MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 19 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, TEATRU/FILM, POEZIE, SFATURI UTILE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

În urmă cu 112 ani se năștea în comuna Stolnici, satul Fâlfani, județul Argeș, tatăl meu, Dicu Iancu!

Evenimente

·    379 - Teodosius devine co-imparat al Imperiului Roman de Rasarit. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă co-împărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale.

Flavius Theodosius - foto: – ro.wikipedia.org

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus. Împaratul Teodosie I cel Mare a decretat creștinismul ca unica religie pe teritoriul statului roman. Edictul a interzis toate cultele pagane, completand astfel un decret anterior din 391 care nu mai permitea frecventarea templelor si efectuarea jertfelor.

A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut de Biserica Ortodoxa în rândul sfinţilor, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie. În 393 a suprimat Jocurile Olimpice, vechi de peste un mileniu. Teodosiu, împreună cu soția sa, Aelia Facillia, a avut trei copii:

- Arcadius, împărat în est

- Honorius, împărat în vest

- Galla Placidia Aelia , împărăteasă romană. A fost capturată de la Roma (410) și căsătorită cu regele vizigot Ataulf (414). După moartea acestuia s-a reîntoars în Italia (416), devenind soția generalului Constantius (417), proclamat în 421 împărat. Refugiată în 423 , după moartea lui Honorius, la Constantinopol, revine doi ani mai târziu cu sprijinul lui Teodosius al II-lea și ocupă pentru fiul ei minor, Valentinian al III-lea, tronul Imperiului Roman de Apus.

·       1419 - Războiul de 100 de ani – Oraşul francez Rouen se predă lui Henric al V-lea al Angliei.

Henric al V-lea – foto: ro.wikipedia.org

Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

·         1806 – Marea Britanie ocupa Capul Bunei Sperante in sudul Africii. Termenul Capul Bunei Speranțe a fost utilizat și pentru a numi Colonia Capului, înființată în 1652 în apropierea  Peninsulei Capului. Puțin înainte de formarea Uniunii Africii de Sud, termenul se referea la întreaga regiune care avea să devină în 1910 Provincia Capului.

·     1821 - În Muntenia se constituie Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea Ţării Româneşti până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Şuţu, decedat cu o zi înainte. Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştiul în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde ajunge la 21 ianuarie. În scurt timp urma să înceapă revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu ce avea ca obiectiv înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.(19/31 ianuarie).

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bucuresti (1821) – foto: historia.ro

·         1834: S-a deschis, la București, Școala de muzică vocală, declamație și literatură a Societății Filarmonice, nucleul viitorului Conservator. Primul director și profesor de literatură a fost Ion Heliade Rădulescu. Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă

·         1840: Căpitanul american Charles Wilkes a observat în timpul unei expediții de explorare, coasta estică a Antarcticii și a cerut ca această regiune, cunoscută ulterior drept Wilkes Land, să devină parte a Statelor Unite.

·   1849 - In timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni, moţii înfrîng o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel. Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui care dispunea de şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români conduşi de Ioan Buteanu.

·   1853 - La Roma a avut loc premiera operei Trubadurul (Il Trovatore), compusa de Giuseppe Verdi .

        1857 – La Chişinău, in Basarabia ţaristă, este încheiat protocolul conform căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste, urmare a infrangerii Rusiei in Razboiul Crimeei. Unul din rezultatele  acestui război pierdut de Imperiul Rus, a fost acela ca judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv din 1859 a României, între anii  1856 şi 1878 .·         1878 - A fost încheiat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc

·         1889: Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.

·         1915: Primul Război Mondial: A avut loc primul atac aerian major asupra unor ținte civile în Marea Britanie când două zepeline germane au bombardat orașele Great Yarmouth și King's Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·      1915 - Fizicianul și chimistul francez Georges Claude brevetează invenția tubului de neon.

Georges Claude conducting a demonstration on ocean thermal energy conversion at the Institut de France in 1926 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Georges Marie Auguste Claude (n. 24 septembrie 1870 – d. 21 mai 1960) a fost un inginer și inventator francez. El este recunoscut pentru munca sa timpurie privind lichefierea industrială a aerului, pentru inventarea și comercializarea iluminatului de neon (a facut cercetari pe gaze rare si în 1910 a descoperit iluminatul cu neon) și pentru un experiment amplu de generare a energiei prin pomparea apei de mare rece din adâncimi.  El a fost considerat de unii ca fiind “Edison of France“.  Claude a fost un colaborator activ cu ocupanții germani ai Franței în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru care a fost întemnițat în 1945 și i-au fost retrase onorurile.

·         1915: Primul Război Mondial: Are loc primul atac aerian major asupra unor ţinte civile în Marea Britanie când două zeppeline germane au bombardat oraşele Great Yarmouth şi King’s Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·         1920: Senatul Statelor Unite ale Americii votează împotriva alăturării în Liga Națiunilor.

·         1922 - S-a format un guvern liberal în frunte cu

·      1946 - A fost creat, la Tokio, Tribunalul militar international pentru Extremul Orient, in scopul judecarii criminalilor de razboi japonezi. Prima sentinta a fost pronuntata la 04.11.1948.

* 1948 - În România, în uirma instalării regimului comunist, a avut loc desfiinţarea barourilor de avocaţi.

·  1966 - Indira Gandhi a devenit prima femeie prim-ministru din istoria Indiei.

Indira Gandhi – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Indira Priyadarshini Gandhi (n. 19 noiembrie 1917 – d. 31 octombrie 1984) a fost prim-ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, și, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984. Fiica primului prim ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru, și mamă a altuia, Rajiv Gandhi, Indira Ghandi a fost unul dintre cei mai notabili și controversați lideri politici. În ciuda numelui faimos, nu există nici o legătură de rudenie cu Mahatma Gandhi. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea.

(…) Când a izbucnit Războiul Indo-Pakistanez din 1965, Gandhi era în vacanță în regiunea de graniță Srinagar. Deși avertizată de Armată că insurgenții pakistanezi au pătruns foarte aproape de oraș, ea a refuzat să plece la Jammu sau Delhi. S-a aliat guvernului local și a intrat în atenția presei, calmând în cele din urma națiunea. Shastri a murit în Takshent, la câteva ore după semnarea tratatului de pace cu președintele Pakistanului, Muhammad Ayub Khan, mediat de sovietici.

Shastri a fost un candidat al consensului, micșorând neînțelegerile între partidele de stânga și dreapta. Gandhi era candidata „Sindicatului”, o putere regională cu o imensă influență, care credea că va putea fi ușor manipulată. După mulți ani, căutând explicații pentru greșeala dezastruoasă, Președintele Congresului de atunci, Kumaraswami Kamara a pretins că făcuse o promisiune personală lui Nehru să o facă pe Gandhi Prim-Ministru „cu orice preț”. Totuși, la aceea vreme, el și ceilalți o considerau ca o „gungi gudiya” – în traducere „o păpușă nătângă”.

Cu sprijinul Sindicatului, într-un vot al Partidului Parlamentar al Congresului, Gandhi l-a învins pe Morarji Desai cu 365 la 169 de voturi, și a devenit cel de-al treilea Prim Ministru al Indiei și prima femeie ce ocupa aceea poziție. 

·         1999: Greva minerilor din Valea Jiului. După forțarea barajului din Defileul Jiului, minerii au intrat în Târgu Jiu. Armata a avertizat ca va interveni "dacă forțele de ordine nu ar reuși să controleze situația". Președintele Constantinescu a anunțat că autoritățile sunt hotărâte să împiedice repetarea descinderilor minerilor în Capitală din 1990 și 1991. Minerii au refuzat să negocieze cu o comisie guvernamentală desemnată în acest sens.

·      2006 - NASA a lansat prima sondă spaţială către Pluto. Sonda, numita New Horizons va calatori initial cu 57.000 km/h, dar dupa ce va folosi gravitatia lui Jupiter va zbura cu 75.000 km/h si va ajunge la Pluto in iulie 2015.

New Horizons (în română Noi Orizonturi) – foto: ro.wikipedia.org

New Horizons (în română Noi Orizonturi) este o sondă spațială lansată de NASA, la 19 ianuarie 2006, în cadrul Programului New Frontiers și concepută pentru studierea sistemului Pluton (planetă pitică) – Charon (satelitul acestuia) – in imagine, New Horizons lângă Pluton (în reprezentarea artistului)

Nașteri

·         1544: Francisc al II-lea (franceză François II (n. 19 ianuarie 1544 - d. 5 decembrie 1560), a fost rege al Franței între anii 1559 și 1560, fiind fiul cel mare al lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici.

A fost căsătorit în 1558 cu Maria I Stuart, regina Scoției (1542-1567), nepoată a ducilor de Guise. Francisc al II-lea a persecutat protestanții și a reprimat conjurația de la Amboise (martie 1560).

A fost fiul lui Henric al II-lea al Franței și al Caterinei de' Medici și aparținea ramurii Valois-Angoulême din Dinastia Capețienilor. Francisc s-a născut în 19 ianuarie 1544, unsprezece ani după celebrarea căsătoriei părinților săi. A primit prenumele în onoarea bunicului său Francisc I al Franței și a trăit primii ani la Castelul Saint-Germain-en-Laye. A fost botezat în 10 februarie 1544, nașii săi au fost bunicul său Francisc I și papa Paul al III-lea, iar nașa sa a fost stră-mătușa lui, Margareta de Navara. Cu această ocazie Francisc este numit cavaler. La doar doi ani devine guvernator de Languedoc, iar anul următor în urma decesului bunicului său, devine Delfin al Franței. În 27 ianuarie 1548 este semnat acordul pentru logodna care îl lega de Maria Stuart, cu doi ani mai mare decât el; aceasta era regina Scoției și nepoată pe parte maternă a lui Claude I de Guise, primul duce de Guise. Căsătoria lui Francisc cu Maria Stuart, a fost organizată de tatăl său Henric al II-lea al Franței în 1548 și era foarte avantajoasă. Maria Stuart fusese încoronată regină a Scoției la Castelul Stirling în 9 septembrie 1543, la vârsta de nouă luni, ceea ce l-ar fi făcut pe Francisc rege consort al Scoției și ar fi unit două regate într-o singură coroană. Ratificat acordul matrimonial în 1548, Maria de Guise regentă a Scoției o trimite pe fiica sa la curtea Franței pentru a fi crescută și educată până la căsătorie. În 24 aprilie 1558, Francisc în vârstă de paisprezece ani se căsătorește cu Maria Stuart regina scoțienilor, o uniune care dădea viitorului rege al Franței tronul Scoției și posibilitatea de a revendica tronul Angliei.

În 10 iulie 1559 Henric al II-lea moare în timpul unui accident într-un turnir, lăsând tronul lui Francisc, care avea cincisprezece ani. Vârsta sa îi garanta autonomia și nu avea nevoie de un regent. Totuși din cauza sănătății fragile și a lipsei de experiență, se ia decizia că ar fi mai bine să i se alăture un regent, așa că în mod formal este numită regentă mama sa, Caterina de' Medici. Dar în realitate, cu acordul lui Francisc al II-lea, din culise guvernau unchii Mariei Stuart, François de Guise și Charles de Lorraine. Cei doi au avut roluri importante la conducere și în timpul lui Henric al II-lea(François de Guise era unul din cei mai mari lideri militari ai regatului, iar cardinalul Charles de Lorraine a fost asociat cu cele mai importante negocieri și afaceri din regat) și au decis să-și împartă sarcinile: François de Guise se ocupa de partea militară în timp ce Charles de Lorraine se ocupa de tot ceea ce privea politica, finanța și diplomația. Urcarea la putere a celor doi a însemnat apusul conetabilului Anne de Montmorency("omnipotentul" guvernului precedent), care la sfatul regelui a părăsit capitala și a plecat să se odihnească pe proprietatea lui la țară^[2]. Și Dianei de Poitiers, fosta amantă a tatălui său, Francisc îi cere să se retragă și să nu mai apară niciodată la curte; odată cu ea cade și protejatul ei, Jean Bertrand, care trebuie să cedeze sarcina de Păstrător al sigiliilor Franței lui François Olivier, pe care Diana îl înlăturase cu ani înainte. Aceasta a fost o adevărată revoluție la palat și Guise devin stăpâni la curte. Regele le-a dat onoruri și privilegii, cel mai mare fiind Grand Maître de France,(Mare Maestru al Franței), lui François de Guise. În 21 septembrie 1559, Francisc este încoronat rege al Franței la Reims de către unchiul său cardinalul de Lorraine, apoi curtea se îndreaptă la castelul Blois în Valea Loarei, noua reședință regală. Adoptă ca emblemă soarele și drept motto fides Spectanda(astfel trebuie să respectăm credința) și Lumen rectis(lumina se află în neprihănire).

Sănătatea regelui se înrăutățește din noiembrie 1560. În 17 noiembrie leșină. După doar șaptesprezece luni de domnie, Francisc moare în 5 decembrie 1560, de o durere insuportabilă la ureche. S-a tratat poate de meningită sau de o infecție la ureche. Ambroise Paré a propus efectuarea unei trepanări. Francisc al II-lea a murit fără urmași și la tron îi urmează fratele său Carol al IX-lea, care avea zece ani. În 21 decembrie Consiliul o numește pe Caterina de' Medici "guvernantă a Franței". Maria Stuart, văduva lui Francisc se întoarce în Scoția, iar prințul Condé, care își aștepta execuția în celula sa, este eliberat în urma unor tratative cu Caterina de' Medici.

În 23 decembrie corpul lui Francisc este purtat la Saint-Denis de către prințul La Roche-sur-Yon. Inima sa, care trebuia să rămână la Orléans, este dusă în mănăstirea celestinilor. S-a comandat pentru inima lui un piedestal triangular de marmură albă, pe care se află o coloană de marmură albă. Lucrarea a fost proiectată de Primaticcio și executată de Jean Leroux și Ponce Jacquiot între 1562 și 1570. În partea de sus se află o urnă de bronz care conține inima regelui și se află la Saint-Denis.

Francisc al II-lea
Date personale
Născut	19 ianuarie 1544 Castelul Fontainebleau, Franța
Decedat	5 decembrie 1560 (16 ani) Orléans, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (meningită)
Părinți	Henric al II-lea al Franței[1] Caterina de Medici[1]
Frați și surori	Henric al III-lea al Franței François, Duce de Anjou Louis of Valois[*] Henri d'Angoulême[*] Victoria of Valois[*] Diane de France Elisabeta de Valois Margareta de Valois Claude de Valois Joan of Valois[*] Carol al IX-lea al Franței Henri de Saint-Rémi[*]
Căsătorit cu	Mary, regină a Scoției
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Valois
Rege al Franței
Domnie	10 iulie 1559 – 5 decembrie 1560
Încoronare	21 septembrie 1559
Predecesor	Henric II
Succesor	Carol IX Francisc al II-lea copil Francisc al II-lea al Franței și Maria Stuart François de Guise, portret de François Clouet Execuția conjuraților, gravură de Tortorel și Perrissin 1559-1560 Portret al Caterinei de' Medici Francisc a murit în Orléans, la Hotel Groslot

·         1736:  Se naste James Watt,inginer mecanic, cel care va crea motorul cu aburi ,ceea ce a constituir o etapa importanta a revolutiei industriale. A murit la 25 august 1819.

·         1737: Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (numit și Bernardin de St. Pierre) (n. 19 ianuarie 1737, Le Havre - d. 21 ianuarie 1814, Éragny, Val-d'Oise) a fost scriitor și botanist francez, precursor al romantismului, discipol al lui Jean-Jacques Rousseau.

Cea mai importantă carte a sa este romanul Paul și Virginia („Paul et Virginie”), ilustrare a ideilor idilice ale lui J.J. Rousseau, care considera că la adevărata fericire se ajunge în afara civilizației.

O altă lucrare valoroasă este Călătorie în Isle de France („Voyage à l'Isle de France”) (1773), din domeniul memorialisticii.

Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre
Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre
Date personale
Născut	19 ianuarie 1737[2][3][4][5][6][7]  Le Havre, Franța
Decedat	21 ianuarie 1814 (77 de ani)[2][4][3][5][6][8][7]  Paris, Primul Imperiu Francez
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[9][10]
Căsătorit cu	Félicie Didot[*]
Copii	Virginie de Saint-Pierre[*] Paul de Saint-Pierre[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitor inginer romancier[*] botanist[*]
Activitate
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Universitatea din Caen École nationale des ponts et chaussées Lycée Pierre-Corneille[*]

·         1757: Contesa Augusta Caroline Reuss de Ebersdorf (germană Gräfin Reuß zu Ebersdorf) (19 ianuarie 1757 – 16 noiembrie 1831), a fost prin căsătorie ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld.

A fost al doilea copil din cei șapte ai lui Heinrich XXIV, Conte de Reuss de Ebersdorf și a soției lui Karoline Ernestine de Erbach-Schönberg.

Ebersdorf era centrul pietismului în Turingia și bunicii Augustei erau admiratori ardenți ai acestei mișcări religioase. Mătușa Augustei, contesa Erdmuthe Dorothea Reuss de Ebersdorf, era în strânsă legătură cu Frații Moravi. Acest context explică religiozitatea profundă a Augustei din ultimii ani.

Augusta a fost una dintre cele mai frumoase femei a timpului ei. Tatăl ei a comandat pictorului Johann Heinrich Tischbein un portret al Augustei în rol de Artemisia, soția și sora lui Mausolus, constructorul Mausoleului din Halicarnas.

La Ebersdorf la 13 iunie 1777 Augusta s-a căsătorit cu Franz Frederic Anton, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, care achiziționase tabloul la de patru ori prețul inițial și care era îndrăgostit de Augusta. Totuși, el a trebuit să se căsătorească cu o rudă, Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen, cu care era logodit. Prințesa Sofia a murit la șapte luni după nuntă iar ducele a fost liber să ceară mâna iubitei sale.

În timpul mariajului, Augusta a născut nouă copii soțului ei; unii din ei au jucat un rol important în istoria Europei: Victoria, Ducesă de Kent (mama reginei Victoria) și regele Leopold I al Belgiei.

Copii:

1. Prințesa Sofia Frederica, Contesă von Mensdorff-Pouilly
2. Prințesa Antoinette
3. Marea Ducesă Anna Feodorovna a Rusiei
4. Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
5. Prințul Ferdinand
6. Victoria, Ducesă de Kent și Strathearn
7. Prințesa Marianne
8. Leopold I al Belgiei
9. Prințul Francisc Maximilian

Contesa Augusta este bunica multor monarhi importanți ai Europei, inclusiv regina Victoria a Marii Britanii (prin mama ei Victoria) și soțul ei, Prințul Albert (prin tatăl său Ernst), regele consort al Portugaliei Ferdinand al II-lea (prin tatăl său Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha), împărăteasa Carlota a Mexicului și fratele ei Leopold al II-lea al Belgiei (prin tatăl lor Leopold I care a fost ales rege al belgienilor la 26 iunie 1831).

Contesa Augusta Reuss de Ebersdorf
Ducesă de Saxe-Coburg-Saalfeld
Date personale
Nume la naștere	Augusta Caroline
Născută	19 ianuarie 1757 Saalburg-Ebersdorf
Decedată	16 noiembrie 1831 (74 de ani) Coburg
Înmormântată	Coburg
Părinți	Heinrich XXIV, Count Reuss of Ebersdorf[*] Countess Karoline Ernestine of Erbach-Schönberg[*]
Frați și surori	Sophie Henriette Reuss of Ebersdorf[*] Heinrich LI, Prince of Reuss-Ebersdorf[*]
Căsătorită cu	Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
Copii	Prințesa Sofia Frederica, Contesă von Mensdorff-Pouilly Prințesa Antoinette Marea Ducesă Anna Feodorovna a Rusiei Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand Victoria, Ducesă de Kent și Strathearn Leopold I al Belgiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Reuss
Domnie
Domnie	1800–1806

* 1785: Prințul Paul de Württemberg (germană Prinz Paul Heinrich Karl Friedrich August von Württemberg; 19 ianuarie 1785 – 16 aprilie 1852) a fost prinț german, al patrulea copil și al doilea fiu al lui Frederic I de Württemberg și a primei lui soții, Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. A fost bunicul patern al regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.

Curând după nașterea sa, părinții s-au separat; tatăl său a plecat în Rusia unde sora sa era căsătorită cu Țareviciul Pavel. Soția sa Augusta a murit în Estonia în 1788. Nouă ani mai târziu tatăl său s-a recăsătorit cu Charlotte a Marii Britanii, fiica cea mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit. Ea a supravegheat educația lui Paul și a celor doi frați mai mari Wilhelm și Catharina.

La 28 septembrie 1805 la Ludwigsburg Paul s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, fiica lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și a Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Nu au avut o căsnicie fericită din cauza numeroaselor aventuri ale Prințului Paul. Împreună au avut cinci copii:

• Friederike Charlotte Marie (9 ianuarie 1807 - 2 februarie 1873); s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
• Frederick Karl August (21 februarie 1808 – 9 mai 1870); s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Catherine Frederica de Württemberg și a fost tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Paul Friedrich (7 martie 1809 – 28 mai 1810)
• Pauline Friederike Marie (25 februarie 1810 – 7 iulie 1856); s-a căsătorit cu William, Duce de Nassau; a fost mama Sofiei de Nassau, soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Prin Pauline, Paul este strămoșul actualelor familii regale din Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Suedia.
• August (24 ianuarie 1813 – 12 ianuarie 1885); s-a căsătorit morganatic cu Marie Bethge

Înainte de a se căsători Paul a avut o relație cu Friederike Porth (1776-1860), care era cu nouă ani mai mare decât el. Paul și Friederike au avut o fiică numită Karolina von Rothenburg (1805-1872) care s-a născut la două luni după căsătoria Prințului Paul cu Charlotte. Karolina s-a măritat în 1836 cu Karl von Pfeffel.

În 1815 Paul s-a mutat din Stuttgart la Paris, lăsându-și soția și cei doi fii însă luându-și fiicele cu el. Acolo a dus o viață relativ modestă însă era frecvent în compania unor intelectuali cum ar fi Georges Cuvier. Familia lui Paul nu a aprobat acest lucru și i-au ordonat să se întoarcă în Württemberg dar el a refuzat.^[1] În timp ce era la Paris a avut două fiice nelegitime.

La scurtă vreme după decesul soției sale în 1847, Paul a plecat în Anglia cu amanta sa de mult timp Magdalena Fausta Angela de Creus y Ximenes, care era văduva lui Sir Sandford Whittingham și cei doi s-au căsătorit la Brighton, Sussex, la 26 aprilie 1848.^[2] Ea a murit la Paris la 27 decembrie 1852. Fiica lor Pauline Madeleine Ximenes, care s-a născut la Paris la 3 martie 1825 a fost numită Gräfin von Hohenfelsen sau Helfenstein în 1841.

Prințul Paul a murit la Paris la vârsta de 67 de ani.

·         1798: S-a nascut Auguste Comte, filosof şi sociolog francez (“Curs de filosofie pozitivă”); (d.05.09.1857).

·         1806: S-a nascut in localitatea Bezin (azi Donici, in Orhei, R.Moldova, fabulistul roman Alecu Donici ; (d. 21 ianuarie 1865). Creatia sa a fost influentata  de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 s-a  evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale. La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi – cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strînse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani.  Eminescu insuși îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”, numindu-l, în poezia „Epigonii” – „Donici, cuib de-nțelepciune”. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

OPERA:

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).

Traduceri:

A.                S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

Alexandru Donici
Date personale
Născut	19 ianuarie 1806 Donici, Orhei, Basarabia, Imperiul Rus
Decedat	21 ianuarie 1865 (59 de ani) Piatra Neamț, România
Căsătorit cu	Maria Rosetti-Bălănescu Profira Krupenski
Cetățenie	Day[*]
Etnie	Român
Religie	Ortodox
Ocupație	lingvist[*] traducător poet
Limbi	Română
Activitatea literară
Opere semnificative	Fabule Bustul lui Alecu Donici pe Aleea Clasicilor, în Chişinău       Alecu Donici pe o monedă

• 1807: Robert Edward Lee (n. 19 ianuarie 1807 — d. 12 octombrie 1870) a fost un ofițer și inginer american, unul din cei mai respectați generali din istoria militară americană. Lee a fost fiul generaului Henry Lee III (Light Horse Harry) (1756–1818), guvernator al Virginiei, și al celei de-a doua soții a acestuia, Anne Hill Carter (1773–1829). A fost descendent al lui Sir Thomas More și al regelui Robert II al Scoției prin conții de Crawford.^[8]
  Absolvent de top al Academiei West Point, Lee s-a distins ca ofițer în armata americană timp de treizeci și doi de ani. A rămas în istorie ca unul din principalii comandanți ai armatei confederate în războiul civil american.

·  1809 - S-a născut marele scriitor, poet si publicist american, Edgar Allan Poe; (d.07.10.1849).

 

Copie fotografică a lui Poe de Oscar Halling, făcută prin utilizarea daghereotipului «Thompson», unul din ultimele portrete ale lui Poe (1849) – foto: ro.wikipedia.org

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

·         1833: Alfred Clebsch, matematician german (d. 1872)

·    1839 - S-a  născut pictorul francez Paul Cézanne. (d. 1906)

Paul Cézanne (1861) -
foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul Cézanne (n. 19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence, Franța – d. 22 octombrie 1906, Aix-en-Provence, Franța) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu toata opozitia tatalui sau care il dorea la conducerea bancii pe care o fondase, Paul Cezanne a preferat pictura. A fost timp indelungat atras de curentul impresionist. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor și directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, “faza cézanniană”. Opera lui Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanță evoluția artei moderne, al cărei limbaj o revoluționează în direcția unor experiențe neașteptate.

* 1851: Jacobus Cornelius Kapteyn (n. 19 ianuarie 1851 – d. 18 iunie 1922) a fost un astronom neerlandez, cunoscut pentru studiul intensiv al Căii Lacteeși ca descoperitor al primelor dovezi privitoare la rotația galactică.
* 1856: Protopopul greco-catolic al Năsăudului si memorandistul Gherasim Domide (n. 19 ianuarie 1856 - d. 16 decembrie 1909, Bistrița), fiul țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie, a fost un participant activ la redactarea și susținerea Memorandumului. S-a născut în comuna Rodna, județul Bistrița-Năsăud. În fața Căminului Cultural din Rodna îsi are locul de cinste, lângă bustul lui Florian Porcius, o statuie în memoria celui ce a fost un cetățean de seamă, preotul greco-catolic Gherasim Domide.

S-a născut în comuna Rodna, pe atunci parte a Districtului Grăniceresc Năsăud, ca fiu al țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie.

A urmat cursurile Gimnaziului din Năsăud, fiind bursier al fondurilor grănicerești. După bacalaureatului a fost încorporat în regimentul 63 din Bistrița.

A dorit să studieze dreptul la Universitatea Franz Joseph din Cluj, dar posibilitățile materiale ale părinților nu i-au permis, astfel încât a urmat teologia la Gherla, pe care a absolvit-o în anul 1880. În toamna aceluiași an s-a căsătorit cu fata prim-pretorului din Monor, Paramon Salvan. Elisabeta Salvan era o fată frumoasă și bogată.

În data de 12 februarie 1881 a fost numit preot capelan la Rodna. În 1883, după 3 ani de căsătorie, preoteasa Elisabeta Domide a murit, lăsând în urmă doi copii, pe Leonida și Elena.

La Rodna, ca tânăr preot, s-a îngrijit de repararea Bisericii „Sf. Gheorghe” (monument istoric) și a casei parohiale. A edificat o nouă școală confesională, îndemnând părinții să-și dea copiii la școală. Domide a sprijinit înființarea Asociației Culturale „Casina Română” din Rodna.

Gherasim Domide a participat la redactarea Memorandumului Transilvaniei.

În data de 14 mai 1894 Gherasim Domide a făcut o declarație în fața judecătorilor procesului memorandiștilor, în care a susținut recâștigarea autonomiei Transilvaniei. A fost condamnat la 2 ani și 6 luni temniță de stat. După câteva luni a fost încarcerat la Blaj. În data de 15 septembrie 1895 fost grațiat de împăratul Franz Joseph.

După întoarcerea sa din închisoare, Gherasim Domide a fost primit cu ostilitate de autorități. Devenind vacant postul de vicar la Năsăud, prin moartea vicarului Dr. Ioan Pop, Gherasim Domide a încercat să obțină postul de vicar al Vicariatului Rodnei. Episcopul Ioan Szabo s-a opus inițial numirii lui Gherasim Domide ca vicar la Năsăud, motivând considerente politice, numindu-l ca vicar pe Ciril Deac.

În anul 1901 episcopul Szabo l-a numit pe Gherasim Domide în funcția de administrator al Protopopiatului de Bistrița

Semnatarii Memorandumului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, George Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

* 1859: Charles Diehl (n. 19 ianuarie 1859, la Strasbourg - d. 1 noiembrie 1944, la Paris) a fost un istoric francez, specialist al Imperiului Bizantin.
* 1862: Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924. A ctitorit între altele Biserica Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și Biserica Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

·         1872: S-a născut   sculptorul român de origine germană, Frederic Storck, fiul sculptorului Karl Storck  si fratele sculptorului Carol Storck și soțul pictoriței Cecilia Cuțescu Storck. A studiat la Școala de arte frumoase din București, avându-l profesor pe Ion Georgescu, apoi la München. A executat  portrete remarcabile (Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Anastase Simu, regele Carol I al României, Regina Elisabeta, Friedrich von Schiller, Johann Wolfgang von Goethe, Alfonso Castaldi, Spiru Haret etc.) și sculpturi alegorice („Adevărul”, pentru Palatul de Justiție din București, „Industria”, „Agricultura” pentru Palatul Administrativ din Galați. A fost profesor la Școala de arte frumoase din București și membru fondator al societății Tinerimea artistică. A decedat la  26 decembrie 1942.

