MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 16 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, TEATRU/FILM, GÂNDURI PESTE TIMP, SFATURI UTILE

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·        27 î.Hr. - Gaius Julius Caesar Octavianus (n.23 septembrie 62 i.Hr.- d. 19 august 14 d.Hr. ), a primit titulatura sacrală de “Augustus”(cel venerat), intitulandu-se “Imperator Caesar Augustus divi filius”.

Augustus Octavian Caesar - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat in aparenta republica, a condus ca un dictator mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. În 23 î.Hr. Augustus și-a asumat funcția de Împărat al Romei. Totuși, el folosea adesea ca titlu, Princeps, sau “Primul Cetățean.”

·      929 - Emirul Abd ar-Rahman al III-lea s-a proclamat calif, înființând pe teritoriul actual al Spaniei, Califatul Córdoba.

Abd ar-Rahman III  – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Abd ar-Rahman III a fost un emir (n. 7 ianuarie 891, Cordoba – d. 15 octombrie 961, Medina Azahara) și primul calif (929-961) al Cordobei, în Spania. Califatul Córdoba (Khilāfat Qurṭuba) a fost un stat din peninsula Iberică (Al-Andalus) și Africa de Nord, cu capitala în orașul Córdoba, stat existent între 929 și 1031.

Această perioadă s-a caracterizat printr-o remarcabilă înflorire a comerțului și a culturii; multe dintre capodoperele artistice ale Iberiei musulmane s-au construit în această perioadă, inclusiv celebra Mare Moschee din Córdoba. Abd-ar-Rahman al III-lea făcea parte din dinastia Umayyad; aceeași dinastie deținea titlul de Emir de Córdoba încă din 756. În ianuarie 929, s-a proclamat calif de Córdoba, în locul titlului de Emir de Córdoba. Perioada califatului a fost apogeul prezenței musulmane în peninsula Iberică.

Abd-ar-Rahman III and his court in Medina Azahara, by Dionisio Baixeras Verdaguer – foto: en.wikipedia.org

Califatul s-a dezintegrat din cauza războiului civil (fitna) dintre descendenții ultimului calif Hisham al II-lea și succesorii primului său ministru (hayib) Al-Mansur. O rămășiță a califatului a continuat să existe până în 1031 când, după ani de lupte intestine, s-a dezmembrat în mai multe regate Taifa independente.

·  1120 - S-a desfasurat Conciliul de Nablus, o consfatuire a conducatorilor bisericesti si laici ai Regatului cruciatilor de la Ierusalim.

Coat of arms of the kingdom of Jerusalem – foto: en.wikipedia.org

Acesta a fost convocat la Nablus de catre Warmund, patriarhul Ierusalimului si de regele Baldwin al II-lea a l Ierusalimului. Acesta a stabilit douăzeci și cinci de canoane atât religioase și laice si poate fi considerat atât un un Sinod ecleziastic cat si un Parlament . Acordului rezultat între patriarh și rege a fost un concordat, similar celui de la Worms, doi ani mai târziu.

·     1547 - Ivan cel Groaznic a fost încoronat țar al Rusiei.

Portret al lui Ivan IV, secolul al XVIII-lea, Muzeul de Istorie de Stat – foto: ro.wikipedia.org

Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 – d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “țar”. În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.

La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ.

În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație.

Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

·    1556 - A urcat pe tronul Spaniei regele Filip al II-lea.

Filip al II-lea, portret de Sofonisba Anguissola – foto: ro.wikipedia.org

Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 – 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 – 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 – 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 – 1598 și rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 – 1556.

A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritori – in imagine, Filip al II-lea, portret de Sofonisba Anguissola Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

·         1581: Parlamentul englez adoptă legi împotriva catolicismului.

·   1605 - A aparut prima ediție a El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes, publicată la Madrid, Spania.

Don Quixote de la Mancha and Sancho Panza, 1863, by Gustave Doré - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Don Quijote de la Mancha este o operă literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra. Prima parte a apărut în 1605 sub numele de El ingenioso hidalgo don Quijote de La Mancha și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului, fiind o capodoperă a literaturii spaniole și a literaturii universale. A doua parte a apărut în 1615 sub numele de El ingenioso caballero don Quijote de La Mancha. Romanul este în prezent una dintre operele cele mai traduse din lume.

Deși fusese concepută ca o satiră la adresa popularelor povestiri cavalerești, povestea micului nobil Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale, ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri, devine o frescă a societății spaniole și o reflexie asupra comportamentului uman.

Tiparul din El licenciado Vidriera se repetă, astfel că Don Quijote, deși considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleții gândirii și a acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

·   1632 - A avut loc ședința de anatomie ținută la Amsterdam, de breasla chirurgilor. Corpul era al unui criminal executat prin spânzurare (Adriaan Adriaanszoon, sub pseudonimul de “Aris Kindt”). Rembrandt va picta în același an “Lecţia de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp“.

“Lecţia de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp” (Rembrandt – 1632 – Mauritshuis, Haga) – foto: ro.wikipedia.org

Rembrandt: The Anatomy Lesson of Dr. Deijman (1656) – foto: en.wikipedia.org

·         1707 - Parlamentul Scotiei a ratificat Act of the Union, prin care s-a deschis calea spre constituirea Marii Britanii.

Scoția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Scoția este o țară ce face parte din Regatul Unit și acoperă treimea de nord a insulei Marea Britanie. Se învecinează cu Anglia la sud, și este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord⁠ și Marea Irlandei la sud-vest. În plus față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din peste 790 de insule, între care Northern Isles⁠ și Hebride⁠.

Regatul Scoției a apărut ca stat suveran independent în Evul Mediu Timpuriu și a continuat să existe până la 1707. Prin moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a devenit rege al Angliei și al Irlandei⁠, formând astfel o uniune personală a celor trei regate⁠. Ulterior, Scoția a intrat într-o uniune politică⁠ cu Regatul Angliei la 1 mai 1707 pentru a crea noul Regat Unit al Marii Britanii.

Tratatul de Uniune⁠ a fost convenit în 1706 și adoptat de către Legile de Uniune din 1707⁠, adoptate de Parlamentele celor două regate, în ciuda opoziției și revoltelor anti-uniune din Edinburgh, Glasgow, și din alte părți. Uniunea a creat și noul Parlament al Marii Britanii, care a înlocuit atât Parlamentul Scoției⁠ cât și Parlamentul Angliei⁠.

În 1801, Marea Britanie în sine a intrat într-o uniune politică cu Regatul Irlandei pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei; Parlamentul Irlandei⁠ a fuzionat cu cel al Marii Britanii pentru a forma Parlamentul Regatului Unit. De la crearea Statului Liber Irlandez în 1922, Regatul Unit cuprinde Marea Britanie și Irlanda de Nord.

·        1809 - In timpul asa numitului Razboi Peninsular, armatele britanice inving trupele franceze in Batalia de la Coruna.

cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Battle of Corunna (16 January 1809) – Part of the Peninsular War (Death of Sir John Moore at the Battle of Corunna, derived from an engraving by Thomas Sutherland and aquatint by William Heath) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·         1878: In timpul razboiului ruso-turc (1877-1878) are loc batalia de la Filipopolis, in timpul careia un escadron al armatei imperiale ruse condus de capitanul Aleksandr Burago, elibereaza orasul bulgar  Plovdiv de sub ocupatia turca.

·         1885:   Apare noul organ de presă junimist "România liberă", ce reflectă grupul junimist intrat în Camere la alegerile din noiembrie 1884.

·     1909 - Exploratorul britanic Ernest Shackleton a descoperit polul sudic magnetic al planetei.

Hartă cu teritoriul înconjurător al Polului Sud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Polul Sud magnetic este punctul cel mai sudic al câmpului magnetic terestru, care este indicat de către acul magnetic al busolei. Fiind antipodul Polului Nord magnetic, ambii poli se deplasează în decursul secolelor, dar tot timpul stau opuși. Cordonatele sale actuale sunt 65°09′ Sud și 135° Est. Acest pol a fost atins pentru prima oară de Sir Tannatt William Edgeworth David (1858-1934), conducătorul unui grup de cercetători din expediția lui Ernest Henry Shackleton, la data de 16 ianuarie 1909. Alături de Sir T. W. Edgeworth David au participat la expediție și Sir Douglas Mawson și Dr. Alistair Mackay.

Sir Ernest Henry Shackleton - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate.

Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23′S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.

·         1919: In Statele Unite este ratificat al XVIII-lea Amendament la Contitutia SUA ceea ce va permite in anul urmator autorizarea Prohibitiei pe teritoriul tarii.

·         1920: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice ("Legea prohibiției"), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

·        1924 - In Grecia este numit pentru a patra oara prim ministru al guvernului, Elefterios Venizelos.

Eleftherios Venizelos – foto: ro.wikipedia.org

Eleftherios Venizelos (numele complet Elefthérios Kyriákou Venizélos, * 23 august 1864 – † 18 martie 1936) a fost un remarcabil revoluționar elen, om de stat remarcabil și lider carismatic de la începutul secolului al XX-lea. Venizelos a ocupat funcția de premier al Greciei în perioadele 1910 – 1920 și 1928 – 1932. Venizelos a avut o asemenea influență asupra afacerilor interne și externe ale Greciei, încât este considerat „făuritorul Greciei moderne”[4] și a fost supranumit “Ethnarchul”.

·         1927: Filarmonica de Stat din Oradea găzduiește prima audiție mondială a capodoperei – Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară în caracter popular românesc op.25 de George Enescu, în interpretarea lui Nicolae Caravia și a autorului, în cadrul unuia din multele sale turnee de „re-romanizare culturală” a Transilvaniei.

·         1945: În urma Convenției de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de România Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari), s-a semnat Convenția economică „asupra mărfurilor pe care România urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către România Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic"

·         1945: Adolf Hitler se mută în  așa-numitul Führerbunker (buncarul fuhrerului) din Berlin, o rețea complexă de încăperi de sub cancelaria nazistă care l-a adăpostit  în ultimele trei luni de viață ale sale, pana la sinuciderea sa in 30 aprilie 1945. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

·         1946:  George Călinescu începe la Facultatea de Litere din Universitatea București, cursul "Istoria literară ca știință inefabilă și sinteză epică" cu lecția de deschidere intitulată "Sensul clasicismului". George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

·         1948: Este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală bulgaro-română.

·         1965: Reprezentanțele diplomatice ale României și Danemarcei sunt ridicate la nivel de ambasadă.

·         1967: A avut loc la Monterey festivalul considerat astazi primul mare concert rock. 50.000 de spectatori i-au ascultat pe Janis Joplin, Otis Redding, The Who Mamas & Papas, The Byrds si Jefferson Airplan.

·         1969: Studentul ceh Jan Palach în vârstă de 20 de ani își dă foc, la Praga, lângă clădirea Muzeului Național, pentru a protesta împotriva invaziei armatei sovietice (n. 1948). Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia. Invazia militară a trupelor conduse de URSS din august 1968 a avut intenţia de a opri liberalizarea pe care începuse să o introducă guvernul lui Alexander Dubček, prin aşa-numita Primăvară de la Praga. Palach a fost primul dintr-un grup de studenţi care făcuseră un pact de a se autoimola, dar majoritatea studenţilor din grup s-au răzgândit când Jan Palach le-a spus de pe patul de moarte ce dureri vor suferi. Ceilalţi doi studenţi care totuşi au respectat pactul şi s-au autoimolat au fost Jan Zajíc (pe 25 februarie, 1969, tot în Piaţa Wenceslas) şi Evžen Plocek (pe 4 aprile, 1969 în oraşul Jihlava). Jan Palach a fost un martir şi, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă. Astronomul Luboš Kohoutek a numit un asteroid în cinstea lui (1834 Palach). Actualmente o piaţă din centrul Pragăi îi poartă numele.

·       1979 - În urma unor puternice manifestaţii, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit Iranul, ceea ce a dus la sfârşitul monarhiei în Iran si inceputul dictaturii islamiste.

Mohammad Reza Șah Pahlavi - foto: ro.wikipedia.org

Mohammad Reza Șah Pahlavi (n. 26 octombrie 1919 în Teheran; d. 27 iulie 1980 în Cairo), fiul Șahului Reza Pahlavi al Persiei (Iran) și ultimul monarh al Iranului.

* 1990 - A fost înfiinţat Partidul Ecologist din România (PER) La 16 ianuarie 1990, a fost înfiinţat Partidul Ecologist din România (PER), sub conducerea lui Adrian Manolache, potrivit lucrării ”România, date şi fapte. 1989-2009” (editată de Agenţia Naţională de Presă AGERPRES, 2010).

În ziua de 20 aprilie 1990, Conferinţa Naţională a partidului l-a ales ca preşedinte pe Otto Ernest Weber, după ce Adrian Manolache a renunţat la şefia formaţiunii. PER a participat la alegerile legislative din luna mai 1990, obţinând 1,69% din voturi pentru Adunarea Deputaţilor (opt mandate) şi 1,38% din voturile pentru Senat (un singur mandat). Cele mai multe voturi au fost obţinute în marile oraşe cu un grad de poluare mai ridicat: Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, notează site-ul formaţiuni, www.per.ro.

Domokos Geza (stânga), preşedintele UDMR; Sergiu Cunescu (centru), preşedintele PSDR şi Otto Weber (dreapta), preşedintele PER, semnând Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei de la 15 decembrie 1990 – FOTO: (c) SORIN LUPSA / Arhiva istorică AGERPRES – preluat de pe www.agerpres.ro

Partidul Ecologist din România a participat la fondarea Convenţiei Democrate Române, la 26 noiembrie 1991, împreună cu PNŢCD, PNL, PSDR, PAC, UDMR şi formaţiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar din România (FDAR). Participând pe liste comune cu ceilalţi membri ai Convenţiei Democrate, PER a obţinut, la alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, patru mandate în Camera Deputaţilor.

·         1991: Este declansata operaţiunea militara ”Furtună în deşert” (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian al coaliţiei internaţionalăe(SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

·         2000: Eclipsă totală de soare. Vizibilitate maximă: SUA, Canada, America de Sud.

·         2005: Românca Adriana Iliescu, în vârstă de 67 de ani, a dat nastere unei  fetiţe, devenind cea mai vârstnica mamă din lume. Nascuta pe  31 mai 1938, la  Craiova  a fost până la 29 decembrie 2006 cea mai vârstnică femeie din lume care a dat naștere unui copil, la vârsta de 66 de ani și 320 zile. Ea a născut-o pe Eliza Maria Bogdana la 16 ianuarie 2005, la Maternitatea Giulești din București, România. Fetița nu este totuși  copilul său biologic, ținând cont că ovulul  fecundat provine de la un donator anonim, Adriana Iliescu fiind practic o mamă purtătoare.   Inainte de pensionare a lucrat ca profesor universitar de literatură română și scriitor de povești pentru copii. Eliza Maria a primit și prenumele Bogdana, nume care era destinat surorii sale gemene, care nu a supraviețuit sarcinii.

·         2006: Ellen Johnson Sirleaf depune jurământul ca noul președinte al Liberiei. Ea devine prima femeie din Africa aleasă ca șef al statului.

Nașteri

* 1735: Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (16 ianuarie 1735 – 28 noiembrie 1788), a fost conte de Nassau-Weilburg până în 1753, apoi primul conducător al principatului de Nassau-Weilburg între 1753 și 1788.
A fost fiul contelui Karl August, Prinț de Nassau-Weilburg și a Augusta Frederika Wilhelmina de Nassau-Idstein. Și-a succedat tatăl în 1753 și a unit teritoriile sale în 1783 cu Nassau-Saarbrücken, Nassau-Usingen și Nassau-Dietz.

La 5 martie 1760, la Haga, el s-a căsătorit cu Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.^[1] Soția lui era fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, Stadtholder al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Anne, Prințesă Regală.

Cuplul a avut 15 copii dintre care 7 au atins vârsta adultă:

• Georg Wilhelm Belgicus de Nassau-Weilburg (18 decembrie 1760 - 27 mai 1762)
• Wilhelm Ludwig Karl Flamand de Nassau-Weilburg (12 decembrie 1761 - 16 aprilie/26 aprilie 1770)
• Augusta Carolina Maria de Nassau-Weilburg (5 februarie 1764 - 25 ianuarie 1802). Călugăriță la Quedlinburg și Herford.
• Wilhelmine Luise de Nassau-Weilburg (28 septembrie 1765 - 10 octombrie 1837), căsătorită la Kirchheim la 9 ianuarie 1786 cu Heinrich al XIII-lea, Prinț Reuss de Greiz (16 februarie 1747 - 29 ianuarie 1817), a avut copii
• Frederic Wilhelm, Duce de Nassau (25 octombrie 1768 - 9 ianuarie 1816).
• Karoline Luise Friederike de Nassau-Weilburg (14 februarie 1770 - 8 iulie 1828), căsătorită la Kirchheim la 4 septembrie 1787 cu Karl Ludwig Fürst zu Wied (1763-1824), fără copii
• Karl Ludwig of Nassau-Weilburg (19 iulie 1772 - 27 iulie 1772)
• Karl Wilhelm Friedrich de Nassau-Weilburg (1 mai 1775 - 11 mai 1807), necăsătorită și fără copii
• Amalie Charlotte Wilhelmine Louise de Nassau-Weilburg (7 august 1776 - 19 februarie 1841), căsătorită prima dată la Weilburg la 29 octombrie 1793 cu Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară la Schaumburg la 15 februarie 1813 cu Friedrich Freiherr von Stein-Liebenstein zu Barchfeld (1777-1849); au avut copii
• Henriette de Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 - 2 ianuarie 1857). Căsătorită cu Ducele Louis de Württemberg, al doilea fiu al lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
• Karl de Nassau-Weilburg (1784 - la scură vreme după)
• Patru copii care nu au apucat să fie botezați (1767, 1778, 1779, 1785)

După decesul soției sale, el a făcut o căsătorie morganatică cu Barbara Giessen von Kirchheim. A murit în 1788 și a fost succedat de fiul său cel mare în viață, Frederic Wilhelm.

Karl Christian
Prinț de Nassau-Weilburg
Portretul lui Karl Christian de Wilhelm Böttner, ca.1780
Date personale
Născut	16 ianuarie 1735 Weilburg
Decedat	28 noiembrie 1788 (53 de ani) Münster-Dreissen, în apropiere de Kirchheim
Înmormântat	Renania-Palatinat
Părinți	Karl August Augusta Frederica Wilhelmine of Nassau-Idstein[*]
Frați și surori	Louise Polyxena of Nassau-Weilburg[*]
Căsătorit cu	Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
Copii	Prințul George Wilhelm Prințul Wilhelm Ludwig Prințesa Maria Luise, Prințesă Heinrich XIII Reuss de Greiz Frederic Wilhelm, Duce de Nassau Karoline, Prințesă de Wied Prințul Karl Ludwig Amalie, Prințesă de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Henriette, Ducesă Louis de Württemberg Prințul Karl
Cetățenie	Germania
Ocupație	prinț guvernator
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg

·         1749: Vittorio Alfieri (n. 16 ianuarie 1749, Asti, Piemont - d. 8 octombrie 1803, Florența) a fost un poet, dramaturg și filosof italian. A fost foarte influențat de cultura clasică și de spiritul romantic. Este considerat părintele tragediei italiene.

Contele Vittorio Alfieri s-a născut într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-și tatăl la o vârstă fragedă, educația sa a fost neglijată și a avut o tinerețe foarte dezordonată.

Și-a petrecut mulți ani cutreierând prin aproape toată Europa (Italia, Franța, Olanda, Austria, Spania, Portugalia, Anglia, Suedia, Finlanda și Rusia), în căutare de aventuri; dar la vârsta de 25 de ani, a suferit o subită metamorfoză a stilului său de viață. Dorința de a plăcut unei femei distinse atât prin spiritul său cât și prin rang, contesa de Albany^[13], soția ultimului bărbat din familia Stuart^[14]. Față de aceasta, Alfieri a conceput cea mai vie pasiune, inspirându-i gustul pentru litere și pentru poezie, pe care le disprețuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii și a creat un sistem de compoziție, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc și concis, manierei efeminate și lipsite de vigoare folosite de înaintașii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiți sau de confidenți.

Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puțin de șapte ani (1775 – 1782), paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În același timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli, un „Tratat despre Tiranie”, și „Prințul și Literatura”, în autorul care se arată un republican ardent. În aceeași epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”.

Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788, Vittorio Alfieri s-a unit cu ea printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franța, cu dorința de a-și da la tipărit mai multe din lucrările sale și chiar de a se stabili în această țară, pe care o numea atunci „patrie a libertății”. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă și s-a retras la Florența. Guvernul revoluționar^[15] instalat la Paris l-a tratat de emigrat și l-a deposedat cea mai mare parte din averea pe care o adunase și pe care o plasase în fondurile franceze. Toate acestea cauze reunite au sfârșit prin a-i inspira, față de Franța și pentru revoluție o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale.

În ultimii ani ai vieții, Alfieri a învățat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus și a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle și de Euripide.

Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, în 1803, la Florența, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Vita”^[16].

În literatura italiană, Vittorio Alfieri est cel mai mare poet tragic, inamicul neînduplecat al tiranilor, al sclaviei al convenționalismului. Tragediile sale Saul, Filippo, Virginia, Mirra, Bruto secondo sunt, pentru Alfieri, ocazii de luptă pentru libertate și constituie simboluri de voință și de iubire de patrie.

* 1794: Antoni Oleszczyński (n. 16 ianuarie 1794, Krasnystaw - d. 28 februarie1879, Paris) a fost un gravor polonez. În anii 1818-1824 a studiat la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1824 i s-a acordat medalia de aur pentru Portretul lui A. F. Kokorinov.

În Muzeul Național din Varșovia se află Portretul lui Nicolaus Copernicus(1841), de A. Oleszczyński. În 1858 a primit titlul de academician al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg.

* 1822: Henri Eugène Philippe Louis d'Orléans, duce de Aumale (16 ianuarie1822 – 7 mai 1897) a fost al cincilea și cel mai mic fiu din cei zece copii ai regelui Ludovic-Filip al Franței și ai reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost un lider al cauzei orleaniste în Franța.

Prințul Henri s-a născut la Palais Royal din Paris. La vârsta de opt ani a moștenit o avere estimată la 66 de milioane de livre (aproximativ 200 de milioane de £ astăzi) și terenuri de la nașul său, Louis al VI-lea Henri de Bourbon-Condé, ultimul prinț de Condé. De asemenea, Henri a moștenit faimosul Castel Chantilly și domeniile Saint-Leu, Taverny, Enghien, Montmorency și Mortefontaine. Și-a făcut studiile la colegiul "Henri IV" din Paris înainte de a intra în armată la 16 ani cu rangul de căpitan de infanterie.

La 25 noiembrie 1844, la Neapole, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, fiica lui Leopold, Prinț de Salerno și a soției lui, Arhiducesa Maria Clementina de Austria. Cuplul a avut patru copii, dintre care doar doi au supraviețuit adolescenței:

• Louis Philippe Marie Léopold de Orléans, Prinț de Condé (1845–1866); născut la Saint-Cloud.
• François Louis de Orléans, Duce de Guise (1854–1872); născut la Twickenham.

S-a distins în timpul invaziei franceze din Algeria. În 1847 a devenit locotenent-general și a fost numit guvernator general al Algeriei, poziție pe care a deținut din 27 septembrie 1847 până la 24 februarie 1848.

Portret al Ducelui de Orléans Henri-Eugène-Philippe-Emmanuel, 1866.

După Revoluția de la 1848 din Franța, a fost înlocuit de Thomas-Robert Bugeaud în funcția de guvernator și s-a retras în Anglia pentru 23 de ani unde s-a îndeletnicit cu studii istorice și militare. Este autorul Histoire des princes de Condé, a cercerărilor asupra La Captivité du roi Jean Le Siège d'Alésia și a studiilor privind infanteria ușoară și Austria publicate de "Revue des Deux Mondes".

În 1861, într-o broșură intitulată Scrisoare despre istoria Franței adresată prințului Napoléon, el a răspuns vehement Prințului Napoléon, vărul împăratului Napoleon al III-lea, care într-un discurs la Senat pe 1 martie a atacat violent membri ai familiilor regale acuzându-i de trădarea "steagului lor, cauzei lor și a prințului lor pentru o popularitate personală falsă". Broșura a fost confiscată și editorul și cel care a imprimat-o au fost condamnați. În 1865, guvernul imperial s-a opus, de asemenea, publicării Histoire des princes de Condé, care totuși a fost publicat în 1869.

La izbucnirea războiului franco-prusac, și-a oferit voluntar serviciile pentru armata franceză, dar oferta sa a fost refuzată. Ales deputat de Oise la 8 februarie 1871 s-a întors în Franța. La 6 octombrie 1873 a prezidat în calitate de decan al generalilor de divizie, la Marele Trianon de la Versailles, consiliul de război care l-a condamnat la moarte pe mareșalul Bazaine - comandant șef al armatei la 13 august 1870 - care la 17 octombrie a încercat să explice capitularea de la Metz din 27 octombrie 1870: "Nu am avut nici un guvern (legal); nu m-am condus decât de conștiința mea".

A fost numit comandant al corpului VII de armată la Besançon și s-a retras din viața politică; în 1879 a devenit inspector-general al armatei. Actul excepțiilor care a trecut în 1883 a lipsit toți membrii familiilor care au domnit în Franța de pozițiile lor militare. În consecință, ducele de Aumale a fost pus pe lista de șomeri.

În primăvara anului 1897 la vârsta de 75 de ani s-a dus să-și petreacă câteva zile la Zucco, Sicilia unde a decedat.

Prințul Henri
Duce de Aumale
Prințul Henri, cca. 1880
Date personale
Nume la naștere	Henri Eugène Philippe Louis
Născut	16 ianuarie 1822 Palais-Royal, Paris
Decedat	7 mai 1897 (75 de ani) Zucco, Sicilia
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Louise-Marie a Franței Clementine de Orléans Marie de Orléans Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Antoine, Duce de Montpensier
Căsătorit cu	Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Copii	Louis Philippe, Prinț de Condé François Louis, Duce de Guise
Cetățenie	Franța
Ocupație	om politic colecționar de artă[*] istoric personal militar[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans
Deputat al Franței[*]
Membru al Consiliului General[*]
Member of the Chamber of Peers[*]
Seat 21 of the Académie française[*]

* 1833: Jules Seigneur Saussine de Seynes (n. 16 ianuarie 1833, Lyon – d. 18 octombrie 1912, Paris, înmormântat la Nîmes) a fost un profesor universitar la Universitatea din Paris, medic, botanist, micolog și naturalist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este De Seynes.

Jules, descendent unei vechi familii nobile, a fost primul fiu al soților Jean-Philippe Werther de Seynes (1800-1865), neguțător în Lyon și Julie Benézet (1800-1872).^[1] Deja la vârsta de 21 de ani, în 1854, co-fondator al Societății Botanice din Franța, a fost ales președintele ei în 1877 și 1887. În anul 1860 de Seynes a promovat la Facultatea de Științe (pe atunci cu materiile medicina și botanica/biologia) a Universității din Montpellier cu teza Étude sur l'absorption gastro-intestinale în medicină^[2] și apoi cu teza Essai d'une flore mycologique de la région de Montpellier et du Gard: Observations sur les Agaricinés suivies d'une énumération méthodique în științe naturale la Universitatea din Paris în 1863.^[3] În același an a fost numit asistent în cadrul Facultății de Istorie Naturală al Universității, mai târziu a devenit profesor la Facultatea de Medicină tot acolo.

Deosebit de interesant în teza de doctorat din 1863 a fost introducerea unui concept încă puțin cunoscut în micologie cu privire la influența variabilității externe sau fixitatea speciilor din fiecare zonă de vegetație. Mai departe a propus simplificarea clasificării a lui Elias Magnus Fries prin crearea unei familii de Agaricaceae pe care a numit-o Chromospores, cărei îi atribuise aceiași valoare ca celei de Leucospores (cu spori albi) la acest autor, incluzând nu numai Agaricaceae cu spori de nuanțe variate cum ar fi Volvariella, Hyporhodius etc. - care nu au fost clasificate de Fries în Leucospores – ci, în plus, genuri cu spori colorați, cum sunt genurile Coprinus și Cortinarius, dezmembrându-le de anteriorul gen Agaricus.^[4]

De Seynes: Fistulina hepatica

În 1900, comitetul de organizare al Congresului Internațional de Botanică, care a avut loc la Paris cu ocazia Expoziției Universale, i-a încredințat președinția Congresului. Toți cei care au participat la acest eveniment științific s-au aminti de înalta lui imparțialitate și dignitate în dezbateri care au avut loc, mai ales în cadrul câtorva discuții referitoare la revizuirea codului de nomenclatură botanică.^[5]

Peste mulți ani a fost de asemenea primar al comunei Rousson (Departamentul Gard. Fiul său Léonce Jules Étienne (1859-1930) din căsătoria cu Berthe Dumas de Marveille (1835-1932) l-a succedat în această funcție.

Jules de Seynes
Jules de Seynes
Date personale
Născut	16 ianuarie 1833 Lyon
Decedat	18 octombrie 1912 (79 de ani) Paris
Părinți	Jean-Philippe Werther de Seynes și Julie Benézet
Frați și surori	Q68020567[*]
Copii	Étienne de Seynes[*] Louis de Seynes[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	franceză
Ocupație	profesor universitar medic botanist micolog naturalist
Activitate
Instituție	Universitatea din Paris
Organizații	Q26963689[*] Mycological Society of France[*]
Premii	Cavaler al Legiunii de onoare Premiul Desmazières al Academiei de Științe Franceze

·         1836: S-a nascut Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii (d. 1894). Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d’Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei.

Singurul fiu și moștenitor al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și al primei lui soții, Maria Christina de Savoia, Francisc al II-lea a fost ultimul rege bourbon al Neapolelui. Educația lui a fost neglijată și s-a dovedit un om de caracter slab, puternic influențat de mama lui vitregă, Maria Tereza de Austria, de care se temea.

La 3 februarie 1859 la Bari, Francisc s-a căsătorit cu prințesa Maria Sophie a Bavariei din casa regală de Wittelsbach (sora mai mică a împărătesei Sissi a Austriei). Singura lor fiică, Prințesa Maria Cristina Pia, a trăit doar trei luni (24 decembrie 1869 - 28 martie 1870).

Francisc al II-lea cu soția sa Maria Sophie, c. 1860.

Francisc al II-lea a urcat pe tron la vârsta de 23 de ani, după decesul tatălui său (22 mai 1859). Pentru postul de prim ministru el l-a numit pe Carlo Filangieri, care conștient de importanța victoriei franco-piemonteze din Lombardia l-a sfătuit pe Francisc al II-lea să accepte alianța cu regatul Sardiniei propusă de Camillo Benso, conte di Cavour. La 7 iunie, o parte din Garda Elvețiană s-a revoltat, și în timp ce regele le-a promis că se va gândi la plângerile lor, generalul Alessandro Nunziante și-a adunat trupele i-a înconjurat pe rebeli și i-a împușcat. Incidentul a dus la desființarea întregii Gărzii elvețiene.

Cavour a propus din nou o alianță între Piemont și Neapole pentru a diviza Statele Papale dar Francisc a respins o idee care i se părea ca erezie. Filangieri a susținut insistent o Constituție ca singura măsură care ar putea salva dinastia, dar la refuzul regelui, a demisionat.

Între timp, partidele revoluționare conspirau pentru răsturnarea bourbonilor în Calabria și Sicilia și Giuseppe Garibaldi a fost pregătit pentru un raid în sudul Italiei. O conspirație în Sicilia a fost descoperită și complotiștii pedepsiți cu severitate brutală însă Rosalino Pilo și Francesco Crispi, care au organizat mișcarea, au scăpat de execuție. Când Garibaldi a ajuns la Marsala (mai 1860) cu Expediția celor O Mie, el a cucerit insula cu ușurință uimitoare.

Aceste evenimente l-au determinat pe Francisc al II-lea să garanteze constituția dar promulgarea ei a fost urmată de tulburări în Neapole și de demisia mai multor miniștri; Liborio Romano a devenit șef al guvernului. Dezintegrarea armatei și marinei a urmat rapid. Garibaldi, care a traversat strâmtoarea Messina, avansa spre nord și era primit pretutindeni de către oameni ca un eliberator. După lungi ezitări și chiar un apel la Garibaldi și la sfatul lui Romano, Francisc al II-lea a părăsit Neapole la 6 septembrie împreună cu soția sa, Maria Sophia, curtea și corpurile diplomatice (cu excepția miniștrilor francezi și englezi), și a plecat pe mare la Gaeta, unde se afla concentrată o mare parte a armatei sale.

Ziua următoare Garibaldi a intrat în Neapole unde a fost primit cu entuziasm și a format un guvern provizoriu.

Regele Victor Emanuel al II-lea a decis o invazie a Statelor Papale și după ocuparea regiunilor Umbria și Marche a intrat în regat napolitan. Trupele lui Garibaldi i-au învins pe regaliști în bătălia de la Volturno (care a avut loc la 1 și 2 octombrie), în timp ce piemontezi au capturat Capua.

Regatul celor două Sicilii a încetat să existe și teritoriul său a fost încorporat în cel al Regatului Sardiniei (redenumit curând în Regatul Italiei) iar Francisc al II-lea a fost detronat. Francisc și Maria Sophia, acum fără coroană, au dus de atunci o viață rătăcitoare trăind în Austria, Franța și Bavaria. în 1894, Francisc a murit la Arco în Trentino (acum nord-estul Italiei, în acel moment făcea parte din Austro-Ungaria). Văduva sa i-a supraviețuit 31 de ani și a murit la Munchen. La moartea lui Francisc al II-lea, fratele său vitreg, Prințul Alfonso, a devenit pretendent la tronul Regatului celor două Sicilii.

Jump to navigationJump to search

Francisc II
Date personale
Nume la naștere	Francesco d'Assisi Maria Leopoldo
Născut	16 ianuarie 1836 Neapole
Decedat	27 decembrie 1894 (58 de ani) Arco
Înmormântat	Santa Chiara[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (diabet zaharat)
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Christina de Savoia
Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
Căsătorit cu	Maria Sophie a Bavariei
Copii	Prințesa Maria Cristina Pia
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Rege al Celor Două Sicilii
Domnie	22 mai 1859 - 20 martie 1861
Predecesor	Ferdinand al II-lea
Succesor	-

·    1838 - S-a nascut Franz Brentano, filosof german (d. 1917)

Franz Clemens Brentano – foto: ro.wikipedia.org

Franz Clemens Brentano (n. 16 ianuarie 1838 în localitatea Marienberg de lângă Boppard de la Rin, Germania – d. 17 martie 1917, Zürich) a fost un filozof și psiholog de limbă germană, profesor la Universitatea din Viena. Totodată, prin a sa „Școală Brentano” (die Brentano-Schule) și prin numeroșii săi elevi marcanți, printre care Edmund Husserl și Sigmund Freud, Brentano este considerat a fi precursorul psihologiei moderne precum și al fenomenologiei.

* 1846: Iacob N. Lahovari (n. 16 ianuarie 1846, București – d. 7 februarie 1907, Paris) a fost un general și politician român. A fost ministru al afacerilor străine, ministru de război și șef al Marelui Stat Major. A fost fratele lui Alexandru N. Lahovari și Ion N. Lahovari.

Iacob N. Lahovari
Iacob N. Lahovari
Date personale
Născut	16 ianuarie 1846  București, Țara Românească
Decedat	7 februarie 1907 (61 de ani)  Paris, Franța
Părinți	Q18538430[*]
Frați și surori	Ion N. Lahovari Constantin Lahovary[*] Alexandru N. Lahovari
Cetățenie	România
Ocupație	om politic diplomat
Activitate
Studii	ParisTech[*]
Gradul	general

* 1890: Virgil Alexandru Dragalina (n. 16 ianuarie 1890, București; d. 06 martie1980, Toledo, Ohio) a fost un ofițer de marină român și scriitor, fiul generalului Ioan Dragalina.

Virgil Alexandru Dragalina s-a născut în București, la 16 ianuarie 1890, fiind al doilea băiat din cei șase copii (Corneliu, Virgiliu-Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica) ai lui Elena (născută Giurginca) și ai generalului Ioan Dragalina.

A urmat o clasă la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, după care a continuat cursurile la Liceul Militar din Craiova (1901) și Liceul Militar din Iași, pe care le-a încheiat în anul 1908.

Căsătorit cu Virginia Theodorescu, are două fete: Ioana Elena (născută în 1941) și Opritsa Alexandra (născută în 1942). Înainte de căsătorie a avut o relație cu Kitty Bursey, fiica unui ofițer britanic, din care a rezultat un copil, Peter, născut în 1922, în Anglia, băiat pe care l-a recunoscut și cu care a ținut legătura toată viața.

La 1 iulie 1910 a absolvit Școala de Artilerie, Geniu și Marină, din București, fiind avansat la gradul de sublocotenent de marină și repartizat la Divizia de Dunăre, de unde a fost detașat pentru instrucție pe crucișătorul "Elisabeta", la Divizia de Mare (1910-1915). În această perioadă a fost ambarcat pe un cargou al Serviciului Maritim Român, cu care a navigat timp de șase luni pe linia Constanța-Rotterdam (1912-1913). Revine pe crucișătorul "Elisabeta" până la sfârșitul lunii august 1913. Pentru o perioadă scurtă a fost  ambarcat ca însărcinat administrativ pe bricul "Mircea" (1913-1914). Între 1 aprilie și 4 noiembrie 1916 a fost adjutant al comandantului Marinei Militare, contraamiralul Sebastian Eustațiu.

În Primul Război Mondial a luptat pe Dunăre și la Nistru, fiind comandantul torpilorului "Zborul" din Flota de Operațiuni (1 februarie 1917-1 iulie 1918), comandantul vasului francez "Jeanne Blanche" (1 aprilie - 1 iulie 1918), comandantul vedetei nr. 7 din cadrul Diviziei de Dunăre, la Tighina, pe Nistru (15 octombrie 1918- 26 august 1919), perioadă evocată în volumul memorialistic "Escadrila de Nistru", apărut la Editura Militară și distins cu Premiul " Nicky Chrissoveloni" pe anul 2011 al Fundației Culturale Magazin Istoric. Un episod de război memorabil s-a consumat în ziua de 3 februarie 1918, la Vâlcov, pe Nistru, când vedetele comandate de locotenent-comandorii Virgiliu-Alexandru Dragalina și Nicolae Steriopol au atacat și capturat un vas rusesc care transporta muniția și materialul necesare tragerilor Flotei ruse de Dunăre.

Grade militare: locotenent (1 octombrie 1913), căpitan (1 noiembrie 1916) și locotenent-comandor (1 septembrie 1917); căpitan-comandor (1 octombrie 1927); comandor (10 mai 1934).

După război și-a continuat perfecționarea militară prin cursuri de specializare la Școala de Radiotelegrafie ("Wireless Telegraphy") din Portsmouth (2 martie 1920-31 martie 1921), la Școala de Electricitate și Torpile ("Torpedo School") pe HMS VERNON (2 august-4 decembrie 1921) și la Școala de Artilerie (Gunnery School") din Whale Island-Marea Britanie (5 decembrie 1921-16 aprilie 1922).

Întors în țară, îndeplinește diverse funcții importante, printre care și aceea de aghiotant al Alteței Sale Regale Principele Nicolae în statul major Regal (15 iulie1926 - 15 iulie 1927). La moartea regelui Ferdinand, în 1927, figurează printre moștenitorii regelui. În același an este numit în Comisia de supraveghere a construcției distrugătoarelor tip R pe lângă Șantierul Pattison din Napoli (20 august 1927-1 iulie 1929). Timp de trei luni este ofițer de legătură pe lângă amiralul englez Henderson, însărcinat de Ministerul de Război cu studiul Bazei Navale (15 aprilie-1 iulie 1930).

La 31 august 1937 a demisionat din armată. Și-a continuat activitatea în funcția de director al Serviciului Maritim Român (1940-1942).

