MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  17 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

* 395 - În urma decesului împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman este împărțit definitiv în Imperiul Roman de Răsărit sub Arcadius, și Imperiul Roman de Apus sub Honorius.

În vremea lui Valens, vizigoții, fiind atacați de huni, au cerut azil în imperiu; dar apoi, datorită modului lor de viață migrator și dificultăților de adaptare la condițiile grele de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în Bătălia de la Adrianopol. Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ca religie oficială în 380. În 381 se va fi ține la Noua Romă (Constantinopol) cel de-al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius: Arcadius (395-408) în Răsărit (est) și Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația). După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați.

·         1258: Hanul mongol Hulagu ocupă Bagdadul, punând capăt califatului condus de dinastia Abbasizilor

·         1287: Regele Aragonului  Alfonso al III=lea invadeaza insula Minorca eliberand-o de sub dominatia araba. Cea mai mare parte a locuitorilor musulmani ai insulei au fost vanduti ca sclavi

·    1377 - Papa Grigore al XI-lea mută papalitatea înapoi la Roma de la Avignon.

Papa Grigore al XI-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Papa Grigore al XI-lea (născut Pierre Roger de Beaufort, n.11, c. 1329 – d. 27 martie 1378) a fost papă între 30 decembrie 1370 și 26 martie 1378. În 1377 revine de la Avignon la Roma. Odată cu decesul său, biserica latină trece printr-o criză de autoritate, numită și Marea Schismă Occidentală, prin alegerea a doi sau chiar trei papi. Schisma se încheie în 1417 prin alegerea lui Martin al V-lea (Oddone Colonna)

·         1524:  Exploratorul italian Verrazano cauta un drum spre China.

Giovanni de Verrazzano – foto: ro.wikipedia.org

 Navigatorul şi exploratorul Giovanni da Verrazano  incearca sa descopere prin nord-vest,plecand din Europa,drumul spre China cu caravela Dauphine si un  echipaj de cincizeci de oameni. Pe 1 martie, el atinge coastele americane in apropiere de Cape Fears  si putin mai tarziu ale actualei Carolina de Nord,si  apoi coasta americană a Newfoundlandului. A fost un explorator italian aflat  în serviciul coroanei franceze. El este renumit datorită faptului că este primul european care a  explorat  coasta Americii de Nord, între Carolina de Sud si Terra Nova, inclusiv golful New York.

·         1562:  În Franta, “Edictul de toleranta de la Saint Germain ” a acordat protestantilor hughenoti libertatea practicarii cultului lor.

·         1595:  Regele Henric al IV-lea al Frantei declara razboi Spaniei.

·         1749: Grigore al II-lea Ghica, domnitorul Țării Românești, dă hrisovul prin care  stabilește bugetul Academiei Domnești din Bucuresti. Academia domnească de la Bucureşti a fost o instituţie de învăţământ superior, activă de la sfârşitul secolului al 17-lea şi până la începutul secolului al 19-lea. Academia a fost fondată în 1694, la iniţiativa Prinţului Constantin Brâncoveanu. Ea a suferit mai multe reorganizări, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Constantin Mavrocordat, Constantin Racoviţă şi Alexandru Ipsilanti. Limba de studiu a fost greaca, limba universală a culturii în lumea ortodoxă. În cea mai mare parte, profesorii au fost de origine greacă, iar studenţii proveneau  din toate colţurile lumii ortodoxe. În 1818 Gheorghe Lazăr a început să predea în limba română, iar in 1821, academia în limba greacă a fost desfinţată şi înlocuită cu o instituţie similară în limba română, Academia Sfântul Sava. Grigore al II-lea Ghica a fost domn al Moldovei de patru ori: 26 septembrie 1726 – 5 aprilie 1733, 16 noiembrie 1735 – 3 septembrie 1739, octombrie 1739 – 13 septembrie 1741 și mai 1747 – aprilie 1748 și al Țării Românești de două ori: 5 aprilie 1733 – 16 noiembrie 1735 și aprilie 1748 – 23 august 1752. A reparat mai multe mănăstiri și a zidit mănăstirile Frumoasa și Pantelimon (București) și a înființat tot acolo și un spital. A murit ca domnitor la 23 august 1752 (posibil ca urmare a unei supradoze de opium) și este înmormântat la mănăstirea Pantelimon (București).

·         1821: A fost redactat "Cererile norodului românesc", document cu caracter constituțional. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru, adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un portar şi un grămatic mare. Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi precum să coprinde în hatişeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802. Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură socotindu-se pe trei luni, una. Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Şuţu să strice cu totul, şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile precum s-au întocmit de către
măria sa domnul Caragea; cum şi toate ludile câte s-au mai adăogat pe la judeţe de către numitul domn Suţu să scază; iar anaforalile şi întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele, în faţa norodului, să arză toate; precum şi oieritul şi dijmăritul şi vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuţ piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea. […]Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară. Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă. Zapcii prin plăşi să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, şi acela să fie pământean, şi prin chezăşie că nu va face jaf. Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă. Posluşnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al Ţării şi folos al jefuitorilor; precum şi toţi scutelnicii. Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toţi dregătorii şi toţi slujitorii spătăreşti, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune Ţării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătăreşti. Ţara să fie volnică a-ş face şi a ţinea patru mii de ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi două sute arnăuţi, scutiţi de toate dările, şi cu leafă uşoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor. Toate lefile streinilor să lipsească cu totul. Toţi dregători judecătoriilor şi ai calemurilor să împuţineze, rămâind numai precum au fost în vechime; şi lefile să le fie uşoare. Asemenea şi havaetu jălbilor şi cărţilor de judecată să scază. Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.

Tudor Vladimirescu trecand Oltul – foto: agero-stuttgart.de

·         1834 - S-a încheiat o Convenţie ruso-turcă la Petersburg, prin care Poarta a recunoscut Regulamentul organic potrivit prevederilor Tratatului de la Adrianopol din septembrie 1829. S-a prevăzut ca, în mod excepţional, primii domni ai celor două Principate Române să fie numiţi de cele două puteri semnatare ale Convenţiei

·         1852: Marea Britanie  recunoaste independenta statului burilor din Transvaal (Africa de Sud).

·         1859: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza numeşte primul prim-ministru al Moldovei pe Vasile Sturdza. Vasile Sturdza, (n. 8 noiembrie 1810 - d. ianuarie 1870), este fiul vornicului Constantin Sturza din Bîrlad. A făcut studiile în străinătate şi s-a întors în Moldova în 1833. Pînă în 1849, s-a ocupat mai mult de agricultură. Între 1849 şi 1850 este judecător în Divanul Domnesc din Iaşi, iar în 1850 ajunge Ministru de Lucrări Publice în Moldova. La 1856 este Preşedintele Divanului Domnesc, iar la 1857, Comisar al guvernului pe lîngă Banca Naţională a Moldovei. Între octombrie 1858 şi ianuarie 1859 este membru al căimăcămiei de trei împreună cu Ştefan Catargiu şi Anastasie Panu şi luptă pentru unirea Principatelor Române. La 15 ianuarie 1859 este numit Ministru de Interne şi Preşedinte al Consiliului din Moldova. La 14 februarie 1862, înfiinţându-se Înalta Curte de Casaţie, este numit primul ei preşedinte, până la 19 octombrie 1868, când se retrage din viaţa publică.

·         1879: Guvernul României depune mesajul de revizuire a articolului 7 din Constituția de la 1866, în baza căruia urma să se acorde cetățenia română evreilor pământeni.

·   1893 - A fost detronată regina insulelor Hawaii, Liliuokalani .

Liliʻuokalani (n. 2 septembrie 1838 – d. 11 noiembrie 1917) a fost ultimul monarh și singura regină a Regatului Hawaii – foto: ro.wikipedia.org

Liliʻuokalani (n. 2 septembrie 1838 – d. 11 noiembrie 1917) a fost ultimul monarh și singura regină a Regatului Hawaii. Un asa numit „Comitet Cetățenesc de Siguranță Publică”, condus de Lorrin Thurston lider al coloniştilor albi din Hawaii, au răsturnat-o de la putere pe regina Liliuokalani, dorind anexarea acestui teritoriu la Statele Unite ale Americii.
Preşedintele american Harrison a acceptat proiectul, dar a fost învins în alegerile din 1892. La 14 ianuarie 1893, un grup alcătuit din americani și europeni au format un Comitet de Siguranță încercând să răstoarne regatul Hawaii, să o detroneze pe regină și să anexeze Hawaii, la Statele Unite ale Americii. ”Comitetul de siguranță” și-a exprimat îngrijorarea pentru siguranța și proprietatea cetățenilor americani. Ca răspuns, guvernul SUA a trimis o companie de pușcași marini americani din Boston și două companii ale marinei americane pentru a lua poziții in Hawaii. La 17 ianuarie 1893, regina a renunțat la tron anunțând că motivul a fost de a “evita orice coliziune cu forțele armate, și, probabil, pierderile de vieți omenești.” Anexarea oficiala a acestor insule se va produce în cele din urmă în 1898,după semnarea unui acord cu Japonia.

·         1904: Piesa de teatru Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov a fost interpretată în premieră la Moscova.

·         1906:  În baza legii asupra brevetelor de invenții, se înființează Oficiul român de invenții, care înregistra atât invenții românești, cât și "brevete de importații".

·        1912: Robert Falcon Scott, capitan în armata britanică, atinge Polul Sud, la o lună după norvegianul Roald Amundsen.

Robert Falcon Scott – foto: ro.wikipedia.org

Robert Falcon Scott (n. 6 iunie 1868 — d. 29 martie 1912) a fost un ofițer englez, explorator al Antarcticii, cunoscut și datorită faptului că a pierdut întrecerea cu Roald Amundsen de a ajunge primul la Polul Sud, pierzându-și viața la întoarcere împreună cu cei 4 membri ai expediției

Roald Engelbregt Gravning Amundsen
foto: ro.wikipedia.org

Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872, Fredrikstad, Østfold, – d. 18 iunie 1928) a fost un explorator norvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica Expediția Terra Nova (1910–1912), oficial numită Expediția Britanică Antarctică 1910, a fost o misiune condusă de Robert Falcon Scott cu obiectivul de a fi primul care ajunge la Polul Sud geografic. Expediția a ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, însă doar pentru a descoperi că norvegienii conduși de Roald Amundsen atinseseră acest punct cu 33 de zile în urmă. Întreaga echipă a lui Scott a murit pe drumul de întoarcere, unele cadavre, jurnale și fotografii fiind găsite de o echipă de căutare opt luni mai târziu – in imagine, Expediția lui Scott la Polul Sud, 18 ianuarie 1912. De la stânga la dreapta: (în picioare) Oates, Scott, Wilson; (jos) Bowers, Edgar Evans

Expediția Terra Nova (1910–1912)  - foto: ro.wikipedia.org

·      1913: Raymond Poincaré este ales președinte al Franței. Își va începe mandatul ca cel de-al 10-lea președinte al Franței la 18 februarie.

Raymond Poincaré - foto: ro.wikipedia.org

Raymond Poincaré (n. 20 august 1860, Bar-le-Duc, Franța; d. 15 octombrie 1934, Paris) a fost un avocat și om politic francez, prim-ministru al Franței de mai multe ori și președinte între 1913–1920. Era văr primar cu matematicianul Henri Poincaré.

·  1917: SUA plăteşte Danemarcei 25 de milioane de dolari pentru achizitionarea Insulele Virgine Americane.

Insulele Virgine Americane  - foto: ro.wikipedia.org

Insulele Virgine Americane reprezintă un grup de insule în Marea Caraibelor care aparține Statelor Unite ale Americii. Geografic, insulele aparțin de Insulele Virgine și sunt compuse din 4 insule principale și mai multe insule mici.
Suprafața totală este de 346,3 km pătrați iar populația era de 108,612 locuitori (2000).

·     1929: A iesit în lume pentru prima oara, Popeye marinarul, unul dintre cele mai iubite personaje de desene animate. Aceasta prima aparitie a avut loc într-o serie de benzi desenate de Elzie Segar, în ziarul «Evening Journal».

Popeye Marinarul – foto: topdeseneanimate.net

Popeye Marinarul este un personaj celebru de benzi desenate și de desen animat, care a debutat în revista de benzi desenate Timble Theatre, în 1929, ca personaj secundar. Personajul a fost creat de E.C. Segar. Acesta este înfățișat ca fiind un marinar musculos, care fumează dintr-o pipă grosolană. Mitul spanacului care îi dă puteri supraomenești s-a născut dintr-o simplă greșeală de tipar, conform căreia această legumă conține de 10 ori mai mult fier ca în mod obișnuit În 1937, producatorii americani de spanac i-au ridicat lui Popeye o statuie în Crystal City, in semn de recunostinta ca vânzarile crescusera cu 30 %.

·         1933: Noua reducere a salariilor și a pensiilor cu 10-12,5% (a treia "curbă de sacrificiu"), aprobată de Parlament la 13 februarie 1933

·         1945: Eliberarea orașului Varșovia de sub ocupația hitleristă.

·         1946: Consiliul de Securitate al ONU se întrunește pentru prima dată, la Londra, în palatul Westminster, și adoptă principiile de funcționare ale acestui organism internațional.

·         1949: Se încheie, cu 11 condamnări la cîte 5 ani de închisoare, procesul conducerii Partidului Comunist din SUA

·         1957: URSS și R.P.Chineză au emis o declarație comună prin care condamnau "Doctrina Eisenhower".

·     1966: Se produce gravul incident de la Palomares, in Spania, in care un bombardier american B 57 se ciocneste cu un alt avion si pierde patru bombe nucleare, dintre care una pe fundul marii.

The B28RI nuclear bomb, recovered from 2,850 feet (870 m) of water, on the deck of the USS Petrel – foto: en.wikipedia.org

Gasirea tuturor dispozitivelor atomice a durat 80 de zile de căutări. Ultima bomba a fost gasita la adâncimea de 880 metri. Echipajul submarinului USS Petrel a reuşit să o aducă în siguranţă la suprafaţă, iar crucişătorul USS Cascade a venit din Napoli pentru a prelua periculoasa încărcătură şi a o trimite înapoi în Statele Unite. La Palomares, solul şi atmosfera au fost contaminate cu plutoniu, principalul element radioactiv dintr-o bombă cu hidrogen. Comandantul bazei americane din Torrejon, Spania, general-maior Delmar E. Wilson, s-a deplasat urgent la scena accidentului, alături de o echipă specializată pentru astfel de dezastre.

The recovered hydrogen bomb displayed on the fantail of the submarine rescue ship USS Petrel after it was located by DSV Alvin and recovered by CURV-I, pictured, at a depth of 2,500 feet (760 m) – foto: en.wikipedia.org

Din fericire, prima bombă descoperită era aproape intactă. Printr-o minune şi mai mare, explozibilii convenţionali din ogivele celorlalte două bombe căzute la sol au detonat fără să declanşeze explozia nuclară. Totuşi, explozibilii convenţionali au ars plutoniul piroforic, ceea ce a dus la producerea unui nor radioactiv dispersat în cele din urmă de curenţii de aer de deasupra coastei maritime spaniole. Urmările incidentului nu au fost deloc minore. O suprafaţă de 260 hectare a fost puternic contaminată cu material radioactiv. Suprafaţa în cauză cuprindea ansambluri rezidenţiale, terenuri agricole şi păduri. Oraşul Palomares şi împrejurimile sale au fost evacuate de urgenţă, iar o parte din locuitori au suferit, ulterior, de diferite forme de cancer, unii dintre ei murind la scurt timp de la expunerea lor la radiaţii. Astăzi, localnicii nu mai au în organism urme de substanţe radioactive, dar cercetătorii au descoperit recent că legumele şi animalele domestice din zonă prezintă încă valori nefiresc de mari ale radiaţiilor.

·      1966: Simon și Garfunkel lansează al doilea lor album, Sounds of Silence.

Simon & Garfunkel performing in Dublin, 1982 – foto: ro.wikipedia.org

Simon & Garfunkel este un duo american de cantautori format din Paul Simon și Art Garfunkel. Ei au format trupa Tom & Jerry în 1957 și au cunoscut pentru prima dată succesul odată cu minihitul “Hey, Schoolgirl”. Sub numele Simon & Garfunkel, duo-ul a devenit celebru în 1965 când au lansat hit single-ul “The Sounds of Silence”. Mai mult, muzica lor s-a regăsit și pe coloana sonoră a filmului Absolventul, ceea ce i-a propulsat și mai mult în conșțiința publicului.

·    1975: Bob Dylan lansează “Blood on the Tracks“, considerat unul dintre cele mai bune albume ale lui

Bob Dylan – foto: en.wikipedia.org

Bob Dylan, născut ca Robert Allen Zimmerman la 24 mai 1941 la Duluth, Minnesota, SUA,provine dintr-o familie de evrei emigrați din Rusia. Este un cântăreț, compozitor, muzician și poet american ale cărui contribuții în muzica americană sunt comparabile, în faimă și influență, cu cele ale lui Stephen Foster, Irving Berlin, Woody Guthrie și Hank Williams.

·    1991: Helmut Kohl este reales în funcţia de cancelar de către primul parlament al Germaniei unite.

Helmut Josef Michael Kohl  - foto: ro.wikipedia.org

Helmut Josef Michael Kohl (n. 3 aprilie 1930, Ludwigshafen, Renania-Palatinat, Germania), politician german al Uniunii Creștin-Democrate (CDU), cancelar al Republicii Federale Germania din 1982 până în 1998.

·   

·         1992: În timpul vizitei din Coreea de Sud, primul ministru japonez, Kiichi Miyazawa, cere scuze pentru forțarea femeilor coreene în sclavie sexuală în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

·         1995: Un cutremur de 7,3 grade pe scara Richter care a avut loc în apropiere de Kobe, Japonia a provocat 6.433 victime umane și a produs pagube materiale.

·   1998: Președintele american Bill Clinton, acuzat de hărțuire sexuală de catre Paula Jones, este audiat sub jurămînt timp de cinci ore. Este pentru prima dată în istoria SUA cînd un președinte în exercițiu depune mărturie în calitate de acuzat, în cadrul unei proceduri judiciare.

William Jefferson “Bill” Clinton – foto: ro.wikipedia.org

William Jefferson “Bill” Clinton, cunoscut mai ales ca Bill Clinton, (născut William Jefferson Blythe III pe 19 august 1946), cel de-al patruzeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind ca șef al executivului Statelor Unite două mandate complete de 4 ani între 1993 și 2001.

·         1999: Ultimatumul greviștilor din Valea Jiului: dacă nu le vor fi satisfăcute cel puțin două dintre revendicări, minerii vor veni la București. Ministrul Industriilor, Radu Berceanu, refuză.

·         2010 – In Haiti, s-a declarat starea de urgenţă. Aproximativ 70.000 de morti au fost îngropati în gropi comune, dupa  cutremurul catastrofal care a devastat ţara.

·         2010 – În Nigeria se produc tulburari grave intre grupuri de crestini si musulmani, in urma carora se inregistreaza 200 de morti.

* 2011: Incepe „Primăvara arabă” in Oman.

Amplasarea Sultanatului Oman – foto: ro.wikipedia.org

Oman, oficial Sultanatul Oman, este o țară arabă, în sud-vestul Asiei pe coasta de sud-est a Peninsulei Arabe. Are o poziție strategică importantă la gura Golfului Persic. Se învecinează cu Emiratele Arabe Unite la nord-vest, Arabia Saudită la vest și Yemen la sud-vest și, de asemenea, are frontiere maritime cu Iran și Pakistan. Coasta este formată din Marea Arabiei la sud-est și Golful Oman în nord-est. Enclavele Madha și Musandam sunt înconjurate de Emiratele Arabe Unite la frontierele lor terestre, coasta enclavei Musandam este formată de Strâmtoarea Ormuz și Golful Oman.

“Primăvara arabă” – Harta protestelor: Negru – Guvern înlăturat; Albastru – Schimbări în guvern; Vișiniu – Rebeliune armată; Portocaliu – Proteste majore; Galben – Proteste minore; Gri – Alte țări – foto: ro.wikipedia.org

Nașteri

* 1463: Friedrich al III-lea (n. 17 ianuarie 1463, Castle Hartenfels[*], Germania – d. 5 mai 1525, Annaburg, Germania), cunoscut drept Frederic cel Înțelept(germană Friedrich der Weise), a fost principe elector de Saxonia din 1486 până la moartea sa. Friedrich a fost fiul lui Ernst, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria, fiica lui Albert al III-lea, Duce de Bavaria. Este faimos pentru că a fost cel mai puternic susținător timpuriu al lui Martin Luther,^[1] al luteranismului și al reformei protestante.

Născut la Torgau, el și-a succedat tatăl ca principe elector în 1486. În 1502 a fondat Universitatea din Wittenberg, unde au învățat Martin Luther și Philipp Melanchthon.

Frederic s-a numărat între principii care au susținut nevoia de reformă în fața împăratului Maximilian I, iar în 1500 a devenit președinte al consiliului nou format de regență (Reichsregiment).

Frederic a murit celibatar la un castel de vânătoare în apropiere de Annaburg (la 30 km sud de Wittenberg), în 1525 și a fost înmormântat la Schlosskirche din Wittenberg. A fost succedat ca principe elector de Saxonia de fratele său, Ducele Johann cel Dârz.

Friedrich al III-lea, principe elector de Saxonia
Friedrich într-un portret de Lucas Cranach cel Tânăr
Date personale
Născut	17 ianuarie 1463 Torgau
Decedat	5 mai 1525 (62 de ani) Annaburg
Înmormântat	Schlosskirche, Wittenberg
Părinți	Ernest of Saxony[*] Elisabeth of Bavaria, Electress of Saxony[*]
Frați și surori	Cristina de Saxonia Margaret of Saxony, Duchess of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest II of Saxony[*] Adalbert III of Saxony[*] John, Elector of Saxony[*]
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Elector de Saxonia
Domnie	26 august 1483 – 5 mai 1525
Predecesor	Ernst
Succesor	Johann

·         1504: Papa Pius al V-lea (d. 1572)
* 1560: Gaspard Bauhin (n. 17 ianuarie 1560, d. 5 decembrie 1624) a fost un botanist, anatomist și medic elvețian. Acesta a fost printre primii botanișticare au încercat să facă o clasificare a plantelor. În lucrarea sa Pinax theatri botanici, Bauhin a folosit un sistem de clasificare pentru a clasifica și a descrie peste 6000 specii de plante. Multe din elementele clasificării lui Bauhin vor fi folosite de Carl Linné la elaborarea clasificării binominale.

Gaspard Bauhin este cel mai notabil membru a unei familii cu șase generații de medici. Acesta este fratele mai mic al lui Jean Bauhin(1541-1613), medic și botanist, și fiul lui Jean Bauhin (1511-1582), un medic și chirurg protestant, originar din Amiens, Franța, care a emigrat în Elveția în urma persecuțiilor religioase în 1531.

În copilărie acesta a fost învățat de către tatăl său anatomie, iar de către fratele său, botanică. În 1572, Gaspard Bauhin a fost admis la Universitatea din Basel, unde a avut printre profesorii săi pe Felix Platter și Theodor Zwinger, loc unde a studiat botanică, anatomie și medicină. În anul 1575 acesta a fost licențiat în filosofie.

·         1600: Pedro Calderón de la Barca, dramaturg spaniol (d. 1681)

·         1659: S-a nascut  compozitorul si violonistul italian Antonio Verracini (d.1745).
* 1679: Karl al III-lea Wilhelm (27 ianuarie 1679^[1] – 12 mai 1738) a fost Margraf de Baden-Durlach între 1709 și 1738. El a fost fiul Margrafului Friedrich Magnus de Baden-Durlach și al Augustei Maria de Schleswig-Holstein-Gottorf.

În 1715, el s-a stabilit la Karlsruhe (traducere: locul de odihnă al lui Karl) unde și-a construit reședința. Karlsruhe s-a dezvoltat devenind un oraș mare. Odată cu consolidarea finanțelor publice și crearea unei administrații de încredere, el a pus bazele pentru politicile de reformă ale nepotul său, Karl Friedrich.

La 27 iunie 1697, Karl al III-lea Wilhelm s-a căsătorit cu Magdalena Wilhelmine de Württemberg (7 noiembrie 1677 – 30 octombrie 1742), fiica lui Wilhelm Ludwig, Duce de Württemberg. Cuplul a avut următorii copii:

• Karl Magnus (21 ianuarie 1701 – 12 ianuarie 1712), Prinț Ereditar de Baden-Durlach
• Frederic (7 octombrie 1703 – 26 martie 1732), Prinț Ereditar de Baden-Durlach
• Auguste Magdalene (13 noiembrie 1706 – 25 august 1709)

Karl Wilhelm a fost cunoscut pentru viața sa extravagantă și pentru numărul de metrese. Soția sa Wilhelmine a ales să rămână la castelul Karlsburg din Durlach și nu s-a mutat niciodată în noul oraș Karlsruhe. La începutul anului 1696, stilul său de viață l-a costat șansa de a obține tronul Suediei. El a fost în vizită la Stockholm, curtea suedeză considerându-l potrivit pentru o căsătorie cu Hedvig Sophia, fiica regelui Carol al XI-lea al Suediei.

Pentru că fiul său Frederic de Baden-Durlach murise în timp ce Karl Wilhelm era încă în viață, nepotul său Karl Frederic i-a succedat. Pentru că nepotul său avea numai 10 ani, s-a stabilit o regență condusă de Karl August de Baden-Durlach.

Karl al III-lea Wilhelm
Margraf de Baden-Durlach
Margraful Karl al III-lea Wilhelm de Baden-Durlach, 1710, de Johann Rudolf Huber.
Date personale
Născut	17 ianuarie 1679 Durlach
Decedat	12 mai 1738 (59 de ani) Karlsruhe
Înmormântat	Karlsruhe
Părinți	Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach Augusta Marie de Holstein-Gottorp
Frați și surori	Christopher of Baden-Durlach[*] Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Albertina Frederica de Baden-Durlach Katharina von Baden-Durlach[*]
Căsătorit cu	Magdalena Wilhelmine de Württemberg
Copii	Friedrich, Prinț Ereditar de Baden-Durlach
Cetățenie	Germania
Ocupație	Margraf
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Zähringen
Margraf de Baden-Durlach
Domnie	1709–1738
Predecesor	Friedrich Magnus
Succesor	Karl Friedrich

·         1705 -  S-a născut arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea (m.09.01.1774).

·         1706: S-a nascut la Boston, Benjamin Franklin,ultimul dintr-o familie cu 17 copii. Benjamin Franklin a fost una dintre cele mai faimoase figuri ale istoriei Americii, un om de ştiinţă şi litere si un mare inventator. Benjamin Franklin (n. 17 ianuarie 1706, Boston – d. 17 aprilie 1790) este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Founding Fathers, diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic. A organizat prima bibliotecă din America, a fost un inventator care a creat multe obiecte, care sunt indispensabile astăzi, printre care se pot menționa ochelarii bifocali și paratrăsnetul, și i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experimentele sale din domeniul electricității. În vremea sa era extrem de cunoscut și de influent și în Europa. Franklin a fost cel care i-a convins pe englezi să retragă „Legea timbrului”, respectiv i-a convins pe francezi să intervină în Războiul de Independență al Statelor Unite de partea acestora. În Statele Unite, a fost unul din semnatarii de frunte ai Declarației de Independență a Uniunii și al Constituției americane. A fost ambasador în Anglia și apoi în Franța și secretarul Adunării din Pennsylvania. A primit titlul de Doctor în Științe din partea Universității St. Andrews.

Benjamin Franklin s-a născut la Boston pe 17 ianuarie 1706, tatăl său, Josiah, fiind un fabricant de săpun și lumânări, iar mama sa, Abiah, era a doua soție a lui Josiah. Benjamin Franklin era al 15-lea din cei 17 copii.

La vârsta de 10 ani, Benjamin a început să ajute la magazinul de lumânări al tatălui său, tăind lumânări. Deși a studiat la școală doar doi ani, el citea mult în timpul său liber. De asemenea, îi plăcea și să înoate, una din invențiile sale fiind un dispozitiv cu care să înoate mai repede.

La 12 ani, a mers să lucreze ca ucenic la tipografia fratelui său, James. În fiecare noapte, studia scriitorii clasici și pe cei ai timpului său, și de asemenea aritmetica, navigația și gramatica. După un timp a devenit un expert în jurnalistică și tipografie, dar nu era mulțumit de aceasta, un ucenic câștigând puțini bani și fiind forțat să semneze un contract în care promitea să rămână timp de nouă ani.

Când James a lansat săptămânalul numit "The New England Courant", Benjamin a scris în secret o serie de scrisori umoristice pe care le-a trimis la gazetă sub numele de "Mrs. Silence Dogood". În acestea Franklin râdea de studenții de la Harvard College și de poeții netalentați. Aceste scrisori au amuzat pe mulți în Boston și se întrebau cine este autorul. Prin unele articole ale lui, James Franklin i–a supărat pe unii magistrați care i-au interzis să-l mai publice, dar acestea au apărut sub numele lui Benjamin Franklin, iar James a anulat contractul lui pentru ca magistrații să nu spună nimic, dar au semnat alt contract secret. După ce a aflat că a publicat scrisorile lui Ben, James a fost furios, iar după aceea a devenit violent și uneori îl bătea. Profitând de contractul anulat anterior pleacă din oraș. Devine faimos cu publicația “Poor Richard’s Almanac”, care este cunoscută în toată America și în Europa, devenind la fel de populară ca și Biblia. Cumpără “Pennsylvania Gazette” unde este director și redactor. În 1730 s-a căsătorit cu Deborah Read, care i-a dăruit un fiu și o fiică. Tipograf în Philadelphia

Benjamin mai întâi a mers la New York, care atunci era un oraș mai mic decât Boston, și n-a găsit nimic de lucru, iar în octombrie a plecat la Philadelphia. Aici a găsit o slujbă la atelierul tipografic al lui Samuel Keimer, care datorită îndemânării lui l-a plătit bine. Guvernatorul Pennsylvaniei s-a interesat de tânărul Franklin și l-a sfătuit să-și deschidă propria tipografie. L-a trimis la Londra să cumpere o presă pentru tipar, promițând că îi va plăti cheltuielile, dar nu și-a ținut promisiunea și în 1724 Benjamin a ajuns singur în Londra fără bani. S-a angajat ca tipograf, și în 1726, când a strâns destui bani, s-a întors în Philadelphia, unde a fost vânzător într-un magazin și apoi s-a întors la atelierul lui Keimer. În 1728, când Franklin avea 22 de ani, a întemeiat primul său atelier tipografic cu un partener al său, Hugh Meredith, a perfecționat turnatul literelor și a îmbunătățit tehnica gravurii în cupru. Cei doi au publicat un săptămânal numit “The Pennsylvania Gazzette”, iar în 1730, Franklin a cumpărat și acțiunile lui Meredith. Franklin s-a căsătorit cu Deborah Read în 1730, cu care a avut trei copii : Francis Folger, care a murit de variolă, Sarah, care s-a măritat cu un negustor, și William, care a devenit guvernatorul statului New Jersey.

Din 1730 până în 1748, Franklin a lucrat în tipografie, domeniu în care a avut succes, fiind numit tipograf oficial al Pennsylvaniei, mai târziu fiind și al statelor New Jersey și Delaware. În 1731, Benjamin Franklin a fost inițiat francmason în loja Sf. Ioan din Philadelphia. Un an mai târziu, tipărește cea mai cunoscută publicație a lui, “Poor Richard’s Almanack”. Acest almanah era un calendar în care scria predicții meteorologice pentru acel an, povestioare amuzante, glume și proverbe. După câțiva ani a ajuns la un tiraj de peste 10.000 de exemplare. În anul 1734 tipărește prima ediție americană a Constituțiilor lui Anderson din 1723. În același an, 1734, devine Mare Maestru Provincial de Pennsylvania.^[13]

În acest timp a învățat câteva limbi, și studia cărți științifice în engleză, franceză și germană. De asemenea a înființat și un club de dezbateri numit Junto, care mai târziu a devenit American Philosophical Society și care avea drept obiectiv răspândirea științei. Cu ajutorul acestui club a întemeiat în 1731, prima bibliotecă publică din America. La insistența lui, în Philadelphia străzile au fost pavate, a fost instalat iluminatul public, înființată prima divizie de pompieri, iar cu ajutorul Gazzettei, a strâns bani pentru organizarea primului spital din America. El credea că materiile predate în școli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală mai practică, scriind și o carte în acest domeniu "Propuneri pentru educația tinerilor în Pennsylvania", în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu Universitatea Pennsylvania.

