclul „Totuși iubirea”. Artista se numără printre cei care au contribuit la resuscitarea folk-ului românesc, după anul 2000.^[2]

A urmat o colaborare îndelungată, până în 2010, cu Valentin Moldovan, alături de care a susținut numeroase concerte în toată țara. Apoi, spectacolele Magdei Puskas au fost marcate de o schimbare, folkista colaborând cu Ioan Onișor mai bine de un an.^[2]

În 2011, Magda Puskas a aniversat 30 de ani de la debutul în Cenaclul Flacăra, moment celebrat prin aducerea unui suflu nou pieselor sale, printr-o colaborare de succes cu muzicieni de excepție: Tcha Limberger, Florin Ștefan, Aladár Pusztai, Cătălin Pop și Oana Pop. Turneul național ce a marcat cei 30 de ani de folk ai Magdei a marcat un număr impresionant de orașe și spectatori pe masură.

·         1961 - S-a născut Mike Tramp, vocalist şi compozitor american (White Lion).
* 1962: Andrei Gheorghe (n. 14 ianuarie 1962, Lipețk, Rusia – d. 19 martie 2018, Voluntari, România) a fost o personalitate media, prezentator, realizator de emisiuni de radio și televiziune din România, realizator de filme documentare și de scurt metraj.
Tatăl lui, originar din România, a studiat la școala de aviație din Lipețk, Rusia, iar mama sa, rusoaică, era fiica comandantului școlii de aviație.^[1]Andrei a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (secția rusă-engleză), Universitatea din București.

FILMOGRAFIE

• Periferic (2010) - joacă rolul lui Cosmin
• În căutarea lu' Malone Muistu' (2010)
• Bani (2008)
• Dublă personalitate (2008), la care este și scenarist
• Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007) - șofer de taxi
• Amen (2002) - ofițer francez

În 2002 și 2003 realizează la Antena 1 emisiunea „Gheorghe” și reia emisiunea „13-14 cu Andrei”, mai întâi la Radio 21, iar apoi, în perioada 2005-2006, la Radio Total.

A avut un rol secundar în filmele Amen al lui Costa Gavras, Tinerețe fără tinerețe al lui Francis Ford Coppola și a colaborat cu Paraziții pentru albumul Irefutabil.

În 2004 a fost consilier media și realizator de emisiuni („Politica, frate!” și „Am o știre pentru tine!”) la Realitatea TV. A scris la „Academia Cațavencu” și în ghidul „24-FUN”.

În afară de realizarea de emisiuni radio și TV, a deținut funcții de conducere la posturile unde a lucrat: director general al Radio Sky Constanța și Pro FM București, director de programe al trustului Media Pro, consilier în probleme de marketing la Antena 1 București.

În 2006 în colecția „Ego Publicistică” de la Polirom a apărut volumul Midnight Killer - Banalitatea s-a născut la oraș, însoțit de un CD audio.

A realizat un scurt metraj în 2008, numit Dubla personalitate. A fost realizatorul emisiunii „Cu Gheorghe și Mihaiu” de la Radio Guerilla și a acceptat provocarea de la Kanal D pentru a modera reality-show-ul românesc „Rătăciți în Panama”. În 2009 a anunțat un nou proiect: „www.presa.nu”. Din data de 5 ianuarie 2010 s-a ocupat cu organizarea departamentului de comunicare din cadrul Ministerului de Finanțe până în luna februarie a aceluiași an.

A realizat emisiunile „Salutare Națiune” (din 3 octombrie 2010 pe Prime în Chișinău, Republica Moldova), „Clubul de poker” (din 24 octombrie 2010 pe Prima TV în România), „Oameni și oameni” (din 13 februarie 2012 pe The Money Channel).

A colaborat cu trupa Paraziții pentru albumul Irefutabil.

Andrei Gheorghe
Andrei Gheorghe
Date personale
Născut	14 ianuarie 1962  Lipețk, Rusia
Decedat	19 martie 2018 (56 de ani)  Voluntari, România
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist

* 1963: Steven Andrew Soderbergh (n. 14 ianuarie 1963) este un regizor, producător de film, scenarist american; câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun regizor. Este cel mai bine cunoscut pentru regizarea filmelor Erin Brockovich, Traffic, The Informant și a refacerii filmului Ocean's Eleven.

·         1966: Marko "Marco" Tapani Hietala (n. 14 ianuarie, 1966 în Kuopio, Finlanda) este vocalistul, bassistul și textierul formației finlandeze heavy metal Tarot și bassistul și vocea masculină a formației finlandeze Nightwish. Acesta s-a alăturat trupei Nightwish în 2002 pentru albumul Century Child, înlocuindu-l pe Sami Vanska.

Marco cânta la bass și voce pentru trupa Nightwish însă a făcut parte și din alte trupe ca Sinergy și Northern Kings.

De când a ajuns în Nightwish au fost scrise unele cântece care să conțină duete cu vocalista Tarja Turunen, lăsându-l pe scriitorul și fondatorul trupei, Tuomas Holopainen să avantajeze vocea lui Hietala și să adauge noi dimensiuni în trupă. Un exemplu popular este coverul "The Phantom of the Opera" din albumul Century Child.symphonic metal Nightwish.

* 1967: Emily Margaret Watson, OBE (n. 14 ianuarie 1967) este o actriță engleză de teatru și film. A fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru rolul de debut Bess McNeil din Breaking the Waves (1996) în regia lui Lars von Trier și pentru rolul Jacqueline du Pré din Hilary and Jackie (1998). A câștigat Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță de televiziune pentru serialul Appropriate Adult (2011) difuzat de ITV. A mai jucat în The Boxer (1997), Angela's Ashes (1999), Gosford Park (2001), Punch-Drunk Love (2002), Red Dragon (2002), Equilibrium (2002), The Life and Death of Peter Sellers (2004), Within the Whirlwind (2009), War Horse(2011) și The Book Thief (2013).
* 1968: Antuza Genescu (n. 14 ianuarie 1968, Lugoj, România) este o scriitoare română, traducătoare și antologator. A folosit și pseudonime ca Laura Ordean sau Melissa Mugur.

A absolvit în 1991 Universitatea din Timișoara, Facultatea de Litere și Filozofie, secția română-engleză.^[2]

Antuza Genescu a debutat în literatură în 1998 cu povestirea SF „Poiana sufletelor”, în fanzinul Paradox. În acest fanzin a mai publicat povestiri SF ca „Liniștea nu trebuie ucisă”, „Pe urmele lui Copernic”; sau „Petrecerea” în Helion.^[3] În 1993 i s-a publicat primul volum tradus din limba română în limba engleză, volumul de poezie al poetului George Lână, Space between Two Seconds (Spațiul dintre două secunde, Editura Marineasa).^[2]

Din 2016 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.^[2]

Este președinte al cenaclului H. G. Wells din Timișoara.

Traduceri:

Romane^[2]

• Richard Allan Miller, Utilizarea magică și rituală a ierburilor, Amarcord, 1996 (traducere semnată cu pseudonimul Laura Ordean)
• Michael Howard, Războiul în istoria Europei (împreună cu Vasile Mitu), Sedona, 1997
• Constantin Virgil Negoiță, Vizitator, Dacia, 2003
• Ken Grimwood, Replay, Nemira, 2006
• Jim Nisbet, Codex Siracuza, Nemira, 2007
• Richard & Rachel Heller, Al treisprezecelea apostol, Nemira, 2007 (traducere semnată cu pseudonimul Melissa Mugur)
• H. Hendrix, Cheia labirintului', Nemira, 2007
• Stephen King, Ochii dragonului, Nemira, 2007
• Gene Wolfe, De partea întunecată a Soarelui Lung, Alexandria, 2008
• Gene Wolfe, Lacul Soarelui Lung, Alexandria, Alba-Iulia, 2008
• J.B. Sawyer, Alegerea lui Hobson, Nemira, 2008
• J. McDevitt, Exploratorul, Nemira, 2008
• G. Brandreth, Oscar Wilde și ringul morții, Nemira, 2008
• Diana I. Paxson, Marion Zimmer Bradley, Preoteasa din Avalon, Nemira, 2009
• Chelsea Quinn Yarbro, Palatul, Nemira, 2009
• Robin Hobb, Ucenicul asasinului, Nemira, 2009
• Robin Hobb, Asasinul regal, Nemira, 2010
• Robin Hobb, Răzbunarea asasinului, Nemira, 2011
• Robin Hobb, Bufonul de aur, Nemira (co-traducător)
• Stan Nicholls, Paznicul fulgerului, Nemira, 2009
• Stan Nicholls, Legiunea tunetului, Nemira, 2010
• Stan Nicholls, Războinicii furtunii, Nemira, 2011
• Vernor Vinge, Adâncurile cerului, Nemira, 2010
• Orson Scott Card, Navele Pământului, Nemira, 2011
• ***, Viața interioară a Pământului, Univers Enciclopedic Gold, 2011
• Sara Shepard, Micuțele mincinoase și secretele lor, vol. I-IV, Leda, 2012
• Isaac Asimov, Praf de stele, Grupul Editorial Art, 2013
• ***, Constituțiile francmasonilor, Arcana, 2013
• Robin Hobb, Misiunea bufonului, Nemira, 2014
• Charlie Jane Anders, Orașul de la miezul nopții, Nemira, 2019

Colecții de povestiri

• Vânătorul de jaguari, Nemira, 2008 - cu Laura Bocancios

Proză scurtă^[2]

• Povestiri science-fiction în George R. R. Martin, Regii nisipurilor, Nemira, 2010
• Povestiri science-fiction în Connie Willis, Vânturile de la Marble Arch, Nemira, 2011
• Povestiri în antologiile science-fiction Gardner Dozois și Tărâmurile pustiite, Nemira, 2010-2012
• Povestiri în antologiile horror The Year’s Best Fantasy and Horror, Nemira, 2010-2011
• Povestiri polițiste în Raymond Chandler, Crimă de mântuială, Nemira, 2012
• Povestiri în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și almanahul Anticipația, Nemira, 2015, 2016

Volume de poezie, traduceri din română în engleză ^[2]

• George Lână, Spațiul dintre două secunde (Space between Two Seconds), Marineasa, 1993
• George Lână, Bariera de la Voiteni (The Barrier at Voiteni), Marineasa, 1998
• George Lână, În apărarea mea (In My Own Defence), Marineasa, 1999
• Veronica Balaj, Cu îngerul la arat (Ploughing with the Angel), Mirton, 1997
• Veronica Balaj, Ritualuri de scrib (Rituals of the Scribe), Excelsior, 1999
• Aura Christi, Crini imperiali (Imperial Lilies), Augusta, 1999
• Liviu Pîrvan, Aș fi (Being Away), Marineasa, 1999
• Ion Chichere, Fizeș, Marineasa, 1999
• Veronica Balaj, Între alb și noapte (Between White and Night), Augusta, 2000
• Veronica Balaj, Băutori de nepăsări (Sippers of Indolence), ArtPress, 2002
• Veronica Balaj, Poeme în civil (Timeless Hallucinations), Anthropos, 2006
• Veronica Balaj, Ierusalim (Jerusalem), Zur-Ott, Ierusalem, 2013
• George Lână, Linia Siegfrid a ochilor tăi, Gordian, 2015 (co-traducător)
• Poezii de Rodica Draghincescu în publicația trimestrială virtuală Action Yes [1]
• Poezii de Rodica Draghincescu în, numărul 8 (2004) tipărit al revistei literare Jubilat, publicate de Universitatea din Massachusetts, Amherst
• Poezii de Eugen Bunaru în antologia Poezie și știință, selecție și ediție de Grete Tartler și Peter Forbes, Vremea, 2016

Antologii:

Antologii de ficțiune scurtă SF în care i s-au publicat lucrări^[2]

• Pangaia, Eagle Publishing House, 2010
  • Povestirea „Prizonieri în anotimpuri”^[4]
• Cartea morților vii, Millennium Books, Satu Mare, 2013
• Cele 1001 de scorneli ale Moșului SF, Millennium Books, 2012
  • Povestirea „Metafagie”
• Ferestrele timpului, Tracus Arte, 2013
  • Povestirea „Aventuri cu Wilkie: Femeia din portofel”
• Lumi stranii, Vremea, 2014
• Venus, culegere de povestiri science-fiction, Eagle Publishing House, 2011
  • Povestirea „Un fenomen trecător”
• Zombii: Cartea morților vii, editor Mircea Pricăjan, Millennium Books, 2013^[5]
  • Povestirea „Len, cel care împietrește Răul”

Antologii editate de ficțiune scurtă SF^[2]

• Venus, culegere de povestiri science-fiction, Eagle Publishing House, 2011
• Bella Proxima (coeditor și traducător), antologie de science-fiction croat, Eagle Publishing House, 2012
• Călătorii în timp, culegere de povestiri science-fiction, Nemira, 2013
• Xenos. Contact între civilizații, culegere de povestiri science-fiction, Nemira, 2014
• Galaxis, culegere de povestiri science-fiction, Eagle Publishing House, 2016. Conține povestiri space opera de Silviu Genescu, George Lazăr, Ioana Vișan, Liviu Surugiu, Alexandru Lamba, Daniel Haiduc și Liviu Radu.

·         1968 - S-a născut L.L. Cool J. (James Todd Smith), rapper şi autor american.

·         1969: Jason Kent Bateman (n. 14 ianuarie 1969) este un actor american de televiziune și film. După ce a apărut în anii 1980 și 1990 în mai multe sitcom-uri, inclusiv It's Your Move și The Hogan Family, Bateman a devenit proeminent ca importanță la începutul anilor 2000 jucând rolul Michael Bluth în Arrested Development, pentru care a câștigat "TV Land Award", Globul de Aur și două premii Satellite. La Hollywood a apărut în mai multe filme inclusiv The Kingdom, Juno, Hancock, Up in the Air, Paul și Horrible Bosses.
* 1969: David Eric "Dave" Grohl (n. 14 ianuarie 1969)^[5][6] este un muzician rockamerican, multi-instrumentalist și cantautor - actualul solist vocal, chitarist și principalul textier al trupei Foo Fighters; fost baterist al formațiilor Nirvana și Scream; baterist al grupului Them Crooked Vultures; a scris toată muzica pentru proiectele sale de scurtă durată, Late! și Probot. A colaborat și cu Queens of the Stone Age și a cântat în sesiuni de înregistrare cu diverși alți muzicieni printre care Killing Joke, Nine Inch Nails, The Prodigy, Slash, Juliette Lewis și Lemmy Kilmister. A cântat în peste 30 de trupe.
* 1971: Torsten Amft (n. 14 ianuarie 1971, Leipzig, Germania), este un creator de modăgerman. Lucrează și locuiește la Berlin. De asemenea, lucrează la New York și Tokyo. A lucrat, printre alții, cu Helmut Newton, Herb Ritts și Gianni Versace.
* 1971: Antonios Nikopolidis (în greacă Αντώνιος Νικοπολίδης; n. 14 ianuarie 1971, în Arta), este un fost fotbalist internațional grec, care juca pe postul de portar. În prezent este antrenor secund la clubul Olympiacos Pireu.
* 1972: Norbert Sorin Niță (n. 14 ianuarie 1972, Țicleni, Dolj) este un fost fotbalist român care a activat pe postul de fundaș.^[1] A jucat 55 de meciuri în Liga I și 2 meciuri în Cupa UEFA Intertoto.
* 1973: Giancarlo Fisichella (n. 14 ianuarie 1973, Roma, Italia), poreclit Fisico sau Fisi, este un pilot de curse italian. A evoluat în Formula 1 pentru echipele Minardi, Jordan, Benetton, Sauber, Renault, Force India și Ferrari
* 1977: Daniel Băluță (n. 14 ianuarie 1977, București) este un medic stomatolog și politician român, primar ales al sectorului 4 din 5 iunie 2016 din partea PSD

Daniel Băluță
Daniel Băluță
Date personale
Născut	14 ianuarie 1977 București
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	om politic
Primar al sectorului 4, București (interimar)
În funcție 4 noiembrie 2015 – 5 iunie 2016
Precedat de	Cristian Popescu Piedone
Succedat de	Daniel Băluță (ales)
Primar al sectorului 4, București (ales)
În funcție 5 iunie 2016 – prezent
Precedat de	Daniel Băluță (interimar)
Succedat de	în funcție
Partid politic	PSD
Profesie	medic stomatolog

* 1977: Narain Karthikeyan este un pilot de Formula 1. Narain este născut la data de 14 ianuarie 1977 la Chennai, Tamil Nadu, India. Până să ajungă în Formula 1, Narain a pilotat în competiții precum Formula Nippon și A1 Grand Prix.

·         1978: Costi Ioniță, cântăreț român de manele

* 1978: Eduardo Kuno Becker Paz (n. 14 ianuarie 1978) este un actor mexicancare a jucat în principal în telenovele. El este cunoscut în special pentru rolul său din filmul Goal!, unde l-a interpretat pe Santiago Muñez.
* 1982: Ricardo Fernandes (n. 14 ianuarie 1982, Guimarães, Portugalia) este un jucător portughez de fotbal, în prezent legitimat la Rio Ave FC. A evoluat între 2008 și 2010 la echipa Rapid București în Liga I.
* 1982: Víctor Valdés i Arribas (n. 14 ianuarie 1982, L'Hospitalet de Llobregat, Catalonia) este un fotbalist retras spaniol care a evoluat pe postul de portar.

El și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale profesionale la FC Barcelona în La Liga, fiind considerat unul din cei mai buni portari din istoria clubului și având la activ peste 500 de meciuri oficiale jucate pentru club în toate competițiile și un număr de 21 de titluri majore cucerite, printre care șase titluri La Liga și trei UEFA Champions League.

·         1982 - S-a născut Vasile Florescu, teoretician şi critic literar (“Conceptul de literatură veche”, “Retorica şi neoretorica”) (n.04.04.1915).

* 1984: Remus Dănălache (n. 14 ianuarie 1984, România) este un jucător român de fotbal care evoluează la CSU Voința Sibiu, pe postul de portar.
* 1984: Veronica Alexandra Tecaru (n. 14 ianuarie 1984),^[2] cunoscută sub numele de Veronika, este o cântăreață de muzică pop-dance din România. Lora s-a născut în Galați. În anul 2006, s-a înființat formația Wassabi, sub îndrumarea lui Marius Moga. Wassabi s-a lansat cu piesa "Have some fun with Radio 21", imnul Radio 21 din acel an. Fetele din formație au lansat mai multe piese în 2007, cu speranța de a reprezenta România la concursul internațional de muzică Eurovision. Deși piesele lor au fost votate, ele nu au reușit sa-și împlinească visul. Trupa s-a destrămat iar Veronika se lansează solo cu piesa "Superstars" alături de Julian M.

Veronika
Date personale
Nume la naștere	Veronica Alexandra Tecaru
Născută	14 ianuarie 1984 (35 de ani)  Galați Galaţi, România[1]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician, compozitor
Activitate
Alte nume	Veronika
Gen muzical	pop, dance
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Roton
Interpretare cu	Wassabi

* 1985: Martine Johnson (n. 14 ianuarie 1985), cunoscută după numele de scenă Mia Martina, este o artistă canadiană, aflată sub contract cu casa de discuri CP Records.

* 1986: Yohan Cabaye (Pronunție în franceză: /jɔ.an ka.baj/; n. 14 ianuarie 1986) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Crystal Palace în Premier League și la echipa națională de fotbal a Franței.
* 1986: Marius Pantea (n. 14 ianuarie 1986, Oradea) este un pilot român de curse auto și fost ciclist de performanță.
* 1989: Dima Trofim (n. 14 ianuarie 1989, Chișinău, Republica Moldova) este un cântăreț, actor, dansator și fost membru al trupei LaLa Band.
* 1991: Ionuț Adrian Cioinac (n. 14 ianuarie 1991, Craiova) este un fotbalistromân care evoluează la clubul CSM Politehnica Iași pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1991: Adrian Viciu(n. 14 ianuarie 1991 în Târgu Mureș) este un fotbalist român care joacă pe postul de portar.
* 1991: Andrei Voican (n. 14 ianuarie 1991) este un jucător de fotbal româncare evoluează la clubul Metaloglobus București .

Decese

·         1163: A murit regele Ungariei Ladislaus al II – lea Árpád (n.1131),al doilea fiu al lui Bela al II-lea cel Orb si al Elenei de Rascia. A domnit numai o jumatate de an, de la mijlocul lunii iulie 1162 pana la moartea sa.

·      1235 - A decedat Sfântul Sava (n. cca. 1175), prinț sârb și călugăr ortodox, primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale, creatorul literaturii și legislației sârbe, fondator al Mănăstirii Hilandaru de pe Muntele Athos și diplomat. S-a călugărit din tinerețe, primind numele monahal Sava.

Sfântul Sava – foto: ro.wikipedia.org

Sfântul Sava (c. 1175 – 27 ianuarie 1235) a fost un prinț sârb a Zahulmiei și călugăr ortodox, primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale, creatorul literaturii și legislației sârbe, fondatorul Mănăstirii Hilandaru de pe Muntele Athos și un diplomat. S-a călugărit din tinerețe, primind numele monahal Sava. Numele său secular a fost Rastko Nemanici.

A fost cel mai tânăr fiu al domnitorului sârb Ștefan Nemania și astfel membru al Casei Regale Nemanici. În 1219 a redactat prima constituție din Serbia – „Nomocanonul Sfântului Sava”, o compilație de drepturi civile bazat pe dreptul roman, și legi canonice după modelul Conciliile ecumenice. Scopul era să creeze un sistem legal codificat în micul regat sârbesc și să reglementeze guvernarea Bisericii Sârbe.

Însă marea sa realizarea a fost înfăptuirea unei Biserici Sârbe autocefale (independente) în calitate de biserică națională a Serbiei în 1217. Sfântul Sava este patronul spiritual al Sârbiei,este considerat unul din cele mai importante figuri ale istoriei sârbe și este canonizat și venerat de Biserica Ortodoxă Sârbă. Catedrala Sfântul Sava din Belgrad îi poartă numele și a fost ridicată pe locul în care otomanii au incinerat, după cucerirea Belgradului, moaştele sfântului.