* 1882: Selahattin Adil (19 ianuarie^[1] 1882, Constantinopol – 27 februarie 1961, Istanbul) a fost un ofițer în armata otomană și general în cea turcă. A participat în Primul Război Mondial și la Războiul turc de independență, fiind comandantul trupelor de restaurație a Istanbulului.

În 1923, după ce a părăsit serviciul militar, a devenit guvernator al provinciei Adana și membru în Marea Adunare Națională a Turciei. După moartea sa, survenită pe 27 februarie 1961, a fost înmormântat în cimitirul Zincirlikuyu.

* 1887: Ion T. Costin (n. 19 ianuarie 1887, satul Ghidighici, Imperiul Rus; d. 12 ianuarie 1940, București) a fost un avocat, om politic român, care între 1917–1918 a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia, iar între 1933-1937 a fost primar al orașului Chișinău.
Ion T. Costin a fost Director General al Afacerilor Interne în Guvernul Pantelimon Erhan și Guvernul Daniel Ciugureanu, apoi a activat ca avocat în Tulcea. Ulterior Ion Costin a fost în funcția de viceprimar și apoi Primar de Chișinău între 1933—1937. Ion Costin a mai fost director al ziarelor Sfatul Țării și Dreptatea.

Ion T. Costin
Date personale
Născut	19 ianuarie 1887 Ghidighici, Imperiul Rus
Decedat	12 ianuarie 1940 (52 de ani) București
Cetățenie	URSS
Religie	Ortodox
Ocupație	jurnalist om politic avocat
Membru al Sfatului Țării
În funcție 1917 – 1918
Primar de Chișinău
În funcție 1933 – 1937
Precedat de	Dimitrie Bogos
Succedat de	Alexandru Sibirski

·         1889: Artur Enășescu, poet român (d. 1942)

·         1890 – S-a nascut  Stefan Procopiu, fizician român, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi, membru al Academiei Române, desemnat în două rînduri în comisia de recomandări la Premiul Nobel; (d.22.08.1972).  Este descoperitorul magnetonului Bohr-Procopiu (1919, alături de Niels  Bohr) si  al Efectului Procopiu de depolarizare a luminii. Savantul de talie mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972. A publicat 177 de lucrări științifice.

* 1894: Jean Debucourt (n. 19 ianuarie 1894 – 22 martie 1958) a fost un actor francez de teatru și de film, membru al Comédie-Française. A apărut în 104 filme între 1920 –1958. Se bănuiește că ar fi fiul actorului Charles Le Bargy.

·         1903 - S-a născut compozitorul german Boris Blacher (m.30.01.1975).
* 1910: Ionel Cheregi (n. 19 ianuarie 1910, Șimleu Silvaniei, județul Sălaj - d. 12 decembrie 1980, Sibiu) a fost un publicist, om de cultură și tipograf român.

Ionel Cheregi s-a născut la 19 ianuarie 1910 în Șimleul Silvaniei, raionul Șimleu, regiunea Crișana, din părinți gospodari, de clasă mijlocie care au crescut opt copii, patru băieți și patru fete. La vârsta de 13 ani a rămas orfan de mamă.

Studiile elementare și gimnaziale le-a urmat în Șimleu Silvaniei. S-a înscris la liceu în aceeași localitate. Tot aici a învățat meseria de tipograf, la tipografia „Lazăr”.

Manifestând interes și fiind înzestrat cu un talent deosebit pentru scris își face debutul publicistic în anul 1927 la „Gazeta de Duminecă” din Șimleul Silvaniei, cu articole și informații culturale, impunându-se prin combativitate și concizie.

În septembrie, anul 1929, a plecat la Cluj unde a lucrat la tipografia „Naționala” și s-a înscris în Sindicatul Arte Grafice din Cluj.

În anul 1930, luna iulie, a plecat la București unde lucrează, aproape doi ani, la Imprimeria Națională (Monitorul Oficial) de unde a fost concediat, împreună cu alți 26 lucrători din cauză că a declarat o grevă cu caracter de revendicări față de instituția amintită. Împreună cu membri ai organizațiilor de tineret din București a urmat cursuri la sediul din str. Izvor.

În anul 1932 – 1933 a satisfăcut stagiul militar la Batalionul 7 V.M. Zalău, de unde a fost mutat la Bistrița – Năsăud, la Divizia II Munte. După stagiul militar, în luna noiembrie, 1933, după ce a îndurat luni de foame și mizerie a ocupat postul de dactilograf la biroul de notar public Dr. Aciu din Cluj, timp de doi ani. În tot acest timp a activat în Sindicatul Grafic clujean, ca membru al acestuia. Fiind apreciat a primit funcția de corector la editura de ziare „Cultura”, la gazeta „Tipograful”, „Națiunea Română”, „Tribuna” condusă de scriitorul Ion Agîrbiceanu din Cluj unde a lucrat până în anul 1940. La gazeta „Tipograful” a publicat articole din anul 1935. A activat în PSD unde a îndeplinit sarcini de conducere și a fost de mai multe ori membru în Comitetul Județean Cluj.

După dictatul de la Viena a fost arestat în luna septembrie 1940 de către organele poliției horthyste și a rămas fără serviciu. Tot în Cluj a mai fost arestat la 1 mai 1936. În ambele cazuri a fost eliberat după câteva zile.

În luna septembrie a anului 1940, rămas fără serviciu și fără nici o perspectivă, a trecut granița Feleacului și s-a refugiat la Sibiu. Aici, la Sibiu, unde era cunoscută activitatea sa din Cluj și era apreciat în rândul tipografilor, a fost primit de Sindicatul Arte Grafice care i-au oferit un post la tipografia „Veștemean” iar în primăvara anului 1941, la tipografia „Kraft și Drotlef”. În această perioadă este colaborator la mai multe ziare dovedind ușurință în exprimare și deosebită abilitate în scris. În anul 1942, din iulie pâna în decembrie a fost pe front în Uniunea Sovietică, furier și dactilograf la comandamentul Diviziei; frontul a ajuns până în Caucaz. În 23 august 1944 a plecat pe frontul din Ardeal, până la Debrețin, de unde s-a întors în țară la 19 decembrie 1944.

Scrisul, ca pasiune și cu mult talent, de la debutul din 1927, l-a făcut să colaboreze la „Scânteia” (obținând premiul II în iunie 1948), „Timpul liber”, Almanahul Grafic din Cluj, Ziarul „Țara” din Sibiu și „Timpul” din Bucuresti, în care au apărut articole îndeosebi pe probleme culturale și sociale.

Din anul 1947, din colaborator la ziarul „România Viitoare” a trecut în redacție ca redactor. A îndeplinit funcțiile de redactor I, secretar de redacție și prim-redactor la ziarele „România Viitoare”, „Lupta Sibiului” și de colaborator permanent la „Flacăra Sibiului”( 1952-1968), „Tribuna Sibiului”(1968-1989) , „Drum Nou” din Brașov. A mai colaborat la „Scânteia”, la „Munca” și la „Neuer Weg” cu articole semnate fie cu numele propriu, fie cu pseudonimele Doina Sălăjan, Ionel Crișanu, Mircea Mureș sau doar cu inițialele, ori nesemnate.

A îndeplinit funcția de lector și vicepreședinte la S.R.S.C. filiala Sibiu, funcția de președinte a Sindicatului de artiști, ziariști și scriitori din Sibiu( 1948-1949), președinte al Cenaclului literar „Orizonturi Noi” în aceeași perioadă.

La 8 septembrie 1950 a fost dat afară din toate funcțiile, acuzat, cercetat și arestat că ar fi desfășurat activitate legionară. A fost achitat și repus în drepturi.

Între anii 1954-1958 a fost lector la diferite școli de calificare și recalificare din poligrafie, comerț, cooperație ș.a. În această perioadă și după pensionarea din anul 1967 nu a încetat să scrie și să continue colaborarea la diferite ziare.

Aprecierea și recunoșterea activității, a colaborării cu personalități din lumea poeziei, culturii și artei a fost imortalizată pe pelicula lui Aristide Buhoiu într-un interviu, realizat în Parcul sub Arini din Sibiu, în anul 1969.

·         1911 - S-a născut Charles Delaunay, muzicolog francez, specialist în jazz, director al revistei "Jazz-hot".

·         1912: Se naşte în Comuna Stolnici, Satul Fâlfani, judeţul Argeş cel ce avea să fie maistrul constructor DICU IANCU (d. 08.08.1989). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

* 1913: Abele Conigli (n. San Vito di Spilamberto, 19 ianuarie 1913 – d. Scapriano, 14 martie 2005) a fost un episcop catolic italian, episcop al Sfântului Mormânt din 1963 până în 1967, iar apoi episcop de Teramo-Atri, din 1967 până în 1988.

·         1917: Georg Scherg, poet român (d. 2002)

·         1919: Bălașa Ionescu, pictor român

·         1921: Ion Istrati, prozator român (d. 1977)

* 1922: Miguel Muñoz Mozún (19 ianuarie 1922 – 16 iulie 1990) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

·  1923 - S-a nascut intr-o familie mixta iudeo-germana, Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG, fostul sef al serviciilor de informatii din cadrul Securitatii de Stat (STASI) , supranumit “omul fara fata”, deoarece serviciile rivale de spionaj nu au dispus de o imagine fotografica a acestuia decat in anii ’80; (m. 09.11.2006).

Markus Johannes („Mischa”) Wolf  - foto: en.wikipedia.org

·         1924: Jean-François Revel, filosof, scriitor și ziarist francez (d. 2006)

·         1926: Dumitru Felician Lăzăroiu, fizician român

* 1928: Prințul Tomislav al Iugoslaviei (sârbă Томислав Карађорђевић; 19 ianuarie 1928 – 12 iulie 2000) a fost membru al Casei de Karađorđević.

Prințul Tomislav s-a născut la 19 ianuarie 1928, ca al doilea fiu al regelui Alexandru I al Iugoslaviei (1888–1934) și a reginei Maria (1900–1961), care a fost a doua fiică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României.

A fost botezat la 25 ianuarie într-un salon al Palatului Nou din Belgrad, cu apă din Vardar, Dunăre și Marea Adriatică. Prințul a fost numit după Tomislav al Croației, rege al Croației medievale.^[1]

Și-a început educația elementară la palatul Belgrad. În perioada 1937-1941 a urmat școala Sandroyd în Cobham, Anglia, apoi școala Oundle în perioada 1941–1946 și Clare College, Cambridge în 1946-1947.

La 5 iunie 1957, la Salem, s-a căsătorit cu Prințesa Margarita de Baden. Tomislav și Margarita au divorțat în 1981. Ei au avut doi copii:

• Prințul Nikolas (n. 15 martie 1958, Londra); s-a căsătorit cu Ljiljana Licanin (n. 1957) la 30 august 1992 în Danemarca; ei au o fiică, Prințesa Marija (n. 31 august 1993, Belgrad)
• Prințesa Katarina (n. 28 noiembrie 1959, Londra); s-a căsătorit cu Sir Desmond de Silva (n. 1939) și au o fiică, Victoria Marie Esme de Silva (n. 6 septembrie 1991). Cuplul a divorțat.

La 16 octombrie 1982, s-a căsătorit cu Linda Mary Bonney (n. 1949, Londra), cu care a avut doi fii:

• Prințul George (n. 25 mai 1984, Londra)
• Prințul Michael (n. 15 decembrie 1985, Londra).

·         1930: S-a nascut la Petrila, jud.Hunedoara,   dirijorul si compozitorul de etnie maghiara Ludovic Bacs, fondator si conducator al Orchestrei de camera “Musica rediviva” din Bucuresti. A decedat la 30 iunie 2015. Între 1962-1968 a fost asistent la Academia de Muzică din București, devenind ulterior profesor asociat la clasa de dirijat orchestră, citire de partituri, muzică de cameră. Cariera sa muzicală a fost strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde și-a desfășurat activitatea din 1957 (d. 30 iunie 2015, București).

·         1932:  Constantin Drăghici, solist vocal, compozitor, orchestrator român. Din 1953 a fost angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei, iar in 1956  se angajează în Corul Operei din Cluj. In 1957 intră la Conservator. A fost  remarcat de cantaretul de opereta Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatoul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă. În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti devenind  o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori. Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Artistul si-a petrecut o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș, iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia ( d. 9 aprilie 2015).

Constantin Drăghici
Date personale
Născut	19 ianuarie 1932  București, România
Decedat	9 aprilie 2015 (83 de ani)  București, România
Ocupație	compozitor

* 1933: Victor Teleucă (n. 19 ianuarie 1933 ^[2] Cepeleuți – d. 2002 Chișinău,Republica Moldova), a fost un poet, eseist, traducător și publicist român basarabean.

·         1935: Herbert Walther, fizician german (d. 2006)
* 1937: Prințesa Birgitta a Suediei (Birgitta Ingeborg Alice; n. 19 ianuarie 1937) este sora regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. S-a născut la Palatul Haga din Stockholm.

Este al doilea copil al Prințului Gustav Adolf, Duce de Västerbotten și a Prințesei Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha și nepoata regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

La o vizită în 1959 la rude și prieteni în Germania, prințesa și-a întâlnit viitorul soț. La 15 decembrie 1960 a fost anunțată logodna ei cu Johann Georg Carl Leopold Eitel-Friedrich Meinrad Maria Hubertus Michael, Prinț de Hohenzollern. Ceremonia civilă a avut loc la palatul regal din Stockholm la 25 mai 1961 iar cea religioasă la palatul din Sigmaringen la 30 mai/31 iulie 1961. Birgitta s-a convertit la catolicism când s-a măritat cu prințul de Hohenzollern și, din acest motiv, copiii ei nu sunt eligibili pentru succesiunea la tronul Suediei.

Prințul Johann Georg și Prințesa Birgitta s-au separat în 1990, deși legal ei au rămas căsătoriți. Ea locuiește în insula Majorca din Spania în timp ce soțul ei, cunoscut drept "Hansi", expert în artă, a locuit la Munchen, fiind director al unui muzeu local, până la moartea sa survenită în anul 2016.

Prințesa Birgitta a Suediei
Prințesa Birgitta de Hohenzollern
Birgitta înaintea nunții nepoatei ei Madeleine, iunie 2013
Date personale
Nume la naștere	Birgitta Ingeborg Alice
Născută	19 ianuarie 1937 (82 de ani) Palatul Haga, Solna, Suedia
Părinți	Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha
Frați și surori	Carl XVI Gustaf al Suediei Princess Désirée, Baroness Silfverschiöld[*] Princess Christina, Mrs. Magnuson[*] Princess Margaretha[*]
Căsătorită cu	Prințul Johann Georg de Hohenzollern
Copii	Prințul Carl Christian Prințesa Désirée Prințul Hubertus
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte Prințesa Birgitta în 1958

* 1938: Rita Renoir (n. 19 ianuarie 1938, Paris - d. 4 mai 2016) a fost o actrițăfranceză de film și teatru, care a jucat în 14 filme. Vedetă a cabaretuluiparizian Crazy Horse Saloon^⁠(en), ea era în anii '50 - '60 una dintre cele mai celebre stripteuze din Franța. A fost supranumită și tragédienne du strip-tease („tragediana striptease-ului”)^[3] Ulterior, a devenit actriță de teatru, interpretând roluri în piese de René de Obaldia, Euripide, Michelangelo Antonioni și Pierre Bourgeade.^[4]

În 1968 a semnat coregrafia filmului lui Georges Lautner Le Pacha.

* 1940 - S-a nascut Paolo Borsellino, magistrat italian, victimă a Mafiei (d. 1992)

Paolo Borsellino – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paolo Borsellino (n. 19 ianuarie 1940, Palermo, Italia – d. 19 iulie 1992, Palermo, Italia) a fost un magistrat italian anti-Mafia, asasinat în Palermo cu o mașină-capcană, la mai puțin de două luni după colegul său Giovanni Falcone.

·         1942 - S-a născut actriţa Daniela Anencov („Matiaş Gâscarul”, „Scufiţa roşie”, „Capra cu trei iezi”, „Azilul de noapte”). La TVR a prezentat emisiunea pentru copii Daniela și Așchiuță.

* 1942: Reiner Schöne (n. 19 ianuarie 1942, Fritzlar) este un actor german. Este cel mai notabil pentru rolurile: Dukhat în serialul Babylon 5, Shinnok în Mortal Kombat: Annihilation, Esoqq în episodul Star Trek: Generația următoare"Allegiance" sau Kolitar din serialul TV Călătorii în lumi paralele.

·         1943 - S-a nascut Janis Joplin, cântăreață americană de hard rock și blues rock (d. 1970)

Janis Lyn Joplin (n. 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas — d. 4 octombrie 1970, Los Angeles), supranumită Perla (conform, The Pearl) a fost o cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock (blues-rock, hard rock, psihedelic) cu puternice influențe de rhythm and blues și soul. Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generației flower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison. Precum aceștia, a fost născută în intervalul 1942-1943. Precum aceștia, din păcate, nu a reușit să împlinească 28 de ani.

Joplin a devenit cunoscută în anii 1960 prin albumele înregistrate alături de formația Big Brother and the Holding Company. Ulterior, cântăreața a decis să se dedice unei cariere independente, care s-a dovedit a fi de mare succes. La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului.

·         1944 – S-a nascut  M. Lee Goff, profesor american, unul dintre fondatorii metodelor moderne de investigare a crimelor.

·         1946: Dolly Rebecca Parton (născută 19 ianuarie 1946 ^[5]) este o cântăreață, multi-instrumentistă, actriță, autoare, femeie de afaceri și filantroapă americană. Munca sa artistică cea mai cunoscută a fost în domeniul muzicii country.

Parton s-a născut într-o zonă rurală a comitatului Sevier, statul Tennessee, ca cel de-al patrulea copil al lui Robert Lee Parton, un fermier care cultiva tutun, și a soției sale, Avie Lee (născută Owens).^[6][7] Parton descria mai târziu starea familiei sale ca fiind "săraci lipiți pământului." Plata doctorului pentru nașterea viitoarei vedete fusese de un sac de fulgi de ovăz. ^[8]

În primele sale cântece, muziciana a descris sărăcia lucie a familiei sale. Câteva dintre aceste melodii sunt "Coat of Many Colors" și "In the Good Old Days (When Times Were Bad)". Familia locuia departe de orice așezare umană, într-o cabană, având doar o singură încăpere, la nord de Greenbrier Valley din lanțul montan Great Smoky Mountains, o zonă predominant penticostală.

Muzica a jucat un rol însemnat în viața sa întrucât unul din bunicii săi a fost preot penticostal (așa numit "a holy-roller" preacher). ^[9] Multe din primele sale preformanțe au fost în biserică, împreună cu familia sa. Frații și surorile sale sunt, Willadeene (născută în 1940), David (născut în 1942), Coy Denver (născut în 1943), Bobby Lee (născut în 1948), Stella (născută în 1949), Cassie (născută în 1951), Randel (născut în 1953), Larry Gerald (născut în 1 iulie 1955 – decedat în 6 iulie 1955), Floyd și Freida (gemeni, născuți în 1957) și Rachel (născută în 1959).

* 1946: Julian Patrick Barnes (n. 19 ianuarie 1946,^[1][2][3][4] Leicester, Regatul Unit^[5]) este un scriitor contemporan britanic ale cărui romane și povestiriau fost tratate drept exemple ale postmodernismului în literatură.

·         1947 - S-a nascut Rod Evans, membru fondator al trupei Deep Purple.
* 1947: Leszek Balcerowicz (n. 19 ianuarie 1947, Lipno) este un politician și economist polonez. Consilier al sindicatului Solidaritatea în 1980-1981, viceprim-ministru și ministru de Finanțe în primul guvern polonez necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki. În 1970 a absolvit Facultatea de Comerț Internațional a Școlii de Planificare și Statistică (actualmente Școala Economică din Varșovia). Planul de stabilizare și transformare a economiei poloneze conceput de Balcerowicz a reușit să reducă inflația, impunînd o politică fiscală severă și privatizarea întreprinderilor de stat. În 1997-2000 din nou a deținut funcțiile de viceprim-ministru și ministru de Finanțe. Leszek Balcerowicz a fost, între 1995 și 2000, președintele partidului de centru-dreapta Uniunea Libertății (Unia Wolności), iar în 2001-2007, a fost președintele Băncii Naționale Polone.

·       1949 - S-a nascut Robert Palmer, cântăreţ şi chitarist britanic; (d. 26.09.2003).

·         1950 - S-a născut poetul Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii") (m.18.06.1978).

* 1950: Harry McGilberry (n. 19 ianuarie 1950 - d. 3 aprilie 2006) a fost un cântăreț american de muzică R&B și soul iar mai apoi membru al trupei The Temptations între 1995 și 2003.

* 1951: Naira Dilanovna Agababean (n. 19 ianuarie 1951, sovhozul Biisk, regiunea Altai, Federația Rusă) este o șahistă moldoveancă de origine rusă, multiplă campioană a RSSM și Maestru internațional la șah.

·         1952 - S-a născut poetul Marin Constantin.

* 1953: Corneliu Marin, mai cunoscut ca Cornel Marin (n. 19 ianuarie 1953, București) este un scrimer român specializat pe sabie, dublu laureat cu bronz pe echipe la Montreal 1976 și Los Angeles 1984.

A fost crescut la ACS Viitorul București sub îndrumarea antrenorului Lucian Glișcă, apoi s-a transferat la CSA Steaua, unde a fost pregătit de Dumitru Mustață.^[1] A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Montreal 1976, Moscova 1980 și Los Angeles 1984.^[2] A fost de trei ori campion național în 1976, 1983 și 1985.^[3] Pentru realizările sale a fost numit Maestru al sportului în 1971 și Maestru emerit al sportului în 1981.^[1] După ce s-a retras din competiție în anul 1985 a devenit antrenor la CSA Steaua.

* 1955: Luminița Iordache (n. 19 ianuarie 1955, Iași) este un politician român, fost membru al Partidului Social Democrat. În anul 2008 a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași, colegiul uninominal nr. 1 pe listele Alianței PSD+PC. În aprilie 2010 părăsește Partidul Social Democrat și se alătură Grupului Independenților din Senat și Camera Deputaților.

·         1955: Gheorghe Sârb, politician român

·         1966: Stefan Edberg, jucător suedez de tenis
* 1966: Antoine Fuqua (n. 19 ianuarie 1966, Pittsburgh, Pennsylvania) este un regizor de film american. Printre filmele regizate de el se numără Zi de instrucție, Ucigași de schimb, Regele Arthur, Polițiști în Brooklyn și Cod Roșu la Casa Albă.
* 1967: Adrian Borza (n. 19 ianuarie 1967, Turda) este un compozitor român de muzică vocală, instrumentală și electroacustică, regizor de sunet, programator, cercetător și profesor în cadrul Academiei de muzică Gheorghe Dima, unde a elaborat și coordonat cursul de Muzică electronică între 1995 și 2001. O premieră pentru România a fost introducerea disciplinei Sisteme muzicale interactive (programare în limbajul MAX) în curricula Facultății Teoretice, în anul 2008. Este Doctor în muzică, cu teza Tehnici de compoziție pe calculator în lucrări proprii, sub coordonarea lui Cornel Țăranu. A înființat și condus, între anii 2000 și 2004, studioul CMP/Computer Music Production, cu obiectivul principal de a produce muzică contemporană. În România, a inițiat și coordonat Elektro Arts, un apel internațional de lucrări de muzică electroacustică și un spectacol audio-video, organizate pentru Festivalul internațional Toamna muzicală clujeană, în perioada aprilie - octombrie 2013. În anul 2013 a fost distins cu Premiul George Enescu al Academiei Române pentru lucrarea If pentru oboi și calculator interactiv, compusă în 2011. Desfășoară și activitate publicistică, fiind autorul a numeroase cărți și articole legate de muzica electroacustică

Adrian Borza
Date personale
Născut	19 ianuarie 1967 Turda
Naționalitate	România
Cetățenie	România  Canada
Ocupație	muzician, compozitor, programator, cercetător, profesor, regizor de sunet
Activitate
Educație	Studii muzicale la Iași, Cluj-Napoca și Montréal
Alma mater	Academia de muzică Gheorghe Dima
Lucrări remarcabile	If, Dusk, Suită transilvană, Chaconne, akSax, Patru coruri
Stil	vocal, instrumental, electroacustic
Cunoscut pentru	Muzică electroacustică
Premii	Premiul George Enescu al Academiei Române pe anul 2011

* 1968: Liviu Nicolae Brădean (n. 19 ianuarie 1968 )- este un pictor român, asistent universitar al Catedrei de Pictură a Universitatea Națională de Arte București, fotograf și Art Director al revistei `Descoperă România`. Liviu Brădean este fiul cuplului de artiști Traian Brădean și Angela Popa Brădean, și de asemenea nepotul pictorului și graficianului Nicolae Popa.
Activitate artistică:

• Din 1987 Participă la numeroase expoziții de artă, de grup interne și internaționale
• Tabere de Pictură: Mraconia, Gărâna, Moldova Nouă, Lăzarea, Soveja..
• 1993-1997 Asistent universitar, Academia de Arte Frumoase din București
• Din 1992 a activat ca Art Director la: Artmann; Janine Fashion Design; Star Print; Myrpress; Web Advertising;
• Efectuează escursii de documentare în: Grecia, Uzbekistan, Franța, Germania, Austria, Spania, Olanda, Turcia, Tunisia Egipt, Marea Britanie..

Pânzele lui Liviu Brădean se recomandă prin soliditatea picturii- echilibru compozițional și remarcabilă armonie cromatică- și lirism. Subiectele sale, în special peisaje- au o simplitate care impune. În afara oricăror efecte sau imagini spectaculoase, ele au noblețea simplității, susținută de toate datele unui pictor experiență! Aceleași calități le recunoaștem și în celelalte teme abordate, ceea ce ne face să-l socotim pe Liviu Brădean un pictor angajat serios pe un drum care poartă pecetea personalității sale ^[1] Radu Ionescu

* 1968: Gustav Meyrink (n. 19 ianuarie 1868,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Viena, Cisleithania, Austro-Ungaria^[8] – d. 4 decembrie 1932,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Starnberg, Bavaria, German Empire[*]^[9]) este un clasic al literaturii austriece și universale, intens preocupat de științele oculte și de parapsihologie. Este fiul nelegitim al unui baron și al unei actrițe de la curtea Bavariei.

Până la vârsta de treisprezece ani a trăit la München, unde a urmat școala primară, apoi la Hamburg o scurtă perioadă de timp și douăzeci de ani la Praga, unde a ajuns împreună cu mama sa în 1883 și unde, nouă ani mai târziu, a trăit un eveniment cu rol providențial în viața lui: la douăzeci și patru de ani, când se pregătea să-și pună capăt zilelor, a auzit pe cineva strecurându-i pe sub ușă o broșură cu titlul "Viața după moarte". Șocat de această coincidență dramatică, a început să fie interesat de literatura ocultă și să studieze teosofia, cabala, sofiologia creștină și misticismul oriental. În 1927 s-a convertit de la protestantism la budism.

Rezultatele acestor studii apar în toate operele sale. A fost de asemenea membru al Hermetic Order of the Golden Dawn de la Londra. În 1915 a apărut primul său roman, celebrul Golem, care a avut opt adaptări cinematografice.

* 1969: Dănuț Andrușcă (n. 19 ianuarie 1969) este un deputat PSD român, ales în 2016.
* 1969: Predrag "Peđa" Mijatović (Muntenegreană: Predrag "Peđa" Mijatović/Предраг Мијатовић - Пеђа) (născut 19 ianuarie 1969 în Titograd, RS Muntenegru, Iugoslavia) este un fost jucător muntenegrean de fotbal. Este considerat unul dintre cei mai buni jucători ai Iugoslaviei din anii '90. În 1997 a fost declarat atletul anului din Iugoslavia.
* 1977: Horia Georgescu (n. 19 ianuarie 1977, Brașov^[1]) este un jurist român, care a ocupat din aprilie 2012 funcția de Președinte al Agenției Naționale de Integritate (ANI). Si-a inaintat demisia din aceasta functie la date de 16 Martie 2015 , in urma retinerii sale de catre DNA pentru acuzatii referitoare la activitatea sa ca membru ANRP in legătura cu presupuse fapte de abuz in serviciu petrecute in urma cu aproape 8 ani in anul 2008. S-a alăturat ANI începând cu luna aprilie, anul 2008 si a îndeplinit funcția de secretar general al Agenției Naționale de Integritate pana in momentul când a devenit Președintele instituției.