În timpul ultimului război mondial a fost concentrat și numit șef de stat-major la comandamentul Escadrilei de Distrugătoare (1 ianuarie-1 februarie 1940).

În timpul detașării la Marele Stat Major a finalizat următoarele lucrări de specialitate militară și navală:

• "Transporturile pe apă în diferite ipoteze"
• Studiu complet asupra organizării Flotei Ruse din Marea Neagră, bazele și misiunea"
• Apărarea gurilor Dunării și a coastei maritime"
• Studiu asupra cooperării Flotei de Dunăre cu armata de uscat"
• Studiu asupra oportunității neutralizării Mării Negre din punctul de vedere al cerințelor operative"
• "Studiu asupra posibilităților noastre de transport pe Marea Neagră în caz de război. Alianțele necesare României pentru a-și asigura libertatea mării"
• "Studiul transporturilor pe mare la Odessa a marilor unități ruse de pe costa Mării Negre în caz de mobilizare"
• Studiul viitoarei noastre baze navale din punctul de vedere al strategiei terestre"
• "Istoricul Marinei Comerciale"
• "Serviciul la bordul vaselor S.M.R."
• "Enciclopedia Marinei Comerciale".

Alte lucrări:

• Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, București, Editura militară, 2009; pref.: colonel Dumitru Roman, Opritsa Dragalina-Popa.
• Escadrila de Nistru, București, Editura militară, 2011; pref.: Ion Bulei. Lucrare distinsă cu Premiul Fundației Culturale "Magazin istoric" pe anul 2011.
• Comentarii la articolul Insula lui Achile; în Noi, Tracii, Anul II, nr. 1 – septembrie 1975.
• La Pașa din Sinope, în "România Maritimă și Fluvială-Magazin" nr. 22, 2010;

În anul 1945, după desființarea Serviciului Maritim Român, s-a pensionat. Au urmat ani grei de izolare socială și persecuție a regimului instaurat de sovietici. Ca să-și poată întreține familia, a lucrat ca electrician la Trustul Alimentației Publice nr. 4 București. În 1975 a emigrat împreună cu soția în Statele Unite, unde se stabiliseră și cele două fiice cu familiile lor.

Moare în anul 1980 și este înmormântat la New York. Soția sa, Virginia, moare în 1988, fiind îngropată la Davis, California.

În cuvântul înainte la volumul Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, apărut la Editura militară, în 2011, Opritsa Dragalina Popa a scris: "Tata a suferit mult de dorul de țară și a făcut încercări repetate de a se reîntoarce acasă, în țara lui dragă, unde își avea moșii și strămoșii. Dar... nu a mai fost cu putință... Casa îi fusese luată, pensia lui mică - anulată, iar surorile lui erau prea sărace și prea bătrâne ca să-l mai poată întreține. N-a apucat să vadă schimbarea de regim, din 1989, la care a visat o viață. N-a apucat să-și vadă nici țara, nici mormintele străbunilor de la Caransebeș, leagănul neamului Dragalina, acolo unde, copile fiind, părinții ne duceau vara. Aproape în fiecare zi mergeam la Monumentul lui Tata-mare (generalul Ioan Dragalina - n.r.) și, așezate pe treptele albe de marmură, încălzite de soare, îl ascultam pe Tata povestindu-ne despre Tata-mare Ioan, erou, căzut pentru Neam și Țară."

Virgil Dragalina
Date personale
Născut	16 ianuarie 1890
Decedat	6 martie 1980 (90 de ani)
Părinți	Ioan Dragalina Elena Giurginca
Frați și surori	Corneliu Dragalina, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica
Căsătorit cu	Virginia Theodorescu
Copii	Ioana, Opritsa
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Gradul	Comandor Marina
Unitatea	Flota de Operațiuni
A comandat	comandant de navă
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial, -Frontiera de Est, Nistru, lupte contra bolșevicilor
Decorații și distincții
Decorații	Legiunea de Onoare franceză în grad de cavaler (1919); Ordinul regal britanic "Victoria" în grad de Comandor(1921); Ordinul "Coroana României" cu spade în grad de ofițer cu panglică de "Virtutea Militară" (1919)

* 1901: Generalul Fulgencio Batista (pronunțat fəlˈhɛnsio bəˈtistə sau [fulˈxensio baˈtihta̩]) y Zaldívar (16 ianuarie 1901 – 6 august 1973) a fost un ofițer militar, politician și dictator cubanez.

Batista a fost conducătorul militar de facto al Cubei între 1933 și 1940 și președinte de jure al Cubei între 1940 și 1944, după câștigarea alegerilor. După succesul din cursa prezidențială din 1952, Batista a participat din nou la alegeri în anul 1954, fără a avea un contra-candidat, și a condus țara până la înmânarea puterii din ultima zi a anului 1958. Cauza acestui eveniment a fost agitația politică cauzată de o insurgență multi partidă, compusă preponderent din studenți. Mișcarea de guerilă a lui Fidel Castroa fost unul dintre grupurile implicate în Revoluția cubaneză. S-a aproximat la 20 000 numărul oamenilor uciși în timpul regimului Batista ca urmare a represiunii politice, majoritatea lor fiind torturați.

·         1911 - S-a născut economistul american George Joseph Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1982.
* 1920: Ioan M. Bota (n. 16 ianuarie 1920, Rona de Jos, Maramureș) este un preot greco-catolic român, istoric, profesor universitar, prelat papal, veteran de război, colonel în rezervă, deținut politic.

* 1928: Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu.
Filmografie:

• 1952 -- Daruri smulse naturii;
• 1954 -- Aurul alb;
• 1957 -- Pe urmele lui 1907;
• 1957 -- Însemnări din Portul Roșu;
• 1958 -- Ultima generație de săraci;
• 1960 -- Reconstituirea, scenariul Gheorghe Enoiu, imaginea Pantelie Țuțuleasa; ^[1]
• 1961 -- Negru pe alb;
• 1962 -- Scoicile nu au vorbit niciodată;
• 1963 -- Ochii orașului meu;
• 1963 -- Mărturiile unei mese de restaurant;
• 1963 -- Afacerea Splaiul;
• 1964 -- România orizont '64;
• 1964 -- Diferite imagini;
• 1964 -- Camera albă;
• 1966 -- Ritmuri și imagini;
• 1966 -- Insula sclavilor;
• 1967 -- Românii și Marele Octombrie;
• Subteranul (1967)
• Sâmbătă morților (1968)
• Colegialitate (1968)
• Roadele pământului (1969)
• Războiul domnițelor (1969)
• Eroii nu mor niciodată (1970)
• Evocări (1971)
• O sută de gloanțe (1972)
• Necazurile Sfintei Fecioare (1972)
• Dragostea începe vineri (1973)
• Trei scrisori secrete (1974)
• Doftana (1974)
• Transfăgărășanul (1975)
• Mastodontul (1975)
• Ultima noapte a singurătății (1976)
• Pagini de istorie (1976)
• Cetăți și biserici fortificate în Transilvania (1976)
• O viață închinată fericirii poporului (1978)
• Drumuri în cumpănă (1978)
• Acțiunea „Autobuzul” (1978)
• Ultima frontieră a morții (1979)
• Rețeaua “S” (1980)
• Portretul unei generații (1980)
• Partidul, inima țării (1981)
• Ana și "hoțul" (1981)
• Buletin de București (1983)
• Amurgul fântânilor (1983)
• Al patriei erou între eroi (1983)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Partidul, patria, poporul (1986)
• Păstrează-mă doar pentru tine (1987)
• Misiunea serial tv (1989)

·         1931 - S-a născut Johannes Rau, preşedintele Germaniei între 1999 şi 2004 (d. 27 ianuarie 2006)

·         1932: S-a nascut la Bucuresti, campionul român de sah Victor Ciocâltea (d. 10 septembrie 1983, Manresa, Spania). A devenit  „Maestru internațional” în 1957 și „Mare maestru internațional” în 1978. Una din partidele sale memorabile este cea de la a XVI-a Olimpiadă de șah, de la Varna, in Bulgaria, din anul 1962, în care l-a învins pe Bobby Fischer, viitorul campion mondial. Victor Ciocâltea a câștigat Campionatul național de șah al României în 1952, 1961, 1969, 1970, 1971, 1975 și 1979. A reprezentat România la 11 Olimpiade de șah între 1956-1982. A decedat la masa de șah în timpul unei partide din cadrul unui turneu de șah din Spania în 1983. Începând cu 1984, Asociația RATB organizează la București anual un turneu memorial numit în cinstea lui.

·    1933 - S-a nascut Susan Sontag, scriitoare americana. A fost singurul scriitor al generatiei sale care a cistigat principlalele premii literare: National Book Award, National Book Critics Circle Award („Note despre „camp””, „The Benefactor”).

Susan Sontag pictată de Juan Bastos – foto: ro.wikipedia.org

Susan Sontag născută Susan Rosenblatt (n. 16 ianuarie 1933, New York – d. 29 decembrie 2004, New York) a fost un critic literar, scenarist și un gânditor american. Cartea care a consacrat-o este Împotriva interpretării, o pledoarie pentru relativismul filosofic din epoca postmodernismului. A decedat la 28.12.2004, la varsta de 71 de ani, într-un spital din New York.

* 1833: Jules Seigneur Saussine de Seynes (n. 16 ianuarie 1833, Lyon – d. 18 octombrie 1912, Paris, înmormântat la Nîmes) a fost un profesor universitarla Universitatea din Paris, medic, botanist, micolog și naturalist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este De Seynes.
* 1935: Udo Lattek (n. 16 ianuarie 1935) este un fost fotbalist și antrenor german, și actual comentator sportiv.

Cu 14 titluri majore la activ, Udo Lattek este unul din cei mai de succes antrenori din istorie, și cel mai de succes antrenor cu cluburi germane, în special cu Bayern Munchen. El a mai câștigat trofee importante cu Borussia Mönchengladbach și FC Barcelona. Înainte de asta a mai antrenat Borussia Dortmund, Schalke 04 și 1. FC Köln. Alături de italianul Giovanni Trapattoni, el este unicul antrenor care a câștigat toate cele trei competiții de club europene majore, și este unicul care a realizat asta cu trei echipe diferite

* 1836: Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d'Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei.

Singurul fiu și moștenitor al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Siciliiși al primei lui soții, Maria Christina de Savoia, Francisc al II-lea a fost ultimul rege bourbon al Neapolelui. Educația lui a fost neglijată și s-a dovedit un om de caracter slab, puternic influențat de mama lui vitregă, Maria Tereza de Austria, de care se temea.

La 3 februarie 1859 la Bari, Francisc s-a căsătorit cu prințesa Maria Sophie a Bavariei din casa regală de Wittelsbach (sora mai mică a împărătesei Sissi a Austriei). Singura lor fiică, Prințesa Maria Cristina Pia, a trăit doar trei luni (24 decembrie 1869 - 28 martie 1870).

Francisc al II-lea a urcat pe tron la vârsta de 23 de ani, după decesul tatălui său (22 mai 1859). Pentru postul de prim ministru el l-a numit pe Carlo Filangieri, care conștient de importanța victoriei franco-piemonteze din Lombardia l-a sfătuit pe Francisc al II-lea să accepte alianța cu regatul Sardiniei propusă de Camillo Benso, conte di Cavour. La 7 iunie, o parte din Garda Elvețiană s-a revoltat, și în timp ce regele le-a promis că se va gândi la plângerile lor, generalul Alessandro Nunziante și-a adunat trupele i-a înconjurat pe rebeli și i-a împușcat. Incidentul a dus la desființarea întregii Gărzii elvețiene.

Cavour a propus din nou o alianță între Piemont și Neapole pentru a diviza Statele Papale dar Francisc a respins o idee care i se părea ca erezie. Filangieri a susținut insistent o Constituție ca singura măsură care ar putea salva dinastia, dar la refuzul regelui, a demisionat.

Între timp, partidele revoluționare conspirau pentru răsturnarea bourbonilor în Calabria și Sicilia și Giuseppe Garibaldi a fost pregătit pentru un raid în sudul Italiei. O conspirație în Sicilia a fost descoperită și complotiștii pedepsiți cu severitate brutală însă Rosalino Pilo și Francesco Crispi, care au organizat mișcarea, au scăpat de execuție. Când Garibaldi a ajuns la Marsala(mai 1860) cu Expediția celor O Mie, el a cucerit insula cu ușurință uimitoare.

Aceste evenimente l-au determinat pe Francisc al II-lea să garanteze constituția dar promulgarea ei a fost urmată de tulburări în Neapole și de demisia mai multor miniștri; Liborio Romano a devenit șef al guvernului. Dezintegrarea armatei și marinei a urmat rapid. Garibaldi, care a traversat strâmtoarea Messina, avansa spre nord și era primit pretutindeni de către oameni ca un eliberator. După lungi ezitări și chiar un apel la Garibaldi și la sfatul lui Romano, Francisc al II-lea a părăsit Neapole la 6 septembrie împreună cu soția sa, Maria Sophia, curtea și corpurile diplomatice (cu excepția miniștrilor francezi și englezi), și a plecat pe mare la Gaeta, unde se afla concentrată o mare parte a armatei sale.

Ziua următoare Garibaldi a intrat în Neapole unde a fost primit cu entuziasm și a format un guvern provizoriu.

Regele Victor Emanuel al II-lea a decis o invazie a Statelor Papale și după ocuparea regiunilor Umbria și Marche a intrat în regat napolitan. Trupele lui Garibaldi i-au învins pe regaliști în bătălia de la Volturno (care a avut loc la 1 și 2 octombrie), în timp ce piemontezi au capturat Capua.

Regatul celor două Sicilii a încetat să existe și teritoriul său a fost încorporat în cel al Regatului Sardiniei (redenumit curând în Regatul Italiei) iar Francisc al II-lea a fost detronat. Francisc și Maria Sophia, acum fără coroană, au dus de atunci o viață rătăcitoare trăind în Austria, Franța și Bavaria. în 1894, Francisc a murit la Arco în Trentino (acum nord-estul Italiei, în acel moment făcea parte din Austro-Ungaria). Văduva sa i-a supraviețuit 31 de ani și a murit la Munchen. La moartea lui Francisc al II-lea, fratele său vitreg, Prințul Alfonso, a devenit pretendent la tronul Regatului celor două Sicilii.

* 1907: Alexander Knox (16 ianuarie 1907 – 25 aprilie 1995) a fost un actor canadian. Este autorul romanelor de aventură care au acțiunea în secolul al XIX-lea în zona Marilor Lacuri.

·         1937 - S-a născut Bob Bogle, basist, chitarist şi compozitor american (The Ventures).
* 1938: Infantele Carlos al Spaniei, Prinț al celor Două Sicilii, Duce de Calabria(Carlos Maria Alfonso Marcel de Borbón-Dos Sicilias y de Borbón-Parma; 16 ianuarie 1938 - 5 octombrie 2015) a fost fiul lui Don Alfonso de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Calabria (1901–1964) și al Prințesei Alicia de Bourbon-Parma (n. 1917).

La 12 mai 1965, la Dreux, Franța, Infantele Carlos s-a căsătorit cu Prințesa Anne a Franței, fiica Prințului Henri, Conte de Paris și a soției acestuia, Isabela, contesă de Paris.^[1] Deși se cunoșteau încă din copilărie, relația lor a început la Atena în 1962, la nunta viitorului rege Juan Carlos al Spanieicu Prințesa Sofía a Greciei.^[1] Ducele și Ducesa de Calabria au decis să trăiască în Spania.^[1]

Anne și Carlos au avut cinci copii:

• Prințesa Cristina de Bourbon-Două Sicilii (n. 1966 la Madrid), căsătorită în 1994 cu Pedro López-Quesada y Fernández Urrutia (n. 1964). Au doi copii.
• Prințesa María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1967 la Madrid), căsătorită în 1996 cu Arhiducele Simeon de Austria (n. 1958), un nepot al împăratului Carol I al Austriei. Au cinci copii.
• Prințul Pedro de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Noto (n. 1968 la Madrid), căsătorit morganatic cu Sofia Landaluce y Melgarejo (n. 1973) în 2001. S-a căsătorit fără consimțământul dinastic al tatălui și copii săi nu se bucură de drepturile sau titlurile dinastice. Au șase copii.
• Prințesa Inés María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1971 la Madrid), căsătorită în 2001 cu aristocratul napolitan Michele Carrelli Palombi dei Marchesi di Raiano (n. 1965). Au doi copii.
• Prințesa Victoria de Bourbon-Două Sicilii (n. 1976 la Madrid), căsătorită cu armatorul grec Markos Nomikos (n. 1965) în 2003. Au trei copii.

Infantele Carlos
Duce de Calabria
Stema de arme a regatului celor Două Sicilii
Date personale
Nume la naștere	Carlos Maria Alfonso Marcel
Născut	16 ianuarie 1938 Lausanne, Elveția
Decedat	5 octombrie 2015 (77 de ani) Retuerta del Bullaque, Spania
Înmormântat	Mănăstirea El Escorial
Părinți	Infantele Alfonso Infanta Alicia, Ducesă de Calabria
Căsătorit cu	Prințesa Anne, Ducesă de Calabria (1965-2015)
Copii	Prințesa Cristina Arhiducesa María Prințul Pedro Prințesa Inés Prințesa Victoria
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii (disputat)
Domnie	3 februarie 1964 – 5 octombrie 2015 (51 ani, 244 zile)
Predecesor	Infantele Alfonso

·         1940 - S-a născut actriţa Melania Ursu ("Pădureanca", "Mere roşii", "Flăcări pe comori").

* 1941: Radu Homescu (n. 16 ianuarie 1941, Arad, România) este un diplomat român. A fost și senator român în legislatura 1990-1992 ales pe listele partidului FSN de la data de 18 iunie 1990 până la data de 13 februarie 1992, când a demisionat și a fost înlocuit de senatorul Spiridon Groza. În cadrul activității sale parlamentare, Radu Homescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Japonia, Republica Italiană, Republica Portugheză, Republica Federală Germania și Statul Israel.

Radu Homescu
Date personale
Născut	16 ianuarie 1941 (78 de ani)  Arad, România
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat fizician
Ambasador al României în Filipine
În funcție 15 noiembrie 2001 – 26 octombrie 2006
Ambasador al României în Israel
În funcție 6 august 1991 – 30 iunie 1995
Senator al României
În funcție 18 iunie 1990 – 13 februarie 1992
Succedat de	Spiridon Groza
Rector în Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad
În funcție 1990 – 1991
Alma mater	Universitatea din București

·         1942: S-a născut în Lăpușna, județul Lăpușna, România, astăzi în Republica Moldova, prozatorul şi eseistul român Aurel Dragoş Munteanu; („După-amiaza neliniştită”, „Scarabeul sacru”, „Oraş în profil”, „Opera şi destinul scriitorului”).  A fost  primul director al TVR post-decembriste, ambasador al României în SUA, ambasador al României reprezentant permanent al României pe lângă Organizația Națiunilor Unite și președinte al Consiliului de Securitate ONU. La data de 9 februarie 1990, Aurel Dragoș Munteanu a fost eliberat, la cerere, din funcția de președinte al Radioteleviziunii Române. S-a stabilit în SUA in anul  1994, a  decedat la 30 mai 2005 la New York, si este înmormântat în orașul Washington D.C., SUA.

·         1942 - S-a născut William Francis, clăpar american (Dr. Hook & The Medicine Show).

·         1942 - S-a născut Barbara Lynn (Barbara Lynn Ozen), cântăreţă, chitaristă şi compozitoare R&B americană.

·         1944: Radu Boruzescu, scenograf. Din 1975, este stabilit în Franța

·         1944: Elena Ghirvu-Călin, scriitoare română

·         1944 - S-a născut Jim Stafford, cântăreţ, chitarist şi compozitor country/pop american.

·         1946 - S-a născut Ronnie Milsap, cântăreţ, pianist şi chitarist country american.

·         1948: John Carpenter, regizor american

·         1948 - S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu ("Lisca", "Baloane de curcubeu").