·         1301: Andrei al III-lea Venețianul (în maghiară III. (Velencei) András/Endre, în croată Andrija III., în slovacă Ondrej III.) (c. 1265 – 14 ianuarie 1301, Buda, Ungaria) a fost rege al Ungariei^[1][2] (1290-1301). A fost ultimul membru pe linie paternă al dinastiei Arpadienilor.

S-a născut la Veneția, fiind nepotul lui Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235), fiind unicul fiu al celui mai tânăr fiu (și posibil nelegitim) al lui Andrei al II-lea, Ștefan, duce de Slavonia născut din a treia căsătorie a regelui cu Beatrice d'Este. Mama lui era Tomasina Morosini, descendentă a unei familii de patricieni venețieni. După moartea tatălui său în 1272, el a fost educat de familia sa din Veneția.

În 1278, Ivan Kőszegi, un aristocrat care deținea câteva cetăți în vestul Regatului Ungariei, l-a chemat la el. Ajuns în regat, Andrei a revendicat ducatul Slavoniei, dar regele Ladislau al IV-lea al Ungariei l-a refuzat. După acest eșec, Andrei s-a întors la Veneția.

La începutul lui 1290, Ivan Kőszegi și Lodomer, arhiepiscopul Strigoniului, care îl excomunicase pe regele Ladislau al IV-lea, l-au rechemat pe Andrei în Ungaria și i-au oferit coroana. Andrei a acceptat oferta, dar a fost arestat de un nobil maghiar, Arnold de genere Hahót care l-a predat ducelui Albert I al Austriei.

La 10 iulie 1290, regele Ladislau al IV-lea a fost asasinat de propriii săi adepți cumani; astfel, ramura principală a dinastiei Arpad s-a stins. Andrei, informat de moartea regelui, a fugit de la Viena și s-a dus la Strigoniu, unde archiepiscopul Lodomer l-a încoronat la 23 iulie 1290. După încoronare, o adunare de „prelați, baroni și nobili” din regatul Ungariei adunați la Óbuda l-a împuternicit pe noul rege să reexamineze donațiile predecesorului său. Andrei s-a căsătorit imediat cu o prințesă poloneză, Fennena a Cuiaviei.

Legitimitatea domniei lui Andrei a fost pusă imediat la îndoială, întrucât tatăl său fusese declarrat bastard de frații săi; astfel, noul rege a avut de contracarat alți pretendenți la tron. La 31 august 1290, regele Rudolph I al Germaniei, care considera Ungaria ca parte a Sfântului Imperiu Roman, l-a proclamat rege al Ungariei pe fiul său, ducele Albert I al Austriei. De asemenea, un aventurier din Polonia a revendicat și el coroana, pretinzând că este prințul Andrei al Slavoniei, fratele mai mic al regelui Ladislau al IV-lea al Ungariei, dar armata sa a fost învinsă de căpitanii lui Andrei. În aprilie 1291, regina Maria a Neapolelui, sora regelui asasinat, a revendicat și ea coroana, la început pentru ea, apoi pentru fiul ei Carol Martel de Anjou, iar după moartea acestuia (1295) pentru nepotul său Carol Robert.

La începutul lui 1291, Andrei al III-lea a vizitat părțile estice ale regatului, unde adunările nobilimii locale din Oradea și Alba Iulia i-au acceptat domnia. După aceea, a condus o campanie victorioasă împotriva Austriei. Ducele Albert I al Austriei, prin pacea semnată la 26 august 1291 la Hainburg, a renunțat la revendicarea asupra Ungariei. În compensație, Andrei al III-lea i-a promis demolarea mai multor cetăți mici ale clanului Kőszegi, aflate la granița celor două țări; din această cauză, Miklós Kőszegi s-a revoltat, în alianță cu familiile Babonić și Frankopan, adepți ai reginei Neapolelui. Regele a încercat să calmeze rebeliunea, dar a fost luat prizonier de Miklós Kőszegi și a fost obligat să plătească răscumpărare pentru a fi eliberat.

În 1293 Andrei al III-lea și-a chemat mama în Ungaria. Ea a negociat cu mai mulți baroni rebeli (Henrik Kőszegi, Stefan Dragutin), pe care i-a convins să accepte domnia fiului ei. În 1294 și 1295 Andrei al III-lea și mama sa au condus mai multe campanii împotriva armatelor lui Carol Martel de Anjou.

După moartea primei sale soții, la 6 februarie 1296, Andrei al III-lea s-a căsătorit cu Agnes a Austriei, fiica ducelui Albert I. Cu susținerea noului său socru, a învins revolta lui Miklós Kőszegi și Máté Csák, și a ocupat castelele Kőszeg și Bratislava. În 1298 Andrei l-a ajutat cu armată pe socrul său împotriva regelui german Adolf.

Andrei al III-lea nu a reușit, însă, niciodată să-și întărească poziția în propriul regat, din cauză că mari părți din acestea erau sub influența unor baroni puternici, cum ar fi Miklós Kőszegi, Maté Csák și László Kán. Mai mult, noul arhiepiscop al Strigoniului, Gergely Bicskei, numit de papa Benedict al VIII-lea în 1298, îi susținea pe pretendenții napolitani. Deși adunarea „prelaților, nobililor, sașilor și cumanilor”, ținută în august 1298 la Pesta, a reconfirmat domnia lui Andrei, arhiepiscopul a început să organizeze grupările clerice care-l susțineau pe prințul napolitan, Carol Robert. Când, în anul următor, arhiepiscopul a refuzat deschis să apară la adunarea „prelaților și nobililor”, regele a confiscat pământurile arhiepiscopiei.

În august 1300, Carol Robert a debarcat la Split și a ocupat Zagrebul cu susținerea croaților. Andrei a fost împiedicat să contraatace de faptul că mama sa a murit și apoi și el s-a îmbolnăvit și a murit. A fost înmormântat la Buda.

Moartea la 14 ianuarie 1301 a lui Andrei al III-lea a pus capăt liniei masculine a Arpadienilor. Unul dintre contemporanii săi l-a numit „ultimul lăstar de aur al Arpadienilor”.

Andrei al III-lea
Regele Ungariei
Date personale
Născut	c. 1265 Veneția
Decedat	14 ianuarie 1301 (35 de ani) Buda, Ungaria
Înmormântat	Székesfehérvár
Părinți	Ștefan postumul[*] Tomasina Morosini[*]
Căsătorit cu	Fenenna a Cuiaviei Agnes a Austriei
Copii	Elizabeth of Töss[*]
Cetățenie	Regatul Ungariei  Ungaria
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Árpád
Domnie
Domnie	10 iulie 1290 – 14 ianuarie 1301
Încoronare	23 iulie 1290, Strigoniu
Predecesor	Ladislau al IV-lea
Succesor	Carol I

·     

Ștefăniță Vodă
Domn al Moldovei
Ștefăniță (mijloc) flancat de tatăl și unchiul său
Date personale
Născut	1506[1]
Decedat	12 ianuarie 1527 (21 de ani)[2][1]  Hotin, Imperiul Otoman[1]
Cauza decesului	otravă
Părinți	Bogdan al III-lea cel Orb Anastasia
Copii	Ioan Vodă cel Cumplit
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Mușatinilor
Domnie
Domnie	20 aprilie 1517 - 14 ianuarie 1527
Predecesor	Bogdan al III-lea cel Orb
Succesor	Petru Rareș
Modifică date / text

Ștefăniță Vodă cel Tânăr sau Ștefan al IV-lea (n. 1506 – d. 14 ianuarie 1527, Hotin) a fost domn al Moldovei între 20 aprilie 1517 și 14 ianuarie 1527. Este fiul lui Bogdan al III-lea și nepotul lui Ștefan cel Mare.

DOMNIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Sigiliul lui Ștefăniță Vodă 1518

Data nașterii este plasată de diverse surse la 1503, 1506 sau 1508.[1]

Fiind minor la urcarea pe tron țara era condusă inițial de Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore. [2] Arhivat în 31 mai 2019, la Wayback Machine.

La 1518, Ștefăniță încheie un tratat cu polonezii. În același an, tătarii intră în Moldova, dar sunt înfrânți de vornicul Țării de Jos Petrea Cărăbățul la 8. August 1518, care primește ajutor și de la polonezi. Lupta a avut loc la Ciuhru, lângă târgul Șerbanca la Prut.[3]

În 1522 Ștefăniță preia frâiele domniei iar în 1523 îi ucide pe hatman și pe cei doi fii ai săi, acuzându-i de trădare.[4] Boierii se răscoală împotriva lui Ștefăniță, însă răscoala a fost înnăbușită și mulți boieri au fost uciși.

În același an Ștefăniță atacă și înfrânge o armata turcească care se întorcea dintr-o expediție de jaf în Polonia și ia o prada bogată.[5]

Moare la Hotin pe 14 ianuarie 1527 și este înmormântat la Mănăstirea Putna, o sursă sugerând că a fost otrăvit de doamna Stanca.

Viața lui Ștefăniță a fost sursa de inspirație pentru piesa Viforul, scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Și George Coșbuc se ocupă critic în poemul său Ștefăniță-Vodă din volumul Fire de tort, editat în 1896, cu el.

·         1664: Françoise Madeleine d'Orléans (13 octombrie 1648 – 14 ianuarie 1664) a fost prințesă a Franței prin naștere și Ducesă de Savoia ca prima soție a lui Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia.^[1] A fost verișoară primară a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. A murit la vârsta de 15 ani fără copii.

Françoise Madeleine s-a născut la castelul Saint Germain en Laye în afara Parisului în 1648. A fost fiica cea mică a lui Gaston d'Orléans și a celei de-a doua soții, Marguerite de Lorena. De la naștere a fost numită Mademoiselle de Valois, derivat de la unul din titlurile tatălui ei. A crescut în compania surorilor ei și a Mademoiselle de La Vallière, viitoarea metresă a regelui Ludovic al XIV-lea. A avut reședința la Château de Blois. Tatăl ei, care fusese fiul cel mic al regelui Henric al IV-lea al Franței, a murit în 1660, când Françoise Madeleine avea 12 ani. Mama ei nu s-a recăstorit.

Sub influența mătușii paterne, Christine Marie, Ducesă de Savoia, a fost logodită cu vărul ei primar, Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia.^[2][3]Christine Marie a ales-o pe ea, dorind să-ți mențină puterea și influența în guvernare, ea fiind regentă pentru fiul ei din 1637. Căsătoria a fost aprobată de cardinalul Mazarin, care inițial o refuzase pe Marie Jeanne de Savoia, o altă candidată pentru Carol Emanuel al II-lea.^[3] Orléans s-a dovedit a fi mai docilă și a fost preferată în fața Mariei Jeanne.^[4]

Françoise Madeleine s-a căsătorit cu Ducele de Savoia prin procură la Palatul Luvru la 4 martie 1663. Cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la Annecy la 3 aprilie 1663 unde s-au căsătorit oficial.^[5][3] Cuplul a călătorit la Torino, capitala ducatului de Savoia, unde au ajuns la 15 iunie 1663. În Savoia, ea a fost cunoscută ca Francesca Maddalena d'Orléans.

Ducesa a murit curând, la 14 ianuarie 1664 la Palatul regal din Torino, lăsându-și soțul fără moștenitori.^[6] A fost înmormântată la Catedrala din Torino unde se odihnește până azi. Soțul ei, neconsolat de moartea ei, a ordonat o înmormântare grandioasă. Regele Ludovic al XIV-lea a încercat să-l logodească cu La Grande Mademoiselle însă acesta a refuzat.^[2] Mai târziu el s-a recăsătorit cu Marie Jeanne de Savoia cu care a avut un fiu

Françoise Madeleine d'Orléans
Ducesă de Savoia
Date personale
Născută	13 octombrie 1648 Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța
Decedată	14 ianuarie 1664 (15 ani) Palatul regal din Torino, Ducatul Savoia
Înmormântată	Turin Cathedral[*]
Părinți	Gaston, Duce de Orléans Marguerite de Lorena
Frați și surori	Jean Gaston, Duke of Valois[*] Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier Marguerite Louise d'Orléans Élisabeth Marguerite d'Orléans Marie Anne d'Orléans[*]
Căsătorită cu	Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Savoia
Ducesă de Savoia
Domnie	4 martie 1663 – 14 ianuarie 1664

·         1676: Moare Francesco Cavalli, compozitor italian, unul dintre întemeietorii operei veneţiene (n. 1602).
* 1729: Johann Wilhelm al III-lea, Duce de Saxa-Eisenach (n. 17 octombrie1666,^[1][2] Friedewald, Germania – d. 14 ianuarie 1729, Eisenach, Saxa-Eisenach^[3]), a fost Duce de Saxa-Eisenach.

A fost al treilea fiu al Ducelui Johann Georg I de Saxa-Eisenach și a Johannettei de Sayn-Wittgenstein. Fratele său gemăn, Maximilian, a murit la vârsta de doi ani. Și-a succedat fratele mai mare, Johann Georg al II-lea, ca Duce de Saxa-Eisenach când acesta a murit în 1698.

La Oranjewoud la 28 noiembrie 1690, Johann Wilhelm s-a căsătorit cu Amalie (1655 –1695), o fiică a Prințului Wilhelm Frederic de Nassau-Dietz. Ei au avut doi copii:

1. Wilhelm Heinrich, Duce de Saxa-Eisenach (n. 10 noiembrie 1691, Oranjewoud - d. 26 iulie 1741, Eisenach).
2. Albertine Johannetta (n. 28 fbruare 1693, Oranjewoud - d. 1 aprilie 1700, Eisenach).

La Wolfenbüttel la 27 februarie 1697 — la doi ani după decesul primei soții — Johann Wilhelm s-a recăsătorit cu Christine Juliane de Baden-Durlach, o fiică a lui Karl Gustav de Baden-Durlach. Ei au avut șapte copii:

1. Johannette Antoinette Juliane (n. 31 ianuarie 1698, Jena - d. 13 aprilie 1726, Schloss Dahme); s-a căsătorit la 9 mai 1721 cu Ducele Johann Adolf al II-lea de Saxa-Weissenfels.
2. Karoline Christine (n. 15 aprilie 1699, Jena - d. 25 iulie 1743, Philippsthal); s-a căsătorit la 24 noiembrie 1725 cu Landgraful Karl I de Hesse-Philippsthal.
3. Anton Gustav (n. 12 august 1700, Eisenach - d. 4 octombrie 1710, Eisenach).
4. Charlotte Wilhelmine Juliane (n. 27 iunie 1703, Eisenach - d. 17 august 1774, Erfurt).
5. Johannetta Wilhelmine Juliane (n. 10 septembrie 1704, Eisenach - d. 3 ianuarie 1705, Eisenach).
6. Karl Wilhelm (n. 9 ianuarie 1706, Eisenach - d. 24 februarie 1706, Eisenach).
7. Karl August (n. 10 iunie 1707, Eisenach - d. 22 februarie 1711, Eisenach).

La Weissenfels la 28 iulie 1708 — la un an după decesul celei de-a doua soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a treia oară cu Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels, o fiică a lui Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels. Ei au avut trei copii:

1. Johanna Magdalene Sophie (19 august 1710, Eisenach - 26 februarie 1711, Eisenach).
2. Christiane Wilhelmine (3 septembrie 1711, Altenkirchen - 27 noiembrie 1740, Idstein); s-a căsătorit la 26 noiembrie 1734 cu Karl, Prinț de Nassau-Usingen.
3. Johann Wilhelm (28 ianuarie 1713, Marksuhl - 8 mai 1713, Eisenach).

La castelul Philippsruhe, la 29 mai 1727 — la un an după decesul celei de-a treia soții — Johann Wilhelm s-a căsătorit a patra oară cu Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim. Nu au avut copii.

Johann Wilhelm al III-lea
Duce de Saxa-Eisenach
Date personale
Născut	17 octombrie 1666 Friedewald
Decedat	14 ianuarie 1729 (62 de ani) Eisenach
Înmormântat	Q1508735[*]
Părinți	John George I, Duke of Saxe-Eisenach[*] Johannetta of Sayn-Wittgenstein[*]
Frați și surori	Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach Friederike Elisabeth of Saxe-Eisenach[*] John George II, Duke of Saxe-Eisenach[*] Friedrich August von Sachsen-Eisenach[*]
Căsătorit cu	Amalie de Nassau-Dietz Christine Juliane de Baden-Durlach Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels Marie Christine Felizitas de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim
Copii	Wilhelm Heinrich Prințesa Albertine Johannetta Johannette, Ducesă de Saxa-Weissenfels Karoline de Hesse-Philippsthal Prințul Anton Gustav Prințesa Charlotte Wilhelmine Prințesa Johannetta Wilhelmine Prințul Karl Wilhelm Prințul Karl August Prințesa Johanna Magdalene Christiane, Prințesă de Nassau-Usingen Prințul Johann Wilhelm
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duke of Saxe-Eisenach[*] ()
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Eisenach
Domnie	1698–1729
Predecesor	Johann Georg II
Succesor	Wilhelm Heinrich

·   1742 - A murit astronomul englez Edmond Halley, cel care a descoperit cometa care îi poarta numele; (n.8 noiembrie 1656).

Edmond Halley – foto: ro.wikipedia.org

Edmond Halley (n. 8 noiembrie 1656, Hackney lângă Londra — d. 14 ianuarie 1742, Greenwich) a fost un astronom, matematician, cartograf, geograf și meteorolog englez. El a descoperit metoda de măsurare a distanței dintre două stele (Deplasare de paralaxă). După numele său a fost denumită Cometa Halley. Această cometă apare pe cer odată la 76 de ani.

·         1753: George Berkeley (12 martie 1685 – 14 ianuarie 1753) a fost un episcopirlandez cu descendență engleză, filozof și teoretician în domeniul educației, continuator empirist-conexionist a lui John Locke.
S-a născut în Irlanda, la Kilkenny, iar studiile le-a făcut la școala din Kilkenny și la Trinity College din Dublin. La doar 25 de ani publică două lucrări reprezentative: "New Theory of Visions" (1709) și "Principles of Human Knowledge" (1710). În 1724 a devenit decan al diocezei din Derry. În 1728 pleacă împreună cu soția în America pentru a pune în aplicare proiectul de înființare a Colegiului Sfântul Pavel în Bermude, proiect a cărui finanțare fusese votată în Camera Comunelor. Banii așteptați din America n-au mai sosit, așa încât Berkeley s-a întors în Anglia în 1731. Revenit în Irlanda, devine episcop de Cloyne în 1734.

·         1772: Prințesa Mary (5 martie 1723 – 14 ianuarie 1772) a fost membră a familiei regale britanice, fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Carolina de Ansbach.

Prințesa Mary
Contesă de Hesse-Cassel
Portret de Johann Heinrich Tischbein
Date personale
Născută	5 martie 1723 (stil nou) Casa Leicester, Westminster, Londra
Decedată	14 ianuarie 1772 (48 de ani) Hanau, Germania
Înmormântată	1 februarie 1772 Hanau, Germaia
Părinți	George al II-lea al Marii Britanii Carolina de Ansbach
Frați și surori	Prințesa Caroline a Marii Britanii Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Amelia a Marii Britanii Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania Frederick, Prinț de Wales Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn[*] Prințul William, Duce de Cumberland Prințul George William al Marii Britanii
Căsătorită cu	Frederic al II-lea de Hesse
Copii	Prințul Wilhelm de Hesse Wilhelm I, Elector de Hesse Carol de Hesse Prințul Frederic de Hesse
Cetățenie	Hessa-Kassel  Regatul Marii Britanii
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Hanovra
Domnie
Domnie	1 februarie 1760[1] – 14 ianuarie 1772

·         1820: Wilhelmina Caroline a Danemarcei (daneză Vilhelmine Caroline, germană Wilhelmine Karoline) (10 iulie 1747 – 14 ianuarie 1820) a fost Electoare de Hesse-Kassel.

A fost una din fiicele regelui Frederic al V-lea al Danemarcei (1723–1766) și a primei lui soții, Louise (1724–1751), fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.

La Palatul Christiansborg la 1 septembrie 1764 ea s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Hesse, conte de Hanau, unul dintre cei mai bogați conducători ai vremii. Wilhelmina și Wilhelm au crescut împreună, s-au jucat împreună când erau copii, Wilhelm fiind evacuat de la curtea daneză în timpul Războiului de Șapte Ani (1755–63), și au decis de timpuri că se vor căsători când vor deveni adulți. Cuplul s-a stabilit la Hanau.

Wilhelm a succedat în 1785 ca Landgraful Wilhelm al IX-lea de Hesse și în 1803 a fost ridicat la rang de Elector de Hesse-Kassel sub numele Wilhelm I. Mariajul a fost unul nefericit: soțul ei a fost infidel și a avut multe amante, printre care cea mai notabilă a fost Karoline von Schlotheim, pe care el a numit-o contesă de Hessenstien.
Caroline a fost descrisă ca fiind frumoasă, distantă și simpatică; în 1804 ea încă vorbea daneza fără accent și avea un atașament puternic pentru țara natală.

În 1806, Hesse a fost ocupată de de Franța. Soțul și fiulei au fugit la cumnatul ei, Carol de Hesse, în Schleswig, însă ea a rămas până s-a instalat un guvernator francez, după care ea s-a mutat la fiica ei Amalie la Gotha.^[1] Și-a petrecut întreaga durată a Regatului Westphalia (1806–13) în exil, la Schleswig, la Praga și în alte locuri. În 1813, soții s-au întors la Kassel.

Copii: 

• Maria Frederica (1768–1839), căsătorită cu Alexius Frederic Christian, Duce de Anhalt-Bernburg
• Caroline Amalie (1771–1848), căsătorită cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
• Frederick (1772–1784)
• Wilhelm al II-lea (1777–1847)

Wilhelmina Caroline a Danemarcei
Electoare de Hesse-Kassel
Date personale
Nume la naștere	Vilhelmine Caroline
Născută	10 iulie 1747 Palatul Christiansborg, Copenhaga
Decedată	14 ianuarie 1820 (72 de ani) Kassel
Înmormântată	Kassel
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Christian al VII-lea al Danemarcei Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei Christian, Crown Prince of Denmark[*]
Căsătorită cu	Wilhelm I, Elector de Hesse
Copii	Maria Frederica, Ducesă de Anhalt-Bernburg Caroline Amalie, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Frederick Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	principe elector Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg (prin naștere) Casa de Hesse-Kassel (prin căsătorie)

·     1850 - A decedat la Bucuresti, Neofit al II-lea , Mitropolit al Țării Românești (1840-1849), cunoscut mai ales pentru participarea sa la Revoluția de la 1848; (n. 1 ian. 1778, București).