În perioada noiembrie 2008 - martie 2012, Horia Georgescu a îndeplinit funcția de secretar general al Agenției Naționale de Integritate, fiind responsabil de coordonarea compartimentelor și activităților cu caracter funcțional din cadrul Agenției și asigurarea legăturii operative dintre președinte, conducătorii tuturor direcțiilor (generale) și celelalte compartimente din Agenție.

În calitatea sa de secretar general, Horia Georgescu a îndeplinit și funcția de Șef al Structurii de Securitate și a coordonat și implementat procedurile legale privind informațiile clasificate la nivel național, al Uniunii Europene și NATO.

Înainte de a deține această poziție, Horia Georgescu a ocupat timp de trei ani funcția de Specialist în cadrul Direcției Naționale Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde a fost responsabil pentru investigațiile financiare ce țin de protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene.^[2]

De asemenea, el a ocupat succesiv funcția de consilier sau consilier personal al Ministrului Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, respectiv, al Ministrului Justiției.

La inceputul anului 2018 a fost condamnat in prima instanta la 4 ani de inchisoare in dosarul ANRP. Condamnarea este nedefinitiva urmând calea de apel la ICCJ. De-altfel Horia Georgescu a reclamat lipsa de imparțialitate a judecătoarei Tranca Ana Maria considerată apropiată a DNA. Acesta a formulat numeroase cereri de recuzare și a sesizat Inspectia Judiciara și Parchetul solicitând verificarea judecătoarei și încălcarea procedurilor https://www.romaniatv.net/fostul-sef-al-ani-horia-georgescu-acuza-anomaliile-din-motivarea-sentin-ei_416236.html In data de 8 octombrie 2019 după patru ani și jumătate a fost achitat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Decizia este definitivă.

·   1979 - S-a născut Svetlana Korkina, gimnasta din Rusia, câştigătoare a 7 medalii Olimpice. Mai are în palmares 9 medalii de aur, 8 de argint şi 3 de bronz, câştigate la Campionatele Mondiale de Gimnastică.
* 1980: Jenson Alexander Lyons Button (nǎscut pe 19 ianuarie 1980, la Frome, Marea Britanie) este un pilot de Formula 1 de naționalitate britanică, ce concurează pentru echipa McLaren. A debutat în Formula 1 în 2000, la echipa Williams, pentru ca în 2006, în monopostul echipei Honda, să obțină prima sa victorie, la Budapesta. În 2009, la Brawn GP, a câștigat șase dintre primele șapte curse ale sezonului la finele căruia a devenit în premieră campion mondial.
* 1981: Erison da Silva Santos Carnietto, cunoscut sub pseudonimul Baiano, (n. 19 ianuarie 1981) este un jucător brazilian de fotbal care evoluează la clubul ACSMU Politehnica Iași.
* 1981: Luis Óscar "Lucho" González (pronunție în spaniolă: /ˈlut͡ʃo ɣonˈsales/; n. 19 ianuarie 1981,^[1] Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează la clubul Al Rayyan în Qatar Stars League. Un mijlocaș versatil, care este capabil să joace în poziții diferite, dar mai ales în centru, el este bine cunoscut pentru șutul său periculos, abilitățile sale și stilul său, fiind cunoscut sub numele de El Comandante(comandantul), datorită competențelor sale de conducere. Jucând pentru Echipa națională de fotbal a Argentinei, González a reprezentat țara sa la Cupa Mondială din 2006 și două turnee Copa America, având în total 44 de meciuri în aproximativ 9 ani.
* 1983: Glen Moss (n. 19 ianuarie 1983, Hastings, Noua Zeelandă) este un fotbalist care a evoluat la echipa Dinamo București pe postul de portar, în prezent fiind legitimat în Australia la Melbourne Victory. Este și un component al echipei naționale de fotbal a Noii Zeelande, echipă calificată la Campionatul Mondial de Fotbal 2010.
* 1984: Karun Chandhok, (născut la data de 19 ianuarie 1984, în Madras, India) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1între anii 2010 - 2011.
* 1985: Rika Ishikawa (n. 19 ianuarie 1985,^[1] Yokosuka, Japonia) este un fost membru a trupei Morning Musume și liderul trupei V-u-den. Ea este de asemenea, și o actriță, un idol japonez și fotomodel, a absolvit Hello! Project în 2009. Ea a făcut parte în mai multe trupe.

·         1985: Horia Tecău (n. 19 ianuarie 1985, Constanța,^[3] România) este un jucător de tenis de câmp. A ocupat locul întâi în clasamentul mondial ATP al jucătorilor de dublu. Este component al lotului național de Cupa Davis al României.

La Jocurile Olimpice de vară din 2016 a obținut medialia de argint împreună cu Florin Mergea

* 1986: Claudio Marchisio (n. 19 ianuarie 1986, Torino) este un fotbalistitalian care joacă pentru Zenit Saint Petersburg.

* 1987: Henrique de Jesus Bernardo (n. 19 ianuarie 1987, Campinas, Brazilia) este un fotbalist brazilian în prezent liber de contract.
* 1992: Nicklas Robert Bärkroth (n. 19 ianuarie 1992, Göteborg) este un atacant suedez de fotbal. Din anul 2007 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1992: Logan Wade Lerman (n. 19 ianuarie 1992) este un actor american, cunoscut pentru rolurile sale din filmele The Perks of Being a Wallflower, 3:10 to Yuma, The Number 23, Meet Bill, Gamer, My One and Only, Noahsi Fury. A mai jucat în serialul Jack & Bobby (2004-2005), în The Butterfly Effect (2004) , în Hoot (2006) și în multe alte filme.
* 1992: Bogdan Planić (n. 19 ianuarie 1992,^[1] Užice[*], RSF Iugoslavia) este un fotbalist care joacă pe postul de fundaș central pentru FCSB.
* 1993: João Mário Navale Eduardo da Costa (Porto, Portugalia; 19 ianuarie din 1993) este un fotbalist portughez. Joacă ca mijlocaș la Inter Milano din Serie A din Italia.^[1] Fratele său, Wilson Eduardo este, de asemenea, fotbalist.
* 1999: Denis Hordouan (n. 19 ianuarie 1999, Rodna Veche, România) este un jucător de fotbal român, care evoluează la clubul Universitatea Cluj pe postul de mijlocaș.

Decese

·         639 – Moare dupa o domnie de 10 ani, in cursul careia a unificat regatul francilor si stabilit capitala la Paris, regele  franc  Dagobert  I.(n.605). Pe tronul regatului  urca regele Clovis al II-lea. Dagobert a fost  alaturi de Clovis si  Charlemagne (Carol cel mare), unul dintre cei mai importanti monarhi ai evului mediu timpuriu european.

·         1526: Isabela de Burgundia (cunoscută și ca Isabela de Austria sau de Habsburg, a Danemarcei sau a Castiliei) (18 iulie 1501–19 ianuarie1526), arhiducesă de Austria, infantă a Castiliei și Prințesă de Burgundia prin naștere și regină a Danemarcei, Suediei și Norvegiei prin căsătoria cu Christian al II-lea al Danemarcei, a fost fiica lui Filip I de Castilia și a Ioanei de Castilia și sora împăratului Carol Quintul.

Isabela și-a petrecut copilăria în Olanda unde regentă era Margareta de Habsburg. Averea ei, drepturile de succesiune au făcut-o una dintre cele mai atrăgătoare partide. Inițial, regele Danemarcei ar fi dorit să se căsătorească cu Eleanor de Austria însă habsburgii au considerat-o pe Eleanor prea valoroasă pentru tronul Danemarcei și atunci Isabela a fost aleasă pentru regele danez.

La 11 iulie 1514 Isabela s-a căsătorit prin procură cu regele Christian al II-lea al Danemarcei. În locul regelui, a stat bunicul ei, împăratul Maximilian. Isabela a rămas în Olanda dar s-a îndrăgostit de soțul ei după portetele pictate și cerea să plece în Danemarca. La un an după nuntă, arhiepiscopul Norvegiei a fost trimis s-o escorteze spre Copenhaga. Căsătoria a fost ratificată la 12 august 1515 (Isabela avea 14 ani).

Isabela a fost încoronată regină a Danemarcei și Norvegiei și a primit numele de Elisabeta. Relațiile dintre noua ei familie și regele Christian au fost reci în primii ani de căsătorie. Metresa daneză a regelui, Dyveke Sigbritsdatter, era lângă rege din 1507 iar regele nu voia să renunțe la ea pentru o adolescentă. Acest lucru l-a înfuriat pe împăratul Maximilian și a provocat unele dispute diplomatice între el și regele Christian, însă situația s-a rezolvat odată cu moartea lui Dyveke în 1517. Relația Isabelei cu Christian s-a îmbunătățit.

În 1520, Christian a preluat și tronul Suediei iar Isabela a devenit și regină a Suediei. A fost ultima regină a Suediei care a fost de asemenea regină a Danemarcei în timpul Uniunii de la Kalmar însă Isabela n-a vizitat niciodată Suedia. era însărcinată când soțul ei a devenit rege al Suediei și nu l-a urmat acolo. Christian a fost deposedat de coroana suedeză un an mai târziu.

Când în 1523 Christian a fost detronat de către nobilii danezi care îl susțineau pe unchiul său Ducele Frederick, noul rege a vrut să fie în termeni buni cu familia Isabelei. I-a scris personal o scrisoare în limba ei nativă, germana, prin acre i-a oferit o pensie și i-a permis să stea în Danemarca sub protecția sa în timp ce regele Christian a fugit în Olanda. Răspunsul Isabelei în latină începea așa: "ubi rex meus, ibi regna mea", ceea ce însemnă "unde este regele meu acolo este regatul meu".

Isabela a părăsit Danemarca împreună cu copii ei spre Olanda. Isabela și Christian au călătorit în toată Germania în eforturile lor de a găsi susținere în reinstalarea pe tron a lui Christian. Au vizitat Saxonia în 1523 și Berlinul în 1523-24. La Berlin, Isabela a devenit interesată de luteranism și a simpatizat cu protestantismul.

În primăvara anului 1525, Isabela s-a îmbolnăvit; a murit la vârsta de 24 de ani la Gent.

*  1629 -  A decedat Mitropolitul Moldovei si Sucevei,  Anastasie Crimca; (n. 1560).

Self Portrait of Anastasie Crimca on a gospel book (Liturghirer) from 1610 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Anastasie Crimca (n. circa 1560, Suceava – d. 19 ianuarie 1629, Suceava) a fost mitropolit al Moldovei și unul dintre oamenii de cultură de la cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene (în marea lor majoritate greci).

A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia, din încredințarea domnilor țării; a înființat, cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (1619), acesta fiind primul atestat documentar în mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale Dragomirna. Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul său, majoritatea împodobite cu miniaturi: 3 Tetraevanghele, 3 Liturghiere și o Psaltire la Dragomirna, iar restul (cărți de cult, vieți de sfinți etc.) în biblioteci de peste hotare (7 în Moscova, 3 în Sant Petersburg, 3 în Lvov, 1 în Viena s.a.), Manuscrisele din țară: “Apostolul de la Viena” și un Tetraevanghel din Lvov cuprind peste 250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale înflorate și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.

* 1720: Eleonora Magdalena de Neuburg, în germană Eleonore Magdalene Therese (n. 6 ianuarie 1655 – d. 19 ianuarie 1720) a fost împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman prin căsătoria cu împăratul Leopold I.^[1] A fost de asemenea regină a Boemiei și Ungariei, Arhiducesă de Austria. În 1711 a fost regentă. A fost bunica paternă a împărătesei Maria Terezia.

* 1748: Ernest Augustus I, Duce de Saxa-Weimar (19 aprilie 1688 – 19 ianuarie1748), a fost Duce de Saxa-Weimar și, din 1741, de Saxa-Weimar-Eisenach.

Ernest Augustu a fost al doilea fiu însă fiul cel mare care a supraviețuit al Ducelui Johann Ernst al III-lea de Saxa-Weimar și a primui soții, Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst. Când tatăl său a murit în 1707, Ernst August a devenit co-domnitor (Mitherr) de Saxa-Weimar, împreună cu unchiul său Wilhelm Ernst. În timp ce titlul său era doar oficial, Wilhelm Ernst era cel care deținea puterea în ducat. Numai după decesul lui Wilhelm Ernst în 1728, Ernst August în vârstă de 40 de ani, a început să exercite o adevărată autoritate în Saxa-Weimar.

La 24 ianuarie 1716, la Nienburg, Ernst August s-a căsătorit cu ei lEleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen, fiica lui Eleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen. Ei au avut opt copii:

1. Wilhelm Ernest (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 8 iunie 1719, Halle), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
2. Wilhelmine Auguste (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 9 decembrie 1752, Weimar), sora geamănă a lui Wilhelm Ernst.
3. Johann Wilhelm (n. 10 ianuarie 1719, Weimar - d. Weimar, 6 decembrie 1732), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
4. Charlotte Agnes Leopoldina (n. 4 decembrie, Weimar 1720 - d. 15 octombrie 1724, Weimar).
5. Johanna Eleonore Henriette (n. 2 decembrie 1721, Weimar - d. 17 iunie 1722, Weimar).
6. Ernestine Albertine (n. 28 decembrie 1722, Weimar - d. 25 noiembrie 1769, Alverdissen), căsătorită la 6 mai 1756 cu Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe.
7. Bernhardina Christina Sophia (n. 5 mai 1724, Weimar - d. 5 iunie 1757, Rudolstadt), căsătorită la 19 noiembrie 1744 cu Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
8. Emmanuel Frederick William Bernard (n. 19 decembrie 1725, Weimar - d. Weimar, 11 iunie 1729).

După decesul primei soții în 1726, ducele a decis să nu se mai căsătorească, alegând să trăiască liniștit cu "doamnele de onoare" și "doamnele de cabinet". Însă în 1732 situația s-a schimbat pe neașteptate: singurul său fiu în viață, prințul ereditar (Erbprinz) Johann Wilhelm a murit. A fost necesar să-și caute o nouă soție cu care să aibe moștenitori pentru a-și perpetua dinastia.

La 7 aprilie 1734, la Bayreuth, Ernst August în vârstă de 46 de ani, s-a recăsătorit cu Sophie Charlotte de Brandenburg-Bayreuth, fiica lui Georg Frederic de Brandenburg-Bayreuth. Ei au avut patru copii:

1. Karl Augustus Eugen (n. 1 ianuarie 1735, Weimar - d. 13 September 1736, Weimar), Prinț Erditar de Saxa-Weimar.
2. Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 2 iunie 1737, Weimar - d. 28 mai 1758, Weimar).
3. Ernestine Auguste Sophie (n. 4 ianuarie 1740 - d. Hildburghausen, 10 iunie 1786), căsătorită la 1 iulie 1758 cu Ernst Frederic al III-lea Karl, Duce de Saxa-Hildburghausen.
4. Ernest Adolph Felix

Ducele a avut și un fiu nelegitim cu Friederike von Marschall:

1. Ernest Frederick (n. 1731 - d. 1810), creat Freiherr von Brenn; s-a căsătorit cu Beate Helene Bormann, linia lui s-a stins în 1849.

După moartea sa, Ernst August a lăsat ducatul ruinat, și a fost succedat de fiul său Ernest Augustus al II-lea, care era minor.

* 1761: Charlotte Aglaé d'Orléans (20 octombrie 1700 - 19 ianuarie 1761) a fost Ducesă de Modena prin căsătorie. A fost fiica Philippe d'Orléans (care a fost succesiv Duce de Chartres, Duce de Orléans și Regent al Franței din 1715 până în 1723) și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon. S-a născut prințesă de sânge.

Charlotte Aglaé d'Orléans s-a născut la Palais-Royal, reședința din Paris a părinților ei. Ca mic copil era cunoscută la Curte drept Mademoiselle de Valois. Al doliea nume al ei provenea de la cea mai mică dintre cele trei Grații grecești: Aglaea.

De la o vârstă fragedă, ea și sora eiLouise Adélaïde au fost plasate la mănăstirea Chelles, unde mai târziu sora sa va deveni stareță. În 1714 Charlotte Aglaé va fi trimisă de părinți la mănăstirea Val-de-Grâce. Apoi, familia a început să fie preocupată de măritișul ei. Sora ei mai mare, ducesa de Berry a sugerat o căsătorie cu tânărul Louis Armand de Bourbon,Prinț Conti, fiul lui François Louis, Prinț Conti și a soției lui Marie Thérèse de Bourbon, dar Ludovic al XIV-lea nu și-ar fi dat consimțământul pentru o astfel de căsătorie.

În 1715, Charlotte Aglaé s-a mutat la Palais-Royal împreună cu familia. Anul următor, mama sa i-a sugerat o căsătorie cu vărul ei primar, Louis Auguste de Bourbon, prinț de Dombes, fiul unchiului ei, Louis Auguste de Bourbon, duce du Maine, însă Charlotte Aglaé a refuzat. La scurtă vreme, Charlotte Aglaé a plecat la Castelul Saint-Cloud împreună cu bunica paternă, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină.

Vărul ei, Louis Henri, Duce de Bourbon, a cerut-o de soție pentru fratele său vitreg, Charles de Bourbon, conte de Charolais. De data aceasta, Charlotte Aglaé s-a gândit serios la cerere însă părinții ei au refuzat.

În 1718, Charlotte Aglaé a început o relație romantică cu Louis François Armand du Plessis, duce de Richelieu.^[1] În 1719, ducele a fost arestat și închis la Hem în legătură cu participarea lui la Conspirația Cellamare. Charlotte Aglaé l-a vizitat pe duce de câteva ori la închisoare. Dorind să se căsătorească cu el, și-a rugat tatăl să-l ierte.

Verișoara ei mai mare, Louise Anne de Bourbon, era o altă cucerire a lui Richelieu. Verișoarele, care n-au fost niciodată foarte apropiate, au devenit dușmance înverșunate din cauza implicării simultane în relații romantice cu ducele. Dușmănia a continuat mult timp după ce s-au sfârșit relațiile cu Richelieu. Tânăra Louise-Anne era considerată cea mai frumoasă fiică a lui Louis al III-lea, Prinț de Condé.

Regentul a acceptat, împotriva dorinței fiicei lui, cererea în căsătorie propusă de Rinaldo d'Este, Duce de Modena pentru fiul și moștenitorul său, Prințul Francesco d'Este. Ca o pre-condiție pentru eliberarea iubitului ei Richelieu, Charlotte Aglaé s-a decis să se căsătorească cu moștenitorul Modenei.

Potrivit memoriilor bunicii ei, viitorul soț s-a îndrăgostit de tânăra Charlotte Aglaé "la simpla vedere a unui portret".^[2]

Puțini se așteptau ca această căsătorie să reușească, deoarece Charlotte Aglaé nu avea nici cea mai mică dorință să părăsească Franța. Verișoara ei îndepărtată, Marguerite Louise d'Orléans, care s-a căsătorit împotriva dorinței ei cu Cosimo al III-lea de Medici, Mare Duce al Toscanei în 1661 a suferit într-o căsnicie dezastruoasă. În cele din urmă, Marguerite a fost nevoită să se întoarcă în Franța în dizgrație. Oamenii credeau că aceeași soartă o așteptă și pe Charlotte Aglaé.

Data inițială pentru căsătorie a fost 25 ianuarie 1720, dar această dată a fost amânată o lună. În ciuda acestui fapt, certificatul de căsătorie a fost semnat la 31 ianuarie.

La 11 februarie 1720, o căsătorie prin procură a fost efectuată la Palatul Tuileries.^[3] Fratele ei, Ducele de Chartres, l-a reprezentat pe viitorul său cumnat în timp ce sora sa mai mică, Louise Élisabeth, i-a ținut trena. A urmat un banchet la Palais Royal unde tânărul rege Ludovic al XV-lea a participat și a prezentat darurile lui pentru noua Prințesă de Modena.

Charlotte Aglaé a ajuns la Reggio la 20 iunie, unde și-a întâlnit socrul și cumantul pentru prima dată. Nunta a avut loc la 21 iunie 1720 la Modena. Charlotte Aglaé a primit o enormă zestre de 1,8 milioane de livre din care jumătate a fost contribuția în numele tânărului rege Ludovic al XV-lea. Din țara sa adoptivă, Charlotte Aglaé a primit un trusou format din diamante și portrete cu viitorul ei soț. Cum mama soțului ei murise în 1710, Prințesa Moștenitoare deținea rangul cel mai înalt printre femeile de la curte.

Curtea din Modena fiind plictisitoare, pentru a se distra, Charlotte Aglaé a început să țineau mici adunări private în apartamentele ei, la care au participat și cele trei surori ale soțului ei, inclusiv Enrichetta d'Este, viitoarea ducesa de Parma.

În septembrie 1720, Charlotte Aglaé s-a îmbolnăvit de variolă si, potrivit bunicii ei, i s-au acordat ultimele taine. Ea și-a chemat duhovnicul ei francez, Colibeaux, și i-a dat o cutie cu documente rugându-l să le ardă în secret. Probabil printre aceste documente au fost și scrisori de dragoste pe care le-a primit de la Ducele de Richelieu. În timpul acestei boli, soțului ei i s-a interzis s-o vadă; a stat la vila sa de la Sassuolo până când ea și-a revenit. Curând, mariajul a fost criticat pentru că nu a produs nici un copil, iar vina a căzut pe printesa care se recupera.
Acestă critică a determinat cuplul să fugă la Verona spre supărarea socrului ei. Ca represalii, acesta a tăiat serviciul poștal cu prințul și prințesa în speranța că îi va determina să se întoarcă. Charlotte și-a întrebat tatăl dacă se poate întoarce în Franța să trăiască la Versailles cu familia. Această solicitare servea doar pentru a complica planurile de căsătorie deja în curs de desfășurare pentru surorile ei mai mici: Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. În decembrie 1723, în timp ce ea era în Italia, tatăl ei a murit. Fratele ei mai mic, Louis, a devenit Duce de Orléans. În urma decesului tatălui ei, Charlottei Aglaé și soțul ei li s-a cerut să rămână la vila prințului din Reggio, într-un fel de exil privat, departe de curtea de la Modena.

În 1727, fostul ei iubit, Ducele de Richelieu, a vizitat-o și se pare că ei doi au avut o relație romantică. Când s-a aflat, soțul ei i-a permis să se întoarcă în Franța în dizgrație. Ea s-a întors la Modena, mai târziu, în același an, unde l-a născut pe cel de-al patrulea copil al ei, însă singurul fiu în viață în acel moment, viitorul duce de Modena, Ercole al III-lea d'Este. În 1733 a vizitat din nou Franța unde a simțit că nu e binevenită; mama ei a primit-o rece, cel mai apropiat prieten de familie fiind fratele ei vitreg nelegitim, cavaler d'Orléans.

În 1743, din cauza războiului austriac de succesiune, Charlotte Aglaé a fost nevoită să ceară permisiunea să se întoarcă la Paris, împreună cu fiica ei mai mare, Maria Teresa. Această solicitare a fost inițial ignorată însă vechiul ei iubit, ducele de Richelieu și-a folosit influența asupra amantei curente a regelui Ludovic al XV-lea, ducesa de Chateauroux, pentru a obține aprobarea necesară. Când a ajuns la Paris, ea a fost întâmpinată cu toate onorurile datorate rangului ei.

Ea era acum o femeie robustă, cu fața roșie, semănând cu tatăl ei. A locuit pe Rue de Grenelle în Faubourg Saint-Germain și a devenit prietenă cu ducesa de Châteauroux.

La moartea ducesa de Chateauroux, influența ei s-a diminuat pentru un timp. Totuși, în 1744, ea a putut să asigure pentru fiica ei, Prințesa Maria Teresa de Modena, o căsătorie cu ducele de Penthièvre, cel mai bogat nobil din Franța. Louis Jean Marie de Bourbon era vărul primar al Charlottei Aglaé și moștenitor al vastei averi a Casei de Bourbon-Penthièvre. Cuplul s-a căsătorit în 1744, a avut un mariaj fericit și doi copii care au atins vârsta adultă. Fiul cel mare, Prințul de Lamballe, s-a căsătorit în 1767 cu Marie Louise de Savoia, viitoarea prietenă a reginei Maria Antoaneta a Franței. Cel de-al doilea copil, Louise Marie Adélaïde de Bourbon, s-a căsătorit cu Ducele de Chartres (cunoscut drept Philippe Égalité în timpul Revoluției franceze din 1789) și a devenit mama regelui Louis-Philippe I al Franței. După decesul Mariei Teresa în 1754, Monsieur de Penthièvre a călătorit în Italia unde i s-a propus ca mireasă o altă fiică a Charlottei Aglaé, însă prințul a refuzat și nu s-a recăsătorit niciodată.

Această căsătorie avantajoasă a fiicei ei a permis Charlotte să aibă ceva de spus în politica franceză pentru o perioadă scurtă. Lucrurile au început să se schimbe când Madame de Pompadour a fost prezentată la curte în 1745. După semnarea Tratatului de la Aix-la-Chapelle în 1748, Charlotte Aglaé nu s-a mai întors la Modena o perioadă lungă de timp. A asigurat o căsătorie franceză pentru a patra ei fiică, Maria Fortunata. Ca și sora ei mai mare, Maria Fortunata s-a căsătorit cu unul dintre verii mamei ei, Louis François Joseph, Prinț de Conti. El a fost ultimul prinț de Conti. Mariajul s-a dovedit a fi unul profund nefericit, mirele refuzând să locuiască cu soția sa.

În cele din urmă, în 1759, Charlotte Aglaé în vârstă de 59 de ani, a revenit la Modena. Aici, ea a descoperit că soțul ei trăiește cu Marchesa Simonetti, o văduvă de 60 de ani. Ea a decis să lase în pace vechiul cuplu și a început să călătorească pe scară largă în Europa. A murit la Paris, la Petit Luxemburg, unde două dintre surorile ei, fosta ducesă de Berry si fosta regină a Spaniei, au murit anterior.

După moartea ei, soțul ei s-a recăsătorit de două ori morganatic: cu Teresa Castelberco și cu Renata Teresa d'Harrach.

·         1847:  Marie Antoinette Murat franceză Marie Antoinette Murat, Princesse Murat(n. 5 ianuarie 1793; d. 19 ianuarie 1847) a fost membră a Casei Murat. Prin căsătoria cu Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, ea a devenit și membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și Prințesă consort de Hohenzollern-Sigmaringen. Marie Antoinette a fost nepoata lui Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin căsătoria cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

Marie Antoinette a fost bunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

La 4 februarie 1808, la Paris, Marie Antoinette s-a căsătorit cu Karl, Prinț Ereditar de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul cel mare al lui Anton Aloys de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției acestuia, Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg. Marie Antoinette și Karl au avut patru copii:

• Prințesa Annunziata Karoline Joachime Antoinette Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (6 iunie 1810 – 21 iunie 1885)
• Karl Anton Joachim Zephyrinus Friedrich Meinrad, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811 – 2 iunie 1885)
• Prințesa Amalie Antoinette Karoline Adrienne de Hohenzollern-Sigmaringen (30 aprilie 1815 – 14 ianuarie 1841)
• Prințesa Friederike Wilhelmine de Hohenzollern-Sigmaringen (24 martie 1820 – 7 septembrie 1906)

·         1865: Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".

·         1905: A murit filosoful indian Debendranath Tagore; (n. 15.05.1817).

·         1905: A încetat din viaţă medicul ceh, naturalizat român, Felix Iacob, membru titular al Academiei Române din 30 iunie 1879 și vicepreședinte al Academiei Romane; (n. 6 ianuarie 1832). A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând spitalele militare din Turnu Măgurele.

·         1925: Maria Sofia de Bavaria (4 octombrie 1841 - 19 ianuarie 1925) a fost ultima regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost una din cei zece copii ai Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și ai Prințesei Ludovika de Bavaria. A fost sora mai mică a împărătesei Sisi a Austriei care s-a căsătorit cu împăratul Franz Joseph I.

Cumnată a împăratul Franz Joseph I al Austriei s-a căsătorit din motive politice cu Prințul moștenitor Francisc, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Căsătoria prin procură a avut loc la Munchen la 9 ianuarie1859; prințul Luitpold al Bavarie(viitorul regent) l-a reprezentat pe mire.

La 13 ianuarie Maria s-a urcat în tren până la Viena - unde s-a întâlnit cu sora ei împărăteasa Elisabeta - apoi prin Trieste la bordul unei nave a ajuns la Bariunde a fost așteptată de socrul ei regele Ferdinand al II-lea, deja foarte bolnav, de Ducele de Calabria soțul ei, de cei nouă frați vitregi și de regina Maria Tereza, a doua soție a regelui, care conducea familia inclusiv pe prințul moștenitor cu autoritate prin impunerea ideilor sale ultra-conservatoare.

Ducele de Calabria era un tânăr interesat doar de opere de pietate și de viețile sfinților, nu vorbea germana în timp ce soția sa nu vorbea italiana. Suferind de fimoză n-a putut consuma căsătoria timp de mulți ani.

După câteva luni, după decesul regelui, soțul ei a devenit regele Francisc al II-lea al celor Două Sicilii iar Maria regină la vârsta de 17 ani însă rămasă sub autoritatea soacrei. Anul următor, regatul celor Două Sicilii a fost invadat de armata lui Giuseppe Garibaldi. Maria a devenit sufletul rezistenței în timp ce armatele soțului ei, depășite, s-au refugiat la Gaeta.