În 1748, Franklin avea destui bani pentru a părăsi afacerea. A cumpărat o fermă de 300 de acri lângă Burlington, New Jersey, având destul timp pentru știință și servicii publice. Între 1736 și 1751 a fost șeful poștei din Philadelphia. Înainte ca timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să plătească. În 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat sistemul de plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de greutate și distanță. A inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare distanța între două orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină cu pietre, la fiecare milă, aruncau câte o piatră. Înainte, poșta era transportată de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți poștași pentru ca poșta să fie transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a avut pentru prima dată profit în sistemul de poștă.

Benjamin Franklin a fost inventator toată viața lui. Cea mai faimoasă invenție era soba Franklin, care avea un randament mai mare. Guvernatorul Pennsylvaniei i-a spus să o breveteze, dar Franklin a refuzat.

Când Franklin a auzit că un european a reușit să stocheze electricitate în niște tuburi speciale, a cumpărat niște tuburi din acelea, și-a construit un laborator în casa sa. A realizat multe experimente și a publicat o carte despre electricitate. Pe principiile sale se bazează Teoria Electricității moderne. A trimis rezultatele experimentelor sale unor oameni de știință din Anglia și Franța, care au fost impresionați și a fost ales membru al Royal Society în 1756 și a primit "Copley Medal". În 1773 a fost ales ca unul din cei opt asociați străini ai Academiei Regale de Științe din Paris.

Franklin și-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. În cartea sa a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său William, Franklin a realizat acest experiment în 1752. Cei doi au mers într-un câmp în timpul unei furtuni, au înălțat un zmeu, și au atras sarcina electrică cu ajutorul unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Franklin era și un om practic pe lângă un bun teoretician, inventând paratrăsnetul (în 1753) pentru a apăra clădirile de fulgere.

Franklin a elaborat prima teorie generală cu privire la fenomenele electrice. A introdus notarea corpurilor electrizate cu + și -, remarcând că există doar două tipuri de sarcini electrice.

O altă invenție a sa o constituie roata electrică, care a semnificat descoperirea posibilității de a transforma, în mod continuu, energia mecanică în energie electrică.

A întocmit un proiect pentru construirea vapoarelor puse în mișcare de aburi.

Certurile între Anglia și Franța au adus războiul în America în anii 1750. Francezii, aliați cu indienii, amenințau Pennsylvania. În 1748, Franklin a avertizat locuitorii Pennsilvaniei de pericolul indienilor, organizând și primele companii de voluntari, plasate pe râul Delaware.

Toți contribuabilii din Pennsylvenia ajutau la costurile războiului, mai puțin proprietarii celei mai mari ferme. Aceștia erau fiii lui William Penn, fondatorul coloniei. Ei trăiau în Londra și nu-i interesau soarta acestora atâta timp cât profiturile le veneau în Londra. În 1757 Franklin a fost trimis în Londra pentru a convinge familia Penn să-și plătească taxele. În Anglia a fost primit cu onoruri din partea Universităților din Edinburgh și Oxford, și a reușit să pună o taxă pe domeniile familiei Penn din colonii. În cei cinci ani cât a stat în Anglia, Franklin a întâlnit mulți politicieni și savanți celebri. S-a întors în Pennsylvania în 1762, iar în 1763, Anglia învinge Franța și capturează Canada. Mulți membri ai consiliului local credeau că colonia trebuia guvernată de Rege decât de familia Penn, și Franklin s-a întors în Anglia în 1764 pentru a-i prezenta o petiție regelui George al III-lea.

În 1765, la puțin timp după ce Franklin a ajuns din nou în Anglia, prin Parlament a trecut "Stamp Act". Era prima dată când Anglia a impus un impozit fără ca reprezentanții coloniilor să poată vota, iar în Colonii au existat proteste, americanii refuzând să cumpere timbre. Franklin a fost chemat în fața Camerei Comunelor, unde a prezentat poziția americană împotriva Legii Timbrului.

În următorii 10 ani Franklin a fost cel mai important reprezentant american în Anglia. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă englezii au ignorat aceasta.

Iluminist, Franklin a condamnat sclavia și a demonstrat anacronismul ei economic. A fost un erou al luptei pentru independența SUA și un militant pentru pace și progres.

A criticat fanatismul sectelor religioase.

Un alt merit îl constituie negocierea alianței cu Ludovic al XVI-lea al Franței în 1777.

A susținut revolta francezilor în Canada și a înființat miliția voluntarilor americani. A ajutat la pregătirea poporului pentru insurecția care a izbucnit sub conducerea generalului George Washington. În 1776, împreună cu Thomas Jefferson și alți fruntași ai Congresului, au proclamat independența poporului american.

Franklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și Concord să aibă loc. Soția sa murise în 1774. Deși Franklin avea aproape 70 de ani, el a ajutat substanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la scrierea Articolelor Confederației, prima constituție a Statelor Unite.

În 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Franklin în cea mai importantă misiune a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire Congresului pentru a fonda Armata Continentală.

În Franța a fost parte esențială a primei recunoașteri formale a țării sale în lume, iar pe 6 februarie 1778 a semnat Tratatul de la Paris prin care Franța se alia cu coloniile împotriva Angliei. După acest eveniment, Franklin a rămas în Franța ca reprezentant al noi entități create, Statele Unite ale Americii, fiind primul ambasador al acestora pe "bătrânul continent".

În mai 1779, este ales Maestru Venerabil al celebrei loji Neuf Soeurs din Paris, al cărei membru era și Voltaire. Ca Venerabil, Franklin a incitat loja Neuf Soeurs să susțină prin toate mijloacele cauza americană.

Începând cu anul 1781 a negociat pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către Marea Britanie, Tratatul de la Paris din 1783. Înainte de plecarea sa înapoi în SUA, Franklin a asistat la zborul primului balon cu aer cald, fără pasageri, al fraților Montgolfier.

Când s-a întors în Philadelphia, pe 14 septembrie 1785, a descoperit că era așteptat de o ceremonie de primire. Deși era bătrân, avea 79 de ani, Franklin a fost președintele Consiliului Local din Pennsylvania, timp de 3 ani, post egal cu acela de guvernator. În acest timp a fost membru al convenției constituției, care uneori nu se înțelegeau, iar Franklin îi calma. Planul său de guvernământ, cu o singură cameră a Parlamentului, a fost respins, dar a fost unul dintre semnatarii Constituției.

Franklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un dispozitiv prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis scrisori prietenilor și liderilor politici : George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison. A scris articole și o autobiografie. Ultimul său act politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor.

Benjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind înmormântat alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia. Benjamin Franklin provenea dintr-o familie săracă de prezbiterieni care au emigrat în America în 1682. B.Franklin a fost un mare savant și gânditor iluminist, preocupat în egală măsură de științele reale, filozofie, istorie, economie, politică, literatură etc., fiind cunoscut departe de hotarele patriei sale. Franklin a rămas fidel idealurilor democrației până la sfârșitul vieții sale. Ultimul său act politic a fost semnarea petiției pentru interzicerea sclaviei.

Jump to navigationJump to search

Benjamin Franklin
Benjamin Franklin
Date personale
Născut	17 ianuarie 1706[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Boston, Provincia Massachusetts Bay[12]
Decedat	17 aprilie 1790 (84 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Philadelphia, SUA[12]
Înmormântat	Christ Church, Philadelphia[*]
Cauza decesului	Pleurezie
Părinți	Josiah Franklin[*] Abiah Folger[*]
Frați și surori	Jane Mecom[*] James Franklin[*]
Căsătorit cu	Deborah Read Franklin[*]
Copii	William Franklin[*] Francis Folger Franklin[*] Sarah Franklin Bache[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	americani[*]
Religie	deism
Ocupație	scriitor om politic editor[*] printer[*] teoretician politic[*] diriginte poștal[*] inventator activist politic[*] om de stat diplomat diletant polimat șahist[*] designer muzician filosof politic[*] autobiograf[*] bibliotecar[*] jurnalist economist fizician redactor[*] proprietar de sclavi[*] francmason[*]
President of the Supreme Executive Council of Pennsylvania
În funcție 18 octombrie 1785 – 5 noiembrie 1788
Precedat de	John Dickinson[*]
Succedat de	Thomas Mifflin[*]
Ambasador al Statelor Unite în Suedia
În funcție 28 septembrie 1782 – 3 aprilie 1783
Succedat de	Jonathan Russell[*]
Ambasador al Statelor Unite în Franța
În funcție 14 septembrie 1778 – 17 mai 1785
Succedat de	Thomas Jefferson
Diriginte general al Poștei Statelor Unite
În funcție 26 iulie 1775 – 7 noiembrie 1776
Succedat de	Richard Bache[*]
Președinte al Camerei Reprezentanților din Pennsylvania
În funcție mai 1764 – octombrie 1764
Precedat de	Isaac Norris[*]
Succedat de	Isaac Norris[*]
Ambasador
Premii	Medalia Copley (1753) honorary doctor of the University of St Andrews[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
Alma mater	Școlirea acasă

·         1732: Regele Stanisław August Poniatowski al Poloniei (d. 1798)

* 1755: Petru I sau Petru Frederic Louis de Holstein-Gottorp (germană Peter Friedrich Ludwig von Holstein-Gottorp) (17 ianuarie 1755 – 21 mai 1829) a fost regent al Ducatului de Oldenburg din cauza incapacității vărului său Petru Frederic Wilhelm din 1785 până în 1823, apoi Duce în perioada 1823-1829.

În perioada 1785-1803 a fost ultimul Prinț-episcop luteran de Lübeck. Fiul său, Augustus, a fost primul Duce de Oldenburg care a folosit titlul de Mare Duce care a fost garantat în 1815

Petru Frederic s-a născut la 17 ianuarie 1755 la Riesenburg. A fost singurul fiu care a supraviețuit al Prințului Georg Ludwig de Holstein-Gottorp și a Sophie Charlotte de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck.^[2]

Fiii săi Ducele August și Ducele Georg de Oldenburg, anii 1790

La 6 iunie 1781, s-a căsătorit cu Ducesa Frederica de Württemberg, a doua fiică a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg și a soției acestuia, Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Cuplul a avut doi fii: August (născut în 1783) și George (născut în 1784).

Fredericka a murit în urma complicațiilor unui avort la 24 noiembrie 1785 la Viena, Austria. Soțul ei i-a supraviețuit 30 de ani.

Petru Frederic a fost numit regent al ducatului de Oldenburg în anul 1785, din cauza incapacității vărului său, Petru Frederic Wilhelm. După decesul lui Wilhelm în 1823 a devenit Duce de Oldenburg. Deși Ducatul de Oldenburg a fost ridicat la rangul de Mare Ducat în 1815, el nu a folosit titlul de Mare Duce. Fiul său, Augustus, a fost primul Duce de Oldenburg care a folosit titlul de Mare Duce.

Petru I
Date personale
Nume la naștere	Peter Friedrich Ludwig
Născut	17 ianuarie 1755 Riesenburg
Decedat	21 mai 1829 (74 de ani) Wiesbaden
Părinți	Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[*] Sophia Charlotte of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck[*]
Căsătorit cu	Ducesa Frederica de Württemberg
Copii	Augustus I Ducele George
Cetățenie	Marele Ducat de Oldenburg
Religie	luteranism
Ocupație	preot Latifundiar
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Mare Duce de Oldenburg
Predecesor	Wilhelm I
Succesor	Augustus I

* 1779: Maria Cristina de Neapole și Sicilia (Maria Cristina Amelia Teresa; 17 ianuarie 1779 – 11 martie 1849) a fost prințesă de Neaple și Sicilia^[1] prin naștere și regină a Sardiniei prin căsătoria cu Carol Felix al Sardiniei.

Maria Christina a celor Două Sicilii
Date personale
Nume la naștere	Maria Cristina Amelia Teresa
Născută	17 ianuarie 1779 Palatul Caserta, Regatul Neapole
Decedată	11 martie 1849 (70 de ani) Savona, Regatul Sardiniei
Înmormântată	Biserica Superga, Torino
Părinți	Ferdinand I al celor Două Sicilii Maria Carolina a Austriei
Frați și surori	Maria Anna of Naples and Sicily[*] Princess Maria Cristina Amelia of Naples and Sicily[*] Maria Clotilde of Naples and Sicily[*] Maria Teresa a celor Două Sicilii Maria Isabelle of Naples and Sicily[*] Maria Henrietta of Naples and Sicily[*] Maria Amalia a celor Două Sicilii Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia Prințesa Luisa a celor Două Sicilii Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[*] Prince Gennaro of Naples and Sicily[*] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[*] Prince Alberto of Naples and Sicily[*] Leopold, Prinț de Salerno
Căsătorită cu	Carol Felix al Sardiniei
Apartenență nobiliară
Titluri	Q60668864[*] Q60668871[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bourbon
Regină a Sardiniei
Domnie	12 martie 1821 – 27 aprilie 1831

·         1798: Auguste Comte, sociolog și filosof francez (d. 1857)

·         1819: S-a născut Nicolae Turnescu, precursor al chirurgiei moderne românești. A fost primul decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, ale carei cursuri s-au deschis pentru prima data pe 22 noiembrie 1869.

·         1820: Anne Brontë (n. 17 ianuarie 1820, Thorton - d. 28 mai 1849, Scarborough) a fost o scriitoare engleză, cea mai mică dintre surorile Brontë.
Anne, mezina familiei Brontë, s-a născut la 17 ianuarie 1820 în Thornton. La numai un an, mama acesteia, Maria Branwell, s-a îmbolnăvit de ceea ce se crede că a fost cancer uterin și a murit pe 15 septembrie 1821. Sora Mariei venise inițial în casa acestora pentru a o îngriji pe sora ei, însa și-a petrecut restul vieții acolo, având grija de copii. Când sora acesteia moare, în 1825, tatăl său o retrage de la școala la care învăța iar pentru următorii 5 ani, aceasta este educată acasă, în special de tatăl și mătușa ei. La 15 ani, Anne se duce în Roe Head, unde stă 2 ani, timp în care se întoarce acasă numai în vacanțe. În decembrie 1837, Anne se îmbolnăvește de gastrită iar sora acesteia, Charlotte, îl convinge pe tatăl lor să o aducă pe Anne acasă. În 1839, aceasta caută să se angajeze ca profesoară și devine guvernantă la familia Ingham la Blake Hall.
Romane:

• Agnes Grey (1847)
• Necunoscuta de la Wildfell Hall (1848)

Anne Brontë
200 de ani de la naștere
Date personale
Născută	17 ianuarie 1820 Thorton, Yorkshire, Anglia
Decedată	28 mai 1849 Scarborough, Anglia
Înmormântată	Scarborough
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Patrick Brontë[*][2] Maria Branwell[*][2]
Frați și surori	Branwell Brontë[*][2] Charlotte Brontë[2] Emily Brontë[2] Elizabeth Brontë[*][2] Maria Brontë[*][2]
Naționalitate	engleză (de origine irlandeză)
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezoaică
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	romancieră, poetă, guvernantă
Pseudonim	Acton Bell
Limbi	limba engleză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	realismul englez
Operă de debut	Poems, 1846 (volum publicat împreună cu surorile ei)
Opere semnificative	Necunoscuta de la Wildfell Hall Agnes Grey

·         1831: Elisabeta Franziska Maria, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei (17 ianuarie 1831 - 14 februarie 1903), a fost fiica Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei (1776–1847) și a celei de-a treia soții, Maria Dorothea de Württemberg (1797–1855).

S-a căsătorit la 4 octombrie 1847 la Viena cu Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este (1821–1849). El era al doilea fiu al Ducelui de Modena, Francisc al IV-lea și a Mariei Beatrice de Savoia. Elisabeta Franziska și Ferdinand Karl Viktor au avut o fiică, Arhiducesa Maria Theresia de Austria-Este (1849–1919), care s-a căsătorit cu regele Ludwig al III-lea al Bavariei.

A doua ei căsătorie a avut loc la 18 aprilie 1854 la Viena, cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Ferdinand de Austria (1818–1874), al doilea fiu al Arhiducelui Karl, Duce de Teschen și a Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg. Elisabeta Franziska și Karl Ferdinand au avut șase copii:

• Arhiducele Franz Joseph de Austria (1855–1855)
• Arhiducele Friedrich de Austria, Duce de Teschen (1856–1936)
• Arhiducesa Maria Christina de Austria (1858–1929), soția regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei
• Arhiducele Charles Stephen de Austria (1860–1933)
• Arhiducele Eugen de Austria (1863–1954)
• Arhiducesa Maria Eleonora de Austria (1864–1864)

Elisabeta a murit de pneumonie în palatul fiilor ei, Albertina din Viena. A fost înmormântată la Baden bei Wien unde o stradă a fost numită după ea.

Elisabeta Franziska de Austria
Arhiducesă de Austria Prințesă a Ungariei și Boemiei
Arhiducesa Elisabeta Franziska
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Franziska Maria
Născută	17 ianuarie 1831 Ofen, Ungaria
Decedată	14 februarie 1903 (72 de ani) Viena
Înmormântată	Helenenfriedhof Baden, Lower Austria[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Ducesa Maria Dorothea de Württemberg
Frați și surori	Arhiducele Joseph Karl de Austria Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei Archduchess Hermine of Austria[*] Marie Henriette de Austria
Căsătorită cu	Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este Arhiducele Karl Ferdinand de Austria
Copii	Maria Theresia, regină a Bavariei Arhiducele Franz Joseph de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Maria Cristina, regină a Spaniei Arhiducele Charles Stephen de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducesa Maria Eleonora of Austria
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Arhiducesa Elisabeta Franziska

·         1834: August Weismann, medic german, unul dintre fondatorii geneticii (d. 1914)

·         1847: Nikolai Jukovski, savant rus, unul dintre fondatorii aerodinamicii moderne (d. 1921)

·         1860: S-a nascut Anton Pavlovici Cehov, scriitor rus (“Doamna cu căţelul”, “Trei surori”, “Livada de vişini”, “Pescăruşul”); (d.02.07.1904). Anton Pavlovici Cehov (n. 17 ianuarie 1860 (S.N. 29 ianuarie), d. 2 iulie 1904 (S.N. 15 iulie)) a fost un medic, prozator și dramaturg rus. De o sută de ani spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din România. Mari regizori de teatru din România (Lucian Pintilie, György Harag, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Tompa Gábor) au găsit surse majore de inspirație în dramaturgia lui Cehov.

 Anton Cehov in 1900 – foto: ro.wikipedia.org

* 1856: Ion N. Socolescu (n. 17 ianuarie 1856 Ploiești - d. 1924) a fost un arhitect român. A făcut liceul la Ploiești, apoi ingineria la Școala de Drumuri și Poduri din București, după care a studiat arhitectura la „Școala de Arte frumoase” de la Paris. A mai studiat și la Roma. A pus bazele societății arhitecților români și a fost președintele ei. În 1890 a înființat revista „Analele arhitecturii”. În 1892, împreună cu S. Sterian și pe propria cheltuială, prima școală de arhitectură românească.

Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modernă. Folosind repertoriul de forme al academismului francez, stilul său se caracterizează prin claritate și monumentalitate, un exemplu în acest sens fiind clădirea fostului Palat de Justiție din Craiova, astăzi sediul central al Universității din Craiova.

Ion N. Socolescu
Date personale
Născut	17 ianuarie 1856[1]
Decedat	1924 (67 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	arhitect

* 1860: Douglas Hyde (în irlandeză Dubhghlas de hÍde; n. 17 ianuarie 1860 – d. 12 iulie 1949), denumit și An Craoibhín Aoibhinn („Frumoasa rămurică”), a fost un intelectual de limbă irlandeză care a fost primul președinte al Irlandei între 1938 și 1945. A înființat Gaelic League, una dintre cele mai influente organizații culturale din Irlanda acelei perioade.

·         1863 - S-a născut K.S.Stanislavski, om de teatru, regizor şi teoretician rus (m.07.08.1938).

·         1863: David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie1945, Caernarfonshire, Țara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Primul Război Mondial, între 1916 și 1922.
* 1870: Prințesa Maria Luiza de Bourbon-Parma (17 ianuarie 1870 – 31 ianuarie1899) a fost fiica cea mare a lui Robert I, ultimul Duce monarh de Parma. Ea a devenit prințesă consort a Bulgariei după căsătoria cu Ferdinand al Bulgariei, atunci prinț regent (care a devenit Țar după decesul ei). A fost mama Țarului Boris al III-lea al Bulgariei.

Maria Luiza s-a născut la Roma în 1870 ca Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia di Borbone-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a primei lui soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Cuplul a avut 12 copii; câțiva dintre aceștia s-au născut cu o severă retardare mintală. Mai târziu, Ducele Robert s-a recăsătorit și a avut alți 12 copii.

În momentul morții mamei ei, Maria Luiza care avea 12 ani, a fost dusă la Biarritz și în Elveția sub supravegherea unor guvernante britanice. Vorbea fluent cinci limbi și îi plăcea muzica și să picteze.

În 1892, tatăl ei i-a aranjat căsătoria cu pe atunci Prințul Bulgariei, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. Negocierile au fost conduse între Ducele Robert și mama lui Ferdinand, Prințesa Clémentine de Orléans.

Logodna a fost celebrată la Castelul Schwartzau, reședința familiei Bourbon-Parma din Austria. Maria Luiza și Ferdinand nu se întâlniseră niciodată înainte de aceea zi. Prințesa Clémentine, care a fost prezentă, a descris-o pe viitoarea ei noră într-o scrisoare către regina Victoria ca "din nefericire nu foarte frumoasă, acesta este singurul lucru care îi lipsește; este fermecătoare, bună, foarte spirituală, inteligentă și foarte simpatică".

Nunta a avut loc la 20 aprilie 1893 la Villa Pianore din Lucca, Italia, reședința Ducelui Robert din Italia. Maria Luiza avea 23 de ani, cu nouă ani mai tânără decât Ferdinand. Nouă luni mai târziu s-a născut primul lor copil, Boris.

Maria-Luiza de Bourbon-Parma
Prințesă a Bulgariei
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia
Născută	17 ianuarie 1870 Roma
Decedată	31 ianuarie 1899 (29 de ani) Sofia
Înmormântată	Cathedral of St Louis[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Robert I, Duce de Parma Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Xavier, Duce de Parma Prince Gaetano of Bourbon-Parma[*] Henry, Duke of Parma[*] Prințul Felix de Bourbon-Parma Elias de Bourbon-Parma Joseph[*] Prințul René de Bourbon-Parma Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*] Maria Antonia van Bourbon-Parma[*] Zita de Bourbon-Parma Beatrice di Borbone-Parma[*] Ferdinando, Prince of Piacenza[*]
Căsătorită cu	Ferdinand I al Bulgariei
Copii	Boris III Prințul Kril Prințesa Eudoxia Prințesa Nadejda
Cetățenie	Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Prințesă consort a Bulgariei
Domnie	20 aprilie 1893 – 31 ianuarie 1899 (5 ani, 286 zile)
Succesor	Prințesa Eleonore Reuss Maria Luiza, fotografie ca. 1890.

·         1871: S-a născut la Botoșani Nicolae Iorga, savant istoric, critic literar, dramaturg, memorialist, scriitor şi politician român („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om”, „Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea”) (d.27 noiembrie 1940). Este considerat pe buna dreptate, un adevarat patriarh al culturii române. In ziua de 27 noiembrie 1940, marele savant roman a fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan, secretar general al Institutului Național al Cooperației, Ștefan Cojocaru, consilier la INC, Traian Baicu, director la INC, Ștefan Iacobete , șofer la INC și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare), fiind inginerul agronom Traian Boeru), care l-au ucis lângă localitatea Strejnic, jud.Prahova. Acest act  barbar de răzbunare, pus  în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor comandatului Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, ucis la ordinul regelui Carol al II-lea, a fost făcut de acesti legionari din propria inițiativă, fara stirea conducerii  Miscarii Legionare, a generat mari tensiuni între  ei  și generalul Antonescu, Conducatorul Statului la acea data. Se mai vehiculeaza  in randurile unor istorici ,si informatia ca acel Boeru, seful comandoului asasin, ar fi fost de fapt un agent al NKVD-ului sovietic, infiltrat in randurile Miscarii Legionare, cu  misiunea demonizarii si decredibilizarii acesteia…Iorga  fost un mare istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, fiind  cunoscut în intreaga lume ca un  inegalabil medievist,  bizantinist  de marca, filosof al istoriei, slavist si istoric al artelor. Potrivit spuselor criticului George Calinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

* 1880: Haralamb Vasiliu (n. 17 ianuarie 1880, satul Hoisești, comuna Dumești, județul Iași - d. 3 noiembrie 1953, Iași) a fost un agrochimist român, membru post-mortem al Academiei Române. A studiat influența cupruluiasupra dezvoltării plantelor și a adus numeroase contribuții la metodele de analiză a solului.
După ce a absolvit Liceul Internat din Iași, s-a înscris la secțiile de științe fizico-chimice și matematici ale Universității din Iași, pe care le-a absolvit în 1901 și 1902. Ca urmare a rezultatelor excepționale obținute la învățătură, i s-a acordat o bursă de specializare în Germania, unde a urmat cursurile Academiei Agricole din Hohenheim și apoi ale Universității din Breslau, cu specialitatea agrochimie. La Breslau (azi Wrocław, în Polonia) a susținut și doctoratul, în 1906, după care a revenit în țară

La 26 de ani a devenit profesor suplinitor de chimie agricolă, apoi profesor definitiv (1909) și profesor titular (1916) al Universității din Iași.^[1]

A început să facă demersuri pentru organizarea unei Facultăți de Agronomie în Moldova. În 1921 a obținut organizarea unui câmp experimental, unde studenții să efectueze practica agricolă, ulterior, la insistențele sale, a fost ceată o „Secție de științe agricole", pentru ca, în în 1933 să fie întemeiată Facultatea de Agronomie.^[1] Haralamb Vasiliu a fost primul decan al Facultății de Științe Agricole din Chișinău (1933-1936;1938-1940).^[2]

A devenit la 7 iunie 1942 membru titular al Academiei de Științe din România^[3] și a fost ales la 13 noiembrie 1990 membru post-mortem al Academiei Române.

Rezultatele obținute în cercetările sale au fost publicate în peste 50 de lucrări științifice.

• Neue Untersuchungen über die Muttersubstanzen der im Tierkörper erzeugten Hippursäure, 39 p., Meneburg, Druck von F. Slollberg, 1906

Opera principală:

• Chimia agricolă, 1937

Haralamb Vasiliu
Haralamb Vasiliu
Date personale
Născut	17 ianuarie 1880 satul Hoisești, România
Decedat	3 noiembrie 1953 (73 de ani) Iași, Republica Populară Română
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	chimist
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Agrochimie
Instituție	Universitatea din Iași
Organizații	Academia Română Academia de Științe din România
Membru post-mortem al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

* 1882: Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei (17 ianuarie 1882 – 13 martie 1957), a fost Mare Ducesă a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Ducesei Marie de Mecklenburg-Schwerin. A fost soția Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei.
Elena și cei trei frați ai săi, Kiril, Boris și Andrei, au avut o guvernantă engleză și prima limbă pe care au învățat-o a fost engleza

Inițial Elena s-a logodit cu Prințul Max de Baden însă Max a rupt logodna. Mama Elenei a fost furioasă iar societatea zvonea că Elena nu-și poate găsi un soț. În 1899, Elena în vârstă de 17 ani a fost logodită cu Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei însă acesta s-a îndrăgostit de contesa Sophie Chotek. ^[3]

Prințul Nicolae al Greciei a fost propus prima dată în 1900 însă mama Elenei nu a permis fiicei ei căsătoria cu un tânăr fără avere sau cu perspective reale în moștenirea unui tron. În cele din urmă, în 1902, a acceptat ca Elena și Nocolae să se căsătorească după ce a devenit clar că la orizont nu se vedea nici o altă ofertă

Împărăteasa mamă scria despre Elena că „are un ton foarte brusc și arogant care poate șoca oamenii” și că se așteaptă la o căsătorie cu probleme.^[4] Temperamentul Elenei a iritat unii oameni de la curte însă mariajul a fost unul fericit.^[4]

Prințul și Prințesa Nicolae au avut trei fete:

• Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei (1903–1997), mai târziu prințesa Olga a Iugoslaviei
• Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei (1904–1955), mai târziu contesă de Toerring-Jettenbach
• Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei (1906–1968), mai târziu prințesa Marina, Ducesă de Kent

Marea Ducesă Elena Vladimirovna
Prințesă a Greciei și Danemarcei
Date personale
Născută	17 ianuarie 1882 Tsarskoye Selo, Imperiul Rus
Decedată	13 martie 1957 (75 de ani) Atena
Părinți	Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei[1] Maria de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei Alexandre Vladimirovitch de Russie[*]
Căsătorită cu	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei
Copii	Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov Prinţesele Olga, Elisabeta şi Marina.

·         1895: S-a născut in satul Mahala (azi in Raionul Noua Sulita, Ucraina), Grigore Nandriș, filolog, lingvist și memorialist român, profesor la Cernăuți, București, Cracovia, Londra și Oxford; (d. 2 martie 1968, Kew, Marea Britanie). A început studiile la Facultatea de Litere și Filozofie din București în anul 1915, dar acestea au fost întrerupte de Primul Război Mondial. După anul 1919, când reușește să finalizeze studiile, Grigore Nandriș se specializează în filologie slavă și indoeuropeană la Universitatea din Viena, cu profesorii V. Vondrák (elevul celebrului slavist F. Miklosich) și Paul Kretschmer. Între anii 1920-1923 este lector de limba română la Universitatea din Cracovia, in Polonia, continuându-și specializarea în slavistică cu profesorii Kazimierz Nitsch, Jan Rozwadowski, Jan Łoś, Ignacy Chrzanowski și Stanisław Wędkiewicz. Grigore Nandriș a fost primul profesor de limba română la Cracovia, în cadrul lectoratului înființat în anul 1921 acolo. Doi ani mai târziu, postul său era preluat de ilustrul om de cultură roman, Petre P. Panaitescu. Își ia în 1922 doctoratul în filologie cu teza „Postacie czasownika w Evangeliarium Putnanum” (Aspecte verbale în „Evangheliarul” slav de la Putna), lucrare din care va publica mai târziu în primul număr din „Codrul Cosminului”. Grigore Nandriș a devenit membru al Comisiei Dicționarului Academiei de Științe din Cracovia și i se acordă Medalia de Argint a Academiei Poloneze pentru Literatură din Varșovia. S-a aflat  în polemică cu cercetătorii unguri, care susțineau că păstoritul românesc în Carpații Nordici este de dată târzie, acolo fiind prezente numai turmele maghiare. G. Nandriș arata că zona este bogată în toponimie românească (vezi satul rutean Królik Włoski), în schimb nu există nici o urmă fino-ugrică. Concluzia de bază a autorului este următoarea: „Termenii fără de care nu poate exista păstoritul sunt [în această zonă] de origine românească”. În Carpații Nordici „termenii fără de care nu poate exista păstoritul sunt românești, pe când termenii ungurești se referă (…) la organizarea păstoritului sau la altă formă de viață economică…” , făcând apoi corelație cu „situația terminologiei religioase românești, unde pe un fond de origine latină s-a suprapus un strat de termeni religioși de origine slavă, referitori la organizarea bisericii în general. În 1940 a fost  deputat de Suceava în gruparea liberală. Căsătorit în 1937 cu Mabel W. Farley, fiica reverendului W. J. Farley, profesor la Colegiul Universitar din Londonderry (Irlanda), Grigore Nandriș este trimis în mai 1940 în misiune oficială, pentru a înființa un consulat român la Dublin. Blocat aici de război, lucrează la o școală pentru instruirea ofițerilor englezi ce urmau să fie parașutați în România. Susține frecvent emisiuni la Radio BBC. În 1945 este titularizat profesor la Școala de Studii Slavone Sud-Est-Europene din Londra, iar din 1946 ține prelegeri de filologie slavă la Facultatea de Limbi Medievale și Moderne din Universitatea Oxford. În 1947 devine membru al Societății Universitare Slave de la Cambridge, iar în toamna aceluiași an este chemat ca profesor titular la Catedra de filologie slavă de la Universitatea din Londra, unde va funcționa până la pensionare, în 1963.