Neofit al II-lea- foto: ro.wikipedia.org

Neofit al II-lea (n. 1 ianuarie 1778, București – d. 14 ianuarie 1850, București) a fost Mitropolit al Țării Românești (1840-1849), remarcat mai ales prin participarea sa la Revoluția de la 1848. A fost ierodiacon, ieromonah și arhimandrit în 1824, apoi tot în 1824 episcop al Râmnicului, între 1829-1833 locțiitor de mitropolit. Ca mitropolit a înființat 4 seminarii teologice în Țara Româneasc, și a sprijinit trimiterea de tineri la burse în Grecia și Rusia.

A devenit membru al conducerii provizorii a Mitropoliei între 1834-1840, iar între 1840 și 1849 a fost Mitropolit al Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1848, a fost desemnat șef al guvernului provizoriu. După înăbușirea Revoluției a solicitat (ca mitropolit), restabilirea ordinii și a contribuit la prinderea clericilor care se implicasera în acțiuni revoluționare, ceea ce a făcut să fie considerat o personalitate controversată. La 27 iulie 1849 s-a retras din scaunul de mitropolit, cu putin inainte de decesul sau.

·         1861: Prințesa Maria Carolina Ferdinanda de Bourbon-Două Sicilii^[1] (29 noiembrie 1820 – 14 ianuarie 1861) a fost prințesă a Casei de Bourbon-Două Sicilii și infantă a Spaniei prin căsătoria cu Infantele Carlos, Conte de Montemolín, pretendentul carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea.

Maria Carolina a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei.

Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Contesă de Montemolín
Date personale
Nume la naștere	Maria Carolina Ferdinanda
Născută	29 noiembrie 1820 Neapole, Două Sicilii
Decedată	14 ianuarie 1861 (40 de ani) Trieste, Imperiul austriac
Înmormântată	Trieste Cathedral[*]
Părinți	Francisc I al celor Două Sicilii Maria Isabela a Spaniei
Frați și surori	Prințesa Maria Amalia de Bourbon-Două Sicilii (1818–1857) Teresa a celor Două Sicilii Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii Carlo Ferdinand Leopold al celor Două Sicilii Prince Louis, Count of Aquila[*] Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Francis, Count of Trapani[*] Prince Antonio, Count of Lecce[*] Maria Christina a celor Două Sicilii
Căsătorită cu	Infantele Carlos, Conte de Montemolín
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Bourbon

·         1867: Jean Auguste Dominique Ingres (pronunție franțuzească: [ʒɑnoɡyst dominik ɛ̃ɡʁ]) (n. 29 august 1780, Montauban, Franța^[1][11] – d. 14 ianuarie 1867, Paris, Franța^[13][11]) a fost un pictor francez neoclasic. Deși Ingres se încadra el însuși în tradiția pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin și Jacques-Louis David, spre sfârșitul vieții sale, recunoașterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilele sale portrete, atât desenate cât și pictate.
Jean Auguste Dominique Ingres, cel mai mic copil al soților Joseph și Lenna Ingres, s-a născut la 30 august, la Montauban, în nord-vestul Franței. Tatăl său, sculptor și factotum în domeniul artei, și-a inițiat fiicele în domeniul artei. Încă din copilărie, când Jean Auguste Dominique începe să cânte, își semnează primul sau album "Ingres fiul". Până la căsătorie va păstra un adânc respect și o mare recunoștință fiului său, care a știut să-i transmită propriile sale dorințe: desenul și muzica. Joseph Ingres, dorind să-și încurajeze fiul să persevereze în ambele sfere ale artei, se mută împreună cu el la Sidney, lăsând restul familiei la Montauban. În 1791, la vârsta de 11 ani, Ingres începe să studieze artele plastice la Academia din Toulouse.
În august 1797 pleacă la Paris. În capitală, se numără printre cei 60 de studenți care asistă la cursurile de pictură și sculptură ale lui David. Talentul lui Ingres este remarcat de David care îl pregătește pentru concursul Prix de Rome. Ingres se înscrie la examen în anul 1800, obținând premiul al doilea. În 1801 iese câștigător și câștigă o bursă de patru ani la Roma, fiind în același timp acceptat ca student la Academia Franceză. Din păcate, finanțele imperiului francez fuseseră epuizate în războaiele napoleoniene. Drept urmare, tânărul pictor va trebui să aștepte 5 ani înainte de a pleca în Italia. În acest răstimp lucrează mult, iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânăra logodnică, pe Julie Forestier.

Louise de Broglie, Countesse d'Haussonville, 1845 Ulei pe pânză The Frick Collection, New York

Locuiește de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit și amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăște să rămână la Roma, guvernată la acea vreme de francezi. În 1812 se îndrăgostește de Laura Zoega, fiica unui arheolog danez și le scrie părinților o scrisoare rugându-i să-și dea acordul în vederea căsătoriei. Din motive necunoscute căsătoria nu mai are loc. În schimb, în luna decembrie a anului 1813, Ingres se căsătorește cu Madeleine Chapelle. După 20 de ani de căsătorie, Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soții, cea mai bună și cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florența,unde vor rămâne până în anul 1824.

Josephine-Eleonore-Marie-Pauline de Galard de Brassac de Bearn, Princesse de Broglie, 1853 Ulei pe pânză Metropolitan Museum of Art, New York

În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în același timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta, criticii îi apreciază opera, elogiile ținându-se în lanț. În ianuarie 1825, Ingres primește Legiunea de Onoare, iar în iunie este ales membru al Academiei de Arte Frumoase. Își deschide propriul său atelier pe malul stâng al Senei, nu departe de Academie, unde va preda începând cu anul 1829. În decembrie 1834, soții Ingres pleacă din nou la Roma, deoarece artistul fusese numit director al Academiei Franceze de la Roma. Aici îi cunoaște și se împrietenește cu Franz Liszt și cu Charles Gounod. În aprilie 1841 îi expiră mandatul și se întoarce la Paris. Succesul său enorm și moda pentru pictura sa fac ca artistul să primească numeroase comenzi, mai ales pentru portrete. În februarie 1849, Madeleine se rănește la picior. Timp de câteva luni suferă din cauza cangrenei și moare pe 27 iulie. Moartea ei tulbură ordinea din viața artistului, care se baza în toate pe soția lui. Ingres scria "Totul s-a sfârșit. Ea nu mai este, nu mai există nici casa mea, sunt frânt și tot ce pot să fac este să plâng de disperare". Pictorul se mută. Prietenii, văzând disperarea artistului, i-o prezintă pe Delphine Ramel. Ingres a scris despre aceasta "Nu este nici prea tânără, nici prea bătrână, e cumsecade". Se însoară cu domnișoara Ramel pe 15 aprilie 1852, la vârsta de 71 de ani, ea având 43. În 1852, în timpul lui Napoleon III, este recunoscut în mod oficial ca pictor al Curții. În 1855 primește crucea de mare ofițer al Legiunii de Onoare. În 1862 artistul devine senator. Copleșit de onoruri, Jean Auguste Dominique Ingres moare la 14 ianuarie 1867, secerat de o pneumonie.

Picturi:

• Domnișoara Riviere (1806)
• Femeie care se îmbăiază (1808)
• Jupiter și Thetis (1811)
• Doamna de Senonnes (1814-1816)
• Marea Odaliscă (1814)
• Izvorul (1856)
• Baia turcească (1862)

Jean Auguste Dominique Ingres
Jean Auguste Dominique Ingres
Date personale
Născut	29 august 1780[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Montauban, Franța[3][15]
Decedat	14 ianuarie 1867 (86 de ani)[16][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]  Paris, Franța[17][15]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[2][18]
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Jean-Marie-Joseph Ingres[*]
Căsătorit cu	Delphine Ramel[*] (din 15 aprilie 1852) Madeleine Chapelle[*] (1813–1849)
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor om politic violonist
Activitate
Studii	Institut supérieur des arts de Toulouse[*], Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris, Academia Franceză din Roma[1]
Pregătire	Guillaume-Joseph Roques[*], Jacques-Louis David, Jean Suau[*]
Profesor pentru	Jules Breton[*], Théodore Chassériau[*], Hippolyte Flandrin[*], Louis Janmot[*], Joseph Guichard[*], Alexandre Desgoffe[*], Firmin Salabert[*], Paul Flandrin[*], Étienne-François Haro[*], Henri Lehmann[*], Frederic Peyson[*], Pierre Grivolas[*], Eugène André Oudiné[*]
Mișcare artistică	neoclasicism
Opere importante	Domnișoara Caroline Rivière, Antiochus and Stratonice[*], Vénus Anadyomène[*], Marea Odaliscă, Oedipus and the Sphinx[*], Baia turcească, Jupiter și Thetis, Portrait of Monsieur Bertin[*]
Influențat de	Rafael
Premii	Prix de Rome (1801)[2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (12 ianuarie 1825)[3] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (1 mai 1833)[3] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] (14 noiembrie 1855)[3] Comandor al Legiunii de Onoare[*] (24 aprilie 1845)[3] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Knight of the Order of Saint Joseph[*]   Madeleine Chapelle, Madame Ingres, 1814 Musée Ingres, Montauban Louis-Francois Bertin, 1833 Ulei pe pânză Musée du Louvre, Paris Marcotte d'Argenteuil, 1810     Mademoiselle Jeanne-Suzanne-Catherine Gonin, 1821     Madame Marie Marcotte, 1826     Louise de Broglie, Countess d'Haussonville, 1845     Princesse Albert de Broglie, née Joséphine-Eléonore-Marie-Pauline de Galard de Brassac de Béarn, 1853     Mme. Moitessier, 1856

* 1875: Alexandru Io(a)n Solomon (n. 25 februarie 1834, Craiova – d. 14 ianuarie1875, București, înmormântat la Colentina)^[1] a fost un general român de divizie, comandant al Diviziei București și politician român, ultimul Ministru de Război al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Solomon s-a născut la Craiova în casa de pe strada Păltiniș nr. 1, care se păstrează și azi. A fost nepotul căpitanului Petre și fiul polcovnicului Ioan Solomon (1793-1859),^[2] fost ofițer rus precum cunoscut locotenent sub Tudor Vladimirescu, care a încercat în Revoluția Română din 1848, împreună cu colonelul Ioan Odobescu îndepărtarea guvernului provizoriu.^[3]

Viitorul general a fost căsătorit cu Sofia (d. 22 septembrie 1892), fiica marelui ban Constantin Ghica (6 iunie 1804 – d. 28 august 1867) și a soției sale Sultana Costescu (n. 11 mai 1809 – d. 20 august 1865). O soră, Eliza, a fost căsătorită cu bogatul Ștefan Petrovici-Armis, alta, Elena, măritată cu Lascăr Catargiu, a fost cunoscută în epocă sub supranumele „la belle Hélène”

În anul 1852, tânărul Solomon și-a început studiile la Școala superioară de Infanterie din Viena, Imperiul Habsburgic, pe care le-a absolvit în 1854.^[6]După acea, ofiterul în rang de căpitan nu a frecventat vreo școală specială după cei doi ani din Viena, mult mai mult s-a dovedit autodidact în privința militară, sprijinindu-se și folosind multă practică. Dar desigur și viața militară a părintelui nu a fost defavorabilă carierei. Aceasta i-a creat reputația de a avea atavice tradițiuni de bun ostaș, pătruns de spiritul de disciplină și al ordinii. Astfel a avansat repede la gradul de maior și în același an înaintat la cel de colonel (1858).^[7] Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este colonel și comandant al aceluiași Regiment 1 de Infanterie, ce fusese comandat de tatăl său.^[8]Solomon a fost primit în 1861 de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, cercetând posibilitățile unui sprijin rusesc pentru obținerea unirii depline a principatelor române.^[9]

În ziua de 30 ianuarie 1866, colonelul Alexandru Solomon l-a înlocuit pe Savel Manu ca Ministru al Apărării Naționale în guvernul lui Nicolae Crețulescu, demisionând, din cauza răsturnării domniei principelui Cuza, nici măcar două săptămâni mai târziu, pe 11/23 februarie. Colonelul, care nu intrase în complot împotriva domnitorului și care era de temut, a fost arestat.^[10]El totuși a izbutit să evadeze și să ajungă la regimentul lui nr. 1 de infanterie, und s-a aflat în siguranță.^[11] Solomon a fost ultimul Ministru de Război al lui Cuza care a abdicat de asemenea în aceeași noapte.^[12]

În anul 1871, îl revedem pe Solomon ca general și comandantul Diviziei București, unde a scos armata din cazărmi împotriva studenților ieșiți în stradă pentru a demonstra contra serbării zilei de naștere al proaspătului împărat german Wilhelm I prin colonia germană în sala Slătineanu (ulterior Capșa) pe 22 martie. Manifestarea a a fost purtată în primul rând de elemente filofranceze și antidinastice (a se înțelege antiprusace). Prin intervenția trupelor de infanterie și cavalerie, sub conducerea generalului a fost împrăștiată mulțimea care asediase, chiar dacă numai câteva ore, pe reprezentantul împăratului biruitor Joseph Maria Friedrich von Radowitz (1839-1912). Împrejurimile palatului au fost ocupate de soldați.^[13] Prin eforturile lui Ion Ghica și Lascăr Catargiu a fost împiedicată o vărsare de sânge, dar generalul l-a acuzat pe Ghica „că demoralizează trupa prin șovăiala lui”. Urmarea a fost demisia politicianului la cererea domnitorului Carol I.^[14]

Solomon a murit timpuriu, la vârsta de nici măcar 41 de ani și este înmormântat la Colentina, în biserica familiei Ghika, Teiul Doamnei

Alexandru Solomon
Alexandru Solomon în grad de colonel
Date personale
Născut	25 februarie 1834 Craiova, Țara Românească
Decedat	14 ianuarie 1875 (40 de ani) București, România
Căsătorit cu	Sofia Ghica
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	În plus: Ministru de Război
Studii	Școala superioară de Infanterie a armatei Imperiului Habsburgic din Viena
Activitate
A luptat pentru	Principatul Moldovei, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Gradul	1. Colonel al Principatul Moldovei 2. general de divizie în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
A comandat	Divizia București

·         1879: Prințul Willem Frederic Henric al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (neerlandeză Willem Frederik Hendrik, Prins der Nederlanden, Prins van Luxemburg, Prins van Oranje-Nassau; 13 iunie 1820 – 14 ianuarie 1879) a fost al treilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Josși a soției acestuia, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei. S-a născut la palatul Soestdijk.

Prințul Henric a devenit Guvernator al Luxemburg în 1850, funcție pe care a îndeplinit-o până la moartea sa în 1879. În timpul mandatului său el a lucrat cu guvernul pentru a lansa lovitura de stat din 1856 care a consolidat puterea monarhiei și a executivului.^[1] Totuși, cele mai multe modificări au fost reprezentate de noua constituție din 1868 după criza luxemburgheză din 1867,^[1] în timpul căreia coroana a încercat să vândă marele ducat Prusiei.

S-a căsătorit de două ori. La 9 mai 1853, la Weimar, s-a căsătorit cu Amalia de Saxa-Weimar-Eisenach (1830-1872). La 24 august 1878, la Potsdam, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Elisabeta a Prusiei (1855-1888), nepoata de frate a împăratului Wilhelm I al Germaniei. Ambele căsătorii au fost fără copii.

În momentul morții sale, la castelul Walferdange, de pojar, el era al treilea în linia de succesiune la tronul Țărilor de Jos.

Prințul Henric
Prinț al Țărilor de Jos Prinț de Orania-Nassau
Date personale
Nume la naștere	Willem Frederik Hendrik
Născut	13 iunie 1820 Palatul Soestdijk
Decedat	14 ianuarie 1879 (58 de ani) Castelul Walferdange
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Willem al II-lea al Țărilor de Jos Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Sofia a Țărilor de Jos Prințul Alexandru al Țărilor de Jos Prince Ernest Casimir of the Netherlands[*] Willem al III-lea al Țărilor de Jos
Căsătorit cu	Amalia de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria a Prusiei
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau Prințul Henric în 1835

·         1880: Ducele Frederic al VIII-lea (germană Friedrich Herzog von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; 6 iulie 1829 – 14 ianuarie 1880), a fost Duce de Schleswig-Holstein din 1863 în timp ce Prusia deținea de fapt suveranitatea și puterea reală administrativă.

A fost fiul cel mare al lui Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe. Familia lui a aparținut de Casa de Oldenburg, casa regală care a inclus toate dinastii regale medievale scandinave printre strămoșii săi îndepărtați.

Mama lui Frederic, Lovisa-Sophie, aparținea unei vechi familii daneze. Bunica lui pe linie paternă, prințesă regală a Danemarcei, Louise Augusta a Danemarcei a fost fiica oficială a regelui Christian al VII-lea al Danemarcei. Ambele bunici ale bunicul lui patern, ducele Friedrich Christian al II-lea de Schleswig-Sonderbourg-Augustenbourg, aparțineau de înalta nobilime daneză. În momentul creșterii naționalismului german, familia lui Frederic era pregătită să-i succeadă lui Frederic al VII-lea al Danemarcei.

Acesta a fost Frederic de Schleswig-Sonderbourg-Glücksbourg (Christian al IX-lea al Danemarcei) și soția sa, Louise de Hesse-Cassel susținuți de Regatul Unit. Fiica lor, Alexandra, s-a căsătorit în același an cu Prințul de Wales.

La 19 noiembrie 1863, Frederic a devenit Duce de Schleswig-Holstein sub numele de Frederic al VIII-lea de Schleswig-Holstein.

La 11 septembrie 1856 Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Cuplul a avut șapte copii:

• HSH Prințul Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 august 1857 - 20 octombrie 1858).
• HSH Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921); căsătorită cu Wilhelm al II-lea al Germaniei.
• HSH Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 - 20 februarie 1932). Căsătorită cu Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. El era fiul lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, al doilea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louise Caroline de Hesse-Kassel.
• HSH Prințul Gerhard de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (20 ianuarie - 11 aprilie 1862).
• HSH Prințul Ernst Gunther de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (11 august 1863 - 21 februarie 1921); mai târziu Duce de Schleswig-Holstein.
• HSH Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (8 aprilie 1866 - 28 aprilie 1952); căsătorită cu Prințul Friedrich Leopold al Prusiei, strănepot pe linie masculină a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
• HSH Prințesa Feodora Adelheid de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 iulie 1874 - 21 iunie 1910).

Frederic al VIII-lea
Duce de Schleswig-Holstein
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Christian August
Născut	6 iulie 1829 Augustenborg, Danemarca
Decedat	14 ianuarie 1880 (50 de ani) Wiesbaden, Hesse-Nassau, Prusia, Imperiul german
Părinți	Christian, Duce de Augustenborg Countess Louise Sophie of Danneskiold-Samsøe[*]
Frați și surori	Prințul Christian de Schleswig-Holstein
Căsătorit cu	Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Friedrich, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Augusta Victoria, împărătesă a Germaniei Karoline Mathilde, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Gerhard, Prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Louise, Prințesă Friedrich Leopold a Prusiei Feodora Adelheid, Prințesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Duce de Schleswig-Holstein
Predecesor	Frederic VII
Succesor	Ernst Gunther

·         1887: Friedrich von Amerling, pictor austriac (n. 1803)

·         1898: Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson; n. 27 ianuarie 1832, Daresbury[*], Regatul Unit^[18] – d. 14 ianuarie1898, Guildford, Regatul Unit^[19]) a fost un prozator, matematician, logician, cleric și fotograf englez.

Charles Lutwidge Dogdson s-a născut pe 27 ianuarie 1832 într-o familie cu 11 copii. Toți copiii erau stângaci și aveau probleme de vorbire. Din aceste motive, dar și pentru faptul că a crescut într-un mediu izolat, anglican și conservator, personalitatea lui Charles se va forma într-o modalitate cu totul ieșită din tipare.

Primii ani de școală i-a petrecut acasă. Încă de atunci a dovedit o inteligență deosebită: de la șapte ani putea citi o carte întreagă.^[20]

La 12 ani, a fost trimis la o școală particulară. În 1849 a intrat la Universitatea Oxford.

A murit la 15 iunie 1898 în Guildford.

Într-o epocă victoriană în care erau la modă povestirile sentimentale, Lewis Carroll a creat o literatură pentru copii marcată de fantezie, umor absurd și satiră. Scrierile sale cele mai apreciate din acest domeniu sunt:

• Alice în Țara Minunilor (Alice`s Adventures in Wonderland) (1865)
• Alice în Țara Oglinzilor^⁠(en) (Through the Looking Glass) (1872)

Opera scriitorului cuprinde și un poem, The hunting of the Snark, publicat în 1876, precum și romanul fantastic Sylvie and Bruno („Silvia și Bruno”, 1893).

S-a ocupat cu filozofia, logica și matematica.

A ținut cursuri de matematică la Oxford și a scris tratate de algebră și de geometrie. A introdus logica implicației stricte în matematică și a descoperit două paradoxuri logice. A arătat că elementul demonstrativ în aritmetică prezintă o mare importanță pedagogică.

A inventat o masă de biliard circulară. A perfecționat alfabetul numeric al lui Richard Grey din 1730.

Preocuparea sa pentru matematica recreațională este dovedită de numeroasele articole dedicate acestui subiect. Îi plăceau jocurile de cuvinte. A compus anagrame pentru numele diferiților oameni celebri. A scris acrostihuri pe nume de fete, ghicitori, șarade. Toate scrisorile sale către prieteni sunt pline de astfel de recreații.

Pentru două fetițe care nu aveau cu ce să își petreacă timpul, cu ocazia Crăciunului anului 1877, a inventat jocul Dubleții.