Apelul la cumantului ei, împăratul austriac Franz Joseph I, foarte nepopular după înfrângerea de la Solferino și Magenta în fața armatelor împăratului Napoleon al III-lea care l-au sprijinit pe regele Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei, a rămas fără efect în ciuda eforturile depuse de frații și surorile lui.

Familia regală a urmat corpul diplomatic și nunțiul papal și s-a închis în fortăreața de la Gaeta. Ziarele au denumit-o pe Maria "eroina de la Gaeta" în timp ce Victor Emanuel al II-lea, care spre deosebire de Francisc nu avea remușcări pentru invadarea statelor papale, a fost proclamat rege al Nepolelui apoi al Italiei.

Regatul celor Două Sicilii a fost anexat noului regat al Italiei în urma unui referendum iar familia regală a celor Două Sicilii a trebuit să caute un refugiu în ceea ce a mai rămas din Statele Papale.

În timpul exilului la Roma, Maria s-a îndrăgostit de un ofițer al gărzii papale, Armand de Lawayss, și a rămas însărcinată. S-a retras la casa părinților ei, la Possenhofen, unde consiliul familiei a decis ca ea să nască în secret pentru a preveni un scandal. La 24 noiembrie 1862, Maria Sofia a născut o fiică^[1], Daisy de Lavaysse, la mănăstirea St. Ursula din Augsburg. Copilul a fost dat imediat familiei Lawayss.

Maria Sofia a trebuit să promită că n-o să-l mai vadă niciodată pe Armand, lucru care a afectat-o profund.^[2] În ultimii ani ai vieții a suferit de depresie, despre care se crede că are rădăcini în acest eveniment din viața ei.

Un an mai târziu, la sfatul familiei, Maria Sofia i-a mărturisit soțului ei aventura. După un timp relația celor doi s-a îmbunătățit. Francisc a suferit o operație în urma căreia a reușit să consume căsătoria iar Maria a rămas însărcinată pentru a doua oară, de data asta cu soțul ei.

La 24 decembrie 1869, după zece ani de căsătorie, Maria Sofia născut o fiică, Maria Cristina Pia. Mica prințesă s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, împărăteasa Elisabeta, care i-a devenit nașă. Din păcate, copilul a trăit numai trei luni și a murit la 28 martie 1870. Maria Sofia și soțul ei nu au mai avut alți copii.

În 1870 Roma a căzut în fața forțelor italiene și regele și regina au plecat în Bavaria. Regele a murit în 1894. Maria Sofia a tăit la Munchen apoi a plecat la Paris unde a prezidat curtea Bourbon în exil. Au existat zvonuri că a fost implicată în asasinarea regelui Umberto I al Italiei în 1900 în speranța că va destabiliza noul stat al Italiei.

În timpul Primului Război Mondial, Maria Sofia a fost activă de partea Imperiului german și Austro-Ungariei în războiul lor cu regatul Italiei.

Maria Sofia a murit la Munchen în 1925. Din anul 1984 rămășițele ei se odihnesc alături de cele ale soțului și fiicei ei la biserica Santa Chiara din Neapole.

·         1927: Charlotte a Belgiei (Prințesa Marie Charlotte Amélie Augustine Victoire Clémentine Léopoldine a Belgiei), (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927) a fost soția împărătului Maximilian I al Mexicului, ex-Arhiduce de Austria.

Singura fiică a regelui Leopold I al Belgiei și a celei de-a doua soții Louise-Marie a Franței, Charlotte s-a născut la castelul regal Laeken din Bruxelles, Belgia. A fost numită după prima soție a tatălui său, Prințesa Charlotte Augusta de Wales care a murit la naștere. Charlotte a avut trei frați: Louis-Philippe, care a murit în copilărie, Leopold, care după decesul tatălui lor a devenit Leopold al II-lea al Belgiei și Prințul Philippe, Conte de Flandra. Era verișoară primară cu regina Victoria a Regatului Unit, cu soțul acesteia, Prințul Albert cât și cu Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Bunica favorită era Maria Amalia a celor Două Sicilii, regină a Franței, soția regelui Ludovic-Filip al Franței și nepoată a Mariei Antoneta. Au corespomdat cu regularitate, în special când Charlotte era în Mexic. Când Charlotte avea zece ani, mama sa, Louise-Marie, a murit de tuberculoză iar Charlotte a fost încredințată contesei de Hulste, o prietenă apropiată a familiei.

La 27 iulie 1857, la Bruxelles, Charlotte s-a căsătorit cu verișorul ei de gradul doi Arhiducele Maximilian de Austria, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. La curtea de la Viena era foarte apreciată de soacra sa care vedea în ea exemplul perfect al soției unui arhiduce austriac. Charlotte n-o plăcea pe împărăteasa Elisabeta (Sisi), soția lui Franz Iosif.

Se spune că arhiducesei îi displăcea legătura profundă care a existat între împărăteasă și Maximilian, care erau confidenți și împărtășeau aceleași gusturi pentru multe lucruri, mai ales că Elisabeta, cumnata sa, era admirată de toată lumea pentru frumusețea și farmecul ei.

Charlotte a petrecut mai mulți ani relativ fericit în Italia ca soție a lui Maximilian, în timp ce arhiducele a servit ca guvernator al provinciilor Lombardia și Veneția. Deși Lombardia și Veneția au fost apoi sub conducerea Imperiului austriac, nici Maximilian nici Charlotte nu au avut loc nici o putere reală.

La începutul anului 1860, ambițiosul Napoleon al III-lea a inițiat o intervenție franceză în Mexic. Franța, dornică să transforme Mexicul într-un stat satelit, a căutat o figură adecvată pentru a deveni împărat al Mexicului. Maximilian a acceptat coroana mexicană și cuplul a navigat spre Lumea Nouă. Cuplul imperial a fost încoronat la catedrala metropolitană Mexico City în 1864 și a ales ca reședință castelul Chapultepec. Ca împărăteasă, Charlotte și-a luat numele de Carlota (numele spaniol pentru Charlotte). Carlota a încercat să ia în serios atribuțiile imperiale și a realizat chiar un tur al Yucatán și a vizitat ruinele Uxmal.

La numai câteva luni după încoronare, Napoleon al III-a început să semnalizeze abandonarea lui Maximilian, iar francezii au început să-și retragă trupele din Mexic. Acestă strategie a fost o lovitură fatală a tinerei monarhiei mexicane. Situația a fost agravată de o blocadă a Statelor Unite care au împiedicat întăriri franceze. Într-o încercare disperată de a salva tronul soțului ei, Charlotte s-a întors în Europa, în căutarea ajutorului pentru soțul ei, la Paris, la Viena și în cele din urmă la Roma, la Papa Pius al IX-lea. Eforturile ei au eșuat; a început să manifeste simptome de paranoia, a suferit un colaps profund cognitive și emoțional și nu s-a mai întors în Mexic.

Charlotte și Maximilian nu au avut copii însă în 1865 cuplul imperial a adoptat pe Agustín de Iturbide y Green și Salvador de Iturbide y de Marzán – nepoți ai unui fost împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide. După evenimentele din 1867 și după ce a devenit adult, Agustín a renunțat la drepturile la tronul mexican, a servit în armata mexicană și în cele din urmă a devenit profesor la Universitatea Georgetown.

·         1951: A decedat  C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical,  fiul actorului Constantin I. Nottara. A fost membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940); (n. 1890).  A studiat vioara la Conservatorul din București  perfecționându-se ulterior la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară și orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), un nonet, baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influența impresionismului francez, creația lui Nottara s-a integrat treptat tendinței primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil național românesc.

* 1952: Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph Maria (13 aprilie 1895 – 19 ianuarie 1952) a fost arhiduce de Austria.

Maximilian a fost al doilea fiu al Arhiducelui Otto Franz al Austriei și al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei.^[3] Singurul său frate a fost Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Titlul său oficial a fost Seine Kaiserliche und Königliche Hoheit Erzherzog Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph, Königlicher Prinz von Ungarn und Böhmen.

La 29 noiembrie 1917, la Laxenburg în apropiere de Viena, s-a căsătorit cu Prințesa Franziska zu Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, fiica Prințului Konrad de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și a contesei Franziska von Schönborn-Buchheim.^[3]

Cuplul a avut doi copii:

• Arhiducele Ferdinand (Viena, 1918 - Ulm, 2004), căsătorit în 1956 cu contesa Helene zu Törring-Jettenbach (n. 1937), fiica Prințesei Elisabeta a Greciei și Danemarcei. Ei au avut două fiice și un fiu:^[3]

• Arhiducesa Elisabeta, 1957-1983, căsătorită cu James Litchfield
• Arhiducesa Sophie, n. 1959, căsătorită cu Prințul Mariano Hugo de Windisch-Graetz
• Arhiducele Maximilian, n. 1961, căsătorit cu Maya Askari

• Arhiducele Heinrich Karl Maria (n. 1925, Munchen), căsătorit în 1961 cu contesa Ludmilla von Galen (n. 1939). Au avut trei fii și o fiică:^[3]

• Arhiducele Philipp, n. 1962, căsătorit cu Mayasuni Heath
• Arhiducesa Marie-Christine, n. 1964, căsătorită cu Clemens Guggenberg von Riedhofen
• Arhiducele Ferdinand, n. 1965, căsătorit cu contesa Katharina von Hardenberg
• Arhiducele Konrad, n. 1971, căsătorit cu Ashmita Goswami

Maximilian a murit în 1952 la vârsta de 56 de ani.

·         1957: Barbu Lăzăreanu, istoric, critic literar și bibliograf (n. 1881)

·         1964 - A murit scriitorul Constantin Argeşanu ("Pilot fără noroc", "Ţambalul lui Chiron") (n.21.12.1894).

·         1971: Martin Bercovici (n. 24 august 1902, Bârlad - d. 19 ianuarie 1971, București) a fost un inginer energetician român de origine evreiască^[1], membru titular al Academiei Române din anul 1963^[2], ales și membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

Între anii 1921-1926 a studiat la Școala Politehnică din București, unde s-a specializat în inginerie electromagnetică, obținând titlul de inginer electrotehnician. După absolvire, în 1927, s-a angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București, unde a lucrat timp de douăzeci de ani.^[4] După 10 ani de activitate a fost numit subdirector tehnic al întreprinderii.^[5]

Activitatea sa a fost întreruptă în 1940-1944, în intervalul persecuțiilor rasiale, dar inginerul Martin Bercovici a desfășurat în acest timp o amplă activitate ca profesor și director al școlilor evreiești tehnice din România, unice într-o Europă bântuită de fasciști.^[5] Școala Tehnică evreiască a luat ființă la 11 decembrie 1940 cu numai patru studenți, dar curând numărul lor s-a ridicat la 16. În 1942, „Școala Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori și 543 de studenți, ceea ce a fost considerat prea mult de autoritățile antonesciene, care au desființat această Politehnică la 30 iunie 1943. Totuși, Politehnica a mai funcționat până în vara lui 1944. Nimeni nu știe cum a fost obținut acest an „ilegal”, dar este de bănuit că și corupția regimului a jucat un rol.^[6] Aceste cursuri de pregătire tehnică pentru tinerii evrei excluși din învățământul superior, au fost ulterior recunoscute de statul român, permițând multor tineri evrei să-și facă studiile inginerești, în ciuda persecuțiilor rasiale.

În anul 1944 s-a reîntors la Societatea de Gaz și Electricitate din București, ca subdirector general, desfășurând o amplă activitate de refacere a instalațiilor distruse de al Doilea Război Mondial și de dezvoltare a acestora.^[5]

Martin Bercovici a participat activ la înființarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), în martie 1949, contribuind major la organizarea institutului, în calitate de director general al ISPE și urmărind, în perspectivă, realizarea Sistemului Electroenergetic Național.^[7]

În anul 1952 a fost promovat director general tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice. A predat și la Politehnica din București, unde a fost creatorul școlii românești de rețele și sisteme electrice.^[4] A fost primul decan al Facultății de Energeticăa Politehnicii din București și fondatorul școlii românești de centrale electrice.

A efectuat cercetări în domeniul electro-energeticii și a adus importante contribuții în construirea a diverse echipamente electrice. Este autorul teoriei componentelor simetrice și aplicațiilor acesteia în electrotehnică; a soluționat probleme de reglaj al puterii și frecvenței în rețelele electrice, a calculat raza de influență a liniilor de înaltă tensiune asupra rețelei de comunicații și a adus importante contribuții la perfecționarea modului de transmitere la mare distanță în curent alternativ și în curent continuu. A aplicat calculul matricial în studiul regimurilor rețelelor electrice cu ajutorul calculatoarelor electronice, ceea ce a constituit o noutate științifică deosebită la nivelul de dezvoltare a tehnicii anilor '50.^[4]

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru rezultate deosebite obținute în cercetarea electrotehnică.^[4]

A fost ales președinte al părții române din Comisia Mixtă Iugoslavo-Română în vederea studierii fezabilității proiectelor de amenajare a zonei de constituire a hidrocentralei de pe Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, fiind unicul energetician român care a luat parte la toate etapele de pregătire și construire a hidrocentralei Porțile de Fier I.^[4]

Ca o recunoaștere a competenței sale profesionale, a fost ales membru permanent al Conferinței Internaționale a Marilor Rețele Electrice de Înaltă Tensiune, cu sediul la Paris.^[4]

La 21 martie 1963 i s-a acordat titlul de membru titular al Academiei Române.

Lucrările sale, publicate în anii '60 , individual sau în colaborare cu alții, sunt considerate lucrări de referință în domeniul energeticii și în special în domeniul rețelelor electrice din literatura tehnică românească

·         1973:  Romulus Cândea, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n.1886). A fost profesor de Istorie bisericească și discipline pedagogice la Institutul de teologie pedagogică din Sibiu (1915-1919), profesor de Istorie bisericească universală la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1919-1922), titular al catedrei de istorie universală medie, modernă și contemporană de la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1922 – 1940), profesor de Istorie universală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1940- 1947, între 1940 și 1945 refugiată la Sibiu). De asemenea a fost Decan al Facultătii de Litere și Filosofie din Cernăuți între anii 1923-1924, apoi Rector al Universității din Cernăuți între anii 1925 – 1926. Romulus Cândea a fost Membru corespondent al Academiei Române din 1929, membru laic în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Cernăuților și în Congresul Național Bisericesc, deputat și senator din partea Universității din Cernăuți. Este întemeietorul  Institutul de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi.

·         1977: Dona Barta, regizor de film documentar

·         1981: Catinca Ralea (n. 5 octombrie 1929- d. 19 ianuarie 1981) a fost o traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica lui Mihai Ralea^[1] și soția lui Emanoil Petruț.^[2]

A condus secția de limbă engleză la Radio mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard

Filmografie:

• Apa vie leac să-ți fie (1973, film documentar)
• Lumina palidă a durerii (1980, regizor Iulian Mihu) - nevasta lui Muran
• Tănase Scatiu (1976, regizor Dan Pița) - voce Miss Sharp

Traduceri: A tradus, printre altele, opere scrise de D.H. Lawrence, Albert Camus, Lawrence Durell, J.D. Salinger, J.R.R. Tolkien, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot.

* 1985: Ovid-Aron Densușianu (n. 22 martie 1904 – d. 19 ianuarie 1985) a fost un scriitor român. Este autorul romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi. Aceste romane sunt uneori, în mod greșit, atribuite tatălui său, Ovid Densușianu.

·         1990 – A murit Bhagwan Sri Rajneesh, mai cunoscut sub pseudonimul de OSHO, poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume; (n.11.12.1931).

·         1996 – A murit compozitorul roman de muzica usoara Elly Roman; (n.1905).

·       2000 - A murit Bettino Craxi, presedinte al Partidului Socialist Italian si preşedinte al Consiliului de Miniştri al Italiei în perioada 1983-1987; (n.02.02.1934). În 1992 a fost acuzat de coruptie si s-a refugiat in 1994 in Tunisia,unde a si murit.
* 2000: Hedy Lamarr (născută Hedwig Eva Maria Kiesler pe 9 noiembrie 1914 – d. 19 ianuarie 2000)^[1] a fost inventatoare și actriță americană de origine austriacă.

S-a născut în 1914 la Viena, Austro-Ungaria ca Hedwig Eva Maria Kiesler, singurul copil al Gertrud "Trude" Kiesler (3 februarie 1894 – 27 februarie 1977) și Emil Kiesler (27 decembrie 1880 – 14 februarie 1935). Mama ei a fost o pianistă evreică nativă din Budapesta. Tatăl ei a fost un bancher de origine evreiască.^[3]

La începutul anului 1933, la vârsta de 18 ani, a jucat în filmul lui Gustav Machatý, Ecstasy, care a fost filmat la Praga, Cehoslovacia. Rolul lui Lamarr a fost de tînără soție neglijată a unui bătrân indiferent.

La 19 ani, la 10 august 1933, Lamarr s-a căsătorit cu Friedrich Mandl. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament.În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini.^[3].

Mariajul celor doi a devenit de nesuportat și ea a inventat un șiretlic pentru a ieși atât din căsătorie cât și din țară. În Ecstasy and Me, a pretins că s-a deghizat în propria ei servitoare și a fugit la Paris. Zvonurile au declarat că Lamarr l-a convins pe Mandl să o lase să poarte toate bijuteriile ei la cină, apoi a dispărut.^[4]

Inițial a plecat la Paris apoi l-a întâlnit pe Louis B. Mayer la Londra. Mayer a angajat-o și a insistat să-și schimbe numele în Hedy Lamarr — ea era cunoscută sub numele de "doamna Ecstasy" ^[4]. Mayer i-a ales numele de famile după frumoasa stea a filmului mut, Barbara La Marr, care a murit în 1926 de tuberculoză. Lamarr a primit recenzii bune la debutul ei în filmul american Algiers (1938) cu Charles Boyer, care a cerut ca Lamarr să fie inclusă în distribuție după ce a întâlnit-o la o petrecere.^[4]

La Hollywood, ea a jucat invariabil seducătoarea plină de farmec de origini exotice. Lamarr a jucat alături de cei mai populari bărbați ai epocii. Multele ei filme includ: Boom Town (1940) cu Clark Gable și Spencer Tracy, Comrade X cu Gable, White Cargo (1942), Tortilla Flat (1942) cu Tracy și John Garfield, H. M. Pulham, Esq. (1941) cu Robert Young și Dishonored Lady(1947). În 1941, Lamarr a jucat alături de Lana Turner și Judy Garland în Ziegfeld Girl.

Lamarr a murit la Casselberry, Florida, la 19 ianuarie 2000, la vârsta de 85 de ani. Certificatul ei de deces citează trei cauze: insuficiență cardiacă, boli cronice de inimă valvulară și boli de inima aterosclerotice.^[3] Moartea ei a coincis cu împlinirea vîrstei de 55 de ani a fiicei ei, Denise. Fiul ei Anthony Loder i-a luat cenușa și a răspândit-o în Pădurile Vienei, în conformitate cu ultimele ei dorințe

Lamarr a fost căsătorită de șase ori și a avut trei copii, dintre care unul adoptat:

• Friedrich Mandl (căsătorie între 1933–1937), președinte al Hirtenberger Patronen-Fabrik.^[8]
• Gene Markey (căsătorie între 1939–1941), scenarist și producător

Copil: James Lamarr Markey (n. 9 ianuarie 1939), adoptat la 12 iunie 1939, și re-adoptat de John Loder

• John Loder (căsătorie între 1943–1947), actor

Copil: Denise Loder (n. 19 ianuarie 1945), căsătorită cu Larry Colton, scriitor și fost jucător de baseball

Copil: Anthony Loder (n. 1 februarie 1947)

• Ernest "Ted" Stauffer (căsătorie între 1951–1952), proprietar de club de noapte, restaurator și fost șef de orchestră
• W. Howard Lee (căsătorie între 1953–1960); un petrolist din Texas (care mai târziu s-a căsătorit cu actrița Gene Tierney)
• Lewis J. Boies (căsătorie între 1963–1965); avocatul de divorț al lui Lamarr

·         2001: A încetat din viaţă filologul Emil Turdeanu, membru de onoare al Academiei Române, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: “Revue des etudes roumaine” şi “Fiinţa românească”; (n. 10 noiembrie 1911).

·         2003 –  A murit jurnalista Françoise Giraud, (nascuta  Lea France Gourdji), cofondatoare a revistei ”L´Express” şi om politic francez. A fost fiica directorului Agentiei telegrafice otomane de la Constantinopol, Salih Gourdji si al Eldei farragi, israeliti din Imperiul Otoman. Giraud a fost  prima  care  a folosit  expresia „la nouvelle vague” (noul val) in cinematografia franceză; (n.21.09.1916).
*2005: Anita Kulcsár (n. 2 octombrie 1976, în Szerencs^[1] – d. 19 ianuarie 2005, între Pusztaszabolcs și Velence^[2]) a fost o mare jucătoare de handbal din Ungaria. Kulcsár a devenit componentă a echipei naționale de handbal feminin a Ungariei începând din 1996. Ea și-a început cariera handbalistică la clubul Kölcsey DSE din Nyíregyháza, apoi a jucat la Győri Audi ETO KC, Alcoa FKC și Dunaferr NK.

Anita Kulcsár a murit într-un accident de mașină pe 19 ianuarie 2005, la vârsta de 28 de ani. De la moartea handbalistei, municipalitatea din Dunaújvárosorganizează în fiecare an Competiția Memorială Anita Kulcsár, în onoarea ei.

·         2007: Hrant Dink, scriitor, editor și ziarist turc de origine armeană (asasinat) (n. 1954)

·         2007: Murat Nasyrov, cintaret, compozitor, artist vestit (n. 1969)
* 2011: Mihai „Mișu” Ionescu (n. 19 noiembrie 1936, Ploiești, România - d. 19 ianuarie 2011, București) a fost un fotbalist român, activând pe postul de portar. A apărat poarta Petrolului vreme de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa fanion a Ploieștiului trofeul „Cupa României” în anul 1963 și campionatul național în 1966, strângând un număr de peste 750 de meciuri oficiale și amicale, dintre care 256 în primul eșalon, 9 meciuri în cupele europene și jucând de 13 ori în tricoul echipei naționale.

Fapt fără precedent, în întrega sa activitate nu a suferit nicio sancțiune(niciodată avertizat, niciodată eliminat), fiind întotdeauna un exemplu de conduită sportivă. Mihai Ionescu a fost desemnat în anii 1962, 1965 și 1966 cel mai bun portar din Campionatul României, iar în 1965 și 1966 a primit drept recompensă cupa decernată de ziarul „Sportul popular” celui mai bun portar al campionatului românesc. A apărat poarta echipei ploieștene în celebra victorie contra formației FC Liverpool din 12 octombrie 1966 (3-1).

S-a retras de pe gazon în cadrul unei festivități organizată de oficialii Petrolului, atunci când un stadion întreg l-a ovaționat și i-a mulțumit pentru tot ceea ce a făcut în beneficiul fotbalului ploieștean și românesc. În semn de mulțumire pentru întreaga sa carieră, numele său se poate auzi acum, împreună cu cele ale altor foste glorii, în imnul actual al echipei Petrolul.

Și-a continuat cariera ca antrenor dar și ca președinte al clubului petrolist. După anul 1990 a fost desemnat să preia destinele fotbalului prahovean, fiind ales în fruntea Asociației Județene de Fotbal ca Președinte, apoi ca Președinte de Onoare. A activat ca observator FRF și membru în Comitetului Executiv al FRF. Pentru întreaga admirabilă carieră, Mihai Ionescu a fost onorat cu înaltele titluri de „Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești” și „Maestru Emerit al Sportului”.

Mihai Ionescu a decedat pe data de 19 ianuarie 2011, după o operație la Spitalul Clinic de Urgență din București, la vârsta de 74 de ani. Prin încetarea sa din viață, fotbalul prahovean și românesc a pierdut una dintre personalitățile sale marcante.

·         2015: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România^[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack^⁠(en).^[6]

A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

* 2016: Ettore Scola (n. 10 mai 1931^{[1][2][3][4][5]}, Trevico – d. 19 ianuarie 2016^{[6][7][3][4][5]}, Roma) a fost un regizor și scenarist italian.

După ce a studiat dreptul, devine ziarist și scenarist, mai întâi lucrând "la negru", apoi, începând cu 1952, semnând numeroase scenarii cu propriul nume.

Este recunoscut de către cinefili pentru Balul, realizat în 1983, iar cu Călătoria Căpitanului Fracasse este nominalizat la Ursul de aur, în 1991, la Festivalul internațional de film de la Berlin, atât ca scenarist cât și ca regizor.

* 2018: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, Illinois, SUA – d. 19 ianuarie2018, Los Angeles, California, SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad.
Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017

Sărbători

·         Sf Cuv: Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia (calendar creștin-ortodox)

Sfântul Cuvios Macarie Alexandrinul, Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Sfântul Cuvios Arsenie, Sfânta Muceniță Eufrasia, Sfântul Cuvios Macarie de la Lavra Peșterilor - foto: doxologia.ro

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv: Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul; 

Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; 

Sf Mc Eufrasia

Sf Cuv: Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul

Sf. Macarie cel Mare
Icoană coptă a Sf. Macarie cel Mare
Date personale
Naștere	295 d.Hr. Șabșir, Egipt
Mutare la Domnul (†)	392 Schetia, Egipt
Localizare	Schetia, Egipt
Naționalitate
Date cult
Tip	monah părinte al pustiei
Data canonizării
Prăznuire la data de	19 ianuarie
Recunoaștere	panortodoxă
Biserici patronate

Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d.Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinții pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomenește pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomenește pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) și pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaștelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomenește pe 15 ianuarie.

El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei ([1], [2]) sau cu Sf. Sfințit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus) [3]. Moaștele celor trei Sfinți Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).

Cuprins

 [ascunde] 

• 1Viața
• 2Adormirea Sfântului și moaștele sale
• 3Cuvinte ale avvei Macarie^[1]
  • 3.1Scopul Întrupării
• 4Imnografie
• 5Note
• 6Surse și detalii suplimentare
• 7Legături externe

Viața

Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Șabșir, Menuf, Egipt, aproximativ în anul 300 d.Hr. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d.Hr.), din părinți drepți și credincioși. Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara și nu au avut multă vreme copii. Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul și care va avea o mulțime de fii duhovnicești. La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”). Sf. Macarie era ascultător față de părinții săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinerețe. Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinței lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile. Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puțin din oraș ca să se liniștească. A plecat în sălbăticie și s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui. Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână și îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus și de la nord la sud și zicându-i: „Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi drept moștenire această pustie”. Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise. Macarie I-a mulțumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea. La scurtă vreme, și părinții săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor și nevoiașilor. Când poporul din Șabșir a văzut înfrânarea și inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor. Enoriașii i-au construit o colibă în afara orașului și mergeau la el pentru a se spovedi și a primi de la el Sfintele Taine.

Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei. Sfântul nu a răspuns acuzației; și-a asumat în liniște învinuirea nedreaptă, pentru care a fost și bătut de săteni și de familia fetei, care i-au cerut să o susțină financiar pe ea și pe copil. Macarie a făcut și acest lucru, împletind coșuri și vânzându-le, iar prețul luat pe ele îl dădea părinților fetei.

Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare. A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei. Auzind acestea, sătenii s-au rușinat de felul în care se purtaseră cu sfântul și au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală. Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăția, fugise de laudele lor.

Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut și a crescut pentru viața pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună și iubind viața virtuoasă și împodobindu-se cu ea, a ajuns locaș dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă și darul înțelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple și era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoția, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-și sfințească mâna, prin atingerea de el. După sfințire, Macarie s-a dedat la nevoințe și mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, și la capătul hrubei și-a săpat cu mâinile lui o peșteră. Când veneau mulți oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă și se ascundea în peșteră și nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare și băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârșită și dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării și zicând că nu există învierea morților, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.

Sf. Macarie cel Mare cu un heruvim

Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-și petreacă aproape toți cei șaizeci de ani din viață rămași. A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinților Maxim și Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous). S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el: „Iată israelitean în care nu este vicleșug”. Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de viețuire.

Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceștia. Relația Sf. Macarie cu ceilalți monahi era una deosebită. Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deși era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea și înțelepciunea unei vârste mult mai avansate. Faima Sfântului Macarie a crescut și s-a răspândit în întreaga țară. Mulți regi și împărați au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el. Astfel, el a vindecat-o și pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat. Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepți, un glas a venit la el din cer și i-a zis: „În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă și câteva provizii, a mers până în orașul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor. Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie și i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viața lor, una dintre ele i-a răspuns: „Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu acești doi frați, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Așa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara și făcând multe rugăciuni. Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în brațe și îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeași viață, gândim amândouă la fel, iar soții noștri sunt păstori de oi, suntem săraci și păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor și nevoiașilor.” Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu privește la aplecarea inimilor și dăruiește Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!” Şi-a luat rămas-bun de la ele și s-a întors în pustie.

S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulți, zicând că nu este înviere a morților. Episcopul cetății Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta. Avva Macarie a mers la monahul acela și a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.

Sfântul Macarie știa și să fie blând cu cei din afara comunității creștine. Știa că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde și iubitoare decât cele aspre. Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre. Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu. Avva a răspuns că îi părea rău pentru toți cei care nu știau că toate nevoințele și toată închinarea lor erau în zadar. Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mișcat încât a sfârșit prin a se converti și a intra și el în mănăstirea avvei Macarie și, ducând o viață cuvioasă, a adus la credință mulți păgâni, purtându-se cu ei cu aceeași dragoste și grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.

Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare și alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduiește ceata din urmă la fermecători și la eretici. Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor și nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră. Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coșuri de pâine și bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăți mici de pâine. Cuviosul Macarie l-a văzut și pe diavol cum își purta meșteșugirile și înșelăciunile în tigvulițe. Pe Teopempt monahul, cel înșelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se ușurează puțin. A proorocit pustiirea așezărilor călugărești de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni și iarăși a poruncit de a adormit. Acestea și mai multe minuni și spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.

Sfântul Macarie cel Mare a luptat și împotriva Arianismului și a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susținător al Sfântului Atanasie cel Mare. Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize și se credea că era posedată de diavol. Cei doi monahi au reușit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoștință, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică. Auzind acestea, autoritățile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi. După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieții monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare și de Sfântul Pahomie cel Mare. Mănăstirea sa a crescut și a înflorit, dimpreună cu întreaga viață monastică din regiune. Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) [4] (video) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria. Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniți din toate părțile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali și iberi.

Adormirea Sfântului și moaștele sale

Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinții Antonie și Pahomie în ceata sfinților. Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) amintește că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer și i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porțile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”. Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câțiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabșir, au venit și i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui și așezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani. Moaștele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraș, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei. Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat și a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!” Mai târziu, starețul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulți bătrâni și au vrut să aducă moaștele Sfântului la mănăstire. Locuitorii orașului și guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor. Acesta a ascultat porunca sfântului și bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuți de o mare mulțime de oameni veniți să își ia rămas-bun de la Sfânt. Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.

Cuvinte ale avvei Macarie^[1]

• "Acesta este semnul creștinului, că oricât se nevoiește și oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic și, postind, zice "Acesta nu e post," iar în rugăciune stând, "Aceasta nu e rugăciune," și încă în stăruință la rugăciune adaugă, "N-am arătat deloc stăruință, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez"; și chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice "Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi."

• "Sufletul care-L iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe Hristos, chiar de ar face și zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca și cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când și-ar copleși trupul cu posturi și cu priveghere, el va privi la virtuțile sale ca și cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze."

• "Sufletele care iubesc adevărul și pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde și credință să se îmbrace cu totul în Hristos nu au așa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar și pentru puțină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cerești și de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime și pe deplin răstigniți pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înșiși simțirea unei tot mai mari apropieri duhovnicești de Mirele ceresc ."

• "Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuți? Domnul Însuși, care este Calea și e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ți fie pildă în toate cele bune, privește, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului... Ci nu disprețui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când privești la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine... Când L-au scuipat peste față și I-au pus pe cap o cunună de spini și L-au lovit, ce umilință mai mare ar fi putut El să îndure?... Dacă Dumnezeu primește asemenea insulte și suferințe și umilințe, tu, care după fire ești lut și ești muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuți?!" -- Omilia 26, 25-26.
• Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda și sărăcia ca bogăția și lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputință este ca cel ce crede bine și lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăția patimilor și în înșelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)

Scopul Întrupării

"Aș vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil și mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultați cu atenție. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins și necreat a luat trup, și pentru bunătatea Sa nemăsurată și de nedescris, dacă pot spune așa, S-a micșorat pe Sine, împuținându-și slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viața dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare și depășește cu mult cuprinderea înțelegerii omenești, prin bunătatea Sa, S-a micșorat pe Sine și a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins. Şi prin mila și iubirea Sa de oameni, luând El Însuși trup, Se amestecă pe Sine și se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune așa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu și să simtă viața cea fără de moarte și să devină părtaș la slava cea veșnică." -- Omilia 4, 9-10.

A se vedea și: Cuvinte alese ale Sf. Macarie (lb. engleză)

Imnografie

Tropar, glasul I:

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, și cu rugăciunea cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Mărire Celui ce ți-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul al I-lea):

Viață fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălășlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiților, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; și locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.

Alt condac, glasul al IV-lea:

În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinților, Macarie prea cuvioase.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Macarie Alexandrinul
(19 ianuarie)

Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie

Cetatea Alexandriei a odrăslit pe un alt Cuvios Macarie, care era mai înainte vînzător de poame, iar Sfîntul Botez l-a primit după 40 de ani de la naşterea sa. După aceasta, lepădîndu-se de lume, s-a făcut monah şi după nevoinţele cele multe şi ostenelile mona-hiceşti, s-a învrednicit de treapta preoţească şi a luat egumenia mînăstirii ce se numea Chelia, care era în pustia Egiptului, între Nitria şi schit; şi i-a fost prieten de aproape Cuviosului Macarie Egipteanul, cu care a suferit izgonire în vremea împărăţiei lui Valens, de la Luciu arianul, mincinosul episcop al Alexandriei, şi de multe ori locuia cu acel Sfînt Macarie.

Deci, amîndoi Macarie erau asemenea cu obiceiul şi cu viaţa şi au avut povăţuitor şi învăţător pe marele Antonie, de la care s-au povăţuit spre viaţa cea desăvîrşită în bunătăţi, fiind ucenicii aceluia; însă mai bătrîn cu anii era Cuviosul Macarie Egipteanul, care s-a dus mai întîi către Domnul.

Acest cuvios Macarie Alexandrinul rămînînd după dînsul, a vieţuit cîţiva ani, şi despre el Paladie, episcopul, în Lavsaicon, scrie astfel: "Am văzut pe Sfîntul Macarie Egipteanul, prieten în faptele credinţei, avînd acelaşi nume cu Sfîntul Macarie Alexandrinul, care era prezbiter al locului ce se numea Chelie, unde am petrecut şi eu nouă ani, iar trei ani am vieţuit cu Sfîntul Macarie, ale cărui fapte şi semne ale vieţii lui plăcute, singur le-am învăţat pe unele, iar pe altele le-am aflat de la cei ce au vieţuit cu dînsul mai înainte.

Acela văzînd odată la marele părinte Antonie nişte smicele de finic alese, din care făcea împletituri şi coşniţe, a cerut de la dînsul un snop din smicelele acelea, dar Sfîntul Antonie i-a zis: Este scris să nu pofteşti lucrul aproapelui tău. Şi cînd a zis aceasta, îndată s-au uscat toate mlădiţele; care lucru văzîndu-l Antonie, a zis către Macarie: "Iată Duhul Sfînt a odihnit peste tine, şi vei fi după mine moştenitor al lucrurilor mele".

După aceasta, diavolul a aflat în pustie pe Sfîntul Macarie, foarte slăbit cu trupul, şi i-a zis lui: "Ai luat darul lui Antonie, de ce nu-l întrebuinţezi şi nu ceri de la Dumnezeu hrană şi întărire spre călătorie?" Sfîntul îi răspunse: "Puterea şi slava mea este Domnul; iar tu nu ispiti pe robul lui Dumnezeu". Atunci diavolul s-a făcut nălucire şi sfîntul vedea o cămilă încărcată cu toate felurile de mîncăruri, rătăcind prin pustie, pe care văzînd-o sfîntul, că se apropie de dînsul şi cunoscînd că este nălucire, a stat la rugăciune şi îndată a înghiţit pămîntul nălucirea aceea.

Odată, Cuviosul Macarie Alexandrinul poftise să mănînce struguri proaspeţi şi buni, care i se trimiseseră de cineva; şi vrînd să-şi biruiască pofta cu înfrînare, i-a trimis unui alt frate neputincios, care poftise acest fel de struguri. Acela i-a primit cu bucurie, dar vrînd să-şi păzească înfrînarea, a trimis altui frate mai neputincios, care poftea acest fel de hrană; dar şi acela luîndu-i, a făcut acelaşi lucru, deşi era foarte flămînd. Şi aşa strugurii aceia fiind trimişi de la unul la altul, înconjurînd pe mulţi fraţi, au venit iarăşi în mîinile Cuviosului Macarie, aducîndu-se întregi de la cel mai de pe urmă frate, ca un mare dar, pentru că nimeni n-a voit să guste dintr-înşii. Atunci cuviosul cercetînd lucrul şi aflînd că pe toţi fraţii i-au înconjurat strugurii aceia, s-a mirat, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o înfrînare ca aceea a tuturor fraţilor, n-a gustat nici el nici o boabă dintr-înşii. Şi cînd auzea că se face de cineva vreo faptă bună, se sîrguia şi el cu dinadinsul s-o urmeze şi s-o împlinească cu totul.

Odată, a auzit despre taveniseoţi că în tot postul cel mare de 40 de zile n-au gustat nimic din mîncările care se fac la foc. De aceea, şi-a pus rînduială, ca şapte ani să nu guste din mîncările care se fac la foc; nici coapte, nici fierte, şi n-a mîncat nici pîine, nici fiertură, decît numai poame crude sau nişte seminţe muiate în apă. Deci, a petrecut într-o înfrînare ca aceasta şapte ani.

A auzit după aceea de alt monah că mînca cîte o bucată de pîine pe zi. Mare chinuire a trupului era şi aceea de care ne povesteşte Paladie; că o dată zîmbind Macarie, grăia aceasta: "Multe fărîmituri apucam cu mîna din vas, dar pentru strîmtorimea gurii, nu puteam să le scot, şi aşa vasul acela nu mă lăsa să mănînc cît aş fi voit". Drept aceea, astfel flămînzind, a petrecut trei ani, mîncînd numai patru sau cinci dramuri de pîine pe zi, asemenea şi apă după măsura hranei; iar untdelemn 6 litri îi ajungeau de mîncare pe tot anul. Odată, voind desăvîrşit să-şi biruiască somnul, 20 de zile şi nopţi n-a intrat sub acoperămînt, şi se ardea ziua de zăduf, iar noaptea răbda răceală, în tot chipul chinuindu-se să nu doarmă.

Cuviosul a voit îndată să vadă grădina şi mormîntul care se numea Chipotafion al lui Iani şi al lui Iamvri, vrăjitori egipteni, care au fost în vremea lui Faraon, ca acolo să se lupte cu diavolii; pentru că se povestea că la locul acela erau mulţime de diavoli prea cumpliţi, pe care cei vrăjitori cu urîtele lor farmece îi adunaseră acolo.

Vrăjitorii aceia erau fraţi şi peste meşteşugul vrăjitoriei lor, aveau cea dintîi cinste la Faraon şi puteau mult în tot Egiptul; deci, au zidit la un loc osebit în pustie, o grădină făcută din pietre în patru colţuri, iar într-însa şi-au făcut mormînt cu lucru minunat; au pus acolo mulţime de aur, au sădit pomi de tot felul şi au săpat un puţ mare, pentru că era locul acela de stîncă şi umed.

Toate acelea le-au făcut, nădăjduind că după ieşirea lor din trup, să vieţuiască acolo în veci cu sufletele lor, iar de bunătăţile acelea ca în Rai să se desfăteze. Dar de vreme ce robul lui Dumnezeu, Macarie, nu ştia calea spre grădina aceea, mergea după stele şi precum cîrmacii trec marea, astfel şi el a trecut toată pustia cu picioarele; însă a luat cîte o trestie şi, după fiecare stadie, înfigea în pămînt o trestie, ca să poată după acele semne, să se întoarcă înapoi; iar după ce în nouă zile a trecut toată acea pustie, s-a apropiat de grădina despre care s-a spus, şi sosind noaptea, s-a odihnit puţin de osteneală şi a adormit; însă diavolul, care se împotriveşte totdeauna nevoitorilor lui Hristos, adunînd toate trestiile acelea cu care Macarie şi-a însemnat calea sa, le-a pus la capul lui, pe cînd dormea el.

Iar bătrînul sculîndu-se din somn, a aflat lîngă sine trestiile, fiind legate în snop. Dar aceasta s-a făcut cu voia lui Dumnezeu, spre mai multă nevoinţă a robului Său, ca să nu nădăjduiască spre trestii, ci spre mila Lui, care a povăţuit cîndva pe Israel, prin stîlp de nor, 40 de ani în acea înfricoşată pustie.

Sfîntul Macarie spunea despre sine, zicînd: "Cînd m-am apropiat de grădină şi de acel mormînt, au alergat întru întîmpi-narea mea ca la 70 de diavoli, în diferite feluri de asemănări, dintre care unii răcneau, iar alţii cu mare mînie scrîşneau asupra mea cu dinţii, iar alţii zburînd ca corbii în faţa mea, îndrăzneau a se repezi, strigînd: "Ce cauţi aici, Macarie? La ce-ai venit la noi? Au doară am supărat pe cineva dintre voi, monahii? Fii la locul tău cu cei asemenea ţie; ai pustia, din care ai izgonit pe prietenii noştri; nouă nu ne este nimic cu tine de obşte, pentru ce ai năvălit la locul nostru? Fii îndestulat cu pustia, ca un pustnic, căci acest loc ni l-au încredinţat nouă cei ce l-au lucrat; tu însă nu vei putea să petreci aici; pentru ce voieşti să intri în această stăpînire a noastră? Aici nici unul dintre oamenii cei vii n-au intrat, din acea vreme de cînd s-a făcut îngroparea fraţilor, care au auzit aceasta".

Făcînd multă strigare diavolii, Sfîntul Macarie le-a zis: "Voi intra numai să văd şi mă voi duce de aici". Diavolii i-au răspuns: "Să ne făgăduieşti nouă aceasta numaidecît". Zis-a robul lui Hristos: "O voi face aceasta". Iar diavolii s-au stins. Deci, intrînd în acea grădină, l-a întîmpinat un diavol înfricoşat, cu sabia ascuţită, îngrozindu-l; către acesta Sfîntul Macarie a răspuns: "Tu vii asupra mea cu sabia, iar eu vin asupra ta cu numele Domnului Savaot şi cu puterea Dumnezeului lui Israel". Şi a fugit diavolul de la dînsul.

Cuviosul, intrînd înăuntru, a văzut toate cele ce erau acolo, cum şi puţul în care spînzura o ciutură de aramă, legată cu un lanţ de fier şi pomi de grădină, care nu aveau nimic, căci se uscaseră de soare, iar zidirea cea minunată a mormîntului era împodobită cu mult aur. Şi toate privindu-le destul, a ieşit de acolo fără vătămare şi împiedicare, apoi în 20 de zile s-a întors la chilia sa. Într-acea cale, pe cînd se întorcea, s-a sfîrşit pîinea şi apa pe care le purta cu sine, şi a început a slăbi; deci, era să cadă de foame şi de sete, dar iată i s-a arătat, precum singur a spus mai pe urmă, o asemă-nare de fecioară, îmbrăcată cu haină albă, care lucea; şi a văzut o vadră cu apă curată înaintea lui, departe ca de o stadie, şi fecioara adeseori punînd-o jos îi arăta apa şi îl chema să vină să bea. Iar el nu putea s-o ajungă, dar cu nădejdea acelei ape, a mers trei zile după dînsa, ostenind tare, pentru că trei zile acea fecioară i s-a arătat, mergînd înainte.

Apoi i s-a arătat o cireadă de bivoliţe (pentru că sînt mulţime de acestea în părţile acelea), dintre care una a stat în preajma bătrînului ostenit, avînd lîngă sine un viţel mic şi curgea lapte din ugerul ei; apoi a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Macarie, apropie-te şi bea laptele ei". Iar el apropiindu-se, a supt din destul şi şi-a întărit trupul.

Apoi a spus sfîntul despre sine şi aceasta: "Ca să-mi arate Domnul cea mai mare milă a Sa şi să înveţe nevrednicia mea, ca spre a Lui purtare de grijă să-mi pun nădejdea, a poruncit bivoliţei aceleia să meargă după mine, pînă la chilia mea şi în toate zilele să mă hrănească în cale. Iar ea fiind slujitoare poruncii Ziditorului, venea după mine şi nu lăsa viţelul său la ţîţele sale, ca numai pe mine să mă hrănească".

Odată acest sfînt şi minunat bărbat săpa un puţ pentru răcorirea monahilor şi erau mărăcini şi vreascuri în locul acela, unde săpa, de unde ieşind o aspidă, l-a muşcat şi acea jivină este foarte veninoasă şi vătămătoare; iar sfîntul apucînd cu amîndouă mîinile aspida, de două părţi, a rupt-o, zicînd: "De vreme ce nu te-a trimis Dumnezeul meu asupra mea, cum ai îndrăznit a te apropia de mine şi a mă muşca?". Însă acea muşcare a aspidei n-a vătămat întru nimic pe cuviosul.

Despre tavenisioţi, iarăşi auzind fericitul cum că au rînduială de viaţă prea minunată, schimbîndu-şi haina monahicească şi luînd pe cea mirenească, s-a dus acolo; şi 15 zile mergînd prin pustie, a ajuns la Mînăstirea Tavenisioţilor, ca un om simplu şi a întrebat de arhimandritul Pahomie, bărbatul cel iscusit şi înainte-văzător, care era plin de darul proorocesc; însă atunci nu i se descoperise lui de la Dumnezeu despre Macarie; căci intrînd Macarie la Pahomie, i-a zis: "Mă rog ţie, părinte, să mă primeşti în mînăstirea ta, ca să fiu monah". Grăit-a Pahomie lui: "Nu vei putea de acum să fii monah, de vreme ce eşti bătrîn şi nu poţi să te osteneşti; sînt alţi fraţi care din tinereţe au deprins iubirea de osteneală monahicească, iar tu, fiind bătrîn, nu vei putea suferi ostenelile; apoi slăbind, te vei duce de aici şi de noi vei grăi de rău". Deci, nu l-a primit în ziua întîi, nici în a doua, pînă la a şaptea; iar Macarie răbda, postind. Dar în a şaptea zi, a zis către arhimandrit: "Primeşte-mă, părinte, şi de nu voi posti şi de nu voi lucra ceea ce lucrează fraţii, apoi vei porunci ca să mă izgonească din mînăstire."

Iar Sfîntul Pahomie a spus despre dînsul fraţilor, ca să-l primească, şi erau 1400 de fraţi; deci au primit pe Macarie în mînăstirea aceea şi trecînd puţină vreme, a sosit postul sfintelor 40 de zile şi a văzut bătrînul pe fiecare din fraţi după puterea sa postind; pentru că unii primeau hrana seara, alţii după doua zile, iar alţii după cinci zile gustau şi alţii stăteau toată noaptea rugîndu-se, iar ziua şedeau lucrînd.

Macarie, luînd mlădiţe de finic, a stat într-un colţ şi în toate cele 40 de zile, pînă la Paşti, n-a gustat nici pîine, nici apă decît numai foarte puţine frunze crude de varză, pe care le mînca în ziua Duminicii. Şi aceasta o făcea ca să se arate altora că mănîncă şi ca să nu vină întru înălţarea minţii; şi stînd în colţul acela, neîncetat lucra cu mîinile şi nu s-a odihnit, nici n-a şezut, nici nu s-a culcat; apoi, deşi ieşea pentru vreo trebuinţă de la locul său, îndată venind la loc, nedeschizîndu-şi gura sa, în tăcere făcea cu inima rugăciuni către Dumnezeu.

Văzînd aceasta nevoitorii mînăstirii aceleia, s-au mîniat pe părintele lor şi au zis către dînsul: "De unde ai adus la noi pe acest om fără de trup, spre înfruntarea noastră? Sau pe dînsul să-l izgoneşti de aici, sau noi ne vom duce". Cuviosul Pahomie auzind aceasta de la fraţi, apoi despre pustniceasca lui viaţă cercetînd şi înştiinţîndu-se, se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui despre dînsul, cine este. Şi i s-a descoperit cum că este Macarie.

Atunci Cuviosul Pahomie, luînd de mînă pe Cuviosul Macarie, l-a dus în biserică şi, cuprinzîndu-l cu dragoste, i-a zis: "Bine ai venit, cinstite părinte; tu eşti Macarie şi te-ai tăinuit înaintea mea. Eu de mulţi ani auzind despre tine, doream să te văd; mulţumesc ţie, că pe fiii mei i-ai învăţat smerenia, ca să nu se înalţe cu mintea mîndrindu-se precum postirile şi nevoinţele lor; deci, destul ne-ai folosit pe noi". Apoi s-au înştiinţat toţi fraţii şi adunîndu-se, cu dragoste i s-au închinat lui şi l-au poftit ca să se roage pentru dînşii. După aceea, Cuviosul Macarie, dîndu-le tuturor pace, s-a întors la locul său.

Acest nepătimaş bărbat a spus despre sine şi aceasta: "Am dorit odinioară ca să îndreptez mintea mea astfel ca nimic pămîn-tesc gîndind, numai spre Unul Dumnezeu să fie şi să nu se despartă de El nicidecum; atunci m-am hotărît spre acea gîndire de Dumnezeu vreme de cinci zile. Închizînd chilia şi ograda mea, ca să nu vină nimeni la mine şi ca să nu vorbesc cu nimeni, am stat acolo începînd de luni şi i-am hotărît minţii mele, zicîndu-i:

"Vezi, să nu te pogori din cer; ai pe îngeri, arhangheli şi toate cereştile puteri, heruvimi, serafimi, şi pe Făcătorul lor Dumnezeu. Deci, fii acolo şi nu te coborî la cele de sub cer ca să nu cazi în gînduri pămînteşti". Şi stînd astfel două zile şi două nopţi, toată mintea înălţînd-o în sus, atît de mult am întărîtat pe diavol, încît, făcîndu-se cu totul văpaie de foc, a ars toate cele ce erau în chilia mea, cum îi rogojina pe care stam şi mi se părea că şi eu cu totul voi arde; apoi, înfricoşîndu-mă, şi a treia zi neputînd mai mult să-mi ţin mintea înălţată la cer, m-am pogorît la gînduri pămînteşti, Dumnezeu astfel voind, ca nu cu înălţare de minte să mi se socotească mie".

Despre acest cuvios povesteşte Paladie, episcopul şi aceasta: "Venind la dînsul odinioară, am aflat înaintea chiliei lui un preot oarecare din sat, care avea o boală care se numeşte cangrenă; acela venise la Cuviosul Macarie pentru tămăduire şi nu-l lăsa la sine sfîntul, nevrînd să vorbească cu dînsul; deci, eu am rugat pe sfîntul, zicînd: "Miluieşte pe nevoiaşul acela şi măcar un răspuns să-i dai lui". Iar fericitul mi-a zis: "Nevrednic este de tămăduire, căci de la Domnul este a lui pedeapsă. Iar de vei voi ca să fie tămăduit, apoi să-l sfătuieşti ca de acum să înceteze a sluji preoţeşte".

L-am întrebat pe sfîntul: "Pentru ce!". Iar sfîntul a răspuns: "Fiind prea desfrînat, el slujea Sfînta Liturghie şi pentru aceea se pedepseşte; iar de se va teme de Dumnezeu şi va înceta slujirea aceea, pe care fără frică o făcea, îl va tămădui Dumnezeu". Iar eu (zice Paladie), cînd am spus despre aceasta preotului, cu jurămînt s-a făgăduit ca să nu mai slujească preoţeşte.

Atunci Cuviosul Macarie, luîndu-l, i-a zis: "Crezi că există Dumnezeu de care nimic nu se tăinuieşte?". Răspuns-a preotul: "Astfel cred, părinte, şi mă rog ţie pentru mine, păcătosul". A zis Macarie: "N-ai putut să te îndreptezi înaintea lui Dumnezeu?". Răspuns-a acela: "N-am putut". Îi zise lui Macarie: "De vei mărturisi păcatul tău şi pedeapsa lui Dumnezeu dacă o cunoşti, apoi îndreptează-te acum". Iar preotul şi-a mărturisit căderea sa în păcat şi s-a făgăduit ca să nu mai greşească, nici să slujească ale preoţiei, ci să fie în rînduiala celor mireni.

Atunci, sfîntul şi-a pus mîinile pe dînsul şis-a rugat lui Dumnezeu pentru el, şi în puţine zile s-a tămăduit de răni; apoi perii capului lui au crescut şi sănătos s-a întors la casa sa,lăudînd pe Dumnezeu şi dînd mulţumire marelui Macarie.

Sfîntul Macarie avea chiliile sale în diferite locuri: Una în schit, fiind în pustia cea dinăuntru; alta în Libia, alta în locul ce se numea Chelie şi alta în muntele Nitriei. Dintre acestea nici una nu avea nici uşă, nici fereastră, şezînd în sfintele 40 de zile în întuneric. Şi una era mai strîmtă, în care nu putea să-şi întindă picioarele; iar alta mai largă, în care vorbea cu cei ce veneau la dînsul. Apoi mulţime fără de număr a tămăduit de duhurile cele necurate.

Paladie pomeneşte de o fecioară de neam bun, de mulţi ani slăbănogită, care fiind adusă din Tesalonic la dînsul, în vreme de 20 de zile, cuviosul ungînd-o cu untdelemn sfînt şi rugîndu-se, a tămăduit-o de boală, apoi a trimis-o sănătoasă la cetatea sa; iar aceea multe milostenii a dat mînăstirilor, după tămăduirea sa.

Un tînăr îndrăcit a fost adus la cuviosul, pe al cărui cap punîndu-şi mîna dreaptă, iar stînga pe inimă, se ruga lui Dumnezeu; însă tînărul era umflat peste tot ca o băşică, şi cum deodată a strigat copilul acela, îndată a ieşit prin toţi porii lui apă multă şi trupul i s-a aşezat în măsura sa, precum era mai înainte; apoi ungînd pe acel tînăr cu sfîntul undelemn şi stropindu-l cu apă sfîntă, l-a dat pe el tatălui său; după aceea a poruncit tînărului ca 40 de zile să nu mănînce carne, nici să bea vin, şi astfel l-a făcut sănătos.

Odată au venit asupra cuviosului gîndurile slavei celei deşarte, scoţîndu-l din chilie şi îndemnîndu-l ca, cu sfat bun şi cu dreaptă pricină, să meargă la Roma, ca să facă bine bolnavilor, pentru că lucra într-însul foarte mult darul asupra duhurilor celor necurate. Multă vreme, neascultînd de acele gînduri, se chinuia luptîndu-se cu dînsele; apoi căzînd pe pragul chiliei sale, şi-a pus picioarele afară şi a zis: "Trageţi şi mă tîrîţi, o, diavolilor, de puteţi, pentru că eu cu picioarele mele nu mă voi duce!". Şi zăcînd mult, pînă seara, s-a sculat; însă iarăşi aceleaşi gînduri năvăleau asupra lui.

Atunci fericitul, luînd un coş, l-a umplut cu nisip şi punîndu-l pe umerii săi, umbla prin pustie; deci, l-a întîmpinat Teosebie Cosmitor, cel din neamul lui Antiohia, şi i-a zis: "Ce duci, avva? Dă-mi mie acea sarcină şi nu te osteni". Iar el a răspuns: "Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine(trupul). Căci cînd petrece în deşertăciune şi în lenevie, mă chiamă în străinătate". Şi astfel, mult chinuindu-se cuviosul, s-a întors în chilie cu trupul obosit, biruindu-şi gîndurile.

Ucenicul fericitului Pafnutie povesteşte că Sfîntul Macarie, şezînd afară, o hienă luînd puiul său, care era orb, l-a adus la sfîntul şi la aruncat înaintea picioarelor lui. Sfîntul luînd puiul acela, i-a atins ochii şi s-a rugat lui Dumnezeu, şi îndată puiul a văzut, iar maica lui, luîndu-l s-a dus. A doua zi, iarăşi a venit la fericitul fiara aceea aducîndu-i o piele mare de berbec, pe care sfîntul, văzînd-o, a zis către fiară: "De unde ai această piele? Nu cumva ai mîncat o oaie a cuiva? Deci, ceea ce este din nedreptate eu nu primesc".

Fiara, plecîndu-şi capul în jos şi închinîndu-se cu genunchii la pămînt, punea pielea aceea la picioarele sfîntului. Iar el zicea către ea: "Ţi-am spus că n-o voi primi, pînă ce nu te vei jura mie, că mai mult nu vei face rău săracilor, mîncîndu-le oile". Iar fiara, plecîndu-şi capul, se înduplecă de cuvintele sfîntului şi se supuse lor; atunci sfîntul a luat pielea de la fiară şi a dăruit-o Sfintei Melania Romana, care cerceta pe sfinţii părinţi în acea pustie, şi a numit pielea aceea harul hienei şi este de mirare între bărbaţii care s-au răstignit lumii - căci fiara a adus dar fericitului, pentru facerea de bine, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru cinstirea sfinţilor Lui; pentru că Cel ce a îmblînzit pe leii lui Daniil proorocul, Acela a dat şi fiarei pricepere pentru facerea de bine cea cîştigată şi a învăţat-o să aducă mulţumire.

Despre acest Sfînt Macarie se mai povesteşte că, din vremea botezului său n-a scuipat pe pămînt, pînă la sfîrşitul vieţii; şi el s-a botezat la 40 de ani de la naştere, iar după botez a vieţuit 60 de ani în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti. Cel mai sus pomenit Paladie, venind odată la cuviosul acesta, tulburat de gînduri şi de lenevie, precum singur a spus mai înainte despre aceea, grăia: "Ce voi face, Avva Macarie, căci mă supără gîndurile, zicîndu-mi: Nu faci nimic, du-te de aici!" Avva Macarie i-a răspuns: "Zi şi tu gîndurilor tale: Eu vieţuiesc aici pentru Hristos!".