* 1897: Vespasian V. Pella (n. 4/17 ianuarie 1897, București - d. 24 august 1960, New York) a fost un jurist român, diplomat, membru corespondent al Academiei Române.

Vespasian Pella a fost directorul publicației Revista de Drept penal și știință penitenciară, alături de Iulian Teodorescu, iar începând cu nr.8-9/1936, alături de Ioan Ionescu-Dolj.^[1]

A fost înaintat la 15 ianuarie 1942 din postul de ministru plenipotențiar clasa II în cel de ministru plenipotențiar clasa I în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine

·         1899: Alphonse Gabriel „Al” Capone (în italiană Alfonso Capone, n. 17 ianuarie1899,^[3][4][5][6] Brooklyn, SUA – d. 25 ianuarie 1947,^[3][4][5][6] Palm Island[*], SUA) a fost unul din cei mai faimoși gangsteri^⁠(d) americani din anii 1920 - 1930 . Fiu al unei familii de imigranți italieni din zona Napoli, Al Capone a dominat lumea interlopă din Chicago, ajungând conducătorul unei mari rețele de crimă organizată („Chicago Outfit”), obținându-și veniturile din afaceri de jocuri de noroc ilegale, din rețele de bordeluri, iar în anii regimului Prohibiției în SUA, din trafic ilegal de băuturi alcoolice, la care se adăuga extorcarea de bani sub forma taxelor de protecție . Până astăzi numele său se leagă de noțiunea de spălare a banilor, Al Capone camuflându-și sursele încasărilor sale, prin unele afaceri aparent banale ca spălătorii, vânzare de mobilă veche și antichități, etc., pe care le prezenta ca fiind ocupația sa oficială.

Deși a reușit multă vreme să se sustragă justiției și să nu fie niciodată găsit vinovat pentru crimele violente comise de «sindicatul crimei » pe care l-a condus, cariera sa de gangster s-a încheiat de fapt în 1931 când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscală. A petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care vestita Alcatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut n Florida, bolnav de neurosifilis. A murit în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 48 ani. Poreclit "Scarface" din cauza cicatricilor de pe față, urme ale unor confruntări violente, și "The Big Fellow" din cauza poziției lui de conducător de bandă, Al Capone a devenit un simbol al gangsterismului american și italo-american.

Al Capone a fost căsătorit din 1918, de la vârsta de 19 ani, cu Mae Josephine, născută Coughlin, de origine irlandeză catolică, cu care a avut un fiu - Albert Francis „Sonny” Capone.

Alphonse Gabriel „Al” Capone - foto: fbi.gov

* 1901: Iosif Spădaru (Cardos) (n. 17 ianuarie 1901, Boghiș - d. 3 august 1949, Ribița) a fost un învățător, pedagog, muzician ^[1] și dirijor român.

S-a născut dintr-o familie de învățători. A întemeiat și condus câteva coruri cum ar fi corurile din Seini, Roșiori, Valea Vinului și Satu Mare. Aici a condus corul C.F.R.-ului până în 1939. După septembrie 1940, s-a refugiat împreună cu fiul său Spădaru Gheorghe Mihaiu, mai întâi la Timișoara, iar mai apoi, după 1944, la Baia de Criș, (Alba). În 1946, ca învățător Gr.I în Hațeg (Regiunea Alba-Iulia, județul Hunedoara), i se acordă Gradația de Merit prin Decret Regal (Monitorul Oficial al României Partea 1B, Nr. 228 din 12 Decembrie 1946, pag.21). Încetează din viață la Ribița la 3 Decembrie 1949

Conform biografilor săi, a fost unul din cei mai mari dirijori pe care i-a avut Sătmarul. Fiul său, împreună cu soția Spădaru Otilia (n. Marinca), au continuat tradiția de dascăli și dirijori de cor, pregătind câteva coruri școlare și sindicale din fosta regiune Baia Mare. Valentin Băințan, cunoscutul dirijor maramureșean, îi menționează într-una din lucrările monografice

* 1909: Ionathan X. Uranus este pseudonimul de artă a lui Marcel Avramescu (n. 17 ianuarie 1909, București - d. 30 august 1984), scriitor avangardist român. A mai folosit și alte pseudonime: Mark Abrams, Ierusalim X Unicornus etc. A fost influențat de scrierile doctrinare ale lui René Guénon, practicând un soi de ezoterism irațional.

A studiat teologia, devenind preot ortodox, începând din 1962 la Jimbolia (în Banat). Se pensionează în 1976.

·         1911:  George Joseph Stigler, economist american, laureat Nobel (d. 1991)
* 1914: Taizo Kawamoto (17 ianuarie 1914 - 20 septembrie 1985) a fost un fotbalistjaponez.

·         1922: Betty White, actriță americană

·         1924: S-a născut scriitorul român Radu Theodoru. In timpul regimului comunist a fost distins cu numeroase premii, iar după 1989 și-a orientat convingerile politice spre extrema dreaptă, devenind membru fondator al Partidului Romania Mare. În urma unui conflict cu Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM, Radu Theodoru a fost exclus din acest partid.

* 1927: Eartha Mae Kitt (n. 17 ianuarie 1927 – d. 25 decembrie 2008) a fost o actriță americană de film și televiziune.

·      1933: S-a născut, la Cairo, din părinţi italieni emigraţi în Egipt, cântăreaţa franceză Dalida (Jolanda Gigliotti). (d.03.05.1987).

Dalida in 1961 – foto:

Dalida (n. Iolanda Cristina Gigliotti, 17 ianuarie 1933 — d. 3 mai 1987) a fost o cântăreață și actriță franceză. Stabilită în Franţa, în 1955, Dalida a avut o carieră îndelungată cu succese în film, în concerte şi imprimări (discuri de aur şi de platină) (“J’attendrai”, “Parole”).

 

* 1937: Alain Badiou (n. 17 ianuarie 1937, Rabat) este un filozof de limbă franceză, cu orientare marxistă respectiv comunistă, matematician, dramaturg și romancier.

El a fost din 1969 până în 1999 profesor la Universitatea Paris VIII(Université Paris-VIII), apoi director al Institutului de Filosofie din cadrul École normale supérieure (ENS) din Paris. Chiar și după pensionare lucrează încă la Collège international de philosophie. Badiou a fost mult timp unul dintre liderii maoismului francez.

·         1939: Arhiepiscopul Christodoulos al Atenei (d. 2008)

·         1940: S-a născut (in satul Trifănești, județul Soroca), Mircea Snegur, primul președinte al Republicii Moldova (1990–1997). În perioada 1981-1985 a fost  prim-secretar al Comitetului Raional Edineț al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (PCM). Din anul 1985 și până în anul 1989 deține funcția de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (PCM). La 26 martie 1989 este ales deputat în Sovietul Suprem al URSS, a fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile a XI-a și a XII-a, deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIV-a.La 29 iulie 1989, Mircea Snegur devine  Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești (RSSM), iar apoi la 27 aprilie 1990 , Președinte al Sovietului Suprem al RSSM. În momentul critic din august 1989, a acceptat să susțină proiectul de lege care conferea limbii române dreptul de limbă oficială și revenirea la drapelul tricolor, fapt care i-a atras simpatia generală compatriotilor sai basarabeni. De la 3 septembrie 1990 va deține funcția de Președinte al Republicii Moldova, până la 1 decembrie 1996, când a pierdut alegerile în fața lui   Petru Lucinschi. Fost activist al Partidului Comunist, Snegur a susținut proclamarea independenței Republicii Moldova și a acționat pentru recunoașterea noului stat de către Occident. La 27 august 1991, Parlamentul adoptă Declarația de Independentă prin care Rep. Moldova este proclamată „stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Prin Declarația de Independență se solicită „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Rep. Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Rep. Moldova”. La data de 3 septembrie 1991, este creată Armata Națională a Republicii Moldova.

·         1942: Muhammad Ali (născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr., pe 17 ianuarie 1942, în orașul Louisville, Kentucky, SUA - d. 3 iunie 2016, Phoenix, Arizona^[1]) a fost un boxer profesionist, campion mondial la box. În anul 1974 a fost ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat „Sportivul secolului” de revista americană Sports Illustrated. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Încă de la începutul carierei profesioniste el își spunea ca fiind The Greatest și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit.^[2]

Muhammad Ali în 1967 – foto: ro.wikipedia.org

A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la Islam (Sunnism). A început să se antreneze la vârsta de 12 ani, reușind la 22 de ani, în 1964, să câștige pentru prima dată titlul mondial la categoria supergrea într-un meci cu Sonny Liston. A mai câștigat titlul în 1974 și 1978.

În 1967, la trei ani după câștigarea titlului, Ali a refuzat înrolarea în Armata Statelor Unite pe motive religioase, opunându-se și implicării Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam. Guvernul american a refuzat să-l considere obiector de conștiință, deoarece Ali a declarat că ar lupta într-un război dacă așa i-ar cere Alah sau mesagerul său (Elijah Muhammad). A fost inițial arestat și găsit vinovat de eschivare de la serviciul militar, pierzându-și în aceeași zi și licența de boxer. Din această cauză nu a mai luptat timp de aproape patru ani, de la 23 la 27 de ani pierzând perioada de maximă performanță din cariera unui sportiv. Apelul său a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unite, unde în 1971 s-a decis anularea condamnării, deoarece comisia de apel nu a oferit motivele pentru care nu a acceptat refuzul unui obiector de conștiință.^[3] Acest lucru l-a făcut pe Ali unul din reprezentații generației contraculturii.^[4][5]

Într-o perioadă în care majoritatea luptătorilor își lăsau managerii să vorbească în public, Ali, inspirat de wrestlerul „Gorgeous” George Wagner, capta întreaga atenție, fiind uneori provocator și adesea ironic și distractiv.^[6][7][8] A spus despre Frazier că era „prea prost pentru a fi campion”, despre Terrell că era un „Unchi Tom”, despre Patterson că era un „iepure” și despre Liston că îl va biciui „cum obișnuia taică-su să o facă”. Era principala voce a conferințelor de presă și a interviurilor, unde vorbea liber și despre probleme nelegate de box.^[9][10] Ali a preluat rolul și imaginea sportivului afro-american din America care își însușește mândria față de rasă, antagonizând albii majoritari.^[11][12] Conform scriitorului Joyce Carol Oates, el a fost unul din puținii sportivi care „definesc termenul de reputație publică”.^[13]

Despre viața și cariera lui s-au făcut filme, iar el însuși a fost distribuit ca actor în câteva pelicule,^[14] fiind portretizat, printre alții, de Will Smith în 2001, rol pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar. Un documentar recent, din 2013, „Procesele lui Muhammad Ali”, redă anii zbuciumați ai lui Ali care au urmat refuzul său de a se înrola în armata Statelor Unite, aflată în plin război cu Vietnamul

·         1947: S-a născut  compozitorul român, Anton Şuteu; (13 septembrie 2010). Studiile muzicale le-a început la Liceul de Muzică nr. 1 din București (1960-1966).   S-a specializat la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma (1972-1974) cu Virgilio Mortari (compoziție) si a fost doctor în muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din România (2005). Asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferențiar (1992-2006) și profesor (din 2006) la catedrele de compoziție și muzicologie la Universitatea Natională de Muzică din București. Este coordonatorul secției de Muzică ușoară și Jazz, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (din 1992). A susținut conferințe, prelegeri, emisiuni de radio și televiziune si a publicat numeroase articole articole în revista „Muzica”. A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul internațional din Olanda (1979), cu Mențiunea specială a juriului Trandafirul de aur de la Montreux/Elveția (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaștilor din România (1991, 1992, 1993, 1995, 1996), cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989) și cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler (2000).

·         1947:  S-a născut Anton Carpinschi, filosof şi eseist ("Doctrine politice contemporane", "Despre libertate la antici şi moderni").

·         1948: Mick Taylor, muzician britanic (The Rolling Stones).
* 1952: Kevin Hal Reynolds (n. 17 ianuarie 1952, San Antonio, Texas) este un regizor și scenarist american.
* 1952: Rotaru Ion (născut la 17 ianuarie 1952, Viișoara), este actualul primar al comunei Alexandru cel Bun, în mandatul 2008-2012.

·         1953: Mircea Bujor, pictor roman

* 1955: Pietro Parolin (n. 17 ianuarie 1955, Schiavon, Vicenza) este un arhiepiscop italian, din 15 octombrie 2013 secretar de stat al Sfântului Scaun. În consistoriul din 22 februarie 2014 a fost ridicat de papa Franciscla demnitatea de cardinal.

·         1956: Paul Young, muzician englez.
* 1957: Broderick Stephen "Steve" Harvey (n. 17 ianuarie 1957, Welch[*], SUA) este un actor american de film, televiziune, și voce.

·         1962: Jim Carrey, actor canadian

·        1964: S-a nascut Michelle Obama, sotia fostului presedinte al S.U.A., Barack Obama.

Michelle Obama – foto: ro.wikipedia.org

Michelle LaVaughn Robinson Obama (născută pe 17 ianuarie 1964) este soţia celui de-al patruzeci şi patrulea preşedinte al Statelor Unite al Americii, Barack Obama.

* 1966: Nobuyuki Kojima (n. 17 ianuarie 1966) este un fost fotbalist japonez.
* 1969: Naveen William Sidney Andrews (n. 17 ianuarie 1969) este un actorbritanic de origine indiană, cunoscut mai ales pentru portretizarea personajului Sayid Jarrah în serialul de televiziune Lost.
* 1969: Tiesto s-a născut în Breda, North Brabant, Olanda pe 17 ianuarie 1969 și a devenit DJ pentru că îi place să împărtașească muzică cu ceilalți oameni. "Când eram mai tânăr, ascultam la radio un show care se numea Soul Show și programul radio mixat de Ben Liebrand; el putea să remixeze, să vină cu o serie de bucăți din alte piese și atunci mi-a venit ideea: "Vreau să fac asta!". Producțiile au apărut ceva mai târziu, prin anul 1995: "Mi-am dorit mult să produc muzică și să o pot include în seturile mele, pentru că asta înseamnă mai multă intensitate, în tot acest proces al mixatului. Mi-am cumpărat câteva sample-uri, câteva programe pe computer și m-am apucat de lucru. Toate aceste achiziții mi-au ușurat munca cu adevărat."

În anul 1997, împreună cu Arny Bink a creat casa de discuri Black Hole Recordings, renumită azi pentru promovarea muzicii dance de calitate. La Black Hole, Tiësto a lansat seriile de compilații Magik, Nyana și In Search of Sunrise.

* 1970: Cristi Borcea (n. 17 ianuarie 1970), este un om de afaceri român, fost acționar și președinte executiv al clubului Dinamo București (1995-2012). Borcea și-a făcut averea în afacerile cu gaz lichefiat, prin firma Petrom LPG. A fost căsătorit cu Mihaela Borcea cu care are trei copii, doi baieți (Patrick și Mihai Angelo) și o fată (Antonia Melissa).

Pe 4 martie 2014, Cristi Borcea a fost condamnat la șase ani și patru luni de închisoare cu executare în Dosarul Transferurilor

* 1970: Genndy Tartakovsky (n. Gennady Borisovich Tartakovsky, rusăГеннадий Борисович Тартаковский;^[2] 17 ianuarie 1970) este un regizor, producător și animator ruso-american. Este creatorul mai multor seriale de animație difuzate de Cartoon Network: Laboratorul lui Dexter, Samurai Jackși Războiul Stelelor: Războiul clonelor. În 2011, Tartakovsky a fost angajat de Sony Pictures Animation, unde a regizat primul său film de lung metraj, Hotel Transilvania,^[3] urmat de Hotel Transilvania 2.^[4]

Deși numele său în rusă, primit la naștere, este Геннадий (Ghenadie),^[5] și-a schimbat numele în Genndy după ce s-a mutat în Statele Unite

* 1971: Jonathan Smith (n. 17 ianuarie 1971),^[1][2][3] cunoscut mai bine după numele scenic Lil Jon, este un rapper, producător muzical, DJ și antreprenor american. Este considerat creatorul subgenului hip-hop crunk.

Lil Jon s-a născut și a crescut în Atlanta, Georgia și a absolvit Douglass High School în 1989. A lucrat pentru So So Def între anii 1993 și 2000. În 2013 Lil Jon a colaborat pentru prima dată cu un muzician român, cu DJ Hidrro pentru piesa "Electric Vodka". Pe data de 7 octombrie 2014 lansează o nouă colaborare alături de producătorul muzical DJ Hidrro intitulată "Middle Finger (Down Low)". În anul 2016 pe data de 1 februarie lansează primul single oficial făcut împreună cu producătorul român DJ Hidrro intitulat "#GFU" (Get Fucked Up).

* 1973: Cuauhtémoc Blanco Bravo (n. 17 ianuarie 1973) este un jucător de fotbalmexican, care joacă pentru Veracruz și pentru Echipa națională de fotbal a Mexicului.
* 1973: Sofia Shinas (n. 17 ianuarie 1973, Windsor, Ontario) este o actriță de film și televiziune, cântăreață și cantautoare canadiană de origine greacă.^[1] Ea este cunoscută mai ales pentru hit-ul său, "The Message", dar și pentru rolul lui Shelly Webster în The Crow.
* 1974: Edvin Marton (adevăratul său nume fiind Lajos Edvin Csűry; n. 17 februarie 1974, Vîlok, Ucraina) este un compozitor și violonist maghiar. El a devenit cunoscut ca violonist pentru patinatori, devenind cunoscut prin colaborarea cu patinatori precum Evgeni Plushenko și Stephane Lambiel.

Edvin Marton
Edvin Marton
Date personale
Nume la naștere	Csűry Lajos Edvin
Născut	17 februarie 1974 (45 de ani)  Uileacu Tisei, Ucraina
Căsătorit cu	Adrienn Gombosi[*]
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	violonist
Activitate
Studii	Franz Liszt Academy of Music[*]
Instrument(e)	vioară
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database

* 1976: Mircea Muraru (n. 17 ianuarie 1976, Brașov) este un jucător profesionist de handbal ce evoluează pe postul de Inter-Stânga. Acesta a jucat la echipe precum Steaua București, ABC Braga (Portugalia), Toulouse Union HB (Franța), HCM Constanța, Riihimaen Cocks (Finlanda), HC Conversano (Italia), dar și la echipa națională.
* 1976: Constantin Rădulescu (n. 17 ianuarie 1976) este un deputat român, ales în legislatura 2012-2016 din partea PSD.
* 1980: Zooey Claire Deschanel (pronunțat în engleză /ˈzoʊ.iː ˌdeɪʃəˈnɛl/; n. 17 ianuarie 1980) este o actriță și cantautoare americană. În 1999 și-a făcut debutul în cinematografie în filmul Mumford. Rolul care a consacrat-o însă a fost cel din Almost Famous, filmul semi-autobiografic regizat de Cameron Crowe, în care a jucat rolul Anitei. Au urmat filme precum Elf din 2003, The Hitchhiker's Guide to the Galaxy din 2005 și Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani din 2006. Au urmat și rolurile principale în filmele Yes Man din 2008 sau (500) Days of Summer din 2009.^[1][2]

Pentru câțiva ani, din 2001, Deschanel a jucat în cabaretul If All the Stars Were Pretty Babies alături de actrița Samantha Shelton.^[3] A făcut echipă cu M. Ward alături de care a scos un album de debut, Volume One. Al doilea album, Volume Two, a fost lansat în martie 2010.

* 1980: Grigore Petrenco (în rusă Григорий Владимирович Петренко; n. 17 ianuarie 1980) este un politician de stânga din Republica Moldova, care din 2005 până în 2014 a deținut funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.

* 1982: Dwyane Tyrone Wade, Jr. (n. 17 ianuarie 1982, Chicago, Illinois), poreclit Flash sau D-Wade, este un jucător profesionist american de baschet care evoluează pentru echipa Miami Heat din National Basketball Association (NBA).

* 1983: Álvaro Arbeloa Coca (n. 17 ianuarie1983, Salamanca, Spania) este un fost fotbalist spaniol.

De obicei joacă pe postul de fundașdreapta, dar poate evolua și ca fundașstânga sau central.

* 1983: Lukas Magera (n. 17 ianuarie 1983, Ostrava, Cehoslovacia, astăzi în Cehia) este un fotbalist ceh, care joacă pe post de atacant pentru echipa de fotbal FK Mladá Boleslav. A debutat la naționala Cehiei pe 5 iunie 2009într-un meci amical împotriva Maltei.

* 1983: Ionuț Cristian Stancu (n. 17 ianuarie 1983, Craiova, România) este un jucător român de fotbal retras din activitate.

În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006

* 1984: Adam Richard Wiles (n. 17 ianuarie 1984), cunoscut mai mult după numele de scenă Calvin Harris, este un DJ, cântăreț, cantautor și producător muzical scoțian. El deține casa de discuri Fly Eye Records. Albumul său de debut, I Created Disco, lansat în 2007, a fost certificat cu aur de către British Phonographic Industry, și conținte single-urile de top 10 "Acceptable in the 80s" și "The Girls". Cel de-al doilea său album de studio, Ready for the Weekend (2009), a atins poziția #1 în UK Album Chart și include piesa "I'm Not Alone", care a debutat pe poziția #1 în UK Singles Chart, hitul de top 5 "Ready for the Weekend", și single-urile "Flashback" și "You Used to Hold Me".

Un album remix intitulat L.E.D. Festival din iulie 2010, a fost lansat ca album liber în ediția din august a Mixmag. În octombrie 2012, Harris a lansat cel de-al treilea său album de studio, 18 Months, care conține single-urile "Bounce", "Feel So Close", "Let's Go", "We'll Be Coming Back", "Sweet Nothing", "Drinking from the Bottle", "I Need Your Love", și "Thinking About You", fiecare din ele intrând în UK Top 10. Calvin Harris a scris și a produs piese și pentru alți artiști, printre care Kylie Minogue, Sophie Ellis-Bextor, Dizzee Rascal, Cheryl Cole, Example și Rihanna — "We Found Love", un succes internațional și unul din cele mai bine vândute single-uri din toate timpurile.

Harris deține recordul pentru cele mai multe hituri de top 10 în UK Singles Chart de pe un singur album de studio, cu nouă hituri, surclasându-l pe Michael Jackson.^[1] Conform Forbes, Calvin Harris a fost cel mai bine plătit DJ în 2013, încasând aproximativ 46 de milioane $.

* 1985: Karolina Kudłacz (n. 17 ianuarie 1985, în Wąbrzeźno)^[1] este o handbalistăpoloneză care joacă pentru clubul german SG BBM Bietigheim și echipa națională a Poloniei.

* 1985: Simone Simons (n. 17 ianuarie 1985, Hoensbroek) este o cântăreață mezzo-soprană olandeză,^[2] vocalista formației symphonic metal Epica.

* 1988: Héctor Alfredo Moreno Herrera (născut pe 17 ianuarie 1988) este un  fotbalist mexican profesionist care joacă pentru clubul spaniol Real Sociedad și Echipa națională de fotbal a Mexicului ca fundaș central.

Moreno a fost un membru al Mexic (selecționata de fotbal sub 17) care a câștigat Campionatul Mondial 2005 ce a avut loc în Peru. El a reprezentat, de asemenea, Mexic în 2010 și 2014  la Campionatul Mondial de Fotbal, precum și 2011 CONCACAF Gold Cup și 2013 Cupa Confederațiilor FIFA.

* 1991: Esmir Ahmetović (n. 17 ianuarie 1991, Srebrenica, Iugoslavia) este un fotbalist bosniac, care evoluează pe postul de mijlocaș stânga la clubul din țara sa natală, Bratstvo Gračanica.

Decese

·    395 - În urma decesului împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman este împărțit definitiv în Imperiul Roman de Răsărit sub Arcadius, și Imperiul Roman de Apus sub Honorius.

În vremea lui Valens, vizigoții, fiind atacați de huni, au cerut azil în imperiu; dar apoi, datorită modului lor de viață migrator și dificultăților de adaptare la condițiile grele de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în Bătălia de la Adrianopol. Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ca religie oficială în 380. În 381 se va fi ține la Noua Romă (Constantinopol) cel de-al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius: Arcadius (395-408) în Răsărit (est) și Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația). După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați.

·  1468 - A murit Skanderbeg, eroul naţional al poporului albanez conducătorul luptei împotriva dominaţiei otomane; (n. 1405).

Gerge Kastrioti – foto: en.wikipedia.org

Gerge Kastrioti (Gjergj Kastrioti) (6 mai 1405 – 17 ianuarie 1468), cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminentă figură a istoriei Albaniei și, totodată, eroul național al acestei țări și al poporului albanez. A condus între 1443 și 1468 lupta împotriva Imperiului Otoman, obținând victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456), Mokra (1462), eliberând în mare parte teritoriul albanez, cu centrul în orașul Krujë.

·         1834: Giovanni Aldini, fizician italian (n. 1762)

* 1861: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

Lola Montez în 1851.

• 17 februarie 1821 - se naște în Grange, Comitatul Sligo, Irlanda și este botezată Eliza Rosanna Gilbert.
• 1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
• 1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
• 1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
• 1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
• 1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
• 1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
• 1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
• 1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
• 1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
• 1853 - sosește în mai la San Francisco, se căsătorește cu Patrick Hull în iulie și se mută în Grass Valley, California în august. Pe la mijlocul anului 1850 mariajul ei se destrăma.
• 1855-1856 - face turul Australiei pentru a-și reface averea distrând minerii și căutătorii de aur.
• 17 ianuarie 1861 - moare la New York de pneumonie.

Lola Montez
Lola Montez (1847), portret de Joseph Karl Stieler pentru regele Ludwig I al Bavariei și Galeria sa de Frumuseți din Munchen
Date personale
Nume la naștere	Marie Dolores Eliza Rosanna Gilbert
Născută	23 iunie 1818 sau 17 februarie 1821 Limerick, Irlanda sau Grange, County Sligo, Irlanda
Decedată	17 ianuarie 1861 New York City, U.S.
Înmormântată	Cimitirul Green-Wood[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Edward Gilbert[*][1] Eliza Gilbert[*]
Căsătorită cu	George Trafford Heald[*] (din 19 iulie 1849)
Cetățenie	Irlanda
Ocupație	dansatoare[*] actriță de teatru[*] socialite[*]
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Partener(ă)	Ludovic I al Bavariei

* 1874: Infanta Maria Teresa a Portugaliei (29 aprilie 1793 – 17 ianuarie 1874) a fost primul copil al regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a reginei Charlotte de Spania și moștenitoare a tronului Portugaliei între 1793 și 1795, până la nașterea fratelui ei, António Pio.

Maria Teresa s-a născut la Ajuda, Lisabona în 1793. Ca primul născut al unui monrah portughez a primit titlul de Prințesă de Beira (acordat moștenitorului tronului). A fost primul copil din cei nouă ai regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și ai reginei Carlota Joaquina, care era fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei.

Maria Teresa de Braganza

S-a căsătorit la 13 mai 1810 la Rio de Janeiro (unde familia regală se afla în exil din cauza războaielor napoleonice) cu vărul ei, infantele Pedro Carlos, Prinț al Spaniei și Portugaliei. A devenit văduvă la 26 mai 1812 și însă curând a născut singurul ei copil, un fiu, Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei(1813–75).

Foarte conservatoare, a fost o aliată a fratelui ei mai mic, Miguel I al Portugaliei, în încercarea de a obține tronul Portugaliei (războiul civil din 1826-34) și o aliată a cumantului ei, infantele Don Carlos, Conte de Molinaîn încercarea de a obține tronul Spaniei. În ultimii ani de domnie ai unchiului ei Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Teresa a locuit la Madrid și a complotat pentru întărirea poziției lui Don Carlos la succesiune. A participat la Primul Război Carlist (1833–39) fiind un susținător de frunte al carlismului. Sora ei, Maria Francisca, soția lui Carlos, a murit în 1834.

În 1838 s-a recăsătorit cu cumnatul ei, Infantele Carlos, Conte de Molina. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii însă ea i-a îngrijit pe copii ei vitregi care îi erau și nepoți buni. Din cauza războiului civil au părăsit Spania și nu s-au mai întors niciodată. Maria Teresa a murit la Trieste la 17 ianuarie 1874 supraviețuind celui de-al doilea soț 19 ani.

Teresa
Prințesă de Beira
Date personale
Nume la naștere	Maria Teresa Francisca de Assis Antónia Carlota Joana Josefa Xavier de Paula Micaela Rafaela Isabel Gonzaga of Braganza
Născută	29 aprilie 1793 Ajuda, Lisabona
Decedată	17 ianuarie 1874 (80 de ani) Trieste, Italia
Părinți	Ioan al VI-lea al Portugaliei Charlotte de Spania
Frați și surori	Pedro I al Braziliei Maria Isabel a Portugaliei Infanta Maria Francisca a Portugaliei Infanta Maria da Assunção a Portugaliei Infanta Ana de Jesus Maria a Portugaliei Miguel I al Portugaliei Francisco António, Prince of Beira[*] Infanta Isabel Maria a Portugaliei
Căsătorită cu	Pedro Carlos, Prinț al Spaniei și Portugaliei Infantele Carlos, Conte de Molina
Copii	Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bragança

·       1893: A decedat Rutherford B. Hayes, cel de-al 19-lea preşedinte al SUA; (n. 04.10.1822).

Rutherford Birchard Hayes – foto: ro.wikipedia.org

Rutherford Birchard Hayes, adesea Rutherford B. Hayes (n. 4 octombrie 1822; d. 17 ianuarie 1893), a fost un politician, avocat, lider militar american și cel de-al nouăsprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind un singur mandat (1877 – 1881). Originar din statul Ohio, membru al Partidului Republican și candidat prezidențial al acestuia în alegerile prezidenţiale din 1876, a obținut victoria în alegeri după o luptă extrem de strânsă cu Samuel Tilden, fapt care a făcut ca acele alegeri să fie marcate de multiple controverse în legătură cu cine ar fi fost adevăratul câștigător. Hayes nu a candidat din nou la alegerile prezidenţiale din 1880, ținându-și promisiunea făcută după iscarea controverselor legate de alegerile din 1876. Rutherford B. Hayes a murit în Fremont, Ohio, în 1893, în urma complicațiilor cauzate de un atac de cord anterior.

·         1897 - A murit ofiţerul Pavel Zăgănescu, comandant al detaşamentului de pompieri care a luptat, la 13 septembrie 1848, la cazarma de pe Dealul Spirii din Bucureşti, împotriva trupelor turceşti sosite în Ţara Românească să înfrângă Revoluţia de la 1848

* 1897: Grigore Silași (n. 27 ianuarie 1836, Beclean, Bistrița-Năsăud - d. 17 ianuarie 1897, Năsăud) a fost un preot greco-catolic (protopop), filolog și folclorist român, membru de onoare al Academiei Române (1877).

Între anii 1872–1886 a fost șeful catedrei de limba și literatură română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, universitate cu limba de predare maghiară, unde a fost urmat de Grigore Moldovan. În anul universitar 1883-1884 a fost decan al facultății de litere.

·         1908: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (italiană Ferdinando IV, Granduca di Toscana^[1]; 10 iunie 1835 – 17 ianuarie 1908) a fost ultimul Mare Duce de Toscana din 1859 până în 1860. Casa de Habsburg-Lorena a continuat să dețină titlul de pretendent la tron până la sfârșitul Primului Război Mondial.

Născut la Florența, a fost al patrulea copil și primul fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

El și familia sa au fost obligați să părăsească Florența la 27 aprilie 1859 odată cu izbucnirea unei revoluții care a inspirat izbucnirea unui război de către Franța și Sardinia-Piemont împotriva Austriei, război care a făcut parte din unificarea Italiei. Familia s-a refugiat în Austria. După sfârșitul războiului, Leopold al II-lea a abdicat la 21 iulie iar fiul său Ferdinand i-a succedat ca Mare Duce.