Printre lucrările sale din domeniul științific se numără:

• 1896: Symbolic Logic and the Game of Logic;
• The Lewis Caroll Handbook (apărută la Oxford).

De asemenea, a publicat articole științifice în Memoria Technica.

Charles Lutwidge Dodgson
Date personale
Nume la naștere	Charles Lutwidge Dodgson
Născut	27 ianuarie 1832 Daresbury, Cheshire, Anglia
Decedat	14 ianuarie 1898 (65 de ani) Guildford, Surrey, Anglia
Înmormântat	Surrey
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Charles Dodgson[*]
Naționalitate
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit
Etnie	englez
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	Prozator, poet, matematician, logician, cleric și fotograf
Pseudonim	Lewis Caroll
Limbi	limba engleză
Studii	Universitatea Oxford
Activitatea literară
Specie literară	Literatură pentru copii, fantezie
Opere semnificative	Alice în Țara Minunilor

·         1905: Ernst Karl Abbe, fizician german (n. 1840)

·         1934: Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologieexperimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române.

Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitardin România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca "Institutul de Seruri și Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele^[1], a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, "Revista Științelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) și "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

Membru titular al Academiei Române

Ion Cantacuzino
Academicianul Ion Cantacuzino
Date personale
Născut	25 noiembrie 1863 București, România
Decedat	14 ianuarie 1934, (71 de ani) București, România
Părinți	Constantin Cantacuzino, Zoe Slătineanu
Căsătorit cu	Maria Mavros
Copii	Zoe, Maria, Paulina, Sevastia, Elisabeta, Constanța, Ion, Elena, Alina, Olga
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	biolog medic
Activitate
Domeniu	Medicină
Instituție	Facultatea de Medicină din București
Alma Mater	Facultatea de Științe din Paris[*] Universitatea din București
Cunoscut pentru	Întemeietorul Institutului de Seruri și Vaccinuri si al Laboratorului de Medicină Experimentală a Facultății de Medicină din București
Societăți	Academia Română

·         1934: A murit Paul Vielle, inventatorul prafului de puşcă care nu produce fum; (n. 2.09.1854).

·         1939: Prințul Valdemar al Danemarcei (27 octombrie 1858 - 14 ianuarie 1939) a fost cel mai mic fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a soției lui Louise de Hesse-Kassel. Valdemar a fost fratele lui Frederik al VIII-lea al Danemarcei, a reginei Alexandra a Regatului Unit, a regelui George I al Greciei, a Țarinei Maria Feodorovna și a Prințesei Thyra a Danemarcei. A fost bunicul Anei de Bourbon-Parma, soția regelui Mihai al României.

Prințul Valdemar s-a născut la 27 octombrie 1858 la Palatul Bernstorff în Gentofte], nordul capitalei Copenhaga. Tatăl lui era Prințul Christian al Danemarcei, mai târziu regele Christian al IX-lea. Mama lui era Prințesa Louise de Hesse-Kassel. A fost botezat la 21 decembrie 1858. În noiembrie 1863, tatăl său a succedat la tronul Danemarcei.

Prințul Valdemar a primit o educație încă de la o vârstă fragedă de la profesori particulari. În vara anului 1874 el și-a însoțit tatăl în timpul unei vizite în Islanda. După confirmațiunea din 1874, ca toții prinții timpului său, a început o educație militară la colegiul naval. În 1879 a devenit sublocotenent și în 1880 locotenent. În anii următori a participat la câteva expediții navale.

S-a căsătorit cu Prințesa Marie de Orléans la 20 octombrie 1885 printr-o ceremonie civilă la Paris.^[1] Au avut o ceremonie religioasă la 22 octombrie 1885 la Castelul d'Eu, reședința Prințului Filip, Conte de Paris.^[1] Printre cei mai notabili oaspeți au fost: mama lui Valdemar regina Louise a Danemarcei, Prințul și Prințesa de Wales și părinții Mariei Ducele și Ducesa de Chartres.^[1]

La momentul căsătoriei lor, s-a decis că toți fiii vor fi crescuți în credința luterană a lui Valdemar, în timp ce toate fiicele vor fi crescute în credința catolică a mamei lor.^[2] Cei patru fii ai cuplului au fost, prin urmare, luterani, în timp ce singura lor fiică, Margareta, a fost crescută catolică și s-a căsătorit cu un prinț catolic.^[2]

A murit la 14 ianuarie 1939 la Palatul Galben din Copenhaga și a fost înmormântat la catedrala Roskilde. A fost ultimul copil în viață al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.

Prințul Valdemar
Prinț Valdemar al Danemarcei
Prințul Valdemar, 1936
Date personale
Născut	27 octombrie 1858 Castelul Bernstorff, Gentofte, Danemarca
Decedat	14 ianuarie 1939 (80 de ani) Palatul Galben, Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Christian al IX-lea al Danemarcei Louise von Hessen-Kassel
Frați și surori	Alexandra a Danemarcei Dagmar a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei George I al Greciei Frederic al VIII-lea al Danemarcei
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Orléans
Copii	Aage, Conte de Rosenborg Prințul Axel al Danemarcei Erik, Conte de Rosenborg Viggo, Conte de Rosenborg Prințesa Margaret a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Prințul Valdemar cu tatăl său, Christian al IX-lea al Danemarcei

·         1957: Humphrey Bogart (n. 25 decembrie 1899 - d. 14 ianuarie 1957) a fost un actor de scenă și de film american, câștigător al premiului Oscar. Privit ca un adevărat simbol cultural american ^[1][2] Bogart este adesea considerat, atât de către unii critici de film cât și de o bună parte a iubitorilor cinematografiei, drept cel mai mare actor american de film al secolului 20. Instituția cea mai autorizată în domeniul cinematografiei din Statele Unite, Institutul American de Film (The American Film Institute), l-a clasat pe Bogart ca cel mai mare actor din istoria filmului american.
A jucat în: 

• 1930 Un diavol printre femei (A Devil with Women), regia Irving Cummings
• 1931 Trup și suflet (Body and Soul), regia Alfred Santell
• 1932 Melancolia marelui oraș (Big City Blues), regia Mervyn LeRoy
• 1932 Poveste de dragoste (Love Affair)
• 1936 Insula păcatelor (Isle of Fury), regia Frank McDonald
• 1936 Pădurea împietrită (The Petrified Forest), r. Archie Mayo
• 1937 Legiunea neagră (Black Legion), regia Archie Mayo
• 1937 Teroare (Kid Galahad), regia Michael Curtiz
• 1937 Periferie (Dead End), regia William Wyler
• 1937 Femei de noapte (Marked Woman), regia Lloyd Bacon
• 1938 Îngeri cu fețe murdare (Angels with Dirty Faces), regia Michael Curtiz
• 1938 Dubla existență a dr. Clitterhouse (The Amazing Dr. Clitterhouse), regia Anatole Litvak
• 1939 În umbra prohibiției (The Roaring Twenties), regia Raoul Walsh
• 1941 High Sierra, regia Raoul Walsh
• 1941 Șoimul maltez (The Maltese Falcon), regia John Huston
• 1942 Casablanca, regia Michael Curtiz
• 1942 Spionaj în Pacific (Across the Pacific), regia John Huston
• 1943 Sahara, regia Zoltan Korda
• 1944 A avea și a nu avea (To Have and Have Not), regia Howard Hawks
• 1944 Drumul spre Marsilia (Passage to Marseille), regia Michael Curtiz
• 1946 Cele două doamne Carrol (The Two Mrs. Carrolls), regia Peter Godfrey
• 1946 Somnul de veci (The Big Sleep), regia Howard Hawks
• 1948 Comoara din Sierra Madre (The Treasure of the Sierra Madre), r. John Huston
• 1948 Key Largo, regia John Huston
• 1949 (Knock on Any Door), regia Nicholas Ray
• 1949 (Tokyo Joe), regia Stuart Heisler
• 1950 Într-un loc singuratic (In a Lonely Place), r. Nicholas Ray
• 1950 (The Enforcer), regia Bretaigne Windust
• 1951 Sirocco (Sirocco), regia Curtis Bernhardt
• 1952 Circul infernal (Battle Circus), regia Richard Brooks
• 1952 Ediție specială (Deadline – U.S.A.), regia Richard Brooks
• 1952 Regina africană (The African Queen), regia John Huston
• 1954 Mai tare ca diavolul (Beat the Devil), regia John Huston
• 1954 Contesa desculță (The Barefoot Contessa), r. Joseph L. Mankiewicz
• 1954 Revolta de pe Caine (The Caine Mutiny), r. Edward Dmytryk
• 1954 Sabrina, regia Billy Wilder
• 1955 Nu suntem îngeri (We’re No Angels), regia Michael Curtiz
• 1955 Ore de cumpănă (The Desperate Hours), regia William Wyler
• 1956 Calea cea grea (The Harder They Fall), regia Mark Robson

Humphrey Bogart
Date personale
Nume la naștere	Humphrey DeForest Bogart
Născut	25 decembrie 1899 New York City, statul  New York,  Statele Unite ale Americii
Decedat	14 ianuarie 1957 Los Angeles, statul  California, Statele Unite
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
Părinți	Maud Humphrey[*]
Căsătorit cu	Lauren Bacall (1945–1957) Mayo Methot[*] (21 august 1938–10 mai 1945) Helen Menken[*] (1926–1927) Mary Philips[*] (1928–1937)
Număr de copii	2
Copii	Stephen Humphrey Bogart[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor de scenă și film
Alma mater	Phillips Academy[*]
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1952) pentru Regina africană  Steaua dedicată lui Humphrey Bogart pe Walk of Fame

·         1963 - A murit G.F.Ciauşu, folclorist, cunoscut îndeosebi prin studiul etnografic comparatist "Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă" (1914), distins de Academia Româna cu premiul "Adamachi" (n.28.05.1889).
* 1963: Ecaterina Pitiș (n. 1 decembrie 1882, Brașov - d. 14 ianuarie 1963, Brașov) a fost o poetă română. A publicat poezii originale și traduceri din autori străini în reviste precum Convorbiri literare, Luceafărul, Ramuri etc. 
A fost fiica avocatului Nicolae Pitiș și a Reveicăi (născută Din). A absolvit Școala Medie de Contabilitate din Brașov. Până la pensionare a fost funcționară la diferite firme particulare din Brașov

·         1969 - A murit A. Marţian Pop, actor şi regizor al Teatrului National din Bucureşti ("Năbădăile Cleopatrei", "Tudor") (n.06.06.1897).

·         1972: Frederic al IX-lea (Christian Frederik Franz Michael Carl Valdemar Georg) (11 martie 1899 – 14 ianuarie 1972) a fost rege al Danemarcei din 20 aprilie1947 până la moarte sa. A fost fiul regelui Christian al X-lea al Danemarceiși al reginei Alexandrine, născută ducesă de Mecklenburg.

Prințul Frederic s-a născut la 11 martie 1899 la Palatul Sorgenfri în Kongens Lyngby în timpul domniei străbunicului său regele Christian al IX-lea. Tatăl său a fost Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al X-lea), fiul cel mare al Prințului Moștenitor Frederic și al soției acestuia, Prințesa Louise a Suediei (mai târziu regele Frederic al VIII-lea și regina Louise). Mama sa a fost Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiica lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mikhailovna a Rusiei.

A fost botezat la Palatul Sorgenfri la 9 aprilie 1899. Micul prinț a avut 21 de nași; printre ei străbunicul său Christian al IX-lea al Danemarcei, Nicolae al II-lea al Rusiei, George I al Greciei, Oscar al II-lea al Suediei, bunicul său Prințul Moștenitor Frederic al Danemarcei, Prințul de Wales (mai târziu regele Edward al VII-lea al Reagtului Unit) și unchiul său Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.^[1]

Singurul frate al lui Frederic, Knud, s-a născut la un an după Frederic.

Regele Christian al IX-lea a murit la 29 ianuarie 1906, când micul Frederic avea aproape șase ani, și bunicul său i-a succedat ca regele Frederic al VIII-lea. Tatăl micului prinț a devenit prinț moștenitor iar Frederic al doilea în linia de succesiune.

Șase ani mai târziu, la 14 mai 1912, regele Frederic al VIII-lea a murit și tatăl prințului Frederic i-a succedat la tron ca regele Christian al X-lea. Frederic însuși a devenit prinț moștenitor la 12 ani.

Prințul a fost educat la Academia Navală Regală (întrerupând tradiția regală de a alege o carieră în armată) și la Universitatea din Copenhaga. Ulterior reușește să obțină comanda unei flote daneze. Pe lângă pasiunea sa pentru mare, Frederic este pasionat și de muzică: conduce Orchestra Casei Regale și Orchestra Simfonică a Radioului danez.

În 1922, Frederic s-a logodit cu Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei, verișoara sa de gradul doi și fiica Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei; totuși nunta nu a avut loc.

La 24 mai 1935, la Stockholm, s-a căsătorit cu Prințesa Ingrid a Suediei (1910–2000). Ea era fiica Prințului Moștenitor Gustaf Adolf (mai târziu regele Gustaf VI Adolf al Suediei) și a primei soții a acestuia, Prințesa Margaret de Connaught. Erau rude în câteva moduri. Ca descendenți ai regelui Oscar I al Suediei și ai lui Leopold, Mare Duce de Baden, ei erau verișori de gradul doi și trei. Ca descendenți ai țarului Pavel I al Rusiei, Frederic era verișor de gradul patru cu mama lui Ingrid.

Cuplul a avut trei fiice:

• Prințesa Margrethe Alexandrine Þórhildur Ingrid (n. 1940), mai târziu regina Margareta a II-a a Danemarcei; s-a căsătorit cu contele francez Henri de Laborde de Monpezat
• Prințesa Benedikte Astrid Ingeborg Ingrid (n. 1944); s-a căsătorit cu Prințul Richard de Sayn-Wittgenstein-Berleburg în 1968.
• Prințesa Anne-Marie Dagmar Ingrid (n. 1946); s-a căsătorit cu regele Constantin al II-lea al Greciei în 1964.

Din 1942 până în 1943, Frederic a fost regent în numele tatălui său care a fost temporar în incapacitate după ce a căzut de pe cal în octombrie 1942.

La 20 aprilie 1947 tatăl său a murit și Frederic i-a succedat la tron la vârsta de 48 de ani. A fost proclamat rege de la balconul Palatului Christiansborgde primul ministru Knud Kristensen.

Domnia lui Frederic a fodt văzută ca o mare schimbare. Pe parcursul acestor ani, societatea daneză a scuturat restricțiile unei societăți agricole și a dezvoltat un stat al bunăstării. Și, ca o consecință a economiei în plină expansiune din anii 1960, femeile au intrat pe piața forței de muncă. Cu alte cuvinte, Danemarca a devenit o țară modernă, ​​ceea ce a însemnat noi cerințe cu privire la monarhie.

Cum regele nu avea fii, era de așteptat ca fratele lui mai mic, Knud, să moștenească tronul, potrivit legii daneze de succesiune din 1853.

Totuși, în 1953, a trecut prin parlament Actul de Succesiune, care a modificat metoda de succesiune la cea a primogeniturii. Acest lucru însemna că, dacă nu există fii, fiicele puteau succede. Prin ordonanța din 27 martie 1953 succesiunea la tron a fost limitată la copiii regelui Christian al X-lea.

În urma unei pneumonii, regele a murit la 14 ianuarie 1972 la vârsta de 72 de ani. A fost succedat de fiica sa cea mare, Margareta, devenită Margareta a II-a după încoronare. Regina Ingrid i-a supraviețuit soțului ei 28 de ani. A murit la 7 noiembrie 2000.

Frederic al IX-lea
Date personale
Nume la naștere	Christian Frederik Franz Michael Carl Valdemar Georg
Născut	11 martie 1899 Palatul Sorgenfri
Decedat	14 ianuarie 1972 (72 de ani) Palatul Amalienborg, Copenhaga
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Christian al X-lea al Danemarcei Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Prințul Knud al Danemarcei
Căsătorit cu	Ingrid a Suediei
Copii	Margareta a II-a a Danemarcei Prințesa Benedikte Anne-Marie, regină a Greciei
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	monarh muzician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] (20 aprilie 1947–14 ianuarie 1972) Prinț moștenitor (14 mai 1912–20 aprilie 1947) prinț (11 martie 1899–14 mai 1912)
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Rege al Danemarcei
Domnie	20 aprilie 1947 - 14 ianuarie 1972
Predecesor	Christian X
Succesor	Margareta II Prințul Frederic în 1914. Fotografie de logodnă dintre Prințul Moștenitor Frederic și Prințesa Ingrid a Suediei în 1935. Regele Frederic al IX-lea și regina Ingrid, anii 1950.

* 1975: Dimitrie Berea cu pseudonimul Demetre de Berea (n. 2 noiembrie1908,^[1][2][3] Bacău, România – d. 14 ianuarie 1975, Paris, Franța^[4]) a fost un pictor român, emigrat în 1946 și naturalizat cetățean francez.^[5]

A devenit în anii '30 cel mai promițător tânăr artist plastic al României și s-a remarcat ulterior ca portretist. În această calitate a devenit pictor oficial al vedetelor de la Hollywood și a fost căutat de capete încoronate și de alte oficialități, de oameni politici la modă sau de scriitori de succes

Dimitrie Berea
Date personale
Născut	2 noiembrie 1908[1][2][3]  Bacău, România
Decedat	14 ianuarie 1975 (66 de ani)  Paris, Franța[4]
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de colon)
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Influențat de	Ion Theodorescu-Sion, Pierre Bonnard   Cimitirul Père-Lachaise.

* 1977: Frederick George Peter Ingle Finch (n. 28 septembrie 1916 – d. 14 ianuarie 1977) a fost un actor australian de origine britanică^[1][2] și care a trăit și a activat majoritatea timpului în Statele Unite ale Americii.

Pentru rolul său memorabil din filmul Network, în care a interpretat personajul Howard Beale, un anchor de televiziune sătul de minciunile din industria de știri, a primit Premiul Oscar (post mortem), pentru cel mai bun actor al anului 1976. Pentru același, Finch a mai primit și cel de-al cincilea Premiu BAFTA, respectiv Premiul Golden Globes. Peter Finch a fost primul din cei actori care un Premiu Academy Award post-mortem într-o categorie de actorie, celălalt fiind un alt australian, Heath Ledger.

Peter Finch
Peter Finch în Passage Home (1955)
Date personale
Nume la naștere	Frederick George Peter Ingle Finch
Născut	28 septembrie 1916[1][2][3][4][5][6][7]  South Kensington[*], Regatul Unit
Decedat	14 ianuarie 1977 (60 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Beverly Hills, SUA
Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Tamara Tchinarova (1943–59) 1 child Yolande Turner (1959–65) 2 children Eletha Barrett (1973–77) (his death) 1 child
Copii	Charles Finch Samantha Finch Anita Finch Diana Finch
Cetățenie	Regatul Unit  Australia  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	Actor
Ani de activitate	1934–1977
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1977) pentru Network[*]

* 

Ermil Gheorghiu
Date personale
Născut	13 februarie 1896  Botoșani, România
Decedat	14 ianuarie 1977 (80 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	militar
Gradul	general-maior
Decorații și distincții
Decorații	Deutsches Kreuz in Gold[*] Crucea de Cavaler al Crucii de Fier
Modifică date / text

Ermil F. Gheorghiu (n. 13 februarie 1896, Botoșani – d. 14 ianuarie 1977, București) a fost un general aviator român, Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene.

A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1915.^[1] A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937 și la gradul de general de escadră la 10 mai 1941.^[1]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a luptat în cadrul Corpului Aerian în timpul Bătăliei de la Mărășești.

„Pentru vitejia și devotamentul excepțional cu care a executat o recunoaștere fotografică la 30 septembrie 1917, fiind grav rănit în abdomen de o schijă, care i-a perforat ficatul, a continuat recunoașterea îndeplinindu-și misiunea.”

Înalt Decret no. 570 din 12 iunie 1917^{[2]:p. 86}

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost numit la comanda Corpului Aerian Român (21 noiembrie 1942), ulterior fiind avansat ca Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene Române. A fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, clasa Comandor (16 februarie 1944) „pentru deosebita pricepere și destoinicie cu care a condus operațiunile Corpului aerian pe timpul luptelor contra bolșevismului în operațiunile dela Cuban, Donețul mijlociu și de pe Mius”.^[3]

Generalul de escadră aviator Ermil Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru Aviație.^[4]

Generalul comandant aviator Ermil Gheorghiu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947.^[5]

În cadrul unei operațiuni din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea l-a arestat pe generalul Ermil Gheorghiu. A supraviețuit închisorilor comuniste, decedând în anul 1977.

DECORAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

•  Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 12 iunie 1917^{[2]:p. 86}
•  Ordinul „Steaua României” în gradul de Ofițer (8 iunie 1940)^[6]
• 1939 - Crucea de Fier cl. a II-a și a III-a
• Crucea de Fier cl. I-a
• 11 februarie 1943 - Crucea de Fier de Aur
• 4 aprilie 1944 - Cavaler al Crucii de Fier
•  Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Comandor (16 februarie 1944)^[3]

·         1978: Kurt Gödel (n. 28 aprilie 1906, Brno, Austro-Ungaria^[7] – d. 14 ianuarie 1978,^[ Princeton, New Jersey, SUA^[9]) a fost un logician, matematician și filozof austriac care în 1940 a emigrat în SUA, unde a activat în continuare, fiind considerat matematician american.
* 1985: Lama Anagarika Govinda (n. 17 mai, 1898 – 14 ianuarie, 1985), născut Ernst Lothar Hoffman, a fost fondatorul ordinului Arya Maitreya Mandala și promotor al buddhismului tibetan, abhidharma, al meditației buddhiste cât și al altor aspecte ale buddhismului. A fost, de asemenea, pictor și poet.
Lama Anagarika Govinda, francez de origine, spunea despre sine: "Am fost cetățean al două lumi, hrănit în prima tinerețe de marile tradiții ale culturii occidentale și susținut apoi de străvechile și sacrele tradiții ale Orientului, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Sper că prin cărțile mele voi realiza o punte de legătură între cele două lumi, că ele nu vor fi simple manuale sau surse de informații, ci un îndemn pentru alții de a trece podul în ambele sensuri. Scopul nu este convertirea unilaterală a cuiva, ci a-i încuraja pe alții să continue explorarea în care am fost angajat - aceasta nu de dragul vreunei soluții finale, ci pentru bucuria de a ști că aventura spirituală a unei vieți creatoare nu are limite, răsplata ei găsindu-se în actul mersului, iar nu în punctul de sosire. Putem avea un tel și o direcție, dar dacă țelul este autentic, realizarea lui constă în fiecare pas făcut către el. Drumul însuși este țelul!"