Acestui Paladie, Cuviosul Macarie i-a spus despre Cuviosul Marcu, că din mîini îngereşti primea împărtăşania dumnezeieştilor Taine. Aceasta a văzut-o Sfîntul Macarie cu ochii săi, cînd el, slujind Sfînta Liturghie, împărtăşea pe fraţi şi zicea: "Niciodată n-am dat dumnezeieştele Taine lui Marcu nevoitorul, ci îngerul din altar îi dădea lui nevăzut; iar eu vedeam numai degetele mîinii celui ce-i dădea".

Acel cuvios Marcu, cînd era tînăr, ştia Aşezămîntul cel vechi şi cel nou pe de rost, şi era foarte blînd şi înfrînat. Iar într-una din zile, fiind slobod în chilia sa, zice Sfîntul Macarie, m-am dus la dînsul, căci îmbătrînise, şi am şezut lîngă uşa chiliei lui şi-l cunoşteam că este mai presus de om, precum şi era. Ascultam ce face sau ce vorbeşte bătrînul, iar el, fiind înăuntru singur, se lupta cu diavolul, avînd acum o sută de ani, încît dinţii căzuseră şi zicea către sine: "Ce mai voieşti de acum, răule bătrîn? Iată acum vin ai băut, şi untdelemn ai luat, ce mai pofteşti încă, îmbuibatule, rob al pîntecelui la bătrîneţe?" Iar către diavol zicea: "Depărtează-te de la mine, diavole, ai îmbătrînit cu mine în luptă, şi mi-ai pricinuit slăbirea trupească!" Aceasta a spus-o Sfîntul Macarie lui Paladie, care a şi scris aceasta.

Iar Rufin, prezbiterul, în viaţa acestui Cuvios Macarie Alexandrinul adaugă şi aceasta: Într-o noapte, diavolul, bătînd la uşa chiliei lui Macarie, i-a zis: "Scoală-te, Avva Macarie, să mergem în sobor la cîntare". Iar el fiind plin de darul lui Dumnezeu, a cunoscut vicleşugul vrăjmaşului, şi i-a răspuns: "O, mincinosule şi urîtor al binelui! Ce împărtăşire şi ce prieteşug ai tu cu soborul sfinţilor?" Diavolul zise: "Au nu ştii, o! Macarie, că fără de noi nici o cîntare bisericească, nici o adunare monahicească nu se săvîrşeşte?

Deci, vino, şi vei vedea lucrurile noastre!". Răspuns-a bătrînul: "Certe-te pe tine Domnul, necurate diavol!". Şi întorcîndu-se spre rugăciune, a cerut de la Domnul să-i arate de este aceasta adevărat, precum se laudă diavolul. Şi fiind vremea cîntării de miezul nopţii, s-a dus în sobor şi se ruga în sine către Dumnezeu, ca să-i descopere şi să-i arate adevărul celor grăite de diavol.

Şi iată a văzut prin toată biserica, ca nişte copii mici de arapi negri, umblînd degrabă încoace şi încolo, că şezînd fraţii, unul citea psalmii, iar alţii ascultau; şi şedeau lîngă fiecare frate arapii cei mici, rîdeau şi dacă se atingeau de ochii cuiva cu amîndouă degetele îndată adormeau, sau de puneau degetul cuiva la buze, acela îndată căsca, iar înaintea altora umblau în asemănări femeieşti; înaintea altora se făceau că lucrează ceva; şi orice lu-cruri se vedeau făcînd, diavolii rîdeau înaintea lor, închipuind ceea ce gîndeau monahii în inimile lor. Iar alţii, dacă începeau să facă ceva de acestea, erau goniţi îndată cu oarecare putere, şi aruncaţi cu capul în jos, încît nu îndrăzneau nici a sta mai mult înaintea unora ca acelora, nici a merge alăturea, iar pe alţii mai neputincioşi, care la rugăciune nu luau aminte, diavolii şezînd pe grumaz şi pe spate, îi batjocoreau.

Văzînd acestea Cuviosul Macarie, a suspinat greu şi, plîn-gînd, a zis către Dumnezeu: "Vezi, Doamne, şi nu tăcea; scoală-te Dumnezeule, ca să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă din faţa Ta!". Iar după otpust, a chemat Avva Macarie pe fiecare frate la sine şi-l întreba: ce gîndea la cîntarea bisericească? Atunci a mărturisit fiecare gîndurile lui şi s-a arătat aceasta, că gîndul fiecăruia era acela pe care îl închipuiau diavolii înaintea lui, batjocorindu-l.

Dar altceva mai înfricoşat povestea acelaşi Cuvios Macarie: în vremea cînd fraţii se apropiau de dumnezeieştile Taine şi întindeau mîinile pentru primirea Trupului lui Hristos - pentru că într-acea vreme nu se împărtăşeau cu linguriţa, ci Trupul lui Hristos se dădea în mîini, aşa cum se primeşte acum anafora, iar Sîngele Domnului îl beau din Sfîntul Potir -, atunci cuviosul a văzut că unora din fraţi, arapii le puneau cărbuni de foc în mîini, iar Trupul lui Hristos, ce se da cu mîna preotului, se întorcea înapoi la altar; iar de la cei ce erau vrednici sfintei împărtăşiri fugeau diavolii departe, iar îngerul Domnului sta în altar cu preotul şi întindea preoţeasca mînă spre împărtăşirea dumnezeieştilor Taine.

Astfel Cuviosul Macarie, fiind înainte-văzător, vedea pe cei vrednici, pe cei nevrednici şi cunoştea gîndurile omeneşti din lucrurile închipuite de diavoli. Apoi, multe altele spunînd acest cuvios, spre folosul fraţilor, şi îndreptînd pe cei leneşi şi multe feluri de minuni făcînd, s-a dus către Domnul, vieţuind 100 de ani, iar în viaţa cea fără de sfîrşit cu prietenii săi, cuvioşii părinţi, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, în Treime, căruia şi de la noi păcătoşii să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului

Viața Sfântului Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului

    Viața Sfântului Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului

Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.

La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.

Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.

Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.

În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.

Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”

La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”

Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”

Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.

În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.

La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.

Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.

Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.

Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.

Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.

Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.

Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”

Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.

Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…

Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.

Viața Sfintei Mucenițe Eufrasia

• • 

    Viața Sfintei Mucenițe Eufrasia

    Viața Sfintei Mucenițe Eufrasia

Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâșnea din dinți; dar ce folos, pentru că înțeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înțelepciune, voind mai bine să moară, decât să-și piardă fecioria.

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăției lui Maximian (286-305) și era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri și credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătută cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăție; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luând-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se rugă cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Când bărbatul s-a închis cu dânsa în cămară, sfânta l-a rugat să o aștepte puțin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană, pe care dacă o va purta cu sine, nu-l va atinge nici o armă a potrivnicilor - pentru că se zicea că este fermecătoare; iar barbarul i-a zis: „Pe urmă îmi vei da buruiana aceea”. Înțeleapta fecioară răspunse: „Nu este cu putință să fie smulsă buruiana aceea de către femei, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează”. Și a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană; atunci sfânta ducându-se în grădină și adunând niște buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. El i-a zis: „Cum voi ști că sunt adevărate cele spuse de tine?”. Ea și-a pus buruienile pe grumajii săi și i-a zis lui: „Ia o sabie ascuțită și, repezind-o tare cu amândouă mâinile, lovește în grumajii mei cât vei putea și, din aceasta vei vedea că nimic nu mă va vătăma sabia ta”.

El, crezând cuvintele ei, a luat sabia și a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâșnea din dinți; dar ce folos, pentru că înțeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înțelepciune, voind mai bine să moară, decât să-și piardă fecioria.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A.   PLĂCINTE

Plăcintă cu soia

 

·       foi de plăcintă;

·       ½ pachet soia granule;

·       1 ½  ceaşcă apă pentru înmuiat soia;

·       ½ linguriţă sare;

·       1 ceapă mare rasă pe răzătoarea mică;

·       1 fir de praz tocat foarte fin;

·       250 g ciuperci tocate mărunt (facultativ);

·       ¾ ceaşcă ulei;

·       2 linguri pesmet;

·       1 ardei verde tocat fin (facultativ);

Se călesc în ulei ceapa, prazul şi ardeiul. Se adaugă soia, înmuiată în prealabil şi toate celelalte ingrediente. Se lasă la foc mic să scadă.

Se unge cu ulei o formă potrivită, se aştern jumătate din foi ungându-se fiecare foaie, se toarnă compoziţia şi se acoperă cu restul de foi. Deasupra se unge bine şi se taie cu vârful cuţitului până jos.

Se dă la cuptor până se rumeneşte bine.

 

B.   SALATE

Salată de conopidă

 

·       1 conopidă de mărime medie;

·       4 linguri de ulei;

·       2 linguri oţet sau zeamă de lămâie

Conopida se spală, se îndepărtează frunzuliţele verzi şi se fierbe în apă cu sare fără să se lase prea mult să nu se zdrobească.

Se lasă să se răcească, se desface bucheţele, se aşază în castron şi se toarnă deasupra amestecul de ulei şi oţet sau lămâie.

 

C.   SOSURI

Ketchup

·       3 kg roşii;

·       3 cepe tocate;

·       3 mere acrişoare curăţate şi rase;

·       1 căpăţână usturoi pisat;

·       2 morcovi;

·       3 linguri coriandru;

·       ½ ceaşcă zahăr;

·       2 linguriţe sare;

·       1 foaie dafin;

·       1 linguriţă piper măcinat;

·       1 linguriţă hrean ras;

·       ½ linguriţă scorţişoară

Se scot cojile şi seminţele de la roşii, se taie felii şi se fierb împreună cu ceapa, mărul, morcovul şi usturoiul. Se pasează sau se dau prin strecurătoare. Se pun din nou pe foc şi se adaugă condimentele şi restul de ingrediente. Se lasă sosul să fiarbă la foc mic până se leagă şi rămâne circa o jumătate din cantitatea iniţială.

Se leagă mai uşor dacă se pun puţini fulgi de porumb.

Se pune sosul în borcănele şi se păstrează în frigider.

În cazul când se prepară o cantitate mai mare, pentru a putea fi conservate în timp se fierb borcanele pe bain-marie. Mai simplu, borcanele bine capsate se pun în oala cu presiune, apa să fie aproape de capac şi se fierb până când oala începe să fluiere.

Ketchupul astfel pregătit se poate adăuga 1 – 2 linguri la orice mâncare care are roşii făcând-o mai gustoasă.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de legume

·       2 cartofi;

·       1 ţelină;

·       1 ceapă;

·       2 morcovi;

·       1 pătrunjel rădăcină;

·       1 păstârnac;

·       ¼ varză;

·       1 mână fasole verde;

·       1 dovlecel;

·       3 – 4 roşii;

·       2 ardei graşi;

·       1 litru borş;

·       Leuştean;

·       Pătrunjel;

·       Sare

Se curăţă zarzavaturile şi se spală.

Într-o oală mare, în 3 litri apă, se pun la fiert: morcovul, pătrunjelul şi păstârnacul, date pe răzătoarea mare, varza tăiată feliuţe, ardeii şi ţelina tăiate cubuleţe. Se acoperă şi se lasă să fiarbă. Când sunt aproape fierte se pun cartofii, dovlecelul tăiat cubuleţe şi roşiile date pe răzătoare, decojite şi fără seminţe.

Când sunt bine fierte se adaugă borşul şi sarea.

Se lasă să dea câteva clocote şi se pune verdeaţa fin tocată.

După preferinţă se adaugă şi câteva linguri de ulei.

 

E.   MÂNCĂRURI

Vinete papucei

·       4 vinete subţiri şi lungi;

·       2 cepe;

·       4 roşii;

·       4 căţei de usturoi;

·       3 felii de pâine înmuiată în apă şi bine stoarsă;

·       Mărar;

·       Sare;

·       Piper măcinat;

·       1 ½ ceaşcă ulei

Se taie vinetele în lungime până la mijloc şi se scoate miezul. Se fierb 5 minute în apă şi se scurg.

Miezul scos, tăiat mărunt, împreună cu ceapa, usturoiul, roşiile decojite şi date prin răzătoare se călesc bine în ulei.

Se adaugă: pâinea , sarea, piperul şi mărarul.

Se aşază vinetele în tavă şi se umplu cu compoziţia obţinută.

Se presară deasupra pesmet şi se dau la cuptor bine încins 30 minute.

 

F.   DULCIURI

Cozonac nedospit

·       4 ceşti apă;

·       1 pachet margarină;

·       1 ceaşcă zahăr;

·       40 g drojdie de bere;

·       1 lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;

·       1 vanilie;

·       1 linguriţă scorţişoară;

·       1 linguriţă sare;

·       Făină cât cuprinde

Umplutura:

·       400 g gem;

·       1 ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;

·       2 linguri cacao;

·       2 linguriţe esenţă de rom

Se face din ingredientele de mai sus un aluat de consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă călduţă.

Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând, foi de 1 cm grosime.

Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.

Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o formă suficient de mare, bine unsă.

Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se presară zahăr tos sau susan.

Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.

Se consumă cald.

TEATRU/FILM

DANIELA ANENCOV

Daniela Anencov, născută la 19 ianuarie 1942. A rămas în memoria românilor pentru personaje de legendă: păpușa AȘCHIUȚĂ și – în anii 90 – pentru clovnul HAPCIU.

Daniela Anencov a fost crainică a TVR între anii 1960 și 2000 și s-a dedicat atât scenei – teatrului pentru copii – cât și emisiunilor pentru cei mici .

În 1958, la un an de la înființarea Televiziunii Publice, în echipă era cooptată și eleva de liceu Daniela Anencov , care, în scurtă vreme, devenea celebră alături de păpușa Aschiuță.

Cu Așchiuță și Daniela au crescut generații întregi de copii.

Puțini știu că îndrăgita actriță este de origine armeană tatăl ei, Iacob Anencov, fiind medic și artist plastic. Era născut la Hâncesti, aproape de Chișinău, o mică localitate cu populație armeană, unde se afla și renumita moșie a lui Manuc-Bei.

După 1990 ea a fost invitată la o serbare a copiilor armeni de la Biblioteca Dudian din București  unde a venit cu… Așchiuță.

Iată o fotografie document de la acel moment.

 

 

Daniela Anencov

Daniela Anencov si Aschiuta

Daniela Anencov recită ”Vreo zgâtie de fată” de Mihai Eminescu

CATINCA RALEA

Catinca Ralea
Date personale
Născută	5 octombrie 1929  București, România
Decedată	19 ianuarie 1981 (51 de ani)  București, România
Cauza decesului	astm bronșic
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București
Modifică date / text

Catinca Ralea (n. 5 octombrie 1929, București, România – d. 19 ianuarie 1981, București, România) a fost o traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica criticului literar Mihai Ralea^[1] și soția lui Emanoil Petruț.^[2]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Traduceri
• 4Premii și distincții
• 5Note
• 6Bibliografie
• 7Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A condus secția de limbă engleză la Radio mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard.^[3]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Apa vie, leac să-ți fie (1973, film documentar)
• Tănase Scatiu (1976) - voce Miss Sharp
• Lumina palidă a durerii (1980) - nevasta lui Muran

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A tradus, printre altele, opere scrise de D.H. Lawrence, Albert Camus, Lawrence Durell, J.D. Salinger, J.R.R. Tolkien, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul in memoriam din partea CNA, 2003^[4]

La București există o stradă numită în cinstea ei, iar la Societatea Română de Radiodifuziune o sală este numită în cinstea ei.

Marţi, 5 septembrie, se împlinesc 92 de ani de la naşterea Catincăi Ralea, excepţională realizatoare de emisiuni radio-tv, jurnalistă şi traducătoare, actriă şi regizoare de film, într-un cuvânt o personalitate culturală remarcabilă. Ea a ridicat prestaţia radiofonică la rang de artă, iar traducerile sale au reuşit întotdeauna să se ridice la anvergura originalului, prin fantezie, expresivitate modernă şi coerenţă stilistică.

Deşi a avut o mare pasiune pentru poezie şi teatru, a tradus opere importante din proza engleză a diferitelor perioade, din romanul american şi francez şi îi revine meritul de a fi familiarizat cititorii din România cu prestigioase nume ale literaturii universale, cum sunt J. D. Salinger, D. H. Lawrence, John Updike ori Truman Capote.

A fost în permanenţă o prezenţă rafinată, însă în acelaşi timp neîndurătoare cu obtuzitatea şi suficienţa, dar de o mare generozitate cu cei care demonstrau inteligenţă şi profesionalism. Adesea numită „profesionistă a întrebarii”, Catinca Ralea a fost apreciată pentru fineţea şi eleganţa apariţiei dar şi pentru profesionalismul şi ineditul cu care îşi gândea şi realiza interviurile.

Ea a rămas, prin întreaga sa activitate, unul dintre cei mai autentici intelectuali pe care i-a dat cultura românească în secolul trecut.

Catinca Ralea s-a născut la Bucureşti, la 5 septembrie 1929, fiind fiica Ioanei (născută Suchianu) şi a esteticianului şi sociologului Mihai Ralea, doctor în drept şi filosofie, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, director al revistei „Viața românească”. Totodată a fost soţia marelui actor Emanoil Petruţ – pe care l-a înconjurat cu sprijin total şi o dragoste infinită – şi nepoată pe linie maternă a criticului de film D. I. Suchianu.

A urmat cursurile secundare în Statele Unite şi a absolvit Facultatea de limbi romanice şi clasice, secţia limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti (1949 – 1953). Catinca Ralea devenise o excelentă vorbitoare în limbile germană, franceză şi engleză.

În tinereţe a fost căsătorită, pentru o scurtă perioadă, cu Valentin Lipatti, profesor şi diplomat, fratele marelui pianist şi compozitor Dinu Lipatti.

În anul 1953 se angajează la Secţia engleză a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate (REPS) a Radiodifuziunii Române, fiind mai întâi crainic, apoi redactor şi şef al secţiei din anul 1968.

În 1957 debutează ca traducătoare cu „Jurnalul Annei Frank”, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett.

Traduce, în colaborare cu Eugenia Câncea, în anul 1960 „Tess d’Urberville”, a lui Thomas Hardy, iar în 1964 volumul „Moara de pe Floss”, autor George Eliot.

Tot în 1964 apare traducerea cărţii lui J.D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, realizată în colaborare cu Lucian Bratu.

În anul 1967 realizează alte două traduceri – D.H. Lawrence „Parfum de crizanteme” şi volumul lui Truman Capote, „Harfa de iarbă şi alte povestiri”, în colaborare cu Constantin Popescu.

Un an mai târziu traduce „Centaurul”, creaţia lui John Updike, în 1971, în colaborare cu Cella Serghi, „Vă place Brahms ?”, al lui Francoise Sagan, iar în 1975 traduce „O poveste cu un hobbit”, autor J.R.R. Tolkien, în care ea s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi, trolii devenind uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu.

În 20 iulie 1969, realizează, alături de crainicul Ion Ghiţulescu, transmisia radiofonică în direct a aselenizării şi a celor mai importante momente ale misiunii Apollo 11, un moment remarcabil în istoria postului public de radio din ţara noastră.

În anul 1973 devine regizor de film, prin apariţia peliculei documentare „Apa vie leac să-ţi fie”, un portret despre viaţa şi opera folcloristului Harry Browner, profesor, autor de comunicări ştiinţifice, conferinţe radiofonice şi consilier pentru folclor în Radiodifuziunea Română.

Jurnalista a realizat interviuri radio şi TV cu un număr impresionant de personalităţi din toate sferele vieţii sociale, din ţară sau străinătate: Samuel Beckett, William Saroyan, Saul Bellow, Henry Moore sau Marshall McLuhan, Henry Kissinger, Edward Heath, Christian Barnard, Louis Armstrong, Duke Ellington, Grigore Moisil, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Margaret Thatcher, Edward Kennedy etc.

A publicat interviuri, traduceri şi comentarii, mai cu seamă în revista „Secolul 20″, care i-a găzduit interviuri cu Marshall McLuhan (în nr. 6, 1970) şi Edward Heath (în nr. 10-11-12, 1978) şi traducerile „Sandviciuri cu diamante”, de Truman Capote (în nr. 9, 1965), „Ofiţerul prusac. Taina calului de lemn” (în nr. 11, 1966), „Alexandria Quartel”, , de D. H. Lawrence (fragmente, în nr. 7-8, 1970), „În căutarea domnului Green”, de Saul Bellow (în nr. 10, 1968) şi „Muzica în viaţa mea”, de Edward Heath.

La radio a susţinut mult timp o rubrică de comentariu vizând dinamica vieţii internaţionale, alături de colegul său Florin Hera, fost redactor-şef adjunct la Redacţia emisiunilor pentru străinătate (REPS), un excelent comentator de politică externă.

A trecut la cele veşnice, în urma unei crize de astm, la 19 ianuarie 1981, la Bucureşti, la doar 52 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

În anul 1983 – chiar în anul în care şi soţul ei, Emanoil Petruţ, se stingea la doar 51 de ani -, apar la Editura Cartea Românească, postum, traducerile volumelor lui Lawrence Durrell – „Justine” şi „Balthazar” şi prima jumătate a „Cvartetului din Alexandria”, proiect dus la bun sfârşit apoi de a altă strălucită traducătoare, Antoaneta Ralian, care a adus publicului versiunea în limba română a celelalte două volume scrise de Durrell, „Mountolive” și „Clea”.

În anul 2003 primeşte premiul in memoriam din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Mioara Roman, fostă soţie de premier şi fost corespondent radio în lumea arabă, spunea despre Catinca Ralea – naşa şi prietena ei cea mai bună – că a fost chiar „cea mai mare ziaristă de după război”.

În amintirea acestei personalităţi de o rarisimă cultură, Societatea Română de Radiodifuziune a numit una din sălile de conferinţe a instituţiei „Catinca Ralea”, jurnalista şi omul de cultură cu un farmec personal fabulos, atât de deschis, popular, direct, nesofisticat şi camarad de nădejde.

"Apa vie leac sa-ti fie" (fragm.) - film de Catinca Ralea despre Harry Brauner (1973)

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

LUDOVIC BACS

Ludovic Bács (n. 19 ianuarie 1930, Petrila, județul Hunedoara – d. 30 iunie 2015, București) a fost un muzician maghiar din România, dirijor, compozitor, instrumentist (violă) și profesor de dirijat orchestră. Cariera sa muzicală a fost strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde și-a desfășurat activitatea din 1957.

CUPRINS

• 1Studii
• 2Cariera artistică
  • 2.1Cariera muzicală
  • 2.2Cariera didactică
• 3Discografie selectivă
• 4Premii și distincții
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Începe studiile muzicale în orașul natal, Petrila. Studiază inițial vioara, cu Joseph Faubich. Urmează studiile liceale la liceul de stat din Petroșani. În timpul liceului este admis ca instrumentist în formația simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček. Între anii 1948-1951 își continuă studiile la Conservatorul de muzică din Cluj, apoi, între 1951-1956, obține o bursă și urmează studii de perfecționare în Rusia, la Conservatorul de muzică „Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova.

CARIERA ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cariera muzicală[modificare | modificare sursă]

În 1957 a fost repartizat la orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, unde, nefiind liber nici un post de dirijor, a fost încadrat inițial pe post de instrumentist (violă). Din 1958 până la pensionare, în 1991, a avut o activitate neîntreruptă în radio, în calitate de dirijor și director artistic al Orchestrei de studio Radio București, devenită, în 1990, Orchestra de Cameră Radio. În 1966 fondează formația de muzică veche Musica Rediviva din București, la pupitrul căreia evoluează în calitate de dirijor. A efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate (Polonia, Spania, Germania, Olanda, Elveția, U.R.S.S., Italia, Austria) cu aceste orchestre și a realizat nenumărate înregistrări. Repertoriul său cuprinde lucrări muzicale în stil renascentist, baroc, clasic, modern și contemporan, românești și universale. De-a lungul întregii sale activități, maestrul Ludovic Bacs a promovat un imens fond de lucrări vechi românești, pe care le-a transcris, armonizat și orchestrat pentru a le aduce în fața publicului. A acordat o deosebită atenție și lucrărilor compozitorilor români contemporani (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Aurel Stroe, Dan Dediu, Cristian Crețu și Christian Muck), prezentând foarte multă muzică românească în primă audiție absolută.

Cariera didactică[modificare | modificare sursă]

În perioada 1962-1968, Ludovic Bács a fost asistent la Academia de Muzică din București, devenind ulterior profesor asociat la clasa de dirijat orchestră, citire de partituri, muzică de cameră.

DISCOGRAFIE SELECTIVĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Gustav Mahler: Das Lied von der Erde Kindertotenlieder (ST-ECE 04038/14039)
• Carmen Petra-Basacopol: Concert pentru harpă și orchestră (ECE 01862)
• Anatol Vieru: Simfoniile nr. 2 și 3 (ST-ECE 03973)
• Ernest Chausson: Concert, Poeme, Paysage, Dedicace
• Liana Alexandra: Crăiasa zăpezii, operă-feerie (ST-ECE 03259)
• Johann Sebastian Bach: Arta fugii (STM-ECE 01308-01309)
• Ioan Căianu: Danserie din Codex Caioni; V. G. Bakfark: Fantezie; G. Reilich: Cinci lieduri; J. Sartorius Jr. Dictum în DO major; Daniel Speer: Türkischer Eulenspiegel - fragmente (STM-ECE 01190)
• Paul Constantinescu: Variațiuni libere pentru violoncel și orchestră (STM-ECE 01188)
• Filip Lazăr: Concert de cameră pentru baterie și 12 instrumente (ECE 0493);

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ordinul Meritul Cultural, cls. V (1968)
• Premiul II la Festivalul internațional de creație muzical religioasă "A Ta este Împărăția și Puterea" (1998)

Radio Romania 85: Ludovic Bacs

Radio Romania 85: Ludovic Bacs

Ludovic Bacs - Romanian dances from the 18th century - Orchestra Concerto, dir Bogdan Voda

CONSTANTIN DRĂGHICI

Constantin Drăghici
Date personale
Născut	19 ianuarie 1932  București, România
Decedat	9 aprilie 2015 (83 de ani)  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Ocupație	compozitor
Modifică date / text

Constantin Drăghici (n. 19 ianuarie 1932, București – d. 9 aprilie 2015^[1]) a fost un solist vocal, compozitor și orchestrator.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Piese din repertoriu
  • 2.1Piese proprii
  • 2.2Piese compuse de Vasile Veselovschi
  • 2.3Piese compuse de Radu Șerban
  • 2.4Piese compuse de Aurel Giroveanu
  • 2.5Piese compuse de Henry Mălineanu
  • 2.6Altele
• 3Discografie
• 4Note
• 5Surse
• 6Legături externe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Încă din timpul liceului pe care îl urmează la Cluj-Napoca este remarcat de Livia Pop, profesoara sa de canto. În 1953 este angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei. În 1956 se întoarce în Cluj Napoca și se angajează în Corul Operei iar în 1957 intră la Conservator. Interpretează roluri în operele și operetele stagiunilor clujene. Este remarcat de Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatroul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă.

În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia. Este o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori.

Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Își petrece o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș. iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în România.

PIESE DIN REPERTORIU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Piese proprii[modificare | modificare sursă]

• M-am regăsit
• Tot pe drum
• A căzut o frunză-n calea ta
• N-ar trebui
• Te rog sa ierți

Piese compuse de Vasile Veselovschi[modificare | modificare sursă]

• Tu
• Luna la Mamaia
• Dacă nu ești lângă mine

Piese compuse de Radu Șerban[modificare | modificare sursă]

• Spune-mi și te cred
• Prea târziu
• Pe litoral

Piese compuse de Aurel Giroveanu[modificare | modificare sursă]

• Am strâns toamnă după toamnă
• Copacul cu frunze de aur
• Nu știi câtă iubire

Piese compuse de Henry Mălineanu[modificare | modificare sursă]

• O fată mai găsești
• Nici o dragoste nu e ca a noastră
• Dacă n-oi iubi acum, când să iubesc?