Ferdinand nu s-a putut întoarce la Florența pentru a cere tronul și Adunarea Națională a Toscanei l-a detronat după numai o lună, la 16 august. Ferdinand încă spera să-și recapete tronul deoarece atât Franța cât și Austria i-au promis să recunoască drepturile sale prin armistițiul de la Villafranca. Totuși nici o putere nu a fost dispusă să facă ceva pentru restaurarea lui. Regatul Sardiniei a anexat Toscana la 22 martie 1860 încheind speranțele lui Ferdinand de a obține tronul.

Ferdinand și-a petrecut restul vieții în exil în Austria. A murit la Salzburg în 1908.

S-a căsătorit prima dată la Dresda la 24 noiembrie 1856 cu Prințesa Anna de Saxonia (1836-1859), fiica regelui Ioan I de Saxonia. Împreună au avut doi copii:

• Arhiducesa Maria Antonietta Leopoldina Annunziata Anna Amalia Giuseppa Giovanna Immacolata Tecla (10 ianuarie 1858 - 13 aprilie 1883). A devenit stareță la mănăstrirea Theresia din Hradschin, Praga.
• O fiică născută și decedată în 1859

S-a recăsătorit la 11 ianuarie 1868 la Frohsdorf cu Prințesa "Alix" de Parma (1849-1935), fiica lui Carol al III-lea de Parma. Împreună au avut zece copii:

• Arhiducele Leopold Ferdinand, Prinț de Toscana (1868–1935). El a renunțat la titlurile lui la 29 decembrie 1902 și a luat numele de Leopold Wölfling. S-a căsătorit de trei ori.
• Arhiducesa Luise, Prințesă de Toscana (1870–1947)
• Arhiducele Josef Ferdinand, Prinț de Toscana (1872–1942). S-a căsătorit prima dată cu Rosa Kaltenbrunner și, după divorț, s-a recăsătorit cu Gertrud Tomanek, cu care a avut copiie. Ambele căsătorii au fost morganatice.
• Arhiducele Peter Ferdinand, Prinț de Toscana (1874–1948). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii și au avut copii.
• Arhiducele Heinrich Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1878–1969). General major în armata austriacă. Căsătorit morganatic cu Maria Karoline Ludescher; au avut copii.
• Arhiducesa Anna Maria Theresia, Prințesă de Toscana (1879–1961). Căsătorită cu Johannes, Prinț de Hohenlohe-Bartenstein.
• Arhiducesa Margareta, Prințesă de Toscana (1881–1965)
• Arhiducesa Germana, Prințesă de Toscana (1884–1955)
• Arhiducele Robert Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1885–1895)
• Arhiducesa Agnes Maria, Prințesă de Toscana (1891–1945)

Ferdinand al IV-lea
Date personale
Nume la naștere	Ferdinando Salvatore Maria Giuseppe Giovanni Battista Francesco Lodovico Gonzaga Raffaele Ranerio Gennaro
Născut	10 iunie 1835 Florența
Decedat	17 ianuarie 1908 (72 de ani) Salzburg, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Johann Salvator de Austria Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[*] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]
Căsătorit cu	Prințesa Alice de Parma Prințesa Anna de Saxonia
Copii	Arhiducele Leopold Ferdinand Louise, Prințesă de Saxonia Arhiducele Iosif Ferdinand Arhiducele Peter Ferdinand
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Mare Duce de Toscana
Domnie	21 iulie 1859 – 22 martie 1860
Predecesor	Leopold al II-lea Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana împreună cu frații săi: în picioare, de la stânga la dreapta: Arhiducele Johann Salvator (Orth) (1852-?1890), Ludwig Salvator (1847-1915); jos, de la stânga la dreapta: Ferdinand al IV-lea și Karl Salvator (1839–1892).

* 1911: Sir Francis Galton, FRS (n. 16 februarie 1822 – d. 17 ianuarie 1911), văr al lui Douglas Strutt Galton, văr al lui Charles Darwin, a fost un polimatvictorian englez: antropolog, eugenist, explorator tropical, geograf, inventator, meteorolog, proto-genetician, psihometrician și statistician. El a fost numit cavaler în 1909.

Galton a produs peste 340 de lucrări și cărți. El a creat, de asemenea, conceptul statistic de corelație și a promovat pe scară largă regresia către medie. El a fost primul care a aplicat metode statistice pentru studia diferențele umane și inteligența ereditară și a introdus utilizarea chestionarelor și a sondajului pentru colectarea de date de la comunitățile umane, de care avea nevoie pentru lucrările genealogice și biografice și pentru studiile sale antropometrice.

El a fost pionier în eugenism, a utilizat pentru prima oară termenul în sine și expresia „natura versus educație” („nature versus nurture”). Cartea sa Hereditary Genius (1869) a fost prima încercare de a studia social științific geniul și măreția.^[1]

Ca investigator al minții umane, el a fondat psihometria (știința de măsurare a facultăților mintale), precum și psihologia diferențială și ipoteza lexicală a personalității. El a inventat o metodă de clasificare a amprentelor digitale, care s-a dovedit utilă în domeniul științei medico-legale. El a realizat, de asemenea, o cercetare privind puterea rugăciunii, concluzionând că nu avea nici un efect asupra longevității celor pentru care s-au rugat.^[2] Ca inițiator al meteorologiei științifice, el a conceput prima hartă meteorologică, a propus o teorie a anticiclonilor și a fost primul care a stabilit un registru complet pe termen scurt al fenomenelor climatice la scară europeană.^[3] El a inventat, de asemenea, Fluierul Galton pentru testarea capacității de auz diferențiat.^[4]

În 1877 a introdus conceptul de medie condiționată , adică speranța matematică a variabilei aleatoare Y, atunci când variabilei aletoare 'X i se dă o valoare determinată. De asemenea, a descoperit fenomene interesante: a calculat la un pictor numărul de aplicări de penel pe un portret, numărul împletiturilor unei perechi de ciorapi, numărul suplimentar de ani de viață de care se bucură membri unei familii etc. A introdus dactiloscopia la Scotland Yard, a înființat Eugenic Society, care a pledat pentru creșterea rasei umane pe principii raționale.

Unii contemporani l-au caracterizat drept excentric, iar alții au considerat că opera sa este serioasă și prezintă un înalt nivel de importanță.

* 1913: Carol Scrob (n. 21 iulie 1856, Săbăoani, România^[1] – d. 17 ianuarie 1913, București, România) a fost un poet român.

Este fiul Emiliei și al lui Francisc Scrob, medic. În Războiul pentru Independență din 1877, Scrob, absolvent al Liceului Național din Iași (promoția 1877), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Senti­mentalul ofițer scria versuri care apăreau în „Stindardul” (1876) și în „Literatorul” (1880-1884). În 1881 Alexandru Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societății de la „Literatorul”. Colaborează la „Revista literară”, „Peleșul”, „Curierul”, „Universul”, „Minerva literară ilustrată” și scoate revista „Viitorul țărei” (1902).^[2] Publică volumele Rime pierdute (1881), Poezii complecte (1883) și De-ale inimei și Rouă și brumă (1900).

Cunoscut ca poet galant, Scrob e autor de omagii lirice, ma­drigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Patetismul forțat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public și, susținute de muzică, romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodo­pera” genului, provoacă însă, prin gesticulație grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la școala lui Macedonski și, deopotrivă, facilitatea liricii lui Scrob au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziții muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui Iosif Ivanovici, se mai cântă și azi. Scrob a experimentat, fără reușite, poemul în proză și a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Heine, Lenau, Francois Coppee și Sully Prudhomme.
Opera:

Volume de poezii

• Rime perdute, Craiova, 1881;
• Poezii complecte, București, 1883;
• De-ale inimei, Iași, f.a.;
• Rouă și brumă, București, 1900.

Poezii

• Sub vișinul înflorit
• Valurile Dunării
• Manola
• Suferința mea!
• Să rămân numai cu tine
• Te iubesc nu mă uita

Carol Scrob
Date personale
Născut	21 iulie 1856  Săbăoani, Neamț, România[1]
Decedat	17 ianuarie 1913 (56 de ani)  București, România
Părinți	Francisc Scrob Emilia Scrob
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română

* 1931: Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei (10 ianuarie 1864 – 17 ianuarie1931) a fost membru al familiei imperiale ruse.

Marele Duce Petru Nicolaevici a fost al doilea fiu al Marelui Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și a Ducesei Alexandra de Oldenburg. S-a născut la Sankt Petersburg. Confor tradiției urmate de Marii Duci (titlul era aplicat tuturor fiilor și nepoților împăratului Rusiei), Marele Duce Petru a servit în armata rusă ca locotenet general.

La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Prințesa Milica de Muntenegru (1866 – 1951), fiica regelui Nicolae I de Muntenegru (1841 – 1921). Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:

• Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
• Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
• Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
• Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)

În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Soția sa a murit la Alexandria, Egipt în septembrie 1951.

* 1

Marele Duce Petru Nicolaevici
Date personale
Nume la naștere	Petru Nicolaevici Romanov
Născut	10 ianuarie 1864 Sankt Petersburg
Decedat	17 ianuarie 1931 (67 de ani) Antibes
Înmormântat	Cannes
Părinți	Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marea Ducesă Alexandra Petrovna
Frați și surori	Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Milica de Muntenegru
Copii	Prințesa Marina Petrovna Prințul Roman Petrovici Prințesa Nadejda Petrovna Prințesa Sofia Petrovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

935: Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg^[1][2] (germanăMaria Theresa, Prinzessin von Löwenstein-Wertheim-Rosenberg^[2]; 4 ianuarie 1870, Roma – 17 ianuarie 1935, Viena) a fost prințesă de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și membră a Casei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg prin naștere. Soțul ei a fost Miguel Januário de Bragança, pretendent la tronul Portugaliei în perioada 1866 - 1920.

Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Prințesa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Date personale
Născută	4 ianuarie 1870 Roma, Italia
Decedată	17 ianuarie 1935 (65 de ani) Viena, Austria
Părinți	Charles, 6th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*] Princess Sophie of Liechtenstein[*]
Frați și surori	Aloys, 7th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*]
Căsătorită cu	Miguel Januário de Bragança
Copii	Isabel Maria Maria Benedita Mafalda Maria Anna Maria Antónia Filipa Maria Duarte Nuno Maria Adelaide
Cetățenie	Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Casa de Bragança

·     1936: A murit Mateiu I. Caragiale, scriitor român (“Craii de Curtea Veche”, “Remember”); (n.25.03.1885).

Mateiu Caragiale - foto: ro.wikipedia.org

Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, București – d. 17 ianuarie 1936, București). A fost istoric al heraldicii, poet, și scriitor, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.Mateiu Caragiale s-a născut la Bucuresti, fiind fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889, tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. A inceput in 1904 studii de drept la Berlin, dar le abandonează. În anul îi apare in revista Viata Romanesca Remember,iar din 1916 începe să lucreze la capodopera sa Craii de Curtea Veche, pe care o finalizează în 1928, si e publicata la editura Cartea Romaneasca in 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății scriitorilor români.

·   1938: A decedat în Mandeville (Jamaica) astronomul american William Henry Pickering; (născut în Boston la 15 februarie 1858 .

William Henry Pickering în 1909 – foto: ro.wikipedia.org

William Henry Pickering (n. 15 februarie 1858 – d. 17 ianuarie 1938) a fost un astronom american, fratele lui Edward Charles Pickering. A fost fratele unui alt celebru astronom, Edward Charles Pickering si a descoperit in 1899 un nou satelit al lui Saturn, Phoebe.

William Henry Pickering
William Henry Pickering
Date personale
Născut	15 februarie 1858[1]  Boston, SUA
Decedat	17 ianuarie 1938 (79 de ani)[2]  Mandeville[*], Jamaica
Frați și surori	Edward Charles Pickering
Cetățenie	SUA
Ocupație	astronom
Activitate
Domeniu	astronomie
Instituție	Universitatea Harvard Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Massachusetts Institute of Technology
Organizații	Academia Americană de Arte și Științe[*]
Premii	Premiul Jules-Janssen (1909) Premiul Lalande (1905) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

·   1961: Este asasinat Patrice Lumumba, prim ministru si om politic din Republica Democratică Congo, astazi Zair; (n. 02.07.1925).

·         1977: Emilian I. Constantinescu, critic literar român (n. 1894)

* 1979: Virgil Fulicea (n. 9 august 1907, Vaida-Recea^[1], comitatul Făgăraș, Transilvania - d. 17 ianuarie 1979, Cluj) a fost un sculptor, poet și profesor universitar care a activat la Cluj.

Virgil Fulicea s-a născut la 9 august 1907 în localitatea Vaida-Recea, din Țara Făgărașului. Tatăl său, Victor Fulicea, era notar, fiind originar din satul făgărășan Mărgineni.

Virgil Fulicea a urmat școala primară în satul natal, iar în anul 1925 a absolvit cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraș. A absolvit cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj, în 1932. În anul 1934, a absolvit și cursurile Facultății de Științe Juridice și Economice din Cernăuți.

A fost profesor la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1933). La Blaj a colaborat cu Pavel Dan, Ion Agârbiceanu. Apoi, a fost profesor la Liceul de Artă din Cluj, între anii 1948-1955. A intrat în rândul universitarilor, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, în anul 1955 (sculptură), primind titlul de profesor universitar în anul 1970.

Sculptorul Virgil Fulicea s-a stins din viață la Cluj, la 17 ianuarie 1979. A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.
Opera:

• Bustul lui Emil Racoviță, sculptat în bronz, a fost dezvelit în anul 1957 pe strada Clinicilor din Cluj, în fața Institutului de Speologie.
• Statuia lui Baba Novac din Cluj-Napoca, sculptată în bronz, a fost ridicată lângă Bastionul Croitorilor în anul 1975.

Virgil Fulicea
Date personale
Născut	9 august 1907
Decedat	17 ianuarie 1979 (71 de ani)
Ocupație	sculptor[*]  Virgil Fulicea: Statuia lui Pavel Dan, aflată în fața Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Turda     Virgil Fulicea: Statuia lui Baba Novac (1975), în faţa Bastionului Croitorilor din Cluj     Virgil Fulicea: Statuia lui Andrei Mureşanu, în faţa Teatrului Dramatic din Braşov

·         1985: A decedat Sorin Titel, prozator şi eseist român („Copacul”, „Femeie, iată fiul tau”, „Mi-am amintit de zapadă”). S-a nascut la 7 decembrie 1935 în comuna Margina, lângă Lugoj. Este fiul lui Iosif Titel, notar și licențiat în Drept și al Corneliei, casnică. Între 1946-1953 face liceul la Lugoj și Caransebeș după terminarea căruia intră la Facultatea de Cinematografie din București. Un an mai târziu se transferă de la regie cinematografică la Facultatea de Filologie, în anul al doilea, după ce dă examene de diferență. În 1956 este însă exmatriculat pentru că s-a solidarizat  cu mișcările anticomuniste ale studenților din Ungaria. Va fi reînmatriculat în 1957 la Cluj dar numai pentru o lună. Între 1958-1964 ocupă postul de profesor suplinitor de limba română la Caransebeș și în satul Cârpa. În 1961 revine la facultate de filologie în anul al IV-lea, la cursuri fără frecvență. Va absolvi facultatea abia în 1964. Între 1964-1971 este redactor la revista Scrisul bănățean din Timișoara (transformată ulterior în Orizont). Publică acum mai multe romane, și își consolidează poziția în Uniunea Scriitorilor, unde nu deținut nici o funcție. În 1971 se mută la București, unde devine redactor la revista România literară. În data de 17 ianuarie 1985 survine moartea sa prematură, în urma  unei boli necruțătoare și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Opere publicate:

• Copacul, schițe, Editura pentru literatură, București, 1963
• Reîntoarcerea posibilă, roman, Editura pentru literatură, București, 1966
• Valsuri nobile și sentimentale, povestiri, Editura pentru literatură, București, 1967
• Dejunul pe iarbă, roman, Editura pentru literatură, București, 1968
• Noaptea inocenților, nuvele, Editura Cartea Românească, București, 1970
• Lunga călătorie a prizonierului, roman, Editura Cartea Românească, București, 1971 - tradus în limba franceză de Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionesco, apoi și în limbile olandeză și poloneză
• Țara îndepărtată, roman, Editura Eminescu, București, 1974. ( Premiul Asociației Scriitorilor din București, primul volum dintr-o tetralogie romanescă, ce avea să mai includă romanele Pasărea și umbra, Clipa cea repede și Femeie, iată fiul tău ).
• Herman Melville. Fascinația mării, eseu, Editura Albatros, București, 1975
• Pasiunea lecturii, eseu, Editura Facla, Timișoara, 1976
• Pasărea și umbra, roman, Editura Eminescu, București, 1977
• Clipa cea repede, roman, Editura Eminescu, București, 1979
• Femeie, iată fiul tău, roman, Editura Cartea Românească, București, 1983, distins cu Premiul Academiei Române și cel al Uniunii Scriitorilor
• În căutarea lui Cehov și alte eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1984
• Melancolie, roman neterminat, Editura Cartea Româneasca, București, 1988
• Bucătăria de vară, scenarii cinematografice, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
• Opere, vol.I: Schițe și povestiri;vol.II:Nuvele.Romane,text stabilit,cronologie,note,comentarii,variante și repere critice de Cristina Balinte, prefață de Eugen Simion, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Univers enciclopedic, București, 2005

Sorin Titel
Date personale
Născut	7 decembrie 1935  Margina, Margina, Timiș, România
Decedat	17 ianuarie 1985 (49 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor eseist[*] redactor[*] scenarist
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj

·         1985: A murit sculptorita şi desenatoarea româna Irina Codreanu. A studiat la Academia «La Grande Chaumière» din Paris, în 1919–1923, cu sculptorul Émile Antoine Bourdelle, apoi patru ani în atelierul lui Constantin Brancusi , evoluând stilistic în spiritul maestrului.

* 1988: Belle Goldschlager Baranceanu, numele corect cu diacritice ar fi Belle Bărănceanu (n. 17 iulie 1902  – d. 17 ianuarie 1988) a fost o artistă plastică americană de origine română.

S-a născut ca Belle Goldschlager în Chicago, statul Illinois. mai târziu, ca artist plastic, a folosit ca nume de artist numele de familie al mamei sale, Bărănceanu.^[3] Părinții săi (ambii de origine română) s-au despărțit în timpul copilăriei sale timpurii și Belle a crescut la ferma bunicilor săi din statul North Dakota.^[4]

A studiat la Minneapolis School of Fine Arts cu artistul plastic Anthony Angarola, care i-a fost partener de viață până la decesul acestuia în 1929. Fiind activă ca artist plastic în Chicago, statul Illinois, în anii timpurii 1920, ca profesor și artist plastic cu opere expuse în expoziții, artista s-a mutat în Los Angeles, statul California în anii 1927 – 1928.^[5] Ulterior, s-a mutat la San Diego în 1933.

În timpul epocii cunoscute ca Marea Depresiune Economică, Belle a executat picturi murale, pictând oficiul poștal al localității La Jolla, respectiv Liceul Roosevelt, din aceeași localitate, ca parte a programului federal de re-lansare economică Public Works of Art Project.^[6]

Opera sa artistică a fost expusă la diferite instituții artistice, așa cum sunt Art Institute of Chicago, Carnegie Institute din Pittsburgh, statul Pennsylvania, la Los Angeles County Museum of Art, la Denver Art Museum și alte locuri. Ca profesor de arte, Belle Bărănceanu a predat la La Jolla School of Arts & Crafts și la Frances Parker School.

Artista a decedat în La Jolla, unde locuise în ultima jumătate de secol, la data de 17 ianuarie 1988.

Belle Baranceanu
Date personale
Născută	17 iulie 1902[1][2]
Decedată	17 ianuarie 1988 (85 de ani)[2]
Cetățenie	SUA
Ocupație	pictoriță gravor[*] litografă[*]
Activitate
Studii	Minneapolis College of Art and Design[*]

·         1991: Olav al V-lea (n. 2 iulie 1903, d. 17 ianuarie 1991) a fost rege al Norvegieidin 1957 până la moartea sa. Olav s-a născut în Regatul Unit al Marii Britanii ca fiu al Prințului Carl al Danemarcei și al Prințesei Maud de Walesși la naștere a primit numele de Alexander Edward Christian Frederik.

A devenit Prinț Moștenitor al tronului Norvegiei și a primit numele Olav, când tatăl său a fost ales rege în 1905. A absolvit Academia Militară Norvegiană în 1924 și a făcut studii economice și de jurisprudență la Balliol College, Oxford. În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam a obținut medalia de aur la navigație. La 21 martie 1929 la Oslo s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Märtha a Suediei cu care a avut un fiu, Harald, și două fiice, Ragnhild și Astrid.

În exilul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Prințesa Märtha împreună cu copiii a locuit la Washington, unde a dezvoltat o prietenie cu Franklin D. Roosevelt. Prințesa Märtha a murit în 1954, înainte ca soțul ei să devină rege.

În timpul războiului, când guvernul norvegian a decis să plece în exil, Olav a plecat împreună cu tatăl său în Marea Britanie. În 1957, după decesul regelui Haakon al VII-lea, Olav a urcat pe tronul Norvegiei.

Olav al V-lea
Rege al Norvegiei
Date personale
Nume la naștere	Alexander Edward Christian Frederik
Născut	2 iulie 1903 Casa Sandringham, Norfolk, Anglia
Decedat	17 ianuarie 1991 (87 de ani) Holmenkollen, Oslo, Norvegia
Înmormântat	30 ianuarie 1991 Castelul Akershus, Oslo
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Haakon al VII-lea al Norvegiei Maud de Wales
Căsătorit cu	Prințesa Märtha a Suediei
Copii	Prințesa Ragnhild Prințesa Astrid Harald al V-lea
Cetățenie	Norvegia  Danemarca
Religie	Biserica Norvegiei
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Rege al Norvegiei
Domnie	21 septembrie 1957 – 17 ianuarie 1991 (33 de ani)
Încoronare	22 iunie 1958
Predecesor	Haakon al VII-lea
Succesor	Harald al V-lea

* 1993: Vilmos Zombori (n. 11 ianuarie 1906 - d. 17 ianuarie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). Este portarul cu cele mai multe goluri înscrise în Divizia A, toate în perioada interbelică, 5

* 1996: Barbara Charline Jordan (n 21 februarie 1936 – 17 ianuarie, 1996) a fost un om politic american și un susținător a Mișcării drepturilor civile.

A fost prima persoană afroamericană din senatul statului Texas după Epoca de reconstrucție și prima femeie de culoare din Statele din Sud în Camera Reprezentanților.

Barbara Charline Jordan
Date personale
Născută	21 februarie 1936  Houston, Texas
Decedată	17 ianuarie 1996 (59 de ani)  Austin, Texas
Înmormântată	Texas State Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Religie	Baptiști
Ocupație	politiciană autoare profesoară universitară scriitoare avocată
Activitate
În funcție 3 ianuarie 1973 – 3 ianuarie, 1979
Succedat de	Mickey Leland
Premii	Spingarn Medal[*] (1992) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (1994) National Women's Hall of Fame[*] (1990) Texas Women's Hall of Fame[*] (1984) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (1994) Elizabeth Blackwell Award[*] (1993)
Partid politic	Partidul Democrat (Statele Unite)
Alma mater	Boston University School of Law[*] Texas Southern University[*]

·         2000: Ion Augustin Nicolae Rațiu^[2] (n. 6 iunie 1917,^[1] Turda, Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria – d. 17 ianuarie 2000,^[1] Londra, Regatul Unit) a fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD).

Ion Rațiu este descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

Membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiudin Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1932). Mama sa, Eugenia Rațiu, născută Turcu, a fost nepoata lui Ion Codru-Drăgușanu, autorul "Peregrinului transilvan".

A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea.

La 29 noiembrie 1940, la câteva săptămâni după instaurarea Statului Național-Legionar, a fost fondat Comitetul Național Român. Rațiu a făcut parte din conducerea organizației, aflată sub președinția lui Viorel Tilea.^[4]

Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington^[5] ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNȚCD.

În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu.

Ion Rațiu a murit la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.^[6]

Elisabeth Rațiu a murit 19 octombrie 2016, la vârsta de 94 de ani, la Londra.

Ion Rațiu
Date personale
Născut	6 iunie 1917[1]  Turda, Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria
Decedat	17 ianuarie 2000 (82 de ani)[1]  Londra, Regatul Unit
Frați și surori	Tudor Ratiu[*]
Căsătorit cu	Elisabeth-Blanche Pilkington
Copii	Indrei-Stephen, Nicolae-Christopher
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Ocupație	om politic avocat diplomat jurnalist
Activitate
Rezidență	Austro-Ungaria, România, Anglia
Domeniu	avocat, om de afaceri, diplomat, jurnalist, scriitor, om politic
Alma Mater	St John's College[*] Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Organizații	Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
Cunoscut pentru	activitatea politică

* 2000: Vasile Cristea (n. 24 februarie 1906, Șomoștelnic, Comitatul Târnava-Mică- d. 17 ianuarie 2000, Roma) a fost un episcop român unit, care a îndeplinit între anii 1960-1987 funcția de episcop pentru românii greco-catolici din diaspora.

La 2 iulie 1960 a fost numit oficial al Curiei Romane și a primit treapta de episcop titular de Lebedus. A fost consacrat la Roma ca episcop titular de Lebedus la 8 septembrie 1960, pentru românii greco-catolici din exil.

Numit ca episcop pentru credincioșii greco-catolici români din diaspora, Vasile Cristea, care și-a avut tot timpul reședința la Vatican, a avut în grijă misiunile greco-catolice românești de la Paris, München, Madrid și din alte părți ale Europei. În această calitate, s-a remarcat prin vizitele arhierești efectuate în Franța, Germania, Anglia sau SUA, printre comunitățile românilor uniți de acolo.

Pentru credincioșii greco-catolici români care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezența ierarhilor români uniți din emigrație, episcopul Vasile Cristea și arhiepiscopul Traian Crișan.

În anul 1967, privind retrospectiv, Patriarhul Justinian a evocat motivele principale ale refuzului Bisericii Ortodoxe Române de a trimite observatori la Conciliul Vatican II: „organizarea de expoziții defăimătoare la adresa Bisericii și statului român” și „hirotonirea unui cleric fugar din țară, Vasile Cristea, ca episcop unit...”. Expoziția cu pricina, intitulată „Biserica martiră”, a fost organizată de iezuitul Chianella cu ocazia Conciliului Vatican II, fiind dedicată suferințelor îndurate de Biserica din Europa răsăriteană. Aceeași manifestare a fost calificată de autoritățile comuniste drept „activitate dușmănoasă” a Vaticanului, o probă că Roma papală nu renunțase cu adevărat la „propaganda calomnioasă” nici măcar atunci când îmbrățișase ecumenismul. ^[2]

Episcopul Vasile Cristea a participat la consacrarea episcopală a lui Miroslav Stefan Marusyn (episcop titular de Cadi, oficial al Curiei Romane) la 28 iulie 1974 și a lui Anárghyros Printesis (episcop titular de Gratianopolis și al credincioșilor catolici de rit bizantin din Grecia) la 6 august 1975.

În anul 1966 l-a sfințit preot pe Nathaniel Popp, devenit mai târziu episcop al Bisericii Ortodoxe Române din America.^[3]

S-a retras la 10 octombrie 1987 din demnitatea de oficial al Curiei Romane, continuând însă să trăiască la Roma. Episcopul Vasile Cristea a trecut la cele veșnice la 17 ianuarie 2000, la vârsta de aproape 94 ani. Este înmormântat în Cimitirul "Campo Verano" al Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma, unde sunt înmormântați de asemenea arhiepiscopul Traian Crișan și monseniorul Aloisie Ludovic Tăutu.

Vasile Cristea
Date personale
Născut	24 februarie 1906  Mica, Mureș, România
Decedat	17 ianuarie 2000 (93 de ani)  Roma, Italia
Înmormântat	Campo Verano[*]
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Roma
Titlul	Oficial al Curiei Romane
Perioada	1960 - 1987
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	8 septembrie 1960
Titluri precedente	Preot Augustinian Asumpționist
Alte funcții	Episcop titular de Lebedus

* 2002: A murit Camilo José Cela, scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel pe anul 1989;(n.11 mai 1916).

Portretul lui Camilo José Cela de Ricardo Asensio (1996) – foto: ro.wikipedia.org

În 1957, Cela a devenit membru al Academiei spaniole, iar in 1977 este ales senator. O importantă realizare a sa, în ceea ce privește Constituția spaniolă, o constituie modificarea textului acesteia, și anume limba oficială este acum “spaniolă sau castiliană”.

·         2003 - A încetat din viaţă cel mai cunoscut antropolog român, Cantemir Rişcuţia (n. 1923)

* 2003: Richard Donald Crenna (30 noiembrie 1926, Los Angeles, California - 17 ianuarie 2003, Los Angeles, California) a fost un actor american de film, televiziune și radio^[7] și ocazional regizor de televiziune.
Filmografie:

• Red Skies of Montana (1952)
• The Pride of St. Louis (1952)
• It Grows on Trees (1952)
• Over-Exposed (1956)
• The Real McCoys (1957–1963)
• John Goldfarb, Please Come Home (1965)
• Made in Paris (1966)
• The Sand Pebbles (1966)
• Wait Until Dark (1967)
• Star! (1968)
• Midas Run (1969)
• Marooned (1969)
• The Deserter (1971)
• Red Sky at Morning (1971)
• Catlow (1971)
• Un Flic Fr. aka "Dirty Money" (1972)
• The Man Called Noon (1973)
• Jonathan Livingston Seagull (1973)
• Breakheart Pass (1975)
• Devil Dog: The Hound of Hell (1978)
• The Evil (1978)
• A Fire In The Sky (1978)
• Centennial (1978)

• Death Ship (1980)
• Body Heat (1981)
• First Blood (1982)
• It Takes Two (1982 serial TV)
• Table for Five (1983)
• The Flamingo Kid (1984)
• Terror in the Aisles (1984) (documentar)
  (imagini de arhivă)
• The Rape of Richard Beck (1985)
• Rambo: First Blood Part II (1985)
• Summer Rental (1985)
• Rambo III (1988)
• Leviathan (1989)
• Hot Shots! Part Deux (1993)
• Jonathan Stone Threat of Innocence(1994)
• A Pyromaniac's Love Story (1995) (Nemenționat)
• Jade (1995)
• Sabrina (1995)
• 20,000 Leagues Under the Sea (1997)
• Wrongfully Accused (1998)
• Judging Amy (1999–2002)
• By Dawn's Early Light (2001)
• The Day Reagan Was Shot (2001)
• Rambo IV (2008) (imagini de arhivă/nemenționat)
• Rambo: The Video Game (2014) (Voce/Personaj asemănător/Nemenționat)

Richard Crenna
Richard Crenna
Date personale
Născut	30 noiembrie 1926[1][2][3]  Los Angeles, SUA[4]
Decedat	17 ianuarie 2003 (76 de ani)[1][5][2][3]  Los Angeles, SUA[6]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Număr de copii	3
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor actor de televiziune[*] actor de film[*]
Activitate
Cauza decesului	cancer cancer pancreatic
Alma mater	Universitatea Californiei de Sud[*]
Număr de copii	3

* 2004: Czesław Niemen (n. 16 februarie 1939, Stare Wasiliszki - d. 17 ianuarie2004, Varșovia, Polonia) a fost un compozitor polonez și muzician rock.

Czesław Niemen
Czesław Niemen
Date personale
Nume la naștere	Czesław Juliusz Wydrzycki
Născut	16 februarie 1939[1][2][3][4][5][6][7]  Staryja Vasiliški[*], Belarus[8]
Decedat	17 ianuarie 2004 (64 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Varșovia, Polonia[9]
Înmormântat	cimitirul Powązki[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Cetățenie	Polonia
Ocupație	compozitor cantautor cântăreț
Activitate
Gen muzical	rock
Instrument(e)	orgă[*] voce[*]
Premii	Zasłużony Działacz Kultury[*]

·         2005 - A încetat din viaţă fostul lider reformist chinez Zhao Ziyang

·    2008: Moare la varsta de 64 de ani,Bobby Fischer, fost campion mondial la sah.