În timpul celui de-al doilea război mondial

·         1999: Jerzy Grotowski (n. 11 august 1933,^[1][2] Rzeszów, Polonia^[3] – d. 14 ianuarie 1999,^{[4][1][2][5][6]} Pontedera, Italia) a fost un eminent regizor, teoretician al teatrului, pedagog, creator de metodă actoricească, unul din cei mai mari reformatori ai teatrului secolului al XX-lea.

În anul 1955 a absolvit Secția de Actorie a Institutului de Teatru din Cracovia, după aceea a studiat regia la Institutul de Teatru de la Moscova, unde a cunoscut tehnicile actoricești și artistice ale lui Stanisławski, Vahtangov și Meyerhold ^[7]. În 1957 a debutat la Teatrul Vechi din Cracovia, regizând „Scaunele” de Eugen Ionescu ^[7]. În 1959 s-a mutat definitiv în orașul Opole unde a preluat conducerea artistică a Teatrului 13 Rânduri ^[7]. Colaborarea lui Grotowski cu Flaszen a fost fructificată în curând prin înființarea teatrului de avangardă ^[7]. După lichidarea teatrului la Opole, Grotowski împreună cu colectivul s-a mutat la Wrocław, unde a înființat Teatrul Laboratorium ^[7]. Prima premieră a Teatrului Laboratorium într-un nou loc a fost a IV-a versiune a lui Acropolis, după Stanisław Wyspiański, pregătită în colaborare cu Józef Szajna.

Teatrul înființat de el aparține celor mai importante instituții de artă ale secolului al XX-lea. Aici a creat spectacolele sale care au încântat, au trezit împotriviri și discuții, precum „Prințul neînduplecat” sau „Apocalipsis cum figuris”. Jerzy Grotowski a fost nu numai creatorul teatrului, dar și filosoful lui.

În ultima perioadă a muncii sale în Polonia, în anii 1978-1982 a realizat un program al Teatrului Izvoarelor. În legătură cu el a întreprins călătorii de cercetare în India și America de Sud, cercetând ritualuri comune pentru întreaga omenire, comportamente a căror origine trebuie căutată la strămoșii comuni ^[7].

Din anul 1986 Jerzy a locuit în Italia, la Pontedera lângă Pisa. Atelierul teatral înființat de el, în colaborare cu Universitatea din California și Centrul Peter Brook, a realizat programul lui artistic de cercetare ^[7]. Grotowski este al treilea polonez, alături de Adam Mickiewicz și Bronisław Geremek, care a fost profesor la Collège de France ^[7]. A predat în mai multe universități de prestigiu din toată lumea. Multe dintre ele i-au conferit titlul de doctor honoris causa (printre altele Universitatea din Pittsburgh, Dr. Paul University din Chicago și Universitatea din Wrocław). Ultima dată a vizitat Polonia în martie 1997 ^[7].

Anul 2009 a fost declarat de UNESCO, Anul Jerzy

·         2006: Shelley Winters (născută Shirley Schrift; n. 18 august 1920 East St. Louis[*], Illinois, SUA – d. 14 ianuarie 2006, Beverly Hills, SUA) a fost o actriță americană cu o carieră întinsă pe durata a cinci decenii.

Winters a apărut în numeroase filme și a câștigat Premii Oscar pentru Jurnalul Annei Frank (1959) și A Patch of Blue (1965) și a primit nominalizări pentru A Place in the Sun (1951) și Poseidon (1972). A mai jucat în A Double Life (1947), Noaptea vânătorului (1955), Lolita (1962), Alfie (1966) și Pete's Dragon (1977).

În afară de filme, Winters a apărut, de asemenea, în televiziune, inclusiv o lungă perioadă în sitcomul Roseanne și este, de asemenea, autoare a trei cărți autobiografice.

Winters a murit la vârsta de 85 de ani pe 14 ianuarie 2006, de insuficiență cardiacă la Centrul de Reabilitare din Beverly Hills, după ce suferise un atac de cord pe 14 octombrie 2005. Corpul său a fost depus la Deal Memorial Park Cemetery din Culver City. Cel de-al treilea fost soț, Anthony Franciosa, a avut un accident vascular cerebral în ziua în care ea a murit și a murit și el cinci zile mai târziu.

Shelley Winters
Shelley Winters
Date personale
Născută	18 august 1920[  East St. Louis[*], Illinois, SUA
Decedată	14 ianuarie 2006 (85 de ani)[â Beverly Hills, SUA
Înmormântată	Hillside Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorită cu	Anthony Franciosa[*] (1957–1960) Vittorio Gassman (1952–1954)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță de film[*] scriitoare autobiografă[*] actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	The New School[*]
Partid politic	Partidul Democrat
Premii	Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar (1959) Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar (1965) Necreditată în Tonight and Every Night (1945), Winters a jucat alături de Rita Hayworth.

·         2008: A decedat Barbu Brezianu, istoric şi critic de artă, poet, traducător român. Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncuşiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în ţară; (n. 18.03.1909).

* 2010: Béla Kamocsa „Kamo” (n. 24 decembrie 1944, Oradea — d. 14 ianuarie2010, Timișoara ^[1]) a fost un instrumentist (chitară bas, chitară electrică) și cântăreț român de etnie maghiară, interpret de muzică rock, blues și jazz. Este cel mai bine cunoscut ca membru fondator (1962) al formațieiromânești Phoenix, unde a fost prezent până în anul 1971. În 1982 întemeiază Bega Blues Band, una dintre primele formații românești dedicate muzicii blues, alături de care își petrece restul carierei.

·     2012 - A decedat Mircea Ciumarra, fost ministru de finanțe in guvernul Romaniei si fruntas PNT-cd; (n.1943).

Mircea Ciumara – foto: urnalul.ro

Mircea Ciumara (n. 13 septembrie 1943 Călărași – d. 13 ianuarie 2012) a fost un deputat român în legislatura 1992-1996, ales în județul Constanța pe listele partidului PNȚCD. A fost Ministrul finanțelor în Guvernul Ciorbea în perioada 12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997, iar apoi a condus Ministerul Industriei și Comerțului până în 17 aprilie 1998. În perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000 a fost Ministru de stat, președintele Consiliului de Coordonare Economico-Financiară, ministru pentru relațiile cu Parlamentul.

* 

Carol Creiniceanu
Informații generale
Nume complet	Carol Creiniceanu
Data nașterii	1 februarie 1939
Locul nașterii	Lupeni, Hunedoara, România
Data decesului	14 ianuarie 2012 (72 de ani)
Locul decesului	Lupeni, Hunedoara, România
Înălțime	1,77 m
Greutate	70
Poreclă	Nea Piu`
Post	Atacant, Mijlocaș stânga
Număr	10
Cluburi de juniori
Ani	Club
1949-1955	Minerul Lupeni
Cluburi de seniori*
Ani	Club	Ap	(G)
1955-1961	Minerul Lupeni
1961-1971	Steaua București	156	(43)
Echipa națională
Ani	Țară	Ap	(G)
1963-1969	România	14	(5)
Echipe antrenate
1975-1977	Steaua București (secund)
	Mecanică Fină București
	Metalul București
	Steaua Mizil
2008	Minerul Lupeni
* Apariții și goluri pentru echipa de club doar în cadrul campionatului național
Modifică date / text

Carol Creiniceanu (n. 1 februarie 1939,^[1] Lupeni, Hunedoara, România – d. 14 ianuarie 2012,^[2] Lupeni, Hunedoara, România) a fost un fotbalist și antrenor român.^[3] La Steaua București a câștigat un titlu de campion și 6 Cupe ale României.

·         2013: Conrad Bain, actor american (n. 1924)

·         2015: Valentin Nicolau, geofizician, scriitor și antreprenor român, fost director al Televiziunii Române (n. 1961)

Sărbători

·         Sf Cuv. Mucenici din Sinai si Rait; Odovania Praznicului Botezului Domnului; Sf. Nina, luminătoarea Georgiei; Duminica a 29-a după Rusalii - Vindecarea celor 10 leproși (calendar crestin-ortodox) 

Sf. Cuv. Părinti uciși în Sinai și Rait - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait au fost monahi şi pustnici care au trăit în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în secolele al 4-lea şi al 5-lea. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfânta Nina (sau Nino), cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei, este cea mai cunoscută dintre sfinții din Biserica Ortodoxă a Georgiei.

·         India: Festivalul Zmeelor ("Makar Sankranti" sau "Uttarayani"). Pe 14 ianuarie,in fiecare an, in India se desfasoara Festivalul zmeelor (Makar Sankranti sau Uttarayani). acesta coincide cu începutul calatoriei spre Nord a Soarelui (Uttarayan), când acesta intra în semnul Capricornului (Sankrant). „Makar Sankranti” este sarbatorit la 14 ianuarie, când ziua este perfect egala cu noaptea,conform Calendarului Solar, folosit în India.

·         Italia: Spectacolul Nunților

RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Cuv. Mucenici din Sinai si Rait; 

Odovania Praznicului Botezului Domnului; 

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei; 

Duminica a 29-a după Rusalii - Vindecarea celor 10 leproși

Odovania Praznicului Botezului Domnului

La fel ca și celelalte sărbători mari, și Praznicul Botezului Domnului are o perioadă de înainte-prăznuire și una de dupa-praznuire. Concret, în slujbele noastre de la biserica din data de 2 ianuarie au început rugăciunile și cântările închinate acestei sărbători și ele se vor încheia astăzi, zi numită odovania praznicului. În ziua de Odovania Praznicului Botezului Domnului se reia practic întreaga rânduiala liturgică din chiar ziua praznicului Botezului Domnului. În total au fost 13 zile de pomenire liturgică a acestei mari sărbatori, cu care se încheie practic ciclul liturgic al Nașterii, Tăierii Împrejur și Botezului Domnului.

 Sf Cuv. Mucenici din Sinai si Rait

Cuvioşii părinţi ucişi în Sinai și Rait

Sfârşitul mucenicesc al celor 38 de sihaştri în Sinai, istorisit de monahul Amonie, a fost în anul 288, în timpul împăratului Diocleţian. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.

În anul 288, nişte beduini numiţi vlemiţi au năvălit asupra muntelui şi au omorât 38 de sihaştri. Geograful Strabon († 29) scrie despre vlemiţi că sunt „un neam neputincios la război, numai la a năvăli şi a jefui este foarte abil”.

Cuviosul Amonie şi părintele Dula, egumenul Sinaiului s-au ascuns într-un turn din Mănăstirea Horiv şi au scăpat cu viaţă. Cuviosul Amonie istoriseşte:

„Când am coborât din turn, am găsit pe unii înjunghiaţi, pe alţii 38 ucişi cu sabia, având pe trupurile lor multe răni. Doi dintre ei erau încă vii şi anume Isaia şi Sava. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, iar de cei vii am avut grijă. Unul dintre ei, anume Isaia, sosind noaptea a murit. Sava şi-a dat sufletul în mâinile Domnului a patra zi după uciderea celorlalţi părinţi”.

Mănăstirea Raitului se află aproape de ţărmul Mării Roşii. Ea a fost atacată de beduini în acelaşi timp cu Sinaiul. Aceştia au venit cu o corabie pe Marea Roşie, au petrecut noaptea ascunşi în stâncile de sub mănăstire, iar a doua zi de dimineaţă au ucis 33 de monahi.

Nu au scăpat cu viaţă decât doi dintre ei şi anume: Andrei şi Orion.

După ce au căutat în zadar în toate chiliile mănăstirii aur şi alte lucruri de preţ, cei 300 de beduini s-au îndreptat spre corabie. Au găsit-o, însă, sfărâmată de stâncile ţărmului.

Pe când umblau pe insulă, au fost înconjuraţi de 600 de oameni înarmaţi. Aceştia aflaseră de cele întâmplate în mănăstire şi au început astfel lupta împotriva beduinilor. Aceştia din urmă au fost ucişi până la ultimul.

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei

Viața Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei

• • 

    Sfânta Nina – icoană din Georgia, 1681, din manuscrisul Acatistului Buneivestiri a Maicii Domnului, Institutul Manuscriselor “K. Kekelidze”, Academia Ştiinţifică Georgiană, Tbilisi

    Sfânta Nina – icoană din Georgia, 1681, din manuscrisul Acatistului Buneivestiri a Maicii Domnului, Institutul Manuscriselor “K. Kekelidze”, Academia Ştiinţifică Georgiană, Tbilisi

Sfânta Nina s-a născut la sfârșitul secolului al III-lea în Capadocia, unde locuiau mulți georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verișoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru Sfântul era mare.

Obârșia

Sfânta Nina[1] s-a născut la sfârșitul secolului al III-lea în Capadocia, unde locuiau mulți georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verișoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.

Tatăl ei – Zavulon, ostaș vestit și plin de cucernicie, plecase din ținutul Capadociei pentru a-și oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută și ea în Capadocia – era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.

Părinții Suzanei și ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani și fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.

Au pornit cu credință în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Orașul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiță acolo.

Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câștigat bunăvoința împăratului, care l-a numit comandantul armatei.

În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po și acolo și-au așezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit și a luat mulți prizonieri. Între prizonieri era și căpetenia celor răsculați.

Maximian și-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiți i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a și convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezați de curând l-au luat împreună cu el și pe Zavulon pentru a predica creștinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoții au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar.

Zavulon a lăsat preoții să-și termine lucrarea și a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoștință cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconița Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:

– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soție lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oști și temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!

Sfatul diaconiței i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceștia plecând mai apoi în ținutul părintesc, în Capadocia.

Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinții ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia și să devină pustnic.

După ce a primit consimțământul soției lui și binecuvântarea episcopului, și-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredințând-o Domnului, Părintele celor orfani și Ocrotitorul văduvelor.

– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena și a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubești pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.

Apoi a plecat și s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoințelor și al morții sale a rămas necunoscut.

Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiță în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane și bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o crește.

Apostolatul

Niofora cunoștea bine adevărurile credinței creștine și îi vorbea neîncetat micuței Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă și ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire și recunoștință față de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.

Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămășii Lui.

– Oare unde se află cămașa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.

– Știm din tradiție, a răspuns aceea, că se găsește în orașul Mțheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămașa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraș, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câștigase la sorți lângă cruce. Locuitorii țării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii și au rămas până azi în întunericul idolatriei.

Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi și noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:

– Învrednicește-mă, Stăpână, să merg în țara iviriților, pentru a mă închina la cămașa Fiului Tău!

Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn și i-a spus:

– Mergi în Iviria, așa cum îți dorești! Însă acolo vei și predica Evanghelia lui Hristos, care îți va dărui din plin harul Său. Și te voi ajuta și eu.

– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârșit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.

Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viță și a spus:

– Ia această cruce. Îți va fi scut și pază împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Cu puterea ei vei aduce țara iviriților la credința iubitului meu Fiu, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată și a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi și-a tăiat o șuviță din păr, a împletit-o pe cruce și a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei și porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică șovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.

Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul și-a dus nepoata în Biserica Învierii și a pus mâna pe capul ei și s-a rugat:

– Doamne, Dumnezeule și Mântuitorul nostru! Încredințez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o și fă-Te însoțitor și dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruiește cuvântului ei atâta putere și înțelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă și a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creștinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruiește-i putere împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Fă-te veșnicul ei acoperământ și apărătoare. Și nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Orașul Sfânt către Armenia treizeci și cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia și cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Dioclețian. Împăratul cel necinstitor o voia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată și să devină mireasă a lui Hristos.

Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele și le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.

Însă Dioclețian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de știre regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă și în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuiește la 30 septembrie).

Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei și, cu ochii ridicați la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ținând în mână o cădelniță. Îl însoțeau locuitori cerești fără număr. În același timp, se înălțau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cerești și înălțându-se la cer.

– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă lași singură în mijlocul acestor șerpi?

– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puțină răbdare și vei fi condusă și tu în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieși flori de trandafir de grădină și bine-mirositoare. Ridică-te acum și mergi la nord, acolo unde este mult seceriș.

Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeții, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ținutul Hertvisi. Acolo a dat peste niște păstori și le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită și sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înțelegea bine, fiindcă o învățase de la doica ei – Niofora.

– Unde se găsește orașul Mțheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?

– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mțheta se găsește mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta și-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură și foarte slăbită, într-o țară străină, a început să-i fie teamă.

S-a așezat pe o piatră și cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?”. Având aceste gânduri, a luat-o somnul și apoi a avut un vis: i s-a înfățișat un bărbat plin de mare cuviință. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ținea un sul scris în limba elină.

L-a desfășurat, i l-a dat și i-a spus:

– Citește-l cu atenție!

De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit și a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:

Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).

Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).

Căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri (Luca 21, 15).

Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți (Luca 12, 11–12).

Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).

Visul cel dumnezeiesc a liniștit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită și-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei și a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraș al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreiești și a început să învețe obiceiurile și limba acestui popor.

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toți locuitorii orașului Urbnisi și ai împrejurimilor acestui oraș se pregăteau să meargă în capitala Mțheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoși în care credeau.

A mers împreună cu ei și sfânta.

Apropiindu-se de oraș, a dat peste alaiul regelui Mirian și al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perșilor Chosroes și conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsuflețit Armazi.

Purtată de mulțime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit și de-acolo privea cu atenție idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur și îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.

Regele și întreaga mulțime stăteau cu evlavie și teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greșelile lor.

Între timp, preoții pregăteau jertfele. Când a ars tămâia și a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbițele și să bată tobele. De îndată, regele și poporul au căzut cu fețele la pământ.

Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc și a început să se roage fierbinte:

– Dumnezeule atotputernic! Împrăștie acești idoli, precum împrăștie vântul praful și cenușa. Tu, Doamne și Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozește deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înțelegători pentru a nu desluși calea mântuirii.

Nu terminase sfânta rugăciunea și pe neașteptate au apărut nori dinspre apus. Regele și poporul și-au dat seama de primejdie și au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.

A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete și fulgere. Idolii cei trufași s-au făcut bucăți și pereții templului au căzut.

A doua zi, poporul împreună cu regele își căutau zadarnic dumnezeii prin noroi și dărâmături.

– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântați. Poate este alt dumnezeu mai mare și de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creștinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mțheta.

Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soția grădinarului, Anastasia, așteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era și bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colț al grădinii regale o chiliuță.

Sfânta a așezat în noua ei locuință crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni și lupte duhovnicești.

Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceștia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Și nu numai primii care au crezut, ci și primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deși era stearpă, a devenit mamă cu copii mulți și buni.

De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârșească multe minuni.

Odată, o femeie mergea pe drumurile orașului, cu strigăte și bocete. Ținea în mâini pruncul ei care era pe moarte și cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, și s-a rugat.

Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu și l-a încredințat maicii lui tămăduit.

După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia și să-i cheme pe georgieni, idolatri și iudei, la pocăință și la credința în Hristos. Cucernicia, dreptatea și virtutea vieții ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulți oameni, și în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învățătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăția lui Dumnezeu și începeau să primească în ascuns credința creștină.

Printre ele era și fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea și alte șase evreice. În scurtă vreme a crezut și Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia și cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămașa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămașa Domnului în felul acesta:

– Precum am auzit de la părinții mei și aceia de la strămoșii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mțheta și din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceștia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată” și pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în orașul lui David – Bethleem într-o peșteră smerită, și i-au oferit daruri împărătești: aur, tămâie bine-mirositoare și smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.

Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perși să i se închine a crescut acum și propovăduiește că este Hristos, Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniți cât mai grabnic la Ierusalim”.

Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alții pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:

– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înțelepți, taină ascunsă, lumină neamurilor și viața veșnică.

Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim și a fost de față la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mțheta.

Deodată, în ajunul Paștilor, a simțit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate niște piroane, și a strigat:

– În această clipă împărăția lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul și Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoșătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!

Spunând acestea, și-a dat duhul.

După răstignire, Elioz a cerut cămașa Domnului de la ostașul care o câștigase la sorți și a adus-o la Mțheta.

Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămașa. Aceea a luat-o și cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.

Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veșmânt din mâinile ei. A încercat să o ia și regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înștiințat de moartea ei neașteptată, însă a rămas neputincios.

A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămașa. A tăinuit așa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu știe unde este acesta. Câțiva oameni spun că se găsește în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalță astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolțit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulți oameni. Aceștia cred că are în el o mare putere.

Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea și să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămașa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt și în viitor va fi slăvit.

Așadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate țările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, și după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălțat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au așezat pe ramurile cedrului, și au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creștină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.

Sfânta Nina a mai văzut că munții Armazi și Zadeni s-au cutremurat și au căzut.

Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război și strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perși.

Însă această înfricoșătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălțat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer și a spus:

– Opriți-vă, dracilor! A sosit sfârșitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui și a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.

Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii și primii credincioși, în mod deosebit mai-marele sinagogii și fiica lui.

Însuși regele Mirian a început să se gândească la credința creștină. Deja știa că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce își biruise toți vrăjmașii cu puterea crucii și a numelui lui Hristos, devenise apărător al creștinilor.

În acea epocă, Iviria se afla sub influența romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în țara lui. Regina Nana era și ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.

Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.

Nana a dat poruncă să o aducă la ea.

Însă sfânta, vrând să încerce credința și smerenia ei, le-a spus celor trimiși:

– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, și cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.

Nana a ascultat porunca sfintei și a cerut să fie dusă cu o targă la căsuța ei. Sfânta a așezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea și s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor și trupurilor. Apoi a luat crucea și a atins-o de capul, de umerii și de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.

Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulțumit binefăcătoarei sale și, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat și a devenit o creștină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuiește la 1 octombrie.

Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpățânare să devină creștin. În timp ce la început a manifestat toleranță, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creștini și să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.

Odată l-a vizitat o rudă a regelui perșilor, om cultivat și adept fanatic al învățăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav și s-a îndrăcit.

Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.

A fost silit așadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-și ridice mâinile și să repete de trei ori:

– Mă lepăd de satana și mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit și l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos și s-a întors în patria lui creștin.

Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creștin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să amenințe că o va omorî pe Nina și va stârpi pe toți creștinii din țară.

Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă orașul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc și a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoțitorii lui. Disperat de orbirea lui neașteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, și a strigat:

– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, și Te voi mărturisi și voi slăvi numele Tău!

De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, și-a ridicat mâinile și a spus cu lacrimi:

– Dumnezeule al Ninei! Tu ești singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie și mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veșnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.

Întorcându-se în oraș, striga cu putere pe drumuri:

– Slăviți-L toți pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!

Regina ieșise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulțime de popor. Toți, împreună, s-au îndreptat către chiliuța Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei și a spus:

– O, maica mea! Povățuiește-mă și fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al Izbăvitorului meu!

Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal și împreună cu ei tot poporul au început și ei să plângă.

Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credința cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegați la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop și preoți și pentru a-l învăța despre credința creștină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie și le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.

Până să vină preoții, regele s-a gândit să ridice o biserică creștină în locul unde se înălța cunoscutul cedru.

Cedrul a fost tăiat. Cele șase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind așezați cu ușurință în anumite puncte ale construcției. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al șaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l așeza la temelia bisericii, nu puteau să îl miște din loc.

Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăștiat și mulțimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcției împreună cu ucenițele ei. Se ruga Domnului și uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemișcat.

Spre zori, sfintei i s-a înfățișat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea și i-a șoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ și i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în brațe și l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot orașul.

Regele și poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcției. Și ce să vadă! Stâlpul acela nemișcat, fără a fi susținut de cineva, se înălța de la pământ douăzeci de coți, apoi cobora și stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.

În cele din urmă, a rămas nemișcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor și tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toți ce mergeau acolo și se ungeau cu credință.

În scurtă vreme, a luat sfârșit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinți Apostoli, punându-i-se numele de Svetițhoveli (Stâlpul de viață făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimișii lui Mirian au fost primiți de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie [n.red. – este vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuiește la 21 februarie], împreună cu doi preoți.

Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostașii și demnitarii regelui.

Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naște din apă și din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată și va moșteni viața veșnică.

Apoi, preoții au colindat prin orașe și sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede și într-un mod pașnic, s-a botezat toată țara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulți ani aveau să rămână idolatri.

Dintre evreii din Mțheta s-au botezat Aviatar, cu toți ai casei lui și încă 50 de familii evreiești, care erau, după cum ne spune tradiția, urmași ai tâlharului Baraba.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie și Sfânta Nina au luminat în câțiva ani o mare parte din țara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elinești în slujbele Bisericii, și a târnosit în Mțheta prima biserică a Sfinților Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu același nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să țină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.

După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulți preoți, fiindcă își dorea ca toți supușii lui să asculte bunăvestirea mântuirii.

Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimiși cruci, icoane, sfinte moaște și, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce și unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini și picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei și pe moștenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ținuse prizonier, cu daruri bogate și cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:

„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îți scriu rege Mirian, care de curând, ca și mine, ai fost condus la credință. Să fie cu tine bucuria și pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai țin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem același stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Așadar îți dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din țara ta”.

Întorcându-se trimișii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulți preoți și meșteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ținutul Erusetia, la hotarele Kartliei.

A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mțheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Față a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviință. Ocolind slava și cinstirile regelui și ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni și posturi, se pregătea pentru noi lupte apostolești.

În timp ce pribegea prin munți, a descoperit o mică peșteră. S-a stabilit acolo, și prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numește și „izvorâtoare de lapte”, pentru că dăruiește lapte mamelor care alăptează prunci și nu au lapte.

În acea perioadă, locuitorii Mțhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopți: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, și o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia și tot orașul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălța până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător.

Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela și să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mțheta, pe muntele Thoti, unde regele și-a pierdut vederea, apoi și-a recăpătat-o și a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soția lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălța în orașul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraș avea să meargă în scurtă vreme și ea, pentru a predica acolo.

Și într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob și un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mțheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar și cu minunile și rugăciunile sfintei, sălbaticii din Țaleti, Erțo, Tianeti, precum și din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii și s-au botezat.

Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toți locuitorii acestuia la credința creștină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a și stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viața ei de pe pământ și în ostenelile ei apostolești. Pe panta muntelui și-a făcut o colibă și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.

Foarte repede a stârnit interesul și atenția locuitorilor. Mergeau deseori la ea și ascultau învățătura ei despre credința în Hristos și calea către veșnicie. În scurt timp, mulți oameni au fost botezați de către părintele Iacob.

Sfârșitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârșitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veșnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină și călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinților mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veșnică, fiindcă ziua morții mele este aproape”.

Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoțit de curtenii lui și de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viață. Mulțimea înconjurase patul muribundei și îl udau cu lacrimi. Mulți bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.

Ucenițele sfintei plângeau lângă ea și o rugau cu stăruință să le povestească despre nașterea și viața ei. Salomeea, regina Udjarmei, a așternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.

– Să scrie, spunea fericita Nina, viața mea dusă în lenevie și de nimic, pentru a fi cunoscută și de către copiii voștri. Să scrie, pentru a afla urmașii voștri despre credința și dragostea cu care m-ați înconjurat, precum și despre semnele pe care le-ați văzut cu ochii voștri.

Apoi a vorbit despre viața veșnică și s-a împărtășit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulți ani de rodnică misiune, și-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.

Regele, episcopul și tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinței, au dorit să mute moaștele ei în catedrala din Mțheta și să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să miște sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.

În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o și târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuiește până astăzi. În același loc, s-a înființat mai târziu o mănăstire de femei.

Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ținut ascuns „sub obroc”, așa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viața ei îngerească și ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii și luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinților și s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.

Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puțină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă orașul Mțheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).

Sfânta Nina se cinstește ca fiind „întocmai cu apostolii”. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iacob 5, 20) și cel ce osebește pe cel cinstit de cel necinstit (Ieremia 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veselește cu ceata sfinților în Împărăția Cerurilor și mijlocește neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei și cer sfintele ei rugăciuni.

[1] În limba georgiană – Nino

Duminica a 29-a după Rusalii - Vindecarea celor 10 leproși

Ev. Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Ap. Coloseni 1, 12-18

Fraților, mulțumim cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate.

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii
( Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu )

Versiune fara diacritice | Predici la duminici

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătînd Sfînta Scriptură şi pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea lor faţă de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: Întoarce-voi faţa Mea de la dînşii şi voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credinţă întru dînşii. Ei M-au mîniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mîniatu-M-au întru idolii săi, şi Eu îi voi mînia pe ei întru cel ce nu este neam... Că foc s-a aprins întru mînia Mea, arde-va pînă la iadul cel mai de jos, mînca-va pămîntul şi roadele lui, arde-va temeliile munţilor. Aduce-voi la ei rele şi săgeţile Mele îi vor sfîşia pe dînşii. Topindu-se de foame şi de mîncarea păsărilor şi de gîrbovire nevindecată. Dinţi de fiare voi trimite asupra lor cu mînia celor ce se tîrăsc pe pămînt. Din afară îi va stăpîni pe ei sabia şi din lăuntru frica... că voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea, şi va începe mîna Mea a judeca şi voi răsplăti pedeapsă vrăjmaşă şi celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînţelegător al lui Israel: Surzilor, auziţi, priviţi şi vedeţi (Isaia 42, 18). Apoi, arătîndu-le şi pedeapsa pentru nerecunoştinţa binefacerilor Lui, zice: El a vărsat asupra lor iuţimea mîniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput, arşi au fost şi n-au luat seamă (Isaia 42, 25). Încă şi Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată şi nerecunoştinţa lui faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicînd: Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învîrtoşat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus şi au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învîrtoşatu-s-au cu cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor (Neemia 9, 16-17), şi iar zice: S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis şi Ţi-au adus hule mari (Neemia 9, 26). Arătînd apoi şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: Atunci Tu i-ai dat în mîinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat (Neemia 9, 27).

Ieremia, arătînd pedeapsa asupra nerecunoştinţei şi nemulţumirii poporului ales faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrînare, umblînd în grup pe la casele desfrînatelor. Ei sînt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9). Arătînd apoi pedeapsa ce îi aşteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu vei înţelege ce grăieşte el. Tolba lui este ca un mormînt deschis şi ai lui sînt toţi viteji. Şi aceia vor mînca secerişul tău şi pîinea ta, şi vor mînca pe fii tăi şi pe fiicele tale, vor mînca strugurii tăi şi smochinele tale şi vor trece prin sabie cetăţile tale cele tari în care tu te încrezi (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi îl va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).

Şi după dumnezeiescul împărat şi prooroc David arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului lui Israel faţă de binefacerile lui Dumnezeu, zice: Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt...(Psalm 105, 21) şi au jertfit lui Baal-Peor şi au mîncat jertfele morţilor. Şi L-au întărîtat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29). Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor, au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pămîntul de sînge (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătînd şi pedeapsa pentru această fărădelege şi nerecunoştinţă a lor faţă de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său şi a urît moştenirea Sa şi i-a dat pe ei în mîinile neamurilor şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mîinile lor (Psalm 105, 40-42).

Pînă aici am arătat cu mărturii din Sfînta Scriptură cît de mare este păcatul nerecunoştinţei şi al nemulţumirii faţă de binefacerile lui Dumnezeu precum şi pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă şi în Sfînta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanţi, cum milostivindu-se spre el stăpînul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile ce le-a primit de la stăpînul său, a fost dat pe mîna chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria (Matei 18, 24-34). Vedeţi cît de mare este păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Iubiţi credincioşi,

După ce am arătat pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat, voi prezenta o istorioară adevărată prin care iarăşi se va arăta cum pedepseşte Preabunul Dumnezeu pe omul cel nemulţumit de binefacerile primite de la El.

Un mare făcător de rele, într-o vreme fiind foarte ostenit de cale, s-a dus şi s-a culcat la umbra unui zid vechi. Pe cînd dormea el, i-a grăit cineva, zicîndu-i: "Scoală-te repede de aici şi mergi alături, căci cade zidul şi te omoară. Iar el s-a sculat repede şi fugind îndată a căzut zidul". Iar el, plin fiind de toate păcatele a pus în mintea sa că este un om bun şi îl iubeşte Dumnezeu, căci l-a scăpat de moarte şi nu-l urăşte pentru faptele şi uciderile care le-a făcut în viaţă. Deci, a cumpărat tămîie şi lumînări şi intrînd în biserică a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai scăpat de la această mare primejdie şi de moarte". El n-a înţeles că alta voieşte Dumnezeu de la el, adică să-şi îndrepte viaţa şi să nu mai facă rău.

Apoi a început din nou a face tot felul de răutăţi, fără nici o căinţă de păcatele lui. Dar într-o noapte, pe cînd dormea pe patul său, i s-a arătat cineva şi i-a zis: "Eu sînt cel care te-a trezit cînd dormeai sub zid şi tu, în loc să te pocăieşti, mărturisindu-ţi păcatele şi să pui hotărîre în inima ta ca să nu mai faci cele rele înaintea lui Dumnezeu, ai adus tămîie şi lumînări la biserică şi ai socotit că îmi sînt plăcute faptele şi făţărniciile tale. Să ştii că pentru aceasta te-am izbăvit de primejdia aceea, ca să nu mori nepocăit. Iar tu, în loc de pocăinţă iar ai început a face cele rele ale tale. De aceea, pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea ta care ai arătat-o faţă de bunătatea lui Dumnezeu, nu vei muri repede ca să nu te vadă nimeni, cum era să-ţi fie moartea sub acel zid, ci vei tras în ţeapă în mijlocul oraşului ca să te vadă toţi oamenii şi să ia pildă spre îndreptarea lor, văzînd cum moare un tîlhar şi ucigaş nepocăit". La aceste cuvinte el se înfricoşează, dar îndată prinzîndu-l oamenii, l-au dus la judecătorul cetăţii şi el a hotărît să fie tras în ţeapă în mijlocul tîrgului ca să-l vadă toţi şi să nu urmeze acelui tîlhar nemulţumitor şi nerecunoscător faţă de binefacerile lui Dumnezeu. (Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1746, p. 163)

Iubiţi credincioşi,

Toţi oamenii sînt datori a mulţumi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea pentru toate cele bune şi cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulţumeşte supără pe Dumnezeu şi în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare şi osîndă veşnică. Aţi auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulţumiţi din legea veche. Aţi auzit şi de pedeapsa cumplită asupra tîlharului nepocăit din istorioara de mai sus. Aţi auzit şi de nemulţumirea şi lipsa de recunoştinţă a celor nouă leproşi din Evanghelia de azi. Toţi zece se rugau şi strigau la Fiul lui Dumnezeu să se milostivească şi să-i vindece. Dar după ce s-au vindecat, numai unul s-a întors la Hristos şi căzîndu-I în genunchi, I-a mulţumit cu lacrimi. De aceea şi Domnul a zis: Oare nu zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-au gîndit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu, decît numai acesta care este de alt neam? Apoi, i-a zis celui vindecat: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit! (Luca 17, 17-19).

Vedeţi că cel ce mulţumeşte se şi mîntuieşte, căci are credinţă în Dumnezeu? Iar cel nerecunoscător, este departe de Dumnezeu, pentru că este nepocăit, adică zace în păcate. De aceea de va muri în această stare, unul ca acela se va osîndi în iad.

Acum să ne întrebăm fiecare: Oare noi mulţumim zilnic şi în fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Sau uităm de această mare poruncă? Căci şi Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Pentru toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20). Ştim că mulţi cîrtesc în inimile lor şi zic la necaz: "Pentru ce să mulţumesc lui Dumnezeu, că iată sînt bolnav, nu s-a împlinit cererea, soţul este rău, copilul n-a reuşit?" Dar să te întreb în numele lui Dumnezeu: Oare cînd erau sănătoşi şi tineri şi aveau de toate şi toţi îi cinsteau, atunci mulţumeau lui Dumnezeu? Atunci veneau regulat la biserică, se spovedeau, posteau şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine? Sau erau tot aşa de nepăsători, şi puţin credincioşi ca acum?

Dacă n-ai reuşit azi, vei reuşi sigur mîine. Numai să nu ceri cele ce nu-ţi sînt de folos. Dacă eşti bolnav azi, de ce cîrteşti? Dar n-ai fost sănătos toată viaţa şi ai uitat să mulţumeşti Ziditorului tău? Dacă ai pierdut ceva sau nu ţi s-a împlinit cererea, de ce te superi şi mînii pe Dumnezeu? Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale şi trecătoare şi uiţi să ceri cele veşnice şi mîntuitoare? Poate de aceea nu ţi-a împlinit Domnul cererea, căci Dumnezeu pe cele materiale ţi le dă de la sine dacă vei căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33).

Aici credincioşii noştri fac o mare greşeală, că cer de la Dumnezeu mai întîi lucruri pămînteşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mîntuirea sufletului, iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne porunceşte să căutăm mai întîi Împărăţia Cerului, adică biserica, rugăciunea, pocăinţa, împăcarea cu toţi, postul, smerenia şi Sfînta Împărtăşanie, şi numai la urmă să cerem şi cele pămînteşti: sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.

Cum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde această scurtă rugăciune: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-i mulţumim Mîntuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pîinea zilnică, pentru servici, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfînta Cruce cu care biruim pe diavoli, şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că sîntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare cîţi, alături de noi, sînt orfani, bolnavi fără leac, flămînzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cît trebuie?

Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire pe pămînt este Sfînta Liturghie. De aceea se mai numeşte şi jertfă euharistică, adică jertfă de laudă şi de mulţumire. Sîntem datori ca în fiecare sărbătoare şi mai ales Duminica să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cîte ne-a dat în viaţă şi în timpul săptămînii care a trecut! Să trăim mulţumind, iar nu cîrtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu sîntem vrednici de cît ne dă. De vom face aşa vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi. Amin.

TEATRU/FILM 

MIRCEA BRADU

Mircea Bradu
Date personale
Născut	14 ianuarie 1937 (84 de ani) Lăzăreni, Bihor, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, jurnalist, dramaturg
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Modifică date / text

Mircea Bradu (n. 14 ianuarie 1937, Lăzăreni, județul Bihor – d. 22 iunie 2021) a fost un scriitor român contemporan, jurnalist, director de teatru. Dramaturg cunoscut prin piese de inspirație istorică: Vlad Țepes în Ianuarie, Noapte albă, Hotărârea și altele. În 2007 a lansat romanul Dracula Land, Dracula Parc, tradus în limbile engleză, maghiară și germană. A fost laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ale Consiliului Culturii din România.

A fost redactor fondator al revistei Familia seria a V-a în 1965, unde lucrează până în 1977, când devine director al Teatrului de stat din Oradea^[1]. A fost primul primar al Oradiei, ales liber după revoluție^[1]. Este membru fondator al Partidului Democrat și consilier municipal^[1]. În anul 1992 a înființat rețeaua Radio Transilvania^[1], iar în anul 2002 a înființat Editura Arca.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opera
  • 2.1Bibliografie selectivă
    • 2.1.1Premiere teatrale absolute
    • 2.1.2Volume
• 3Premii
• 4Aprecieri critice
• 5Note

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mircea Bradu s-a născut la data de 14 ianuarie 1937 în Lăzăreni, județul Bihor, unde părinții săi erau învățători. Este fiul reputatului folclorist și publicist Ion Bradu. La absolvirea Colegiului Național „Emanuil Gojdu” din Oradea (1954) se înscrie la Facultatea de filologie a Universității de Stat București, la Secția de Literatură și Critică Literară pe care o termină în 1959 când revine la Oradea unde este angajat inspector la Comitetului Județean pentru Cultură. În 1965 face parte din grupul de scriitori condus de poetul Alexandru Andrițoiu care reînvie revista de cultură „Familia”, seria a V-a, părăsind redacția doar în anul 1977 când devine director al Teatrului de Stat din Oradea. În 1992, în calitate de director general, înființează „Radio Transilvania”, rețea care în scurtă vreme se extinde la15 posturi de emisiune. Conduce această rețea până în anul 2009 când preia Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Ziariștilor din România

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Înainte de a deveni un scriitor consacrat, Mircea Bradu s-a remarcat încă de pe băncile liceului în poezie, proză și jurnalistică, prin reportaje, eseuri, interviuri și anchete, atât în ziarele locale și în cele cu răspândire națională. Debutul în dramaturgie poate fi marcat în 1970 prin apariția în revista clujană „Tribuna” a piesei „Turnul sinucigașilor”.

Bibliografie selectivă[modificare | modificare sursă]

Premiere teatrale absolute[modificare | modificare sursă]

• Vlad Țepeș în ianuarie, Teatrul de Stat Oradea, 26 octombrie 1972.

„Vlad Țepes în ianuarie, o capodoperă a genului.”, Dumitru Chirilă, prefață la volumul „Turnul sinucigașilor”, Mircea Bradu, Editura Arca, 2003 „Cu o remarcabilă intuiție artistică, Mircea Bradu a folosit timpul restriștei pentru a ne înfățișa un Vlad Țepeș mai uman decât bănuiam și mai crud decât știam(…)Inteligent, înzestrat cu un ochi vrăjit de frumusețea lumii, cu o uluitoare nostalgie a copilăriei, Vlad Țepeș, în viziunea lui Mircea Bradu, si-a sacrificat cu bună-știință sufletul și și-a construit un altul mai pe măsura nevoilor țării.”, Teodor Mazilu, Hotărârea, Teatru comentat, Mircea Bradu, Editura Eminescu, București, 1983

• Noapte albă, Teatrul de Stat Arad, 15 mai 1975

„Noapte albă este o sinteză între informația istorică, gândirea politică românească de-a lungul secolelor și expresia mitică dată de popor stărilor existențiale fundamentale”, Dumitru Chirilă, Familia, nr. 6,1975 „Noapte albă este o piesă de excepție. Ea confirmă pe dramaturgul Mircea Bradu din Vlad Țepeș în ianuarie. Da, Mircea Bradu este un scriitor de vocație. O scriitură elegantă, consistentă, frumoasă – un teatru cu multe virtuți de formă și conținut”, Stelian Vasilescu, Crișana, nr. 239, 11 octombrie 1975

• Hotărârea, Teatrul de Stat Oradea, 17 aprilie 1977

„Hotărârea este un text dintre cele mai viabile din câte s-au elaborat pe tema independenței” Florian Potra, Teatru, anul XXII, nr. 6, iunie,1977 „Originalitatea dramei e și una din șansele durabilității ei: n-are nimic de-a face cu manufacturile conjuncturale, tumefiate verbal, care – vai – atât de des pretextează incursiunea istorică pentru a obține un nevoiaș beneficiu de o zi în schimbul uitării eterne. Hotărârea conține acel parfum inefabil al cuceritoarelor povești adevărate, care te transpun în epoca evocată și te invită la reverie în timpul prezent.”, Valentin Silvestru, Hotărârea, Teatru comentat, Mircea Bradu, Editura Eminescu, București,1983. „Piesa impune; deține în ea o largă forță de propagare. Are densitate ideatică; pune în cauză chestiuni de filozofie istorică; așază problema noastră națională în context european; imprimă lucrurilor, în afara conținutului lor actual și încărcătura acestora de istorie; dă vibrației patriotice înălțime și demnitate gânditoare.”, Ion Zamfirescu, Antologie a dramei istorice românești, Editura Eminescu, București, 1986.