Altele[modificare | modificare sursă]

• Într-o zi (Edmond Deda)
• Te iubesc (Radu Zaharescu)

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Compilații

• 2013, A Căzut O Frunză-n Calea Ta , DVD E005, DVD, Eurostar
• 2013, Tot Pe Drum , E 733, CD, Eurostar
• 2007, A Căzut O Frunză ... , EDC 807, CD, Electrecord

Foto Disc

• 1962, Cînta O Mandolină , ECF 46, Flexi Disc, Electrecord

Discuri single 7 inch

• 1974, Heut' Ruft Mein Herz Nur Nach Dir, COA 078, Vinil, BASF Germania
• 1970, Die Balalaika Singt, Vinil, Show'74 Records Germania
• 1968, Doina Badea Și Constantin Drăghici La Festivalurile Internaționale 1967 – Sopot • Bratislava • Split, EDC 920, Vinil, Electrecord
• 1968, Constantin Draghici Cîntă Melodii De Constantin Draghici, EDC 10.038, Vinil, Electrecord
• 1968, Merci Chérie, EDC 921, Vinil, Electrecord

• 1967, Cînta O Mandolină / Să Nu Ne Despărțim - Doina Badea, C.S. 137, Vinil, Electrecord
• 1966, Исполняет Константин Драгич, BTM 5715, Vinil, Балкантон Bulgaria
• 1966, Al IV-lea Concurs Și Festival De Muzică Ușoară Românească – Mamaia 1966, EDC 771, Vinil, Electrecord
• 1965, Festivalul De Muzică Ușoară Românească Mamaia – 1965, EDC 640, Vinil, Electrecord
• 1965, Occhi Neri I Cielo Blu, EDC 637, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 614, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 613, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 610, Vinil, Electrecord
• 1964, Il Surf, EDC 539, Vinil, Electrecord
• 1964, Nici O Dragoste Nu-i Ca A Noastră, EDC 509, Vinil, Electrecord
• 1963, Un Refren, EDC 472, Vinil, Electrecord
• 1963, Numai Azi, EDC 450, Vinil, Electrecord
• 1963, Le Nuvole E La Luna, EDC 425, Vinil, Electrecord
• 1963, Pe Litoral, EDC 374, Vinil, Electrecord
• 1963, Armonica , EDC 337, Vinil, Electrecord

Constantin Drăghici - A căzut o frunză-n calea ta (Cerbul de Aur 1968)

Constantin Draghici - "N-ar trebui"

Constantin Drăghici - Am strâns toamnă după toamnă (Cerbul de Aur 1968)

Constantin Drăghici - Tu (1964)

Constantin Draghici - Nu ma uita

ADRIAN BORZA

Adrian Borza
Date personale
Născut	19 ianuarie 1967 Turda
Naționalitate	România
Cetățenie	România  Canada
Ocupație	muzician, compozitor, programator, cercetător, profesor, regizor de sunet
Activitate
Educație	Studii muzicale la Iași, Cluj-Napoca și Montréal
Alma mater	Academia de muzică Gheorghe Dima
Lucrări remarcabile	If, Dusk, Suită transilvană, Chaconne, akSax, Patru coruri
Stil	vocal, instrumental, electroacustic
Cunoscut pentru	Muzică electroacustică
Premii	Premiul George Enescu al Academiei Române pe anul 2011
Modifică date / text

Adrian Borza (n. 19 ianuarie 1967, Turda) este un compozitor român de muzică vocală, instrumentală și electroacustică, regizor de sunet, programator, cercetător și profesor în cadrul Academiei de muzică Gheorghe Dima, unde a elaborat și coordonat cursul de Muzică electronică între 1995 și 2001. O premieră pentru România a fost introducerea disciplinei Sisteme muzicale interactive (programare în limbajul MAX) în curricula Facultății Teoretice, în anul 2008. Este Doctor în muzică, cu teza Tehnici de compoziție pe calculator în lucrări proprii, sub coordonarea lui Cornel Țăranu. A înființat și condus, între anii 2000 și 2004, studioul CMP/Computer Music Production, cu obiectivul principal de a produce muzică contemporană. În România, a inițiat și coordonat Elektro Arts, un apel internațional de lucrări de muzică electroacustică și un spectacol audio-video, organizate pentru Festivalul internațional Toamna muzicală clujeană, în perioada aprilie - octombrie 2013. În anul 2013 a fost distins cu Premiul George Enescu al Academiei Române pentru lucrarea If pentru oboi și calculator interactiv, compusă în 2011. Desfășoară și activitate publicistică, fiind autorul a numeroase cărți și articole legate de muzica electroacustică.^[1] Din 2017 este Director artistic al Festivalului internațional de arte digitale Elektro Arts.

CUPRINS

• 1Premii
• 2Muzică electroacustică
• 3Muzică de cameră
• 4Studii și cărți
• 5Discografie
• 6Programe de calculator
• 7Referințe
• 8Legături externe

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul George Enescu al Academiei Române pe anul 2011^[2]
• Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2012^[3]
• Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2018

MUZICĂ ELECTROACUSTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Lucrări de muzică acusmatică și muzică instrumentală cu Live Electronic^[1][4]

• RX-1100, muzică pentru trompetă și live electronic (1993)
• Désintégration pentru flaut, fluiere și bandă (1994)
• Trois études acousmatiques (2004)
• Cinq minutes cinéma pour l’oreille (2005)
• Relocation pentru saxofoane și electronics (2007)
• S.O.U.N.D. – Sound Objects Uttered Nearly Dreaming (2008)
• Une minute cinéma pour l’oreille (2008)
• Fragile pentru saxofon, violă și electronics (2008)

Seria The Sound of Image^[1][4]

• Traveler by Tram (1999)
• Fractus I pentru live electronic (1999)
• Fractus II pentru live electronic (1999)
• Fractus III pentru percuție și live electronic (2001)
• Increat (2003)
• Increat II (2007)
• Dusk (2007)
• Fractus IV (2007)
• Fractus VI (2008)
• Fractus VIII, muzică pentru terapie (2012)

Lucrări de muzică interactivă și muzică algoritmică realizate cu propriile programe de calculator^[1][4]

• Akedia pentru oboi, nanoKontrol și iFPH (2011)
• If pentru oboi și calculator interactiv (2011)
• Drones II pentru vioară, nanoKontrol și iFPH (2012)
• Here and Now, muzică pentru dans tehnologic (2015)

MUZICĂ DE CAMERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Dialogos pentru flaut și violă (1989)
• Turca-n pod. Suită pentru pian (1992)
• Patru coruri pentru cor mixt a cappella (1996)
• akSax pentru cvartet de saxofoane (1997, 1998)
• Chaconne pentru chitară solo (1999)
• Suită transilvană pentru flauto dolce, flauto traverso, violoncel și clavecin (2003)

STUDII ȘI CĂRȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Muzică și calculator, Editura Muzicală, București, România, 2008, ISBN 978-973-42-0490-8
• MIDI Scripts, Lucian Badian Edition, Ottawa, Canada, 2008, ISBN 978-2-921944-48-9
• IAC: An Interactive Music System, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LIV, 1, 2009, pag. 123-128, ediție în engleză, ISSN 1844-4369
• Prolegomena to Interactive Music Systems, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LV, 1, 2010, pag. 49-58, ediție în engleză, ISSN 1844-4369
• Self-similarity in Pitch Organization, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LVI, 1, 2011, pag. 99-108, ediție în engleză, ISSN 1844-4369
• Chopin Interactive, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LVI, 2, 2011, pag. 43-50, ediție în engleză, ISsN 1844-4369
• iFPH: Wireless Control of Sound, Proceedings of the Virtual International Conference on Advanced Research in Scientific Fields, EDIS, Žilina, Slovacia, 2012, pag. 1926-1930, ediție în engleză, ISBN 978-80-554-0606-0 / ISSN 1338-9831
• Aspecte morfo-sintactice în muzica interactivă, Editura MediaMusica, 2015, pag. 5-18, ediție în română și engleză, ISBN 978-606-645-052-2 / ISMN 979-0-9009867-2-6
• The Sound of Image Morphogenesis, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LX, 1, 2015, p. 119-128, ediție în engleză, ISSN 1844-4369
• Interactive Sound Tools and Engines, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Musica, LXIII, 2, 2018, p. 9-20, ediție în engleză, ISSN 1844-4369
• Computer Music Performance through Non-tactile Gestures, Tehnologii informatice și de comunicații în domeniul muzical, IX, 2, 2018, p. 81-88, ediție în română și engleză, ISSN 2067-9408
• Sisteme Muzicale Interactive: Inițiere în Arta Algoritmică, Editura Muzicală, București, România, 2019, ISBN 978-973-42-1048-0

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Désintégration, Hungaroton Classic, 1994 CD - Hungaroton #31572
• Fragile, Nova musica NMCD 5122, 2008 Echo memo
• Suită transilvană, ABT2, 2008 Baroccoco
• Drones II, UCMR / SSR, CD 49 Muzică electroacustică, 2017 Antologia muzicii românești

PROGRAME DE CALCULATOR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Hot Hand Player (2015). Program pentru procesarea sunetului prin gest și mișcare
• VJ Vee-Jay Music Visualizer (2013). Program pentru grafică 2D sincronizată cu muzică
• iFPH Interactive Freezer Player Processor Harmonizer (2011). Program pentru compoziție și interpretare de muzică interactivă^[4]
• Chopin Interactive (2010). Program pentru interpretarea interactivă cu calculatorul a Preludiului op. 27 de Fr. Chopin
• Video Tracking/Real-time Audio Processing (2006). Program pentru captarea mișcării și prelucrarea sunetului^[4]
• Interactive Algorithmic Composition (2004). Program pentru compoziție algoritmică^[4]

BIOGRAFIA ARTISTICĂ

Născut la Turda, jud. Cluj, pe 19 ianuarie 1967. Atras de muzică de la vârsta de 5 ani, este sprijinit de părinții săi să ia primele lecții de vioară în orașul său natal. Din 1974, timp de 12 ani, studiază vioară și pian secundar la Liceul de muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca. Studiază apoi compoziția muzicală cu Cristian Misievici la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, între 1987-1990 și cu Cornel Țăranu la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, între 1990-1992. Participă la cursuri de analize muzicale și compoziție cu Pascal Bentoiu în 1988, Aurel Stroe în 1994 și Lucian Mețianu în 1995.

În 1992 se alătură corpului profesoral al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, unde predă între 1992-2004 Forme și analize muzicale și între 1993-1995 Armonie și scriitură corală. Inițiază introducerea în programa de învățământ a Facultății teoretice a unui curs de Muzică electronică, pe care îl predă între 1995-2001. Obține în 2004, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, titlul științific de Doctor în muzică pentru teza intitulată „Tehnici de compoziție pe calculator în lucrări proprii”, scrisă sub coordonarea lui Cornel Țăranu.

În această perioadă continuă să își extindă cunoștințele și experiența în regie de sunet și programare muzicală. Înființează și conduce între 2000-2004 studioul de înregistrări CMP/Computer Music Production, cu obiectivul principal de a înregistra și produce muzică contemporană. Colaborează cu interpreți și compozitori renumiți: Ioan Goilă, Jancy Körössy, Adrian Pop, Nicolas Simion, Valentin Timaru, David Tuil, Erich Türk și Cornel Țăranu. Stabilit la Montreal, activează în 2005 ca regizor de sunet la Facultatea de muzică a Universității Montreal, unde colaborează cu personalități marcante: Carlo Bergonzi, Benoît Brière, Gregory Charles, Julien Grégoire, Dame Gwyneth Jones, Ron di Lauro, John Norris, Jean-François Rivest, Lorraine Vaillancourt, Robin Wheeler.

Concepe și realizează în 1994 „MU80 Mix Map: Monitor, PitchChange, Processor”, un programde control automatizat al generatorului Yamaha MU80 prin intermediul calculatorului. O notabilă realizare în 2004 este „IAC – Interactive Algorithmic Composition”, un program care facilitează compoziția interactivă pe bază de algoritmi predefiniți. Algoritmii creează structuri muzicale pe măsură ce se interpretează la o claviatură MIDI conectată calculatorului, aceștia fiind proiectați să răspundă la modificări de înălțime, intensitate și tempo. În 2006 realizează „Video Tracking / Real-time Audio Processing”, un program de sinteză granulară și procesare audio prin control gestual, optimizat pentru dans și instalații. Prin intermediul unei camere video conectate la un calculator portabil, datele video sunt alăturate și conectate datelor de sinteză și precesare audio, astfel încat mișcarea și expresia gestuală sunt convertite instantaneu în calități ale sunetului. Performanța în programarea calculatorului ilustrează un mediu avansat de interpretare muzicală, dans tehnologic și sinteză a sunetului.

Prima sa lucrare de muzică electroacustică, „RX-1100” (1993), deschide o serie de lucrări care explorează interactivitatea dintre interpret și mediul electronic. Lucrările „Fractus I-III” (1999-2001), „Călător cu tramvaiul” (1999) și „Increat” (2003) înglobează o înaltă semnificație a sintezei sunetului pe calculator – morfogeneza sunetului imaginii. Obiectul sonor este constituit din forme vizuale, prin învestirea punctului, liniei, suprafeței, luminanței și culorii, cu înălțimea, durata, intensitatea și spațializarea sunetului. Cu programul său denumit IAC realizează diferite compoziții algoritmice: „Yak” (2004), „Music for MIDI Keyboard and Interactive Computer” (2005), „80 after Max” (2006) și „Today is the Day” (2007), aceasta din urmă cu scopul de a fi difuzată de-a lungul unui an, însumând 365 de piese concise și tot atâtea titluri aforistice.

Muzica sa a fost interpretată și difuzată în concerte în Elveția, Grecia, Statele Unite, Italia, Ungaria, Germania, Olanda, Canada și Austria, și a fost prezentată la festivaluri de muzică nouă: „Cluj Modern” (România, 1995, 1997, 1999), „Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” (România, 1998), „Blåsmusikfestival” (Suedia, 1998), „Contrasts” (Ukraina, 1999), „Is Arti” (Lituania, 2001), „Overseas Series” (Japonia, 2001) și „Ai-maako” (Cile, 2007). A avut oportunitatea să primească comenzi de compoziție din partea unor soliști, ansambluri și instituții: Stockholm Saxophone Quartet („akSax”, 1997), Magnus Andresson („akSax II”, 1998), Swedish Concert Institute („Chaconne”, 1999), Teatrul National Cluj („Penitenciar”, 2001), Ansamblul baroc Transilvania (Suită transilvană, 2003), și Jörgen Pettersson („Impărătesele Vântului”, 2006), care i-au făcut cunoscute lucrările pe șcena internațională. A publicat în 2006 lucrarea „Patru coruri”, la LBE Ottawa, Canada

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1.

Spanish Guitar Best Hits | Samba - Rumba - Tango - Mambo | Best Relaxing Spanish Guitar Music Ever..

2. 

It's Not For Me To Say! (Johnny Mathis) I Love You! Romantic HD Beautiful Music Video Album!

POEZIE 19 Ianuarie

Alecu Donici

Biografie

Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași

Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.

OPERA: 

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.: 
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.; 
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936; 
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842); 
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958). 

Traduceri: 

A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858). 

 Înţeleptul şi magnatul

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare? 

Racul, Broasca Si Stiuca

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace. 

Musca

De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Când ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat. 

Artur Enăşescu

Biografie

Artur Enasescu a trecut prin viata atat de umil incat nici macar locul de nastere nu-i este cunoscut. Dupa unele opinii este vorba despre Burdujeni; conform altora, de Botosani. Se pare ca tatal i-a fost un oficiant P.T.T., Alexandru, dupa numele de botez, devenit 'conu' Alecu' (ca si Alexandru Paleologu) odata cu inaintarea in varsta si in ierarhia postelor (seful oficiului din Botosani). Viitorul poet era var cu viitorul actor Ion Manu.
Scoala nu prea l-a atras, ducandu-se la cursuri pe apucate, neimpins din urma de mama naturala, aceasta decedand. Artur era rebel la constrangeri de orice fel. A urmat si doi-trei ani la liceul National din Iasi. Bacalaureatul l-a luat cu mari intarzieri, in 1913, dupa ce a plecat la Paris (1911-1912), pasa-mi-te pentru studii superioare, unde, totusi, dupa parerea lui Tudor Vianu, care-l pretuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Ii placea eleganta vestimentara, adora florile si femeile.
Daca informatia lui Mihail Straje este exacta, a debutat in numarul 8, anul IV, din 25 august 1910, al "Convorbirilor Critice".
Cu ajutorul unui unchi, politician conservator, mosierul Victor Miclescu, in 1914 il gasim pe Artur Enasescu redactor la "Epoca". Tot in acel an debuteaza cu sonete si in "Convorbiri Literare".
Este considerat ca preluand locul de poet filosof, lasat liber succesiv de catre Mihai Eminescu, D. Nanu si Panait Cerna, toti decedati. Alaturi de articole politice ("Politica si Cultura"; "Emanciparea politica a femeii"; "Carturarii in politica"; "Este razboiul un factor de purificare morala?"), a semnat si o ampla recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga sau articolele: "Intelectualismul lui Alex. Vlahuta" si: "D-l Iorga si nationalistii". Deosebit admirat de criticul Perpessicius, publica in "Universul literar"; colaboreaza la "Rampa", "Propilee literare", Familia".

Inima ! de-ai vrut Sa ma nasti artist. Cum nu te-a durul. Inima, de-ai vrut ?
Din tot ceea ce Artur Enasescu a smuls inimii si visului sau, dind ofranda oamenilor si liricii romanesti, azi se cunosc doar versurile din Tiganca :
E Rita, fecioara cu ochii sprintari,
Cu sini ca de piatra, Nascuta-n alaiul a zece cobzari,
Regina pe satra.
Zglobie ca fulgul, cutreiera vai
Si negre poiene, Iar ochii ei tineri ii joaca-n vapai
pe umede gene 
Usor se mladie, roteste pe loc,
Dind chiot salbatec Si pare piciorul ei sprinten in joc
Atins de jaratec

Dar citi oare mai stiu ca aceasta tulburatoare poezie, devenita romanta pe muzica lui Ionel Fernic, apartine celui ce a reintrupat, in ipostaze mai dramatice si mai umilitoare, destinul amar al lui Mihai Eminescu ? Si daca unii au retinut ca acest admirabil si dinamic tablou al fermecatoarei si patimasei Carmen moldo-valahe, "regina pe satra", a izvojrit din penelul lui Artur Enasescu, totusi citi din ei isi mai amintesc de celelalte versuri ale lui ? Asupra acestora, colbul tacerii s-a asternut nestingherit, si pe nedrept. Dureroasa a fost existenta poetului, dureroasa este si uitarea care a invaluit manunchiul lui de poezii.
Legenda tesuta si intretinuta decenii in sir asupra existentei umane a lui Artur Enasescu - chinuita, sfirtecata, paradoxala si pentru unii, vai! "pitoreasca", in atmosfera contrastelor flagrante ale Bucurestiului din prima jumatate a acestui veac - a estompat, a anihilat vibratiile autentice ale versurilor sale, parte din ele reunite in volumul Pe ginduri din 1920, multe ramase risipite prin revistele literare ale vremii. Pina si G. Calinescu 1-a uitat, nementionindu-1 nici macar in cohorta stihuitorilor de-o clipa, la "bibliografie", in Istoria literaturii romane. Artur Enasescu a indurat, pina la supremul exod intimplat la inceputul lunii decembrie 1942T calvarul zguduitor al unei existente impinse pina dincolo de limitele omenesti posibile ale mizeriei fizice si morale.
S-a nascut prin 1888, pare-se la Botosani sau la Burdu-jeni, unde tatal sau, Alexandru Enacescu, era oficiant P.T.T. si avea in subordinele sale, atunci, pe viitorul scriitor C. Ig-natescu. Dupa ce absolva cursurile Liceului Laurian din Botosani, se indreapta spre Paris, prin 1912, unde audiaza cursuri de filozofie, asumindu-si ulterior titlul de doctor in aceasta stiinta. Debutul poetic si-1 face in revista Convorbiri critice, in numarul 8, din 25 august 1910. cu sonetul Amor. inccpind din 1914, dupa un stagiu de gazetarie la Epoca, devine colaborator asiduu la Convorbiri literare, publicind versuri, concomitent, si la revistele Vremuri noua si Solia. in timpul primului razboi mondial se afla pe linia intiia a frontului. Era insa, prin alcatuirea lui launtrica, prea putin sau de loc pregatit pentru incordari maxime. Tudor Vianu, care-i era prieten, isi amintea, mai tirziu : "L-am reintilnit pe Artur Enasescu, in primavara anului 1917 la Botosani,, orasul sau de bastina, revenit acolo ca elev al scolii pregatitoare de ofiteri de rezerva. intr-o duminica, l-am vizitat hr casele batrinesti ale parintilor si am schimbat gindurile noastre de atunci pe prispa, privind catre gradina cu flori. Dar am avut tot atunci, pentru intiia oara, impresia unei amenintari in preajma prietenului meu. Artur era iun elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Parasea frontul ratacind cu arma in mina prin fineturi si isi umplea cartusiera cu manuscrise. A trebuit sa repete stagiul pregatirii sale si a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, in fata inamicului" (Tudor Vianu : "Umbra poetului", in "Jurnal", E.P.L., 1961, p. 36). in timpul razboiului, Artur Enasescu continua sa scrie, poezia sa Balada crucii de mesteacan fiind datata "Oituz, iulie 1917", dar nu publica nimic. Abia dupa demobilizare, in 1918, colaboreaza mai intii la ziarul botosanean indrumarea, iajr din 1919 colaboreaza sustinut la Luceafarul, lucrind chiar in redactia revistei, mutata la Bucuresti. Pe linga versuri, in paginile acestei reviste de prestigiu semneaza felurite articole de orientare generala, eseuri, cronici literare si dramatice, revelindu-se ca un spirit lucid, stapin pe o bogata cultura, inzestrat cu finete si gust artistic, receptiv unor nobile idei de umanitate si progres. De pilda, scriind despre Patima rosie a lui Mihail Sorbul (Luceafarul nr. 18, 1919, p. 374), remarca, judicios, ca "psihologia infrigurata a acestei piese, acea nota izbutita de modernism pe care o introduce in literatura noastra dramatica, caracterele infatisate, care, cu tot exotismul lor, sint individualitati superioare ale unor tipuri concepute de autor, in sfirsit actiunea vie si colorata, dialogul sclipitor, toate acestea contribuie sa ridice lucrarea d-lui Sorbul deasupra unui vremelnic succes". Interesante sint si articolele in care Artur Eansescu isi exprima clar si categoric un punct de vedere in anumite probleme de ordin social-politic. Bunaoara, in articolul Politica si cultura (Luceafarul nr. 10, 15 mai 1919, p. 201), rcluind in alti termeni ideea maioresciana a formei fara fond, poetul scotea in evidenta discordanta care exista in acea vreme intre vorbele si faptele politicienilor, toate teoriile si promisiunile publice ale acestora raminind fara aplicare practica. "Daca adincim societatea romaneasca, - se spunea in articolul citat - observam acelasi contrast izbitor intre conceptia teoretica a ideilor cari se agita la suprafata si structura reala a acestei societati, ca si pe vremea cind il semnalase Maiorescu pentru prima data in studiile sale critice. Se pare ca un geniu rautacios, prezidind la actiunile noastre publice, desparte in chip ostentativ logica faptelor de aceea a ideilor, si aceasta cu deosebire in domeniul politic".
Demn de amintit e si articolul Este razboiul un factor de purificare morala? (Luceafarul, nr. 20-21, 1918, p. 438) in care, po lemizind cu cei ce considerau razboiul "ca un factor de regenerare sufleteasca, ca un fel de purgatoriu al neamurilor, menit sa exalte energiile unei rase si virtutile active ale indivizilor", Artur Enasescu afirma categoria : "Nimic mai fals decit aceste asertiuni !", argumentind apoi amplu, temeinic si convingator afirmatia sa.
Dupa ce Luceafarul isi inceteaza aparitia, Artur Enasescu reia activitatea publicistica, sporadic, la Convorbiri literare, apoi la Flacara, Steagul si Propilee literare. Cea mai fecunda activitate poetica o are insa in 1926, in Universul literar, condus atunci de Perpessicius. lin anul respectiv, poetul primeste premiul "Ion Pavelescu" al Societatii Scriitorilor Romani pentru cel mai bun sonet al anului - sonetul Afro-dita, in urma referatului calduros si elogios sustinut tot de Perpessicius, publicat apoi in Universul Literar din 6 martie
1927.
Drama infioratoare care va mistui apoi treptat mintea si trupul lui Antux Bnasesou incepe sa se faca simtita din acesti ani. Suflet extrem de sensibil, poetul nu are taria sa-si mentina echilibrul moral in fata greutatilor vietii, dezarmeaza si ingenuncheaza, ultragiat in frumusetea lui launtrica de realitatile unei societati adverse. Bolnav, istovit, cu mintea din ce in ce mai ratacita, ajunge o ruina umana, o intristatoare figura hieratica a dezmostenitilor vietii, prelun-gindu-si la nesfirsit suferinta. Asa cum Oscar Wilde agoniza pe malurile Senei, la hotarul dintre veacul trecut si cel prezent, urmarit, cu privirea compatimitoare, si de poetul nostru Dimitrie Anghel, tot astfel si Artur Enasescu isi purta pasii in vazul lumii, in Bucurestiul luxului si al opulentei, intre Capsa si fostul palat regal, imbracat literalmente in zdrente, cu chipul brazdat de suferinta, intinzind mina, cu groaznica umilinta, pentru un muc de tigare sau un gologan pentru o piine. in 1934, participind la un concurs organizat de revista Viata literara, isi trimite cartea de vizita unde, alaturi de titlul de doctor in filozofie, de laureat al premiului S.S.R. pentru sonet, adauga cu mina lui macinata de boala : "Actualmente fara domiciliu, bolnav, gol si flamind". Oficialitatea culturala a vremii privea cu o cinica indiferenta ia nenorocirea poetului. in tara sinecurelor, care era Romania de odinioara, unde toate vlastarele decrepite ale claselor sta-pinitoare puteau obtine lesne posturi inalte in ministere si in diplomatie, nu se gasea nici cea mai modesta slujba pentru Artur Enasescu, nu se gindea nimeni sa ofere poetului cersetor un pat intr-un sanatoriu, lasindu-1 prada batjocurii. Doar confratii de vis si truda, la fel de coplesiti de saracie, lansau deseori indurerate si revoltate apeluri pentru salvarea poetului. Spre pilda, in articolul Poetul cu un singur ciorap, publicat la 14 ianuarie 1933, Eugen Jebeleanu scria : "Nu trebuie sa ai de-a face neaparat cu muzeele sau cu biblioteca, pentru a fi auzit de Artur Enasescu. Cine n-a luat cunostinta de acest nume, popularizat prin stema mizeriei ? Care trecator de pe Calea Victoriei nu s-a cutremurat la vederea acelei umbre in zdrente, strecurindu-se pe linga ziduri, cu zJImbetul dementei cautind o stea ?