Robert (Bobby) James Fischer în 1960 – foto: ro.wikipedia.org

Robert (Bobby) James Fischer (n. 9 martie 1943, Chicago, Illinois, SUA – d. 17 ianuarie 2008, Reykjavík, Islanda) a fost un jucător de șah american, al unsprezecelea campion mondial (1972-1975). Bobby Fisher avea numai 24 de ani, cand l-a invins la 1 septembrie 1972, pe campionul Boris Spasky, in Campionatul Mondial de sah, punand capat la 24 de ani de dominatie a sahistilor sovietici in sah.

* 2010: Erich Wolf Segal (n. 16 iunie 1937 în Brooklyn, New York City – d. 17 ianuarie 2010 în Londra) a fost un scriitor american. A fost fiu de rabin. A scris printre altele romanul de succes Love Story, o dramă romantică adaptată după scenariul filmului omonim, scris tot de el.

·         2011  - A încetat din viaţă producătorul muzical american Don Kirshner, supranumit "omul cu urechea de aur"; a lansat carierele unor artişti de renume, precum Neil Diamond, Bobby Darin, Neil Sedaka şi a duetului Carole King-Gerry Goffin, autorii pieselor "Will You Love Me Tomorrow" şi "The Loco-Motion" (n. 17 aprilie 1934)
* 2017: Gheorghe Dumitrașcu (n. 25 septembrie 1939, Nisipari, România – d. 17 ianuarie 2017^[1]) a fost un senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 ales în județul Constanța pe listele partidului FSN și apoi PDSR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia, Ungaria, Mongolia și Republica Bulgaria. În legislatura 1992-1996, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru în Frontul Democrat al Salvării Naționale iar apoi a devenit membru al PDSR. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru al PDSR până în septembrie 2000 iar apoi a devenit independent. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a inițiat o singură moțiune. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Mongolia și Albania. Gheorghe Dumitrașcu a fost profesor universitar în cadrul Facultății de Istorie a Universității „Ovidius” din Constanța

Sărbători

·          +) Sf Cuv. Antonie cel Mare; Sf Cuv Antonie cel Nou din Veria (calendar crestin-ortodox)

Sfântul Antonie cel Mare (251-356) - foto: doxologia.ro

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sf Cuv. Antonie cel Mare; 

Sf Cuv Antonie cel Nou din Veria

+) Sf Cuv. Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

• Sfântul Ierarh Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei

• • 

    Viața Sfântului Antonie cel Mare

    Viața Sfântului Antonie cel Mare

Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egip­tean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necu­nos­când pe alt­ci­neva mai mult decât pe dânșii și casa lor.

Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egip­tean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necu­nos­când pe alt­ci­neva mai mult decât pe dânșii și casa lor.

Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la bi­serică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părin­ților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având ne­nu­mărată bo­găție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părin­ților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndrep­tân­du-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vân­zându-și averile lor, le adu­ceau și le puneau la pi­cioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau tre­buin­ță; apoi gândea la aceasta, câtă răs­pla­tă este pregătită acestora în Ceruri.

Acestea gândind el, a intrat în biserică și se în­tâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bo­ga­tului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea co­moară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut ci­tirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pă­mân­turi bine ro­di­toare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evan­ghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și ar­gintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credin­cioase fe­cioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se în­­de­letnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depăr­tată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața mo­na­­hicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apro­piate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sâr­gui­tori și îmbu­nă­tățiți într-un alt loc oare­care, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă flo­rile, și nu se în­tor­cea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se în­torcea acasă.

Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre cău­tarea pustniciei. Au­zind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lu­crea­ză să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâi­nile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cea­laltă o da să­ra­cilor, și se ruga adeseori, auzind că liniș­ti­to­rului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu ră­mână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.

Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se su­pu­nea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi de­prindea în sine sporirea faptei bune și pust­ni­cia fiecăruia, pri­vind pe a unuia cu bucurie, ur­mând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul pri­ve­ghe­rea, iar de la altul cins­tirea; după aceea, se mi­nuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și cul­carea pe jos și reaua pă­ti­mire, vedea blândețea unuia și în­de­lunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună cre­dință întru Hristos și însemna dra­gos­tea ce aveau între dânșii unii către cei­lalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la lo­cul sihăs­triei sale. Deci adunând în sine multe de la fie­ca­re, se sâr­guia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl nu­meau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.

Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea vă­zând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci cele ce a cu­ge­tat să facă a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi, îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să în­ce­teze, aducându-i aminte de avu­ții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prie­te­nia multora, de iu­birea de ar­gint, de iubirea de slavă, de dul­ceața desfătării și ce­le­lalte odihne ale vieții. Și mai pe urmă, arătându-i as­pri­­mea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei, îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vre­mii și, în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în min­tea lui, vrând să-l de­părteze de la gândirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmașul s-a văzut slăbind în scopul lui, și mai ales bi­ruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui cre­dință și căzând jos prin rugăciunile aces­tuia cele dese; dar bizuindu-se pe armele sale cele ne­curate, adică plăcerile trupești, și cu acestea fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tul­burându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gân­duri în­tinate, iar el cu rugă­ciu­nile le răsturna pe acestea; când vrăj­mașul îl momea, el, so­co­tind rușinea, cu cre­dința, cu ru­gă­ciunile și cu postirile își în­grădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închi­puiască noap­tea, și în tot chipul să-l ur­meze și să-l amă­geas­că pe Antonie. Dar el, de Hristos adu­cân­du-și aminte și de bunurile date oamenilor printr-Însul, stin­gea cărbunii în­șe­lă­ciu­nii celui rău.

După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dez­mier­­dării; iar el (Antonie) asemănându-se celui mânios și scâr­bit, de în­gro­­zirea focului și de durerea viermelui își adu­cea aminte și pe acestea punându-le împotrivă, ră­mânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăj­­ma­șului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dum­ne­zeu de un tânăr acum se bat­jo­corea; cel ce se fălea asupra tru­pului și a sângelui de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra dia­vo­lului; întrucât fiecare dintre cei care cu adevărat se ne­voiesc poate zice cu Apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dum­nezeu care este cu mine”. Deci mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să bi­ruiască pe An­to­nie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară și scos din inima lui, scrâșnind din dinți, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deși căzut încă prin gân­duri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieșit afară vicleanul și, glas ome­nesc scoțând, zicea: „Pe mulți am amăgit și prea mulți am surpat și precum asupra mul­to­ra am năvălit, astfel și asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns cu glasuri jal­nice: „Eu sunt care am primit sarcina prin­derii trupului și duhul des­frânării mă numesc: pe câți voiesc să fie în­țe­lepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am ple­cat mie; eu sunt cel pentru care și prorocul mustră pe cei care au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie, mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăj­ma­șilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit te­mându-se de cu­vin­tele lui Antonie și, înfrico­șân­du-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mân­tuitorului; și această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit pă­ca­tul în trupul Său, ca în­dreptarea legii să se îm­pli­nească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut dia­vo­lul și s-a biruit, nu se lenevea și nu se trecea pe sine cu ve­de­rea; și nici vrăjmașul, iarăși ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci în­conjura iarăși ca un leu, căutând o pricină asu­pra lui. An­tonie, învățând din Scrip­turi că sunt multe meș­teșugirile vrăj­ma­șului, neîn­­cetat avea nevoință, gân­din­du-se că, deși n-a putut să-i amă­gească inima lui cu dul­ceața trupului, dar ne­greșit îl va ispiti momindu-l prin altă meșteșugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci s-a hotărât ca să se obișnuiască cu mai aspre pe­tre­­ceri. Și mulți se minunau de nevoința lui cea mare pe care o să­vârșea; dar el cu înlesnire suferea os­te­neala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul de­prinderea bună, încât cea mai mică pricină de ne­voință dacă ar fi avut de la alții, arăta multă sâr­guință. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; și aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulți. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba de multe ori și după patru zile se îm­părtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare și bău­­­tura era numai apă; căci pentru carne și pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Și se ferea de a se unge cu unt­de­lemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sâr­guință spre pustnicie și să nu caute cele ce trân­dă­vesc trupul, ci să-l obișnuiască cu oste­nelile, gândind tot­­deauna la graiul Apos­tolului: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea su­fle­tului, când dulcețile trupului vor slăbi”.

Și era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorința și cu voința; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie și mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apos­to­lului: „Cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întin­zân­du-ne”. Aducându-ne aminte și de cuvântul Pro­ro­cu­lui Ilie, care zice: „Viu este Dom­nul, Căruia I-am stat eu înainte astăzi”. Deci zicând el „as­tăzi”, nu măsura cea tre­cută, ci ca și cum ar fi în­ceput în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima și gata a se supune voii Lui și nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca pe­trecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viața sa”.

Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște mor­min­te care erau departe de sat și poruncind unuia dintre cu­nos­cuții săi ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul dintre mor­minte, apoi a închis ușile, ră­mânând acolo singur. Vrăjma­șul nesuferind, ba încă te­mân­du-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noap­te cu mulțime de diavoli atât de mult l-a zdrobit cu bă­tăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bă­tăile de la oameni nu puteau să-i pri­ci­nuiască cândva vreo muncă ase­mă­nă­toare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei care nădăjduiesc spre El –, a doua zi a venit cunoscutul lui aducându-i pâine și, des­chi­zând ușa, îl văzu zăcând pe pământ jos ca un mort; apoi, ri­di­cându-l, l-a dus în biserica satului și l-a pus la pământ. Mulți dintre rudenii și cei din sat ședeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopții, Antonie venindu-și în sim­țire văzu pe toți dor­mind, numai pe cunoscutul lui pri­veghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, și l-a rugat să-l ridice iarăși și să-l ducă la mor­mânt nedeșteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de băr­ba­tul acela și, după obicei, ușa închizându-se, rămase iarăși singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la dia­voli. Deci, zăcând, se ruga și după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că mă­car de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dra­gostea lui Hris­tos”. Apoi cânta: „De s-ar rândui asupra mea ta­bără, nu se va înfricoșa inima mea!”.

Deci nevoitorul lui Hristos astfel cugeta și se ruga. Iar urâ­torul de bine și pizmașul vrăjmaș, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adu­nân­du-și câinii săi, a zis către dânșii: „Dacă nici cu duhul des­­frâ­nă­rii, nici cu bă­tăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se și se­me­țește îm­po­tri­va noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu în­les­nire îi este dia­vo­lu­lui a afla diferite chi­puri de răutate.

Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mor­­mân­tului pă­reau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare. După aceea s-a um­plut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, aspide, scorpii și lupi. Și fiecare dintre acestea se pornea după chipul și năravul său: leul răc­nea, vrând a se năpusti asu­pra lui; taurul părea că îl împunge; șarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul și lupul voia a se porni. Și în scurt, ve­de­rea tuturor celor arătate era în­fricoșătoare, iar mânia lor cumplită.

Antonie, fiind muncit și împins de ele, simțea cum­plită du­rere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, sus­­pina pentru durerea trupului, însă tre­zin­du-se cu min­tea, ca și cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oare­care putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Dom­nul, pentru aceasta în zadar vă is­pitiți cu mul­țimea a mă înfricoșa. Semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fia­re­lor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind, iarăși zicea către dânșii: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”. Deci mult ispi­tindu-l, diavolii scrâșneau asupra lui cu dinții, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci cău­tând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oare­care raze de lu­mi­nă pogorându-se către dân­sul. Și dia­volii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea tru­pu­lui îndată i-a încetat și lo­cuința iarăși îi era întreagă. An­to­nie, sim­țind sprijinirea, ră­su­fla și se ușura de dureri, apoi se ruga vedeniei care se arătase lui, zi­când: „Unde ai fost, Prea­dul­ce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?”. Și glas s-a făcut către dânsul: „An­tonie, aici eram și aș­teptam să văd ne­voința ta; deci de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pre­tu­tin­deni”.

După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat și atât de mult s-a întărit, încât simțea că acum are mai multă putere în trupul său ca mai înainte. Și era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind, și mai sâr­guitor s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Și mer­gând la bă­trâ­nul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să lo­cuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit din pricina bă­trâneților și pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.

Deci Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăj­mașul vă­zând iarăși osârdia lui și vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire, un disc mare de ar­gint; iar Antonie, pricepând meșteșugul urâtorului de bine, a stat și, prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătă­to­rită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăi­nuiască de dânsul, fiind prea mare; și de l-ar fi pier­dut cineva, dacă s-ar fi întors și l-ar fi căutat l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meșteșug este al dia­vo­lului. Dar nu-mi vei împiedica cu meșteșugul acesta sâr­guința mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicând Antonie, a pierit discul ca un fum de la fața focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat arun­­cat în cale, pe care ori că vrăjmașul l-a arătat, ori că o pu­tere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe ne­voi­to­rul și arăta dia­volului că nici de banii cei adevărați nu se în­­grijește; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cu­nos­cut decât că era adevărat aur cel arătat. Iar An­to­nie s-a mirat de mulțimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sâr­guit să se ascundă și, mai mult sporind sâr­guința, a pornit către munte.

Și aflând o cetățuie pustie și plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat și s-a sălășluit într-însa. Deci târâtoarele, ca și cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el, ascunzând in­tra­rea și primind pâine pentru șase luni – căci acest lucru îl fac tebeii, și de multe ori peste tot anul rămân ne­vă­tă­mați, având înăuntru apă, ca în niște locuri neintrate –, în ce­tățuie a rămas singur, nici el ieșind, nici pe cineva dintre cei care veneau la dânsul vă­zând. Deci a viețuit el multă vreme așa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra lo­cuinței primind pâine. Iar cu­noscuții cei care veneau la dân­sul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi și nopți, auzeau înăuntru ca și cum ar fi fost niște oameni gâl­­cevindu-se, făcând zgomot și strigând: „Du-te din lo­ca­șu­rile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei în­tă­râta supărările noastre?”.

La început socoteau cei dinafară că sunt oameni care se sfă­desc cu dânsul și că aceștia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe ni­meni; atunci, socotind că aceștia sunt diavoli și în­­fri­coșându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceștia i-a auzit, însă nu se în­grijea de ei. Pentru că adesea ve­neau la dânsul cunoscuții săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: „Să învie Dum­nezeu și să se risi­pească vrăj­­mașii Lui, și să fugă de la Fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul să se stingă ei; și cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la Fața lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Toate neamurile m-au încon­ju­rat și întru numele Domnului i-am biruit pe ei”.

Deci aproape 20 de ani a petrecut așa singur deo­sebit ne­voindu-se, nici ieșind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulți și voiau a se face următori nevoinței și sihăstriei lui, apoi alți cunos­cuți venind și cu sila deschizând ușa și stri­când-o, a ieșit An­tonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învățat și de Dum­­nezeu fiind purtat.

Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor care ve­ni­seră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca și mai înainte de fuga în pustie, cum îl știau pe dânsul; iar obi­ce­iul su­fle­tului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dez­mier­dare, nici de râs și nici de întristare. El nu s-a tul­burat văzând po­porul, nici de atâția fiind să­ru­tat nu s-a bu­­curat, ci era dimpotrivă, ca cela care era ocâr­muit de ju­de­cată.

Pentru aceea pe mulți dintre cei care erau de față, care pă­ti­­meau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie și așa pe mulți mâhniți îi mângâia, iar pe alții, care erau învrăjbiți, îi schimba în prietenie, și tu­tu­ror le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cins­tească mai mult decât dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le și sfătuindu-i să-și aducă aminte de bu­nă­tățile ce vor să fie și de iubirea de oameni a lui Dum­ne­zeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Care n-a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi toți L-a dat pe El, a plecat pe mulți să aleagă și să pof­tească viața mo­na­hi­cească. Și de aceea s-au făcut mănăstiri prin munți, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieșit din lume și s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuință să treacă Nilul, ca să cer­ce­teze pe frați, însă râul era plin de crocodili; fă­când ru­gă­ciune, s-a suit pe crocodili, el și frații cei îm­preună cu dânsul, căci luntre nu aveau, și au trecut ne­vă­tămați. Apoi, în­tor­cân­du-se în mănăstirea sa, se ne­voia cu aceleași cinstite și vitejești osteneli. Deci, vor­bind el cele de fo­lo­s sufletului, adeseori creștea sâr­guința celor care acum erau monahi, iar pe cei mai mulți dintre ceilalți îi pornea către dragostea pustniciei și a sihăs­triei; și degrabă atră­gân­­du-i cu cuvântul, multe mă­năs­tiri s-au făcut și pe toate acestea, ca un părinte, le po­vățuia.

Într-una dintre zile, adunându-se și venind la dânsul toți mo­­na­hii și rugându-l să audă cuvânt de învățătură de la dânsul, el zicea acestea către dânșii, în limba egip­teană:

Scrip­turile des­tule sunt spre învățătură, dar este mai bine a ne îndemna și noi unii pe alții întru credință și a ne mân­gâia prin cuvinte. Deci și voi ca niște fii vorbiți către mine, părintele vostru, cele ce știți, și eu, ca acela care sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce știu, iar cele ce prin is­cusință le-am deprins le arăt vouă.

Să fie la toți de obște sârguința aceasta și începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiți, nici să vă su­pă­rați întru os­­­te­neli, nici să ziceți: „Am zăbovit atâta vreme întru pust­­ni­cie”; ci mai vârtos, ca și cum abia ați fi înce­put, în fie­care zi sârguința să o creșteți. Căci viața oa­menilor este cu totul scurtă față cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu prețul cel veșnic și lu­crul asemenea cu cel ase­me­nea îl schimbă cineva; dar fă­gă­duința vieții celei veș­nice cu puțin preț se cumpără. Căci este scris: „Zilele vieții întru dânșii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani, și ce este mai mult decât acestea va fi osteneală și durere”.

Deci, când toți acești optzeci de ani sau și o sută vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăți ase­menea o sută de ani, ci în locul celor o sută, în vecii vecilor vom împărăți. Și pe pă­mânt ne­voindu-ne, nu pe pământ vom fi moștenitori, ci în Cer avem fă­găduințele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nes­tricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să so­cotim că dacă zăbovim întru pust­nicie vreun lucru mare fa­cem, că nu sunt vrednice pă­ti­mi­rile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că încă și tot pământul este prea mic pe lângă tot Cerul. Deci, chiar dacă peste tot pă­mântul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Ce­rurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă ca să câștige o sută de galbeni de aur, așa și cel care este stăpânitor a tot pământul și se leapădă de dânsul puțin lasă și însutit primește.

Și dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de Ce­ruri, apoi cel care lasă puține holde este ca și cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă sau aur destul, nu i se cade să se fă­leas­că sau să trândăvească; ci într-alt fel sun­tem datori a judeca, anume că dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lă­săm celor cărora nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împă­răția Cerurilor s-o moștenim?

Pentru aceasta nimeni dintre noi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva; căci ce câștig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci mai vârtos pe acelea să le câș­tigăm pe care le putem lua cu noi, care sunt: în­țe­lep­ciune, drep­ta­te, cum­pă­tare, bărbăție, pricepere, dra­­goste, iubire de să­raci, cre­dință în Hristos, ne­mâ­niere, iubire de străini; pe acestea câști­gându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, fă­cându-ne primire în pă­mântul celor blânzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încre­din­țeze a nu se împuțina cu sufletul, ci mai ales se va so­coti că este ales rob al Domnului și că este dator a sluji Stăpânului; că pre­cum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lu­crat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută el nu va înceta în zilele cele vii­toare, ci în fiecare zi, pre­cum este scris în Evan­ghe­lie, aceeași sârguință arată, ca dom­nului său să-i placă și să nu se primejduiască; așa și noi în fiecare zi să stăruim în pust­ni­cie, știind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lene­vire se va mânia asupra noastră. Așa și de la Iezechiel am auzit. Astfel și Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut și osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ținem, o, fiilor, de pustnicie, și să nu ne trân­­dă­vim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: „Celui care voiește binele și Dum­ne­zeu îi ajută spre cele bune”. Dar spre a nu ne îm­puțina cu su­fle­tul, este bine a cu­geta la graiul apos­to­lu­lui, care zice: „În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi și nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înțeles astfel: „Ca scu­lându-ne în fiecare di­mi­neață să socotim că nu vom ajunge până seara”.

Și iarăși, vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula di­mineața, fiindcă după fire este arătată viața noastră și se mă­soară în fiecare zi și după purtarea de grijă a lui Dum­nezeu. Așa aflându-ne în fiecare zi și așa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci, ca acei care în fiecare zi aș­tep­tăm să murim, vom fi lipsiți, și tu­turor toate greșelile le vom ierta, iar poftă deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea; ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, ne­voindu-ne de-a pu­rurea și mai înainte vă­zând ziua Ju­decății. Căci de-a pu­ru­rea frica cea mai mare și în­gri­ji­rea chinurilor risipește cea mai mare parte a plă­cerii și dezmierdării și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.

Deci începând și pășind pe calea faptei bune la cele di­nain­te, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca fe­meia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: „Nimeni pu­nând mâna pe plug și întorcându-se înapoi este în­drep­tat spre Îm­părăția Ce­ru­rilor”. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit și cu­getă iarăși la cele lumești. Deci să nu vă te­me­ți auzind de fapta bună, nici să vă mirați de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi și les­nicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii și trec mări ca să învețe carte, iar noi nu avem trebuință a ne duce pen­tru Îm­părăția Cerurilor, nici peste mări a trece pentru fapta bună; căci Dom­nul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăun­trul vostru. Deci fapta cea bună are tre­bu­ință de singură voința voastră, fiindcă în noi este și din noi se alcătuiește; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, așa se alcă­tuiește și fapta bună. Ea după cum s-a făcut așa rămâne, dacă s-a făcut bine și drept”.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind po­po­rului, a zis: „Îndreptați-vă inimile voastre către Dom­nul Dum­ne­zeul lui Israel”. Iar Ioan a zis: „Drepte faceți cărările voastre”. Pentru că a fi drept sufletul, aceasta este nema­te­rialitatea lui după fire, cum s-a zidit; și iarăși, când se abate și în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea su­fle­tului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în fapta bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca niște răi vom fi judecați. Dacă din afară ar fi trebuit a câștiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înșine de gândurile cele întinate și luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca și El să-Și cunoască făptura Sa, fiind așa precum a făcut-o. Apoi așa să ne fie nevoința, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpâ­neas­că pofta, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lu­crează drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, iar pofta zămislindu-se naște păcatul, și pă­ca­­tul săvâr­șin­du-se naște moarte”.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere și după cum este scris să ne păzim inima noastră cu toată stră­juirea; că avem vrăjmași cumpliți și preameșteri, pe răii diavoli, și con­tra lor ne este lupta, precum zice Apos­tolul: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a tru­pu­lui, ci împotriva în­ce­pătoriilor, împotriva stă­pâ­niilor, îm­po­triva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor rău­tății, care sunt în văz­du­huri”.

Deci mare este numărul lor în văzduh, împotriva noas­tră, și nu sunt departe de noi; apoi între dânșii este mare deo­sebire, iar pentru firea și deosebirea lor pu­ter­nic tre­buie să fie cuvântul; deci de la alții mai mari decât noi tre­buie să cău­tăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne silește pe noi este a cunoaște numai măiestriile lor împo­triva noastră.

Mai întâi să cunoaștem aceasta, cum că vrăjmașii nu se nu­­mesc „diavoli”, adică răi, pentru că așa au fost făcuți ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca în­țe­lep­ciune, tăvă­lin­du-se împre­jurul pământului, pe elini i-au amăgit prin nă­luciri, iar pentru noi creștinii, piz­muindu-ne, toate le mișcă, vrând să ne împiedice de la înălțarea la Ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei. Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pust­ni­cie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii du­hurilor, să poată cunoaște cele despre ei, adică anume care dintr-înșii sunt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meș­teșugiri are sârguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fie­care dintre ei se răs­toarnă și se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor și por­nirile bân­tuielilor lor.

Fericitul apostol și cei ca și dânsul, știind unele ca aces­tea, ziceau pe drept că noi nu știm învățăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit suntem datori a ne în­drep­­ta unii pe alții. Deci, eu din parte-mi, având cercare și iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creș­tini, și mai ales pe mo­nahi, fiind iubitori de osteneală și spo­­rind în fapte, întâi îi is­pi­tesc, punându-le sminteli aproape de că­rările lor, iar smin­telile lor sunt gândurile cele rele. Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin ru­­gă­ciuni, postiri și prin credința întru Domnul acelea cad în­­dată; însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apro­pie cu măiestriile și vicleniile, căci dacă nu pot să amă­gească inima cu înaltă plăcere, năvălesc asu­pră-ne într-alt fel; de aceea, for­mând năluciri, caută a ne înfricoșa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâ­toare, de mărimi ale tru­pu­rilor, de mulțime a ostașilor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile aces­to­ra, căci nimic nu sunt și repede pier; mai ales dacă cineva se în­gră­dește cu credința și cu semnul Sfintei Cruci.

Apoi sunt în­drăzneți și foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăși vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vră­ji­tori și spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile și se arată înalți, ajungând până la acoperișuri, și înfricoșători cu mă­ri­mea, ca ast­fel pe cei pe care n-au putut să-i amăgească cu gân­du­rile măcar prin niște năluciri ca acestea să-i răpească pe furiș; iar dacă și acum vor afla sufletul întemeiat cu cre­dință și cu nădejdea pocăinței, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprin­se și se arun­că pre­cum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cup­to­rul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătându-se domnul diavolilor înfri­co­șează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măestrul și vic­leanul, precum l-a mustrat și l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: „Fierul îl socotește paie, arama ca pe un lemn pu­tred, marea ca pe un bu­rete, tartarul adân­cu­lui ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat”. Iar prin proroc, a zis vrăj­ma­șul: „Alergând, îl voi prinde”. Și iarăși prin Apostol: „Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, și ca pe niște ouă pă­ră­site”. Cu unele ca acestea se fă­lește și făgă­duiește să amă­geas­că pe cei binecredincioși.

Dar noi, credincioșii, să nu ne temem de nălucirile lui și să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte și nicidecum nu grăiește adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând și în­dâr­jindu-se ca un balaur, s-a prins cu undița de Mân­tui­torul și ca un dobitoc a luat că­păstru în bot și ca un fu­gar se leagă cu belciug la nări și i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Dom­nul ca o pasăre, ca să se batjo­co­rească, deși se așază și el și diavolii cei împreună cu dânsul ca niște scorpii și ca niște șerpi, ca să fie legați de noi creștinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viața împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea și lumea o va lua acum nu poate să oprească pustnicia și nevoința noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci și aces­tea sunt min­ci­noase și nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată înce­pu­turile și chipurile fo­cu­lui pregătit lor, în care au să ardă ei, și cu acestea ispi­tesc, ca să înfricoșeze pe oa­meni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vatămă dintre cei credincioși, dar poartă cu dânșii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici așa nu se cuvine a se înfricoșa ci­neva de dânșii, că toate meșteșugirile lor, prin darul lui Hristos întru nimic sunt și se socotesc. Ei sunt vicleni și gata a se în­chipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta și pomenesc cuvinte din Scrip­turi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cu­vinte pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune, și aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească, și de aceea, unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dânșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânșii, măcar că ne-ar deș­tepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicide­cum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocă­răsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină. Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viața mo­na­hicească, ca fiind prea îm­po­vărătoare și prea grea, să împiedice pe cei care petrec într-însa.

Deci, prorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceștia, zicând: „Vai celui care adapă pe aproa­­pele cu amestecare tulbure”. Pentru că niște meș­­­­teșugiri ca acestea și gânduri sunt răsturnătoare și îm­­pie­dică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul Însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le po­run­cea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obiș­nuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scrip­turi și libertate de la Mântuitorul, să ne învățăm de la dia­vo­lul, cel ce nu și-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pen­tru aceasta, când grăiește din Scripturi, să-l oprești zi­când: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce tu povestești dreptățile Mele și iei tes­ta­mentul Meu în gura ta?»”. Căci toate le fac diavolii și le tul­bură, spre amăgirea celor proști. Deci fac sunete, râd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânșii, apoi plâng și se bocesc ca niște biruiți.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei care ne-am învățat de la sfinți, se cuvine să facem ca dân­șii și să urmăm bărbăției lor. Pentru că și ei, văzând acestea, ziceau: „Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuțit și am tăcut din bunătăți”. Și iarăși: „Și eu ca un surd nu auzeam și ca un mut care nu-și deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om care nu aude”.

Deci și noi nici să-i auzim pe dânșii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deștepta la ru­gă­ciune și pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte și să nu ne amăgim de dânșii, ce pe toate le fac cu vicleșug. Și nu se cade a ne teme de dânșii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne și cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioși și nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci acum ve­nind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Și acum mai pe larg a vă spune cele despre dânșii nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmașul și au slăbit pu­terile lui. Pentru aceasta, deși nimic nu poate, cu toate acestea tiranul, fiind căzut, nu se liniștește; dar măcar nu­mai cu cuvintele ne îngrozește (iar alt nimic nu poate). Și aceasta fiecare din voi s-o creadă, că numai așa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu niște trupuri ca acestea ar fi fost și ei îm­bră­cați, precum suntem noi, cu putință ar fi fost lor să spună: „Că fiind ascunși oamenii, nu-i aflăm, ci nu­mai când îi aflăm îi vătămăm”. Am putea și noi atunci, ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânșii, încuind îm­po­triva lor ușile. Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci ușile fiind în­cuiate, ei totuși pot să intre și întru tot aerul sunt ca și dia­vo­lul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vă­tă­ma, după cum a zis Mântuitorul: „Dintru început uci­gaș de om este diavolul, tatăl rău­tății”. Iar noi acum trăim și mai vârtos împotriva lui lup­tăm; ei sunt fricoși și nimic nu pot, pre­cum am zis: nici un loc nu-i oprește pe dân­șii spre a ne bân­tui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruțe, nici iu­bitori de bine nu ne sunt ca să ne în­drep­teze; ci mai vârtos sunt răi și ca un nimic le este lor a vă­tăma pe cei iubitori de fapte bune și cinstitori de Dum­nezeu.

Dar pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac ni­mic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, și mai ales împotriva noastră. Deci iată cum, adu­nân­­du-ne, împotriva lor grăim și știu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stă­pâ­nire, pe nimeni dintre noi, creștinii, nu ne-ar fi lăsat să trăim; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi și aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânșii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putință, n-ar fi venit cu mul­țime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meșteșugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni și a face ceea ce poate și voiește. Mai ales că tot cel care are stăpânire nu ucide cu nă­lu­­cire, nici cu mulțime înfricoșează; ci îndată, precum vo­ieș­te, își arată stăpânirea; dar diavolii, neputând ni­mic, ca într-un circ se joacă, schimbându-și chipurile, ca pe copii înfricoșându-ne prin nălucirea mulțimii și prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăi­mare, ca niște neputincioși.

Îngerul cel adevărat care s-a trimis de la Domnul asupra asi­rienilor nu avea trebuință de popoare și de mul­țime, nici de nălucirea cea din afară, nici de cio­că­ni­turi și de sunete, ci în­tr­ebuințând puțină stăpânire, a ucis îndată o sută optzeci și cinci de mii. Dar dia­volii nu pot nimic, ci numai cu nălu­cirile se ispitesc a în­fri­coșa. Iar dacă ci­neva ar gândi la Iov și ar zice: „Pentru ce dia­volul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?”, să cunoască iarăși unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu Cel Care i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov. Căci el, neputând face nimic, l-a cerut pe Iov și l-a luat. Încât și de aceea este mai mult defăimat vrăjma­șul. Că deși voiește, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios și că nimic nu poate.

Și nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, pre­cum este scris în Evan­ghelie, zicând: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci”. Și dacă nici asupra porcilor nu au stă­pâ­nire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chi­pul lui Dum­nezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște ne­putincioși, și nici­decum a ne teme de dânșii. Ci cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem și noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viața cea dreaptă și credința în Dumnezeu.