* 1948: Giorgio Demetrio Gallaro (n. 16 ianuarie 1948, Pozzallo) este un clericitalian, episcop greco-catolic albanez al eparhiei Piana degli Albanesi(Sicilia) din 31 martie 2015

Născut în Pozzallo^[2] în 1948, Giorgio Demetrio Gallaro a studiat la Seminarul din Noto. A continuat studiile teologice la Los Angeles și a fost hirotonit preot în 1972. Din 1987 a slujit la eparhia din Newton (Massachusetts).

La 31 martie 2015 Papa Francisc^[3][4] l-a numit pe Giorgio Demetrio Gallaro episcop de Piana degli Albanesi, înlocuindu-l pe episcopul Sotìr Ferrararetras din motivul de vârstei înaintate.

Giorgio Demetrio Gallaro
Giorgio Demetrio Gallaro
Date personale
Născut	16 ianuarie 1948 (71 de ani)  Pozzallo, Italia
Cetățenie	Italia  Imperiul Roman de Răsărit
Etnie	Arbëreshë people[*]
Religie	Biserica Catolică Italo-Albanian Greek Catholic Church[*] Melkite Greek Catholic Church[*] Biserica Romano-Catolică
Ocupație	preot catolic[*] cleric[*]
Funcția episcopală
Sediul	Piana degli Albanesi
Titlul	Episcop de Piana degli Albanesi
Perioada	2015 — prezent
Cariera religioasă

* 1950: Kenji Suzuki (鈴木健二 Suzuki Kenji^?, n. 16 ianuarie 1950, Prefectura Kanagawa, Japonia), cunoscut ca Damo Suzuki (ダモ鈴木), este un cântăreț cunoscut pentru activitatea în formația germană de krautrock Can.

·         1951: S-a născut la Tulcea Radu Gheorghe, actorul  român Radu Gheorghe; („Grăbeşte-te încet”, „Rămăşagul”). Modalitățile sale de exprimare artistică cuprind actoria, pantomima, interpretarea muzicală vocală și instrumentală (vioară, chitară și flaut). A absolvit IATC în 1975, la clasa prof. Sanda Manu, fiind coleg de grupă cu Vlad Rădescu și de generație cu Horațiu Mălăele, Dan Condurache, Maria Ploae. A interpretat numeroase roluri în teatru, film, teatrul de televiziune și teatrul radiofonic. Maestru al improvizației, este unul din promotorii genului Stand-Up Comedy în România.

* 1957: Ricardo Darín (n. 16 ianuarie 1957) este un actor din Argentina.

* 1959: Helen Folasade Adu (n. 16 ianuarie 1959), cunoscută sub numele de Sade (pronunțat [Șadei]), este o cântăreață, compozitoare, aranjoare și producătoare muzicală britanico-nigeriană.^[1] A atins succesul în anii '80, ca vocalistă a grupului britanic laureat al premiilor Grammy, Sade.
* 1961: Roy Jones, Jr. (n. 16 ianuarie 1969) este un boxer profesionist, rapper și actor american. Ca boxer el a câștigat numeroase titluri mondiale, fiind unicul boxer din istorie care și-a început cariera în categoria semi-mijlocie, ajungând până în categoria grea și câștigând tiluri mondiale în 4 categorii diferite.

Asociția americană a jurnaliștilor din box l-a numit pe Jones "Boxerul deceniului" pentru anii 1990

·         1962 - S-a născut Paul Webb, basist american (Talk Talk).
* 1963: James Daniel May (n. 16 ianuarie 1963, în Bristol), este cunoscut în calitate de prezentator al emisiunii Top Gear, Grand Tour și a site-ului Drive Tribe împreună cu Richard Hammond și Jeremy Clarkson. De asemenea are în fiecare săptămână un articol în secțiunea auto a The Daily Telegraph.

May își spune deseori "celălalt individ din Top Gear". Se știe că a ieșit ultimul în aproape toate concursurile organizate între prezentatorii Top Gear, lucru care pe lângă faptul că are un stil de condus mai lent i-a adus porecla de "Captain Slow" (Căpitanul Încet).

·         1964 - S-a născut Ionuţ Calotă (Floare Albastră).

* 1965: Gabriela Crețu (n. 16 ianuarie 1965, Târgu Frumos, România) este o politiciană română, membră a Parlamentului României și a Partidului Social Democrat (PSD), parte a Partidului Socialiștilor Europeni. A fost aleasă pentru Camera Deputaților din România pentru județul Vaslui în alegerile parlamentare din 2004. A devenit membră a Parlamentului European pe 1 ianuarie 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. În prezent, este președinta Comisiei pentru Afaceri Europene a Senatului României. Conform biografiei sale oficiale, Gabriela Crețu a fost membru al PCR în perioada 1984 - 1989.^[1] În legislatura 2004-2008, Gabriela Crețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Socialistă Vietnam și Regatul Danemarcei. În legislatura 2012-2016, Gabriela Crețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie Republica Cuba și Republica Argentina iar în legislatura 2016-2020 este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Spaniei, Regatul Belgiei și Republica Arabă Egipt.

·         1965: Gabriela Crețu, politician român

·         1969: Per Yngve Ohlin (n. 16 ianuarie 1969 - d. 8 aprilie 1991), mai bine cunoscut sub numele de scenă Dead, a fost solistul vocal și textierul formației norvegiene de black metal, Mayhem. De asemenea a fost, pentru puțin timp, și solistul vocal al formației suedeze de death metal, Morbid.

Roadrunner Records l-a clasat pe locul 48 în lista "Cei mai buni 50 de vocaliști metal ai tuturor timpurilor"
* 1969: Roy Jones, Jr. (n. 16 ianuarie 1969) este un boxer profesionist, rapper și actor american. Ca boxer el a câștigat numeroase titluri mondiale, fiind unicul boxer din istorie care și-a început cariera în categoria semi-mijlocie, ajungând până în categoria grea și câștigând tiluri mondiale în 4 categorii diferite.

Asociția americană a jurnaliștilor din box l-a numit pe Jones "Boxerul deceniului" pentru anii 1990.

* 1974 - S-a nascut Kate Moss, fotomodel britanic.

Kate Moss – foto preluat de pe www.katemoss.com

Katherine Ann “Kate” Moss (n. 16 ianuarie 1974, Croydon, Londra) este un fotomodel britanic.

* 1979: Aaliyah Dana Haughton (n. 16 ianuarie 1979 - d. 25 august 2001), cunoscută mult mai bine sub numele Aaliyah, a fost o cântăreață și actriță americană. Deși cariera sa muzicală a durat doar șapte ani, materialele sale discografice au fost comercializate în peste 32 de milioane de exemplare.

Viața cântăreței a fost curmată de un tragic accident aviatic, în care au fost implicate 9 persoane, printre care se afla și Aaliyah. Deși a părăsit scena internațională a muzicii lăsând în urmă șapte ani de carieră, cântăreața este încă numită una dintre cele mai importante personalități ale muzicii R&B.

* 1980:  Seydou Keita (n. 16 ianuarie1980, Bamako) este un fotbalist din Mali retras din activitate.

* 1981: Aruna Abrams (n. 16 Ianuarie 1981) este o cântăreață, textieră, DJ, producătoare și pianista americană

* 1981: Vlad Munteanu (n. 16 ianuarie 1981) este un fotbalist român, component al echipei FC Concordia Chiajna.

* 1982: Tuncay Volkan Şanlı (pronunțare în turcă: /tunˈd͡ʒaj ˈʃanɫɯ/, n. 16 ianuarie 1982), sau simplu Tuncay, este un fotbalist turc care evoluează la clubul Umm Salal SC în Qatar Stars League.^[2]Postul său de bază este cel de atacant, dar adesea joacă și ca mijlocaș ofensiv sau extremă. Între 2002 și 2010, Tuncay Șanlı a jucat 80 de meciuri la echipa națională de fotbal a Turciei, marcând 22 de goluri. El este al doilea marcator după numărul de goluri pentru națională și al optulea cel mai selecționat fotbalist turc. Cu naționala Turciei s-a clasat pe locul trei la Cupa Confederațiilor FIFA 2003 și la Euro 2008.

* 1983: Traian Alexandru Marc (n. 16 ianuarie 1983, Brașov) este un fotbalist românretras din activitate^[2]și care a evoluat pe postul de portar.

* 1983: Daisuke Sakata (n. 16 ianuarie 1983) este un fotbalist japonez.

* 1984: Pierre Boya (n. 16 ianuarie 1984) este un jucător camerunez de fotbal, în prezent legitimat la clubul francez Grenoble Foot 38, transferându-se în Ligue 1de la Rapid București.

* 1984: Stephan Lichtsteiner (n. 16 ianuarie 1984) este un fotbalist elvețian care evoluează la clubul Arsenal FC și la echipa națională de fotbal a Elveției.

Un fundaș dreapata ofensiv, Lichtsteiner este cunoscut pentru aportul său destul de energic în cadrul jocului, cu incursiuni în atac pe flancul drept și un atletism deosebit, fapt pentru care este poreclit "Forrest Gump" și "Expresul elvețian"

* 1985: Gintaras (sau Ghintaras) Janusevicius (n. 1985, Moscova) este un pianist lituanian.

* 1985: Pablo Javier Zabaleta Girod (n. 16 ianuarie 1985) este un fotbalist argentinian care evoluează pe poziția de fundaș la clubul englez West Ham United și la echipa națională de fotbal a Argentinei.

* 1986: Aija Andrejeva (n. 16 ianuarie 1986 la Ogre), cunoscută și ca Aisha, este o cântăreațădin Letonia. A participat din partea țării sale la Concursul Muzical Eurovision 2010 cu melodia „What For?”.

* 1986: Dmîtro Boiko (ucraineană Дмитро Бойко; n. 16 ianuarie 1986, Poleana, regiunea Hmelnîțkîi, Ucraina) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2006 și la Campionatul European de Scrimă din 2010.

A participat la proba individuală la Jocurile Olimpice de vară din 2012. A fost învins în turul întâi de românul Rareș Dumitrescu.

În luna august 2014 s-a căsătorit cu campioana olimpică de sabie Olha Harlan

* 1986: Daiki Niwa (n. 16 ianuarie 1986) este un fotbalist japonez.

* 1988: Nicklas Bendtner (n. 16 ianuarie 1988) este un fotbalist danez liber de contract care evoluează la echipa națională de fotbal a Danemarcei. Poziția sa preferată este cea de atacant central, dar a jucat pe partea dreaptă de atac în sistemul 4-3-3 al antrenorului Arsène Wenger

* 1988: Tahliah Debrett Barnett (n. 16 ianuarie 1988), cunoscută sub numele de scenă FKA twigs, este o cântăreață, compozitoare, producătoare și dansatoare britanică. Născută și crescută în Gloucestershire, ea a devenit dansatoare de rezervă după ce s-a mutat la Londra, atunci când avea 17 ani. Barnett a intrat prima dată în industria muzicală cu lansarea EP-urilor EP1 (2012) și EP2 (2013). Albumul de studio de debut LP1 (2014) a fost lansat cu o apreciere universală din partea criticilor, ajungând pe locul 16 în UK Albums Chart și numărul 30 în Billboard 200. Al treilea extended play, M3LL155X, a fost lansat pe data de 13 august 2015.

* 1989: Kiesa Rae Ellestad^[4][5] (n. 16 ianuarie 1989), cunoscută sub numele său de scenă Kiesza, (pronunțare: Caiza)^[6] este o cântăreață, cantautoare, multi-instrumentistă și dansatoare din Calgary, Canada,^[7] care a lucrat cel mai recent în New York City^[8][9][10] și Londra.^[11][12] Este cunoscută în principal pentru single-ul său „Hideaway”.

* 1990: Cornel Râpă (n. 16 ianuarie 1990, Galați, România) este un fotbalist româncare în prezent joacă pentru Pogoń Szczecin.

* 1992: Alin Cârstocea (n. 16 ianuarie 1992, Năvodari) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de mijlocaș stânga.

* 1996: Andreea Voicu (n. 16 ianuarie 1996,^[1] Râmnicu Vâlcea, România) este o jucătoare română de fotbal, ce joacă în prezent ca mijlocaș în Superliga pentru Olimpia Cluj,^[2] cu care a jucat de asemenea în Liga Campionilor. Și-a făcut debutul pentru naționala României la 16 ani, în calificările pentru Campionatul European de Fotbal Feminin din 2013 împotriva Elveției

Decese

* 1160: Herman al III-lea de Baden (d. 16 ianuarie 1160) (supranumit cel Mare) a fost markgraf de Verona și de Baden.

El a fost fiul markgrafului Herman al II-lea de Baden cu Iudit de Hohenberg. El a servit ca regent pentru marca de Baden de la 1130 până la moarte.

Credincios devotat față de Hohenstaufeni, Hermann al III-lea a intrat în conflict cu rudele sale din Zähringen-Suabia. În 1140, el a participat la asediul asupra castelului Weibtreu și a primit stăpânirea asupra Selz, în Alsacia.

În 1151, Marca de Verona a fost preluată de Ottokar al III-lea de Stiria și conferită lui Herman. Un act de donație există din 1153, prin care se statuează că împăratul Frederic I Barbarossa a cumpărat castelul Besigheim de la Hermann al III-lea.

Herman a luptat în Lombardia în 1154 și l-a sprijinit pe Frederic Barbarossa în asediul asupra Milanului.

Herman al III-lea a luat parte la Cruciada a doua și a luptat în prima campanie din Italia a împăratului.

El a fost căsătorit cu Bertha von Lothringen (d. după 1162), din 1134. A doua sa căsătorie a fost cu Maria de Boemia după 1141, care era fiica ducelui Sobeslav I de Boemia.

Herman a avut următorii copii:

• Herman (d. 13 septembrie 1190)
• Gertruda (d. înainte de 1225), căsătorită în 1180 cu Graf Albrecht von Dagsburg (d. 1211)

Herman al III-lea a fost înmormântat în mănăstirea augustiniană din Backnang.

Herman al III-lea de Baden
Date personale
Născut	1105[1]
Decedat	16 ianuarie 1160 (55 de ani)[1]
Înmormântat	Backnang Abbey[*]
Părinți	Herman al II-lea de Baden Judith of Backnang[*]
Frați și surori	Judith of Baden[*]
Căsătorit cu	Bertha of Lorraine[*] Maria of Bohemia[*]
Copii	Gertruda de Baden Herman IV, Margrave of Baden[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	conducător[*]

·         1471: În Moldova sunt executati marii boieri: Isaia-vornicul, Negrilă-paharnicul şi Alexa-stolnicul, care complotaseră împotriva domnitorului Ştefan cel Mare. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

·         1547: A decedat astronomul și cartograful german Johannes Schonner (n.1477).

·         1710: A decedat Împăratul Higashiyama (n.21 octombrie 1675) ,al al 113-lea împărat al Japoniei, potrivit ordinii tradiționale de succesiune. Domnia lui Higashiyama a durat din 1687 până în 1709.

·         1794: A decedat istoricul englez Edward Gibbon; (n.1737). Cea mai cunoscută lucrare a sa este Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, care a fost publicată în șase volume între anii 1776 si 1788. Datorită succesului de care s-a bucurat în epocă opera sa istorică, era considerat „marele monarh al literaturii”, iar Adam Smith scria despre Gibbon că „este în fruntea întregului trib literar care există astăzi în Europa.

* 1844: Roxandra Edling (născută Sturdza; n. 12 octombrie 1786, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 16 ianuarie 1844, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost o scriitoare, contesă și filantropă din Basarabia, Imperiul Rus.

Roxandra este membră a familiei Sturdza. A fost fiica primului guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, sora filozofului Alexandru Sturdza și verișoara domnitorului Moldovei Mihail Sturza. A fost căsătorită cu contele Albert-Gaetan Edling (1774–1841). În decembrie 1812 pleacă în Germania, însoțind-o pe Elizaveta Alekseevna. La Weimar, Roxandra face cunoștință cu Goethe. În anii 1830 întreprinde o altă călătorie în Europa și cunoaște mai multe personalități.^[1]

A avut o rezonanță notorie în regalitatea vremii, fiind domnișoara de onoare a împărătesei Elizaveta, o persoană de încredere a împăratului Alexandru I al Rusiei și lansându-l în politică pe contele Capo d'Istria. A avut și o activitate filantropică prolifică. Împreună cu fratele său Alexandru, a ctitorit în 1828 biserica, casa pentru preoți, școala și spitalul din Mânzari, județul Tighina. La Odesa, printre altele, a înființat un orfelinat și a donat unei mănăstiri de bărbați.^[2] În 1829 a fondat Societatea de Binefacere a Femeilor, fiind unul din liderii mișcării feministe din Basarabia și sudul Imperiului Rus. Această societate a salvat mai multe vieți în timpul foametei din 1833 din Odesa.^[1]

Roxandra Edling a avut o activitate literară, excelând în domeniul epistolar și cel memorialistic. Din opera sa pot fi amintite lucrările Impresiile la 18 ani(Odesa, 1849), Memoires de la contesse Edling, née Stourdza, demoiselle d'honneur de Sa Majesté l'Impératrice Elisabeth Alexeevna (Moscova, 1888).

Jump to navigationJump to search

Roxandra Edling
Roxandra Edling
Date personale
Născută	12 octombrie 1786  Constantinopol, Imperiul Otoman
Decedată	16 ianuarie 1844 (57 de ani)  Odesa, Imperiul Rus
Înmormântată	Odesa
Părinți	Scarlat Sturdza
Frați și surori	Alexandru Sturdza
Căsătorită cu	Albert Kaetan von Edling[*]
Cetățenie	Imperiul Rus  Grecia
Ocupație	doamnă de onoare scriitoare

* 1853: Rainer Joseph de Austria (30 septembrie 1783 – 16 ianuarie 1853) a fost vicerege al regatului Lombardia-Veneția din 1818 până în 1848. De asemenea, a fost arhiduce de Austria, prinț regal al Ungariei și Boemiei.

Arhiducele Rainer Joseph
Date personale
Nume la naștere	Rainer Joseph Johann Michael Franz Hieronymus
Născut	30 septembrie 1783 Pisa
Decedat	16 ianuarie 1853 (69 de ani) Bolzano
Înmormântat	Bolzano
Părinți	Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Maria Anna Ferdinanda Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Theresa de Austria Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta de Savoia
Copii	Adelaide, regină a Sardiniei Leopold Ludwig Rainer Ferdinand
Religie	catolicism
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Viceroy[*]
Domnie	3 ianuarie 1818 – 8 iunie 1848
Predecesor	Anton Victor de Austria
Succesor	Josef Radetzky

·         1879: Octave Crémazie, poet canadian (n. 1827)

·         1886: Amilcare Ponchielli (n. 31 august 1834, Paderno Fasolaro, astăzi Paderno Ponchielli - d. 16 ianuarie 1886, Milano), cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera La Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo. Cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată și a unui monolog pentru un bariton.

Ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini și Pietro Mascagni, viitori reprezentanți ai curentului „verist”.

Opere: 

• 1851 - Il sindaco babbeo, proiect studențesc
• 1856 - I promessi sposi, Cremona, ignorată de presa muzicală
• 1858 - Bertrando del Bornio, programată la Torino, dar ne-jucată
• 1861 - La Savoiarda, revizuită ca Lina, în 1877
• 1863 - Roderico, re dei Goti
• 1872 - I promessi sposi, Milano, Teatro Dal Verme, succes avut ulterior cu versiunea revizuită
• 1873 - Il parlatore eterno, monolog pentru bariton
• 1874 - I Lituani, revizuită în 1875
• 1876 - La Gioconda, Milano, punerea în scenă, Julian Gayarre; versiuni revizuite în 1876 și 1880
• 1880 - Il figliuol prodigo, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno
• 1885 - Marion Delorme, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno; revizuită, prezentată la Brescia, 1885
• I Mori di Valenza (neterminată) - terminată de Arturo Cadore și prezentată în premieră la Monte Carlo, 17 martie 1914, punerea în scenă de Giovanni Martinelli

Amilcare Ponchielli

Gioconda (afiş de epocă)

Amilcare Ponchielli

(1834-1886)

·       1891 - A murit compozitorul francez Léo Delibes.

Léo Delibes, (n. 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val – Franța – d. 16 ianuarie 1891) compozitor francez – foto: ro.wikipedia.org

Léo Delibes s-a născut în ziua de 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val (Franța). Prima sa compoziție de balet “La source” (“Izvorul”), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia – baletul său cel mai popular – apoi Sylvia (în 1876). Cunoaște un triumf copleșitor în 1881 cu capodopera sa Lakmé (prezentată în premieră la Opéra-Comique) . În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

·         1901: Arnold Böcklin, pictor elvețian (n. 1827)

* 1928: Bernhard al III-lea Frederick Wilhelm Albrecht Georg, Duce de Saxa-Meiningen (1 aprilie 1851 – 16 ianuarie 1928), a fost ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Meiningen.

A fost cel mai mare fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a primei lui soții, Charlotte Frederica a Prusiei. A mai avut o soră, Prințesa Maria Elisabeta și doi frați vitregi din a doua căsătorie a tatălui său.

Bernhard i-a succedat tatălui său după decesul acestuia în 1914. Scurta sa domnie a fost afectată de Primul Război Mondial. Când Germani a pierdut războiul, toți prinții germani și-au pierdut titlurile și statele. Bernhard a fost forțat să abdice ca duce la 10 noiembrie 1918 și și-a petrecut restul vieții în fosta sa țară ca cetățean privat.

S-a căsătorit la Berlin la 18 februarie 1878 cu Prințesa Charlotte a Prusiei, fiica lui Frederic al III-lea al Germaniei și nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit. Au avut o fiică:

• Prințesa Feodora Victoria Auguste Marie Marianne (12 mai 1879 - 26 august 1945); s-a căsătorit la 24 septembrie 1898 cu Heinrich XXX de Reuss-Köstritz.

Bernhard al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Bernhard III Frederick Wilhelm Albrecht Georg
Născut	1 aprilie 1851 Meiningen
Decedat	16 ianuarie 1928 (76 de ani) Meiningen
Înmormântat	Bad Liebenstein
Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Frederica a Prusiei
Frați și surori	Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]
Căsătorit cu	Prințesa Charlotte a Prusiei
Copii	Prințesa Feodora
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Duce de Saxa-Meiningen
Domnie	25 iunie 1914 – 10 noiembrie 1918
Predecesor	Georg al II-lea
Succesor	monarhie abolită

*  1931: Vasile Osvadă (n. 9 septembrie 1875, Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria - d. 16 ianuarie 1931, municipiul Cluj)^[1] a fost un economist și înalt funcționar bancar român,^[2] precum și publicist în domeniul financiar-bancar,^[3] cunoscut pentru contribuțiile sale în planul managementului financiar bancar și în cel al literaturii de specialitate.^[4]

A fost un profesionist deosebit de activ în promovarea și concretizarea ideilor cooperatiste, în procesul de reformă al băncilor românești și în organizarea uniunii bancare „Solidaritatea” ^[2] și a contribuit la afirmarea și dezvoltarea publicisticii economice românești.^[5]

S-a implicat, de asemenea, în activitatea unionistă de la începutul secolului XX,^[6] precum și în aceea de organizare a unui corp al voluntarilor ardeleni și bucovineni în timpul Primului Război Mondial.

A fost fiului unui notar comunal. A urmat liceul la Blaj și Brașov,^[1] absolvind, ulterior, Academia Comercială din Viena.

În perioada Primului Război Mondial a servit în Armata Austro-Ungară cu gradul de sublocotenent, fiind făcut prizonier de război pe frontul din Rusia (1916-1917). Înrolat ca voluntar în Primul Corp al Voluntarilor Români din Rusia, a ajuns în Regatul României. S-a aflat printre cei care au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.^[1] și a fost membru ales al Marelui Sfat Național Român.^[14] Datorită activității sale anterioare în domeniile financiar și cel agrar, a ocupat, după 1 decembrie 1918, postul de secretar al resortului de agricultură al Consiliului Dirigent . Din această poziție a fost unul dintre artizanii proiectului de reformă agrară din Transilvania și Banat.^[10]

În perioada 21 octombrie 1926 – 23 iunie 1927 a fost primar al municipiului Cluj^[1] (interimar).^[15]

A fost membru în consiliul de administrație al Institutului de Arte Grafice „Ardealul” din Cluj.^[1]

Este înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.

Vasile Osvadă
Vasile Osvadă
Date personale
Născut	9 septembrie 1875 Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria
Decedat	16 ianuarie 1931 Municipiul Cluj
Naționalitate	Română
Cetățenie	Austro-Ungaria România
Ocupație	Economist
Activitate
Alma mater	Academia Comercială din Viena
Cunoscut pentru	• Contribuțiile sale în planul managementului financiar-bancar și în cel al literaturii de specialitate • Implicarea în activitatea de organizare a Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni de la Hârlău • Calitatea de membru al Marelui Sfat Național Român

·       1942 - A murit Carole Lombard, actriță americană (n. 1908)

Carole Lombard – foto: ro.wikipedia.org

Carole Lombard (n. 6 octombrie 1908; d. 16 ianuarie 1942), născută Jane Alice Peters în Foer Wayne, Indiana, actriță de origine americană.

·         1942: Prințul Arthur, Duce de Connaught, fiu al reginei Victoria (n. 1850). Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn (Arthur William Patrick Albert; 1 mai 1850 – 16 ianuarie 1942) a fost membru al familiei regale britanice, al treilea fiu și al șaptelea copil al reginei Victoria. Arthur a fost Guvernator General al Canadei din 1911 până în 1916. A fost numit Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex în 1874. La data de 6 martie 1911, regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic Herbert Henry Asquith de a-l numi pe Prințul Arthur Guvernator General al Canadei. Astfel, Arthur William Patrick Albert a devenit cel de-al 53-lea Guvernator General al Canadei și cel de-al 10-lea de la independența Canadei din 1867.

Arthur s-a născut la Palatul Buckingham la 1 mai 1850. A fost botezat de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner, la 22 iunie; nașii prințului au fost Prințul Moștenitor al Prusiei, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen și Ducele Arthur de Wellington (după care a fost numit).^[2] La fel ca frații săi mai mari, Arthur a primit o educație privată. S-a spus că a fost copilul favorit al reginei.^[3]

Încă de la o vârstă fragedă Arthur a fost atras de armată iar în 1866 s-a înscris la Colegiul Miliar Regal din Woolwich pe care l-a absolvit doi ani mai târziu și a devenit locotenent 18 iunie 1868.

De ziua mamei sale în 1874, Arthur a primit titlul de Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex.^[4] Câțiva ani mai târziu, Arthur a intrat în linia de succesiune al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha din Germania, după decesul nepotului său, Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al fratelui său mai mare, Prințul Alfred, Duce de Edinburgh. A decis, totuși, să renunțe la drepturile de succesiune asupra ducatului, drepturi care au trecut altui nepot, Prințul Charles Edward, fiul Prințului Leopold.

Ducele în cosum tradițional scoțian, c. 1875 – 1880

La 13 martie 1879, la Castelul Windsor, Arthur s-a căsătorit cu Prințesa Louise Margaret a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Charles și nepoata împăratului german, Wilhelm I. Cuplul a avut trei copii: Prințesa Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah (născută la 15 ianuarie 1882), Prințul Arthur Frederick Patrick Albert (născut la 13 ianuarie 1883) și Prințesa Victoria Patricia Helena Elizabeth (născută la 17 martie 1886). Toți copiii au fost crescuți la reședința de la Bagshot Park în Surrey iar după 1900 la Casa Clarence, reședința din Londra.

Prin căsătoriile copiilor săi, Arthur a devenit socru al Prințului Moștenitor Gustaf Adolf al Suediei, Prințesei Alexandra, Ducesă de Fife și Sir Alexander Ramsay.

Timp de mulți ani, Arthur a menținut o legătură cu Lady Leonie Leslie, sora lui Jennie Churchill, în timp ce a rămas devotat soției.^[5]

La 6 martie 1911 s-a anunțat că regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic H.H. Asquith de a-l numi pe Arthur reprezentantul său în Canada.^[1] Arthur a devenit primul Guvernator General al Canadei de sânge regal.^[1]

În Canada, Arthur și-a adus cu el soția și fiica cea mică; acesta din urmă va deveni o figură extrem de populară în Canada. Guvernatorul General a călătorit în întreaga țară, executând sarcini constituționale și ceremoniale cum ar fi deschiderea parlamentului în 1911 (unde Arthur a purtat uniforma de mareșal iar Ducesa rochia pe care o purtase la încoronarea regelui cu un an mai devreme). Familia a călătorit în întreaga țară de câteva ori iar Guvernatorul General a făcut o vizită în Statele Unite în 1912 când s-a întâlnit cu președintele William Howard Taft.^[6]

În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial canadieni au fost chemați la arme împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Mandatul său s-a terminat în 1916.

A murit la 16 ianuarie 1942 la Bagshot Park, la vârsta de 91 de ani, 8 luni și 15 zile, la aceeași vârstă la care a murit sora lui mai mare, Louise, Ducesă de Argyll, cu trei ani mai înainte. Un serviciu funerar a avut loc la Capela George de la Castelul Windsor la 23 ianuarie. După decesul său, un singur copil al reginei Victoria a mai rămas în viață, Prințesa Beatrice, care a murit doi ani mai târziu.

Prințul Arthur
Duce de Connaught și Strathearn
Ducele de Connaught și Strathearn, 1915
Date personale
Nume la naștere	Arthur William Patrick Albert
Născut	1 mai 1850 Palatul Buckingham, Londra
Decedat	16 ianuarie 1942 (91 de ani) Bagshot Park, Surrey
Înmormântat	Mausoleul Frogmore
Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Alice a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Leopold, Duce de Albany Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Eduard al VII-lea al Regatului Unit
Căsătorit cu	Prințesa Louise Margaret a Prusiei
Copii	Margaret, Prințesă a Suediei Prințul Arthur de Connaught Lady Patricia Ramsay
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Guvernatorul General al Canadei
Predecesor	Albert Grey, 4th Earl Grey[*]
Succesor	Victor Cavendish, 9th Duke of Devonshire[*]
Member of the Privy Council of Ireland[*]
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*]
Membru al Camerei Lorzilor[*]

·      1957 - A murit Arturo Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori din prima jumătate a secolului XX. A condus mai multe orchestre celebre (La Scala, Milano; Metropolitan Opera şi Filarmonica, New York), a format National Broadcasting Company Orchestra; (n.25.03.1867).

Arturo Toscanini – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Arturo Toscanini (n. 25 martie 1867; d. 16 ianuarie 1957) a fost un renumit dirijor italian. Sub bagheta sa au cântat, printre alții, celebrele Maria Callas și Renata Tebaldi.

·         1957: Alexander Cambridge, Conte de Athlone (Alexander Augustus Frederick William Alfred George; 14 aprilie 1874 – 16 ianuarie 1957), a fost rudă apropiată a familiie regale britanice, comandant militar britanic, maior general care a servit ca Guvernator General în Africa de Sud și în Canada.

Ducesa de Teck și familia ei c. 1880; Prințul Alexander este în centru cu brațele în jurul Ducesei, Prințesa Mary (mai târziu regina Mary) este în partea dreaptă.

Prințul Alexander de Teck s-a născut la Palatul Kensington la 14 April 1874,^[1] ca al patrulea copil și al treilea fiu al Prințului Francis, Duce de Teck și a soției lui, Prințesa Mary Adelaide de Cambridge. Deși mama lui era nepoată a regelui George al III-lea și verișoară a reginei Victoria, Athlone, ca fiu al unui prinț de Teck în Württemberg era doar un membru minor al familiei regale britanice și deținea titlul de Prințul Alexander de Teck.^[1][2] În familie era cunoscut sub numele de Alge,^[3] și a fost caracterizat ca un individ meticulos cu un temperament iute dar de scurtă durată și capacitatea de a fi prudent și plin de tact.^[3]

Când prințul Alexander avea nouă ani, părinții au părăsit Regatul Unit pentru Europa continentală pentru a scăpa de datoriile uriașe. Prințul a rămas la Colegiul Eton înainte să fie mutat Colegiul militar regal Sandhurst.^[2] În 1894 cu pregătirea militară completă, prințul Alexander a fost comandant ca locotenent secund al regimentului 7 de husari,^[2][4] și pentru scurt timp a servit în al doilea război Matabele. După conflict, prințul a fost numit la 8 decembrie 1898 de către regina Victoria cavaler comandant al Ordinului Victoria.^[5] Mai târziu, pentru acțiunile sale în al doilea război bur, prințul a fost răsplătit în aprilie 1901 de regele Eduard al VII-lea cu "Distinguished Service Order".^[6]

La 16 noiembrie 1903 s-a logodit cu Prințesa Alice de Albany, fiica Prințului Leopold, Duce de Albany și deci nepoată a reginei Victoria și nepoată de frate a a guvernatorului general al Canadei, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Cuplul s-a căsătorit la 10 februarie 1904 la Castelul Windsor,^[1][2] și șase zile mai târziu prințul a fost numit Cavaler Marea Cruce al Ordinului Victoria.^[7]

Alexander și Alice au avut trei copii: Prințesa May de Teck născută în 1906, Prințul Rupert de Teck născut în 1907 și Prințul Maurice de Teck născut în 1910 care a trăit mai puțin de șase luni.^[8]

La izbucnirea Primului Război Mondial, prințul Alexander, care promovase la rangul de maior și era comandant, a fost nominalizat de primul ministru britanic Herbert Asquith să devină Guvernator General al Canadei. Cu toate acestea, prințul a fost chemat pentru serviciul activ cu regimentul său participând la lupte în Franța și Flandra.

În timpul războiului, sentimentul anti-german în întregul Imperiu Britanic l-a determinat pe rege să schimbe numele german al casei regale Casa de Saxa-Coburg și Gotha în englezescul Casa de Windsor; în același timp a renunțat la toate titlurile germane atât pentru sine cât și pentru întreaga familie regală. Printr-un act regal emis la 14 iulie 1917, Alexander, împreună cu fratele său, prințul Adolphus, Duce de Teck, au cedat toate titlurile lor germane și au ales numele de Cambridge, după bunicul lor, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge.^[9]

Alexander a fost apoi cunoscut doar ca Sir Alexander Cambridge, până când, la 7 noiembrie 1917, regele l-a numit Conte de Athlone și Viconte Trematon.^[10] Athlone a refuzat titlul de marchiz deoarece a crezut că titlul nu suna destul de britanic. Soția lui Athlone și-a păstrat titlul regal în timp ce copiii lor au devenit Lady May Cambridge și Rupert Cambridge, Viconte Trematon.

În 1923, Athlone a fost numit de rege general maior (în ciuda retragerii sale din armată) și Guvernator General al Uniunii Africii de Sud,^[3] înlocuindu-l pe vărul său, Prințul Arthur de Connaught. A ajuns la Pretoria în ianuarie 1924 și a început imediat îndatoririle de vicerege deschizând clădirea nou construită a parlamentul.

În alegerile care au urmat, Partidul Național a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Națională, iar Athlone l-a numit pe liderul partidului, James Hertzog, ca noul său prim ministru. În acel timp, naționalismul african era în creștere în dominioane și Hertzog a fost un republican care a promovat secesiunea Africii de Sud de Imperiul Britanic. Ca atare, el a propus ca țară să adopte propriul steag. Athlone s-a dovedit simpatic și plin de tact și a rezolvat problema prin avansarea unui steag care a fost unic în Africa de Sud, dar care conținea încă steagul Uniunii în ea, în ciuda opoziției. De asemenea, el și-a câștigat popularitatea în rândul sud-africanilor de toate rasele, prin frecvente sale tururi ale țării,^[3] îndeplinind numeroase îndatoriri.^[11]

Pentru serviciile sale în Africa de Sud aduse Coroanei, Athlone a fost numit de regele George al V-lea Cavaler al Ordinului Jartierei la 17 aprilie 1928,^[12] și, după întoarcerea sa în UK, l-a numit la 4 august 1931 guvernator al castelului Windsor.^[13] Anul următor a fost numit cancelar la Universitatea din Londra, post pe care l-a deținut până în 1955.

În Canada la sfârșitul anilor 1930, au existat apeluri din cercurile guvernamentale și mass-media pentru rege de a numi un individ născut canadian ca guvernator general. Cu toate acestea, primul ministrul canadian William Lyon Mackenzie King l-a sfătuit pe regele George al VI-lea că nu era momentul potrivit pentru o astfel de schimbare în tradiția viceregelui. Unchiul lui George, Contele de Athlone, al cărui nume Mackenzie King l-a invocat a fost numit Guvernator General.

Alexander Cambridge
Conte de Athlone Guvernator General al Canadei
Prințul Alexander of Teck, 28 iunie 1910 purtând însemnele Ordinului Victoria și stele și canatul Ordinului Rautenkrone al regatului german de Saxonia.
Date personale
Nume la naștere	Alexander Augustus Frederick William Alfred George
Născut	14 aprilie 1874 Londra, UK
Decedat	16 ianuarie 1957 (82 de ani) Londra, UK
Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
Părinți	Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
Frați și surori	Mary de Teck Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*]
Căsătorit cu	Prințesa Alice de Albany
Copii	Lady May Abel Smith Rupert Cambridge, Viconte Trematon Prințul Maurice de Teck
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Duke of Teck[*]
Governor-General of the Union of South Africa[*]
Domnie	21 decembrie 1930
Predecesor	Prințul Arthur de Connaught
Succesor	George Villiers, 6th Earl of Clarendon[*]
Guvernatorul General al Canadei
Domnie	21 iunie 1940 – 12 aprilie 1946
Predecesor	John Buchan[*]
Succesor	Harold Alexander
Membru al Camerei Lorzilor[*]
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*]

·         1961 - A fost asasinat omul politic Patrice Lumumba din Republica Democratică Congo (n.02.07.1925).

·     1962 - A murit Ivan Mestrovic, sculptor, pictor şi gravor croat din Iugoslavia ; a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, Ferdinand II şi monumentul lui I. C. Brătianu; ( n.15 august 1883).

Ivan Meštrović, fotografiat în Zagreb, 1928 – foto: ro.wikipedia.org

Ivan Meštrović (n. 1882 – d. 1962) a fost un sculptor croat. Este autor printre altele al statuii ecvestre ce-l reprezenta pe regele Carol I al românilor ridicat în 1939 la București și a statuii lui Brătianu din aceeași capitală.

·        1969 - Studentul ceh Jan Palach în vârstă de 20 de ani își dă foc, la Praga, lângă clădirea Muzeului Național, pentru a protesta împotriva invaziei armatei sovietice. Moartea sa a produs o adanca emotie in Cehoslovacia ocupata si in intreaga lume.(n. 1948).

Jan Palach – foto: ro.wikipedia.org

Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia. Invazia militară a trupelor conduse de URSS din august 1968 a avut intenţia de a opri liberalizarea pe care începuse să o introducă guvernul lui Alexander Dubček, prin aşa-numita Primăvară de la Praga. Palach a fost primul dintr-un grup de studenţi care făcuseră un pact de a se autoimola, dar majoritatea studenţilor din grup s-au răzgândit când Jan Palach le-a spus de pe patul de moarte ce dureri vor suferi.

Memorialul Palach-Zajíc din Piaţa Wenceslas – foto: ro.wikipedia.org

Ceilalţi doi studenţi care totuşi au respectat pactul şi s-au autoimolat au fost Jan Zajíc (pe 25 februarie, 1969, tot în Piaţa Wenceslas) şi Evžen Plocek (pe 4 aprile, 1969 în oraşul Jihlava). Jan Palach a fost un martir şi, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă. Astronomul Luboš Kohoutek a numit un asteroid în cinstea lui (1834 Palach). Actualmente o piaţă din centrul Pragăi îi poartă numele.

·         1981: A decedat actorul român Cornel Coman („Buzduganul cu trei peceţi”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Cireşarii”); (n.14 iunie 1936, localitatea Vizantea, jud. Vrancea).

·         2001: Laurent-Désiré Kabila, președinte al Republicii Democrate Congo (n. 1939)

* 2003: Christopher John (Chris) Mead (n. 1 mai 1940 – d. 16 ianuarie 2003) a fost un cunoscut ornitolog, autor de cărți de specialitate și realizator de programe de radio și televiziune britanic, un important membru al organizației profesionale British Trust for Ornithology (BTO).

Chris Mead a fost un entuziast al lumii naturale, făcând foarte mult în direcția comunicării cunoștințelor și rezultatelor sale. A scris cărți despre lumea naturală, păsări, migrațiile acestora și a avut o serie de emisiuni de radio și televiziune dedicate acestor subiecte.

Printre preferințele sale în afara ornitologiei se numărau jazz-ul, rugby, cursele de mașini, respectiv istoria și arheologia locală. Conform unei surse biografice din 1994, Mead a afirmat că punctele sale de interes în ornitologie sunt "marcarea, migrarea, longevitatea și dinamica populațiilor", conform originalului, "bird ringing, migration, longevity and population dynamics

Chris Mead
Date personale
Născut	1 mai 1940
Decedat	16 ianuarie 2003 (62 de ani)
Naționalitate	Regatul Unit
Ocupație	ornitolog[*]
Activitate
Domeniu	Ornitolog, matematician (studii incomplete)
Instituție	British Trust for Ornithology
Alma Mater	Peterhouse[*]
Cunoscut pentru	Marcarea păsărilor, migrarea păsărilor, ornitologie
Societăți	British Trust for Ornithology
Premii	British Ornithologists' Union Union Medal (1996) BTO Bernard Tucker Medal (1997) RSPB Medal (1999)

·         2008: Sorin Stati (n. 1 februarie 1932, București - d. 16 ianuarie 2008) a fost un lingvist român. S-a stabilit în Italia în 1971 unde obține cetățenia italiană (1978).

Absolvent al Facultății de Filologie a Universității București, secția "filologie clasică", în 1954.

Doctor în filologie la Universitatea București, titlu obținut în 1967 cu o teză de lingvistică generală ("Sistemul sintactic al limbii"), publicată la Editura Academiei Române sub titloul "Teorie și metodă în sintaxă" și tradusă în limba italiană ("Teoria e metodo nella sintassi", Bologna, Il Mulino, 1972). Predă limba și literatura română la Facultatea din Padova și ține cursuri la Facultatea de Litere din Veneția.

Doctorat de stat, cu mențiunea "très honorable", la Universitatea Sorbona(Paris) în 1978, cu o teză intitulată "Le système sémantique des adjectifs dans les langues romanes", ulterior publicată la Paris (editura Jean Fayard, 1979). În 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. După 1990 a colaborat la redactarea "Dicționarului limbii române", "Dicționarului ortoepic și de punctuație" și "Gramaticii limbii române" și a fost cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.

Opera:

• 1961: Limba latină în inscripțiile din Dacia și Sciția Minor.
• 1962: Dicționar latin - romîn (cu Rodica Ocheșanu, Liliana Macarie, N. Ștefănescu)
• 1963: Dicționar ceh-român (cu Felix, J. et al.).
• 1964: Cuvinte românești. O poveste a vorbelor.
• 1966: Introducere în lingvistica matematică (cu Marcus, S./Nicolau, E.).
• 1967: Teorie și metodă în sintaxă.
• 1967: Călătorie lingvistică în țara muzelor.
• 1968: Limbaj, logică, filozofie (cu Solomon Marcus, Cornel Popa, Gheorghe Enescu, Alexandru Boboc).
• 1970: Analize sintactice și stilistice (cu Bulgăr, G.).
• 1971: Interferențe lingvistice.
• 1971: Introduzione alla linguistica matematica. (Traducere în limba italiană a lucrării din 1966).
• 1971: Tratat de lingvistică generală (cu Graur, A./Wald, L.).
• 1972: Teoria e metodo nella sintassi. (Traducere în italiană a lucrării din 1967).
• 1972: Elemente de analiză sintactică.
• 1972: Educație și limbaj.
• 1973: Douăzeci de scrisori despre limbaj.
• 1974: Il significato della parole.
• 1974: Dizionario italiano-romeno e romeno-italiano (cu Stati, Y.).
• 1976: La sintassi.
• 1977: Teorie sintattiche del Novecento.
• 1978: Manuale di semantica descrittiva.
• 1978: Introducción en la lingüística matematica. (Traducere în limba spaniolă a lucrării din 1966)
• 1979: La sémantique des adjectifs en langues romanes.
• 1979: La sintaxis. (Traducere în spaniolă a lucrării din 1976)
• 1982: Il dialogo, Considerazioni di linguistica pragmatica.
• 1985: Editor (cu Ducos, G.) al: Actes du XI Colloque de linguistique fonctionnelle, Bologne 1984.
• 1985: Cinque miti della parola. Lezioni di lessicologia testuale.
• 1990: Le transphrastique.
• 1992: Editor (cu Hundsnurscher, F/Weigand, E.) al: Dialoganalyse III. Referate der 3. Arbeitstagung Bologna 1990, 2 vol.
• 1993: Editor (cu Weigand, E.) al: Methodologie der Dialoganalyse.
• 2002: Principi di analisi argomentativa, Pàtron.

Sorin Stati
Date personale
Născut	1 februarie 1932  București, România[1]
Decedat	16 ianuarie 2008 (75 de ani)  Paris, Franța
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	lingvist[*] profesor universitar romanist
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București Universitatea din Bologna

* 2014: Hiroo Onoda (小野田 寛郎 Onoda Hirō^?, 19 martie 1922 – 16 ianuarie 2014) a fost un japonez devenit celebru datorită neobișnuitei sale povești de viață: a continuat să lupte în cel de-al II-lea Război Mondial încă 29 de ani, pentru că nu a știut că acesta se terminase. Când avea 20 de ani, a fost chemat să se alăture armatei japoneze. A renunțat la slujba de o avea și s-a reîntors în Japonia, pentru antrenamente militare. La un moment dat, Onoda a fost ales pentru a-și continua antrenamentele în cadrul academiei militare Nakano, pentru formarea sa ca ofițer de spionaj. În cadrul acestor antrenamente specifice, a deprins tehnici de colectare a informațiilor și a învățat cum să poarte lupte de gherila. A fost format pentru a se infiltra în spatele liniilor inamice cu un numar foarte mic de soldați și să fie eficient în hărțuirea inamicilor Japoniei, adunând informații în paralel.

Pe 26 decembrie 1944, Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine, co ordine clare din partea ofițerului superior, Yoshimi Taniguchi, de a nu capitula indiferent de circumstanțe și de a nu comite suicid, cu promisiunea că, într-un moment sau altul, însă cu certitudine, Onoda și alți soldați detașați pe insulă vor fi recuperați de către armata japoneză.

Onoda s-a alăturat, așadar, soldaților japonezi deja staționați pe insulă și la puțin timp dupa aceasta, insula a fost invadată de trupe inamice, ca urmare a nesecurizării eficiente a portului și a aeroportului de pe insulă. Trupele Aliaților au debarcat în data de 28 februarie 1945 și au cucerit insula cu usurință. La puțin timp după aceasta, soldații japonezi rămași s-au divizat în grupuri mici, de 3, 4 oameni și s-au refugiat în jungla densă și în munții insulei.

Majoritatea acestor grupuri mici au fost anihilate rapid, însă grupul lui Onoda, format din Yuichi Akatsu, Siochi Shimada și Kinshichi Kozuka si bineînteles, Onoda, a reușit să supraviețuiască. Aceștia au continuat să folosească tehnici ale luptei de gherilă pentru a hărțui trupele inamice, în timp ce și-au raționalizat strict proviziile de mâncare și muniții, prin suplimentarea rațiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos și alte surse de hrană din jungla, precum și prin ceea ce obțineau prin raiduri sporadice asupra fermelor locale.

În octombrie 1945, după ce au ucis o vacă dintr-o fermă locală, pentru mâncare, grupul lui Onoda a găsit o foaie volantă adresată lor, din partea localnicilor, în care li se spunea că războiul a luat sfârșit pe 15 august și li se cerea să coboare din munți. Grupul lui Onoda și celelalte câteva celule de gherilă rămase au discutat intensiv pe baza foii volante și au decis că aceasta nu este altceva decât propaganda Aliaților, cu scopul de a-i determina să se predea. Oamenii lui Onoda simțeau că este imposibil ca Japonia să fi pierdut războiul într-o perioadă așa de scurtă de la detașarea lor pe insulă, fiind în necunoștință de cauză privitor la bombele atomice aruncate asupra localităților Hiroshima și Nagasaki. Pe deasupra, s-au tras focuri de armă asupra unei alte celule similară cu cea a lui Onoda, cu câteva zile inainte, fapt pe care l-au considerat că nu s-ar fi întamplat dacă războiul într-adevăr se terminase.

Aproape de sfârșitul aceluiași an - 1945 -, localnicii filipinezi, sătui de focuri de armă și raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe aceste foi era tipărit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita. Cele câteva celule rămase, analizând încă o dată foile pentru a le determina autenticitatea, au tras o concluzie similară celei dintâi: formularea ordinului dădea de înțeles că Japonia pierduse războiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Așadar, încă o dată, au pus foile pe seama propagandisticii Aliaților, care încercau să-i determine să se predea, sătui fiind de hărțuirea eficientă a celulelor de gherilă.

Când foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost imprăștiate ziare din Japonia, fotografii și scrisori din partea familiilor soldaților. Delegații venite din Japonia au început să străbată jungla și munții, vorbind în amplificatoare, anunțând terminarea războiului, implorând soldații să se predea. În fiecare din aceste situații, Hiroo Onoda și ceilalți găseau câte ceva suspicios și mereu atribuiau evenimentele ca fiind parte a unei înșelătorii regizate de trupele Aliaților.

După 5 ani petrecuți în junglă, Akatsu – unul dintre oamenii lui Onoda – a decis că se va preda, însă nu a împărtășit gândurile sale cu ceilalți trei camarazi. Astfel, în 1949, Akatsu a părăsit grupul pe ascuns și după 6 luni petrecute singur în junglă, s-a predat cu succes celor ce încă îi cosidera că ar fi trupele Aliaților. Din cauza acestui eveniment, celula lui Onoda a devenit și mai precaută, ascunzându-se mai adânc în junglă și asumându-și mai puține riscuri, considerând că Akatsu a fost capturat și acesta reprezintă acum o amenințare în plus la adresa siguranței grupului.

Cinci ani mai târziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis într-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai rămăseseră doar doi: Onoda și Kozuka.

Pentru încă 17 ani, cei doi au continuat să trăiască în junglă, adunând informații cum puteau ei mai bine și atacând “trupele inamice” atunci când puteau risca o astfel de acțiune. Cei doi încă erau convinși că, într-un târziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor și că ei vor antrena aceste trupe în stilul luptei de gherilă și că, folosindu-se de informațiile adunate în toți acești ani, vor recuceri insula.

În octombrie 1972, după 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis în timpul unui incident avut cu o patrulă filipineză. Japonezii îl credeau mort deja, neputându-și imagina că acesta a reușit să supraviețuiască în junglă toți acești ani. Însă acum, când aveau cadavrul lui Kozuka, au început să se întrebe dacă nu cumva Hiroo Onoda este încă în viață, chiar dacă și acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp în urmă.

Japonezii au trimis la scurt timp o echipă de căutare, pentru a-l găsi pe Onoda. Din păcate, acesta era foarte eficient în a se ascunde, mai ales că avea 27 de ani de practică. Așadar, echipa nu l-a putut găsi – Onoda rămânea să-și continue misiunea.

În 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis să pornească într-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective în calătoriile sale, studentul își propusese, printre altele, să-l găsească pe Onoda. Studentul a călătorit pe insula filipineză și a încercat să-i dea de urmă lui Onoda. Șocant, unde literalmente alții au eșuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reușit. A găsit ascunzătoarea lui Onoda și pe Onoda în persoană.

Acum, bineînțeles, pentru student au început eforturile de a-l convinge pe Onoda să vină cu el înapoi în Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea să se predea, nici să creadă că războiul s-a terminat, până când superiorii lui nu s-ar fi întors și i-ar fi ordonat să-și înceteze misiunea. În acest moment, Onoda considera că nu-i este permis pur și simplu să plece acasă, ci că va trebui să se predea și să se arunce la mila inamicului, ceea ce considera de neconceput. De-a lungul anilor avusese prea mare succes în folosirea tehnicilor de gherilă pe care le-a perfecționat, ucigând 30 de filipinezi, rănind peste 100 alții și distrugând multe recolte și ferme, de-a lungul a aproape 30 de ani.

Suzuki nu a văzut altă posibilitate decât să călătorească înapoi în Japonia cu știrea că l-a găsit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofițer superior direct al lui Onoda, acum pensionat și lucrător într-o librărie, a fost adus pe insula din Filipine și pus față în față cu Onoda, pentru a-i spune acestuia din urmă că Japonia a pierdut războiul și că va trebui să lase armele și să se predea filipinezilor.

Pe 10 martie 1975, la vârsta de 52 de ani, Onoda a ieșit din junglă ce-i fusese cămin atâția ani și și-a predat sabia de samurai președintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, într-un gest blamat de fiilipinezi dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerând faptul că Onoda a crezut că este în război în tot acest timp.

Când Onoda s-a reîntors în Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar și plata pentru ultimii 30 de ani petrecuți în serviciu. Viața în Japonia era acum diferită de ceea ce știa el și nu toată îi era pe plac. Multe dintre virtuțile tradiționale japoneze, precum patriotismul, erau acum aproape inexistente în cultura poporului. În accepțiunea lui Onoda, acum Japonia se aliniase într-un mod nociv restului lumii și își pierduse mândria ce-o avusese odată. Așa că Onoda a decis să se mute în Brazilia, unde și-a cumpărat o fermă și s-a căsătorit.

Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, în care detaliază viața sa ca și luptător de gherilă.

După ce a citit în presă despre un adolescent japonez ce și-a ucis părinții, în 1980, Onoda a devenit și mai preocupat de starea țării sale și a tinerilor din Japonia. S-a reîntors în Japonia în 1984 și a înființat o școală pentru tineri, unde îi invăța pe aceștia diverse tehnici de supraviețuire, cum să fie mai independenți și mai buni cetățeni japonezi.

În mai 1996, Onoda s-a întors în Filipine, pe insula pe care trăise 30 de ani, donând 10.000 de dolari școlilor locale. Așa cum era de așteptat, Onoda nu este prea popular printre localnicii de acolo, în ciuda donațiilor sale.

* 2017: Eugene Andrew Cernan (n. 14 martie 1934,^[1][2][3][4] Bellwood, Illinois[*], SUA – d. 16 ianuarie 2017,^[5][6][4] Houston, SUA^[6]) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 17, al 11-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Eugene Cernan
Eugene Cernan
Date personale
Născut	14 martie 1934[1][2][3][4][5][6][7][8]  Bellwood, Illinois[*], Proviso Township[*], SUA
Decedat	16 ianuarie 2017 (82 de ani)[9][10][4][5][7][8]  Houston, SUA[10]
Înmormântat	Texas State Cemetery[*][11]
Cetățenie	SUA
Etnie	Czech American[*] Slovak American[*]
Ocupație	ofițer aviator astronaut pilot de vânătoare[*] autobiograf[*] om de afaceri inginer aerospațial[*]
Activitate
Alma mater	Purdue University[*] Naval Postgraduate School[*]
Organizație	NASA
Decorații	Crucea pentru Distincție în Zbor National Aviation Hall of Fame[*] United States Astronaut Hall of Fame[*] Grand Officer of the Order of the White Double Cross[*] (25 septembrie 1994)

Sărbători

·      Cinstirea lanțului  Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Danact citețul

Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru – foto: doxologia.ro (calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

 Cinstirea lanțului  Sf. Ap. Petru;

 Sf. Mc. Danact citețul

 Cinstirea lanțului  Sf. Ap. Petru

Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru

• • 

    Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru

    Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru

Lanțurile acestea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. Și precum erau maramele și basmalele Sfântului Pavel, așa și lanțurile Sfântului Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputințele și goneau duhurile cele viclene.

Când Sfântul Apostol Petru a fost dus în temniță de împăratul Irod și era legat cu două lanțuri de fier, dormind el noaptea între doi ostași, a venit îngerul Domnului și lovindu-l în coastă, l-a deșteptat și l-a scos afară, căzând de pe dânsul lanțurile cele de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Și s-a auzit acea prea slăvită izbăvire din legături și din temniță a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului. Atunci niște credincioși, în taină luând lanțurile acelea, le-au păstrat la ei, avându-le înaintea ochilor, ca pe însuși Sfântul Apostol Petru; care nezăbovind după acea ieșire din temniță, s-a dus în alte țări, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, și nu s-a arătat în Ierusalim.

Deci, lanțurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. și precum erau maramele și basmalele lui Pavel, așa și lanțurile lui Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputințele și goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau cu cucernicie de cei credincioși acele cinstite lanțuri, cărora li se închinau și cu dinadinsul le păstrau, din neam, ca moștenire; pentru că părinții le lăsau copiilor lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredințau moștenitorilor lor. Și astfel unul după altul primindu-le și unul altuia spunând de cine s-au atins lanțurile acelea și de care trup s-au sfințit.

Cu o moștenire ca aceasta au ajuns lanțurile în mâinile lui Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458); și pe când dreptcredincioasa împărăteasă Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic (408-450), se afla în Ierusalim, a zidit multe biserici; Sfintele Locuri cu cheltuială împărătească le-a împodobit, și iarăși s-a întors la Constantinopol; atunci patriarhul Iuvenalie, văzându-i dreapta credință și iubirea ei de Dumnezeu, i-a dăruit multe din duhovniceștile vistierii; iar între alte lucruri sfinte, i-a dat și aceste cinstite și de minuni făcătoare lanțuri ale Sfântului Apostol Petru, pe care, luându-le împărăteasa, le-a adus în Constantinopol; deci, un sfânt lanț l-a dus înăuntrul bisericii celei mari a Sfântului Apostol Petru, unde săvârșea soborul lui, iar altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, care era măritată după împăratul Romei, Valentinian al treilea (424-455), și aceea fiind următoare maicii sale în credința cea dreaptă, cu dragoste a primit acel neprețuit dar și zidind o biserică în numle Sfântului Apostol Petru, în muntele Escuilinului, a pus într-însa acel lanț.

S-a aflat în Roma și un alt lanț al Sfântului Petru, cu care l-a legat Nero tiranul, și acela, împreună cu lanțul cel adus de la Constantinopol, a fost pus în biserică. Și s-a așezat praznicul închinării cinstitelor lanțuri în șaisprezece zile ale lunii ianuarie, întru cinstirea și pomenirea Sfântului Apostol Petru și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Sf. Mc. Danact citețul

Viața Sfântului Mucenic Danact, citețul

• • 

    Viața Sfântului Mucenic Danact, citețul

    Viața Sfântului Mucenic Danact, citețul

Odată, când au năvălit păgânii în biserică, Sfântul a luat vasele și veșmintele bisericii pentru a le salva și pentru a nu cădea în mâinile profane ale necredincioșilor.

Sfântul Mucenic Danact a viețuit în secolul al II-lea, în Avlona Iliricului (Albania de astăzi) și era citeț în biserica de acolo.

Odată, când au năvălit păgânii în biserică, Sfântul a luat vasele și veșmintele bisericii pentru a le salva și pentru a nu cădea în mâinile profane ale necredincioșilor, și le-a păstrat într-un loc fortificat, la cinci mile de oraș, spre mare.

Dar necredincioșii prinzându-l și arestându-l, îl sileau prin orice mijloace să aducă sacrificii zeului Dionis. Însă Sfântul Danact a rezistat în fața presiunilor și a rămas statornic și ferm în credința lui în Hristos. Atunci, au poruncit păgânii să i se taie capul, iar trupul lui a fost aruncate în mare.

Așa a primit smeritul citeț Danact cununa muceniciei.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

ARTURO TOSCANINI

Sari la navigareSari la căutare

Arturo Toscanini
Date personale
Născut	25 martie 1867[1][2][3][4]  Parma, Italia
Decedat	16 ianuarie 1957 (89 de ani)[1][5][2][3]  Manhattan, New York City, New York, SUA
Înmormântat	cimitirul monumental din Milano[*]
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral)
Părinți	Claudio Toscanini[*]
Copii	Wally Toscanini Castelbarco[*]
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Ocupație	muzician dirijor director muzical[*] compozitor politician
Locul desfășurării activității	Roma Milano New York City Lierna
Activitate
Studii	Conservatorio Arrigo Boito[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	violoncel
Case de discuri	RCA Records
Premii	Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Stea pe Hollywood Walk of Fame[*]
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Arturo Toscanini (n. 25 martie 1867,^[1][2][3][4] Parma, Italia – d. 16 ianuarie 1957,^[1][5][2][3] Manhattan, New York City, New York, SUA) a fost un renumit dirijor italian. Sub bagheta sa au cântat, printre alții, celebrele Maria Callas și Renata Tebaldi.

Arturo Toscanini , (născut la 25 martie 1867, Parma , Italia - decedat la 16 ianuarie 1957, New York, NY, SUA), dirijor italian, considerat unul dintre marii dirijori virtuosi din prima jumătate a secolului XX.

Britannica Quiz

Toscanini a studiat la conservatoarele din Parma și Milano , intenționând să devină violoncelist. La vârsta de 19 ani, când cânta la opera din Rio de Janeiro , a fost chemat să ocupe rolul dirijorului și a interpretat din memorie Aida lui Giuseppe Verdi . A devenit proeminent ca dirijor în Italia și în alte părți și a fost numit director muzical la La Scala , Milano, în 1898 și al Metropolitan Opera , New York City, în 1908. El a dirijatNew York Philharmonic -Symphony Orchestra din 1928 până în 1936 și a apărut cu orchestre din întreaga lume, cu excepția celor din Italia și Germania în timpul regimurilor fasciste. Din 1937 până în 1954 a regizat NBC Symphony , o orchestră sponsorizată de rețeaua de radio americană.

Arturo Toscanini

Arturo Toscanini, c. 1935.

Encyclopædia Britannica, Inc.

Toscanini a devenit cunoscut în principal pentru lecturile sale din operele lui Verdi și simfoniile din Beethoven și a susținut spectacole remarcabile ale muzicii lui Wagner. Interpretările sale s-au remarcat prin detaliile formulării, intensitatea dinamică și o concepție esențial clasică a formei. Amintirea sa fenomenală îl stătea în locul lui când, suferind de o vedere slabă, era obligat să conducă mereu din memorie. El a comandat de la artiștii care lucrau sub el o devotament care adesea îi făcea să ajungă la ceva asemănător cu propria lui fervoare.

Arturo Toscanini - Verdi, Overture to La forza del destino (Sinfonia)

Debussy: La Mer (Arturo Toscanini & NBC Symphony Orchestra - 1950)

Arturo Toscanini - Beethoven : Symphony No. 4 in B-flat major, Op. 60

Toscanini, Arturo

Dirijor italian Arturo Toscanini.

Encyclopædia Britannica, Inc.

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

MORNING CAFE MUSIC - [Playlist] Relaxing Spanish Guitar Music To Start Your Day - Best Guitar Music

2. 

Album nr. 428 - Caravelli – Caravelli Joue Charles Dumont

3. 

Top 100 Beautiful Classical Piano Pieces - Most Romantic Love Songs - Piano Music for Relax & Study

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

AMILCARE PONCHIELLI

Amilcare Ponchielli
Date personale
Născut	31 august 1834[1][2][3][4]  Paderno Ponchielli, Regatul Lombardia-Veneția, Imperiul Austriac[5]
Decedat	16 ianuarie 1886 (51 de ani)[1][6][4][7]  Milano, Regatul Italiei[8][9][5]
Înmormântat	cimitirul monumental din Milano[*]
Cauza decesului	cauze naturale (pneumonie)
Căsătorit cu	Teresina Brambilla[*]
Cetățenie	Regatul Italiei (17 martie 1861–16 ianuarie 1886)  Regatul Lombardia-Veneția
Ocupație	compozitor dirijor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar[*] organist[*]
Activitate
Studii	Conservatorio di Musica Giuseppe Verdi[*]
Gen muzical	Operă
Instrument(e)	orgă[*]
Prezență online
Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Amilcare Ponchielli (n. 31 august 1834,^[1][2][3][4] Paderno Ponchielli, Regatul Lombardia-Veneția, Imperiul Austriac^[5] – d. 16 ianuarie 1886,^[1][6][4][7] Milano, Regatul Italiei^[8][9][5]), cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera La Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo. Cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată și a unui monolog pentru un bariton.

Ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini și Pietro Mascagni, viitori reprezentanți ai curentului „verist”.

LISTA OPERELOR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Amilcare Ponchielli

Gioconda (afiș de epocă)

• 1851 - Il sindaco babbeo, proiect studențesc
• 1856 - I promessi sposi, Cremona, ignorată de presa muzicală
• 1858 - Bertrando del Bornio, programată la Torino, dar ne-jucată
• 1861 - La Savoiarda, revizuită ca Lina, în 1877
• 1863 - Roderico, re dei Goti
• 1872 - I promessi sposi, Milano, Teatro Dal Verme, succes avut ulterior cu versiunea revizuită
• 1873 - Il parlatore eterno, monolog pentru bariton
• 1874 - I Lituani, revizuită în 1875
• 1876 - La Gioconda, Milano, punerea în scenă, Julian Gayarre; versiuni revizuite în 1876 și 1880
• 1880 - Il figliuol prodigo, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno
• 1885 - Marion Delorme, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno; revizuită, prezentată la Brescia, 1885
• I Mori di Valenza (neterminată) - terminată de Arturo Cadore și prezentată în premieră la Monte Carlo, 17 martie 1914, punerea în scenă de Giovanni Martinelli

La Gioconda

La Gioconda este o operă în patru acte, de Amilcare Ponchielli, pe un libret al italianului Arrigo Boito, bazată pe piesa de teatru în proză a lui Victor Hugo "Angelo, Tiranul din Padova", datând din 1835. (Aceasta este aceeași sursă ca cea pe care Gaetano Rossi a folosit-o pentru libretul lui la Il giuramento Mercadante, din 1837). Premiera operei a avut loc la 8 aprilie 1876 la Teatrul Scala din Milano și a fost un real succes pentru Ponchielli.

Ponchielli și-a revizuit opera de mai multe ori, iar versiunea care se joacă astăzi a fost oferită publicului pentru prima dată în 1880. Există mai multe înregistrări complete ale operei, iar ea se joacă în mod regulat, mai ales în Italia. Aceasta este una din puținele opere care dispune de un rol principal pentru fiecare din cele șase tipuri de voce majore.

Durata operei: cca 2 ore și 45 de minute.

PERSONAJELE PRINCIPALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Gioconda, o cântăreață (soprano)
• Laura Adorno, o doamnă genoveză (mezzo-soprano)
• La Cieca, mama Giocondei (contralto)
• Enzo Grimaldo, un prinț genovez, deghizat în marinar Dalmațian (tenor)
• Barnaba, spion al Inchiziției (bariton)
• Alvise Badoero, unul din liderii Inchiziției, soțul Laurei (bas)
• Zuàne, un barcagiu concurent în regată (bas)
• Isèpo, un scrib (tenor)
• Un cântăreț (bas)
• O călăuză (bas)

ACȚIUNEA:[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Acțiunea are loc la Veneția în secolul XVII

Povestea se învârte în jurul unei femei, Gioconda. Ea își iubește atât de mult mama, încât, atunci când Laura, rivala ei în dragoste pentru inima lui Enzo, salvează viața mamei ei, drept răsplată, Gioconda renunță la propria ei dragoste în favoarea Laurei. Ticălosul Barnaba încearcă să o seducă pe Gioconda, dar ea preferă moartea.

ACTUL I[modificare | modificare sursă]

(Gura Leului)

Curtea Palatului Dogilor

În timpul sărbătorilor de carnaval înainte de Postul Mare, în timp ce toată lumea este preocupată de cursa gondolelor, Barnaba, un spion de stat, o urmărește cu jind pe Gioconda, în timp ce aceasta o conduce pe mama ei oarbă, La Cieca, în Piață. El încearcă să-i facă curte, dar când avansurile sale amoroase sunt respinse cu fermitate, acesta se răzbună prin denunțarea bătrânei drept o vrăjitoare ale cărui puteri malefice au influențat rezultatul cursei de gondole. Doar intervenția unui tânăr căpitan reușește să țină furia mulțimii deoparte. Calmul este restabilit la sosirea lui Alvise Badoero, un membru al Inchiziției venețiene, și soția sa, Laura. Laura o ia pe La Cieca sub protecția ei personală, și în semn de recunoștință bătrâna îi dă bunul ei cel mai de preț, și anume, mătăniile. Ager, Barnaba observă privirile pe furiș dintre Laura și căpitanul de mare, care-i indică o relație secretă. Reamintindu-și că Laura a fost logodită cu nobilul, dar acum exilatul Enzo Grimaldo, înainte de căsătoria ei forțată cu Alvise, Barnaba își dă seama că acel căpitan de mare, nu poate fi decât Enzo deghizat. Barnaba se confruntă cu Enzo, care admite că scopul revenirii lui la Veneția este de a o lua pe Laura pentru a începe o nouă viață în altă parte. Barnaba știe că Gioconda este, de asemenea, îndrăgostită nebunește de Enzo și el vede o oportunitate de a-și îmbunătăți șansele sale spre inima Giocondei, prin sprijinirea planului de fugă a lui Enzo. După despărțirea de Enzo, Barnaba dictează o scrisoare pentru Alvise, dezvăluindu-i infidelitatea soției sale și planul de evadare al celor doi iubiți. El este conștient că a fost auzit de către Gioconda, dictând scrisoarea. Actul se încheie cu Barnaba aruncând scrisoarea în Gura Leului, acolo unde toate informațiile secrete sunt lăsate pentru Inchiziției, în timp ce Gioconda se plânge lui Enzo despre trădare lui Barnaba. În acest timp mulțimea se întoarce la festivitățile sale.

ACTUL II[modificare | modificare sursă]

(Mătăniile)

Pe puntea vasului lui Enzo

Enzo așteaptă ca Barnaba s-o scoată pe Laura din oraș și s-o aducă pe nava lui. Reuniunea lor plină de bucurie este umbrită de temerile Laurei care nu are încredere în Barnaba. Treptat, Enzo reușește să o liniștească, și o lasă pe punte, în timp ce el se duce să pregătească nava, pentru plecarea lor. Gioconda a urmărit-o pe Laura cu intenția de-a se răzbuna pe rivala ei. Alvise și oamenii lui înarmați sunt, de asemenea, în căutarea fugarilor. Ajungând pe vas, Gioconda este pe cale de a o înjunghia pe Laura, dar vede la gâtul ei mătăniile mamei ei și își schimbă brusc intenția. Ea o grăbește pe Laura în barca ei, astfel încât să se poată sustrage urmăritorilor ei. Revenind pe punte, Enzo constată că Laura a fugit lăsând-o pe Gioconda triumfătoare. Mai mult decât atât oamenii lui Alvise se apropie rapid. El e pregătit să dea foc la navă, decât să cadă în mâinile dușmanilor săi.

ACTUL III[modificare | modificare sursă]

(Casa de Aur)

Palatul lui Alvise

Laura a fost capturată, iar soțul ei răzbunător, insistă că ea trebuie să moară otrăvindu-se (comițând astfel suicidul și condamnând-se să ajungă în iad). Încă o dată, Gioconda a urmărit-o pe Laura, găsind modul de a se strecura în palat, de data aceasta cu intenția de a o salva pe rivala ei. Găsind-o pe Laura singură, Gioconda înlocuiește eprubeta de otravă, cu un drog puternic, care creează o moarte aparentă. A doua scenă începe cu Alvise primind pe colegii săi, membri ai nobilimii, la palat; Barnaba și Enzo sunt printre cei prezenți. Distracția este oferită generos, iar actul se termină cu numărul de balet de renume mondial "Dansul orelor".

ACTUL IV[modificare | modificare sursă]

Canalul Orfano

Starea de spirit a petrecerii este spulberată cu un clopot care începe să bată, iar corpul Laurei este descoperit așteaptând înmormântarea. Enzo înnebunit de durere, își aruncă masca și este imediat capturat de către oamenii lui Alvise. În schimbul eliberării lui Enzo de la închisoare, Gioconda a fost de acord să se ofere lui Barnaba. Când Enzo ajunge în prezența Giocondei, el este inițial furios atunci când ea îi relevă faptul că a adus trupul Laurei de la mormânt. El este pe cale să o înjunghie când aude vocea Laurei și astfel devine clar că Gioconda a făcut posibilă reunirea iubirii lor. Enzo și Laura evadează, lăsând-o pe Gioconda să facă față ororilor care o așteaptă cu Barnaba. Vocile gondolierilor se aud îndepărtare spunând că există cadavre plutind în oraș. Când Gioconda încearcă să plece, ea este prinsă de Barnaba. Atunci ea pretinde că e bucuroasă de sosirea sa, dar apucă un pumnal și se înjunghie mortal. De furie și frustrat, Barnaba încearcă să comită un ultim act draconic, țipă la corpul neînsuflețit "Ultima noapte când mama ta ma ofensat. Am înecat-o !"

Amilcare Ponchielli - La Gioconda

LEO DELIBES

Léo Delibes
Date personale
Născut	21 februarie 1836[2][3][4][5]  La Flèche, Pays de la Loire, Franța[6]
Decedat	16 ianuarie 1891 (54 de ani)[2][3][4][5]  Paris, Franța[7][6]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Părinți	Philibert Delibes[*][8] Clémence Batiste[*][8]
Cetățenie	Franța
Ocupație	compozitor cadru didactic universitar[*] muzician organist[*]
Studii	Conservatorul din Paris
Gen muzical	Operă
Instrument(e)	orgă[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][1]
Discografie
Înregistrări notabile	Lakmé Sylvia[*] Le roi l'a dit[*] Coppélia
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Léo Delibes n. 21 februarie 1836,^[2][3][4][5] La Flèche, Pays de la Loire, Franța^[6] – d. 16 ianuarie 1891,^[2][3][4][5] Paris, Franța^[7][6] a fost un compozitor francez.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Léo Delibes era fiu al unei familii cu înclinații spre artă și cu o veche tradiție muzicală. Beneficiază în copilărie de o educație muzicală din partea mamei și al unui unchi (organist). După moartea tatălui în 1847 se stabilește la Paris unde studiază la Conservator. A intrat de timpuriu în contact cu scena muzicală franceză, căreia îi va dedica întreaga viață. Prima sa compoziție de balet "La source" ("Izvorul"), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia - baletul său cel mai popular - apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l'a dit” (1873) cunoaște succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique) va înregistra un triumf copleșitor.

În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

Acțiunea capodoperei sale, opera Lakmé, este plasată într-o lume cu totul deosebită față de cele obișnuite în lumea operei de până atunci, anume în lumea hindusă.

Lakmé este o operă în 3 acte de Léo Delibes, după un libret de Edmond Gondinet și Philippe Gille, bazat pe romanul "Rarahu ou Le Mariage de Loti" de Pierre Loti.

Premiera operei a avut loc la “Opéra-Comique” din Paris în ziua de 14 aprilie 1883.

Durata operei: cca 2 ¼ ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: India, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Personajele principale:

• Gérald, ofițer englez (tenor)
• Frédéric, alt ofițer englez (bariton)
• Nilakantha, preot brahman (bas)
• Lakmé, fiica lui Nilakantha (soprană)
• Mallika, însoțitoarea ei (alto)
• Hadji, servitorul lui Nilakantha (tenor)
• Ellen, logodnica lui Gérald (soprană)
• Rose, verișoara ei (mezzo-soprană)

Locul: India

Timp: Sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul Raj britanic.

Actul 1

Hindușii merg să-și îndeplinească riturile într-un templu sacru brahman sub marele preot, Nilakantha. Fiica lui Nilakantha Lakmé (care derivă din sanscrită Lakshmi ), și sluga ei Mallika, sunt lăsați în urmă și coboară la râu pentru a aduna flori unde cântă împreună „Duet de flori În timp ce se apropie de apa de la malul râului, Lakmé își scoate bijuteriile și le așează pe o bancă. Doi ofițeri britanici, Frederic și Gérald (Delibes folosește versiuni francezate ale numelor englezești obișnuite de atunci Frederick și Gerald), ajung în apropiere pe un picnic cu două fete britanice și guvernanta lor. Fetele britanice văd bijuteriile și, impresionate de aceasta, cer schițe; Gérald se oferă voluntar să rămână și să facă schițe de bijuterii. El îi vede pe Lakmé și Mallika întorcându-se și se ascunde. Mallika părăsește Lakmé pentru o vreme; în timp ce singur, Lakmé îl vede pe Gérald și, speriat de incursiunea străinului, strigă după ajutor. Totuși, simultan, este și ea intrigată de el, așa că îi trimite pe cei care au răspuns la apelul ei de ajutor când vin la ea Lakmé și Gérald încep să se îndrăgostească unul de celălalt. Nilakantha se întoarce și află despre pătrunderea ofițerului britanic, jurându-i răzbunare pentru ceea ce presupune că este un afront pentru onoarea lui Lakmé.

Actul 2

La un ocupat bazar, Nilakantha îl forțează pe Lakmé să cânte (Cântecul clopotului) pentru a-l atrage pe cel care păcălește să se identifice. Când Gérald pășește înainte, Lakmé leșină, oferindu-l astfel. Nilakantha îl înjunghie pe Gérald, rănindu-l. Lakmé îl duce pe Gérald într-o ascunzătoare secretă din pădure, unde îl îngrijește cu dragoste înapoi la sănătate.

Actul 3

În timp ce Lakmé aduce apă sacră care va confirma jurămintele iubitorilor, Fréderic, colegul ofițer britanic al lui Gérald, apare în fața lui Gérald și îi amintește de datoria sa militară față de regimentul său. Gérald acceptă cu tristețe că colegul său are dreptate. După ce Lakmé se întoarce, ea simte schimbarea în Gérald și își dă seama că l-a pierdut. Moare cu onoare, mai degrabă decât să trăiască cu dezonoare, omorându-se mâncând otrăvul datura frunze.

Lakmé, Léo Délibes Elena Mosuc

Scenă din baletul „Coppélia”

Coppélia este numele unui balet pe muzica lui Léo Delibes.

Libretul: Charles Nuitter și Arthur Saint-Léon.

Premiera baletului "Coppélia" a avut loc la “Théatre Imperial de L'Opéra” din Paris, în ziua de 25 mai 1870.

În limba greacă, κοπελιά înseamnă fată, fecioară, domnișoară.

ACȚIUNEA

Actul I

Bancherul Hoffmann este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Fiul său, Franz, se va căsători în curând cu tânăra Swanilda. Cu ocazia nunții, Hoffmann s-a hotărât să ofere invitaților săi o petrecere de neuitat. El i-a comandat lui Coppélius, inventator celebru, o mașinărie nemaîntâlnita, o nouă minune a lumii: o păpușă mecanică ce poate seduce orice bărbat. Lucrând zi și noapte, Coppélius își desăvârșește intenția până la perfecțiune, astfel încât se îndrăgostește de propria-i plăsmuire, pe care o numește „Coppélia”. Acum își dorește ca păpușa să rămână numai a lui și păstrează pentru el secretul prin care mecanismul capătă viață: sacrificarea unui om, pentru a-i "fura" sufletul.

Suntem în ziua nunții dintre Swanilda și Franz. Coppélius nu mai poate amâna momentul despărțirii de creația vieții sale. Hoffmann îi poruncește să o aducă pe Coppélia în fata invitaților curioși. Pentru a-l compromite pe Hoffmann și a-l aduce în pragul falimentului, unul dintre invitați se furișează în laboratorul lui Coppélius și se travestește în păpușa seducătoare. Spre deliciul asistenței, presupusa Coppélia cucerește bărbații, unul după altul. Distracția continua până când Franz cade și el "victima" păpușii, stârnind gelozia proaspetei sale soții și supărarea tatălui. La rândul său, Coppélius devine gelos. El smulge "păpușa", care tocmai îl îmbrățișa pe Franz, și dispare cu ea în mulțime, ducând-o în laboratorul său printr-o ușă secretă. Petrecerea s-a stricat. Dezamăgiți, invitații pleacă rând pe rând.

Rămași în familie, bancherul încearcă să o împace pe Swanilda, care este încă furioasă pe Franz. El îi promite că îl va pedepsi pe Coppélius și trimite doi oameni de încredere să-l caute. Apoi îi îndeamnă pe cei doi tineri căsătoriți să meargă la culcare și, amețit de băutură, este scos din încăpere. Nu după multă vreme, Franz revine în locul unde a cunoscut-o pe Coppélia, căutând-o în zadar. Preocupat, nu își da seama că Swanilda l-a urmărit până aici. Supărată, ea privește cum Franz, aflat încă în puterea vrăjii, rememorează întâlnirea cu păpușa seducătoare. Intrat pe ușa secretă, Coppélius reapare, căutând o batistă pierdută de Coppélia. Franz și Coppélius se întâlnesc. Franz îi mărturisește inventatorului că s-a îndrăgostit de Coppélia și că și-ar da chiar și viața să o mai vadă o dată. Swanilda profită de neatenția lui Coppélius și intră în laboratorul acestuia, hotărâtă să afle secretul păpușii mecanice. Coppélius își dă seama ca Franz este următoarea victimă cu ajutorul căreia păpușa ar putea să capete din nou viață și îl atrage în laborator, făgăduindu-i că o va revedea pe Coppélia.

Actul II

În timp ce o caută pe Coppélia, "rivala" sa, Swanilda pătrunde, o dată cu publicul, în laboratorul lui Coppélius. Aici, ea îl întâlnește pe invitatul-impostor care tocmai se dezbrăcase de hainele păpușii. Pentru a nu fi surprins și de către Coppélius, acesta reușește să fugă. Swanilda descoperă câteva personaje ce par a fi prizonierii lui Coppélius. Speriată de tot ceea ce vede, Swanilda vrea să fugă. Dar, deodată, o zărește pe cea pentru care venise aici, Coppélia. Swanilda se îmbracă în hainele acesteia, din dorința de a-i juca o farsă lui Coppélius. În acel moment, în laborator intră Coppélius care îl trage după el pe Franz. Acum băiatul se află în puterea magicianului, care îl adoarme, hipnotizându-l. Coppélius trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu femeia perfectă. "Servitorii" săi îl ajută. Îi lustruiesc pantofii, îl piaptănă, îl parfumează. Mulțumit că totul a decurs conform planului, el o aduce în centru pe Coppélia și își execută magia prin care sufletul lui Franz trece în corpul păpușii. Încetul cu încetul, păpușa "prinde viață" și începe să danseze cu Coppélius, care e cuprins de frenezie că miracolul s-a produs. Coppélia-Swanilda încearcă să se apropie de Franz pentru a-l scoate din starea de hipnoză. Disperată că nu reușește să-l trezească și luptându-se cu Coppélius care încearcă, gelos, să o îndepărteze, Swanilda o arată pe adevărata Coppélia, pe care o distruge. Coppélius înțelege acum că a fost păcălit, iar singurul lucru pe care îl mai poate face este să plângă pe ceea ce a mai rămas din iubita sa. Odată cu distrugerea Coppéliei, Franz și personajele star-uri se rup de vraja lui Coppélius.

Întreaga casă a inventatorului - magician se "dezmembrează" și dispare, în timp ce lumea, atrasă de vedetele care pozează fotografilor în atitudini binecunoscute, intră în scenă și se bucură împreună cu cei doi îndrăgostiți. Bancherul Hoffmann vine să-și recupereze copiii. Disprețuitor, îi aruncă lui Coppélius un teanc de bancnote: prețul Coppéliei. Înainte de a pleca cu ceilalți, Swanilda se apropie de Coppélius, martor trist la fericirea generală. Nu îndrăznește parcă să-i ceară iertare acestui om. Abia acum știe că tot ce își dorea Coppélius era doar un suflet care să-l iubească și să-i fie mereu alături. Și mai știe că el nu va renunța decât atunci când va găsi un alt timp și un alt spațiu în care visul său va deveni realitate.

TEATRU/FILM 

Regizorul Virgil Calotescu ("Căsătorie cu repetiţie")

Biografie

Locul naşterii: Dobroteasa, Argeş · Data naşterii: 16.01.1928 · Data decesului: 06.05.1991 · Ocupaţie: Regizor · Zodia: Capricorn

Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai 1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu. A absolvit în anul 1950 Facultatea de Istorie a Universității din București.

Filme regizate de Virgil Calotescu

Vezi filme

·         Păstrează-mă doar pentru tine (1987)

·         Partidul, patria, poporul (1986)

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Al patriei erou intre eroi (1983)

·         Amurgul fantanilor (1983)

·         Buletin de București (1982)

·         Ana și "hoțul" (1981)

·         Partidul, inima tarii (1981)

·         Portretul unei generatii (1980)

·         Reteaua "S" (1980)

·         Drumuri în cumpănă (1979)

·         Ultima frontiera a mortii (1979)

·         Acțiunea Autobuzul (1978)

·         O viata inchinata fericirii poporului (1978)

·         Cetati si biserici fortificate in Transilvania (1976)

·         Pagini de istorie (1976)

·         Ultima noapte a singuratatii (1976)

·         Mastodontul (1975)

·         Transfagarasanul (1975)

·         Doftana (1974)

·         Trei scrisori secrete (1974)

·         Dragostea începe vineri (1972)

·         Necazurile Sfintei Fecioare (1972)

·         O suta de gloante (1972)

·         Evocari (1971)

·         Eroii nu mor niciodata (1970)

·         Războiul domnițelor (1969)

·         Roadele pamantului (1969)

·         Colegialitate (1968)

·         Romanii si Marele Octombrie (1967)

Cu actriţa Catrinel Paraschivescu ("Lisca", "Baloane de curcubeu")

Biografie

Nume real: Ecaterina Paraschivescu · Locul naşterii: Bucureşti · Data naşterii: 16.01.1948 (68 ani) · Zodia: Capricorn

Filme

·         Ochii care nu se văd (1994) - Manuela

·         Ochii care nu se vad (1986) - Manuela

·         Lișca (1983)

·         Baloane de curcubeu (1982)

·         La rascrucea marilor furtuni (1980) - Ana Ipatescu

·         Fântâna Blanduziei (1979) - Geta

·         Cei din urma / (1972) - Nadejda

·         Răpirea fecioarelor (1968)

Baloane de curcubeu (1982) 

Cu actorul roman  Radu Gheorghe (“Grăbeşte-te încet”, “Rămăşagul”)

Biografie

Actor român de teatru și film, nascut pe 16 ianuarie 1951 in Tulcea, langa apa, actorul a fost mereu atras de activitati nautice, pictura, poezie (Broasca testoasa), muzica si tot ce inseamna arta.

Desi cu un numar impresionant de aparitii cinematografice, el a stralucit mai mult in teatru si radio/televiziune fiind un as al improvizației, unul din promotorii genului Stand-Up Comedy în România, cu modalități de exprimare artistică ce imbina actoria, pantomima, interpretarea muzicală .  vocală și instrumentală (pian, vioară, chitară și flaut), el absolvind o scoala de muzica (inclinația spre artă era evidentă din copilărie, deoarece a urmat școala de muzică din clasa întâi. A studiat 12 ani la vioară și pian tehnic, iar celelalte au venit firesc). 

In liceu, a avut primele experiente scenice sub regia profesoarei de limba romana, apoi a urmat primul rol adevarat, cu o trupa de actori amatori, pe scena Teatrului Popular din Tulcea.

A absolvit Institutul de artă teatrală și cinematografică I. L. Caragiale din București, în 1975, la clasa prof. Sanda Manu și Octavian Cotescu. Diplomat în Arte, cu specializarea actorie teatru și film. Suplimentar, a absolvit cursurile de pantomimă și music-hall, ale aceluiași institut. Cunoștințele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum și ușurința de a cânta la alte instrumente, cum sunt chitara și flautul, l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei actoricești, într-o poziție unică. 

Aparițiile artistice ulterioare sunt grăitoare în acest sens și impresionează prin diversitate și originalitate. Debutează încă înainte de a termina facultatea, în spectacole la modă în vremea aceea, de muzică și poezie.

Din 1975, Radu Gheorghe juca la unul dintre cele mai bune teatre din tara, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, avandu-i colegi pe Marin Moraru, Mariana Mihut, Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Victor Rebengiuc etc. Activitatea teatrală a fost și este completată din plin cu numeroase apariții pe micul și marele ecran. Au rămas memorabile rolurile din filme ca: Mireasa din tren, Căsătorie cu repetiție, Grăbește-te încet, Alegerea, Căruța cu mere, și ultimul din filmul lui Ion Cărmăzan, Lotus.
Sau, în televiziune, piesele, Nunta lui Figaro, Institutorii și Actorul care l-a jucat pe Hamlet, filmul Trenul de noapte, serialul Un trio formidabil și numeroase emisiuni de varietați.

Radu Gheorghe consideră că pentru a face meseria de actor este necesar să fii înzestrat cu simțul umorului, cu atât mai mult dacă te axezi pe roluri comice, după cum și spectatorii trebuie să aibă simțul umorului : „Felul cum mă privea publicul la începutul carierei mele se datora noutății, dar recunosc că era o noutate convingătoare. O abordare nouă pe care personalitatea mea a impus-o spectatorilor. Am confirmat și am rezistat, iar cel mai valoros lucru în afara educației și a talentului înnăscut este dorința și ușurința mea de a rămâne veșnic proaspăt, precum și dorința de a păstra lucrul ăsta cât mai mult. Capacitatea de a improviza cere o anumită relaxare și curajul de a te arunca în valurile genului, cu riscul de a te îneca. Nu e ușor, e o responsabilitate pe care ți-o asumi, pentru că nu știi cum va reacționa publicul. Asta cere siguranță și încredere. Puterea de a răspunde la orice provocare venită din partea spectatorilor și credința că poți să treci peste posibilele probleme. Secretul este că niciodată nu aștept din partea publicului o reacție anume, tocmai ca să nu fiu surprins. Totuși te aștepți, îți dorești ca publicul să reacționeze civilizat. Cea mai neplăcută surpriză este să nu fie așa. În cariera mea de actor improvizator s-a întâmplat să întâlnesc reacții dintre cele mai ciudate, cu toate astea, am supraviețuit și totdeauna spectatorii au plecat mulțumiți. Un lucru care ține, cred, de talentul meu de actor și de improvizator este că pot să transform un moment delicat într-unul comic, fără să jignesc pe nimeni.” 
Emigrant in America - In 1991, cand Radu Gheorghe a fost invitat, alaturi de alti colegi, sa mearga intr-un turneu pe coasta de est a Americii, pentru doua-trei saptamani, nimeni nu se astepta ca spectacolul sa se bucure de un succes atat de mare. Placut surprins de gradul de civilizatie al "Lumii noi", dar si de caldura cu care a fost primit, Radu s-a hotarat sa isi prelungeasca sederea, constient ca in viata nu se intalneste de doua ori cu o astfel de sansa. Spectacolele au continuat, iar actorul roman a luat decizia sa ramana si sa cunoasca "Tara tuturor posibilitatilor", stabilindu-se in Chicago. Aici, din actor si profesor, Radu Gheorghe a trebuit sa se reprofileze catre o alta meserie. Asa a ajuns sa se angajeze intr-un studio de procesare foto si video, unde s-a bucurat de o mai mare libertate. Aceasta noua ocupatie, mai aproape de formarea sa profesionala, i-a adus mari satisfactii, amintindu-i de una dintre pasiunile sale mai vechi: arta plastica.

Parintii lui Radu Gheorghe, veniti in Bucuresti chiar inainte de plecarea fiului in "Marea Aventura", si fiica acestuia, Stanca, (astazi detinatoarea a două premii importante, CineMaIubit și Next-ul (Festivalul Next Film, n.r.) ceeace pentru un tânăr absolvent de UNATC, este un lucru extraordinar, iar mai nou, la radio a fost prezentată ca bărbat, în felul acesta: "Regizorul de talent Radu Stanca"...) din casatoria sa, cu fiica adoptiva a Stelei Popescu, au avut un rol important in revenirea lui pe pamant romanesc. 

Iata ce declara actorul revenit dupa sase ani in tara "A fost o experiență extraordinară. Am învățat limba engleză, pe care nu o știam din țară și încă multe alte lucruri care îmi vor folosi mai mult ca sigur în viață. Printre care și acela de a fi LIBER. Poate nu știți că și asta se învață... Să muncești și să trăiești acolo este altceva decât să fii turist. Mie unuia mi-a plăcut America și sunt sigur că i-ar plăcea oricui dorește să o cunoască. Dacă într-o țară mică, cum este România, găsești o mulțime de lucruri care să-ți placă, ce să mai spui despre un continent cum e America?! La noi găsești munte, mare, deltă, câmpie, Dunăre, unguri, nemți, Ardealul, Dobrogea, o mare diversitate într-un singur stat. America are 51 de state și cu asta am spus tot.” 

In prezent, om de afaceri, producator, scenarist si actor joaca pe cele mai mari scene ale teatrelor din Bucuresti.

Filme cu Radu Gheorghe

·         Interpretul (2016)

·         Tata este gras... şi alte povestiri (2016)

·         Adevărul gol, golutz! (2015)

·         E bine și la 60! (2015)

·         Fața nevăzută a... Lunii (2015)

·         Femeia, eterna poveste (2015)

·         Vine, vine primăvara! (2015)

·         Lotus (2004) - Racau

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Promisiuni (1985)

·         Un trio formidabil (1985) - cosar

·         Caruta cu mere (1983)

·         De dragul tău, Anca! (1983)

·         Ana și "hoțul" (1981)

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Semnul Șarpelui (1981)

·         Un echipaj pentru Singapore (1981) - Sandu

·         Mireasa din tren (1980) - muncitorul Filimon

·         Palaria florentina / (1976)

·         Decolarea (1971)

Filme regizate de Radu Gheorghe

·         E bine și la 60! (2015)

·         Fața nevăzută a... Lunii (2015)

·         Femeia, eterna poveste (2015)

GÂNDURI PESTE TIMP

GEORGE CĂLINESCU

George Călinescu
Date personale
Nume la naștere	Gheorghe Vișan
Născut	19 iunie 1899[1][2]  București, România
Decedat	12 martie 1965 (65 de ani)[3][4][2]  Otopeni, Ilfov, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Căsătorit cu	Alice Vera
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	istoric scriitor jurnalist istoric literar[*] critic literar[*] biograf[*] dramaturg
Limbi vorbite	limba română[5]
Partid politic	Liderul Partidului Național Popular
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București Colegiul Național „Cantemir Vodă” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1932 - 1965
Limbi	limba română limba italiană
Mișcare/curent literar	Modernism
Patronaj	Universitatea din București
Subiecte	Studii de estetică literară
Specie literară	roman, poezie, piese de teatru, eseu, biografie, monografie
Operă de debut	1932 - „Viața lui Mihai Eminescu"
Opere semnificative	„Istoria literaturii române", „Enigma Otiliei"
Influențe[ascunde] Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu,
A influențat pe[ascunde] Alexandru Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat, Eugen Simion, Nicolae Manolescu etc.
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, se folosește preponderent denumirea „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată de uz.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.^[6] Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Anii de formare[modificare | modificare sursă]

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.^[7]

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.^[8]

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.

Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]

Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrânge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.^[9]

Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.

Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.

Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]

Devine în 1936 doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol de 100 de pagini din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare, formată din Orest Tafrali, decanul Facultății de litere și filozofie, Octav Botez, referent, Iorgu Iordan, coreferent, Mihai Ralea și I. M. Marinescu.^[10] Își susține teza de doctorat în 23 noiembrie 1936. Apoi va fi numit conferențiar de Estetică și critică literară la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.^[7]

Activitatea de cercetare academică. Criticul literar. Scriitorul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Opera lui George Călinescu.

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.^[7] Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Activitatea de critic literar[modificare | modificare sursă]

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.^[11] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Romancierul, poetul și dramaturgul[modificare | modificare sursă]

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Activitatea civică și politică după 1947[modificare | modificare sursă]

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici- "Tribuna Poporului", "Națiunea" și "Lumea".

George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din perioada 1946-1965.^[12]

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.

Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Posteritatea lui Călinescu după 1990[modificare | modificare sursă]

După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste).^[13] Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.

Afilieri[modificare | modificare sursă]

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.^[14]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.

În 1946 a fost ales deputat în Parlamentul României, în circumscripția Botoșani, și a fost reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.^[15]

Opera lui George Călinescu[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Opera lui George Călinescu.

Studii scrise în alte limbi[modificare | modificare sursă]

• Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

Studii de estetică și literatură universală[modificare | modificare sursă]

• Principii de estetică (1939)
• Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
• Sensul clasicismului (1946)
• Studii și conferințe (1956)
• Scriitori străini (1967)
• Ulysse (1967)

Poezie[modificare | modificare sursă]

• Poezii (1937)
• Lauda lucrurilor (1963)
• Lauda zăpezii (1965)

Teatru[modificare | modificare sursă]

• Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943)^[16]
• Ludovic al XIX-lea (1964)
• Teatru (1965)

Proză[modificare | modificare sursă]

• Cartea nunții (1933)
• Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
• Trei nuvele (1949)
• Bietul Ioanide (1953)
• Scrinul negru (1965)

Istorie și critică literară[modificare | modificare sursă]

• Viața lui Mihai Eminescu (1932)
• Opera lui Mihai Eminescu (1934)
• Viața lui Ion Creangă (1938)
• Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
• Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
• Universul poeziei (1947)
• Nicolae Filimon (1955)
• Gr. M. Alecsandrescu (1955)
• Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
• Vasile Alecsandri (1965)

Publicistică[modificare | modificare sursă]

• Cronicile optimistului (1964)
• Ulysse (1967)

Impresii de călătorie[modificare | modificare sursă]

• Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
• Am fost în China nouă, 1953

În alte limbi[modificare | modificare sursă]

• A fekete komód (Scrinul negru), traducere în limba maghiară de Réz Pál, Európa Könyvkiadó, Budapest, 1963.^[17]
• Ottilia titka (Enigma Otiliei), traducere în limba maghiară de Lőrinczi László, Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1964.^[18]
• Ottilia titka (Enigma Otiliei), traducere în limba maghiară de Lőrinczi László, Magvető Könyvkiadó, Budapest, 1964.^[19]

George Călinescu - Citate:

SFATURI UTILE 

DETOXIFIEREA PLĂMÂNILOR FUMĂTORILOR

Pentru o buna desfasurarea a activitatilor de zi cu zi, detoxifierea plamanilor are o importanta deosebita, deoarece plamanii asigura o functie vitala a organismului, respiratia!

Daca fumati, pentru ca acestia sa ramana sanatosi si sa aiba o buna functionare trebuie sa introducem in viata noastra detoxifierea plamanilor dupa fumat.

Detoxifierea plamanilor dupa fumat are scopul principal in primul rand de a elimina nicotina din organism. Bolile pulmonare, cele ale cailor respiratorii, ale circulatiei de la nivelul plamanilor sunt prezente in procente mari in societatea de azi.

In cazul in care esti fumator si stii ca acest lucru iti dauneaa grav sanatatii dar nu poti sa renunti la acest viciu, iti recomandam sa consumi, timp de 4 saptamani, un preparat care iti va curata aceste organe de orice urma de tutun.

Urmatoarele ingrediente sunt suficiente pentru un tratament care dureaza 7-8 zile.

Iata ce ingrediente sunt necesare la prepararea acestei bauturi miraculoase care te va ajuta sa iti mentii sanatosi plamanii:

– 150 de grame de orez

- 100 de grame de zahar

- 750 de ml de apa

Mod de preparare:

Orezul se pune intr-o oala, impreuna cu zaharul. Peste aceste ingrediente se toarna apa. Se pune acest mix pe foc. Se lasa la fiert timp de 15-20 de minute. Apoi, se lasa asa timp de 12 ore. Dupa aceasta perioada, se strecoara, iar zeama care a ramas se pune intr-o sticla (sticla de sticla, nu din plastic) si se pune la rece, la frigider.

Consuma 2-3 linguri din lichidul ramas inainte de fiecare masa.

In perioada "tratamentului", evita consumul de sare, bea multa apa, deoarece aceasta elimina toxinele din organism si ajuta plamanii!