Artur Enasescu este scriitor roman. S-a scris atita despre el, despre drama existentei sale de literat si om, despre spectacolul oferit de un poet, al carui talent se mistuie, se prabuseste, neajutorat cu adevarat de nimeni, incit toata povestea s-a banalizat.
Astazi o repetam. Ca un ultim strigat, ca o ultima alarma".
indureratele si revoltatele voci ale confratilor au ramas inca fara ecou, zadarnice. Poetul s-a zbatut indelung intre viata si moarte, cu o putere de rezistenta aproape supraomeneasca, mult timp dupa ce faptura sa implinise o jumatate de secol de amarnica si tragica existenta.
in rastimpul scurt de la debut si pina cind s-a prabusit cu mintea detunata, Artur Enasescu n-a creat o opera de prea mare intindere, dar investita cu suficiente valori artistice care sa atraga interesul si stima posteritatii. Parcurgind versurile din volumul antum Pe ginduri si din cel postum Revolta zeului, ca si cele aproape douazeci de poezii ramase inca uitate in Universul literar si Propilee literare, observam ca Artur Enasescu era in primul rind, datorita si formatiei sale filozofice, un poet reflexiv, inclinat spre meditatie, spre lirica de cugetare, cu implicatii parnasiene. Preocupat de a descifra sensul existentei umane, Artur Enasescu ajunge la o concluzie activa, facind din substanta versurilor sale o vibranta apologie a vietii, a setei de a trai. Poezia intitulata semnificativ Credinta este o pasionata pledoaiie pentru nobila idee ca omul e dator sa aiba un ideal, un vis pentru implinirea caruia sa se zbata, sa lupte. Initial, in maniera parnasiana, contureaza un decor dezolant, sugereaza o atmosfera de inertie, de prabusire :
Zaresti printre poteci tacute
Frinturi de temple ruinate
Si nici o ruga nu-nfioara
Adinca lor singuratate.
Azi, jalea veciniciei goale Pe-a noastre suflete-i stapina, Si visul urias al firii isi poarta aripa-n tarina.
Convins ca omul trebuie sa renasca din propria-i cenusa, ca pasarea Phoenix, sa se avinte temerar, stapinit de setea de viata, poetul indeamna :
O ! smulgeti idoli noi, din piatra
Altarelor paraginite,
Sub negre, uriase domuri,
O viata noua sa palpite.
Slaviti un vis, o nalucire, Si tresariti macar o clipa Cind infinitul va cuprinde Sub uriasa lui aripa.
Chemarea la viata e proiectata pe un tulburator elogiu al iubirii, ca sens sublim al existentei umane :
ingenuncheati sfiosi in fata Iubirii si-o indumnezeiti, Caci ea va-mbalsamcaza cupa Din care pururea sorbiti !
Altar de slava ridicati-i ! Svirliti cu suflele curate Pe sarutarile de-o clipa, O raza de eternitate !
Apologia vietii se rasfringe, in versurile lui Artur Enasescu, asupra feluritelor ipostaze umane. in Tiganca, Rita intrupeaza pasiunea frenetica de a trai, in conditiile elementare ale simplitatii. Existenta umana, vazuta in esenta ei, in virtutile morale pe care i le confera posibilitatea de a trai, de a se intrepatrunde cu toate elementele lumii reale, este celebrata, prin intermediul simbolurilor, in admirabila poezie Revolta zeului. Aici, Artur Enasescu reia, intr-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din Luceafarul lui Eminescu. Zeul, solitar "pe-a cerului tacuta si yista-mparatie", claustrat in "slavile albastre" si inconjurat doar de "singuratati de moarte", vrea sa se desprinda din nemurire, e stapinit de dorinta de a renunta la eternitate si atotputernicie, ca si Hyperion, pentru a deveni un simplu om, pentru a se bucura de viata pamanteasca :
Nemarginire trista, ce-n lumea ta ma tii
incatusat pe veacuri de culmile pustii !
Desfa-ma doar o clipa ! Cadeti voi lanturi grele,
Sa ma ridic deasupra eternitatii mele !
Zeul aspira ca nimic din ceea ce e omenesc sa nu-i fie strain, vrea sa traiasca viata deplin, sa aiba aceleasi suferinte, bucurii, patimi si credinte ca si oamenii :
invaluit de patimi, sa sufar, sa iubesc !
Sa simt adinc in pieptu-mi nadejdile cum creic,
Descatusat o clipa, fugind de umbra mea
Sa ma-nfior de-o floare, sa cred in orice stea.
Daca Hyperion ramine dezamagit de cele pamintesti, re-tragindu-se in lumea lui "nemuritor si rece", Zeul intelege profund ca viata oamenilor nu are puritatea si stralucirea cristalului, fiind plamadita din bucurii si suferinte, din vicisitudini, din zbucium, si de aceea doreste sa o traiasca aidoma :
Jos, chiar de gem atitia pe-ndurerate cai,
Drept candela speranta le sta la capatii.
De sufar muribunzii, pe fruntea lor de para
Aripele-i de aur credinta-si desfasoara.
Voi, ce simtiti al vietii nemarginit mister, Credinta va ridica mai sus de Zei si Cer !
Neputind sa se desprinda din nemarginirea vesniciei, zeul e coplesit de durere :
Si-n clipa cind pe bolta luceferii rasar, Patruns de jale, Zeul, sbucni-ntr-un plins amar.
Facind elogiul vietii, al existentei umane, Artur Enasescu vedea sublimul ei in stradaniile oamenilor de a dobindi treptat ceea ce inca nu ie apartine, dar spre care nazuiesc. intr-un Sonet, edificator pentru inclinatia sa spre reflexivitate, in care apeleaza la interogatiile caracteristice acestui gen de poezie, pornind de la premisa cognoscibilitatii, referitoare la ideea ca nici o limita eterna nu ne desparte de adevarul absolut, dar ca etern ne va desparti o limita, poetul isi exprima convingerea ca viata oamenilor, pentru a fi demna de trait, trebuie sa aiba intotdeauna un sens activ. Daca oamenii ar sti ori ar avea totul de-a gata, dintr-o data, s-ar blaza, ar deveni inerti :
De-oi disparea tu, dulce nestiinta Si-al nostru gind s-ar desveli din ceata, Ce crez adinc ne-ar mai lega de viata ? Ce vis nebun ? Ce scumpa nazuinta ?
Inerti si tristi, cu sufletul de gheata, incununati pe veci de biruinta, Ne-am adinci olimpica fiinta intr-un extaz de liniste mareata.
inzestrat cu un autentic talent, Ar tur Enasescu era departe de a fi monocord. Avea un registru liric multiplu, in-troducind in versurile sale tonalitati si nuante variate, pe .care, din pacate, in scurta si dureroasa sa activitate creatoare nu a putut sa le desavirseasca, sa le dezvolte indeajuns .de amplu. O pajrte a liricii sale se afla sub semnul evident al parnasianismului. Cu un remarcabil simt pictural, apelind la virtutile fantazei, cultivind imaginea cu puterea de sugerare, a conturat citeva tablouri cu nuanta exotica, in versuri fluide, presarate cu asocieri de cuvinte expresive, intr-un ritm de melopee. Se pot cita in acest sens poezii ca Din Cytera, Floarea mortii, Cleopatra si altele. In aceasta din urma, de pilda, creioneaza imaginea Egiptului antic :
Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii,
inalta forme svelte spre cer eliotropii,
Olendrii se-mpreuna cu desii sicomori
Si singera vazduhul sub purpura de flori.

Visătorii

O visatori, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioara,
Sfiosi si singuratici visatori,
Ce tremurati sub cerul plin de nori,
Si vantul cel mai gingas va doboara!

Ascnsi stati ziua-n tainice unghere,
Si maini de vis v-acopar ochii grei,
Iar cand pe cer s-aprind mii de scantei
Voi rasariti… O, suflete stinghere!

Va prinde luna flori la palarii,
Si tresariti; de-un fosnet bland vi-e frica,
De umbra ce pe ziduri se despica,
Cand rataciti prin noptile tarzii.

In jurul fruntii voastre, visatori!
A noptii duhuri, tainice, s-aduna;
…Intind o scara razele de luna,
Si gandul vostru suie pan-la nori.

Si pasul vostru-n cale sovaieste,
De raze pline, genele se-nchid,
Si va treziti la umbra unui zid,
Cand astrul diminetii licareste.

O visatori, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Poetul

Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii in piept!
Cuvantul mi-e harpa, vrajita de zei,
Iar gandul, toiag de-ntelept.

Par, bratele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cununa de flacari mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viata, chiar, lespezii reci
I-as da printr-un singur sarut.

Prin geana deschisa, cand ochii-mi patrund,
Un alt cer straluce-n adanc;
El creste si-acopera, zari fara fund,
Cu-n soare mai viu pe oblanc!

Un bici, cu fasii de azur, impletesc,
Pe guri patimase, cand furii se cern
Si-a vietii prostie, destin pamantesc,
Lovita de sfarcul etern.

Cand, aprig spumeaza, veninul pe limbi,
S-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgari de aur le schimbi
O! fluier vrajit al lui Pan!

A mele sunt campuri, poieni, luminis
Si raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Si umbrele dese, din vechiul frunzis,
Cazand peste fruntea-mi de mag!

Eu traznete, fulgere, toate le-adun!
Furtuna dezlantui in voie,
Si-mprastii pe lume, cu-avantul strabun,
Scantei din faclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stancii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simtire facand un talaz,
Inving uriasul destin!

Clipe din urmă

Peste cetat de slava, prin vai patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare si vesele salase,
Vor creste-n zari ghetarii, fantasme uriase,
Dezvaluind la luna scheletele lor pale.

Batuti de valul vremii ce sfarma tot si roade,
Batran cu fata supta si cu stufoase gene,
Dormi-vor inteleptii sub cumpeni si troiene,
Rupand de-a pururi firul stravechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor in sirag
Pe albe povarnisuri, cu fruntea spre genuna,
Din bratele lor stranse, facand sub cer cununa,
Surazator pieri-vor alaturi, drag cu drag.

O clipa, dogorita de ultimul sarut,
Ce va cuprinde zareac-o mreaja de vapai,
Natura va renaste, rostogolind prin vai,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipa iar vazduhul va sangera pe ape,
Strafulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frangand tiparul celor din urma crini,
Tot cerul isi va strange azurul sub pleoape.

Si demonul pierzarii va sta mereu la panda;
Prin larguri stapanite de-a mortii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolaciri fugare,
Iar soarele-si va stinge, lin, torta-i fumeganda.

Imbratisand cenusa ramasa pe altare,
Pe-oglinzi de gheata visul pierdutei lumi va trece;
Va tresari-n adancuri sub el pamantul rece
Si-asupra-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceata,
Varsandu-si umbra neagra pe-ntunecatul sloi,
Va masura desertul cu gandul inapoi
Si ochiu-i fulgera-va taios ca o sageata.

Zaresc prin colb de secoli faptura lui semeata;
Inalta-i frunte pare de bolta rastignita,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zari palpita,
Roteste ca un vultur pe crestele de gheata.

Cad blocuri sfaramate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adancul si clarul din tarii;
Iar miile-i de ganduri in zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alunga pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri sta discul de jaratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnica scanteie,
Visand un ram in floare, sub cer primavaratic.

Nici-un suspin nu curma oceanul de tacere,
Pe-nvinetite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznica se-ntinde tacerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tacerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atatea lumi se-ncheaga;
Sta tinta calatorul cu fata spre destin
Si-asteapta vesnicia, haotic si divin,
Pe umerii atletici purtand zidirea-ntreaga.

De piscuri se agata, suind fara ragaz,
Tacuta lui durere si-o poarta catre slava;
Nadejdea-i mai pluteste fluturatoare nava,
Ce lupta-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima veriga din lantul ce se frange;
Roiesc in jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipa mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tample-i in siroaie cad stropi aprinsi de sange.

Simtirea-i sugrumata se zbate ca-ntr-un cleste;
Ar vrea sa franga sloiul cu brate de vapaie,
I-aluneca piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriasa cu neguri se-nveleste.

Si, totusi, inc-odata, el se ridica drept;
Si-nfige-n toate gandul – dumnezeiasca dalta –
Visand o lume noua si-o zare mai inalta,
Cand inima-i se frange de barbatescu-i piept.

Imbalsamand pamantul cu-n vis fara de margini,
Suflarea-i inghetata se pierde spre-naltimi;
De sus zbucneste jalnic un cor de heruvimi,
Si-n zvarcoliri de sarpe, trec nori peste paragini.

Fulgeratoare sabii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toti sorii se poticnesc o clipa,
Iar moartea-si desfasoara napraznica-i aripa,
Pe cea din urma frunte, rostogolita-n larg.

Corneliu Popel

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi. 

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi. 

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc. 

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister. 

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului: 

„printre arbori de aur patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal: 

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera. Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA: Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE: D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

Euharistia
    lui Stefan cel Mare

Să plece unde
cînd să plece? unde
vreodată piatra a plecat? unde
vreodată grîul a plecat?

coboară el
Moldovă blîndă
pe fluviul de aur al gîndirii
noastre nu se stie
grai mai înalt.

  În potire uitatã-i aroma

     Mor teii cuminti, mor teii cuminti?

     si-n potire uitatã-i aroma

     amiezii care moare sub topoarele sacre

     în nepãsare, benzinã si pulbere.

     A îmbãtrînit teiul cuminte

     si poate-am îmbãtrînit si eu, poetul uitat

     as fi putut fi zeu, dacã as fi plutit

     în sufletul lui, sub floarea lui

     sfîntã...

     Ce gîndesti? Ce mai poti gîndi, frate?

     Iarna mor teii cuminti

     iarna cere altã luminã

     si-n potire e lacrima soarelui.

     Stai între teii care iubire lasã pe fruntea-ti

     precum o cununã de lauri

     Ce gîndesti? Primãvara-i aproape

     si aproape-i pãmîntul pe care-l iubim.

     Îmi vei spune, iubito, istoria lor

     si-n palmele mele vei uita potire

     „Mor teii cuminti, mor teii cuminti

     pe pãmîntul acesta care-i iubire”!

Edgar Allan Poe

Biografie

Edgar Allan Poe (*19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - †7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică. A dus o viaţă de boem şi a sfârşit tragic în mizerie şi alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenţei sale s-au născut multe dintre creaţiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieţi halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică şi teorie literară, făcând dovada unei forţe de creaţie extraordinară.

Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.

Lirica

Cu unele excepţii, creaţia lirică a lui Elgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuşi poeme ca "Annabel Lee", "Corbul" sau "Ulalume" îl impun şi ca unul din marii lirici ai lumii, făcut cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale lui Baudelaire şi Mallarmé. Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeţii Dan Botta şi Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinaţia de pasiune şi raţiune, frumuseţea sonoră realizată prin rime neaşteptate şi disonanţe. De aceea nu numai simbolismul, dar şi mişcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.

Proza

Mărturia cea mai complexă a poziţiei prioritare în declanşarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale "Aventurile lui Gordon Pym" (The Narrative of Athur Gordon Pym), "Prăbuşirea casei Usher" (The Fall of the House of Usher), "Cărăbuşul de aur" (The Gold Bug), "Pisica neagră" (The Black Cat), "Butelia de Amontillado"" (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe care au forţat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieţii şi ale morţii într-o sinteză halucinantă, o viziune ce dă valoare simbolică unor proiecţii maladive ale lumii reale. Mişcarea literară Junimea condusă de Titu Maiorescu îi descoperă prozele, este tradus din limba franceză, în care fusese tradus de poetul Charles Baudelaire, de Veronica Micle, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale şi această descoperire are un impact deosebit asupra apariţiei literaturii noastre fantastice.

Critică literară şi eseistică

Publicaţiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaştere a literaturii, prin spirit sarcastic, simţ ascuţit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepţia sa asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat încă din timpul vieţii de o atenţie şi preţuire deosebită şi au exercitat o influenţă puternică asupra generaţiilor ulterioare de prozatori. Cu "Filosofia creaţiei poetice" (The Philosophy of Composition, 1846) sau "Principiul poetic" (The Poetic Principle, 1850) s-a făcut începutul teoriilor literaturii moderne.

Cea Mai Mândră Zi, Cel Mai Mândru Ceas…

Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea. 

Corbul

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, 
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător." 

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător. 

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: 
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decît un trecător." 

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l 
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, nici un trecător. 

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!'' 
Doar ecoul trecător. 

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. 
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!'' 
Vînt şi nici un trecător. 

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor. 

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore!'' 

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''. 

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. 
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''. 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''. 

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; 
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore. 

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore. 

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' – 
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !'' 
Spuse Corbul : ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore. 

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963) 

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Georg Scherg

Biografie Georg Scherg
Georg Scherg (n. 19 ianuarie 1917, Brașov - d. 20 decembrie 2002, Germania), pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă germană din România.

S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit front, la scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.

În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania și Franța la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.

Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.

În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabileste la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.

În această perioadă Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.

La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câstigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.

În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR șiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din DDR și RFG.

În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.

Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.

* Giordano Bruno, 1954
* Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
* Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
* Die Silberdistel, 1968
* Das Zünglein an der Waage, 1968
* Der Mantel des Darius, regény, 1968.
* Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
* Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
* Paraskiv, Paraskiv, 1976
* Im Lande Ur, 1978
* Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
* Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
* Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
* Die verhohlene Münze, 1987
* Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
* Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
* Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997

Cântecul ciorii

Cântă, suflet, chiar ciufulit

şi negru ca o cioară,

oricât de tulbure-ai privit

orice te înconjoară.

Ori chiui vesel, ori boceşti,

asa e viaţa, drum deplin

nu ai pe-alături, ci doar prin,

chiar de mai rătăceşti.

De nu cânţi, fluieri sau glumeşti

nicicând, unde-i norocul?

De nu-ţi faci bucurii, gândeşti

că-n aiureli li-e locul.

Dar oricât aiurezi de tare,

nu dai de armonie.

Deci lumea găunoasă-ţi pare,

cuvântul – ironie.

Dar unei ciori, a croncăni

i-ajunge pe deplin.

Nu vrea să ia, cu viclenii,

nimic de la străini.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Goliat

Lăcusta, numele-o trădează,

e-o bestie-ngrozitoare.

De-i căşunează, ripostează:

nu zgârie, muşcă, dar cutează

pe negândite şi vitează

să lupte cu oricare.

Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,

de te răstorni de frică,

nici nu e chip s-o ocoleşti.

Morala poţi să o citeşti

la Solomon: cât te păzeşti,

tot prost eşti, la adică.

De vrei să chemi în ajutor,

de frică îndrăznind

s-o prinzi, să fii învingător,

n-ajung răbdare, trudă, ori

să te-nchini, poţi fi vrăjitor,

deja o vezi fugind.

De cel ca tine furişat,

ca Goliat, greu şi mare,

ea se fereşte imediat,

de hoit, capcană şi-nţepat.

Îi eşti scârbos şi deşucheat

din cap până-n picioare.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Artă şi natură

Am cercetat al lumii orând

şi-o fac mai departe, cu zel.

Pe unii, Evrika strigând

i-aud, ştiu fel de fel.

Cunosc şi ursul după bla-

nă, am multă răbdare.

să-mi pună, nimeni n-ar putea

o barbă aşa de mare.

Eu apă la izvor nu car,

nici flori pe câmp în mai,

la castraveţi n-am grădinar

şi nici un măr în rai.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Marin Constantin

Tata mare, barbă mare

Tata mare, barbă mare,
Nici un pic de-astâmpăr n-are.
Mare meşter gospodar
Nu pierde ziua-n zadar.

Cleşti, ciocane, cuie, chei,
Ţine-n mână cu temei.
Greblă, sapă, târn, topor,
Toate-i sunt de ajutor.

Şi când e vorba de treabă,
Nu mai stă de se întreabă.
Mătură prin curte, sapă,
Pune pomi, aduce apă.

Taie, tunde, peticeşte,
Pune geamuri, meştereşte,

SFATURI UTILE 

NOUTĂȚI DESPRE BENEFICIILE SFECLEI

Oamenii de stiinta si-au dorit mereu sa descopere toate proprietatile sfeclei si asta datorita amestecului de antioxidanti pe care ii contine. Sfecla este o leguma, care ne ajuta sa capam de kilogramele in plus, avand in acelasi timp si proprietati anti-carcinogene.

Combinatia unica de nutrienti, fac din sfecla rosie o planta excelenta si usor de cultivat.

Proprietatile sale vasodilatatoare, flavonoidele si nitrogenul organic, au dus la investigarea acestei plante de catre companiile farmaceutice. Din fericire, nu pot vinde sfecla in farmacii, asa ca aceasta este intotdeauna la dispozitia noastra, gata sa ne trateze si sa previna aparitia bolilor.

Descoperiri stiintifice legate de vedere

Oamenii de stiinta au investigat in mod special nitratii si productia acestora de oxigen nitric, inclusiv efectele lor asupra microvascularizarii retinei.

Chiar daca aceasta investigatie a fost luata in calcul si de marile companii farmaceutice, precum Pfizer si AstraZeneca, nu s-au preparat medicamente din sfecla. Probabil ca au considerat ca nu sunt suficiente informatii cu privire la legatura dintre sfecla si problemele oculare.

Beneficiile si proprietatile sfeclei:

Este un aliment digestiv

Pe langa faptul ca beti suc din sfecla pentru detoxifiere, fibrele sale ajuta la prevenirea si tratarea constipatiilor sau problemelor stomacale.

Controleaza nivelul colesterolului

Sfecla reduce considerabil nivelul colesterolului negativ si creste nivelul colesterolului bun.

Reduce oboseala

Nitratii din sfecla reduc oboseala si va ajuta sa aveti mai multa energie.

Este un diuretic natural

Daca veti consuma sfecla cu regularitate, veti scapa de retentia de apa si de toxine, iar organismul dumneavoastra va fi perfect curat.

Reduce presiunea sanguina

Sucul de sfecla ajuta la prevenirea infarctului si ne protejeaza de cancer, mai ales de cel de colon.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

Vă prezint câteva glume în reluare, adunate de la prieteni:

GÂNDURI PESTE TIMP 

Câteva citate:

Citate de Pierre-Joseph Proudhon: 

"Ce e proprietatea? Proprietatea e furt!"

"Monarhia universală e în politică ceea ce e cvadratura cercului sau mișcarea perpetuă în matematică."

"Zilnic ni se vorbește de granițe naturale. Între timp explic ceea ce înțeleg prin aceste două cuvinte: granițele naturale, eu aș zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre granițe e cea care garantează populațiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai desăvîrșită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez împotriva marilor unități politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale naționalităților."

"Ceea ce e adevărat despre state, e întocmai adevărat despre orașele și județele unui stat anume: federalismul e forma politică a omenirii."

"Vechea lege a unității și a nedespărțirii e abrogată. În virtutea acordului de unire - cel puțin presupus - între diferite părți ale statului, centrul politic e pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Fiecare grup sau soi de populațiune, fiecare rasă, fiecare limbă e stăpâna teritoriului propriu. Fiecare cetate, apărată de către cetățile vecine, e regină în pe locul pe care-l ocupă."

"Federațiune, de la latinescul «fœdus», genitiv «fœderis», adică pact, contract, tratat, convențiune, legămînt, etc... e o înțelegere prin care unul sau mai mulâi capi de familie, una sau mai multe comune, unu sau mai multe grupuri de comune sau state, se obligă recipric și unele față de altele, în vederea unuia sau mai multor obiective specifice."

"Cine zice mutualitate, presupune împărțirea pămîntului, diviziunea proprietăților; independența muncii, separarea industriilor, a specialității funcțiunilor, răspundere individuală și colectivă, potrivit muncii individuale sau în grup, reducerea taxelor generale la minimum, suprimarea parazitismului și a mizeriei ... "

"Deoarece religiunea de stat e înseamnă violarea conștiinței, centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertății. Instituțiuni funebre, purcese dintr-una și aceeași patimă a oprimării și intoleranței, a cărei roade otrăvitoare arată bine analogia! Religiunea de stat a dat naștere inchizițiunii; administrațiunea de stat a dat naștere poliției."

"Secretul ecuației între cetățean și stat, precum a celei între enoriaș și preot, între avocat și judecător, se află în ecuația economică pe care am făcut-o mai înainte, prin abolirea interesului capitalist, între muncitor și întreprinzător, între țăran și moșier. Prin reciprocitatea obligațiunilor faceți să dispară acest de pe urmă vestigiu al sclăviei antice, și atunci cetățenii și comunele nu vor avea nevoie ca statul să intervină ca să le orînduiască bunurile, să le administreze proprietățile, să le zidească porturile, malurile, canalele, drumurile; nici ca să tocmească târgurile, să facă judecată, să școlarizeze, că conducă, să controleze, să le cenzureze oamenii, să supravegheze, să apere și să facă ordine, ci oamenii vor se putea închina celui Preaînalt, își vor putea judeca criminalii și îi vor face neputincioși a face răul, cu condiția ca aceasta să înceteze crima."

Pierre-Joseph Proudhon

"Aduceți-vă aminte, nu există decât un fel de a face drepate: ca inculpatul sau cel interesat să facă el însuși dreptatea. Or, o va face, atunci când fiecare cetățean va semna pactul social; atunci când într’această convențiune solemnă se vor hotărî drepturile, obligațiunle și atribuțiunile fiecăruia, când se va face un schim de garanții și se va scrie sancțiunea. Atunci justiția, purcegând din libertate, nu va mai fi răzbunare, ci în reparare. Deoarece legea societății nu va mai fi opusă individului, acesta nu va mai putea protesta, și nu va avea decât să-și mărturisească fapta."

"O comună are nevoie de un învățător. Ea îl alege după pofta inimii, tînăr sau bătrân, burlac sau însurat, absolvent al școlii normale sau autodidact, cu sau fără diplomă. Singurul lucru de însemnătate e ca învățătorul să convină capilor de familii, ca aceștia să hotărască dacă își lasă sau nu copiii pe mâna lui. În acest caz, ca altundeva, trebuie ca acest lucru să purceadă din liberul contract și să fie supus concurenței; lucru imposibil sub un regim de inegalitate, de pile, de monopol universitar sau de măritiș între Biserică și Stat."

"După cum nu este libertate fără unire ori fără ordine, la fel nu există unire fără varietate, fără pluralism, fără divergențe; nu există ordine fără proteste, contrazicere sau antagonism."

"De lipsa cărei virtuți personale sau sociale îi veți acuza pe oamenii care-și promit reciproc totul, care din inimă largă își garantează totul, își asigură unii altora totul, își dăruiesc totul: școlire, loc de muncă, schimb, patrimoniu, venituri, avere, siguranță?"

Pierre-Joseph Proudhon, economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului. În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Wikipedi

Data morții: 19 ianuarie 1865, Paris, Franța

Influențat de: Karl Marx, Charles Fourier, MAI MULTE

Lucrări editate: Système Des Contradictions Économiques, Ou, Philosophie De La Misère, Volume 2..., MAI MULTE

Copii: Catherine Henneguy

Părinți: Claude-François Proudhon, Catherine Simonin

Născut: 15 ianuarie 1809, Besançon, Franța

Pierre-Joseph Proudhon
Date personale
Născut	15 ianuarie 1809[1][2][3][4]  Besançon, Franța[5][6][7][8]
Decedat	19 ianuarie 1865 (56 de ani)[1][3][4][9]  Passy⁠(d), Île-de-France, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Căsătorit cu	Euphrasie Proudhon[*] (31 decembrie 1849–)
Copii	Catherine Henneguy[*][10]
Cetățenie	Franța[11][12][13]
Religie	ateism
Ocupație	economist sociolog[*] politician jurnalist filozof scriitor printer[*]
Locul desfășurării activității	Paris
Limbi vorbite	limba franceză[2]
Semnătură
Modifică date / text

Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie 1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".

Citate[modificare | modificare sursă]

"Ce e proprietatea? Proprietatea e furt!"

"Monarhia universală e în politică ceea ce e cvadratura cercului sau mișcarea perpetuă în matematică."

"Zilnic ni se vorbește de granițe naturale. Între timp explic ceea ce înțeleg prin aceste două cuvinte: granițele naturale, eu aș zice că cea mai bună, cea mai sigură, cea mai naturală dintre granițe e cea care garantează populațiunilor - pe care le desparte - libertatea cea mai desăvîrșită, autoguvernarea cea mai absolută. Tocmai de aceea protestez împotriva marilor unități politice, care-mi par a nu fi altceva decât confiscări ale naționalităților."

"Ceea ce e adevărat despre state, e întocmai adevărat despre orașele și județele unui stat anume: federalismul e forma politică a omenirii."

"Vechea lege a unității și a nedespărțirii e abrogată. În virtutea acordului de unire - cel puțin presupus - între diferite părți ale statului, centrul politic e pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Fiecare grup sau soi de populațiune, fiecare rasă, fiecare limbă e stăpâna teritoriului propriu. Fiecare cetate, apărată de către cetățile vecine, e regină în pe locul pe care-l ocupă."

"Federațiune, de la latinescul «fœdus», genitiv «fœderis», adică pact, contract, tratat, convențiune, legămînt, etc... e o înțelegere prin care unul sau mai mulâi capi de familie, una sau mai multe comune, unu sau mai multe grupuri de comune sau state, se obligă recipric și unele față de altele, în vederea unuia sau mai multor obiective specifice."

"Cine zice mutualitate, presupune împărțirea pămîntului, diviziunea proprietăților; independența muncii, separarea industriilor, a specialității funcțiunilor, răspundere individuală și colectivă, potrivit muncii individuale sau în grup, reducerea taxelor generale la minimum, suprimarea parazitismului și a mizeriei ... "

"Deoarece religiunea de stat e înseamnă violarea conștiinței, centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertății. Instituțiuni funebre, purcese dintr-una și aceeași patimă a oprimării și intoleranței, a cărei roade otrăvitoare arată bine analogia! Religiunea de stat a dat naștere inchizițiunii; administrațiunea de stat a dat naștere poliției."

"Secretul ecuației între cetățean și stat, precum a celei între enoriaș și preot, între avocat și judecător, se află în ecuația economică pe care am făcut-o mai înainte, prin abolirea interesului capitalist, între muncitor și întreprinzător, între țăran și moșier. Prin reciprocitatea obligațiunilor faceți să dispară acest de pe urmă vestigiu al sclăviei antice, și atunci cetățenii și comunele nu vor avea nevoie ca statul să intervină ca să le orînduiască bunurile, să le administreze proprietățile, să le zidească porturile, malurile, canalele, drumurile; nici ca să tocmească târgurile, să facă judecată, să școlarizeze, că conducă, să controleze, să le cenzureze oamenii, să supravegheze, să apere și să facă ordine, ci oamenii vor se putea închina celui Preaînalt, își vor putea judeca criminalii și îi vor face neputincioși a face răul, cu condiția ca aceasta să înceteze crima."

Pierre-Joseph Proudhon

"Aduceți-vă aminte, nu există decât un fel de a face drepate: ca inculpatul sau cel interesat să facă el însuși dreptatea. Or, o va face, atunci când fiecare cetățean va semna pactul social; atunci când într’această convențiune solemnă se vor hotărî drepturile, obligațiunle și atribuțiunile fiecăruia, când se va face un schim de garanții și se va scrie sancțiunea. Atunci justiția, purcegând din libertate, nu va mai fi răzbunare, ci în reparare. Deoarece legea societății nu va mai fi opusă individului, acesta nu va mai putea protesta, și nu va avea decât să-și mărturisească fapta."

"O comună are nevoie de un învățător. Ea îl alege după pofta inimii, tînăr sau bătrân, burlac sau însurat, absolvent al școlii normale sau autodidact, cu sau fără diplomă. Singurul lucru de însemnătate e ca învățătorul să convină capilor de familii, ca aceștia să hotărască dacă își lasă sau nu copiii pe mâna lui. În acest caz, ca altundeva, trebuie ca acest lucru să purceadă din liberul contract și să fie supus concurenței; lucru imposibil sub un regim de inegalitate, de pile, de monopol universitar sau de măritiș între Biserică și Stat."

"După cum nu este libertate fără unire ori fără ordine, la fel nu există unire fără varietate, fără pluralism, fără divergențe; nu există ordine fără proteste, contrazicere sau antagonism."

"De lipsa cărei virtuți personale sau sociale îi veți acuza pe oamenii care-și promit reciproc totul, care din inimă largă își garantează totul, își asigură unii altora totul, își dăruiesc totul: școlire, loc de muncă, schimb, patrimoniu, venituri, avere, siguranță?"