Deci ei se tem de postul sihaștrilor, de priveghere, de ru­­gă­ciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de argint și de neslăvirea deșartă, de milostenii, de ne­mâ­niere și, ca ur­mare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei care îi calcă pe dânșii; că știu ei darul cel dat credincioșilor asupra lor de la Mân­tui­torul, Cel Care zice: „Iată, v-am dat vouă putere a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăj­ma­șu­lui”. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva, nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înain­tea noastră despre frații care după multe zile vor să vie la noi; și aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei care-i aud, ci ca să-i în­duplece pe dânșii să creadă lor, și atunci de aici înainte avându-i supuși, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua aminte la dânșii, ci și când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răs­tur­na, căci nu avem trebuință de dânșii; și ce minune este dacă cei ce au tru­puri mai subțiri decât oamenii și pe cei care au început a călători ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal și să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne mi­nu­na de dânșii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este Cel Care pe toate le cu­noaște mai înainte de facerea lor. Aceștia ves­tesc acelea pe care le văd, ca niște furi, mai înainte aler­gând la toți, ca să spună cele ce se lucrează și se grăiesc de noi; apoi ei în­sem­nează că ne-am adunat și că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; și ceea ce zic astfel este. Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare țară, mai înainte de a ști să călă­to­rească, nu știu de va călători; dar văzând pe unul că­lă­­torind, alear­gă mai repede și, mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui și astfel se întâmplă de vine după câteva zile. Însă de multe ori cei care călătoresc întorcându-se îna­­poi, ei atunci au mințit. Astfel se întâmplă și când vor­besc despre apa râului Nil; căci cei care au văzut că au fost ploi multe în părțile Etiopiei și știu că dintr-acelea se face re­văr­sarea râului mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă și spun. Aceasta și oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai înainte decât cel care rămăsese jos vedea pe cel care vine și încă mai repede alergând, spunea înaintea decât altora cele ce încă nu se făcuseră; astfel și aceștia (adică diavolii) zic, se ostenesc și însemnează unele întâm­plări numai ca să amă­gească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei care călătoresc, căci este cu putință lui Dum­nezeu, atunci diavolii mint și se amă­­gesc cei care au luat aminte la dânșii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor și astfel s-au rătăcit dânșii mai înainte de către diavol. Dar acum a înce­tat rătăcirea; căci a venit Domnul Care, cu toată viclenia lor, chiar și pe diavoli i-a făcut deșerți și nelucrători; căci ni­mic nu cunosc de la ei înșiși, ci ca niște furi pe cele ce le văd la alții pe acelea le pri­hănesc, și mai ales sunt vă­ză­tori ai faptelor, decât mai înainte-cunoscători. De aceea, deși uneori numesc ade­­vărate unele ca acestea, să nu se mi­nuneze cineva de dânșii. Pentru că și doctorii, având is­cu­sința bolilor, când ar vedea într-alții aceeași boală, de multe ori din obișnuință mai înainte spun leacul. Încă și câr­macii și lucrătorii de pământ iarăși, din obișnuință văzând în­tocmirea aerului, mai înainte spun că va fi o fur­tună ori aer liniștit și pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare și din obișnuință.

De aceea și diavolii, dacă cândva aceleași soco­tin­du-le le spun, pentru aceasta să nu se minuneze ci­neva de dânșii, nici să ia aminte la ei. Căci ce fo­lo­sește celor care-i aud ca să știe de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguință a cunoaște unele ca acestea, deși cu adevărat diavolul le cu­noaște, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun nu este cu adevărat cunoștință.

Nimeni dintre noi nu se va judeca pentru că nu le-a știut, nici se fericește că le-a învățat și le-a cunoscut; ci într-acestea fie­care va avea judecată, dacă a păzit cre­dința și dacă a împlinit po­­runcile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi și a ne os­te­ni, nu ca să cunoaștem mai înainte, ci ca bine petre­când, să plăcem lui Dumnezeu.

Și trebuie a ne ruga nu să cunoaștem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoință, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul spre biruință împotriva diavolului. Iar dacă vreo­dată este nevoie de a cunoaște mai îna­inte, să ne cură­țim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curățit de toate păcatele după fire poate să se facă văzător și chiar mai multe și mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, Care des­coperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi și puterile îngerilor stând lângă dânsul.

Deci, când vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voas­tră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă su­pu­neți lor. Mai vârtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră, și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcându-se nevăzuți, căci se în­fri­co­șează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mân­tuitorul. Iar dacă și mai cu obrăz­nicie vor sta, săltând și prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dânșii.

Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumne­zeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tul­­bu­rată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu liniște și cu blân­dețe se face, încât se aduce bu­curie, veselie și în­drăz­neală în suflet; căci Dom­nul este cu dânșii, El este bucuria noastră și a lui Dum­nezeu-Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate și neînvăluite, încât el, făcându-se strălucit de ea, vede pe cei care i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dum­ne­zeiești și al celor care au să fie într-Însul. Iar dacă s-ar înfricoșa, ca niște oameni, de vederea celor buni care se arată, numaidecât iau frica de la dânșii prin dra­­gos­te, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Ase­me­nea și în­gerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt și cel care s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: „Nu vă temeți”; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cu­noștința venirii de față a celor buni.

Deci în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepe­dep­siți și a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tul­bu­rarea și neorânduiala gân­durilor, mâhnire, urâ­ciune către pust­nici, trân­dăvie, în­tris­ta­re, pomenirea ru­de­niilor și frica de moarte; și de aici pofta celor rele, îm­puținarea de suflet către fapte bune și nes­ta­tor­nicia obiceiurilor.

Deci, când cineva dintre voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbăr­bă­tare, ne­tulburarea gân­durilor și celelalte, cum mai îna­inte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dum­nezeu, atunci în­drăz­niți și vă rugați, căci bu­curia și liniș­tea sufletului arată sfin­țenia celui care vine de față. Așa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închi­nă­rii din partea Năs­că­toarei de Dum­nezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lu­­mească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este nă­vă­li­rea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci dia­volii nu izgonesc te­me­rea unora ca aceștia, pre­cum a făcut marele Arhan­ghel Gavriil către Maria și Za­ha­ria, și Acela Care S-a ară­tat la mormânt femeilor; ci mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i în­fri­co­șeze, și de aceea sărind asupra lor îi bat­jo­co­resc, zicând: „Închinați-vă nouă!”.

Iată, pe elini așa i-au amăgit că așa s-au socotit de dânșii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Dom­nul să ne amăgim de diavol, căci El prin niște năluciri ca acestea fă­cute înaintea Lui l-a certat și i-a zis: „Mergi înapoia Mea, sa­tano; căci scris este: Dom­nului Dumne­zeu­lui tău te vei în­china și Lui Unuia vei sluji”. Deci vi­clea­nul mai mult se de­făi­mează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca dia­volii, de la noi auzind niște glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoa­tem diavolii, nici a ne înălța pentru tămăduiri, nici să ne mi­nunăm de cel care scoate pe diavoli ori pe cel care nu-i scoate să-l de­făi­măm; ci pustnicia fiecăruia s-o învețe cineva și ori s-o râvnească și s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mân­tui­to­rului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: „Nu vă bucurați că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în Ceruri”. A se scrie numele în Ceruri este măr­turia faptei bune și a vieții voastre. A scoate pe diavoli este darul Mân­tui­­to­ru­lui, Celui Care l-a dat. Pentru aceea, celor care nu în fapte bune, ci în semne se făleau și zi­ceau: „Doamne, au nu cu numele Tău am scos dia­voli și întru numele Tău am făcut multe puteri?”, Dom­nul le-a răspuns: „Amin zic vouă, nu vă știu pe voi”. Căci cunoaște Domnul căile ne­cre­dincioșilor. Dar se ca­de a ne ruga pentru a lua darul ale­gerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci voiam să tac și nimic din cele pentru mine să nu zic și să vă îndestulați numai cu acestea. Dar să nu so­cotiți că acestea le zic în zadar, ci să credeți că aces­tea le po­ves­tesc cu iscusință și adevăr; pentru aceasta, deși ca un om fără de minte m-am făcut, dar știe Domnul Cel Care mă aude curățenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea și spo­ri­rea voastră spun vouă meș­te­șu­girile diavolilor, pe care le-am văzut.

De câte ori m-au fericit pe mine diavolii și eu i-am bles­­te­mat pe dânșii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apa Nilului și eu le-am zis: „Și ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozin­du-mă și m-au înconjurat ca niște ostași cu toată înar­ma­rea și cu cai; iar altădată mi-au um­plut casa de fiare și de târâtoare, și eu cântam: „Aceștia în că­ruțe și aceștia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dum­ne­zeului nostru ne vom mări”; apoi, prin rugăciune, aceia s-au răs­turnat.

Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lu­mi­nă, și-mi ziceau: „Am venit să-ți aducem lumină, An­to­nie”. Iar eu, în­chi­zându-mi ochii, mă rugam și îndată s-a stins lu­mina necre­din­cio­șilor. După câteva luni, au venit grăind și cân­tând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cu­tremurat odată mă­năstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemișcat cu cugetul.

După aceasta, iarăși venind, băteau din palme, flu­ierau și jucau, iar eu mă rugam și stăruiam cântând, ei îndată au în­ceput a plânge și a se tângui, ca și cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel Care a surpat și a risipit îndrăzneala și nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat dia­volul foarte înalt, cu nălucire, și a în­drăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiești să-ți dăruiesc ție?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Și mi se părea chiar că l-am bătut. Deci îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut îm­preună cu toți ai săi, pentru numele lui Hristos.

Odată, pos­tind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine nă­lu­ciri de pâini, și mă sfătuia, zicând: „Mănâncă și în­ce­tează multele osteneli; om ești și vei slăbi”. Iar eu, înțe­le­gând meșteșugul lui, m-am sculat să mă rog și el, ne­su­fe­rind, a pierit; apoi ca un fum a ieșit pe ușă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating și să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam îm­potriva lui și acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, și eu ziceam: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”; și după aceasta mai mult se risipeau unii după alții. Și nu eram eu acela care i-a surpat pe ei, ci Domnul, Cel Care zice: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am înti­pă­rit acestea în sine-mi ca să vă învățați a nu vă supăra în pust­ni­cie, nici a vă teme de nălucirile diavolului și ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, po­ves­tindu-vă, primiți și aceasta spre întemeiere și neîn­fri­co­șare și credeți-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mănăstire la ușa mea și ieșind am văzut pe cineva arătându-se lung și foarte înalt. Apoi în­tre­bându-l: „Cine ești tu?”, el răspunse: „Eu sunt satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauți aici?”. Zis-a acela: „Pen­tru ce mă prihănesc în zadar monahii și toți ceilalți creș­­tini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu zi­cân­du-i: „Pentru ce și tu îi su­peri pe dânșii?”, el a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânșii, ci ei se tulbură pe sineși; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că să­biile vrăjmașului au lip­sit până în sfârșit și cetățile lui i-au sur­pat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creș­­tini; chiar și pustia asta s-a umplut de monahi. Deci ei pe sine pă­zească-se, și să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos și niciodată spu­­nând adevărul, acum chiar nevrând ai spus ade­vă­rat; căci Hris­tos după ce a venit te-a făcut ne­pu­tin­cios și sur­pându-te te-a gonit”. Iar acela, au­zind numele Mân­tui­to­rului și nesu­fe­rind aceasta, s-a fă­cut nevăzut; deci, dacă diavolul însuși măr­turisește că ni­mic nu poate, noi suntem datori a-l defăima și pe dânsul, și pe slugile lui.

Iată cum vrăjmașul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi, învățându-ne neputința lor, putem a-i de­făi­ma cu chipul acesta. Să nu cădem cu cu­getul, nici să gân­dim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca și cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim și să ne bu­curăm de-a pururea ca niște mântuiți și să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi și că El i-a biruit și i-a rușinat pe dânșii. Să gândim de-a pururea că, fiind cu noi Domnul, vrăjmașii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în același fel se fac și ei către noi și după cugetele ce se află întru noi, așa și ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temându-ne și tulburându-ne, îndată și ei ca niște tâlhari, aflând loc nestrăjuit, intră la noi și ne înfricoșează. Dacă ne văd înfricoșându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri și întru îngroziri; atunci printr-acestea se muncește ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne și gândind ale Dom­nului și so­cotind că toate sunt în mâna Lui și că nu poate nimic diavolul asupra creștinilor, știind că nicidecum n-are stă­pânire asupra cuiva, atunci văzând ei sufletul întemeiat cu niște gânduri ca acestea, se întorc ru­și­nați. Astfel vrăjmașul, văzându-l pe Iov în­gră­dit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de aces­tea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmașul de-a pu­rurea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bu­cure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca niște fum jucăriile diavolilor și mai ales îi vom vedea pe ei fu­gind, decât gonind pe alții. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoși, așteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă și acest semn să aveți spre neîn­fri­co­șare împotriva lor, anume, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeți mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebați întâi: „Ce este? Cine ești tu și de unde vii?”.

Și dacă va fi arătarea sfinților, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi dia­volească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba așa: „Cine ești și de unde vii?”. Așa întrebând Isus al lui Navi s-a învățat; iar vrăj­mașul nu s-a tăinuit de Daniil cel care l-a întrebat.

Acestea vorbind Antonie, toți se bucurau. Și într-unii creș­tea darul faptei bune, iar dintr-alții ieșea împu­ținarea la suflet și părerea înceta. Deci toți se plecau a defăima bân­­tui­rea cea diavolească, minu­nându-se de darul cel dat lui An­to­nie de la Domnul, spre deslușirea duhurilor.

Atunci în munți erau multe mănăstiri, ca niște corturi pline de cete dumnezeiești: ale celor care cântau, ale celor care citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie și ale celor care lucrau ca să facă milostenie; ale celor care aveau dragoste și împreună-glăsuire între dânșii. Deci se vedea cu adevărat ca o țară care de sine era împo­do­bită cu cinstirea de Dum­ne­zeu și cu dreptatea. Căci nu era acolo cel care ne­drep­tățea sau cel nedreptățit ori pri­hă­nit; ci mulțimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mănăstirile și o rânduială ca aceasta a mo­na­hilor, ar fi putut să zică: „Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale, Israele, ca niște văi um­broa­se și ca niște raiuri, ca niște corturi pe care le-a înfipt Dom­nul și ca niște cedri lângă ape”.

Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mă­năs­tire, își întindea nevoința și pustnicia și în fiecare zi suspina aducându-și aminte de locașurile cerești; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viața oa­menilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce și să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale tru­pu­lui, se rușina, socotind su­fle­tul cel nematerial.

De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți mo­­nahi și aducându-și aminte de hrana cea duhov­ni­cească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pen­tru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucer­nicindu-se de aceștia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puțină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lu­cru­rile su­fle­tului și folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mân­tui­torul: „Nu vă în­grijiți cu su­fletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul cu ce vă veți îmbrăca. Și voi nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu vă înălțați. Căci acestea toate le caută nea­mu­rile și Tatăl vostru știe că aveți trebuință de toate acestea. Însă căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dum­­­­ne­zeu, care au venit atunci pe vremea lui Ma­xi­mian (305-313). Și adu­nându-se sfinții mărturisitori în Ale­xandria, lăsând mă­­năs­tirea, le-a urmat și el, zicând: „Să ne ducem și noi ca să ne nevoim, de vom fi che­mați, sau să privim pe cei care se ne­voiesc”. Deci avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea măr­turisitorilor și, în chinuri și în temnițe, el avea multă sâr­guință spre divan; adică îndemna către sâr­guință pe ceilalți chemați, care se nevoiau; iar pe cei care măr­­turiseau, a-i primi și a-i petrece până ce se vor săvârși.

Judecătorul, văzând netemerea lui și a celor îm­preu­nă cu dânsul, cum și sârguința către mărturisire, a po­run­cit ca nici unul dintre monahi să nu se arate în divan, nici să pe­treacă în cetate nicidecum. Deci toți ceilalți au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ținut în seamă porunca, încât chiar și-a spălat haina pe deasupra și a doua zi a stat la un loc înalt și s-a arătat strălucit înain­tea ighemo­nu­lui. Toți se minunau de aceasta, iar ighe­mo­nul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el sta fără frică arătând sâr­guința creștinilor, se ruga să măr­tu­ri­sească și el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scă­pat de scopul lui, s-a mâhnit căci n-a mărturisit și el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru și al altora, ca prin pustnicia pe care o învățase din Scripturi să se facă mul­tora dascăl; pentru că numai văzân­du-i petrecerea lui mulți se sârguiau în a se face râv­ni­tori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei și era legat ca îm­preună cu dânșii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana și fericitul Petru a măr­tu­risit cre­dința, An­to­nie s-a întors iarăși la mănăstirea sa. Și era acolo în fiecare zi, mărturisind cu știință și nevoindu-se cu pă­timirile cre­dinței, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă și postea de-a pururea; iar îm­brăcămintea o avea pe dinăuntru de păr și pe dea­supra un cojoc pe care l-a păs­trat până la sfârșitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici pi­cioa­rele n-a suferit a le băga în apă fără de ne­voie; încă nici dez­golindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat după ce s-a săvârșit.

Liniștindu-se în chilia lui și punându-și în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească pe ci­neva, a venit un oarecare conducător de ostași, cu nu­mele Mar­ti­nian, și a su­părat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bân­tuită de diavol; iar după ce a așteptat mult bătând în ușă și i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om și eu ca și tine; dacă crezi, roagă-te lui Dum­nezeu și fiica ta se va tămădui”. Acela crezând și chemând pe Hristos, s-a dus și a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: „Cereți și vi se va da”. Apoi mulți dintre cei care pătimeau, ne­des­chi­­zându-le ușa, ședeau afară din mănăstire, dar crezând și ru­gându-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulți care veneau la dânsul și nelăsându-l a se duce după socoteala lui, pre­cum voia, temându-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul ori el să se mân­dreas­că, ori alt­ce­va mai mult decât ceea ce este să so­co­tească pentru dân­sul, a chibzuit și a pornit spre Te­bai­da de sus la cei care nu-l cunoșteau; și luând pâini de la frați, a șezut lângă țăr­mu­rile râului, privind dacă ar trece vreun caic (n.r. – luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient), ca intrând într-însul, să se ducă cu dânșii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci și pentru ce?”. Iar el, netulburându-se și așteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns zicând: „Fiindcă oame­nii nu mă lasă să mă liniștesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici și mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă și îndoită os­teneală ai să primești; iar dacă voiești să te liniștești cu ade­vărat du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neștiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o niște saracini, care voiau să că­lă­­torească în partea aceea și apropiindu-se de dânșii An­tonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceștia, ca fiind îndemnați dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânșii trei zile și trei nopți, au ajuns la un munte foarte înalt având sub el apă limpede dulce și foarte rece, câmpii din afară și puțini finici, neîngrijiți.

Deci Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit lo­cul acela, că Acesta era Care îl însemnase și Care i-a grăit lângă țăr­murile râului; deci la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; și îndată a și cu­nos­cut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia, văzând sârguința lui Antonie, treceau înadins tot­deauna pe calea aceea și, bu­cu­rându-se, îi aduceau pâine; apoi avea și puțină mângâiere cu finicii aceia.

După acestea, înștiințându-se frații de locul acela, adu­cân­du-și aminte ca niște fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se os­tenesc unii până acolo la dânsul și pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine și a rugat pe unii dintre cei care veneau la dânsul să-i aducă o sapă și puțin grâu.

Și după ce i s-au adus acestea, înconjurând pă­mântul dim­­pre­jurul muntelui și aflând puțin loc po­tri­vit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a se­mănat grâul. Făcând în fiecare an aceasta, își scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimă­nui pentru aceasta și că în toate se pă­zește pe sine neîn­greu­nător. După acestea, vă­zând iarăși pe unii venind la dânsul, a semănat și puține ver­de­țuri, pentru ca acei care veneau la dânsul să aibă puțină mân­care după osteneala acelui drum greu.

La început fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura și lucrarea de pă­mânt. Iar el, apucând cam în glumă pe una dintre fiare, a zis tu­­tu­ror: „Pentru ce mă păgubiți pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceți-vă, și de acum, în numele Dom­nului, să nu vă mai apro­piați de cele de aici!”. Deci dintr-acea vreme, ca și cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea sin­gur înăuntrul muntelui aceluia, înde­­let­­nicindu-se în ru­gă­ciuni; iar frații care îi slujeau lui l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măs­line, legume și untdelemn, căci acum era bătrân.

Deci el petrecând acolo, multe lupte a pătimit po­trivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui și a tru­pului, ci a celor po­­triv­nici. Căci acolo auzea gâlcevi, gla­suri multe și sunete ca niște arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulți îl vedeau pe el luptându-se și ru­gându-se împotriva lor. Pe cei care ve­neau la dânsul îi îmbărbăta, însă el se nevoia ple­cându-și ge­nun­chii și rugându-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru pi­cioare și de târâtoare, care erau acolo, nu se înfricoșa de săl­băticia lor; ci cu adevărat potrivit cu cele scrise nădăj­duia spre Domnul, având mintea ne­clin­tită și neînvăluită. Dar diavolii fugeau și fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.

Deci diavolul, precum cântă David, pândea pe An­tonie și scrâșnea la el din dinți, iar Antonie se ruga Mân­tui­to­rului ca să-l păzească nevătămat de viclenia ace­luia, și de multa lui meșteșugire. Deci priveghind într-o noapte, dia­volul a pornit fiarele, și mai toate hienele care se aflau în pustia aceea ieșind din cuiburile lor l-au înconjurat și era sin­gur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l mușca, el pri­ce­pând meș­teșugul vrăjmașului, a zis către ele: „Dacă ați luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă ați fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviți, ci duceți-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.

Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puține zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, ve­nind cineva la ușă trăgea lucrurile pe care le da celor care veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie, sculându-se și ieșind, a văzut o fiară care se ase­măna omului până la coapse, iar pul­pele și pi­cioarele avându-le asemenea asi­nu­lui. Atunci An­to­nie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă ești trimis asupra mea, iată, de față sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei a fugit, încât de iuțeala fugii a căzut și a murit; iar moartea fiarei era căderea dia­volilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânșii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum și lo­cu­in­țele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dân­sul și aveau cu dânșii o cămilă care le ducea pâinea și apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea și nu era deloc apă de băut decât numai în muntele acela în care se afla mănăstirea lui. Deci sfârșindu-li-se (apa) pe cale și arșița fiind prea cum­pli­tă, toți erau să se primejduiască. Pentru că, înconjurând ei lo­­curile și neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos și pe cămilă au lăsat-o să se ducă, dez­nă­dăjduindu-se mult. Bătrânul văzând că toți se primejduiesc, mâhnindu-se foarte mult a suspinat și, despărțindu-se puțin de dânșii, și-a plecat genunchii și întinzând mâinile la cer s-a rugat, și în­dată Domnul a făcut a ieși apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toți, s-au înviorat și um­plând bur­du­furile au căutat cămila și au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră și astfel era ținută. Deci, prin­zând-o și adă­pând-o, au pus pe ea bur­dufurile cu apă și astfel au călătorit nevătămați.

Iar după ce au venit la mănăstirile cele din afară, toți mo­nahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Și el ca niște merinde adu­cân­du-le din munte, îi ospăta cu cu­vin­te­le sale și-i împărtășea de folos sufletesc. Iarăși atunci s-a făcut bucurie în munți, râvnă de spo­rire și îndemânare prin credință între dânșii. Se bucura și el văzând sârguința mo­nahiilor, cum că și soră-sa, care îmbă­trânise în feciorie, și ea era egumenă a altor fecioare.

După câteva zile, iarăși s-a întors în muntele său și mulți veneau la dânsul, iar alții care pătimeau au în­drăznit a merge la el. Deci el către toți monahii care veneau la dânsul da această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi și a se păzi de gânduri întinate și de dezmierdări trupești, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu să­tu­ra­rea pântecelui, ci a fugi de slava deșartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare și a învăța pe de rost po­run­cile din dumnezeieștile Scrip­turi; apoi a pomeni faptele sfinților, ca urmând râvnei aces­tora să se pună la rân­duială sufletul, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dum­nezeu. Și mai ales îi sfătuia să cu­gete adeseori la graiul Apos­to­lului: „Soarele să nu apună întru mânia voas­tră. Și de obște s-o so­cotească aceasta, că nu numai întru mâ­nie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun și de nevoie, ca nici soarele pen­tru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi”. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: „Pe voi judecați-vă și ispitiți-vă”.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi și cele de noapte. Și dacă au păcătuit, să în­ce­teze, iar dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să pe­treacă întru bu­­nă­tate; și să nu se lenevească, nici să osân­dească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fe­ri­ci­tul Apostol Pavel: „Până când va veni Domnul, Care vede toate cele as­cun­se”. Căci de multe ori cele ce greșim uităm și noi nu știm, iar Dom­nul cunoaște toate. Lui dând judecata, unii împreună cu alții să pă­ti­mim și unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înșine să ne ju­de­căm și acelea de care suntem lipsiți să ne sârguim a le îm­plini. Și să vă fie și aceasta spre în­te­meiere, de a nu pă­cătui, ca fiecare să însemnăm și să scriem faptele și miș­că­rile sufletului nostru, ca și cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreșit ru­și­nân­du-ne a fi cunoscute, vom în­ce­ta a păcătui și chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voiește a se vătăma pă­cătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui? Deci dacă ne-am vedea unii pe alții, n-am putea să pă­­că­tuim. Așa, dacă am vrea să vestim unii altora gân­durile și le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele în­ti­nate, rușinându-ne a fi cunoscute. Deci fie-ne nouă, pust­ni­cilor, scri­soarea în loc de ochi, ca ruși­nân­du-ne de a le scrie și de a fi văzuți, nici să nu gândim cele rele. Și așa în­chi­nându-ne, vom putea robi trupul și a plăcea lui Dum­ne­zeu, iar meșteșugirile vrăjmașului a le călca.

Acestea le poruncea Antonie celor care veneau la dân­sul; iar cu cei care pătimeau, împreună pătimea și îm­preună se ruga și de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind as­cul­tat nu se fălea, nici neascultându-se nu cârtea, ci de-a pururea mul­țu­mea Domnului; pe cei care pătimeau îi în­demna să fie în­de­lung răbdători și să știe că tămăduirea nu este a lui, nici a vreu­nuia din oameni, decât numai a lui Dum­nezeu, Cel Care face când voiește și câte voiește. Deci cei care pătimeau pri­meau sfătuirea lui ca o tămă­duire, iar cuvintele bătrânului de­prin­zându-le, se îndem­nau a nu se îm­pu­țina cu sufle­tul, ci mai vârtos răbdau în­de­lung; apoi cei tămăduiți învățau a mulțumi, nu lui An­tonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât și limba i se mâncase și ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe An­to­nie ca să se roage pentru dânsul; iar el, ru­­gân­du-se, a zis lui Fronton: „Du-te și te vei tămădui”. Iar el, stăruind, ră­mase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tă­mădui; ieși de aici și ducându-te în Egipt vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieșit și nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, și s-a făcut omul să­­nă­tos după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.

Încă și o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o pa­­timă grea și foarte urâtă. Era apoi și la trup slă­bă­noagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinții acesteia înștiințându-se că oarecari monahi merg la Antonie, și crezând Dom­nu­lui Care a tămăduit pe aceea căreia îi cur­gea sânge, i-a ru­gat să meargă cu dânșii și ei îm­preună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinții bol­na­vei au rămas cu copila mai jos de munte, la mo­na­hul Paf­nutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la An­tonie și i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâm­pi­nat; apoi i-au povestit patima fecioarei și cum a călătorit împreună cu dânșii. Apoi l-au rugat ca să dea voie și aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceți-vă și o veți afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tă­măduirea este a Mântuitorului, Cel Care face în tot locul milă cu cei care-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga și mie mi-a arătat iubirea Sa de oa­meni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Și s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieșind monahii, au văzut pe părinți bu­cu­rându-se și pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi frați oarecare venind la Antonie pentru sfat și lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar ce­lă­lalt era aproape de moarte; deci nemai­putând călă­to­ri, zăcea la pământ gata să moară. Iar Antonie șezând în munte, chemă pe doi monahi care se întâmplaseră să fie acolo, și-i ruga, zicându-le: „Luați un vas de lut cu apă și alergați pe calea aceea ce vine dinspre Egipt căci, venind doi frați, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiți; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.

Deci mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa și l-au dus la bă­trânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va în­tre­ba: „Pentru ce mai înainte de a se săvârși fra­tele nu a spus An­to­nie aceasta?”, unul ca acesta zi­când așa nu ju­decă drept, că nu era a lui Antonie ju­de­cata morții, ci a lui Dum­nezeu, Cel Care pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui An­tonie numai aceasta îi era partea minunii, că șezând în munte avea mintea către Dum­nezeu, Care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altădată, șezând el iarăși în munte și căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer și multă bucurie aveau cei care-l duceau. Apoi, minunându-se și fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înștiințeze cine ar fi. Și îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, mo­na­hul din mun­tele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrânețe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie era de treisprezece zile. Deci cei care erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Și au auzit că acum s-a să­vârșit Amun, pustnicul și iubitul său, căci era cu­noscut lui, pentru că adeseori venea acolo și multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este și acesta:

Odată, fiind trebuință a trece el râul ce se numește Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teo­dor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul când vor trece apa. Apoi, dez­bră­cân­du-se Teodor, se rușina de sineși, vă­zân­du-se gol. Deci numaidecât fără veste a fost dus pe partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind și el bărbat cucernic, și apropiindu-se de dânsul și văzând că l-a întrecut și că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înștiințeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voiește să-i spună, îi cuprinse picioarele și îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune. Deci văzând Amun sârguința lui Teodor, mai ales și pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut și el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Și așa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine și dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei și că nu este cu putință ase­menea lucru la oameni, fără nu­mai Domnului, și celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar mo­nahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moar­tea lui Amun au însemnat ziua. Apoi, venind niște frați de la mun­­tele Nitriei, după 30 de zile, i-au în­trebat și au cunos­cut că în aceeași zi și în același ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci foarte mult s-au mi­nu­nat și aceștia, și aceia de cu­ră­țe­nia sufletului lui An­tonie, cum într-atâta depărtare de cale de treisprezece zile fiind, îndată s-a înștiințat și a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Și nu numai acesta, ci și un oarecare comite cu nu­mele Ar­helau venind odată și aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară cu numele Policratia, din Lao­diceea, minunată și de Hristos pur­tă­toare; căci aceea pătimea de stomac și de o coastă din ne­voința cea aspră și era cu totul slă­bă­noa­gă cu trupul. Deci Antonie s-a rugat, iar co­mi­tele a în­semnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Și du­cându-se în Laodiceea, a aflat pe fe­cioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii și, înștiințându-se, a arătat și el îndată scri­soarea. Toți au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mân­­tui­to­rului pentru dânsa.

Încă și pentru cei care veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte, uneori încă și cu o lună mai înainte, cum și pricina pentru care veneau. Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alții pentru boale, iar alții care se munceau de diavoli. Și toți nu soco­teau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întor­cea fiecare sim­țind folos. Deci unele ca acestea zic­ându-le și văzându-le, se ruga ca nimeni să nu se mi­nu­neze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă, celor care suntem oameni nepu­tin­cioși, a-L cunoaște după putere.