• Apullum, Studioul de radio Cluj-Napoca, 1978

„Apullum” este „o piesă istorică” în care se concentrează esențial trecerea unui popor prin altul, așa cum se întrepătrund arătătoarele unui orologiu la ora 12, lăsând în urmă imaginea basoreliefului de pe Columna lui Traian și rezumând nașterea unui neam sublim”, Geneză, Adrian Dohotaru, Hotărârea,Teatru comentat, Mircea Bradu, Editura Eminescu, București, 1983. „Geneza poporului român în Apullum sau Noaptea albă se reconstituie prin acțiuni istorice luminate de mit și legendă, de vechi ritual, de caractere morale și moralizatoare, ce urmăresc tradiția și continuitatea spiritualității românilor în istorică devenire.”, Ion Toboșaru, Hotărârea, Teatru comentat, Viziuni și artă în teatrul istoric contemporan, Mircea Bradu, Editura Eminescu, București,1983.

• Inima, Teatrul de Stat Oradea, 24 martie 1979

„Apelând adeseori la document – în primul rând scrisorile lui Lucaciu, discursuri sau depoziții – Mircea Bradu nu încearcă o piesă document, ci o evocare de multe ori lirică, simbolică alteori, iar faptul sau personajul dramatic se constituie din sinteza mai multor fapte sau personaje istorice.”, Dumitru Chirilă, Hotărârea, Teatru comentat, Mircea Bradu, Editura Eminescu, București, 1983. „Nimeni nu s-a încumetat până acum sa imortalizeze pentru scenă figura superbă și plină de demnitate a unuia dintre cei mai însemnați luptători pentru înfăptuirea statului național unitar român: dr. Vasile Lucaciu. (…) Pe scenă urmărim un Lucaciu vehement și apodictic căci cauza sa dreaptă nu poate fi negată, un Lucaciu iubit și ascultat, căci poporul îl însoțește și îl apără”, Blaga Mihoc, Flacăra,26 aprilie 1979

• Când râde un copil, Teatrul de păpuși Oradea, 1982

„Ajuns la al 999-lea spectacol (!), „Când râde un copil” păstrează aceeași prospețime ca la premieră, datorită unor actori dedicați, responsabili, care s-au ferit de rutină, de superficialitate care ar fi lovit greu în sufletul micuților spectatori. Râsul sincer, uneori zgomotos, al miilor de copii care au trecut pe la acest spectacol este cea mai adevărată recunoaștere a unui text inspirat și delicat”, Dimitrie Bălan, Oamenii cetății…, volumul 2, Editura Arca, 2009

• Cenușăreasa stă pe strada mea, Teatrul de păpuși Oradea, 1983

„Ca om de teatru, ca scriitor, Mircea Bradu a adunat în jurul său tineri muzicieni, instrumentiști, compozitori care au alcătuit prima echipă din țară care compun o operă rock pentru tineret, pe un libret propriu.

• Satul blestemat, Teatrul de stat Oradea, 1984

• Întoarcerea tatălui risipitor, Teatrul de Stat Oradea, 1989

Volume[modificare | modificare sursă]

• De câte ori am pornit, teatru Editura Oradea, 1969

• Deschideți ferestrele, proză, Editura Oradea 1970

• Hotărârea, teatru, Editura Eminescu, București, Teatru comentat,1983

• O minune de trei zile, proză, Editura Oradea 2002

• Teatru istoric, Editura Arca, 2004

• Turnul sinucigașilor, teatru, Editura Arca, 2003

• Dracula land. Dracula parc, proză, Editura Arca 2006

• A fi sau a nu fi antrenor, proză, Editura Arca 2006

• Singur printre actori, proză, Editura Arca, 2008

• Nistrenii, proză, Editura Arca, 2012

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premii pentru scenarii TV: Noapte albă (1971), Cronica de la Plevna (1973), Satul blestemat ( 1979), Cișmeaua roșie ( 1982)

• Premiul Uniunii Scriitorilor din România, volumul Hotărârea, teatru, 1983

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„Un dramaturg remarcabil.”, acad. D.R. Popescu, revista Tribuna, Cluj, 1971

„Succesiunea pieselor consemnate în antologie, florilegiul dramaturgic al lui Mircea Bradu, evidențiază remarcabila sa personalitate în dramaturgia contemporană, constituindu-se drept garanție a unei continuități,consacrând constanța și consecvența în scrisul teatrului istoric.”, Ion Zamfirescu, 1986

Bihorenii și-au luat rămas bun de la omul de cultură Mircea Bradu

A. MARȚIAN POP

A. Pop Martian

POP-MARŢIAN, A.

Actor, scriitor

N. 8 iun. 1897, Şerbăneşti, Nenciuleşti, Vâlcea – 14 ian. 1969,

Bucureşti.

Numele de stare civilă: Atanasie V. Popescu.

Clasele primare le urmează în satul natal,

Bălceşti şi în Drăgăşani (1904-1908), cursul

inferior la Liceul Carol I din Craiova (1908-

1912), continuând la Şcoala Superioră de

Comerţ (1912-1916).

În timpul satisfacerii serviciului militar

urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din

Dorohoi. Din 1918, când este avansat

sublocotenent, se angajează în armată, la

Şcoala de Ofiţeri din Craiova. În paralel,

urmeazã Conservatorul Cornetti din Craiova, clasa lui Al. Dem-Dan.

Demisionează din armată (1922) şi este angajat actor la Teatrul

Naţional din Craiova.

A fost secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, profesor la

Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (a fost şi

decan, o perioadă).

A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români. Debutează în

revista Flamura din Craiova, iar primul său volum de versuri Serile

cătunului, îi apare în 1929.

A jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Maria Ventura,

Teatrul Naţional şi Teatrul Tineretului din Bucureşti.

A debutat la Teatrului Naţional din Craiova, în stagiunea 1922-

1923 (rolul lui Mihai Viteazul din piesa Săracul Popă de Mihail

Sorbul). A cunoscut adevărata afirmare sub directoratul lui Grigore

Drăgoescu. A fost distribuit în: Legenda funigeilor de Şt. O. Iosif şi D.

Anghel, Asasinul, Mândrie şi amor de G. Olmet, Fata din dafin de A.

Maniu şi S. Froda, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Răzvan şi

Vidra de B.P. Hasdeu, Glauco de Marselli, Dama cu camelii ş.a.

A primit titlul de Artist emerit.

Colaborări: Flamura, Gândul nostru, Năzuinţa, Universul literar,

Ramuri, Gândirea, Viaţa literară, Revista ilustrată, Convorbiri literare,

Rampa ş.a.

Opera: Serile cătunului (versuri originale, 1929); An de teatru.

Amintiri şi portrete (1965, în manuscris). Traduceri: Miresme de

2

departe (după Elena Văcărescu şi Contesa de Noailles); Pescuitorii

de umbre de Jean Sermant (trad. în colab. cu Stela Poenaru);

Împricinaţii (după Racine). A realizat dramatizarea romanului David

Golder de I. Nemirowschi.

POEZIE

BARBU BREZIANU

Barbu Brezianu
Date personale
Născut	18 martie 1909[2]  București, România
Decedat	14 ianuarie 2008 (98 de ani)[2]
Copii	Andrei Brezianu
Cetățenie	România
Ocupație	istoric de artă judecător traducător poet
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Note
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Modifică date / text

Barbu Brezianu (n. 18 martie 1909,^[2] București, România – d. 14 ianuarie 2008^[2]) a fost un istoric și critic de artă, scriitor, publicist și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Artiștilor Plastici (secția critică). Este cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de brâncușiologie, fiind cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în țară.

Aici a trăit și a creat între anii 1987-2008 scriitorul Barbu Brezianu, bulevardul Dacia, București

VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ca publicist și poet, Barbu Brezianu a debutat în anii treizeci ai secolului trecut. Este autorul volumelor de poezii Nod ars (1930), Poezii (1934), Zăvor fermecat, Jaf în dragoste, a cunoscutei cărți Brâncuși în România (1974, ulterior reeditată în versiune engleză) ș.a. Tudor Arghezi scria despre Barbu Brezianu : „Îmi permit plăcerea să regăsesc întoarsă în literatură pana scriitorului Barbu Brezianu, așteptată de toți cîți i-au cunoscut elasticitatea, nuanțele și gingașele transparențe.”

Barbu Brezianu a fost un prieten apropiat al unor mari nume din cultura românească precum Constantin Noica, Mircea Eliade, George Enescu, al cărui oaspete a fost nu o dată în vila acestuia de la Luminiș. Este tatăl publicistului american Andrei Brezianu.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Poezie[modificare | modificare sursă]

• Nod ars (1930)
• Poezii (1934)
• Zăvor fermecat (1947)
• Desferecare (1998)

Proză[modificare | modificare sursă]

• Școala moralului sau Hristoitia meșterului Anton Pann, eseu
• Jaf în dragoste, proze scurte

Lucrări de istorie a artei[modificare | modificare sursă]

• Karl Storck, monografie (1955)
• Nicolae Grigorescu, monografie (1959)
• Desenul alfabetului viu de N. Tonitza, cu o prefață de Tudor Arghezi (1960)
• Caietele Mihai Eminescu, volume colective (1974-1985)
• Opera lui Constantin Brâncuși în România, monografie (1974), lucrare distinsă cu Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Române
• Brâncuși în România, monografie - ediții revăzute și adăugite (1976 și 1998). Ediția din 1998 a apărut și în limbile engleză și franceză.
• Le secret du Baiser de Montparnasse, 1978, Paris (cuprinde revelații importante despre sculptura Sărutul)
• Noguchi, ucenic al lui Brâncuși, 2001
• Brâncuși în România 2005, monografie, în colaborare cu Ilie Marcu (2005)

Traduceri din literatura universală[modificare | modificare sursă]

• Kalevala, țara de viteji (1942), prima versiune românească a epopeii naționale finlandeze, prefațată de Ion Marin Sadoveanu și premiată de Comisia Națională de Cooperare Intelectuală, la recomandarea lui Alexandru Philippide. A fost reeditată în 1974, cu o prefață de Șerban Cioculescu, și în 1999, revizuită, sub titlul Kalevala, cu un cuvânt înainte al scriitorului și diplomatului finlandez Mikko Heikinheimo. Traducerea reușește să păstreze cu fidelitate particularitățile stilistice ale originalului și constituie o lectură fascinantă, deschizătoare de orizonturi culturale inedite pentru cititorul român.
• Pisălogii, de Molière, traducere apărută în 1955.
• Opere, Vol. IV, de Honoré de Balzac, traducere apărută în 1960.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 24 mai 2006 i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa de către Universitatea Națională de Arte din București.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[3]

POEZII:

Ucaz 

Din tolba pogoanelor
(în limba Canioanelor)
cotcodăcesc trei feciori
în năframele de fiori:

- Ctitoreşte Zăbava!...

- Osteneşte Otrava!!

- Ocoleşte Potcoava!!!

Şiratelor etăţi
tulburatelor dăţi
ţestoaselor cetăţi.

O năpârlire 

Ce măruntă întristare
copilului cu părul mare!

Al prunciei alb semafor
vestește vârsta lui Prier.
.......................
Solemn ceremonial confer:

prin abur cald, aromitor,
un prea forfecător doftor
taie cu o mână velină
bucle negre pe hermelină.

Din tronul lui - descoronat -

iată
un căpșor de băiat.

Epifanie 

Nevăzut cânt
încearcă vânt.

Prin somn, vaier...

Smintit aer
duh a aprins
șoaptă prin ins:

Sus
Jos
Isus
Hristos.

Prin albul gol
visul domol.

Nimbul prin nor
arde ușor.

Arde ușor
clipa din zbor.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

Narghita

Naarghita
Naarghita pe coperta albumului Muzică de colecție, lansat în 2007 de cotidianul Jurnalul Național.
Date personale
Nume la naștere	Maria Amarghioalei
Născută	14 ianuarie 1939 Pufești, Vrancea
Decedată	26 februarie 2013 (74 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață, dansatoare
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Gen muzical	Muzică de film indiană
Ani de activitate	1957 – 1991
Case de discuri	Electrecord
Modifică date / text

Maria Amarghioalei^[1] (n. 14 ianuarie 1939, Pufești, jud. Vrancea,^[2] - d. 26 februarie 2013, București^[3]) mai bine cunoscută prin numele de scenă Naarghita (scris și Narghita), a fost o cântăreață și dansatoare română. Iubitoare a muzicii și a coregrafiilor din filmele indiene, interpreta s-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile, cunoscute și apreciate atât în patria ei, cât și în lume.

Naarghita este supranumită „Cenușăreasa din Vrancea”.^[4]

Primii ani. Studii[modificare | modificare sursă]

Când Maria avea trei ani, părinții ei s-au despărțit; mama, pe nume Aneta,^[5] s-a stabilit la București. Fata a fost crescută de bunicii materni până la vârsta de nouă ani,^[4] când s-a mutat în capitală alături de mama ei.^[5]

Vreme de patru ani, tânăra a făcut studii de coregrafie la Palatul Pionierilor din București (actualul Palat Cotroceni). În 1956 a intrat în corpul de balet al teatrului de revistă „Constantin Tănase”, ca figurantă.^[5] În paralel, a luat lecții de canto clasic.^[2] La numai o lună de la angajarea în teatrul „Constantin Tănase”, a văzut pelicula indiană Vagabondul (1951), în regia lui Raj Kapoor;^[6] a fost foarte impresionată de film și a început să manifeste interes față de muzica și dansurile indiene. Hotărându-se să învețe cântecele de pe coloana sonoră a filmului, l-a urmărit de cincizeci de ori, după care a înregistrat muzica filmului cu un magnetofon adus cu sine în sala de proiecție. A studiat piesele muzicale cu atenție, învățând pronunția cuvintelor indiene după ureche.^[2]

În 1957, ea a debutat ca solistă în revista „O seară la estradă”, regizată de Nicolae Dinescu; aici a interpretat aria „Ciand” (lb. rom. „Luna”) din banda filmului Vagabondul. Publicul a primit numărul cântăreței cu entuziasm.^[5]

Activitate[modificare | modificare sursă]

Artista a început să se documenteze în privința culturii indiene. A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi,^[6] cu sprijinul unui profesor din Universitatea București; acesta i-a procurat un sari (piesă de îmbrăcăminte specifică pentru indience), înregistrări și partituri cu muzică ușoară și de film din India.^[2]

Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând, în limba hindi, fie „cântul spiritului etern”, fie „cântecul tulpinii de lotus”; muzicologul George Sbârcea l-a tradus drept „cântec pentru cei luminați”.^[1] Întrebând-o de proveniența numelui ei, muzicianul Romeo Vanica (membru în anii 1960 al formației rock Mondial) a primit un răspuns glumeț: „Există Harghita, există Marghita, m-am gândit să existe și Narghita.”^[7]

Primul disc Electrecord al Naarghitei a fost bine primit de public. După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice, care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri și spectacole pe scenele din țară; cel care și-a dat acceptul în acest sens a fost baritonul Nicolae Herlea.^[2] În toamna lui 1967, prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Naarghita în spectacol. Foarte plăcut impresionată, ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. Într-un dialog la care a participat și prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita să viziteze India, iar acesta a răspuns aprobator. Nouă luni mai târziu (la scurt timp după asasinarea politicianului american Robert F. Kennedy, eveniment cu un impact puternic în toată lumea), Naarghita a fost primită călduros în New Delhi, în ciuda doliului, și a rămas acolo timp de jumătate de an, vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. Cu această ocazie, Naarghita a făcut cunoștință cu idolul ei, actorul și regizorul Raj Kapoor, iar cei doi au devenit prieteni apropiați.^[8]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Simbolul C reprezintă o compilație alături de alți muzicieni; nu vor fi amintite decât pistele cu interpretări ale Naarghitei. Toate transliterările și traducerile le reproduc pe cele notate pe discuri.

• 1959 – EDA 2774 (Electrecord)

1. Ciand

2. Murmurki na dek

• 1959 – EDC 201 (Electrecord) C

3. Ciand (trad. „Cîntecul lunii”; din filmul Vagabondul)

4. Murmurki na dec (trad. „Nu-ți întoarce privirea”; din filmul Articolul 420)

Orchestra de Muzică Ușoară, dirijor: Gelu Solomonescu

• 1959 – EDE 041 (Electrecord) C

1. Ciand (trad. „Cîntecul lunii”; comp. S. Jaichishan)

• 1962 – EDC 376 (Electrecord) C

2. Mera giuta he giapani (trad. „Pantofiorii japonezi”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

3. Murmurki na dek (trad. „Nu-ți întoarce privirea”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

4. Icekdana (trad. „Ghicitoarea”; comp. Jaichishan, din filmul Articolul 420)

Orchestra de Muzică Ușoară, dirijor: Gelu Solomonescu

• 1967 – EDC 862 (Electrecord)

1. Agiare pārdesi (comp. Chowdhury)

2. Giāb se bālām ghār ae (comp. Giaikishan)

3. Sār pār topi lal (comp. Nayyar)

4. Tumsa nāhin dekha (comp. Nayyar)

Orchestra Radiodifuziunii Romîne, dirijor: Sile Dinicu

• 1971 – EDC 10.184 (Electrecord)

1. Parde men (Printre voaluri)

2. Ich liebe dich (Te iubesc)

3. Thank You (Mulțumesc)

4. Meri Ankhe (Ochii mei)

• 1974 – Melodii din filme indiene (Electrecord, STM-EDE 0941)

1. Ek phool do mali (trad. „O floare și doi grădinari”)

2. Chal chal mere sathi, mere hathi (trad. „Prietenul meu, elefantul”)

3. Khilte hain gul yahan (trad. „Unde îmbobocesc trandafirii e locul iubirii”)

4. Zindagi ek safar hai suhana (trad. „Viața este o călătorie minunată”)

5. Raina beeti jae (trad. „Noaptea trece, dar somnul nu vine”)

6. Haina bolo bolo (trad. „Hai, vorbește”)

7. Dilbar dil se pyare (trad. „Stăpînul inimii, mai scump decît inima mea”)

8. Meghe chhaye adhi ratt (trad. „Neliniștea nopților”)

9. Mausam hai ashiqana (trad. „Timpul dragostei”)

10. Dum maro dum (trad. „Respir fericirea”)

• 1984 – Arabian Music (Electrecord, ST-EDE 02653)

1. La tiji-l-yaum („Nu veni azi, nu veni mîine”)

2. Shatty ya deney („Ploaia de primavară”)

3. Dehek ellouz („Înfloreste migdalul”)

4. Al bint el chalabiya („Fata cea frumoasă”)

5. Aatini ennai („Dă-mi naiul”)

6. Shufti-l-amar („Am văzut luna”)

7. Shady („Shady - prieten drag”)

8. Amara ya amara („Lună, o lună”)

9. Habbeytak bessayf („Te-am iubit iarnă...vara”)

10. Yensani tariq („Uită-mi calea”)

Aranjamente muzicale, conducerea orchestrală: Corneliu Meraru

• 1985 – ST-EDE 02705 (Electrecord)

1. Is mod pe jate hai

2. Chanda o! chanda

3. Na koi umang hai

4. Suhana safar

5. Tere bina

6. Ham to man

7. Bol re papihara

8. Duniya kya jane

9. Jeeven ko do raahe pe

10. Piya bina

• 1985 – ST-EDE 02822 (Electrecord)

1. Agiare pardesi

2. Parde men

3. Pantofiorii japonezi

4. Giab se bālām ghar ae

5. Ich liebe dich

6. Nu-ți întoarce privirea

7. Sār pār topi lal

8. Thank You

9. Ghicitoarea

10. Tumsa nahin dekha

11. Meri anke

• 1987 – Melodii din filme (Electrecord, ST-EDE 03206)

1. Yaadon ki baaraat (trad. „Noianul amintirilor”)

2. Tere bina aag ye chandni (trad. „Fără tine luna-mi pare foc”)

3. Ghar aaya mera pardesi (trad. „«Străinul» meu s-a întors acasă”)

4. Pear hua Ikrar hua hai (trad. „M-am îndrăgostit”)

5. Har dil jo pyar karega (trad. „Fiecare inimă care va iubi”)

6. Ham donon, do premi (trad. „Noi, doi îndrăgostiți”)

7. Nanhe munne bachche (trad. „Micuț și dulce copilaș”)

8. Rajnighandha, phool tumhare (trad. „Parfumul tuberozei și al iubirii lui”)

9. Ek be wafa se pear kyia (trad. „Am un iubit amăgitor”)

10. Dil dil de milega (trad. „Două inimi se vor întîlni”)

• 1987 – Cîntece indiene de dragoste (Electrecord, ST-EDE 03207)

1. Aayega aanewala, aayega (trad. „El va veni, va veni”)

2. Nile gagan ke tale (trad. „Sub cerul albastru”)

3. Chhotisi mulaqat pear ban gaii (trad. „Mica întîlnire a născut iubire”)

4. Aaja re piya (trad. „Vino, iubire”)

5. Mera jeeven kora kagaz (trad. „Viața mea, o pagină albă”)

6. Hai, hai, yeh majboori (trad. „Oh, atît de neajutorată”)

7. Mat ja, mere bacchpan nadan (trad. „Nu-mi pleca, copilărie inocentă”)

8. Git gata hun main (trad. „Cînt un cîntec”)

9. Kaon hai jo sapnon? (trad. „Cine-i acela din visele mele?”)

10. Baiyan na dharo, balma (trad. „Nu mă atinge, iubitule”)

Orchestrațiile și conducerea muzicală: Cornel Meraru

• 1991 — Indian light-classical songs (Electrecord, ST-EDE 03892, realizat în perioada nov. 1989–oct. 1990)

1. Aaja re, o, mere dilbar (trad. „Vino, iubitul meu”, din filmul Domnișoara Noorie)

2. Thandi hawa (trad. „Răcoarea brizei”, din filmul Domnul și doamna 55)

3. Dil ki giraah khol do (trad. „Deschide-ți ferestrele inimii”, din filmul Zi și noapte)

4. Saathi re (trad. „Fără prieten”, din filmul Noaptea lui Poonam)

5. Suno, zindagi gaati hai (trad. „Ascultă, viața cîntă”)

6. Chalo, dildar, chalo... (trad. „Să mergem, iubirea mea, spre lună...”, din filmul Frumușica)

7. Inhin logon ne... (trad. „Acești oameni...”, din filmul Frumușica)

8. Chalte, chalte, yunhi koii mil gaya thaa... (trad. „Mergînd, mergînd, pe cineva am întîlnit...”, din filmul Frumușica)

9. Jaaore, jogi, tum jaaore... (trad. „Pleacă, zeul iubirii, pleacă...”, din filmul Amrapali)

10. Paayal ki jankaar (trad. „Cîntecul meu te caută”, din filmul Mere laal)

Aranjamentele instrumentale și conducerea muzicală: Corneliu Meraru

Înregistrări muzicale și mixaje efectuate în Studioul „Tomis” din București, în perioada nov. 1989–oct 1990

Naarghita ~ Album Cu Melodii Indiene Indragite

Naarghita ~ Dilruba dil pe tu

VICTOR SOCACIU

Victor Socaciu
Date personale
Nume la naștere	Victor Socaciu
Născut	14 ianuarie 1953  Orașul Stalin, România
Decedat	27 decembrie 2021 (68 de ani)[1]  București, România[1]
Înmormântat	Cornu de Jos
Căsătorit cu	Cornelia Pavlovici ()[2] Marina Almășan (până în 2012)[3]
Număr de copii	3[4]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician · compozitor · cântăreț · chitarist · realizator și prezentator TV · politician
Limbi vorbite	limba română limba franceză
Activitate
Studii	Colegiul Național de Informatică „Grigore Moisil” din Brașov
Gen muzical	folk · pop folk · pop rock
Instrument(e)	voce · chitară · claviaturi
Ani de activitate	1970 - 2021
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Zodiac · Biroul Executiv
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Prezență online
Site web pagină Facebook canal YouTube
Modifică date / text

Victor Socaciu (n. 14 ianuarie 1953, Orașul Stalin, România – d. 27 decembrie 2021, București, România) a fost un autor român de muzică folk, realizator de emisiuni de televiziune, parlamentar și diplomat.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familia[modificare | modificare sursă]

Tatăl său era muncitor la uzinele Steagul Roșu din Brașov, mama sa țesătoare la Partizanul Roșu este unicul copil al familiei. Amândoi părinții aveau legături cu muzica, tatăl fusese toboșar când era tânăr într-o formație la o casă de cultură muncitorească, iar mama a fost coristă într-un ansamblu foarte mare. Tatăl său dorea să-l vadă fotbalist; mama voia doar să-l vadă fericit.^[5][6]

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Debutul artistic îl face la început pe scena școlii. Acolo avea un grup muzical, Zodiac și cânta piese din repertoriul unor trupe la modă la vremea aceea. Era chitarist, solist vocal și șef al trupei. A urmat cursurile de chitară clasică la Școala populară de artă, clasa profesorului Martinescu, celebru la vremea aceea în Brașov și le-a terminat după doi ani de studiu. În facultate trupa s-a destrămat, deoarece membrii săi au plecat în diferite colțuri ale țării.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit de patru ori. A fost căsătorit cu Doina Boeriu, Cornelia Pavlovici, Marina Almășan, Brândușa Simion. Cu Doina Boeriu are o fiică, Iulia-Ana Socaciu și cu Marina Almasan are un fiu, Victor Socaciu, care poartă numele artistului. Victor Socaciu a recunoscut încă o fiică, Ana-Maria Socaciu, dintr-o relație cu o doamnă din Sibiu.^{[necesită citare]}

Studii[modificare | modificare sursă]

• 1969 - Timp de 2 ani urmează cursuri de chitară clasică la Școala Populară de Artă - Brașov, la clasa prof. Teodor Martinescu.
• 1978 - Absolvent al Facultății de Electromecanică - inginer ^[6][7][8][9]

Cariera artistică[modificare | modificare sursă]

Cronologie[modificare | modificare sursă]

• 1970 - Debutează pe scenă cu trupa rock Zodiac.
• 1973 - Activează în cadrul Cenaclului Dacia Felix din Centrul Universitar Brașov iar primele sale cântece folk („Trenul”, „Ținta”, „Între bine și rău”, „Sub scutul amurgulu”) cântând în mediul studențesc
• 1974 - Debutează în Cenaclul Flacăra pe scena Teatrului Național cu piesa „Ținta ”
• 1975 - Debut radio cu piesa „Nălucile amintirilor”
• 1976 - Debut TV cu piesa „Oltule”
• 1983 - 1985

1. Membru al Cenaclului „Serbările Scânteii Tineretului”
2. Semnează muzica spectacolelor „Tinerețe fără bătrânețe” de Eduard Covali - Teatrul Dramatic Brașov și „Caii liberi” - Teatrul Dramatic Târgu Mureș

• 1987 - 1989 Semnează coloana sonoră a spectacolului de muzică și poezie „Muntele dragostei” (alături de Leopoldina Bălănuță) la Teatrul „Ion Creangă” din București
• 1991 Producător al Festivalului Național - Concurs de muzică folk „Om Bun”
• 1991 Producător al Festivalului Național - Concurs „Cântecul de dragoste” în parteneriat cu Ministerul Culturii și Cultelor, Televiziunea Română și Radio România Actualități
• 1997-1999

1. Realizator a emisiunii săptămânale „Vănare de vânt” pentru TVR
2. Producător al emisiunii „Insula Copiilor” - la Național TV

Semnează genericele mai multor emisiuni radio și televiziune printre care: „Omul chitară ”, „Oameni de zăpadă ”, „Ceaiul de la ora 5 ”, „Insomniile Corinei ”, „Cazuri și necazuri în dragoste ”, „Vânare de vânt ”, „Arca Marinei ”, „Personalul de Costinești ”, „Bun de tipar ”, „Tunelul timpului ”, „Mulțumesc ”, Ora fără catalog ”, „Ne vedem la TVR”, „E ora ta” ^[6][8][9]

Prezențe la festivalul de la Mamaia[modificare | modificare sursă]

• 1989 - Secțiunea Creație cu piesa „Libertate”
• 1990 - Recital hors-concours
• 1997 - Secțiunea Creație cu piesa „Ochii iubirii”
• 1998 - Secțiunea Creație cu piesa „Vin și eu”
• 1999 - Secțiunea Creație cu piesa „Cămașa cea de ra”
• 2000 - Secțiunea Creație cu piesa „Ochii tăi” ^[6][8][9]

Turnee[modificare | modificare sursă]

China - 1986, Coreea - 1986, URSS - 1984, Germania - 1985, 1999, 2002 și 2003, Republica Moldova - 1990, 1993, 1996 și 2001, Canada - 1999 și 2001, SUA - 1996, 1999 și 2002, Suedia - 1996, Danemarca 2004, Anglia 2004-2005, Irlanda - 2004, Italia - 2005, Emiratele Arabe Unite - 2005 ^[6][8][9]

Cenaclul Flacăra[modificare | modificare sursă]

În cadrul Cenaclului Flacăra a colaborat cu toți membri săi Adrian Ivanițchi, Alexandru Zărnescu, Adriana Ausch, Anca Heroiu, Anda Călugăreanu, Andrei Păunescu, Arpad Domokoș, Aura Sipică, Carmen Antal, Cătălin Condurache, Constantin Dragomir, Costas Caracostas, Daniel Avram, Dinu Olărașu, Doru Gheajă, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Emeric Imre, Emilian Onciu, Erzsébet Ádám, Evandro Rosetti, Fabry Aladar, Florian Pittiș, Florentin Budea, Florin Chilian, Frații Chiriac, Furdui Iancu, George Nicolescu, Gil Ioniță, Ioan Alexandru, Ion Hagiu, Ion Zubașcu, Iulia Iosipescu, Loredana Groza, Majay Gyozo, Magda Puskas, Marcela Saftiuc, Maria Nagy, Marin Pihuleac, Mihaela Popescu, Mihai Napu, Mihail Stan, Mircea Baniciu, Mircea Bodolan, Mircea Florian, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Octavian Bud, Ovidiu Haidu, Radu Beligan, Radu Gheorghe, Radu Pietreanu , Raul Cârstea, Ștefan Hrușcă, Tatiana Stepa, Tudor Gheorghe, Valeriu Penișoară, Valeriu Sterian, Vali Șerban, Vasile Șeicaru, Vasile Mardare, Vanghele Gogu, Walter Ghicolescu, Zoia Alecu, Cezar Petrovici.

Părăsește Cenaclul în 1982 pentru a-și dezvolta propria carieră profesională.

Semnează peste 300 de cântece declarate la UCMR - ADA.^[6][8][9]

Functii deținute[modificare | modificare sursă]

• 2002 - Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
• 2005 - Vicepreședinte al Departamentului pentru Cultură al PSD.
• 2007 - Membru supleant al Consiliului de Administrație al Societății Române De Radiodifuziune.
• 2002 - 2006 Membru al Consiliului de Administrație al TVR
• 2008 - 2012 Deputat în Parlamentul României
• 2008 - 2012 Vicepreședinte al Comisiei de Cultură, Arte, Mijloace de Informare în masă a Camerei Deputaților
• 2008 - Membru în Comisia UNESCO a Parlamentului României
• 1989 - Membru în Comisia pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie a Parlamentului României
• 2014 - Consul General al României la Montreal ^[6][7][8][9]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Victor Socaciu (discografie)

Lansări
↙Albume de studio	13
↙Compilații	5
↙Discuri single	2
↙Albume video	2
↙Colaborări	3

1. 1981 - Roata (LP)
2. 1983 - Căruța cu flori (LP)
3. 1987 - Viața, iubirea cea dintâi (LP/MC)
4. 1997 - Cântecele Ceaiului de la ora 5 (CD)
5. 1998 - Lângă inima îmi stai (CD)
6. 2000 - Cântece naționale (CD/MC)
7. 2001 - Condiția umană (CD/MC)
8. 2002 - Mama lor (CD/MC)
9. 2006 - Lasă-mi vara... (CD)
10. 2008 - În fiecare zi (CD)
11. 2010 - Iedera (CD)
12. 2014 - Îmbrățișarea (CD)
13. 2017 - 1+9 (CD)^[10]

Discuri single[modificare | modificare sursă]

• 1989 - Colindul mâinilor (single)
• 1994 - Ceaiul de la ora 5 (single)

Compilații[modificare | modificare sursă]

• 1995 - Ceasul iubirii (Best Of) (CD)
• 1999 - Best of Victor Socaciu (CD/MC)
• 2003 - Best of - 30 (CD/MC)
• 2005 - Folk Collection - Omul cu o chitară (CD)
• 2018 - The Very Best of (CD)

Albume video[modificare | modificare sursă]

• 2008 - Folk You 2007 ‎(DVD-V, PAL)
• 2009 - Timpul chitarelor ‎(DVD-V, PAL)^[11]

Colaborări[modificare | modificare sursă]

• 1985 - Angela Ciochină (LP) muzica de pe albumul Angelei Ciochină^[12]
• 2002 - Pur și simplu - muzica și textele discului realizat și editat de surorile Șuș (CD/MC)
• 2003 - Anotimpul nesfârșit - muzica și textele discului realizat și editat de surorile Șuș (CD/MC)^[13]

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• Laureat Cântarea României - 1976 - 1982
• Laureat al Festivalului Național al Artei Studențesti (Premiul I - secțiunea Folk) - 1974
• Laureat al Festivalului Studențesc de Muzica Folk Primăvara Baladelor - București - 1975
• Marele Premiu al Cenaclului Flacăra 1979, '80, '81
• Marele Premiu al Serbărilor Scânteii Tineretului 1983
• Premiul al II-lea (creație) la Festivalul Internațional Garoafa roșie - Soci, 1984
• Premiul special al Televiziunii Soci la Festivalul Internațional Garoafa roșie - Soci, 1984
• Laureat al Festivalului internațional Rotte Lieder - 1985
• Premiul Criticii Muzicale din România - 1997
• Premiul Radiodifuziunii Române pe anul 1998 pentru muzică folk
• Premiul Limba noastră acordat de Asociația Culturală Ginta Latină din Chișinău - 1999
• Premiul pentru întreaga activitate acordat de revista Actualitatea muzicală - 2000
• Premii de excelență în muzica folk acordate de organizatorii festivalurilor de la Chișinău - 1996, Slobozia - 1996, Tg. Jiu - 1997, Iasi - 1998, Radio Cluj - 1998, Reghin - 1999, Caracal - 2000, Călărași - 2001, Bistrița - 2001
• Premiul Radiodifuziunii Române pentru Cel mai bun album folk al anului 2001 - Condiția umană
• Premiul Radiodifuziunii Române pentru Cel mai bun interpret folk al anului 2001
• Premiul de onoare pentru întreaga activitate în slujba cântecului românesc oferit de Ministerul Culturii - 2002
• Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Victor Socaciu la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B - "Muzică", „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.^{[6][7][8][9][14]}

VICTOR SOCACIU și șlagărele sale (1)

MAGDA PUSKAS

Magda Puskas
Date personale
Nume la naștere	Magda Puskas
Născută	14 ianuarie 1961 (62 de ani) municipiul Reghin, România
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, compozitor, interpret, solist
Activitate
Gen muzical	Folk Pop instrumental muzică ușoară
Instrument(e)	chitară, voce
Ani de activitate	1979 - prezent
Colaborare cu	* Grup Ecoul (format din Magda Puskas și Sorina Feier-Bloj) * Grupul Partaj (format din Magda Puskas și Tatiana Stepa)
Prezență online
Site web pagină Facebook
Modifică date / text

Magda Puskas născută ca Magdalena Puskas (n. 14 ianuarie 1961, Reghin, regiunea Mureș) este o muziciană, interpretă și compozitor român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familia[modificare | modificare sursă]

Este al doilea copil al Ecaterinei și a lui Eugen Puskas, ambii muncitori. Sora ei s-a numit Viorica. A fost căsătorită cu Finna Istvan și împreună au un fiu Finna Tibor Istvan.

Educație[modificare | modificare sursă]

Este absolventă a Universității Spiru Haret București - Facultatea de Psihologie.^[1]

Cariera artistică muzicală[modificare | modificare sursă]

Și-a început activitatea muzicală la 6 ani ajungând ca la 7-8 ani să participe la turnee de muzică ușoară în județul Mureș. În timpul liceului, a făcut parte din grupul Arthemis – grupul de folk al liceului, cu care a obținut Premiul Național la Festivalul național „Cântarea României” ediția 1979. Odată cu terminarea liceului, grupul Arthemis s-a destrămat, dar din el s-a născut, în 1981, un nou grup - Ecoul, format din Magda Puskas și fosta sa colegă, Sorina Feier-Bloj. În luna noiembrie a anului 1981 grupul a participat la Festivalul „Baladele Dunării”, în formula Ecoul. În juriu s-au aflat membri ai Cenaclului Flacăra, președintele juriului a fost chiar Adrian Păunescu. Luând premiul cel mare, cele două tinere artiste au fost invitate să devină membre active ale Cenaclului. Această colaborare s-a fructificat cu câteva piese de un real succes, cântate în turneele susținute alături de Cenaclul Flacăra: „La o cană cu vin”, „Din copilărie” sau „Taina”.^[2]

După încheierea colaborării cu Sorina Bloj, Magda Puskas și-a adus aportul muzical în Cenaclul Flacăra alături de Tatiana Stepa, un grup duo, sub numele de Partaj, cântând împreună „Desculț prin zăpadă”, „Creion”, „Partaj”, precum și vechile hituri ale Ecoului.^[2]

După 1989, Magda Puskas și-a continuat activitatea în Cenaclul „Totuși iubirea”. Artista se numără printre cei care au contribuit la resuscitarea folk-ului românesc, după anul 2000.^[2]

A urmat o colaborare îndelungată, până în 2010, cu Valentin Moldovan, alături de care a susținut numeroase concerte în toată țara. Apoi, spectacolele Magdei Puskas au fost marcate de o schimbare, folkista colaborând cu Ioan Onișor mai bine de un an.^[2]

În 2011, Magda Puskas a aniversat 30 de ani de la debutul în Cenaclul Flacăra, moment celebrat prin aducerea unui suflu nou pieselor sale, printr-o colaborare de succes cu muzicieni de excepție: Tcha Limberger, Florin Ștefan, Aladár Pusztai, Cătălin Pop și Oana Pop. Turneul național ce a marcat cei 30 de ani de folk ai Magdei a marcat un număr impresionant de orașe și spectatori pe masură.^[2]

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

De-a lungul întregii cariere, Magda Puskas primește premii printre care:

• Premiul Național la Festivalul național „Cântarea României” 1979
• Festivalul „Baladele Dunării” noiembrie 1981
• Marele premiul de debut în Cenaclul Flacăra, în 1982

Creații muzicale importante[modificare | modificare sursă]

Cu Grupul Ecoul[modificare | modificare sursă]

• „La o cană cu vin” - (cu Sorina Bloj) 1978 ^[3]
• „Din copilărie” - (cu Sorina Bloj) 1981 ^[3]
• „Elegia atlantă” - (cu Sorina Bloj) 1981 ^[3]
• „Taina” - (cu Sorina Bloj) 1981 ^[3]
• „Lumină” - (cu Sorina Bloj) 1979 ^[3]
• „Desculț prin zăpadă” - (cu Tatiana Stepa) 1983 ^[3]
• „Creion” - (cu Tatiana Stepa) 1983 ^[3]
• „Partaj” - (cu Tatiana Stepa) 1983^[3]

Cenaclul "Totuși iubirea"[modificare | modificare sursă]

• „Mi-e bine, mi-e jale” - (cu Tatiana Stepa) 1983

Discografie[modificare | modificare sursă]

Albume de studio[modificare | modificare sursă]

• Izvor de lumină (Colinde) - editat în 1994 Partaj și Orizont 77 cu Valentin Moldovan (chitară - voce) Sorina Bloj (voce), Ghiță Danciu (voce), Magda Puskas (voce), Călin Ionce (clape) ^[4], reeditat în 1999 cu Valentin Moldovan  (chitară - voce), Tatiana Stepa (voce), Ghită Danciu (voce), Magda Puskas (voce) ^[4]
• Lumina pascală - editat in 2006  cu Nora Deneș (vioară, backing-vocal), Valentin Moldovan (chitară-voce), Magda Puskas (voce) ^[4]

Albume disponibile doar online[modificare | modificare sursă]

• „Fiii lacrimilor tale (Balade sainte)” , Magda Puskas^[4] 1998
• „Noi între noi”, Magda Puskas^[4] 1999
• „Folk”, Magda Puskas ^[4] 2012
• „Corinde”, Magda Puskas^[4] 2014

Participări la alte albume[modificare | modificare sursă]

• Iarna mea cu ochii mari (2014) de Emeric Imre, voce
• Cenaclul Flacăra Vol 4 cu melodia Elegie atlantă ^[5] Intercont Music
• Totuși Iubirea ^[6] Intercont Music
• Folk 5x4 Vol. 1 ^[7]

Cântece Creștine - Magda Puskas

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 

Am cules pentru Dumneavoastră, dragi prieteni câteva ziceri cu iz glumeț; poate vă vor plăcea!

SFATURI UTILE 

BEȚI APĂ PE STOMACUL GOL IMEDIAT DUPĂ TREZIRE!

Tendinta de sanatate actuala este aceea de a consuma apa potabila, dimineata pe stomacul gol, de indata ce ne-am ridicat din pat. Valoarea medicala a acestei tendinte de sanatate a fost confirmata stiintific a fi extrem de benefica organismului.

Apa potabila pe stomacul gol este in stransa legatura cu prevenirea si vindecarea unor conditii de sanatate cum ar fi : problemele cardiace, epilepsia, durerile de cap, artrita, diabetul, constipatia, obezitatea, tuberculoza, meningita, bolile de rinichi, varsaturi, bolile uterine, gastrita dar si cancerul.

Metoda:

Dimineata dupa ce te-ai trezit, inainte de a face orice altceva, consuma 4 pahare a 200 de ml de apa. 

Dar aminteste-ti, daca pentru orice motiv, nu poti consuma aceasta cantitate de apa de prima data, ar trebui sa incepi cu un pahar, crescand treptat cantitatea pana cand te obisnuiesti.

- Dupa ce ai terminat de baut apa, poti merge linistit sa te speli pe dinti.

- Asteapta apoi 45 de minute pana cand sa mananci micul dejun.

- Dupa micul dejun nu mai trebuie sa mananci sau sa bei nimic altceva timp de 2 ore

- Dupa cele 2 ore poti manca si bea orice doresti pe tot parcursul zilei.

Exista numeroase boli ce pot fi vindecate prin aceasta metoda!

Cercetarile in domeniu au aratat ca, pentru tratamentul diverselor conditii de sanatate, este necesar sa urmezi acest remediu un anumit numar de zile astfel :

Cancer 180 de zile

Diabet 30 de zile

Epilepsie 60 de zile

Constipatie 10 zile

Gastrita 10 zile

Hipertensiune arteriala 30 de zile

Tuberculoza 90 de zile

Migrene 2 zile

Curatarea rinichilor 30 de zile

Obezitatea – aceasta reteta te va ajuta sa scapi de obezitate in cazul in care o vei urma cat mai mult timp cu putinta. Daca esti o persoana obeza, acest tratament trebuie sa fie de acum inainte un obicei zilnic

Artrita 30 de zile

Cel mai interesant este ca acest tratament nu are efecte adverse, singurul inconvenient fiind urinatul destul de des.

Atat japonezii cat si chinezii consuma in fiecare dimineata apa calda in locul apei reci. De ce? Pentru ca apa rece solidifica alimentele pe care tocmai le-ai ingerat, astfel procesul digestiv fiind puternic incetinit. Odata ce aceste alimente stationeaza pentru mai mult timp in organism, acidul gastric va fi mai agresiv, realizandu-se astfel o absorbtie exagerata a tuturor componentelor alimentelor( inclusiv a toxinelor), ceea ce poate duce in timp la aparitia cancerului. Tocmai de aceea in Asia se practica regulat un consum de apa calda, intrucat aceasta imbunatateste metabolismul si digestia, ajutand organismul sa functioneze in parametri optimi.