Într-o vreme, pogorându-se iarăși la mănăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie și să se roage îm­preună cu monahii; atunci el a simțit un miros foarte greu. Iar cei din co­rabie zicând: „Este pește ori pas­tramă stricată în corabie și acestea poate miros greu”. El zicea că altă pri­cină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, având diavol, intrase mai înainte și se as­cunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Dom­nului nostru Iisus Hristos a ieșit. Și omul s-a făcut să­­nă­­tos, iar toți cei care erau în corabie au cunoscut că dia­volul era reaua mirosire. Încă și altul oarecare dintre cei străluciți, având diavol, a venit la dânsul; și era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoștea că venea către Antonie. Cei care l-au adus îl rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga și toată noaptea împreună cu dânsul a pri­vegheat. Iar tâ­nă­rul, dimineața deodată sărind asu­pra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei care l-au adus mâ­niin­du-se asupra lui, cer­tân­du-l și bă­tându-l, Antonie a zis către dânșii: „Nu vă mâniați asupra tâ­nărului, că nu este el cel care face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul și să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul și I-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieșirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tâ­nărul s-a făcut sănătos și de aceea în­țe­lep­țindu-se, a cu­noscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulțumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulți dintre mo­nahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât ce­le­lalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce și sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simțit rănit cu mintea. Și lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca și cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăj­mași cumpliți, stând în aer și vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei care-l conduceau se luptau împotriva lor și-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”. Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din naș­terea lui, cei care-l duceau pe Antonie ziceau către vrăj­mași: „Pe cele de la nașterea lui i le-a șters Domnul, iar de când s-a făcut mo­nah și s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-și dea seama singur”. Atunci cei care-l pârau și nu puteau să-l biruiască i-au făcut neo­prită calea. Și îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce și a petrecut cealaltă parte a zilei și toată noaptea suspinând și rugându-se. Căci se mi­nuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta și cu câte os­te­neli are cineva să treacă văzduhul acesta. Și spunea că aceasta este ceea ce zice Apos­to­lul: „Suntem supărați de dom­nul stăpânirii văzduhului”. Căci întru aceasta vrăjmașul are stăpânire pentru a se lupta și a se ispiti, ca să oprească pe cei care trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: „Luați toată înar­ma­rea lui Dum­nezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăj­mașul, să se rușineze”. Apoi aceasta învățându-ne, ne adu­cem aminte de Apostolul care zice: „Ori în trup nu știu, ori afară de trup nu știu, Dum­nezeu știe”. Pavel până la al treilea cer s-a răpit și după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar An­to­nie s-a văzut că a ajuns în aer și s-a ne­voit până s-a arătat liber. Avea încă și acest dar: căci șezând deosebit în munte, dacă vreo­da­tă nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se des­­co­perea. Deci fericitul era de Dum­nezeu învățat și în­țelep­țit.

După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului și despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noap­tea cea vii­toa­re, l-a che­mat de sus oarecine, zi­când: „Antonie, scu­lân­­du-te, ieși, că ai să vezi ceva”. Deci ieșind, căci știa pe Cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav și înfri­co­șător stând și ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca niște înarmați, și pe acela întin­zându-și mâinile; pe unii oprin­du-se de acela, iar pe alții mai presus de dânsul zbu­rând și fără de primejdie trecând; de aceea fără de grijă se suia. Și pentru unii ca aceștia cel înfricoșător scrâșnea din dinți, iar pentru cei care se agățau de dânsul el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zi­cân­du-i: „Înțelege lu­crul cel văzut”. Și deschizându-se mintea lui, a înțeles că cel înfricoșător este vrăjmașul sufletelor, care piz­muiește pe cre­dincioși; iar pe cei vinovați îi apuca și îi oprea să treacă, dar pe cei care nu s-au plecat lui nu putea să-i țină, ca pe unii care mai presus decât el se înălțau. Aceasta după ce a văzut-o, ca și cum întru po­me­nire adu­când-o, și mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fie­care zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în ru­gă­ciuni și în sine se minuna fiind în­tre­bat și supărat de cei care erau împreună cu dânsul; deci era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învățăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le și povățuitor, căci știința lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învățând că rodul pustniciei este bun și vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit cu­getător, căci pe cei bisericești foarte mult îi cins­tea și tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea epis­­co­pi­lor și a preoților nu se rușina a-și pleca ca­pul și a se smeri; cum și diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul su­fle­tului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenia) lui, neru­și­nându-se a se învăța și el de la dânsul. Căci de multe ori îi întreba și ruga pe toți care erau împreună cu dânsul să asculte învățătură de la dânsul, și măr­tu­risea că se folosește de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Fața lui avea mult și preaslăvit dar de la Mân­tui­to­rul; căci dacă ar fi fost de față împreună cu mulțimea de mo­nahi și dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cu­noscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalți, aler­ga la dânsul, ca și cum de ve­de­rea lui era atras. Și nu se deosebea cu înălțimea de ceilalți, ci numai cu rânduiala obi­ceiurilor și cu curăția sufle­tului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea și sim­­ți­rile cele din afară, încât după suflet avea veselă și fața; iar din miș­ca­rea trupului simțea și înțelegea așe­za­rea sufle­tu­lui, după cum se scrie: „Inima vese­lin­du-se, fața înflorește; iar fiind întru mâhnire, se po­so­mo­răște”. Așa Iacob a cu­nos­cut pe Laban, căci cugetă vrăj­mășia, și a zis către fe­meile sale: „Nu este fața tatălui vostru ca ieri și alaltăieri”. Tot așa Samuel a cunoscut pe David, căci aducători de bu­curie erau ochii săi și dinții ca laptele de albi; tot astfel și Antonie se cunoștea. Căci niciodată nu se tul­bura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cu­getul lui. Încă și în credință era statornic și drept-cre­din­cios; căci nici cu schismaticii melețiani nu s-a împărtășit vreodată, știind viclenia și depărtarea lor de credința cea dreaptă, din început; nici cu mo­na­hii sau cu alți eretici nu a vorbit cândva prietenește, decât numai cu gândul de întoarcere către buna cre­dință, vorbind tuturor să nu se amăgească cu prietenia și cu vorbirea lor; căci vătămare și pierzare pricinuiește su­fletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor și poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credință s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i și cunoscând că sunt rău-cre­­dincioși, i-a gonit din munte, zicând că mai rele decât otrava șarpelui sunt cuvintele lor. Iar odată, mințind ari­enii că tot aceleași le cugetă și el, precum le cugetă și ei, el s-a tulburat și s-a mâniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat și de episcop, și de toți frații, s-a pogorât din munte și intrând în Alexandria i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă și că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Și învăța pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pu­rurea vecuitor Cuvânt și Înțelepciune a Ființei Tatălui. Pentru care și păgânesc lucru este a zice că a fost vreme când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost și este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, „să nu aveți nici o împărtășire cu prea răiicredincioși arieni, că nu are nici o împărtășire lu­­mi­na cu în­tunericul. Voi, crezând bine, sunteți creș­tini, iar aceia nu­mind «zidire» pe Fiul și Cuvântul lui Dum­nezeu, Care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deo­sebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dum­nezeu Ziditorul. Și să credeți că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Zi­ditorul și Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta Îl numără împreună cu făp­turile”. Deci toate po­poarele se bucurau auzind pe un băr­bat ca aces­ta ana­te­ma­tizând eresul cel luptător de Hris­tos al arienilor.

Și toți cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, și elinii, și chiar cei care se numesc popi ai lor veneau la biserica creș­­ti­neas­că, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dum­nezeu”. Căci toți îl numeau astfel pe dânsul și acolo pe mulți i-a curățit Domnul de diavoli printr-însul și pe cei vă­tămați la minte i-a vindecat. Mulți încă dintre elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâția creș­tini s-au făcut în acele puține zile, cât a zăbovit el acolo, câți ar fi văzut cineva într-un an fă­cân­du-se. Apoi unii din po­por, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toți păgânii; el, ne­tul­­burându-se, zicea că aceștia nu sunt mai mult decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte.

Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl pe­treceam, și când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Așteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se muncește de diavol, așteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc și eu alergând”. Bă­trâ­nul, auzind și fiind rugat de noi, a așteptat. Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar An­­to­nie rugându-se și pe Hristos numindu-L, a ieșit ne­­cu­ra­tul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei bine­cuvânta pe Dumnezeu și toți îi mul­țu­meau; și el încă se bucura du­cân­du-se la casa sa în munte. El era încă foarte înțelept și lucrul cel minunat era că, neîn­vățând carte, era om isteț la minte și price­put.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în mun­tele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chi­pu­rile lor, ieșind către dânșii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-ați ostenit atâta, o, filozofilor, să veniți la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este așa, ca un foarte înțelept le-a zis: „Dacă ați venit către un nebun, deșartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiți pe mine un înțelept, faceți-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci și eu, dacă aș fi venit la voi, v-aș fi urmat pe voi, iar dacă voi veniți la mine, apoi faceți-vă precum sunt eu, că eu sunt creștin”. Iar ei, minunându-se, s-au dus, că ve­deau și pe dia­voli temându-se de Antonie. Și alții ca aceș­tia, venind iarăși la dânsul în muntele de jos, so­cotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte, An­to­nie a zis către dân­șii: „Voi ce ziceți, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricină a celeilalte: mintea, a cărții, ori cartea, a minții?”. Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este află­toa­re a cărții”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănă­toa­să, nu-i este nevoie de carte”. Acest răspuns spăimântând pe filozofi și pe cei care erau de față, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înțelep­ciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte și îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând și prietenos și avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dum­nezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia și se bucurau toți care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înțelepți și cerând de la dânsul cuvânt despre cre­dința noastră în Hristos și ispitindu-se cu silogisme să bi­ruiască propo­vă­duirea dumnezeieștii Cruci, vrând s-o bat­jo­corească, Antonie, în­găduind puțin și iertându-i pentru ne­cunoștință, le-a zis prin tălmaci, care știa bine limba lor: „Ce este mai bine, a măr­turisi Crucea ori a sluji la zei? Măr­turisirea noastră este semn de bărbăție și dovadă a de­făi­mării morții, iar zeii voștri sunt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dum­nezeu nu S-a schimbat, ci același fiind a luat trup omenesc, pentru mân­tuirea și facerea de bine a oa­me­nilor; ca apoi, fă­cându-Se părtaș nașterii omenești, să facă pe oameni a se împărtăși firii dum­ne­zeiești celei gân­dite? Ori a ase­măna în cele ne­cu­vântătoare pe Dum­nezeu și pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare și pe târâtoare, pre­cum și închi­puiri de oa­meni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înțelepți. Cum îndrăzniți a ne batjocori pe noi, care zicem că Hris­tos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceți că S-a rătăcit și a căzut din înăl­țimea cerurilor în trup. Apoi ziceți că ar fi nu numai în trup omenesc, ci și în cele cu câte patru picioare și chiar în cele târâtoare Se mută; pe când cre­dința noastră zice că pen­tru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciți, vorbind despre sufletul nenăscut și noi credem în puterea și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceți despre suflet că este schimbăcios și de aceea și mintea însăși o numiți schimbăcioasă; cum este icoana, așa trebuie să fie și acela a căruia este icoana. Și când despre minte socotiți unele ca aces­tea, aduceți-vă aminte că și împo­triva Tatălui huliți cu min­tea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceți vrăjmășia de la cei răi; dar noi răb­dăm crucea și nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiți rătăcirile lui Osiris și ale Isidei, bântuielile lui Tifon și fugirea lui Cronos, înghi­țirea de fii și uciderea de părinți. Acestea sunt cele înțe­lep­te ale voastre și batjocorind Crucea, nu vă minunați de Înviere. Vorbind de Cruce, aduceți-vă aminte de morții care s-au sculat și de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tă­mă­duit, de leproșii care s-au curățit, de um­bla­rea pe mare ca pe uscat și despre celelalte semne și mi­nuni care arată pe Hris­tos nu numai om, ci și Dum­ne­zeu; dar mi se pare că vă ne­dreptățiți pe voi și nu citiți cu dinadinsul Scripturile noas­tre; citiți însă și vedeți că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea oa­me­ni­lor, și voi nu credeți.

Dar spuneți-ne și nouă pe ale voastre și ce ați putea zice despre cei necuvântători și despre necuvântarea și săl­bă­ticia lor? Căci dacă, precum aud, ziceți că Per­se­fona este pă­mânt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Po­sei­don în mare, cu acestea nu cinstiți pe Dumnezeu, ci slujiți zi­dirii mai vâr­tos decât Celui Care a zidit pe toate. Dacă – după cum ziceți – este bună zidirea, le so­co­tiți îm­preu­nă cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiți făp­tura ca zei și să nu dați făpturilor cinstea ce se cuvine Zi­­di­­to­rului; ci vedeți-vă pe voi înșivă, că cinstea mai-marelui meșter o dați casei cea făcută de dân­sul, și pe a voievodului, la ostaș. Dar ce răspundeți la aces­tea? Ca să cunoaștem dacă Crucea are ceva vrednic de bat­jocorire”.

Iar ei nedumerind-se și întorcându-se încoace și în­colo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemați mai mult pe cu­vin­tele cele dove­di­toare și, având acest meșteșug, nu voiți a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneți-mi mai întâi lucrurile și mai ales cu­noștința cea despre Dumnezeu cu de-amă­nun­tul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cu­vintelor, ori prin lucrarea cre­dinței? Ce este mai veche: credința prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”.

Ei au răspuns: „Că mai veche este credința prin lucrare și că aceasta este cunoștința cea cu dinadinsul”. An­tonie a zis: „Bine ați zis că credința iese din așe­ză­mântul sufle­tu­lui, iar dia­lectica iese din meșteșugul celor alcătuite; deci, celor cărora le stă de față lucrarea prin credință, acestora nu le este de ne­voie sau poate de prisos dovada prin cu­vin­te; pentru că ceea ce noi din credință înțelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sâr­guiți a o întări și de multe ori nu puteți nici a grăi acelea pe care noi le înțelegem. Pentru aceea este mai bună și mai tare lucrarea prin credință, de­cât silo­gis­mele voastre sofisticești; deci noi, creștinii, nu fa­cem taină din înțelepciunea cuvintelor elinești, ci în pu­terea cre­dinței ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Și cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi, neîn­­vă­țându-ne carte, credem în Dumnezeu și cu­noaș­tem prin făp­turile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; și cum că cre­dința noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe cre­dința în Hristos; iar lupta cu cuvinte so­fis­ti­cești și nălu­cirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă și se strică, dar credința noastră se întinde pre­tutindeni. Voi, făcând silogisme și sofisticind, nu întoarceți pe oameni de la creștinism la elinism; iar noi, învățând cre­din­ța lui Hris­tos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toți cunosc pe Hristos și că este Dumnezeu și Fiul lui Dum­nezeu. Voi, prin bas­mele voastre, nu împie­di­cați în­vățătura lui Hristos; noi, nu­mind pe Hristos Cel răs­tig­nit, pe toți dia­volii îi gonim, de care voi vă temeți ca de niște dum­ne­zei. Și unde se face semnul Crucii, slă­besc vrăjitoriile și înce­tează farmecele.

Deci spuneți-mi, unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălu­ci­rile ma­gilor? Toate acestea au încetat și neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vred­nică de bat­jo­co­rire? Ori mai ales ale voastre, cele sur­pate și dovedite ca ne­lu­crătoare, sunt ne­putincioase? Pentru că și acesta este lucru minunat, că ale voastre nicio­dată nu au fost prigonite, ci și de oa­meni prin cetăți se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt pri­goniți. Totuși, mai mult ale noastre decât ale voastre în­flo­resc și se înmulțesc; și ale voastre, lăudate fiind și încuiate, se strică. Credința și învățătura lui Hristos, care este bat­jo­co­rită de voi și prigonită de împărați, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoștința de Dumnezeu? Sau când întreaga înțelep­ciune și fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a de­făimat moar­tea? Negreșit numai când Crucea lui Hris­tos a venit. Nimeni nu se în­doiește de aceasta văzând pe mucenici de­făi­mând moar­tea pentru Hristos sau văzând pe fecioarele Bise­r­icii păzindu-și trupurile pentru Hristos curate și neîntinate.

Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum sin­­gu­ră credința cea întru Hristos este adevărată, pen­tru cins­tirea lui Dum­nezeu. Dar voi încă nu credeți, ci căutați ade­vărul prin silo­gismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elinești ale înțelepciunii, precum a zis în­vă­țătorul vostru, ci ne plecăm credinței, luând din ea do­va­da cuvintelor și a silo­gis­melor. Iată, sunt de față aici cei care pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dân­sul și erau su­părați de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogis­mele voastre sau cu orice meș­teșug voiți și cu orice vrăjitorie, che­mați pe idolii voștri și curățiți-i pe dânșii, iar dacă nu puteți, conteniți lupta împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicând acestea, a chemat Numele lui Hristos și a pe­­ce­t­luit pe cei care pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două și de trei ori și îndată au stat oamenii întregi la minte, să­nă­toși, fiind întregi cu sufletul și mulțumind Domnului. Iar cei care se numeau filosofi se minunau și cu adevărat se îns­păi­mântau de priceperea bărbatului aceluia și de semnul ce a făcut. Iar Antonie a zis: „Ce vă minunați de aceasta, nu sun­tem noi cei care facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel Care le face, întru cei care cred în El. Deci credeți și voi și veți vedea că nu avem meșteșug de vorbe, ci de credință, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veți avea și voi, nu veți mai căuta prin dovezile cu­vin­telor, ci veți socoti că este destulă credința cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să bat­jo­­co­rească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus sărutându-l și mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci a ajuns până la împărați vestea despre An­­tonie. Căci înștiințându-se de acestea Cons­tan­tin Au­gus­tul (306-337), cum și fiii lui, Constanțiu (337-361) și Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ținea în seamă dânsul, nici se bucura de tri­mi­teri. Ci ace­lași era, precum fusese mai înainte de a-i scrie îm­pă­rații. Și după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe mo­nahi și a zis către dânșii: „Nu vă mi­nunați că vă scrie îm­păratul, că este om și el, ci mai cu sea­mă că Dum­nezeu a scris Lege oame­nilor și prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci voia să nu pri­mească scri­sorile, spu­nând: „Eu nu știu să scriu răspunsuri către niște fețe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi și zi­când că îm­­pă­rații sunt creștini și nu se cuvine să fie defăimați, a porun­cit să se citească scrisorile. Apoi a scris și răspunsuri, lăudându-i că ei cred și se în­­chi­nă lui Hristos; deci îi sfătuia cele către mântuire și să nu so­co­tească a fi lucruri mari cele de față, și mai cu seamă a-și aduce aminte de Judecata ce va să fie. Și să știe că numai Hris­tos este Împărat adevărat și veșnic. Apoi îi ruga pe dânșii să fie iubitori de oameni și să aibă grijă de drep­ta­te și de săraci. Iar împărații, pri­mindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toți și toți se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăși în mun­tele cel dinăuntru, ținându-se de pustnicia și nevoința cea obiș­nuită; și de multe ori șezând îm­preună cu cei care veneau la dânsul, avea vedenii, pre­cum în profeția lui Daniil este scris. Apoi și după un ceas vorbea tot aceleași cu frații cei care erau cu dânsul. Iar ei îl cunoșteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că și cele ce se întâmplau în Egipt de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Sera­pion episcopul, care vedea pe Antonie îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci într-o vreme, fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau îm­preu­nă cu dân­sul și cutremurându-se, s-a sculat și s-a rugat; apoi, ple­­cân­du-și genunchii, a rămas așa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfri­co­șându-se cei care erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, su­părându-l și silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânșii: „O, fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face ve­denia aceasta”. Iar ei, iarăși ru­gân­du-l să le spună cele ce a văzut el, lăcrimând, a zis: „O urgie are să cu­prindă Biserica și are să fie dată oamenilor celor ca do­bi­toacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii și împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca și cum s-ar fi făcut niște azvârlituri de picioare ale do­bi­toa­celor ce umblă fără de rânduială”. Deci atunci sus­pi­nam că am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul și după doi ani s-a și în­tâm­plat năvălirea arie­nilor și ră­pirea Bisericilor, când și vasele cu sila răpindu-le fă­ceau să fie purtate de mâini pă­gâ­nești; când și pe pă­gânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânșii și, fiind ei de față, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toți am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor, vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca do­bitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mân­gâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâh­niți, fiilor, că pre­cum S-a mâniat Domnul, așa Se va milostivi iarăși și degrabă își va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei și veți vedea pe cei izgoniți așezați iarăși la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se și ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta cre­dință, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniți cu arienii, că nu este a apostolilor învățătura aceasta, ci a dia­vo­lilor și a tatălui lor, învă­ță­tură care este stearpă, dobi­to­ceas­că și a minții celei ne­drepte, precum este necu­vân­tarea catârilor”.

Deci acestea sunt lucrurile, minunile și vederile lui An­­to­nie; și se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgă­duința care zice: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta „Mută-te de aici!”, și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință vouă, și iarăși: Amin, amin zic vouă, dacă veți cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, se va da. Apoi El este Cel Care a zis ucenicilor Săi și tuturor celor care cred într-Însul: „Pe cei bolnavi vindecați-i, pe dia­voli scoateți-i, în dar ați luat, în dar să dați”.

Deci Antonie a tămăduit pe cei bolnavi nu po­run­cind, ci rugându-se și amintind Numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea, ci Domnul, Care prin Antonie Se milostivea și tămăduia pe cei care pătimeau. Ale lui erau numai rugăciunea, pust­ni­cia și nevoința, pentru care, șezând în munte, se bu­cura prin vedeniile cele dum­ne­zeiești, dar se mâhnea fiind supărat și tras afară în mun­tele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putință să se suie ei acolo, pentru că le ur­mau mulți dintre cei care se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceștia. Ei însă tri­mi­teau pe cei care erau vinovați, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pă­ti­mind ne­ca­zuri și văzându-i pe dânșii tân­guindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Și nu era nefo­lo­sitoare os­teneala și su­pă­ra­rea lui, că venirea lui se făcea mul­tora spre folos și facere de bine; căci și judecătorilor le folo­sea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dum­nezeu și să știe că judecata cu care vor ju­de­ca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea, iubea viețuirea din munte mai mult decât toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei care aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se po­goare; apoi venind și vorbind de ajuns cele de­s­pre mân­tuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânșii, spunându-le: „Precum peștii stând pe pământ uscat mor, așa și mo­na­hii, stând împreună cu voi și pe­tre­când, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum por­nește peștele spre mare, așa și noi spre munte, ca nu cumva, stând, să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul și încă multe altele, apoi mi­nunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dum­nezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”.

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), pri­go­nea pe creș­tini pentru iubirea ce avea față de arienii cei cu nume rău. Și era atât de crud, încât bătea și pe fe­cioa­re și pe monahi îi dez­golea și îi chinuia; Antonie, au­zind aces­tea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cu­prinsul acesta: „Văd o urgie ve­nind asupra ta; înce­tează de a pri­go­ni pe creștini, ca nu cum­va să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens, primind scrisoarea și citind-o, a râs și scui­pând-o, a le­pădat-o jos, iar pe cei care au adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să ves­tească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijești de mo­nahi, te voi izgoni acum și pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile și l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se nu­mește Hereia, au ieșit însuși Va­lens și Nestorie, eparhul Egip­­tu­lui, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens și mai blânzi decât toți cei ce se hrăneau la dânsul; deci neajungând ei la lo­cul po­menit, au început caii a se juca unul cu altul, după cum erau obișnuiți, și numaidecât cel mai blând, pe care era Nes­torie, apucând cu gura pe Valens și dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el și cu dinții i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci toți s-au minunat că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci așa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uita îndată a ju­de­ca și fericea pe cei care se leapădă și se depăr­tea­ză de viața aceasta și de grijile lumești. Astfel, pe cei ne­dreptățiți îi păr­ti­nea, încât socotea că nu alții, ci el însuși era cel care pătimea. Deci el era de folos tu­tu­ror, încât mulți dintre ostași și dintre cei care aveau averi multe se lepădau de greutățile vieții și se fă­ceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dum­­nezeu; căci cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întor­cea bucu­rân­du-se? Cine venea la dânsul plân­gând pe cei morți și nu pără­sea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, vă­zân­du-l, nu de­făima îndată bo­gă­ția? Care monah, împu­ți­nându-se cu sufletul și aler­gând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și pri­vind la Antonie nu se le­pă­da îndată de dez­mier­dări și nu iu­bea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cu­ge­tul? Is­cu­sirea aceasta a lui Antonie era mare, că după cum am zis mai înainte avea darul deslușirii duhurilor, cunoștea miș­că­rile lor și după sâr­guința și pornirea pe care o avea cineva îl cunoștea pe dânsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci și pe cei supărați de ei prin gânduri îi învăța cum să poată răsturna bân­tuielile acelora, povestindu-ne neputințele și vicleniile diavolilor. Deci fiecare, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului și a slugilor lui. Iar fe­cioa­rele care aveau logodnici, vă­zând pe Antonie, pe acea parte de râu rămâneau fe­cioare lui Hristos. Apoi veneau la dânsul și de prin părțile din afară, iar aceștia împreună cu toți, folosin­du-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toți rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin po­menirea lui, știind sfătuirile și do­je­nile lui.

Iar în ce fel a fost sfârșitul vieții lui cu cu­viință este și mie a rosti, și vouă celor care doriți a auzi, că și acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său, cerceta pe monahii din muntele de jos și înștiințându-se prin descoperire dumne­zeias­că despre sfâr­și­tul său, a grăit fraților: „Aceasta este cer­ce­ta­rea cea mai de pe urmă, făcută de mine vouă și mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăși în viața aceasta. Că vremea a so­sit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută și cinci ani”. Deci auzind ei aces­tea, plân­geau, îmbrățișau și să­rutau pe bătrân. Iar el bu­cu­rându-se, ca și cum dintr-o țară străină ar merge la ce­tatea sa, le vorbea și le poruncea:

„Să nu vă leneviți întru osteneală, nici să vă necăjiți întru pustnicie, ci să trăiți ca și cum în fie­care zi ați fi gata de moarte; apoi să vă sârguiți, după cum am zis mai înainte, a păzi su­fle­tul de gândurile cele întinate; să aveți râvnă către sfinți și să nu vă apropiați de schismaticii meletieni; știți viclenia, răutatea și voința lor cea rea. Nici să aveți vreun prieteșug cu arienii, că și păgânătatea acestora tu­tu­ror este arătată. Nici căutând la judecătorii cei care pă­r­ti­nesc lor să vă tulburați, că va înceta nălucirea lor cea stri­că­­cioasă în puțină vreme. Deci păziți-vă curați, și mai cu seamă de aceștia păziți predania părinților, și prin urmare credința cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi ați învățat-o și de la mine v-ați adus aminte”.

Dar frații silindu-l să rămână la dânșii și acolo să se să­vâr­șească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obi­ceiul ca tru­­purile bărbaților celor îmbunătățiți, mai ales ale sfin­ților mu­cenici, a le învălui și înfășura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi și a le păstra înăuntru la dânșii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei ră­po­sați. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta și pe epis­copi, să poruncească poporului, așijderea și pe fe­mei le sfătuia, zicând: „Lu­crul acesta nu este legiuit, ci cu totul ne­cuvios; pentru că și trupurile patriarhilor, ale pro­ro­cilor, până acum se păzesc în morminte; și încă și Trupul Dom­nului în mormânt s-a pus și punând piatră peste ușa mor­mântului, L-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Și acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei care după moarte nu ascund trupurile celor care se săvârșesc; chiar de ar fi și sfânt; căci ce este mai mare și mai sfânt ca Trupul Dom­nului și Care totuși s-a pus în mormânt?

Deci mulți, ascultându-l, puneau trupurile sub pă­mânt și mul­țumeau Domnului, căci bine au fost în­vă­țați de dânsul. Aceasta cunoscând-o și temându-se ca nu cumva să nu facă și cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieși, sfătuind și învățând cele cu­viincioase pe monahii cei din muntele acela. Și suindu-se în muntele unde se obiș­nuise a petrece, după puțină vreme s-a îmbolnăvit. Che­mând pe cei doi mo­nahi care fuseseră îm­preu­nă cu el cincisprezece ani, ne­voindu-se și slujindu-i la bă­trâ­nețe, ale căror nume erau Ma­carie și Plotin, a zis către dânșii:

„Eu, o, fiilor, precum este scris mă duc pe calea pă­rin­ți­lor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziți-vă, ca pus­t­nicia voastră cea veche să nu o pierdeți, ci ca și cum ați face început de pustnicie, așa sâr­guiți-vă să păziți osâr­dia voastră întreagă. Că știți pe diavolii cei ce vă bân­tuiesc, știți cum sunt de sălbatici, dar nepu­tincioși cu pu­te­rea; deci nu vă temeți de dânșii, ci mai vârtos să credeți în Hristos de-a pu­ru­rea. Apoi, ca și cum fiecare ați muri, așa să viețuiți, luând aminte și pomenind sfătuirile pe care le-ați auzit de la mine. Nici o împărtășire să nu aveți cu schis­maticii, nici cu ereticii arieni, că știți că și eu mă abă­team și mă fe­ream de aceștia pentru eresul lor cel de Hristos urâtor și rău credincios; ci sâr­guiți-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinții; ca astfel, după moarte, întru veșnicele lo­ca­șuri ca pe niște prieteni cunoscuți să vă primească și sfin­ții pe voi. Acestea gândiți-le, acestea cugetați-le și de aveți vreo purtare de grijă pentru mine, mă veți avea ca pe un pă­­rinte al vostru; dar să nu lăsați pe nimeni să ia trupul meu și să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Știți cum de-a pururea opream pe cei care fac aceasta și le po­runceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi în­gro­pați trupul meu și sub pământ ascundeți-l. Apoi să păziți taina între voi, ca nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărțiți hainele mele și dați lui Ata­na­sie episcopul un cojoc și haina pe care o așterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Ce­lă­lalt cojoc dați-l lui Serapion, epis­­­co­pul; voi țineți haina cea de păr, și mântuiți-vă, fiilor, fiți sănătoși; că Antonie acum se mută și nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea și pe aceia i-a sărutat ca pe niște prie­teni, au văzut îngerii care veniră la dânsul și, bu­cu­rân­du-se de dânșii, el și-a întins picioarele și zăcând cu fața în sus se arăta vesel; după aceea și-a dat sufletul și s-a dus la Sfinții Părinți. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, în­fășu­rân­du-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pă­mânt. Și ni­meni nu știe până acum unde este ascuns, afară de cei doi uce­nici ai lui. Deci luând ei co­jocul fericitului An­tonie și haina cea pur­tată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci vă­zân­du-le cineva, ca pe însuși Antonie le vedea. Apoi îm­bră­cân­du-se cu ele, ca și sfătuirile lui le pur­tau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei și al nevoințelor lui An­tonie, acesta este și sfârșitul vieții lui trupești. Aces­tea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteți socoti și voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinerețe până la atâta vârstă, mereu păzindu-și sârguința pustniciei și a nevoinței.

El nici de bătrânețe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schim­bat chi­pul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele pi­cioa­rele cu apă. Și cu toate acestea, cu trupul său a rămas ne­vătămat. Pentru că ochii îi avea ne­vă­tă­mați și întregi, vă­zând bine, și din dinți nici unul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multa vârstă; apoi cu pi­cioarele și cu mâinile a rămas să­nătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sâr­guitor decât toți cei care între­buin­țau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lău­dat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune și al sufletului său iu­bi­tor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din în­țelep­­ciu­nea cea din afară, nici pentru oarecare meș­teșug, ci pentru sin­gură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns și ședea în munți. Cine, dar, dacă nu Dum­ne­zeu, a fost Acela Care pre­tutindeni face cu­nos­cuți pe oamenii Săi și Care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deși ei pe ascuns și în taină lu­crea­ză fapte bune, deși ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe niște luminători îi arată tu­tu­ror. Ca astfel să cu­noască cei care aud că este cu pu­tință a se împlini poruncile lui Dum­nezeu și a avea râvnă către fapta cea bună.

Deci citiți-le acestea și celorlalți frați, ca să învețe cum tre­buie să fie viața monahilor și să se încredințeze că Dom­nul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos va pro­s­lăvi pe cei care-L pro­s­lăvesc, și pe cei care slujesc Lui până la sfârșit; apoi nu numai întru Împărăția Cerului îi duce, ci și aici fiind ascunși și sâr­guindu-se a se lepăda și de cele dintr-însa, îi face arătați și vestiți, atât pentru fapta bună a lor, cum și pentru folosul tuturor celorlalți.

Iar dacă va fi trebuință, chiar și păgânilor citiți-le, că măcar așa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos – Care este Fiul lui Dumnezeu –, ci și cei care-I slujesc Lui curat și adevărat și cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceștia creștinii îi vădesc nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc ca pe cei ce sunt amăgitori și stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva dintre cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?”. Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, care se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul dintre diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva dintre noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?”. Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi, şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate cum că nu se întoarce dinspre cei care voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei care aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?”. Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel care am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”.

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor care greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu Se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu Se întoarce de către cel care vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».

Iar când te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua Judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche! Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu i-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?”. Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai Unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare dintre noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit!; pentru că vei afla pe Judecătorul Milostiv şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă.)

Sf Cuv Antonie cel Nou din Veria

Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Nou de la Veria

• Părintele Macarie Simonopetritul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Nou de la Veria

    Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Nou de la Veria

Sfântul Cuvios Antonie cel Nou s-a nevoit până la vârsta de nouăzeci de ani într-o peșteră ascunsă, hrănindu-se doar cu ierburile ce creșteau prin împrejurimi, neștiut de nimeni, doar de un preot care venea din când în când pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Sfântul Antonie s-a născut în sânul unei familii evlavioase și înstărite din Veria, în Macedonia. Nu se cunoaște însă data nașterii sale[1]. Arzând de dragoste pentru viața ascetică, sfântul s-a lepădat din tinerețe de plăcerile cele deșarte și de mângâierile acestei lumi pentru a deveni monah la Mănăstirea Pieria, care era pe atunci în plină înflorire[2].

În scurtă vreme a devenit pentru frați o pildă în toate virtuțile călugărești și cum dorea să ducă viață pustnicească, a primit de la starețul său binecuvântarea de a se retrage într-o peșteră ascunsă, aflată în apropierea râului Aliakmon. A viețuit acolo timp de cincizeci de ani, hrănindu-se doar cu ierburile ce creșteau prin împrejurimi, neștiut de nimeni, doar de un preot care venea din când în când pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Asemenea ilustrului său omonim, Antonie cel Mare, Sfântul Cuvios Antonie cel Nou a suportat ani de-a rândul asalturile repetate ale dracilor, care i se arătau sub înfățișările cele mai cumplite sau îi dădeau impresia că fluviul avea să se umfle și să inunde peștera, pentru a-l face să-și întrerupă rugăciunea sa de toată vremea și să-și părăsească chilia. Sfântul însă s-a nevoit astfel până la vârsta de nouăzeci de ani și și-a dat duhul lui Dumnezeu în peștera sa.

La ceva vreme după aceea, unor vânători care treceau pe acolo prin apropiere le-a fost atrasă atenția de lătratul câinilor lor. Au ridicat ochii spre locul unde se afla peștera ascunsă de frunziș și au văzut o mână care le făcea semn. S-au apropiat în grabă, au eliberat intrarea și au descoperit înăuntru trupul nestricat al sfântului pustnic.

Vânătorii au adus acestea la cunoștința episcopului Vereii care s-a dus în grabă în acele locuri, însoțit de mulțime mare, pentru a-l cinsti pe sfânt. Însă locuitorii din Pieria și cei din Veria au intrat într-o dispută pentru a ști cine avea să aibă cinstea de a păstra cinstitele moaște. Pentru a-i separa, ierarhul a pus să fie așezat trupul Sfântului Antonie într-o căruță trasă de doi boi, ca odinioară chivotul Legământului (I Regi 6), lăsându-l să meargă unde avea să-l ducă Pronia Dumnezeiască. Fără vreo ezitare, carul s-a îndreptat spre Veria și s-a oprit în fața casei părintești a Sfântului Antonie unde a fost ridicată mai apoi o mare biserică în cinstea sa.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, Volumul V, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 222-224)

[1] Unele descoperiri arheologice recente tind să arate că Sfântul Antonie cel Tânăr ar fi trăit înainte de veacul al XII-lea, iar nu între veacurile XIV și XV, cum se credea.

[2] Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător era cel mai important așezământ din gruparea de mănăstiri, numită mai apoi schitul Veria, ce s-a remarcat mai cu seamă prin Sfântul Grigorie Palama (14 noiembrie), Sfântul Atanasie de la Meteore (20 aprilie), Sfântul Nicanor (7 august) și Sfântul Dionisie din Olimp (24 ianuarie).

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A.   PLĂCINTE

Prăjitură din multe foi şi aluat franţuzesc de post

·       250 g făină;

·       250 g margarină;

·       ½ pahar apă;

·       1 linguriţă oţet;

·       Sare;

·       Marmeladă

Se cerne făina pe planşetă.

Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de margarină.

Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se mai lipeşte de mână şi de planşetă.

Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.

Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil pătrată, cu latura de circa 40 cm.

În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi se întinde din nou cu vergeaua.

Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o jumătate de oră.

Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale de câte o jumătate de oră.

Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de pe aluat.

Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc iute, apoi la foc potrivit.

Se procedează la fel cu toate foile.

Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de 8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.

Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu foietaj tocat mărunt.

Se taie apoi în bucăţi.

 

B.   SALATE

Salată de andive

·       ½ kg andive;

·       3 linguri ulei;

·       1 lingură oţet (zeamă de lămâie)

Se curăţă andivele de frunzele veştede.

Se despică frunză cu frunză, se spală bine, se scurg, apoi se taie frunzele în fâşii lungi şi subţiri, apoi se taie transversal, astfel încât să se obţină fâşii de 5 cm lungime şi late de 1 cm.

Într-o salatieră se amestecă andivele cu uleiul, oţetul şi se corectează gustul cu sare.

Notă: Această salată se poate prepara cu sos maioneză de cartofi sau de ţelină (vezi reţeta postată anterior).

 

C.   SOSURI

Sos alb

·       1 lingură făină;

·       1 lingură margarină;

·       2 pahare vin alb;

·       1 pahar apă

Se topeşte margarina peste care se pune făina în ploaie şi se lasă la foc mic, amestecând continuu până capătă culoare gălbuie.

Se stinge cu vin alb şi apă.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de mere

·       6 mere mari;

·       1 lingură făină;

·       1 lingură margarină;

·       2 pahare vin alb;

·       Sare;

·       1 vârf de cuţit zahăr;

·       Crutoane

Merele curăţate de coajă şi seminţe, tăiate felii se fierb în apă.

Se trec prin sită.

Din margarină şi făină se pregăteşte un sos alb care se stinge cu vin şi un pahar de apă.

Se adaugă piureul de mere, zahărul şi sarea.

Se lasă să mai dea un clocot şi se serveşte cu crutoane.

 

E.   MÂNCĂRURI

Mâncare de morcovi

·       750 g morcovi;

·       1 ceaşcă ulei;

·       25 g zahăr;

·       10 g sare;

·       50 g margarină

Se curăţă morcovii şi se dau pe răzătoarea mare, apoi se călesc în ulei.

Separat se arde zahărul şi se stinge cu o cană de apă, se adaugă peste morcovi şi se lasă la foc mic până scade bine.

Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptor 15 minute.

Se serveşte fierbinte garnisit cu gogoşari în suc de roşii.

 

F.   DULCIURI

Covrigei simpli

·       200 g zahăr pudră;

·       400 g margarină (la temperatura camerei);

·       600 g făină;

·       1 vanilie sau 1 linguriţă coajă de lămâie

Se amestecă toate ingredientele, se frământă bine şi se modelează covrigei de forme diferite (rotunduri, opturi).

Se coc la foc potrivit.

După preferinţă se pot lipi doi covrigei cu marmeladă.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

IOSIF SPĂDARU

Sari la navigareSari la căutare

Iosif Spădaru
Date personale
Născut	17 ianuarie 1901
Decedat	3 august 1949 (48 de ani)
Ocupație	muzician
Modifică date / text

Iosif Spădaru (Cardos) (n. 17 ianuarie 1901, Boghiș – d. 3 august 1949, Ribița) a fost un învățător, pedagog, muzician ^[1] și dirijor român.

• 1Biografie
• 2Viață muzicală
• 3Note, referințe
• 4Bibliografie suplimentară
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut dintr-o familie de învățători. A întemeiat și condus câteva coruri cum ar fi corurile din Seini, Roșiori, Valea Vinului și Satu Mare. Aici a condus corul C.F.R.-ului până în 1939. După septembrie 1940, s-a refugiat împreună cu fiul său Spădaru Gheorghe Mihaiu, mai întâi la Timișoara, iar mai apoi, după 1944, la Baia de Criș, (Alba). În 1946, ca învățător Gr.I în Hațeg (Regiunea Alba-Iulia, județul Hunedoara), i se acordă Gradația de Merit prin Decret Regal (Monitorul Oficial al României Partea 1B, Nr. 228 din 12 decembrie 1946, pag.21). Încetează din viață la Ribița la 3 decembrie 1949

VIAȚĂ MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Conform biografilor săi, a fost unul din cei mai mari dirijori pe care i-a avut Sătmarul. Fiul său, împreună cu soția Spădaru Otilia (n. Marinca), au continuat tradiția de dascăli și dirijori de cor, pregătind câteva coruri școlare și sindicale din fosta regiune Baia Mare. Valentin Băințan, cunoscutul dirijor maramureșean, îi menționează într-una din lucrările monografice

ANTON ȘUTEU

Anton Șuteu
Date personale
Născut	17 ianuarie 1947  Aiud, Republica Populară Ungară
Decedat	13 septembrie 2010 (63 de ani)  București, România
Cauza decesului	boală cerebro-vasculară[*]
Părinți	Iuliu Șuteu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor profesor
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București Academia Națională Santa Cecilia[*]
Premii	Ordinul național „Steaua României” (2000)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Anton Șuteu (n. 17 ianuarie 1947, Aiud, Republica Populară Ungară – d. 13 septembrie 2010, București, România) a fost un compozitor și profesor român.

A fost fiul generalului prof. dr. doc. Iuliu Șuteu.^[1]

CUPRINS

• 1Studiile
• 2Cariera profesională
• 3Muzică de teatru
• 4Muzică vocal-simfonică
• 5Muzică simfonică
• 6Muzică pentru spectacole de televiziune
• 7Muzică de film
• 8Muzică de cameră
• 9Muzică ușoară, pop, jazz
• 10Muzicologie
• 11Premii și distincții
  • 11.1Decorații
• 12Note
• 13Bibliografie
• 14Legături externe

STUDIILE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Studiile muzicale le-a început la Liceul de Muzică nr. 1 din București (1960-1966) cu Emilia Vlangali (pian), continuându-le la Conservatorul din București (1966-1972) cu Anatol Vieru (compoziție), Dragoș Alexandrescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Aurel Stroe (orchestrație), Vinicius Grefiens (citire de partituri), Ovidiu Varga și Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Constantin Bugeanu (dirijat orchestră).

S-a specializat la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma (1972-1974) cu Virgilio Mortari (compoziție).

În 2005, a devenit doctor în muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din România.

CARIERA PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferențiar (1992-2006) și profesor (din 2006) la catedrele de compoziție și muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din București.

Din 1992, a fost coordonatorul secției de Muzică ușoară și Jazz, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. A susținut conferințe, prelegeri, emisiuni de radio și televiziune. A publicat articole în Muzica.

MUZICĂ DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Tache, Ianke și Cadâr (1993), muzică de scenă la piesa lui Victor Ion Popa;
• Numele trandafirului (1994), muzică de scenă la piesa după romanul lui Umberto Eco;
• Steaua fără nume (1995), muzică de scenă la piesa lui Mihail Sebastian;
• Pasărea în spațiu (2002), muzică de scenă la piesa lui Octavian Greavu.

MUZICĂ VOCAL-SIMFONICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Preludiul primăverii (1973), cântată pentru cor mixt și orchestră, p.a. București, VII 1973, Orch. și Coral Cons., Grigore Iosub.

MUZICĂ SIMFONICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Simfonia nr. 1 ,,Chemarea" (1972), p.a. București, m 1972, Cons., Emanuel Elenescu; *Simfonia nr. 2 ,,Moisei" (1980), p.a. București, 30 IV 1980, Fil., Radu Chișu. București, Edit. Muzicală, 1981;
• Obiceiuri marocane (1989), suita simfonică, p.a. Casablanca/Maroc, 1989.

MUZICĂ PENTRU SPECTACOLE DE TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Totul e posibil în joc / It's all in the game (1984). Coproducție româno-olandeză, Montreux, Elveția.

MUZICĂ DE FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Drumuri în cumpănă (1978, regia Virgil Calotescu);
• Ultima frontieră a morții (1979, regia Virgil Calotescu);
• Ana și „hoțul” (1981)
• Buletin de București (1983)
• Acțiunea Zuzuc (1988, regia Gheorghe Nagy);
• Marea sfidare (1989, regia Manole Marcus);
• Autor anonim, portret necunoscut (1990, regia Dan Pita);
• Șobolanii roșii (1991, regia Florin Codre);
• Moartea unui artist (1992, regia Valeriu Drăgușanu);
• E pericoloso sporgersi (1995, regia Nae Caranfil);
• O vară de neuitat (1995, regia Lucian Pintilie);
• Asfalt tango (1996, regia Nae Caranfil);
• Omul zilei (1997, regia Dan Pita);
• Triunghiul morții (1999, regia Sergiu Nicolaescu).

MUZICĂ DE CAMERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Rondo pentru violoncel și pian (1971);
• Scherzo pentru viola și pian (1971);
• Sonata pentru pian în stil clasic (1972);
• Sonata pentru trompetă și violoncel (1972);
• Meditație (1972), pentru pian;
• Cvintetul de suflători „Acasă" (1973), pentru flaut, clarinet, oboi, fagot și corn. București, Edit. Muzicală, 1991;
• Cvintetul „Culori" (1979), pentru clarinet, vioară, viola, violoncel și pian. București, Edit. Muzicala, 1983 (ST-ECE 01694);
• Temă cu variațiuni (1989), pentru pian. București, Edit. Muzicală, 1989.

MUZICĂ UȘOARĂ, POP, JAZZ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Nu uita, vântule! (1981), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru (ST-EDE 02371);
• Ce iubire și ce gânduri (1982), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru;
• Drumul iubirii (1984), voce și orchestră, versuri de Flavia Buref (ST-EDE 03448);
• Da, recunosc (1984), voce și orchestră, versuri de Flavia Buref (ST-EDE 03448);
• Am visat doi trandafiri (1984), voce și orchestră, versuri de G. Braber (în limba olandeză);
• Cântec pentru o floare (1984), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru;
• Mere fermecate (1986), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru; idem, versiune orchestrală (ST-EDE 03297);
• Să nu lovim nicicând un porumbel (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
• Fructul vieții (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 02996);
• Cântec despre soare și pământ (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 02996);
• Pacea florilor (1985), voce și orchestră, versuri de George Tarnea;
• Deschideți poarta soarelui (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
• Lumea suntem noi (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
• Voi, oameni de mâine (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
• Așteptare (1986), voce și orchestră, versuri de George Tarnea;
• Cântați cu noi (1986), voce și orchestră, versuri de Dan Verona;
• Chemarea (1986), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
• Reverie (1986), pentru orchestră;
• Să ocrotim copacii înfloriți (1987), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
• Cântecul mamei (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
• Marea (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
• Amintiri (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
• Spirala (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
• Ritmuri (1987, pentru orchestră;
• Nu-ți spun adio (1988) , voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03437);
• O pasăre (1988), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru;
• Adagio (1988), pentru orchestră; Gând senin (1989), pentru orchestră;
• Ostinato (1990), pentru orchestră (ST-EDE 03267);
• Steaua sudului (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
• Gratitudine (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
• O străduța din Florența (1991), pentru orchestră;
• Prima întâlnire (1991), pentru orchestră;
• Porțile Levantului (1991), pentru orchestră (ST-EDE 034167);
• Albastru de Voroneț (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
• Miles mood (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
• Coral (1992), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
• Zodiac (1992), pentru orchestră;
• Obsesia unui dans (1992), pentru orchestră;
• Nostalgie (1993), pentru orchestră;
• Ecouri (1993), pentru orchestră;
• Vis de iarnă (1992), pentru orchestră;
• Acasă (1992), pentru orchestră;
• Funck (1993), pentru orchestră;
• Depărtări (1993), pentru orchestră;
• De vorba cu mine (1993), pentru orchestră;
• Amintirea unei vacanțe (1993), pentru orchestră;
• Curcubeu (1994), pentru orchestră;
• Transparent, pentru orchestră;
• Fantezie pe o temă de Boccherini (1995), pentru orchestră;
• Vis de dragoste (1995), pentru orchestră;
• Adagio pentru pian (1996), pentru orchestră;
• Fantezie cromatică (1996), pentru orchestră;
• Decembrie (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
• Ursita (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
• Saturn, pentru orchestră (Euromusic 1996);
• Capricorn (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
• Flori de liliac (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
• Venus, pentru orchestră (Euromusic 1997);
• Aprilie (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
• Taur (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
• Love is sacrifice (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is devotion (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is renunciation (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is flirtation (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is enthusiasm (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is idolization (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Love is Bliss (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
• Într-o zi de noiembrie (1998), pentru orchestră;
• Tu și eu (1998), pentru orchestră;
• Orașul amintirilor (1999), pentru orchestră;
• În ritm de bossanova (1999), pentru orchestră;
• Nostalgie (2000), pentru orchestră;
• Raza aurie (2000), pentru orchestră;
• Samba (2000), pentru orchestră;
• Cer (2000), pentru orchestră;
• Pulsație (2001), pentru orchestră;
• Hoinărind prin oraș (2001), pentru orchestră;
• Miraj (2002), pentru orchestră;
• Ecouri (2002), pentru orchestră;
• O nouă zi (2003), pentru orchestră;
• Plimbare (2003), pentru orchestră;
• Orient Expres (2004), pentru orchestră;
• Doi septembrie (2004), pentru orchestră;
• Undeva, cândva (2005), pentru orchestră;
• Șoapte (2005), pentru orchestră.

MUZICOLOGIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Profesionalism și diletantism, in: Muzica, București, nr. 3, III 1985.

„Când încerci să caracterizezi creația lui Anton Șuteu, ai senzația că pornești de la șlagărul Deschideți poarta soarelui (un model al genului de divertisment autohton împins până la limita superioară a muzicii universale din secolul XX), pentru ca apoi să traversezi muzica de scenă și de film (zăbovind la coloanele sonore ale peliculelor Triunghiul morții și Pasărea în spațiu sau la jocul de scenă al spectacolelor de teatru Steaua fără nume și Numele trandafirului), spre a descifra vechea pasiune a compozitorului - muzica simfonică - mărturisită permanent prin legăturile indestructibile între noile forme și genuri muzicale, sfârșind totuși prin revenirea la același refren obsesiv din Poarta soarelui - devenit emblema inconfundabilă a unui compozitor particular. Chiar dacă Anton Șuteu afirma, în singurul său jurnal componistic subiectiv, obsesiv intitulat Deschideți poarta soarelui (București, Arpeggione Publishing House, 2006), cd «în fața acestor coloane sonore mă simt pe deplin împlinit», deoarece muzica sa de scenă a devenit o componentă activă a spectacolului și doar una conjunctural - ambientală, totuși se pare că posteritatea - admirându-i ambiția și riscul profesional de a se menține la «granița dintre creația majoră și cea a dezinvolturii exprimării cotidiene» – va admira mai mult «părticelele» genului ușor (Nu-ți spun adio, Deschideți poarta soarelui) ce i-au marcat destinul. «Cazul» Anton Șuteu nu are egal în peisajul artistic românesc din veacul trecut decât poate în cel al lui Ion Vasilescu (care a alunecat de la Cvartetul de coarde, încununat în tinerețe cu un premiu de compoziție de către George Enescu, care spera să-l convingă pe discipolul Scholei Cantorum să nu părăsească teritoriul clasic, pentru muzica ușoară), în ciuda unui pronunțat palmares, cu două simfonii și două cvintete, de incontestabila originalitate. Încercând să ilustreze prin sunete Albastrul de Voroneț prin clepsidra unor ostinați de percuție (Între cer și pământ), apelând la vocea de soprană și la cornul englez spre a obține timbruri speciale (Aspirații), refugiindu-se în ritmurile muzicii de jazz pentru a căuta o binemeritată relaxare sufletească, Anton Șuteu a rămas același artizan riguros, logic în discursurile sonore, stăpân pe tehnică și care a știut să se exprime cât mai firesc, spre a i se deschide mereu «poarta soarelui»”.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul internațional din Olanda (1979), cu Mențiunea specială a juriului Trandafirul de aur de la Montreux/Elveția (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaștilor din România (1991, 1992, 1993, 1995, 1996) și cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989).

Decorații[modificare | modificare sursă]

• Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[2]

Anton Suteu - Aspiratii (full album) - 1988

Anton Suteu- Best of (muzica vocal-instrumentala)

Anton Suteu - De vorba cu mine vol 1 (FULL ALBUM 2012 )

MUZICĂ PENTRU SUFLET

1. 

CLASSICAL PIANO MUSIC: Most Beautiful Piano Love Songs Of All Time - Memories Love Songs Collection

2. 

Best of 50's 60's 70's Instrumental Hits . The 310 Most Beautiful Orchestrated Melodies

POEZIE

MATEIU I. CARAGIALE

Biografie

Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, București – d. 17 ianuarie 1936, București) a fost un autor, istoric al heraldicii, poet și scriitor român, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.

Mateiu Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889 tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați.^[1]

În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare povestirea Remember la revista Viața Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR).

În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) ^[2] țațelor.

Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca și mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”^[3]. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani^[4], Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”)^[5] din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși^[6].

Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent - inadaptabil prin definiție - masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.

„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin - Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognocibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.

Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.

Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Călugăriţa

În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.

Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;

Din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.

Singurătatea

E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.

CAROL SCROB

Carol Scrob
Date personale
Născut	21 iulie 1856  Săbăoani, Ținutul Romanului, România
Decedat	17 ianuarie 1913 (56 de ani)  București, România
Părinți	Francisc Scrob Emilia Scrob
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Carol Scrob (n. 21 iulie 1856, Săbăoani, Ținutul Romanului, România – d. 17 ianuarie 1913, București, România) a fost un poet român.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Biografie centralizată pe ani
• 2Operă
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este fiul Emiliei și al lui Francisc Scrob, medic. În Războiul pentru Independență din 1877, Scrob, absolvent al Liceului Național din Iași (promoția 1877), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Senti­mentalul ofițer scria versuri care apăreau în „Stindardul” (1876) și în „Literatorul” (1880-1884). În 1881 Alexandru Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societății de la „Literatorul”. Colaborează la „Revista literară”, „Peleșul”, „Curierul”, „Universul”, „Minerva literară ilustrată” și scoate revista „Viitorul țărei” (1902).^[1] Publică volumele Rime pierdute (1881), Poezii complecte (1883) și De-ale inimei și Rouă și brumă (1900).

Cunoscut ca poet galant, Scrob e autor de omagii lirice, ma­drigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Patetismul forțat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public și, susținute de muzică, romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodo­pera” genului, provoacă însă, prin gesticulație grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la școala lui Macedonski și, deopotrivă, facilitatea liricii lui Scrob au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziții muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui Iosif Ivanovici, se mai cântă și azi. Scrob a experimentat, fără reușite, poemul în proză și a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Heine, Lenau, Francois Coppee și Sully Prudhomme.

Biografie centralizată pe ani[modificare | modificare sursă]

• 1875 — Este absolvent al Liceului Național din Iași.

Are gradul de sublocotenent de infanterie. Avansează pana la gradul de maior.

• 1876 — Publica poezii in ziarul "Stindardul".
• 1880-1884 — Publica poezii in ziarul "Literatorul".
• 1881 — Alexandru Macedonski il considera o speranta.

Publica in Craiova volumul „Rime pierdute”.

• 1882 — Figurează in Loja masonica Progresul din Craiova.
• 1883 — Face parte din comitetul societății de la "Literatorul".

Publica volumul Poezii complecte.

• 1892 — Este redactor la „Revista olteană”, in care publica si poezii sau traduceri.
• 1900 — Publica volumele De-ale inimei si Roua și bruma.
• 1902 — Colaborează la „Revista literara", „Peleșul", „Curierul", „Universul", „Minerva literara ilustrata" si scoate revista „Viitorul tarei".

A tradus din Carmen Sylva, Iulia Hasdeu, Heinrich Heine, François Coppée.

• 1913 — La 17 ianuarie, la București, moare poetul Carol Scrob.

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Volume de poezii

• Rime perdute, Craiova, 1881;
• Poezii complecte, București, 1883;
• De-ale inimei, Iași, f.a.;
• Rouă și brumă, București, 1900.

Poezii

• Sub vișinul înflorit
• Valurile Dunării (vals)
• Manola
• Suferința mea!
• Să rămân numai cu tine
• Te iubesc nu mă uita

Valurile Dunării

Barca pe valuri saltă uşor
Inima-mi bate plină d'amor
Dulcea speranţă e-n al meu pept.
Vino, ah! vino, că te aştept.

Vino n-ai teamă,
Dorul te chiamă,
Să plutim vesel şi să cântăm,
Şi-n fericire
Spre nemurire,
Braţe-n braţe să ne-avântăm.

Să te sărut cu dor, cu foc,
Timpul fugar să-l ţin în loc.
Să mă săruţi cu foc, cu dor,
Să tot trăiesc să nu mai mor.

Ah! Cerul atunci e mai-ntins,
Soarele parcă e mai aprins,
Şi-n ochii tăi senini zăresc
Un raiu Dumnezeesc.

Barca pe valuri saltă uşor,
Inima-mi bate plină d'amor,
Dulcea speranţă e-n al meu piept,
Vino, ah! vino, vin, eu te aştept.

Ah! vino, te aştept, vino, te-aştept,
Dulce speranţa e sânul meu,
Vino, ah! vino,
Vino, vino, te-aştept!

VIRGIL FULICEA

Sari la navigareSari la căutare

Virgil Fulicea
Date personale
Născut	9 august 1907
Decedat	17 ianuarie 1979 (71 de ani)
Ocupație	sculptor
Modifică date / text

Virgil Fulicea (n. 9 august 1907, Vaida-Recea^[1], comitatul Făgăraș, Transilvania – d. 17 ianuarie 1979, Cluj) a fost un sculptor, poet și profesor universitar care a activat la Cluj.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Decorații
• 3Opera
• 4Expoziție permanentă
• 5Cinstirea memoriei lui Virgil Fulicea
• 6Galerie de imagini
• 7Note
• 8Bibliografie
• 9Lectură suplimentară
• 10Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Virgil Fulicea s-a născut la 9 august 1907 în localitatea Vaida-Recea, din Țara Făgărașului. Tatăl său, Victor Fulicea, era notar, fiind originar din satul făgărășan Mărgineni.

Virgil Fulicea a urmat școala primară în satul natal, iar în anul 1925 a absolvit cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraș. A absolvit cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj, în 1932. În anul 1934, a absolvit și cursurile Facultății de Științe Juridice și Economice din Cernăuți.

A fost profesor la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1933). La Blaj a colaborat cu Pavel Dan, Ion Agârbiceanu. Apoi, a fost profesor la Liceul de Artă din Cluj, între anii 1948-1955. A intrat în rândul universitarilor, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, în anul 1955 (sculptură), primind titlul de profesor universitar în anul 1970.

Sculptorul Virgil Fulicea s-a stins din viață la Cluj, la 17 ianuarie 1979. A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.

DECORAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[2]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Bustul lui Emil Racoviță, sculptat în bronz, a fost dezvelit în anul 1957 pe strada Clinicilor din Cluj, în fața Institutului de Speologie.
• Statuia lui Baba Novac din Cluj-Napoca, sculptată în bronz, a fost ridicată lângă Bastionul Croitorilor în anul 1975.

EXPOZIȚIE PERMANENTĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

O expoziție permanentă cuprinzând lucrări^[3] ale lui Virgil Fulicea este organizată la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, în sala ce poartă numele artistului, „Sala Virgil Fulicea” (mai demult, „Sala Dietelor”), situată la primul etaj al Cetății Făgărașului.

CINSTIREA MEMORIEI LUI VIRGIL FULICEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele: strada Virgil Fulicea.
• O sală a Muzeului Țării Făgărașului „Valer Literat”, în care sunt expuse o parte din lucrările artistului, îi poartă numele: Sala Virgil Fulicea.

GALERIE DE IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 

  Virgil Fulicea: Statuia lui Pavel Dan, aflată în fața Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Turda

 
• 

  Virgil Fulicea: Statuia lui Baba Novac (1975), în faţa Bastionului Croitorilor din Cluj

 
• 

  Virgil Fulicea: Statuia lui Andrei Mureşanu, în faţa Teatrului Dramatic din Braşov

SFATURI UTILE 

NU CONSUMA ACESTE ALIMENTE ÎMPREUNĂ

Consumul regulat de fructe şi legume joaca un rol crucial în menţinerea sănătăţii optime a corpului. Totuşi, există anumite fructe şi legume care nu trebuie ingerate niciodată simultan. Amestecarea lor poate pune în pericol sănătatea întregului organism.

Iată principalele amestecuri ce trebuie evitate:

1. Budincă şi banane

Această combinaţie de budincă şi banane se digeră foarte greu şi reduce concentrarea mentală. În plus, încurajează producerea de substanţe toxice ce pot avea consecinţe grave mai ales asupra sugarilor.

2. Portocale şi morcovi

Deşi este o combinaţie foarte populară întâlnită mai ales în sucurile concentrate pasteurizate, portocalele în amestec cu morcovi pot genera arsuri stomacale şi reflux biliar. De asemenea, s-a constatat că această combinaţie poate favoriza apariţia disfuncţiilor renale.

3. Ananas şi lapte

Bromelaina conţinută de ananas nu permite combinarea cu anumite alimente, în special cu laptele. Amestecarea ananasului cu lapte determină dureri de stomac, dureri de cap, greaţă şi alte efecte periculoase mai ales pentru bebeluşi.

4. Papaya şi lămâie

Această combinaţie poate cauza anemie şi alte dezechilibre ale hemoglobinei. Evit-o cu orice preţ!

5. Guave şi banane

În amestec cu banane, guavele pot genera balonare, flatulenţă, acidoză, dureri de cap şi greaţă.

6. Portocale şi lapte

Dacă obişnuieşti să adaugi portocale la cerealele pentru micul dejun, îţi suprasoliciţi inutil stomacul. Această combinaţie cauzează deranjamente stomacale şi împiedică digerarea amidonului din cereale.

7. Legumele şi fructele în general

Evită să consumi simultan legume şi fructe! Fructele sunt bogate în zahăr, ceea ce le face mai greu de digerat şi, în combinaţie cu legume, rămân în stomac mai mult timp. Când fermentează, fructele eliberează toxine cauzatoare de diaree, dureri de cap şi de stomac, dar şi infecţii.

Ai voie însă să amesteci fructele între ele. Iată câteva recomandări:

Dulci – poţi amesteca după bunul plac fructele dulci precum merele, bananele, pepenele galben şi lubeniţa, deoarece nu conţin acizi.

Acide – poţi combina în siguranţă fructe bogate în acid citric precum portocale, lămâi, struguri, coacăze, grepfrut şi kiwi.

Semi-acide – poţi amesteca după bunul plac fructele cu conţinut mic de acizi precum mango, zmeură, căpşuni şi mere.

Neutre – aceste fructe conţin uleiuri vegetale, vitamine, proteine şi săruri; printre ele se numără migdalele, avocadoul, nucile, nucile de cocos şi alunele.

GÂNDURI PESTE TIMP

NICOLAE IORGA

Nicolae Iorga a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, cel de-al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. Wikipedia

Născut: 6 mai 1871, Botoșani

Asasinare: 27 noiembrie 1940, Strejnicu

Copii: Liliana Iorga, Florica Chirescu, Magdalina Iorga, Ştefan N. Iorga, Mircea Iorga, Alina Iorga

Cărți: Osmanlı İmparatorluğu tarihi: (1451-1538), MAI MULTE

Soție: Maria Tasu (căs. 1890–1900)

Educație: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Universitatea din Leipzig, Ecole Pratique des Hautes Etudes

Nepot: Andrei Pippidi

Nicolae Iorga - Citate: