MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 21 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, POEZIE, GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 1077: Henric al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, se prezintă ca penitent la Canossa (localitate din Italia de nord), pentru a obține iertarea papei; după o așteptare de 3 zile, este primit de către papă care îi ridică excomunicarea.

· 1276: Inocențiu al V-lea devine papă. S-a nascut in anul 1225 in Savoia si a decedat la 22 iunie 1276 la Roma fiind doar câteva luni papa al Romei (1276). Inocențiu a fost primul papă din Ordinul Dominican. În timpul pontificatului său a încercat să unească din nou Biserica Catolică cu cea din Răsărit. În 1898 a fost beatificat de papa Leon al XIII-lea, ziua lui în calendarul catolic sale fiind data morții sale, 22 iunie.

· 1596: Charles de Montmorency, duce de Damville este numit amiral al Franței de către regele francez Henric al IV-lea.

· 1643: Navigatorul olandez Abel Tasman descopera Tonga din Oceanul Pacific.

· 1648 – La Alba Iulia apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, sub îngrijirea mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Simion Stefan. Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad”( azi Alba Iulia). Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață), adresandu-se cititorilor romani: „Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie

· 1793: Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost ghilotinat, sub acuzația de trădare.

· 1793: Rusia și Prusia împart Polonia

· 1840 – Navigatorul francez Jules Dumont d’Urville descopera Tara Adélie din Antartica. Teritoriul se învecinează la est și la vest cu Teritoriul Antarctic Australian, iar Jules Sébastien César Dumont d’Urville l-a denumit după soția sa, Adélie. Polul Magnetic, a cărui poziție variază odată cu câmpul magnetic terestru, se află în proximitatea Teritoriului Adélie. Administrativ este unul dintre districtele Teritoriilor australe și antarctice franceze. În urma semnării Atratatului Antarcticii în 1959, Franța își exercită suveranitatea asupra teritoriului în contextul tratatului. În 1991, tratatul a fost completat prin Protocolul de la Madrid asupra protejării mediului, ceea ce face din continentul Antarctic o „rezervație naturală consacrată păcii și științei”. Conform Tratatului Antarcticii, Franța nu dispune de o Zonă Economică Exclusivă în largul coastelor teritoriului. Din 12 ianuarie 1956 Franța deține o bază permanentă, Stațiunea Dumont d’Urville, situată la coordonatele 66°40′S 140°01′E, cu o populație permanentă de 33, care crește până la 78 de persoane în perioada verilor antarctice.

· 1848 - La Alba Iulia, apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, sub îngrijirea mitropolitului Andrei Şaguna.

· 1858 – Avocatul Benito Suarez devine presedinte al Mexicului. A fost primul presedinte amerindian al acestei tari. Este considerat fondatorul Mexicului modern si este unul dintre cei mai admirati presedinti pe care i-a avut aceasta tara.

· 1870: Decret privind înființarea Societății generale de asigurare reciprocă "Transilvania", cu sediul la Sibiu.

· 1899 – In Germania s-a produs primul automobil Opel „Made in Ruesselsheim”.

· 1911: Prima ediție a Raliului Monte Carlo.

· 1919: au loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care a participat inclusiv şi delegaţii din partea României (Ionel I.C.Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu, etc.) şi guberniei Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase). Conferinţa de Pace de la Paris avea drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace. Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă. Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916.

· 1919 - Adunarea Constituantă, convocată la Dublin, proclamă Irlanda republică independentă. Este format un guvern naţional irlandez. Eamon de Valera este numit preşedintele Republicii Irlanda şi şeful guvernului.

· 1921 - Crearea Partidului Comunist Italian, la Livorno.

· 1941 - Mişcarea legionară organizează o rebeliune armată, prin care urmăreşte înlăturarea conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, şi preluarea întregii puteri în stat. Legionarii atacă şi ucid soldaţi, provoacă masacre în rîndul populaţiei, jafuri şi distrugeri. După înăbuşirea rebeliunii, mişcarea legionară este înlaturată de la putere şi interzisă, puterea concentrîndu-se în mîinile generalului Antonescu.

· 1954: Primul submarin bazat pe energie nucleară - "USS Nautilus" este lansat la apă de Statele Unite la Groton, Conneticut.

· 1957 – In Romania este emis un decret privind desfiintarea cotelor obligatorii la produsele agricole vegetale si la lapte, stabilite prin decretele din 1953 si 1955.

· 1964: Eugène Ionesco, dramaturg francez de origine română, este ales membru al Academiei Franceze.

· 1972: La București s-a deschis reprezentanța Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).

· 1976: Supersonicul Concorde, care a fost dezvoltat datorită unei colaborări între francezi și englezi, a fost folosit pentru prima oară.

· 1991: S-a deschis, la București, Oficiul Fondului pentru Copii al Organizației Națiunilor Unite (UNICEF).

· 1998 - Papa Ioan Paul al II-lea soseşte în vizită la Havana, pentru prima dată în Cuba (21.01-25.01.1998).

· 1999: A cincea mineriadă: La București are loc o conferință de presă comună a GDS, Alianța Civică, AFDPR, LADO, Asociația victimelor mineriadelor 1990–1991, la care se face publică hotărârea de a organiza un marș de protest față de manifestările minerilor, vineri, 22 ianuarie 1999. La Timișoara, peste o mie de reprezentanți ai societății civile organizează un miting de protest. La ora 15.00, minerii forțează barajul de la Costești, pe care după o oră îl sparg.

· 2001: Jutta Kleinschmidt prima femeie care câștigă (2001) Raliul Paris-Dakar la categoria motociclete.

· 2009 – Presedintele Barack Obama a repetat la Casa Alba juramantul de presedinte, pentru a preveni orice contestare. La ceremonia oficiala de investire, emotionat, Obama a inversat cateva cuvinte ale textului juramantului.

Nașteri

· 1338: Carol al V-lea cel Înțelept (franceză: Charles le Sage, n. 21 ianuarie 1338, Vincennes — d. 16 septembrie 1380, Beauté-sur-Marne) a fost monarh al Franței din Casa de Valois care a domnit din 1364 până la moartea sa. Domnia sa marcheaza sfârșitul primei faze a Războiului de 100 de Ani.

Carol al V-lea s-a remarcat ca unul dintre marii regi din perioada acestui lung conflict, datorită faptului că a pus accent pe pregătirea militară și a fost ajutat de generalii săi. Aceștia erau conetabilii Du Guesclin și Clisson, care au reușit să realizeze o strategie elaborată împotriva englezilor, construind pe teritoriul francez mai multe fortificații care aveau rolul de a evita lupta și de a-i obliga pe soldații englezi să își irosească forțele. Planul anterior a funcționat atât de bine încât s-au recuperat aproape toate teritoriile pierdute in fața englezilor.

Franța a fost favorizată și de incapacitatea de a se crea un imperiu continental englez, dar în special de faptul că Anglia a pierdut titlul de "regină a mărilor" din cauza slăbiciunilor diplomatice ale noului prinț care au dus la o coaliție franco-castiliană. După aceea o flotă a britanicilor a fost distrusă la La Rochelle, si corăbiile continentalilor puteau intra pe Tamisa. Ele atacau orașele de pe coastă și au pornit perioada de glorie franceză în Războiul de 100 de Ani.

Carol s-a născut la Château de Vincennes situat în afara Parisului. A fost fiul cel mare al Prințului Ioan. La momentul nașterii sale Franța era guvernantă de bunicul său, regele Filip al VI-lea. Mama sa a fost Prințesa Bonna de Boemia, fiica regelui Ioan I de Bohemia. Carol a fost educat la Curte împreună cu ceilalți băieți de vârsta lui și cu care va rămâne apropiat de-a lungul vieții: unchiul său Filip, Duce de Orléans (cu numai doi ani mai mare decît el), cei trei frați ai săi Ludovic, Ioanși Filip, Louis de Bourbon, Edward și Robert de Bar, Godfrey de Brabant, Louis I Conte de Étampes, Louis de Évreux, Jean și Charles de Artois, Charles de Alençon și Philip de Rouvres. Viitorul rege a fost extrem de inteligent, dar cu un fizic slab, cu pielea palidă și un corp subțire, prost proporționat. Acest lucru era în contrast puternic cu tatăl său, care era înalt, puternic și cu un păr roșiatic.

Humbert al II-lea, Delfin de Viennois, ruinat din cauza incapacității sale de a mări taxele după o cruciadă în Palestina, și fără copii după moartea singurului său fiu, a decis să vândă Dauphiné, care era un fief al Sfântului Imperiu Roman. Cum nici papa nici împăratul nu au vrut să cumpere, tranzacția a fost încheiată cu Filip al VI-lea.

În conformitate cu Tratatul de la Romans, Dauphiné urma să fie deținută de un fiu al viitorului rege Ioan cel Bun. Deci, Carol, fiul cel mare al lui Ioan a devenit primul Delfin. La vârsta de doisprezece ani, el a fost imediat confruntat cu exercitarea puterii în timpul șederii la Grenoble (10 decembrie 1349 până în martie 1350). La câteva zile după sosirea sa, oamenii din Grenoble au fost invitați la Place Notre-Dame, unde a fost ridicată o platformă. Tânărul Carol, așezat lângă episcopul Jean de Chissé, a primit jurământul de credință al oamenilor. În schimb, el a promis în mod public să respecte carta comunității și a confirmat libertățile acordate de Humbert al II-lea, care înainte de a semna abdicarea a acordat o ultimă amnistie tuturor deținuților, cu excepția celor condamnați la pedeapsa cu moartea.

La 8 aprilie 1350, la Tain-l'Hermitage, l-a vârsta de 12 ani, Delfinul s-a căsătorit cu verișoara sa, Ioana de Bourbon. Pentru această căsătorie consangvină (ambii coborau din Carol de Valois) s-a obținut aprobarea prealabilă a papei. Căsătoria a fost amânată de moartea mamei lui Carol, Bonne de Luxemburg și de bunica lui, Ioana de Burgundia, care au murit de ciumă. Delfinul însuși a fost grav bolnav din august până în luna decembrie 1349. Pentru a se încetini răspândirea ciumei care făcea ravagii în Europa, adunările au fost limitate astfel încât căsătoria a avut loc în privat.

Carol a fost rechemat la Paris la moartea bunicului său Filip al VI-lea și a participat la încoronarea tatălui său Ioan cel Bun, la 26 septembrie 1350, la Reims. Legitimitatea lui Ioan cel Bun, și a dinastiei Valois în general, nu a fost unanimă. Tatăl lui, Filip al VI-lea, și-a pierdut credibilitatea cu dezastrele de la Crecy, Calais, ravagiile ciumei și a schimbării monetare necesară pentru a susține finanțele regale. Clanul regal trebuia să facă față opoziției din toate părțile în regat.

Prima facțiune a opoziției era condusă de Carol al II-lea al Navarei, numit "cel Rău", a cărui mamă Jeanne a II-a de Navara renunțase la coroana Franței pentru aceea a Navarei în 1328. Carol al II-lea al Navarei avea cea mai puternică descendență. Dornic să obțină coroana Franței, el a reușit să adune în jurul lui pe nemulțumiți. A fost sprijinit de rude și de aliații săi: Casa de Boulogne (și rudele lor din Auvergne), baronii Champagne loiali Jeannei a II-a de Navara, precum și de către adepți ai lui Robert de Artois. De asemenea el era susținut de Universitatea din Paris i de comercianții din nord-vest, unde comerțul pe canale era vital.

Normandia este o problemă în clanul regal. Din punct de vedere economic ducatul era dependent mai mult de comerțul maritim peste Canal decât de cel de transportul fluvial pe Sena. Normandia și Marea Britanie nu mai erau unite de 128 de ani (1204), însă proprietarii de terenuri (nobili și clerici) dețineau domenii pe ambele părți ale canalului (de la cucerirea normandă a Angliei și prin jocul succesiv de alianțe matrimoniale^[1]). Clanurile nobiliare din Normandia s-au regrupat pentru a face față situației. Astfel ele au obținut o mare autonomie.

La 19 noiembrie 1350, Ioan cel Bun, regele încoronat al Franței, arestează și apoi îl execută pe Raoul de Brienne, conte de Guînes și conetabil al Franței. Se pare că el îi plătea tribut regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru catastrofal pentru noul rege și care ar fi deschis ușa pentru alte dezertări în tabară engleză. Pentru a evita aceste dezertări potențiale, cazul este soluționat în secret. Cu toate acestea, opacitatea totală care înconjoară executarea alimentează zvonurile. O mare parte a nobilimii din Normandia și numeroși susținători ai conetabilului s-au situat în tabăra normandă.

Regele Ioan îl deleagă în martie 1355 pe Delfin să organizeze apărarea Normandiei, lucru care necesită creșterea taxelor. Sarcina Delfinului a fost dificilă din cauza influenței tot mai mari a lui Charles cel Rău, care a dobândit un statut similar cu cel al unui Duce, în conformitate cu Tratatul de la Mantes. Era foarte probabil să se alieze cu Eduard al III-lea al Angliei deschizând astfel poarta de acces spre Normandia englezilor. Delfinul a evitat războiul prin reconcilierea cu regele Navarei, care a fost întărită printr-o ceremonie la Curte, la 24 septembrie 1355. Eduard al III-lea a fost jignit de ultima trădare a lui Charles de Navara, iar debarcarea promisă nu a avut loc

Date personale
Carol al V-lea

Născut	21 ianuarie 1338 Vincennes, Franța
Decedat	16 septembrie 1380 (42 de ani) Beauté-sur-Marne, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis
Cauza decesului	boală infecțioasă
Părinți	Ioan al II-lea al Franței Bonne de Boemia
Frați și surori	Isabella, Countess of Vertus[] Joan of Valois, Queen of Navarre[] Marie of Valois, Duchess of Bar[] Filip al II-lea, Duce de Burgundia John, Duke of Berry[] Louis I[*]
Căsătorit cu	Ioana de Bourbon
Copii	Carol al VI-lea al Franței Ludovic I, Duce de Orléans Caterina de Valois
Cetățenie	Franța
Religie	creștinism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Valois
Rege al Franței
Domnie	8 aprilie 1364 – 16 septembrie 1380
Încoronare	19 mai 1364
Predecesor	Ioan al II-lea
Succesor	Carol al VI-lea Château de Vincennes, locul nașterii viitorului rege Carol al V-lea. Carta Normandiei din 1315, confirmată în 1339 de Filip al VI-lea, garantează o largă autonomie Normandiei.

* 1612: Henric Cazimir I de Nassau-Dietz (n. 31 ianuarie 1612,^[1]^[2]^[3] Arnhem, Țările de Jos^[4] – d. 31 ianuarie 1640,^[1] Hulst, Țările de Jos) a fost conte de Nassau-Dietz și Statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe.

El a fost fiul cel mare al lui Ernest Cazimir de Nassau-Dietz și al Sophiei Hedwig de Brunswick-Lüneburg, și la fel ca tatăl său, a murit în luptă. Pe 12 iulie 1640, a fost rănit la Sint Jansteen în bătălia de la Hulst. A murit a doua zi. Hendrik Casimir este îngropat în Leeuwarden, iar titlurile sale au fost moștenite de Wilhelm Frederic, Prinț de Nassau-Dietz. Moartea sa, la vârsta de 28 ani, a determinat ridicarea mai multor monumente dedicate memoriei sale și a luptei în care a murit. Rijksmuseum păstrează în colecția sa o cămașă pătată de sânge, presupusă a fi fost purtată de el atunci când a fost rănit. În mod similar, gaura de glonț din pălăria tatălui său este păstrată, de asemenea, pentru posteritate.

· 17

Henric Cazimir I, Conte de Nassau-Dietz
Conte de Nassau-Dietz
Henric Cazimir I de Nassau-Dietz
Predecesor	Ernest Cazimir
Succesor	Willem Frederik
Tată	Ernest Cazimir de Nassau-Dietz
Mamă	Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg
Naștere	21 ianuarie 1612 Arnhem
Deces	13 iulie 1640 (28 de ani) Hulst

25 - S-a născut scriitorul Matei Milu (m.1801).

* 1732: Friedrich Eugen de Württemberg (21 ianuarie 1732 – 23 decembrie1797), al patrulea fiu al Ducelui Karl Alexander și al Prințesei Maria Augusta de Thurn și Taxis.

S-a căsătorit cu Friederike Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt, o nepoată a regelui Frederic cel Mare, cu care a avut 12 copii:

Frederick I (6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816), succesorul său, care mai târziu a devenit primul rege de Württemberg
Louis Frederick Alexander (30 august 1756 – 20 septembrie 1817)
Eugene Frederick Henry (1758 – 20 iunie 1822)
Sophie Marie Dorothea (25 octombrie 1759 – 5 noiembrie 1828), căsătorită cu Pavel I, împărat al Rusiei
William Frederick Philip (27 decembrie 1761 – 10 august 1830); tatăl lui Wilhelm, Duce de Urach
Ferdinand Frederick Augustus (22 octombrie 1763 – 20 ianuarie 1834), căsătorit cu Prințesa Kunigunde von Metternich, sora lui Klemens Wenzel, Prinț de Metternich
Friederike Elisabeth Amalie (27 iulie 1765 – 24 noiembrie 1785), căsătorită cu Petru, Duce de Oldenburg
Elisabeth Wilhelmine Luise (21 aprilie 1767 – 18 februarie 1790), căsătorită cu Francisc al II-lea, Împărat Roman
Friederike Wilhelmine Katharina (1768)
Karl Frederick Henric (3 mai 1770 – 22 august 1791)
Alexander Frederick Charles (24 aprilie 1771 – 4 iulie 1833), fondatorul celei de-a cincea ramuri de Württemberg, de care aparține actualul șef al Casei, Ducele Carl Maria de Württemberg
Karl Henric (3 iulie 1772 – 28 iulie 1833)

Fiica sa, Sophie Dorothea, s-a căsătorit cu împăratul Pavel I al Rusiei și a devenit împărăteasa Maria Feodorovna. Împărăteasa a fost mama împăraților Alexandru I și Nicolae I ai Rusiei ca și a reginei Anna Paulowna a Olandei (din care descinde actuala familie regală olandeză) și Marea Ducesă Maria Pavlovna de Saxa-Weimar-Eisenach, străbunica ămpăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Prin cel de-al doilea fiu, Ducele Louis de Württemberg, el este stră-stră-stră-străbunicul Elisabetei a II-a a Regatului Unit și a regelui Juan Carlos I al Spaniei. Prin fiul lui cel mare, Frederick I, el este strămoșul lui Boris Johnson, primarul ales al Londrei din 2008 și 2012

Date personale
Friedrich al II-lea

Născut	21 ianuarie 1732 Stuttgart, Ducatul de Württemberg[*]^[1]
Decedat	23 decembrie 1797 (65 de ani) Hohenheim[*], Germania^[2]
Înmormântat	Palatul Ludwigsburg
Părinți	Karl Alexander Maria Augusta, Prințesă de Thurn și Taxis
Frați și surori	Duchess Auguste of Württemberg[] Charles Eugene, Duke of Württemberg[] Louis Eugene, Duke of Württemberg[*]
Căsătorit cu	Sofia Dorothea de Brandenburg-Schwedt
Copii	Frederic, rege de Württemberg Ducele Louis Eugen de Württemberg Sophia Dorothea, împărăteasă a Rusiei Friederica, Prințesă de Holstein-Gottorp Elisabeta, Arhiducesă de Austria Ducele Alexandru
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce (din 1795)
Familie nobiliară	Casa de Württemberg
Duce de Württemberg
Domnie	20 mai 1795 – 23 decembrie 1797

* 1796: Prințesa Marie de Hesse-Kassel (germană Marie Wilhelmine Friederike von Hessen-Kassel; 21 ianuarie 1796 – 30 decembrie 1880) a fost soția lui Georg, Mare Duce de Mecklenburg.

Prințesa Marie, a doua fiică a landgrafului Frederic de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Caroline de Nassau-Usingen, s-a născut la Hanau, la 21 ianuarie 1796. Prin tatăl ei a fost strănepoata regelui George al II-lea al Marii Britanii. Fratele mai mare al tatălui ei a fost Wilhelm I, Elector de Hesse.

Sora ei Augusta s-a căsătorit cu Adolphus, Duce de Cambridge, al șaptelea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit.

La 12 august 1817 la Kassel, Marie s-a căsătorit cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg, fiul lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a Prințesei Friederike de Hesse-Darmstadt.^[1] Cuplul a avut patru copii:

Ducesa Luise de Mecklenburg (1818–1842)
Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1819–1904), căsătorit cu Prințesa Augusta de Cambridge
Ducesa Caroline de Mecklenburg (1821–1876), căsătorită cu Frederic al VII-lea al Danemarcei
Ducele Georg de Mecklenburg (1824–1876), căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei; a fost tatăl Ducelui Carl Michael de Mecklenburg

Date personale
Prințesa Marie de Hesse-Cassel

Nume la naștere	Marie Wilhelmine Friederike
Născută	21 ianuarie 1796 Hanau, Hesse-Kassel
Decedată	30 decembrie 1880 (84 de ani) Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz
Înmormântată	Church in Mirow[*]
Părinți	Prințul Frederic de Hesse Caroline de Nassau-Usingen
Frați și surori	Prințesa Augusta de Hesse-Cassel Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel
Căsătorită cu	Georg, Mare Duce de Mecklenburg
Copii	Ducesa Luise Frederic Wilhelm Caroline Charlotte Ducele Georg
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz Casa de Hesse-Kassel
Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz
Domnie	12 august 1817 – 6 septembrie 1860

· 1805 - S-a născut Aaron Florian, istoric. A realizat prima periodizare şi a tras atenţia asupra ştiinţelor auxiliare ale istoriei (genealogia, heraldica, numismatica, epigrafia, diplomatica, ştiinţa sigiliilor) (m.12.07.1887).

· 1821: Vincențiu Babeș (n. 21 ianuarie 1821, Hodoni - d. 3 februarie 1907, Budapesta) a fost un avocat, profesor, ziarist, și om politic român din Banat, unul din membrii fondatori ai Academiei Române.
Vincențiu a fost fiul lui Gheorghe Crâșmarul, țăran gospodar din Moșnița, care a murit pe când băiatul era încă mic. Bunicul său, Mitra Babeș, neavând copii, l-a adoptat și i-a dat numele său.^[1] Mitra Babeș era un cărturar cunoscut și avea legături cu Dimitrie Țichindeal. A avut gândul de a-l face preot. După sfârșirea cursurilor primare Vincențiu a vizitat liceul cu predare în limba germană întâi în Timișoara, apoi în Szeged, unde a luat bacalaureatul în 1841. După aceea a urmat cursurile de teologie la Carloviț și la Seminarul din Arad. Pe când se apropia de devenirea sa ca preot, Vincențiu Babeș renunță la această cale și se îndreaptă către studiul dreptului, pentru care se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta.

Babeș s-a căsătorit în anul 1851 la Viena cu Sophia Goldschneider (după alții: Zuckor)^[8]. Cei doi au avut nouă copii. Cel mai renumit fiu al lor a fost bacteriologul și morfopatologul român, membru al Academiei Române, Victor Babeș (1854-1926).^[9]. Primul lor copil a fost chimistul Aurel (n. 1853, Viena), care a semnat mai multe lucrări de specialitate. Fiul acestuia, Aurel Alexandru (1886-1962), nepotul lui Vincențiu, a fost și el un chimist cunoscut care a contribuit în mod important la descoperirea testului pentru detecția și prevenirea cancerului cervical și a altor boli ale aparatului reproducător feminin, care acum se numește Papanicolau. În România se vinde sub numele Babeș-Papanicolau.^[10]

Liceul nr. 21 din Timișoara poartă numele marelui patriot în memoria lui.

Membru fondator al Academiei Române

Date personale
Vincențiu Babeș
Vincențiu Babeș
Născut	21 ianuarie 1821 Hodoni
Decedat	3 februarie 1907 Budapesta
Copii	Victor Babeș
Naționalitate	română
Cetățenie	Austro-Ungaria
Ocupație	profesor, avocat, ziarist și om politic
Activitate
Partid politic	Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania
Limbi	limba maghiară Parlamentar în Dieta de la Buda Vincențiu Babeș după 1900

· 1829: Oscar al II-lea (21 ianuarie 1829 - 8 decembrie 1907), născut Oscar Frederik a fost rege al Norvegiei din 1872 până la 1905 și rege al Suedieidin 1872 până la moartea sa. Al treilea fiu al regelui Oscar I al Suediei și al Josephinei de Leuchtenberg. Prin mama sa, a fost descendent al regelui Gustav I al Suediei.

La naștere, Oscar Fredrik a fost numit Duce de Östergötland. La vârsta de 11 ani a intrat în marină și a fost numit locotenent în iulie 1845. Mai târziu a studiat la Universitatea Uppsala, unde s-a distins la matematică. La 13 decembrie 1848 a fost ales membru de onoare al Academiei de Știință Regale Suedeză.

La 6 iunie 1857 s-a căsătorit cu Prințesa Sophia Wilhelmina, fiica cea mică a Ducelui William de Nassau. Doi ani mai târziu a devenit Prinț Moștenitoral Suediei deoarece fratele lui mai mare, regele Carol al XV-lea nu avea moștenitori pe linie masculină iar fratele mijlociu, Gustaf murise în 1852.

I-a succedat fratelui său la 18 septembrie 1872 și a fost încoronat rege al Norvegiei la Catedrala Nidaros din Trondheim la 18 iulie 1873. Deviza sa a fost Brödrafolkens väl / Broderfolkenes Vel("Bunăstarea popoarelor înfrățite"). Deoarece regele și curtea regală stăteau mai mult în Suedia, Oscar făcea eforturi să învețe să vorbească fluent norvegianași încă de la început a realizat dificultățile în menținerea uniunii celor două țări. A fost detronat la 7 iunie 1905 de Parlamentul norvegian și a renunțat la tronul Norvegiei la 26 octombrie. A refuzat să permită vreunui prinț al Casei regale să devină rege al Norvegiei; relațiile dintre cele două țări s-au îmbunătățit după decesul său care a avut loc la Stockholm la 8 decembrie 1907.

Date personale
Oscar al II-lea
Rege al Suediei și Norvegiei

Nume la naștere	Oscar Frederik
Născut	21 ianuarie 1829 Palatul Stockholm, Stockholm
Decedat	8 decembrie 1907 (78 de ani) Palatul Stockholm, Stockholm
Înmormântat	Riddarholmskyrkan, Stockholm
Părinți	Oscar I al Suediei Josephine de Leuchtenberg
Frați și surori	Prințesa Eugenie a Suediei Prințul Gustaf, Duce de Uppland August Carol al XV-lea al Suediei
Căsătorit cu	Sofia de Nassau
Copii	Gustaf V Prințul Oscar, Duce de Gotland Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințul Eugén, Duce de Närke
Cetățenie	Suedia
Religie	Biserica suedeză
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	HM The King of Sweden HM The King of Sweden and Norway HRH The Crown Prince of Sweden & Norway HRH The Duke of Östergötland
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte
Rege al Suediei
Domnie	18 septembrie 1872 – 8 decembrie 1907
Încoronare	12 mai 1873
Predecesor	Carol al XV-lea
Succesor	Gustaf al V-lea
Rege al Norvegiei
Domnie	18 septembrie 1872 - 26 octombrie 1905
Încoronare	18 iulie 1873
Predecesor	Carol al XV-lea
Succesor	Haakon al VII-lea Regele Oscar al II-lea a fost ultimul suveran suedez care a fost încoronat, în același timp, rege al Suediei și rege al Norvegiei.

· 1852 - S-a născut Vasile Lucaciu, personalitate a luptei naţionale a românilor ardeleni, unul dintre iniţiatorii Memorandumului de la 1892, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (m. 29 nov 1922)

· 1855 – S-a nascut (intre 21- 23 ianuarie), John Browning, inginer armurier american, inventator si constructor de arme automate; (d.26.11.1926).
* 1874: Wincenty Witos (n. 22 ianuarie 1874 - d. 31 octombrie 1945) a fost unul din organizatorii și conducătorii Partidului țărănesc Piast (1913-1931). Din iulie 1920 până în septembrie 1921, din mai până în decembrie 1923 și de la 10 până la 15 mai a fost prim-ministrul Poloniei. S-a aflat în opoziție față de regimul sanației, fiind chiar intemnițat (1930). În anii 1931-1935 a fost președintele Consiliului principal al partidului Stronnictwo Ludowe. În toamna anului 1939 a fost arestat de germani; după un an de detenție a fost eliberat și ținut sub supraveghere. În timpul vizitei in Polonia a regelui Ferdinand I Întregitorul W. Witos a avut discuții cu prim-ministrul Romăniei Ion I.C. Brătianu.

Date personale
Wincenty Witos
Wincenty Witos
Născut	22 ianuarie 1874^[1]^[2] Wierzchosławice[*], Austro-Ungaria
Decedat	31 octombrie 1945 (71 de ani)^[3]^[4]^[2]^[5]^[6] Cracovia, Polonia^[7]^[8]
Cetățenie	Austro-Ungaria A Doua Republică Poloneză
Ocupație	om politic jurnalist agricultor[*]
Prim-ministru al Poloniei
În funcție 10 mai 1926 – 14 mai 1926
Precedat de	Aleksander Skrzyński[*]
Succedat de	Kazimierz Bartel[*]
În funcție 28 mai 1923 – 14 decembrie 1923
Precedat de	Władysław Sikorski
Succedat de	Władysław Grabski[*]
În funcție 24 iulie 1920 – 13 septembrie 1921
Precedat de	Władysław Grabski[*]
Succedat de	Antoni Ponikowski[*]
Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac
Member of the Diet of Galicia and Lodomeria

Premii	Ordinul Vulturul Alb Ordinul național „Steaua României” Order of the Cross of Grunwald, 1st class[*]
Partid politic	Partidul Popular Polonez "Piast"[*]

* 1883: Olav Aukrust (n. 21 ianuarie 1883 - d. 3 noiembrie 1929) a fost un poet și profesor norvegian.

Este unchiul scriitorului și artistului plastic Kjell Aukrust.

Date personale
Olav Aukrust

Născut	21 ianuarie 1883 Lom, Norvegia^[1]
Decedat	3 noiembrie 1929 (la 46 de ani) Lom, Norvegia^[2]
Frați și surori	Lars Olsen Aukrust[*]
Naționalitate	norvegiană
Cetățenie	Norvegia
Ocupație	poet, profesor
Limbi	limba norvegiană Nynorsk
Activitatea literară
Specie literară	Poezie

· 1885: George Vâlsan, geograf român, membru titular al Academiei Române (d. 1935). George Vâlsan (d. 6 august 1935, Carmen Sylva, Constanța), a fost un geograf și etnograf român, membru titular (1920) al Academiei Române. Și-a făcut studiile la București, Berlin și Paris. A fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București; președinte al Societății etnografice române și director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a înființat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească. S-a ocupat de probleme de geografie generală („Sensul geografic ca știință”, editat postum), de geomorfologie („Câmpia Română”, 1915) de geografie umană („O fază în popularea țărilor românești”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Națională de la Paris), de etnografie („O știință nouă: etnografia”, 1927), de toponimie, de biogeografie etc.

· 1885 – S-a nascut Umberto Nobile, explorator polar italian si constructor de dirijabile; (d.30 iulie 1978). A fost profesor de inginerie aeronautică la Universitatea din Napoli timp de peste treizeci de ani, și director al Institutului Militar de Constructii Aeronautice din Roma 1919-1928. Umberto Nobile a fost un pionier și una dintre figurile cele mai remarcabile din istoria aeronauticii italiene; condus primul dirijabilul Norge care a zburat deasupra Polului Nord și apoi a condus dirijabil Italia în a doua expediție polară.
* 1888: Mimul Mișu (în franceză: Mime Misu) (n. 21 ianuarie 1888 la Botoșani - 1953)^[1](născut Mișu Rosescu) a fost un român dansator de balet, pantomimă artist, actor de film și regizor. În 1912 el a scris și regizat primul film despre scufundarea navei RMS Titanic, In Nacht und Eis (În noapte și gheață), lansat în august 1912 la patru luni după dezastru.
Mimul Mișu^{[n 1]} s-a născut în târgul Botoșani, România, într-o familie de artiști. El a fost nepotul "faimoasei în lumea întreagă" Rahel. El a urcat pe scenă la o vârstă fragedă făcând balet și pantomimă; a afișat suficient talent pentru a i se acorda un loc gratuit în Academia de Artă din București. Încă din timpul studiilor a fost repartizat la Teatrul Regal Național și, după ce a absolvit cu onoruri, a jucat cu succes în teatre de provincie din România. În 1900 a dat spectacole la Târgul Mondial de la Paris în 1900, iar apoi a avut propriile producții la Berlin, Viena, Budapesta și Londra

Misu a lucrat pentru companii de producție de film Lux et Pathé Frères în Paris, înainte de a semna un contract cu Continental-Kunstfilm de la Berlin în 1912, unde a făcut scenariul și regia a trei filme: Das Gespenst von Clyde, In Nacht und Eis, și Das Mirakel (1912 film).^[1] Misu a mai făcut un film în Germania, Der Excentric-Club pentru Projektions-AG Union (PAGU).^[1]^{[n 2]}

Un articol din ziarul berlinez Licht-Bild-Bühne în 1914 l-a numit 'Napoleon al filmului' (germ:'Napoleon der Filmkunst'), referindu-se la diferitele sale progrese tehnologice.^[3] Atunci când Emil Schunemann (cameramanul în In Nacht und Eis și Das Mirakel) l-a făcut frizer în memoriile sale, n-a făcut-o gratuit.^{[necesită citare]}

Misu a plecat în SUA, dar a făcut doar un film cunoscut cu societatea sa Misu-Film Co., Dumnezeul banilor.^[4]^[5] În 1915, el a regizat Ontmaskerd ('Demascat') în Olanda sub numele său real, Mișu Rosescu. Ca In Nacht und Eis, acest film conține, de asemenea, o scenă cu o corabie care se scufundă.^[6]^[7]

Misu a călătorit în SUA în fiecare an între 1915 și 1917.^{[n 3]} Adresa lui din Berlin în 1915 era Nachodstraße 25, Berlin-Wilmersdorf. În 1920/21 Misugraph-Film G. m.b.H. a avut sediul în strada Martin Luther 28, Berlin, potrivit Reichs-Kino-Adressbuch.

A regizat cel puțin șase filme:

Das Gespenst von Clyde (1912).^[9]
În Nacht und Eis (1912)^[10] (și, de asemenea, a jucat rolul de operator radio)
Das Mirakel (1912 film) (1912), mai târziu Das Marienwunder: eine alte Legende^{[n 6]}
Der Excentric-Club (1913/14)
Dumnezeul banilor (1914)
Ontmaskerd (1915) (Demascat)

Poster pentru In Nacht und Eis (În noapte și gheață), regia Mime Misu.

· 1891: Francisco Lazaro, atlet portughez (d. 1912)
* 1898: Rudolph Maté, născut Rudolf Mayer (21 ianuarie 1898, Cracovia – 27 octombrie 1964, Beverly Hills), a fost un prolific regizor și producător de film european și american. A lucrat ca director de imagine și cameraman în Ungaria, Austria, Germania, Franța și Regatul Unit înainte de a se muta la Hollywood la mijlocul anilor 1930.

S-a născut la Cracovia, azi în Polonia, într-o familie de evrei. Maté a intrat în industria cinematografică după ce absolvit Universitatea din Budapesta. A început să lucreze ca operator asistent de imagine în Ungaria și mai târziu de-a lungul Europei, uneori împreună cu colegul său Karl Freund. Maté a lucrat la câteva filme ale lui Carl Th. Dreyer cum ar fi The Passion of Joan of Arc (1928) sau Vampyr (1932).

Maté a lucrat ca director de imagine la unele filme hollywoodiene la mijlocul anilor 1930, cum ar fi Dodsworth (1936), Our Relations (1936, cu Stan și Bran) și Stella Dallas (1937). A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine cinci ani consecutivi, pentru filmul lui Alfred Hitchcock - Foreign Correspondent (1940), al lui Alexander Korda - That Hamilton Woman (1941), al lui Sam Wood - The Pride of the Yankees (1942), al lui Zoltan Korda - Sahara (1943) și al lui Charles Vidor - Cover Girl (1944).

În 1947, a debutat ca regizor cu It Had to Be You, urmând să regizeze alte filme cum ar fi filmul noir D.O.A. (1950), No Sad Songs for Me (1950), When Worlds Collide (1951) și filmul epic The 300 Spartans (1962).

A murit din cauza unui infarct miocardic la 27 octombrie 1964, în Hollywood, la vârsta de 66 de ani.

Filmografie:

Ca regizor[modificare | modificare sursă]

It Had to Be You (1947)
The Dark Past (1948)
No Sad Songs for Me (1950)
D.O.A. (1950)
Union Station (1950)
Branded (1950)
The Prince Who Was a Thief (1951)
Când lumile se ciocnesc (1951) - When Worlds Collide
The Green Glove (1952)
Sally and Saint Anne (1952)
Paula (1952)
The Mississippi Gambler (1953)
Second Chance (1953)
Forbidden (1953)
The Black Shield of Falworth (1954)
Siege at Red River (1954)
Înfrângerea lui L. Wilkison (1955) - The Violent Men
The Far Horizons (1955)
The Rawhide Years (1955)
Miracle in the Rain (1956)
Port Afrique (1956)
Three Violent People (1957)
The Deep Six (1958)
For the First Time (1959)
Revak the Rebel (1960)
The 300 Spartans (1962)
Seven Seas to Calais (1962)
Aliki (1963)

Ca producător[modificare | modificare sursă]

The Return of October (1948)
The 300 Spartans (1962)
Aliki (1963)

Ca director de imagine[modificare | modificare sursă]

Kutató Sámuel (1919)
Alpentragödie (1920)
Das Gänsemädchen (1920)
Lucifer (1921)
Der geistliche Tod (1921)
Parema - Das Wesen aus der Sternenwelt (1922)
Eine mystische Straßenreklame (1922)
Dunkle Gassen (1923)
Das verlorene Ich (1923)
The Merchant of Venice (1923)
Michael (1924)
Peter the Pirate (1925)
Unter Ausschluß der Öffentlichkeit (1927)
Die Hochstaplerin (1927)
Infantrist Wamperls dreijähriges Pech (1927)
The Passion of Joan of Arc (1928)
Franz Schubert und seine Zeit (1928)
Die Bauernprinzessin (1928)
Der Lohn der guten Tat (1928)
Miss Europe (1930)
Le monsieur de minuit (1931)
Vampyr (1932)
Monsieur Albert (1932)
La couturière de Luneville (1932)
Lily Christine (1932)
Insult (1932)
Aren't We All? (1932)
The Merry Monarch (1933)
Die Abenteuer des Königs Pausole (1933)
Les aventures du roi Pausole (1933)
Une femme au volant (1933)
Dans les rues (1933)
Paprika (1933)
The Last Billionaire (1934)
Liliom (1934)
Nada más que una mujer (1934) (versiunea în spaniolă aPursued)
Dante's Inferno (1935)
Dressed to Thrill (1935)
Metropolitan (1935)
Navy Wife (1935)
Professional Soldier (1935)
Charlie Chan's Secret (1936)
Dodsworth (1936)
A Message to Garcia (1936)
Our Relations (1936)
Come and Get It (1936)
Outcast (1937)
Stella Dallas (1937)
The Adventures of Marco Polo (1938)
Blockade (1938)
Youth Takes a Fling (1938)
Trade Winds (1938)
Love Affair (1939)
The Real Glory (1939)
My Favorite Wife (1940)
Foreign Correspondent (1940)
The Westerner (1940)
Seven Sinners (1940)
That Hamilton Woman (1941)
The Flame of New Orleans (1941)
It Started with Eve (1941)
To Be or Not to Be (1942)
The Pride of the Yankees (1942)
They Got Me Covered (1943)
Sahara (1943)
Address Unknown (1944)
Cover Girl (1944)
Tonight and Every Night (1945)
Over 21 (1945)
Gilda (1946)
Down to Earth (1947)
It Had to Be You (1947)
The Lady from Shanghai (1947) (nemenționat)

Date personale
Rudolph Maté
Nume la naștere	Rudolf Mayer
Născut	21 ianuarie 1898 Cracovia, Austro-Ungaria
Decedat	27 octombrie 1964 (66 de ani) Beverly Hills, California, Statele Unite
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	SUA Polonia
Ocupație	director de imagine regizor de film producător de film
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Ani de activitate	1919–1962
Premii	Cinci nominalizări la Oscar

· 1898: Gheorghe I. Brătianu, istoric, om politic, membru al Academiei Române, mort în închisoare la Sighet (d. 1953). A fost profesor universitar la catedra de istorie universală a Universitatii din Iasi si la Universitatea Bucuresti, membru titular al Academiei Romane , director al Institutului de Istorie Universală din Iași și apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucuresti. In 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, a Universității din București. În 1942, este ales membru titular al Academiei Române. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935 – 1940) și apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din București (1941 – 1947). În anii ’30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase. La 9 iunie 1948 odată cu reorganizarea Academiei Romane de catre comunisti, – care ia acum numele de Academia R.P.R. – i se retrage calitatea de academician impreuna cu alte 97 de personalități științifice și culturale românești. În noaptea de 7/8 mai 1950, este arestat de organele securitatii comuniste și întemnițat la inchisoarea Sighet, fără să fi fost judecat și condamnat. A decedat in urma relelor tratamente la care a fost supus in inchisorile comuniste, in anul 1953.

* 1899: Isaac Antcher (în rusă: Исаак Израилевич Анчер, Isaac Izrailevici Ancer; n. 21 ianuarie, 1899, satul Peresecina, Orhei, Basarabia, Imperiul Țarist – d. 21 aprilie 1992, Paris) a fost un pictor originar din Basarabia, naturalizat francez.

Isaac Antcher s-a născut în satul Peresecina, într-o familie de comercianți evrei, fiind cel mai mic din cei 7 copii. A crescut în Orhei, unde a urmat școala primară și cea medie. În 1920 al plecat în Franța, la fratele său care se stabilise la Calais.

Din 1921 este student la Academia de artă Bezalel, din Ierusalim, unde i-a avut ca mentori pe Abel Pann, Boris Shatz și Raban. A făcut parte dintre pionierii chibuțului Haddera.^[5]

În 1924 a revenit în Franța, unde a lucrat în multe locuri pentru a se întreține (la firma Renault din Boulogne-Billancourt, professor de limba rusă) și alte slujbe ocazionale, noapte, pentru ca ziua să poată studia cu Raban la „Académie de la Grande Chaumière” din Paris.^[5]

În 1926 s-a căsătorit cu Fela Ber. A expus la „Salon d’Automne” și la „Salon des Tuileries” din Paris. Maeștrii săi au fost peisagiștii din Școala de la Barbizon și, îndeosebi, Corot.^[6]

În 1927, încurajat de faptul că a fost admis la „Salon d’Automne”, îi prezintă galeristului Léopold Zborowski un peisaj. Acesta i-l arată colecționarului Jonas Netter, la inițiativa căruia cei trei semnează un contract în baza căruia, pentru 2000 de franci pe lună, Zborowski urma să achiziționeze totalitatea lucrărilor sale.^[5] Pentru că Isaac Antcher nu și-a respectat contractul, Netter a întrerupt colaborarea cu Zborowski.^[6]

Criza din 1930 și moartea lui Zborowski l-au obligat să practice meserii umile spre a-și putea întreține familia.^[6]

În 1939, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Antcher s-a înrolat ca voluntar. În 1941 a fost demobilizat și și-a regăsit familia la Montpellier.^[5]

În 1943, familia Antcher s-a refugiat în Elveția. Isaac Antcher a fost internat într-un lagăr de muncă.^[5]

După Eliberare s-a întors la Paris, unde și-a găsit atelierul prăduit. A continuat să picteze toată viața.^[5]

În 1968 a fost lovit de hemiplegie și nu și-a mai putut folosi mâna dreaptă. Paradoxal, după aceea a realizat picturile cele mai semnificative.^[6]

La moartea tatălui său s-a întors la religie, devenind un mistic. Singur, îndepărtat de curente și mode, a mai avut doar două preocupări: pictura și religia.^[6]

A murit, în 1992, la Paris.

Date personale
Isaac Antcher
Isaac Antcher în 1950
Născut	21 ianuarie 1899^[1]^[2]^[3]^[4] Peresecina, raionul Orhei, URSS
Decedat	1992 (92 de ani) Malakoff, Franța
Cetățenie	Moldova
Ocupație	pictor
Activitate
Mișcare artistică	School of Paris[*]

· 1900: S-a nascut Victor Papacostea, istoric, specialist în istoria comparată a ţărilor balcanice, fondator si director al Institutului de Studii si Cercetari Balcanice si al revistei “Balcanica”; (d.20.06.1962). Era de origine aromână. El a fost fratele scriitorului Cezar Papacostea, al juristului Petre Papacostea, al politologului Alexandru Papacostea și unchiul istoricului Șerban Papacostea. Victor Papacostea (n. 1900 – d. 1962) a fost fondatorul Institutului de Studii Balcanice din București, fruntaș P.N.L. și subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale, în guvernele Sănătescu și Rădescu. În perioada 1950 – 1955 și 1957 – 1958, a fost arestat si internat ca deținut politic la penitenciarul Sighet.

* 1900: Vasile Popovici (n. 21 ianuarie 1900, Vărzărești, Orhei - d. 3 iulie 1973, Iași) a fost un compozitor român, profesor de muzică la Conservatorul din Iași și secretar al Uniunii Compozitorilor din România. Cunoscut și ca Vasile Popovici-Ieșeanu.

Vasile Popovici s-a născut pe 21 ianuarie 1900 la Vărzărești, Orhei.

Studiază la Școala de dirijori de cor din Odesa (1917) cu N. Marțenko, la Conservatorul din Iași (1918-1921) cu Antonin Ciolan (contrapunct, fugă) și la Schola Cantorum din Paris^⁠(fr) (1927-1930) cu Amédée Gastoué^⁠(fr) (cant gregorian), Paul Le Flem^⁠(fr) (contrapunct), Vincent d'Indy^⁠(fr) (compoziție, orchestrație).

Între anii 1921-1923, 1925-1926, este profesor de teorie la Conservatorul din Iași, dirijor al Capelei române „Cântarea Moldovei” din Paris (1927-1930).^[1]

Profesor de cant gregorian și orgă la Academia de Muzică Religioasă din București (1932-1936), profesor de teorie și istorie a muzicii la Conservatorul Municipal din Chișinău (1935-1940). În 1936, organizează și conduce Societatea muzicală „Cântarea Moldovei” din Iași.

Devine consilier muzical la Radio București (1940-1959) și profesor suplinitor la catedra de istorie a muzicii și orgă a Conservatorului din București (1943-1949).

Primește Premiul de Stat (1953) și Ordinul Meritul Cultural, cl. II (1970). A fost membru al Societății Compozitorilor Români(1938) și secretar al Uniunii Compozitorilor din Romania (1960-1964). A compus o multitudine de creații corale, vocale și a continuat tradiția dirijorală a lui Gavriil Musicescu.

Date personale
Vasile Popovici

Născut	21 ianuarie 1900 Vărzărești, Orhei
Decedat	3 iulie 1973 Iași
Frați și surori	Ioan Popovici
Cetățenie	România
Ocupație	Compozitor
Activitate
Alte nume	Vasile Popovici-Ieșeanu
Origine	Română
Interpretare cu	Capela română „Cântarea Moldovei” din Paris Societatea muzicală „Cântarea Moldovei” din Iași
Colaborare cu	Academia de Muzică Religioasă din București Conservatorul Municipal din Chișinău Conservatorul din Iași

* 1901: Ricardo Zamora (n. 21 ianuarie 1901 – d. 8 septembrie 1978) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

· 1905: Christian Dior (n. 21 ianuarie 1905, Franța; d. 24 octombrie 1957, Italia) a fost un designer de modă francez care a exercitat o influență deosebită în lumea modei.
Născut în Granville, Manche, în Normandia, Franța, bouticurile sale, cu celebrul logo Christian Dior au cucerit lumea, putând fi găsite la Paris, Milano, Roma, Londra, New York, Beverly Hills, Tokyo, Osaka, Hong Kong, Boston, Honolulu, San Francisco, dar și în China și India.
Date biografice:1905: Născut la 21 ianuarie în Normandia; este al doilea copil din cei cinci ai familiei.

1910: Familia Dior se mută la Paris iar Christian Dior intră la liceul Gerson.

1923: Ca să-și mulțumească tatăl se înscrie la Școala de Științe Politice, denumită și "Science Po", pentru a intra în lumea politică.

1928: Ajutat de tatăl său, deschide o galerie de artă unde pictori faimoși ca Dali, Max Jacob, Picasso își expun lucrările de artă din care chiar reușește să vândă multe dintre ele.

1931: Tatăl său dă faliment iar Dior ajunge să își vândă schițele pe 10 cenți.

1939: Dior este înrolat în armată după care se alătură familiei în Provence.

1941: Se întoarce în Paris să lucreze ca asistent designer Lucien Lelong.

1946: După ce războiul se termină se întoarce să lucreze pentru Marcell Boussac, acesta fiind la vremea aceea "Regele Bumbacului".

1947: La 12 februarie își prezintă prima colecție numită "New Look". Această colecție îl face unul din cei mai cunoscuți "dictatori în arta modei în Paris", la vremea aceea.

1947: Expresia "New Look" este dată de Carmel Snow, unul din cei mai mari critici de modă din acel timp.

1947: Lansează totodată și primul parfum din istoria casei Dior: "Miss Dior".

1948: Împreună cu Rouet deschid primul boutique în New York, unde după câțiva ani deja își lua licențele pe parfumerie, cravata pe fustă scurtă care era numită "fustă scurtă de 40 cm de la genunchi în jos".

1950: Creează special o colecție pentru Marlene Dietrich.

1954: Devine noul director al liniei de creație French Bean Line or Flat Look.

1955: Yves-Mathieu-Saint Laurent îi vine în ajutor lui Dior ca asistent.

1955: Este marea deschidere a boutiq-ului din strada Mountaine unde Dior lansează și linia de make up.

1956: Realizează o colecție specială pentru Ava Gardner numită 'The little Hut'.

1957: La 23 octombrie moare din cauza unui atac de inimă.

Date personale
Christian Dior
Christian Dior
Născut	21 ianuarie 1905^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Granville, Franța
Decedat	23 octombrie 1957 (52 de ani)^[2]^[5]^[7] Montecatini Terme, Italia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Maurice Dior[] Madeleine Dior[]
Frați și surori	Catherine Dior[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	grand couturier[] Q3501317[] om de afaceri
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Domiciliu	Paris
Alma mater	Institut d'études politiques de Paris Collège Stanislas de Paris[*]

· 1906 - S-a născut Oleg Antonov, cunoscut constructor rus de avioane (m.1984).
* 1910: Hideo Shinojima (21 ianuarie 1910 - 11 februarie 1975) a fost un fotbalistjaponez.
* 1911: Lee Yoo-Hyung (21 ianuarie 1911 - 29 ianuarie 2003) a fost un fotbalistjaponez.

· 1917: Silvian Iosifescu, critic și teoretician literar, traducător

· 1920: Viorel Ban, prim solist al Operei Române

· 1921 - S-a născut scriitorul Alexandru Sever.

* 1922: David Paul Scofield, cunoscut mai ales ca Paul Scofield, (n. 21 ianuarie1922, West Sussex - d. 19 martie 2008, Sussex), a fost un actor englez de teatru și film. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1967, pentru rolul Thomas Morus din filmul Un om pentru eternitate (A Man for All Seasons).
Filmografie:

Trenul (1964)
Un om pentru eternitate (1966)
Anna Karenina (1985)

Date personale
Paul Scofield
Scofield în 1974
Născut	21 ianuarie 1922 Birmingham, Warwickshire, Anglia, UK
Decedat	19 martie 2008 (86 de ani) Sussex, Anglia, UK
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Căsătorit cu	Joy Parker (1943–2008; decesul său)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	leucemie
Ani de activitate	1940–2006^[1]
Premii	Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[] Premiul Oscar pentru cel mai bun actor () Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol principal într-o piesă de teatru[] (1962)

· 1922: Telly Savalas, actor american (d. 1994)
* 1923: Andrei Andreievici Romanov (n. 21 ianuarie 1923) este artist și autor ruso-american. El este strănepotul penultimului împărat al Rusiei, Alexandru al III-lea. De asemenea, este stră-stră-nepot al țarilor Nicolae I, Alexandru al II-lea și al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.

Andrei Andreievici Romanov s-a născut la Londra, Anglia ca fiul cel mic al Prințului Andrei Alexandrovici al Rusiei (1897–1981) și al primei lui soții morganatice, Elisabeta Ruffo (1886–1940).^[1] Bunica paternă, Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei, a fost sora mai mică a ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea,^[2] fiind astfel o legătură foarte apropiată de familia ultimul împăratului Romanov al familiei. Nașul său a fost Eduard al VIII-lea al Regatului Unit.^[3] Și-a petrecut copilăria în casa de oaspeți de la Castelul Windsor.^[4]

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a locuit la Hampton Court. Mama sa, bolnavă de cancer, a murit în timpul unei raid aerian în octombrie 1940. O bombă a lovit foarte aproape de casa lor dărâmând lustra din plafon iar Elisabeta a murit de leziuni la scurt timp după aceea. Doi ani mai târziu, tatăl său s-a recăsătorit cu Nadine McDougall, cea mai mare dintre cele trei fiice ale colonel locotenentului Herbert McDougall și a soției sale finlandeze, Sylvia Borgstrom. Din ce-a de-a doua căsătorie a tatălui său, Prințul Andrei Andreievici a avut o soră vitregă.

Prințul a fost educat la Imperial Service College și a servit în Royal Navy în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1949 el a părăsit Marea Britanie pentru Statele Unite unde a lucrat un timp ca tâmplar.^[5] A devenit cetățean american la 20 decembrie 1954

Prințul Andrei s-a căsătorit de trei ori. Prima dată la 9 septembrie 1951, la San Francisco, cu Elena Dourneva (n. 1927). Ei au avut un fiu înainte să divorțeze în 1959.

Prințul Alexis Andreevici Romanov (n. 27 aprilie 1953)

A doua oară s-a căsătorit la 21 martie 1961, la San Francisco, cu Kathleen Norris (1935–1967). Ei au avut doi copii:

Prințul Petru Andreevici Romanov (n. 21 noiembrie 1961)
Prințul Andrei Andreevici Romanov (n. 20 februarie 1963)

În prezent el este căsătorit cu Inez von Bachelin (n. 1933).

Date personale
Prințul Andrei Andreevici
Născut	21 ianuarie 1923 (96 de ani) Londra, Anglia
Părinți	Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei^[1] Donna Elizabeta Fabrizievna Sasso-Ruffo, Duchesa di Sasso-Ruffo[*]^[1]
Frați și surori	Prince Michael Andreevich of Russia[] Princess Xenia Andreevna of Russia[] Princess Olga Andreevna Romanoff[*]
Căsătorit cu	Elena Dourneva Kathleen Norris Inez von Bachelin
Copii	Prințul Alexis Andreievici Prințul Petru Andreievici Prințul Andrei Andreievici
Cetățenie	Regatul Unit SUA
Ocupație	artist
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

· 1924: Benny Hill (n. Alfred Hawthorn Hill, 21 ianuarie 1924 - d. 20 aprilie 1992) a fost un cunoscut comic britanic, realizator de emisiuni de divertisment.

Alfred Hawthorn Hill sa născut la 21 ianuarie 1924 în Southampton, pe coasta de sud a Angliei. Tatăl său, Alfred Hill (ulterior, managerul unui magazin de aparate chirurgicale care vând cel mai mult prezervative) și bunicul Henry Hill au fost ambii clovni de circ. Hiller la Woolworths,în calitate de om de lapte, operator de pod, șofer și tobosar, înainte de a deveni un manager de scenă cu o revistă turistică. A fost chemat în 1942 și a fost instruit ca mecanic în armata britanică. A servit ca mecanic, șofer de camion și operator de lumini de lumină în Normandia după septembrie 1944 și mai târziu a fost transferat la serviciile de divertisment combinat înainte de sfârșitul războiului.

Inspirat de "starii de comedie" din serialul de muzică britanică, și-a pus amprenta în show-business. El și-a schimbat numele în "Benny" în semn de omagiu față de comediantul său preferat, Jack Benny

A murit pe 20 aprilie 1992 la vârsta de 68 ani. Pe 22 aprilie, vecinii au chemat poliția, si l-au găsit pe Hill, mort, stând în fotoliu, în fața televizorului. În ziua când a murit Hill, un nou contract a sosit în poștă de la Central Independent Television. Cauza morții lui Hill a fost oficial inregistrata ca tromboza coronara. Hill a fost îngropat la cimitirul Hollybrook lângă locul lui de naștere în Southampton pe 26 aprilie 1992. În octombrie 1992, zvonurile că el a fost îngropat cu mari cantități de bijuterii din aur au dus la o tentativa de exhumare facuta de hoți. Cu toate acestea, când autoritățile au văzut în sicriul său deschis în dimineața următoare, nu a fost gasita nici o comoară. În consecință, nu se știe dacă a fost ceva de valoare în interior.La 2 ore de la descoperire Hill a fost reînhumat si acoperit cu jumatate de tona de ciment. Averea lui Hill a fost estimată la £10 milioane. A fost gasit insa un testament din 1961 in care și-a lăsat averea întreagă părinților săi. Ambii parinti au murit iar următoarii in linie au fost fratele său Leonard și sora sa Diana care, de asemenea, au murit. Acest lucru le-a lăsat celor șapte nepoate și nepoții averea care sa pe care sa o imparta in mod egal. O nota a fost gasita printre lucrurile sale atribuind sume de bani celor mai apropiati prieteni, dar din cauza ca nu au fost nici un martor nota nu a avut un statut juridic.

Date personale
Benny Hill

Nume la naștere	Alfred Hawthorne Hill
Născut	21 ianuarie 1924^[1]^[2] Southampton, Regatul Unit
Decedat	20 aprilie 1992 (68 de ani)^[1]^[3]^[4]^[2] Teddington[*], Regatul Unit
Înmormântat	Hollybrook Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[] (coronary thrombosis[])
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actor umorist[] actor de film[] cântăreț scenarist actor de televiziune[*]
Activitate
Alma mater	Bournemouth School[*]

· 1927: S-a nascut Petru Creţia, profesor de limba greacă, traducator al lui Platon, eminescolog, filosof și eseist român; (“Norii”, “Pasărea Phoenix”, “Epos şi logos”); (d.14 aprilie 1997). Din 1975 a editat, alături de Dumitru Vatamaniuc și un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 a coordonat în colaborare cu filosoful Constantin Noica, ediția Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum.

· 1936 - S-a născut Snooks Eaglin, bluesman american.

· 1937: Max-Emanuel Ludwig Maria Herzog in Bayern, uneori numit Prințul Max de Bavaria (n. 21 ianuarie 1937), este al doilea fiu al lui Albrecht, Duce de Bavaria și moștenitorul prezumptiv la șefia Casei de Wittelsbach.

Max s-a căsătorit cu Contesa Elisabeth Douglas (nepoată a generalului Archibald Douglas), la 10 ianuarie 1967 printr-o ceremonie civilă la Kreuth, și printr-o ceremonie religioasă la München, la 24 ianuarie 1967. Împreună au cinci fiice:

Ducesa Sophie Elizabeth Marie Gabrielle (n. 28 octombrie 1967 la München). S-a căsătorit cu Alois, Prinț Ereditar al Liechtenstein la 3 iulie 1993 la Vaduz. Ei au patru copii:
- Prințul Joseph Wenzel de Liechtenstein (n. 24 mai 1995 la Londra)
- Prințesa Marie-Caroline de Liechtenstein (n. 17 octombrie 1996 la Grabs)
- Prințul Georg Antonius de Liechtenstein (n. 20 aprilie 1999 la Grabs)
- Prințul Nikolaus Sebastian de Liechtenstein (n. 6 decembrie 2000, la Grabs)
Ducesa Marie-Caroline Hedwig Eleonore (n. 23 iunie 1969 la München). S-a căsătorit cu ducele Philipp de Württemberg (fiu al lui Carl, Duce de Württemberg și al prințesei Diane de Orléans). Ei au patru copii:
- Ducesa Sophie Anastasia Assunta Marie Pauline de Württemberg (n. 15 ianuarie 1994 la München)
- Ducesa Pauline Philippa Adelheid Helena Marie de Württemberg (n. 15 aprilie 1997 la Londra)
- Ducele Carl-Theodor Philipp Maria Max Emanuel de Württemberg (n. 15 iunie 1999 in Londra)
- Ducesa Anna Maximiliana Elizabeth Mariella Marie de Württemberg (n. 1 februarie 2007 la Londra)
Ducesa Helena Eugenie Maria Donatha Mechthild (n. 6 mai 1972 la München)
Ducesa Elisabeth Marie Christine Franziska (n. 4 octombrie 1973 la München). S-a căsătorit cu Daniel Terberger la 25 septembrie 2004. Ei au doi copii:
- Maximilian Ludwig Terberger (n. 30 august 2005 la Bielefeld)
- Ottora Elisabeth Victoria Lucia Terberger (n. 13 decembrie 2007)
Ducesa Maria-Anna Henriette Gabrielle Julie (n. 7 mai 1975 la München). S-a căsătorit la 8 septembrie 2007 cu Klaus Runow.^[1] Ei au doi fii:

Heinrich Maria Leopold Maximilian Runow (n. 3 mai 2010 la München)
Johannes Emanuel Philipp Maria Runow (n. 24 martie 2012)

Date personale
Prințul Max
Prinț al Bavariei
Nume la naștere	Max-Emanuel Ludwig Maria
Născut	21 ianuarie 1937 (82 de ani) München, Germania Nazistă
Părinți	Albrecht, Duce de Bavaria Countess Maria Draskovich of Trakostjan[*]
Frați și surori	Franz, Duce de Bavaria
Căsătorit cu	Contesa Elisabeth Douglas
Copii	Sophie, Prințesă Ereditară a Liechtensteinului Ducesa Marie-Caroline de Württemberg Ducesa Helena Eugenie Ducesa Elizabeth Marie, Mrs. Daniel Terberger Ducesa Maria Anna, Mrs. Klaus Runow
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	antreprenor
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

* 1940: Jack William Nicklaus (n. 21 ianuarie 1940), poreclit "The Golden Bear"(Ursul de aur), este un jucător american de golf. Câștigând 18 titluri majore de campion, de 19 ori terminând pe locul 2 și de 8 ori pe locul, Nicklaus este considerat cel mai bun jucător de golf din lume

· 1941: Placido Domingo, tenor spaniol

· 1941 - S-a născut Ritchie Havens, cântăreţ şi chitarist american.

· 1941 - S-a născut Mac Davis, cântăreţ, chitarist şi compozitor american.

· 1942 - S-a născut scriitorul Grigore Albu Gral.

· 1942 - S-a născut Edwin Starr (Charles Hatcher), cântăreţ şi compozitor soul american.
* 1943: Kenzo Yokoyama (n. 21 ianuarie 1943) este un fost fotbalist japonez.

· 1945 - S-a născut Kristian Schultze, clăpar german (Passport, Snowball).
* 1946: Ichiro Hosotani (n. 21 ianuarie 1946) este un fost fotbalist japonez.

· 1947 - S-a născut Pye Hastings, chitarist şi vocalist britanic (Caravan).

· 1950 – S-a nascut Billy Ocean (Leslie Sebastian Charles), cântăreţ şi compozitor american.
* 1952: Neviser Zaharcu (n. 21 ianuarie 1952) este o fostă deputată din legislatura 2012-2016, aleasă din partea Partidului Social Democrat.
* 1954: Karl Ernst Thomas de Maizière (n. 21 ianuarie 1954,^[2]^[3] Bonn, Germania^[4]) este un politician creștin-democrat german, ministru federal al apărării (2011-2013), iar din 2013 până în martie 2018 ministru federal de interne. Este văr cu Lothar de Maizière, care a fost în 1990 ultimul șef de guvern al Republicii Democrate Germane, ales tot din partea CDU.

Thomas de Maizière a fost din 1999 până în 2001 șeful cancelariei statului a landului Saxonia, din 2001 până în 2002. Ministru de Finanțe al landului, din 2002 până în 2004 Ministru de Justiție al aceluiași land și din 2004 până în 2005 Ministru de Interne al landului. Din 2005 până în 2009 a fost ministru federal cu atribuții speciale. De la 28 octombrie 2009 a fost ministru federal de interne în cabinetul Angela Merkel II. În martie 2011 a devenit ministru al apărării în același cabinet.

Este descendentul unei familii hughenote originare din Maizières-lès-Metz.^[7]

Este căsătorit și tată a trei copii.

Date personale
Thomas de Maizière
Thomas de Maizière
Nume la naștere	Karl Ernst Thomas de Maizière
Născut	21 ianuarie 1954 Bonn
Părinți	Ulrich de Maizière[] Eva de Maizière[]
Frați și surori	Andreas de Maizière[*]
Număr de copii	3
Cetățenie	Germania
Religie	Evangelical Lutheran Church[*]^[1]
Ocupație	Politician german (CDU)
Deputat în Bundestagul Germaniei
Deținător actual
Funcție asumată 24 octombrie 2017
Circumscripția	Meißen[*]
Ministru federal de Interne
Deținător actual
Funcție asumată decembrie 2013
Precedat de	Hans-Peter Friedrich[*]
Ministru federal al Apărării
În funcție 3 martie 2011 – 17 decembrie 2013
Precedat de	Karl-Theodor zu Guttenberg
Succedat de	Ursula von der Leyen
Ministru federal de Interne
În funcție 28 octombrie 2009 – 3 martie 2011
Precedat de	Wolfgang Schäuble
Succedat de	Hans-Peter Friedrich[*]
Deputat în Bundestagul Germaniei
În funcție 27 octombrie 2009 – 22 octombrie 2013
Reprezentant al guvernului federal pentru noile teritorii federale
În funcție octombrie 2009 – 2011
Ministru federal cu atribuții speciale
În funcție 22 noiembrie 2005 – 28 octombrie 2009
Precedat de	Frank-Walter Steinmeier
Succedat de	Ronald Pofalla[*]
Deputat în Bundestagul Germaniei
Deputat în Landtagul Saxoniei

Premii	Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[] (21 martie 2006) Ordinul Norvegian Regal de Merit în grad de Mare Cruce[] (15 octombrie 2007) Ordinul de Merit în grad de Mare Cruce[] (2 martie 2009) Big Brother Awards[] (2015)
Partid politic	CDU
Alma mater	Universitatea din Münster Universitatea din Freiburg

* 1956: Virginia Elizabeth "Geena" Davis (n. 21 ianuarie 1956) este o actriță americană, câștigătoare a unui premiu Oscar și Glob de Aur, nominalizată la Premiile Emmy, producătoare, scriitoare, atletă și fost model.

Date personale
Geena Davis
Davis la 'World Maker Faire', 2013
Nume la naștere	Virginia Elizabeth Davis
Născută	21 ianuarie 1956 (63 de ani) Wareham, Massachusetts, U.S.
Căsătorită cu	Richard Emmolo (c. 1982–83) Jeff Goldblum (c. 1987–90) Renny Harlin (c. 1993–98) Reza Jarrahy (c. 2001)
Copii	3
Cetățenie	SUA
Religie	congregational church[*]
Ocupație	Actriță, producătoare, scriitoare, atletă, model
Activitate
Alma mater	Universitatea din Boston Boston University College of Fine Arts[] New England College[]
Ani de activitate	1982–prezent
Înălțime	6 picioare
Premii	Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar () Lucy Award[*] (2006) Geena Davis

* 1960: Anatol Roșcovan (n. 21 ianuarie 1960, Telenești - d. 20 octombrie 2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret din Republica Moldova.

Anatol Roșcovan absolvește școala medie incompletă din localitate și în anul 1975, devine student al Colegiului de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, la specialitatea "baian". În anul 1979 este înmatriculat la Institutul de Stat al Artelor „Gavriil Muzicescu”, specialitatea "аcordeon". În anul de absolvire, 1983, Iurie Sadovnic îi propune lui Anatol funcția de conducător muzical al formației „Legenda”, care i-a adus primul mare succes pe scena autohtonă. Fiind o fire zbuciumată și mereu în căutarea perfecțiunii, tânărul artist, în anul 1987, acceptă oferta compozitorului Mihai Dolgan, devenind membru al formației „Noroc”. Anatol Roșcovan învață multe de la maestrul muzicii ușoare moldovenești și se simte pregătit pentru a-și organiza propriul colectiv. Astfel, în februarie 1988 apare formația „Colinda”. În câțiva ani acest grup devine faimos în țară, și Anatol primește noi oferte de colaborare, de astă dată de la compozitorul și dirijorul Gheorghe Mustea. În anii 90 Anatol devine conducător artistic al formației de estradă de pe lângă Orchestra Națională a Companiei „Teleradio-Moldova”, condusă de Gheorge Mustea, în care a lucrat până în ultimele clipe ale vieții. Concomitent Anatol Roșcovan mai are pasiuni: scrie muzică, face aranjamente și lucrează cu copii dotați în muzică. În anul 1995 își formează propriul studio de copii, pe care ulterior îl numește „RAV-studuo”.

Date personale
Anatol Roșcovan
Născut	21 ianuarie 1960
Decedat	20 octombrie 2008 (48 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor

* 1963: Doruleț (Doru) Borobeică (n. 21 ianuarie 1963, în București)^[1] este un basist român de muzică rock, actual membru al trupei Bună seara, prieteni!și unul dintre principalii foști componenți ai formației Iris.

Doru Borobeică, poreclit de colegii săi „Boro”^[2], s-a născut în București, pe 21 ianuarie 1963. Cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată a fost prima sa chitară bas.^[1] Borobeică a activat alături de Cristi Minculescu la trupa Voltaj, iar în 1984 a ajuns la Iris^[1], unde avea să rămână timp de 33 de ani, până în 2017^[2]. În această perioadă, Borobeică a înregistrat cu Iris 15 albume de studio, numeroase albume în concert, compilații, EP-uri și single-uri.^[3]

În august 2017, Doru Borobeică, Cristi Minculescu și Valter Popa au fost concediați de la Iris de membrul fondator Nelu Dumitrescu.^[4] Au continuat să activeze o vreme sub numele „Iris”, dar au fost acționați în instanță de fostul lor coleg, care înregistrase marca „Iris” la OSIM, în anul 2005, și o reînnoise în anul 2015.^[5] Pe data de 24 mai 2018, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de Nelu Dumitrescu și i-a obligat pe cei trei pârâți „să înceteze actele de folosire a semnului „IRIS”, corespunzător mărcii naționale „IRIS”, fără consimțământul reclamantului Ioan (Nelu) Dumitrescu, în activitățile pe care aceștia le desfășoară”.^[5] În consecință, Borobeică, Minculescu și Popa au continuat să susțină concerte sub o titulatură nouă, „Bună seara, prieteni!”.^[6]

Totuși, cei trei foști componenți ai trupei Iris l-au dat în judecată pe Ioan Dumitrescu, solicitând „anularea mărcii IRIS nr. 069486, ca fiind înregistrată cu rea-credință de către fostul coleg Nelu Dumitrescu”.^[7] Prin sentința pronunțată pe 14 noiembrie 2018, în dosarul nr. 28673/3/2017, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de cei trei:^[7]^[8]^[9]

„Admite acțiunea. Anulează marca națională IRIS înregistrată în Registrul Național al Mărcilor sub nr. 069486/11.04.2005, pentru clasa 41. Obligă pârâtul Ioan Dumitrescu la plata către reclamanți a sumei de 14396,74 lei, cheltuieli de judecată. Cu apel în 30 de zile de la comunicare la Curtea de Apel București. Apelul se depune la Tribunalul București. Pronunțarea hotărârii se face prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței, azi 14.11.2018.”

Date personale
Doru Borobeică
Nume la naștere	Doruleț Borobeică
Născut	21 ianuarie 1963 (56 de ani), București
Căsătorit cu	Necăsătorit
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, compozitor
Activitate
Alte nume	Boro
Origine	Român
Instrument(e)	Chitară bas
Ani de activitate	1984−
Case de discuri	Electrecord, Roton, Zone Records
Interpretare cu	Bună seara, prieteni! (2017−) Iris (1984−2017)
Colaborare cu	Voltaj

* 1969: George Lungoci (n. 21 ianuarie 1969, Timișoara, România^[1]) este un actor de teatru și voice-over român. Este cunoscut ca fiind vocea personajelor din desene animate (personaje principale): Curaj, câinele cel fricos (Curaj), Ed, Edd și Eddy (Edd sau Dublu D) si Viața cu Louie, tatăl lui Louie, (Andy Anderson).

Născut la 21 ianuarie 1969 în Timișoara, George Lungoci urmează cursurile Liceului de Filologie – Istorie din Timișoara. Dar, după ce își petrece aici copilăria și adolescența – unde tatăl său era actor al naționalului timișorean – îndrăgostindu-se iremediabil de teatru, merge în București la clasa profesorului și regizorului Cristian Munteanu. Susține examenul de licență în cadrul A.T.F. București, la specializarea „Arta actorului”, din cadrul Facultății de Teatru în anul 1997. Ca și studii, neliniștit și cu o dorință de cunoaștere neîmpăcată, George Lungoci se înscrie la un curs de „Master regie film – programe audiovizuale”, în cadrul Facultății de Film și Televiziune – UNATC București și își continuă pregătirea profesională, urmând acest curs în perioada 2005-2007.

După absolvirea facultății de teatru din anul 1994, George Lungoci abordează scena Teatrului Național din Timișoara, preluând într-un fel ștafeta de la tatăl său. Joacă aici în perioada 1994 – 1997, dar se implică și în viața Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara, jucând și aici în perioada 1996 – 1997. Dintre rolurile pe care le-a interpretat la cele două teatre timișorene putem aminti: Edgar, în „Regele Lear” de W. Shakespeare (regia Ioan Ieremia), Valeriu, în „Școala bărbaților” de Moliere(regia Dușan Mihailovici), Clifford, în „Henric al VI-lea” de W. Shakespeare (regia Ioan Ieremia), Trufaldino, în „Femeia șarpe” de Carlo Gozzi (regia Mihaela Lichiardopol), Hangiul, în „Cei doi Pierrot” de Edmond Rostand (regia Anda Gandi, la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara).

În anul 1997, revine în București, unde joacă la Teatrul Evreisc de Stat, până în anul 2000. Aici interpretează următoarele personaje: Tadeusz, în „Golem” (regia Cătălina Buzoianu); Ronnie, în „Și miniștrii calcă strâmb” de Ray Cooney (regia C. Dinischiotu); Mendel, în „Scripcarul pe acoperiș” de Shalom Alehem (regia Harry Eliad) și Rabinul, în „Vânzătorii de haloimis” (regia Harry Eliad).

De aici începe o nouă etapă în viața actorului George Lungoci, care se va dedica televiziunii. Ca angajat al TVR, el va evolua de la „simplu” actor, la scenarist, copywriter, realizator, prezentator și voice-over. În anul 2000 este prezentator la emisiunea „Jurnalul Academiei Cațavencu” (TVR1). Din 2001, ca angajat la Televiziunea Română, George Lungoci se află la Direcția Știri, având funcția de reporter. În 2002 este voice-over la TVR2. Tot în anul 2002 apare ca reporter Info Cultural (la TVR Cultural). În perioada anilor 2001-2004 este actor, realizator și prezentator al emisiunii „Aleea cu ghimpi” de la TVR 2. Între anii 2002-2003 este prezentator și realizator al emisiunii „Cool-tura străzii” (TVR Cultural). În perioada 2004-2009, George Lungoci este realizator, scenarist și actor la cunoscutul serial „Ulița spre Europa”, de la TVR, care a încercat să ne familiarizeze cu politica și legile europene în 198 de episoade. Între anii 2009 – 2010 este realizator, scenarist și actor la sitcomul „SAT-TV” (pe TVR 2), în 20 de episoade. Apoi, în 2011-2012 este scenarist și actor în emisiunea „La mustață” (TVR 2), iar din 2013 și până în prezent este copywriter, la TVR 2.

Filmografie:

Neînvinsă-i dragostea - regia Mihnea Columbeanu
Garcea și oltenii - regia Sam Irvin
Filantropica - regia Nae Caranfil
Afacerea Est - regia Igor Cobileanski
Legiunea străină - regia Mircea Daneliuc
Sat Tv

* 1972: Rickard ”Rick” Falkvinge, născut Dick Augustsson pe 21 ianuarie 1972, Gothenburg, Suedia, este un antreprenor în domeniul IT și politician din Suedia, cunoscut ca fondatorul Partidului Piraților din Suedia. Acesta este, totodată, unul dintre cei mai cunoscuți activiști anti-ACTA și anti-SOPA
Falkvinge locuiește într-o suburbie din partea nordică a orașului Stockholm numită Sollentuna. Printre hobbyurile sale se numără gătitul (gastronomia) și motociclismul. Acesta declară deschis că îi place whiskyul și că este adeptul unei vieți amoroase libertine

Date personale
Rick Falkvinge

Născut	21 ianuarie 1972 (47 de ani) Gothenburg, Suedia
Naționalitate	suedez
Cetățenie	Suedia
Ocupație	om politic programator scriitor blogger om de afaceri
Activitate
Partid politic	Partidul Piraților din Suedia
Grup europarlamentar	Pirate Parties International

* 1972: Maria Alexandra Catherine Siachoque (n. 21 ianuarie 1972, Bogotá, Columbia, numele uneori scris greșit ca Katherine) este o actriță columbiană cunoscută internațional datorită rolurilor sale în numeroase telenovele. Este căsătorită cu actorul și regizorul columbian, Miguel Varoni.

Siachoque cel mai recent a apărut în serii produse de către Telemundoprecum „Te voi învăța să iubești”, „Răzbunarea”, „Decizii” și „Tărâmul pasiunii”. Se pregătește pentru a interpreta în telenovela nouă titrată „Vrăjitoarele de la South Beach” iar acum interpretează rolul Inés Vallejo în „Păcate străine”.

In anul 2008 primeste un roub numele de "hilda santana:" in telenovela "sin senos no nay paraiso" In anul 2014 a aparut in filmul : Reina de corazones , avind un rol important,dar negativ, jucind in film cu alti actori renumiti ca: Juan Soler,Paola Núñez, Eugenio Siller ,Laura Flores etc. In anul 2011 a jucat in" La casa de al lado" ca un rol negativ

Date personale
Catherine Siachoque

Nume la naștere	María Alexandra Catherine Siachoque Gaete
Născută	21 ianuarie 1972 (47 de ani) Bogotá, Columbia
Căsătorită cu	Miguel Varoni (1997–prezent)
Cetățenie	Columbia
Ocupație	Actriță, fotomodel
Activitate
Ani de activitate	1994-prezent
Roluri importante	Estefanía Pérez "Reina de Diamantes" in Reina de corazones

* 1973: Dorina Chiriac (n. 21 ianuarie 1973, București, România) este o actriță de teatru, film și voice-over română.

Dorina Chiriac a absolvit UNATC.

Dorina a fost într-un parteneriat cu Florin Piersic Junior,^[1] cu care are un copil: Sonia Piersic.

Filmografie:

Moromeții 2 (2018) - Mărioara Bâzdoveică
#Selfie 69 (2016)
La urgență (2006)
Fix alert (2005)
Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003/2004)
Amen (2002)
Furia (2002)
După-amiaza unui torționar (2001)
Terminus paradis (1998)
Milionar...la minut (1992)
Eminescu versus Eminem (2005)

Dublaj:

Fetițele Powerpuff - Bubbles (Cartoon Network)
Eliot Kid - alte voci (Cartoon Network)
Gemenii Cramp - Domnișoara Hissy, Doamna Parson (Cartoon Network)
O fermă trăsnită - alte voci
Clubul lui Mickey Mouse - alte voci (Disney Channel)
Baby Looney Tunes - Petunia (Boomerang)
League of Legends - Jinx

Date personale
Dorina Chiriac
Născută	21 ianuarie 1973 București
Copii	Sonia Piersic
Cetățenie	România
Ocupație	actor (film, radio, televiziune, scenă și voce)
Alma mater	UNATC
Alte premii
Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal

* 1974: Kim Dotcom (n. 21 ianuarie 1974, Kiel, Germania) este un antreprenor germano-finlandez care locuiește în Queenstown, Noua Zeelandă. El a fondat Megaupload (site închis în 2012) și serviciul Mega.

A locuit în Hong Kong. Avea 18 automobile de lux. A fost arestat în Noua Zeelandă.

Date personale
Kim Dotcom
Kim Dotcom
Născut	21 ianuarie 1974 (45 de ani) Kiel, Germania
Cetățenie	Finlanda Germania
Ocupație	antreprenor informatician programator om de afaceri hacker[*]
Internet Party
În funcție 29 noiembrie 2010 – 1 septembrie 2010
În funcție 13 mai 2014 – 2018

Partid politic	Internet Party
Profesie	antreprenor

* 1975: Florin Șerban (născut 21 ianuarie 1975 în Reșița) este un regizor român, al cărui film Eu când vreau să fluier, fluier a câștigat Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului și Premiul Alfred Bauer la a 60-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin din 2010. Filmul a fost de asemenea selecționat pentru Cel mai bun film într-o limbă străină la cea de-a 83-a Ceremonie a Premiilor Oscar, dar nu a reușit să ajungă pe lista finală.

Cel de-al doilea film al său, Box (2015) a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary, unde a câștigat premiul FIPRESCI. Filmul a fost prezentat și la Festivalul Internațional de Film de la Toronto 2015^[1] , dar și în cadrul altor 10 festivaluri naționale și internaționale.

Florin Șerban este unul dintre tinerii realizatori români care a cunoscut succesul internațional la jumătatea anilor 2000.

Filmografie:

Mecano - coproducător - scurtmetraj - 2001
Jumătate de oraș face dragoste cu cealaltă jumătate - scurtmetraj - 2002
Eu când vreau să fluier, fluier - 2010
Box (film din 2015)
Omul care nu a spus nimic - scurtmetraj - 2016
Dragoste 1. Câine - 2018

Date personale
Florin Șerban

Născut	21 ianuarie 1975 (44 de ani) Reșița, România
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film scenarist producător de film

* 1976: Iulian Ilie Miu (n. 21 ianuarie 1976 în Roșiorii de Vede, Teleorman) este un fost fotbalist român. A jucat pentru echipa de Liga I cum ar fi Steaua Bucureștidar și în Turcia, la Bursaspor.

* 1977: Philip John "Phil" Neville (n. 21 ianuarie 1977 în Bury, Greater Manchester) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal englez.

* 1980: Eve Mayfair (născută Anastasia Mendez pe 21 ianuarie 1980 în San Francisco, California) este o actriță porno americană.^[1] Ea este cunoscută sub nume diferite ca Sita și Fair.

Filmografie:

2009 - Whitezilla Is Bigga Than a Nigga!!! 1
2006 - Decline of Western Civilization Part 69: The Porno Years
2006 - White Mans' Revenge
2005 - Black Bad Girls 21
2005 - Hood Hoppin' 4
2005 - Black Moon Risin'
2005 - Black Reign 8
2005 - Climaxxx TV
2005 - Fuck Me Harder White Boy 2
2005 - Spread 'Em Apart

Date personale
Eve Mayfair

Născută	21 ianuarie 1980 (39 de ani) San Francisco, California, SUA
Naționalitate	americană
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	Pornografie: 2005–2009
Înălțime	1.70 m^[1]
Greutate	57 kg^[1]

* 1980: Maria Popistașu (n. 21 ianuarie 1980, în București) este o actriță română de teatru și film.

Alina-Maria Popistașu s-a născut pe 21 ianuarie 1980, în București. A absolvit Liceul de Arte în 1998, iar în 2002 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, secția actorie.

Pe când era încă în facultate a colaborat cu Teatrul Național, timp de trei ani. Printre proiectele sale se număra: „Unchiul Vanea”, (A.P. Cehov), în rolul Elenei Andreevna, Sofia Egorovna în „Platonov” (A.P. Cehov), Doamna Viola în „A douăsprezecea noapte” (W. Shakespeare) sau Ofelia în „Hamlet” (W. Shakespeare), Sacha în „Cadavrul Viu” (L.N. Tolstoi) și Irina în „Trei surori” (A.P.Cehov).

Cariera sa cinematografică a început odată cu „Gunpowder, Treason & Plot” (2004), film care a câștigat Marele Premiul FIPA Da€™OR. Pentru miniseria „Sex Traffic” (2004) renunță la teatru. Acest rol îi va aduce premiul Gemini pentru rol secundar. Un an mai târziu joacă în rolul Anei, în „Crash Test Dummies”, film care câștiga premiul special al juriului la festivalul Cinessonneși premiul special pentru scenariu (Festivalul de film Diagonale). A apărut, de asemenea, în numeroase reclame TV și și-a împrumutat vocea unor personaje de desen animat.

Însă rolul cel mai important al carierei sale, de până atunci, îl obține în filmul românesc „Legături bolnăvicioase”, apărut în 2006, care a fost prezentat și la Berlin. O mică introducere în lumea acestui film: Fără a primi prea multe informații biografice despre personaje, și fără obișnuitele ritualuri de curtare, Cristina, alias „Kiki” (Maria Popistașu), povestește în fundal cum a întâlnit-o pe Alex (Ioana Barbu) în prima ei zi la facultate și cum, treptat, s-a îndrăgostit de ea. Relația lui Kiki cu fratele ei mai mare, Sandu (Tudor Chirilă), nu e niciodată explicată clar, deși băiatul se comportă ca un iubit gelos. E o poveste subțire, dar nu e nimic tragic în asta, mulțumită unui joc actoricesc impresionant din partea Mariei Popistașu în rolul extravertitei Kiki și a Ioanei Barbu, în rolul mai liniștitei Alex. Pentru rolul din acest film ziarele au numit-o „demon frumos și seducător”.

Filmografie:

2004 Gunpowder, Treason & Plot^[1]: Lady Marie, regizor: Gillies MacKinnon
2004 Sex Traffic: Vera Vișinescu
2005 Crash Test Dummies: Ana
2006 Legături bolnăvicioase: Kiki
2007 Man zkt vrouw: Alina
2008 My Mother, My Bride and I: Irina Bobescu
2008 Midnight Man: Kirsta
2010 Marți, după Crăciun: Raluca

Date personale
Maria Popistașu
Nume la naștere	Alina-Maria Popistașu
Născută	21 ianuarie 1980 (39 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Roluri importante	Kiki ≈ Cristina Pârvulescu
Alte premii
Filmul Legături bolnăvicioase a obținut în anul 2007 Premiul publicului în cadrul galei Premiilor Gopo pentru cel mai mare succes la box office în anul 2006.

* 1981: Michel Teló (n. 21 ianuarie 1981, Medianeira) este un cântăreț și compozitor brazilian.^[1]^[2] Teló a făcut parte din două formații muzicale, dar acesta era în trupa „Grupo Tradição” când cariera sa de cântăreț a început. Cele mai mari hituri ale grupului au fost „Goodbye”, „Cauldron”, „Forever My Life”, „The Brazilian” și „I Want You”. În afară de faptul că este cantautor el este, de asemenea, dansator și cântă la acordeon, chitară și muzicuță.

Deși a fost născut în statul Paraná, Teló trăiește în Campo Grande, Mato Grosso do Sul. Din primii ani, Teló și-a dedicat viața muzicii. Cariera sa artistică a început în 1987 atunci când, la vârsta de șase ani, a interpretat primul său solo în corul școlii sale, cântând „My dear, old man, my friend”, o piesă de Roberto Carlos și Carlos Erasmo.

Părinții săi, Aldo și Nina Teló au stramoși italieni, dețin o brutărie, și au 3 copii. Michel este cel mai mic dintre frați. Teló are un apartament în São Paulo, un apartament în Passo Fundo și unul în Rio Grande do Sul. După spusele sale, își dorește să cumpere o casă în Constanța (România). În anul 2008 s-a căsătorit cu manechinul Ana Carolina Lago. La începutul anului 2012, după 3 ani de căsnicie, au divorțat de comun acord. Motivul invocat de Carol Lago:

„Lipsește des de acasă, fiind tot timpul înconjurat de fane. A început să mă neglijeze.”

Date personale
Michel Teló

Nume la naștere	Michel Teló
Născut	21 ianuarie 1981 (38 de ani) Medianeira, Paraná, Brazilia Medianeira, Brazilia
Cetățenie	Brazilia
Ocupație	Cântăreț, compozitor, dansator
Activitate
Gen muzical	Sertanejo, Pop
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	vocal, acordeon, chitară, muzicuță
Ani de activitate	1987–prezent
Case de discuri	Universal Music Brazil
Interpretare cu	Sorriso Maroto etc. Michel Teló cântând la acordeon,în timpul unui concert Michel Teló în mijlocul unui show Michel Teló în timpul concertului de la Volta Redonda Michel Teló

* 1982: Simon Rolfes (n. 21 ianuarie 1982) este un fotbalist german retras din activitate care joacă pe postul de mijlocaș

Între anii 2007 și 2011, Simon Rolfes a jucat 26 de meciuri la echipa națională de fotbal a Germaniei, marcând două goluri și a reprezentat Germania la Campionatul European de Fotbal 2008.

* 1983: Ranko Despotović (Chirilice sârbe: Paнкo Дecпoтoвић ; n. 21 ianuarie 1983 în Loznica) este un fotbalist sârb care joacă pe postul de atacant. Evoluează din 2009 pentru echipa UD Salamanca, împrumutat de la Real Murcia. A jucat în România în anul 2008pentru Rapid București, marcând 4 goluri în 8 meciuri.

* 1983: Maryse Ouellet (n. 21 ianuarie 1983) este un model francezo-canadian și wrestler profesionist, cunoscută mai simplu ca Maryse. A lucrat ca Wrestler în WWE din 10 iulie 2006 până pe 28 octombrie 2011. În prezent, lucrează în WWE însoțindul pe The Miz la meciuri.

În vara lui 2006, Maryse s-a prezentat l-a Diva Search din WWE. A ajuns într-e primele 8 dar pe 24 iulie la Raw, a fost eliminată din acest concurs. În ciuda eliminări, a fost invitată la un antrenament în centrul de dezvoltare a WWE Ohio Valley Wrestling.

Maryse a semnat oficial un contrat cu teriotoriul de dezvoltare a WWE pe 24 august 2006. Debutul său în ring a fost într-un house show pe 16 decembrie 2006 formând echipă cu Katie Lea, Kelly Kelly și Victoria Crawford pentru a le învinge pe ODB, Milena Roucka, Josie, Beth Phoenix și Melody. Începând din octombrie 2007, a făcut apariți sporadice în SmackDown.

Date personale
Maryse

Nume la naștere	Maryse Ouellet
Născută	21 ianuarie 1983 (36 de ani) Montreal, Canada
Căsătorită cu	The Miz (din 20 februarie 2014)
Număr de copii	1
Cetățenie	Canada SUA Franța
Ocupație	model wrestler profesionist[] Playmate participantă la concurs de frumusețe[] actriță de film[] actriță de televiziune[] luptătoare[*]
Activitate
Nume în ring	Maryse Maryse Ouellet
Înălțime oficială	1,73 m
Greutate oficială	120 lb (54 kg)
Antrenat de	OVW Staff FCW Staff
Debut	10 iulie 2006

* 1983: Victor Leandro Bagy, cunoscut ca Victor (n. 21 ianuarie 1983) este un fotbalist brazilian care joacă pentru Atlético Mineiro.

* 1984: Luke Timothy Grimes (n. 21 ianuarie 1984) este un actor american.

Date personale
Luke Grimes
Luke Grimes
Nume la naștere	Luke Timothy Grimes
Născut	21 ianuarie 1984 (35 de ani) Dayton, Ohio, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor
Activitate
Alma mater	Academia Americană de Arte Dramatice[*]^[1]
Ani de activitate	2006–prezent

* 1984: Westley Nathan Morgan (Nottingham, Anglia, 21 ianuarie 1984) este un fotbalist jamaican născut în Anglia, ce joacă ca fundașs la Leicester City din Premier League unde este căpitan. Morgan a jucat cea mai mare parte din cariera sa la Nottingham Forest, echipa unde a debutat și a jucat ca fundaș central înainte de a pleca la Leicester City în ianuarie 2012, echipă la care este căpitan din sezonul 2012-2013. Și în sezonul 2015-2016 ca căpitan a reușit să fie încoronat campion al premier league pentru prima oară în istoria clubului

* 1985: Maria Louise Joensen (n. 21 ianuarie 1985 în Copenhaga, Danemarca), cunoscută după numele de scenă Aura Dione, este o cântăreață și cantautoare daneză cu origine feroeză, spaniolă, franceză și daneză.^[3]^[4]^[5]^[6] În 2008 ea și-a lansat albumul de debut, Columbine, care, până în 2011 se vânduse în 100.000 de exemplare în toată lumea. Albumul a dat naștere hitului single „I Will Love You Monday (365)”, care a ajuns numărul unu în Germania și a fost certificat platină pentru vânzările a 300.000 de exemplare.

Date personale
Aura Dione

Nume la naștere	Maria Louise Jønsen
Născută	21 ianuarie 1985 (34 de ani) Copenhaga, Danemarca Copenhaga, Danemarca^[1]
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	Cântăreață, cantautoare
Activitate
Alte nume	Aura
Origine	Bornholm, Danemarca
Gen muzical	Pop, folk
Instrument(e)	Voce, chitară
Ani de activitate	2007–prezent
Case de discuri	Music for Dreams, Island, Universal

* 1985: Vitalie Plămădeală (n. 21 ianuarie 1985) este un fotbalist moldovean care în prezent evoluează la clubul uzbec FK Buxoro.

* 1987: Andrei Cojocari (n. 21 ianuarie 1987) este un fotbalist moldovean care în prezent evolează la clubul Milsami Orhei.

* 1989: Henrikh Mkhitaryan (armeană Հենրիխ Մխիթարյան, n. 21 ianuarie 1989), este un fotbalist armean care joacă pentru echipa din Premier League, Arsenal. Mkhitaryan este de asemenea membru al echipei naționale a Armeniei, pentru care a jucat 39 de meciuri internaționale și a marcat 11 goluri (încă de la debutul său într-un meci amical cu Panama la 14 ianuarie 2007). El a fost adus în vara anului 2013 de la FC Shakhtar Donetsk, după un sezon foarte bun.

* 1990: Ciprian Silviu Selagea (n. 21 ianuarie 1990, Alba Iulia, România) este un fotbalist român care se află sub contract cu clubul Rapid București.

* 1991: Kabiru Akinsola Olarewaju (n. 21 ianuarie 1991, Statul Imo) este un fotbalist nigerian, care evoluează pe postul de atacant la clubul din țara sa natală, Sunshine Stars.
* 1991: Ana Gros (n. 21 ianuarie 1991, în Velenje, Slovenia, la acea vreme RSF Iugoslavia)^[2] este o handbalistă slovenă care joacă pentru clubul francez Metz Handball și pentru echipa națională a Sloveniei. Gros evoluează pe postul de intermediar dreapta.

În ianuarie 2018, Gros a semnat un contract pentru două sezoane cu Brest Handball, echipă pentru care va evolua începând din vara anului 2018

* 1993: Ane Eidem (n. 21 ianuarie 1993, în Elnesvågen) este o handbalistă norvegiană.
* 1996: Marco Asensio Willemsen (Palma de Mallorca, Spania, n. 21 ianuarie 1996) este un fotbalist spaniol care joacă ca mijlocaș la Real Madrid din La Liga

· 2004: Prințesa Ingrid Alexandra a Norvegiei (n. 21 ianuarie 2004, Oslo) este primul copil al Prințului Moștenitor Haakon și al doilea copil al soției sale, Mette-Marit. Este nepoata regelui Harald al V-lea al Norvegiei și este a doua în ordinea succesiunii la tronul Norvegiei, după tatăl ei. Are un frate mai mic, Prințul Sverre Magnus al Norvegiei, și un frate (de mamă) mai mare, Marius Borg Høiby.

Ingrid Alexandra s-a născut la 21 ianuarie 2004 la ora 9:13, la Spitalul Rikshospitalet din Oslo. La naștere a cântărit 3,686 grame și a avut 51 de cm lungime.

Ingrid a fost botezată la 17 aprilie 2004. Episcopul Gunnar Stålsett a oficiat slujba în capela Palatului Regal din Oslo. Printre nașii prințesei se numără: regele Harald al V-lea al Norvegiei, Prințul Moștenitor Frederik al Danemarcei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Suediei, Prințul Moștenitor Felipe al Spaniei, Prințesa Märtha Louise a Norvegiei și bunica maternă, Marit Tjessem.

Prințesa Ingrid Alexandra a început școala la 20 august 2010, o școală locală de stat, situată în același cartier ca și școala unde a învățat fratele ei, Marius Borg Høiby. Este primul membru al familiei regale care merge la o școală publică.

În 1990 Constituța Norvegiei a fost modificată, schimbându-se principiul succesiunii la tron în sensul că primul copil al monarhului, indiferent de sex, are prioritate în ordinea succesiunii. Din moment ce acest lucru nu s-a făcut retroactiv, primul membru al familiei regale căruia i se aplică este Ingrid Alexandra. Ea are prioritate în fața fratelui ei mai mic, însă tatăl său Haakon continuă să aibă prioritate în fața surorii sale mai mari, Prințesa Märtha Louise. Se așteaptă ca Ingrid Alexandra să fie a doua regină a Norvegiei, după Margareta.

La 19 iunie 2010, Prințesa Ingrid Alexandra a fost domnișoară de onoare la nunta nașei ei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Suediei

Date personale
Prințesa Ingrid Alexandra
Prințesa Ingrid Alexandra (2014)
Nume la naștere	Ingrid Alexandra
Născută	21 ianuarie 2004 (15 ani) Spitalul Rikshospitalet, Oslo, Norvegia
Părinți	Haakon, Prințul Moștenitor al Norvegiei Mette-Marit, Prințesă a Norvegiei^[1]
Frați și surori	Prince Sverre Magnus of Norway[] Marius Borg Høiby[]
Cetățenie	Norvegia
Ocupație	Prințesă
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Decese

· 917 – A murit asasinat din ordinul regelui Conrad, ducele Erchanger (sau Erchangar) (n. cca. 880), membru al familiei Ahalolfingerilor. A fost duce de Suabia din septembrie 915 până la moarte. Erchanger era fiul lui Berthold I, conte palatin de Suabia. Mama sa a fost Gisela, fiica regelui Ludovic Germanul din Francia răsăriteană. S-a casatorit cu sora regelui Conrad I, Cunegunda, vaduva ducelui Luitpold (sau Liutpold) al Bavariei. Dupa batalia de la Wahlwies in Hegau, in care a invins trupele regale, Erchanger s-a proclamat duce. Dupa aceasta, el a fost condamnat de Inalta Curte de la Hohenaltheim in septembre 916 la recluziune intr-o manastire, pentru ofense aduse regelui si episcopului, fiind ucis in urma ordinului dat de rege, la 21 ianuarie 917.

· 1118: Moare papa Pascal al II-lea, pe numele sau de mirean Rainier de Bleda. S-a nascut la Bleda Forlì, in jurul anului 1050. A fost papa intre 13 august 1099 si 21 ianuarie 1118 si intrat in conflict cu imparatii Sfantului Imperiu Romano-German, Henric al IV - lea si Henric al V-lea. A creat Ordinul Cavalerilor teutoni si Ordinul Templierilor.
* 1330: Ioana a II-a, Contesă de Burgundia (franceză Jeanne de Bourgogne; 15 ianuarie 1292 – 21 ianuarie 1330), a fost fiica cea mare a lui Otto al IV-lea, Conte de Burgundia și a soției acestuia, Matilda, Contesă de Artois. S-a căsătorit în 1307 cu Filip al Franței, al doilea fiu al regelui Filip al IV-lea al Franței. Ioana a avut cel puțin șapte copii dintre care numai patru fiice au supraviețuit.

· 1519 – A murit conchistadorul spaniol Vasco Nunez de Balboa (n.1475), fondatorul primei colonii permanente din Lumea Noua, pe teritoriul actual al statului Panama, in anul 1512. Este cunoscut de asemenea ca primul european care a descoperit Oceanul Pacific.

· 1775 – A fost executat Emilian Pugaciov, conducatorul rascoalei taranesti din Rusia; (1773-1775). Emelian Ivanovici Pugaciov (n.1742, Simoveiskaia pe Don) a fost un conducător al cazacilor de pe Don, intrat in istorie in urma revoltei țărănesti dintre anii 1773-1775 (Revolta lui Pugaciov). A luat parte ca soldat în războiul de șapte ani și în războiul ruso-turc (1768–1774).
* 1789: Paul Henri Thiry d'Holbach (născut Paul Heinrich Dietrich von Holbach) (n. 8 decembrie 1723 - d. 21 ianuarie 1789) a fost un savant, filozof materialist, enciclopedist de origine germană, dar de limbă franceză, cunoscut mai ales ca fiind primul ateu autodeclarat din Europa.
Se naște la Edesheim^[5] în 1723. Provenea dintr-o familie bogată de arabicatolici. La Leyden urmează dreptul apoi în 1749 se mută la Paris și devine cetățean francez. Participă la redactarea Enciclopediei Franceze alături de Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert

· 1793: Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze. A fost ultimul rege care a locuit în Palatul de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a fost fiul delfinului Ludovic al Franței și al lui Marie-Josèphe de Saxonia. Devenit delfin la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece ani, când i-a succedat bunicului său Ludovic al XV-lea în 1774. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.

Moștenind un regat în pragul falimentului, acesta a instituit mai multe proiecte de reformă financiară, în special puse în aplicare de miniștrii Turgot, Calonne și Necker, cum a fost proiectul unui impozit direct egalitar, dar care a eșuat în fața blocajului parlamentelor, a înaltului cler, a nobilimiiși a curții. A reușit să schimbe dreptul persoanelor (eliminarea torturii, a iobăgiei, etc.) și a repurtat o victorie militară mare împotriva eternului dușman al Franței, Anglia, o data cu victoria coloniștilor americani în fața dominației engleze. Dar intervenția franceză în America a dus la ruinarea regatului.

Ludovic al XVI-lea este mai ales cunoscut pentru rolul său în revoluția franceză, care a început după convocarea Stărilor Generale în 1789, una dintre încercările regelui de a reforma finanțele statului. Mișcarea transformă rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței, punând capăt monarhiei absolute a dreptului divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea, deși un pic îngrijorat de cursul evenimentelor, este de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. Înaintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Întemnițat, și apoi găsit vinovat de a fi uneltit împotriva revoluției, „Louis Capet”, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în Piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înainte de Mariei Antoaneta.

Cu toate acestea, regalitatea nu a disparut o data cu el, deoarece monarhiștii îl recunosc pe fiul său, întemnițat în închisoarea Templului, rege al Franței, sub numele de „Ludovic al XVII-lea”. Dar copilul a murit în închisoare în 1795, fără să fi domnit niciodată, iar unchiul său exilat, contele de Provence, este recunoscut de susținătorii săi sub numele de „Ludovic al XVIII-lea”. El va deveni într-adevăr rege al Franței în 1814, după căderea lui Napoleon I.

După ce l-a considerat la început fie ca trădător de patrie, fie ca martir, istoricii francezi au adoptat, în general, o vedere nuanțată asupra personalității și rolului lui Ludovic al XVI-lea, descris ca un om onest condus de bun intenții, dar care nu era înzestrat cu caracterul necesar pentru a realiza o reformă profundă a monarhiei.

Delfin al Franței, la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece. S-a confruntat, mai ales după intervenția franceză alături de coloniștii americani, cu dificultăți financiare semnificative, însoțite de speculații bursiere. Reformator prudent, uneori ezitat, a încercat să realizeze reformele monarhiei alături de miniștrii săi. A restabilit parlamentele, a reformat dreptul persoanelor (abolirea torturii în 1781 și 1788, abolirea iobăgiei pe domeniul regal în 1779, eliminarea taxei corporale a evreilor din Alsacia în 1784, edictul de toleranță a protestanților în 1787) dar s-a împiedicat de reformele impozitării și de finanțele regatului (reformele din 1774-1776, 1781, 1787 de două ori). Planul său de a stabili o taxă directă egalitaristă controlată de către adunările provinciale alese, s-a lovit de ostilitatea privilegiaților, în special cea a nobililor, a parlamentului de la Paris și a curții de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a încercat apoi să treacă peste opoziția lor prin introducerea unor reforme înaintate unei Adunări a Notabililor (1787) și apoi în fața Stărilor generale (1789).

Cererile statului terț și revolta oamenilor au provocat revoluția franceză, care a transformat rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței prin care s-a încheiat monarhia absolutistă de drept divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea era de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. naintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Odată închis, poreclit „Ludovic Ultimul” sau „Ludovic Capet” de către revoluționari, Ludovic al XVI-lea a fost pus sub acuzare pentru trădare, acuzat de faptul că nu și-a respectat rolul constituțional, că a uneltit în secret împotriva revoluției și că a încercat să fugă din Franța, în iunie 1791. Găsit vinovat de Convenția națională, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înaintea Mariei Antoaneta. Monarhiștii l-au recunoscut atunci pe fiul său, întemnițat la Paris, ca rege al Franței sub numele de Ludovic al XVII-lea, dar copilul a murit în închisoare doi ani mai târziu. Numai în 1814, în timpul căderii lui Napoleon, familia regală s-a putut întoarce în Franța: atunci fratele lui Ludovic al XVI-lea a domnit sub numele de Ludovic al XVIII-lea.

Ludovic-Auguste^{[note 1]} al Franței s-a născut la palatul Versailles la 23 august 1754 la ora 6:24.^{[a 1]}.

A fost al patrulea copil și al treilea băiat al delfinului Ludovic al Franței (1729-1765) și a celei de-a doua soții ale sale Marie-Josèphe de Saxonia. Din această căsătorie s-au născut în total opt copii:

Marie-Zéphyrine a Franței (1750-1755);
Ludovic al Franței (1751-1761), duce de Burgundia;
Xavier al Franței (1753-1754), duce de Aquitania;
Ludovic-Auguste al Franșei, duce de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea;
Ludovic Stanislas Xavier al Franței (1755-1824), conte de Provența, care va deveni rege sub numele Ludovic al XVIII-lea în 1814;
Carol Filip al Franței (1757-1836), conte de Artois, care va deveni rege sub numele Carol Filip al Franței după moartea regelui precedent;
Clothilde a Franței (1759-1802), regina Sardiniei din 1796 până în 1802 prin căsătoria cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei;
Élisabeth a Franței (1764-1794), a împărtășit până la capăt destinul familiei regale. A fost ghilotinată.

Din prima căsătorie cu Maria Teresa a Spaniei, Ludovic a avut o fiică, Maria Teresa a Franței (1746-1748).

Multe persoane s-au aflat la palat pentru a asista la sosirea nou-născutului: moașa familiei regale Jard; cancelarul Guillaume de Lamoignon de Blancmesnil, păstrătorul sigiliilor Jean-Baptiste de Machault d'Arnouville și controlorul general al finanțelor Jean Moreau de Séchelles, portari, paznici și santinele. Delfinul, îmbrăcat într-un halat, a primit pe toată lumea, spunând: „Intră, prietene, vino repede, să vezi că soția mea naște.”

Cu puțin timp înainte de naștere, Binet, primul valet al delfinului, a trimis la Ludovic al XV-lea, bunicul viitorului copil, un sulițaș pentru a anunța nașterea iminentă, regele aflându-se la reședința de vară, la castelul Choisy-le-Roi. Imediat după naștere, delfinul a trimis pe unul dintre soldații săi, domnul de Montfaucon, să anunțe de data aceasta vestea nașterii în sine. Pe drum, Montfaucon s-a întâlnit cu sulițașul, care căzuse de pe cal și care a murit la scurt timp după aceea,^{[b 1]} și nu a putut ajunge cu primul mesaj. Astfel că al doilea soldat a adus simultan cele două mesaje la rege: cea a nașterii viitoare și cea a nașterii care a avusese loc. Ludovic al XVI-lea a dat 10 ludovici sulițașului și 1.000 de lire soldatului înainte de a pleca spre Versailles.

Imediat după naștere, copilul este botezat^{[note 2]} în biserica Notre-Dame de Versailles^[1] de către Sylvain Leonard de Chabannes (1718-1812)^[2], capelan al regelui.

Când regele a intră în cameră, a prezentat nou-născutul și prenumele său Louis-Auguste înainte de a-l numi imediat duce de Berry. Copilul a fost imediat încredințat lui Marie-Louise de Rohan (cunoscută sub numele de Madame de Marsan), guvernatoarea copiii regelui, înainte de a fi dus în apartamentul său de Louis François Anne de Neufville de Villeroy, duce de Villeroy și căpitan al gărzilor de corp al regelui.^{[a 2]}

Vestea nașterii este anunțată suveranilor europeni, prieteni ai coroanei, precum și papei Benedict al XIV-lea. În jurul orei 13, regele și regina Maria Leszczyńska a participat la un Te Deum în capela castelului. Clopotele bisericilor din Paris au încep să bată și, seara, un foc de artificii este tras de la palatul armelor și aprins de către rege de la balconul acestuia, care a folosit o „rachetă obișnuită“

Nou-născutul avea o sănătate destul de fragilă în primele luni ale vieții sale. Se spunea despre el că avea un „temperament slab și bolnăvicios”.^[4] Asistenta lui, amanta lui Louis Phélypeaux de Saint-Florentin, marchiz de Vrillière, nu dădea suficient lapte. La insistența delfinei, ea a fost înlocuită de Madame Mallard.^{[a 3]} Din 17 mai până în 27 septembrie 1756, Louis-Auguste și fratele său mai mare au fost trimiși la castelul Bellevue, la sfatul medicului genevez Théodore Tronchin, pentru a respira un aer mai pur decât la Versailles.^{[a 4]}

La dreapta, ducele de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea; la stânga contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea. Pictură de François-Hubert Drouais (1756)

Ca și frații săi, Louis-Auguste a avut-o guvernatoare pe Madame de Marsan, guvernanta copiilor regali.^{[a 5]} Acesta din urmă îl favoriza, pe de o parte, pe ducele de Burgundia ca moștenitor al tronului, iar pe de altă parte pe contele de Provența, pe care îl prefera fraților săi. Simțindu-se neglijat, ducele de Berry nu o va purta niciodată în inima sa și, odată încoronat, a refuzat mereu să participe la sărbătorile pe care le-a organizat pentru familia regală. Guvernanta era responsabilă pentru a-i învăța pe copiii să citească, să scrie și sfânta istorie. Părinții lor au urmărit îndeaproape această educație, delfinul învățându-i istoria religiilor, iar delfina limbile străine și lecțiile de moralitate. El i-a învățat că „toți oamenii sunt egali prin dreptul naturii și în ochii lui Dumnezeu care i-a creat”.^[5]

Ca nepot al regelui, Ludovic-Auguste a fost obligat ca frații săi să participe la o serie de obligații și ritualuri: a participat atât la înmormântări regale cât și la căsătoriile importante și au primit vizite ale suverani străini și ale oamenilor importanți ai bisericii. Astfel, în mai 1756, trei cardinali noi i-au vizitat: „Ducele de Burgundia (în vârstă de 5 ani) i-a primit, a ascultat discursurile lor și le-a hărțuit, în timp ce ducele de Berry (22 luni) și cel de Provența erau așezați în fotolii, cu îmbrăcămintea lor și cu bonetele lor mici, imitau gesturile celor mai mari.”^[6]

Pe măsură ce creșteau, nepoții regelui au trebuit să treacă din mâna guvernatoarei în cea a unui guvernator care s-a ocupat de toate activitățile educaționale. După ce s-au gândit la Victor de Riqueti, contele de Mirabeau și tatăl celebrului revoluționar, delfinul a ales pentru copiii săi în 1758 un om mai aproape de ideile monarhice: Antoine de Quelen Stuer Caussade, duce de la Vauguyon, prinț de Carency și pair al Franței. Acesta din urmă îl va numi pe elevii săi „Cei patru F”: Sfârșitul (în franceză:le Fin) (ducele de Burgundia), cel slab (ducele de Berry), cel fals (contele de Provența) și francul (contele de Artois).^[7]. Vauguyon era asistat de patru adjuncți: Jean-Gilles du Coëtlosquet (tutore), Andre-Louis Spirit Sinéty de Puylon (viceguvernator), Claude-François Lizarde Radonvilliers (sub-tutore) și Jean-Baptiste du Plessis d Argentré (cititor). Delfinul i-a cerut lui Vauguyon să se bazeze pe Sfintele Scripturi și modelul Idomene, eroul Aventurilor lui Telemah de Fenelon: „Veți găsi tot ceea ce se potrivește pentru a învăța un rege care vrea să îndeplinească perfect toate îndatoririle care îi revin”.^[7]Acest ultim aspect este important, deoarece viitorul Ludovic al XVI-lea este ținut departe de afaceri, el nu trebuia să învețe să conducă.^[8]

Ducele de Burgundia, moștenitorul coroanei și fratele mai mare al ducelui de Berry decedat în 1761, pictură de Jean-Martial Frédou.

Cutuma curții prevedea trecerea copiii regali de la guvernantă la guvernator la vârsta de șapte ani. Astfel, ducele de Burgundia este încredințat ducelui de La Vauguyon la 1 mai 1758, cu puțin timp înainte de a împlini 7 ani. Această separare de guvernantă este dificilă pentru ea ca și pentru el, iar ducele de Berry este de asemenea întristat de această ruptură bruscă. Ducele de Burgundia este admirat de părinți și de curte. Inteligent și sigur pe el însuși, este totuși capricios și convins de superioritatea sa. Își întreabă familia într-o zi, spunând: „De ce nu m-am născut Dumnezeu?”. Totul părea să arate că va fi un mare rege.

Un eveniment inofensiv, totuși, va schimba destinul familiei regale: în primăvara anului 1760, ducele de Burgundia cade de la înălțime de pe un cal de carton care îi fusese oferit cu ceva timp înainte. El începe să șchioapete și medicii îi găsesc o umflătură la șold. Operația pe care o realizează nu are nici un rezultat. Prințul este apoi condamnat să rămână în camera lui și studiile îi sunt întrerupte. El dorește să fie consolat de fratele mai mic, ducele de Berry. Astfel, în 1760, viitorul rege trece în mod excepțional în mâinile guvernatorului înainte de a ajunge la vârsta de 7 ani. Vauguyon angajează pentru el un al doilea sub-preceptor. Cei doi frați sunt, prin urmare, educați împreună, ducele de Burgundia fiind distras colaborând la educația fratelui său mai mic, și fiind mult mai interesant de geografie și artele mecanice. Starea de sănătate a ducelui Burgundiei se înrăutățește totuși și în noiembrie 1760 i se diagnostichează o dublă tuberculoză (pulmonară și osoasă). Curtea trebuie să se confrunte cu faptele: moartea prințului este iminentă. Părinții lui simt „o durere copleșitoare care nu poate fi imaginată”. De urgență, copilul este botezat la 29 noiembrie 1760, face prima comuniune a doua zi și primește maslul pe 16 martie 1761 înainte de a muri în noaptea de 20 spre 21 martie, în absența fratelui său mai mic, care, de asemenea, avea febră mare.

Moartea ducelui de Burgundia a fost trăită ca o dramă pentru delfin și delfină. Aceasta din urmă va declara: „nimic nu poate rupe din inima mea durerea gravată pe ea pentru totdeauna”^[9]. Ducele de Berry a fost apoi instalat în apartamentele fratelui său.

La 18 octombrie 1761, în aceeași zi cu fratele său Ludovic Stanislas Xavier, Ludovic Auguste a fost botezat de arhiepiscopul Charles Antoine de La Roche-Aymon în capela regală a palatului de la Versailles, în prezența lui Jean-François Allart (1712-1775 ), pastor al bisericii din Notre-Dame de Versailles. Nașul său a fost bunicul său August al III-lea al Poloniei, reprezentat de Louis-Philippe, ducele de Orleans, iar nașa a fost Marie Adélaïde a Franței.^[10]

Louis de Franța de Anne-Baptiste Nivelon (1764), delfin și tatăl viitorului Ludovic al XVI-lea, decedat în 1765.

Ludovic-Auguste se distinge printr-o mare timiditate; unii văd în ea o lipsă de caracter, cum ar fi ducele de Croÿ în 1762: „Am observat că din cei trei Copii ai Franței, era doar domnul de Provența care arăta spiritul și un ton hotărât. Domnul de Berry, care era cel mai mare și singurul în mâinile adulților, părea bine strâmtorat de haine”.^[11] Cu toate acestea, el este uneori în largul său în fața istoricilor și a filozofilor care se prezintă la curte.^{[note 3]} De asemenea, demonstrează că are umor umorul și are oricând o replică pregătită.^[12] Ducele de La Vauguyon^{[note 4]} și predicatorul Charles Frey de Neuville^[13]remarcă faptul că tânărul are calități superioare pentru a deveni un bun rege.

La nivel intelectual, Berry este un student talentat și conștiincios. El excelează în următoarele domenii: geografie, fizică, scriere, morală, drept public, istorie, dans, desen, scrimă, religie și matematică. A învățat mai multe limbi (latină, germană, italiană și engleză) și cunoaște unii dintre marii clasici ai literaturii Ierusalimul eliberat, Robinson Crusoe sau Athalie, de Jean Racine.^{[a 6]} Tatăl său se arată intransigent și, uneori, îl privează de vânătoare, ceea ce l-ar putea relaxa.^[14] Este studios și pasionat de mai multe discipline științifice. Conform istoricului francez Ran Halévi:^[15] „Ludovic al XVI-lea a primit educația unui «prinț al iluminismului» - A fost un monarh luminat.” Profesorii de istorie Bleuzé Filip și Muriel Rzeszutek afirmă: „Ludovic al XVI-lea știa latină, germană, spaniolă, stăpânea perfect engleza, practica logica, gramatica, retorica, geometria, astronomia. Avea o cultură istorică și geografică incontestabilă și competențe în economie. Ei cred că este foarte influențat de Montesquieu, care îl inspiră pentru a proiecta o monarhie modernă detașată de drept divin.”^[16]

Destinul ducelui de Berry avea să fie bulversat de un eveniment banal. La 11 august 1765, delfinul, tatăl său, a făcut o vizită la mănăstirea Royallieu și s-a întors la Versailles pe ploaie. Cu o stare precară de sănătate, el este cuprins de o febră violentă. A reușit să ducă curtea la castelul Fontainebleau pentru a schimba aerul, dar nimic nu a funcționat și starea lui se înrăutățește pe parcursul lunilor. După o agonie de 35 de zile, delfinul moare pe 20 decembrie 1765 la vârsta de 36 de ani.^[17]

La moartea tatălui său, ducele de Berry devine delfinul Franței. Avea 11 ani și era destinat să îl succeadă imediat pe rege, bunicul său, care avea 56 de ani.

* 1814: Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (numit și Bernardin de St. Pierre) (n. 19 ianuarie 1737, Le Havre - d. 21 ianuarie 1814, Éragny, Val-d'Oise) a fost scriitor și botanist francez, precursor al romantismului, discipol al lui Jean-Jacques Rousseau.
* 1846: Francisc al IV-lea Joseph Charles Ambrose Stanislaus (italianăFrancesco IV Giuseppe Carlo Ambrogio Stanislao d'Absburgo-Este; 6 octombrie 1779 – 21 ianuarie 1846) a fost Duce de Modena, Reggio și Mirandola (din 1814), Duce de Massa și Prinț de Carrara (din 1829), Arhiduce de Austria-Este, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Cavaler al Lânii de Aur. A fost nepot al împărătesei Maria Tereza a Austriei, șeful Casei de Habsburg, și moștenitor al ramurii Modena a Casei de Este prin mama sa.

Francisc s-a născut la Milano. Tatăl lui a fost Arhiducele Ferdinand de Austria-Este, Duce de Breisgau iar mama sa a fost Maria Beatrice Ricciarda d'Este, Ducesă de Massa și Prințesă de Carrara, Lady de Lunigiana.

În 1812 Francisc s-a căsătorit cu Prințesa Maria Beatrice de Savoia, fiica regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Cuplul a avut patru copii:

Maria Tereza (1817-1886), căsătorită cu Henri, conte de Chambord.
Francisc al V-lea, Duce de Modena (1819-1875), căsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria.
Ferdinand Karl (1821-1849), căsătorit cu Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. A fost tatăl Maria Theresia, Arhiducesă de Austria-Este.
Maria Beatrix (1824-1906), căsătorită cu Juan, Conte de Montizón.

· 1851 - A murit Gustav Albert Lortzing, actor, compozitor, cîntăreţ si dirijor german (operele comice: "Braconierul", "Ţar şi teslar", "Armurierul") (n.1801).

· 1865: Alecu Donici, sau Alexandru Donici, (n. 19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21 ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român basarabean.
Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-a început în tinerețe cariera militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg, alături de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor Moldovei^[1] istoricul Mihai Răzvan Ungureanucitează un document în care se menționa că Donici Aleco era prezident Giudecătoriei Neamțul și agă, la 1846.

Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat în 1835 ca traducător în revista moscovită „Teleskop”. În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a.

La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strînse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului...”, numindu-l, în poezia „Epigonii” - „Donici, cuib de-nțelepciune”^[2].

A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

· 1872: Franz Grillparzer, poet austriac (n. 1791)
* 1883: Prințul Friedrich Carl Alexander al Prusiei (29 iunie 1801 - 21 ianuarie1883) a fost fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și al soției lui, Louise de Mecklenburg-Strelitz.

La 26 mai 1827 la Charlottenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica lui Charles Frederick, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției lui Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei.^[1] Marie a fost sora mai mare a Augustei de Saxa-Weimar, soția fratelui său, Wilhelm I. Friedrich Carl și Marie au avut trei copii:

Prințul Friedrich Karl (1828-1885); căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau; tatăl Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn.
Prințesa Louise a Prusiei (1829–1901); căsătorită cu Alexis de Hesse-Philippsthal-Barchfel
Prințesa Anna a Prusiei (1836–1918); căsătorită cu Friedrich Wilhelm de Hesse-Kassel

Familia a locuit la Wilhelmstrasse, lângă reședința cancelarului Otto von Bismarck

* 1892: John Couch Adams (n. 5 iunie 1819 - d. 21 ianuarie 1892) a fost un matematician, astronom, profesor universitar englez și director al Observatorului din Cambridge.

Este cunoscut mai ales pentru faptul că a prezis, independent de Le Verrier, fără observații directe, doar prin calcule matematice, existența planetei Neptun și aceasta studiind (în septembrie 1845) perturbațiile mișcării de revoluție a planetei Uranus.

A scris lucrări în domeniul mecanicii cerești: determinarea paralaxei lunare (1852) și a accelerației seculare a Lunii (1853) În domeniul matematicii, a întocmit formulele de integrare aproximativă a ecuațiilor diferențiale care-i poartă numele. Adams a publicat și lucrări despre triunghi și proprietățile sale. De asemenea, a calculat Constanta lui Euler cu 263 de zecimale fără a descoperi vreo perioadă.

Prin confirmarea ulterioară (prin observații astronomice directe) a existenței planetei Neptun, Adams a confirmat valabilitatea legilor mecanicii ale lui Newton.

Date personale
John Couch Adams
John Couch Adams
Născut	5 iunie 1819^[3]^[4]^[5]^[6] Laneast[], Cornwall[], Regatul Unit^[1]
Decedat	21 ianuarie 1892 (72 de ani)^[3]^[4]^[7]^[5]^[6] Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	Cornici
Ocupație	matematician astronom profesor universitar
Activitate
Domeniu	astronomie^[1] matematică^[1]
Instituție	Cambridge Observatory[*]^[1] Universitatea Saint Andrews
Alma Mater	St John's College[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[] Academia Rusă de Științe Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[]
Premii	Membru al Societății Regale[] (1849)^[1] Medalia Copley (1848)^[2] Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1866) Honorary Fellow of the Royal Society of Edinburgh[] (19 februarie 1849)^[1] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
Modifică date / text

· 1907 - A murit Vicenţiu Babeş, publicist, jurist, om politic şi membru fondator al Academiei Române (n.21.01.1821).

· 1907 - A murit filologul italian Graziadio Isaia Ascoli, membru de onoare străin al Academiei Române.

· 1918: Victor Mihaly de Apșa, mitropolit greco-catolic, membru de onoare al Academiei Române (n. 1841). Cunoscut și ca Victor Mihali (n. 19 mai 1841, Ieud, Comitatul Maramureș ), a fost episcop al Eparhiei de Lugoj între 1875-1895 și arhiepiscop Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma din 1895, până la moarte. Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Române. A fost fratele mai mare al istoricului Ioan Mihaly de Apșa, de asemenea membru al Academiei Române. După moartea mitropolitului Vancea, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreme de 9 luni. Autoritățile maghiare au fost foarte atente la desemnarea persoanei noului ales, căutând în acest fel să nu întărească spiritul de luptă al românilor transilvăneni. Mitropolitul Victor Mihali de Apșa a pășit însă pe drumul marilor săi înaintași, punându-se cu același spirit de sacrificiu în serviciul neamului. Păstorirea sa a cuprins perioada frământată a mișcării memorandiste, a ieșirii din pasivitate a Partidului Național și a înființării episcopiei de Hajdúdorog (1912)

* 1924: Vladimir Ilici Lenin ^{► pronunţie ►} (rusă Влади́мир Ильи́ч Ле́нин), numele de familie originar: Ulianov (Улья́нов), (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor sale făcute în revoluție și în război. Tentativa de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcțiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas țintuit la pat și incapabil să mai vorbească.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La puțin timp după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morții lui Lenin a fost ateroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziții privind cauzele morții lui Lenin.

Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolșevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menționat această boală în raportul de autopsie, dar distrugerile vaselor de sânge, paralizia și alte incapacități pe care le-a citat sunt tipice pentru această boală. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului, afectate în mod obișnuit de sifilis, nu au fost menționate.

În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar și cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obișnuit, la tratarea acestei boli.

În 2004 s-au făcut noi afirmații medicale conform cărora Lenin a suferit de sifilis și a decedat din această cauză.^[6]

Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa și acesta i-a rămas numele până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, când și-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un numar de scrieri prin care da indicații viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este Testamentul lui Lenin, unde, între altele, critica și lideri ai partidului precum Lev Troțki și Stalin. Despre Stalin, secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că „în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată” și sugera ca „tovarășii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcție”. Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoștința publicului larg.

La începutul secolului al XX-lea, mișcarea rusă a cosmismului (teoria evoluției cosmice) era foarte populară și a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin crionică pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârșit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat și expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova.

Deși Lenin și-a exprimat cu puțin timp înaintea morții dorința să nu fie create memoriale pentru el, diferiți politicieni au văzut o cale de a-și îmbunătăți propria poziție în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolșevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar statui, monumente și memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul și de-a latul țării.

Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin și să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuși, legătura dintre aceștia și genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.

Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcționarea creierului.

· 1927 – A decedat Mitrofan Piatnitki, muzician rus, fondator (1910) al Corului popular rus, care din 1940 ii poarta numele;(n.02.07.18964).
* 1934: Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(12 octombrie 1855 - 21 ianuarie 1934) a fost al patrulea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.
Friedrich Ferdinand a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.^[1] Friedrich Ferdinand a succedat ca Șef al Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de duce după decesul tatălui său la 27 noiembrie 1885.^[1] Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Albert, Duce de Schleswig-Holstein a murit la 27 aprilie 1931,^[1] Friedrich Ferdinand a devenit Șef al Casei de Oldenburg și a moștenit titlurile de Duce de Augustenborg și Duce de Schleswig-Holstein.

Friedrich Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg,^[1] la 19 martie 1885 la Primkenau.^[1] Soția lui era sora mai mică a împărătesei Augusta Viktoria, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Friedrich Ferdinand și Karoline Mathilde au avut cinci copii^[1]:

Prințesa Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 decembrie 1885 – 3 octombrie 1970)
Prințesa Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (21 aprilie 1887 – 15 aprilie 1957)
Prințesa Helene Adelheid Viktoria Marie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1 iunie 1888 – 30 iunie 1962)
Prințesa Adelheid Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(19 octombrie 1889 – 11 iunie 1964)
Wilhelm Friedrich Christian Günther Albert Adolf Georg, Duce de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965)
Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (11 mai 1894 – 1972)

* 1940: Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei (10 august 1888 – 21 ianuarie 1940) a fost membru al casei regale Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Prințul Christofor s-a născut la Pavlovsk, Imperiul rus; părinții săi erau George I al Greciei și Olga, regină a Greciei; a fost cel mai mic copil din cei opt (cu 20 de ani mai mic decât cel mai mare copil, Constantin) iar în familie i se spunea "Christo". La puțin timp după naștere, Christofor al Greciei a fost botezat în țara Romanoviloriar nașii de botez au fost Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei și Țarina Maria Feodorovna.^[2]

La fel ca frații săi, Christofor, era poliglot, vorbea greaca, engleza, daneza, rusa, franceza și italiana. Frații vorbeau în limba greacă între ei și engleza cu părinții. Părinții între ei vorbeau în germană.

A fost logodit pentru scurtă vreme cu Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife în anul 1910. (Mama Alexandrei, Prințesa Louise, Ducesă de Fife era fiica reginei Alexandra a Marii Britanii, sora mai mare a tatălui său George I) Logodna s-a încheiat când părinții au aflat de legătură.

La 1 ianuarie 1920, Christofor s-a căsătorit cu o văduvă americană None May "Nancy" Stewart Worthington Leeds la Vevey, Elveția.^[3] Soției lui i s-a garantat titlul de "HRH Prințesa Anastasia a Greciei și Danemarcei" a ajutat cu averea ei moștenită de la cel de-al doilea soț, familia regală greacă în exil. La scurt timp după nuntă, Anastasia s-a îmbolnăvit de cancer și a murit la Londra la 29 august 1923. Prințul Christofor a avut un fiu vitreg, William Bateman Leeds Jr (1902–1971) care s-a căsătorit în 1921 cu Prințesa Xenia Georgievna Romanova a Rusiei, nepoata lui Christofor, fiica surorii sale mai mari, Prințesa Maria Georgievna a Greciei.

Mai târziu prințul Christofor s-a recăsătorit. A doua soție a fost Prințesa Françoise de Orléans. Françoise era fiica lui Jean d'Orléans, Duce de Guise și a Isabelle d'Orléans. Căsătoria civilă a avut loc la 10 februarie 1929 la Palermo, Italia iar a doua zi căsătoria religioasă. Prințul și Prințesa Christofor au avut un singur copil Prințul Mihail, care s-a născut în 1939, la scurt timp înainte de decesul tatălui său la Atena.

În 1927, Christofor și-a vizitat fiul vitreg și soția acestuia Xenia în America. Xenia i-a vorbit de o femeie, Anna Anderson, care pretindea că este Marea Ducesă Anastasia a Rusiei, fiica cea mică a ultimului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei.

Ea a fost găsită într-unul din spitalele din Berlin, unde a fost dusă după încercarea de sinucidere. Povestea ei a fost că, atunci când restul familiei sale ar fi fost asasinat, ea a reușit să ajungă la București cu un soldat care a salvat-o din pivnița din Ekaterinburg. El a adus-o apoi la Berlin.^[4]

Prințul Christofor o descria pe Anna Anderson, "În primul rând nu știa să vorbească în limba rusă, pe care Marea Ducesă Anastasia, ca toți copiii Țarului o vorbea fluent, și conversa numai în germană."^[5] "...Nu a putut să recunoască persoane pe care Marea Ducesă le-a cunoscut foarte bine iar descrierile ei despre camerele palatului și alte scene familiare oricărui membru al familiei imperiale erau inexacte."^[6]

Prințul Christofor al Greciei a murit la 21 ianuarie 1940 la vârsta de 51 de ani.

· 1950 - A murit scriitorul britanic George Orwell ("Ferma animalelor", "1984", "O gură de aer", "Omagiul Cataloniei") (n.25.06.1903).
* 1951: Prințesa Hélène de Orléans (13 iunie 1871 - 21 ianuarie 1951) a fost membră a Casei regale de Orléans și, prin căsătoria cu Prințul Emanuel, Ducesă de Aosta.

A fost al treilea copil din cei opt ai Prințului Filip, Conte de Paris și ai Prințesei Marie Isabelle d'Orléans. Hélène a fost sora cu Amélie, regină a Portugaliei, Prințesa Isabelle de Orléans și Ferdinand, Duce de Montpensier.

Tatăl ei a fost nepotul regelui Ludovic Filip I al Franței și moștenitorul aparent din 1842 până în 1848. Bunicii materni au fost Antoine, Duce de Montpensier și Infanta Luisa Fernanda a Spaniei.

Părinții Hélènei aveau mari speranțe că ea se va căsători cu un moștenitor al unui tron. Ceilalți frați ai ei se căsătoriseră bine; sora ei mai mare Amélie cu regele Portugaliei, sora ei mai mică Isabelle cu Ducele de Guise.

Pretendenții ei erau încurajați de faptul că Hélène era considerată o mare frumusețe a timpului ei.

Hélène s-a îndrăgostit de Prințul Albert Victor, Duce de Clarence (fiul cel mare al lui Eduard al VII-lea și nepot al reginei Victoria care încă domnea) însă cei doi au fost obligați să pună capăt relației lor.^[1]^[2]

La început, regina Victoria s-a opus logodnei deoarece Hélène era romao-catolică. Victoria i-a scris nepotului ei sugerându-i ca o alternativă o altă nepoată, Prințesa Margaret a Prusiei.^[3]

Odată ce cuplul și-a mărturisit dragostea reginei, Victoria a cedat și a sprijinit căsătoria lor. Hélène a fost de acord să se convertească,^[4] iar Albert Victor s-a oferit să renunțe la drepturile sale asupra succesiunii la tronul britanic pentru a se căsători cu ea, scriindu-i fratelui său "Nu știi cât de mult o iubesc pe fata asta atât de dulce și simt că nu aș putea fi fericit niciodată fără ea".^[5] Mama lui, Prințesa de Wales, a simpatizat cu situația lor și a aprobat căsătoria.^[2]^[6] Spre dezamăgirea cuplului, tatăl ei a refuzat căsătoria și nu i-a permis să se convertească. Hélène a călătorit personal pentru a interveni la Papa Leon al XIII-lea, însă el a confirmat verdictul tatălui și relația a luat sfârșit.^[7]

Albert Victor nu a putut trece peste sentimentele sale față de Hélène; relația lor este comemorată la mormântul lui de la Castelul Windsor de o coroană cu un singur cuvânt scris pe ea "HELENE".^[7] Mai târziu s-a aranjat pentru el logodna cu Prințesa Mary de Teck însă Albert Victor a murit înainte ca nunta să aibă loc.

Ea a fost prima alegere ca mireasă făcută de către împăratului Alexandru al III-lea și împărăteasa Maria Feodorovna pentru fiul lor cel mare, țareviciul Nicolae (mai târziu împăratul Nicolae al II-lea). Relația nu a progresat dincolo de prietenie și Nicolae s-a căsătorit cu Prințesa Alix de Hesse-Darmstadt la sfârșitul anului 1894.

Au existat mari speranțe că Hélène se va căsători cu fiul cel mare și moștenitorul regelui Umberto I al Italiei, Prințul de Neapole. Hélène a călătorit la Neapole cu speranța că va atrage atenția regelui și reginei.^[2] Totuși, nu a avut loc nici o căsătorie iar Victor Emanuel s-a logodit cu Prințesa Elena de Muntenegru în 1896. Au existat zvonuri legate de o căsătorie a ei cu Infantele Afonso, Duce de Porto, care era cumnatul surorii sale Amélie. Zvonul s-a dovedit fals iar el nu a arătat nici un interes Helenei.

La 25 iunie 1895 Hélène s-a căsătorit cu Emanuele Filiberto, al 2-lea Duce de Aosta (1869–1931).^[8] La nuntă au participat mai multe figuri regale importante inclusiv Prințul Moștenitor Victor Emmanuel al Italiei și Ducele și Ducesa de Connaught.^[8]

Cuplul a avut doi copii:

Amedeo, al 3-lea Duce de Aosta (21 octombrie 1898 - 3 martie 1942)
Aimone, al 4-lea Duce de Aosta (9 martie 1900 - 29 ianuarie 1948)

Văduvă în 1931, Prințesa Helene s-a recăsătorit în 1936 cu colonelul Otto Campini (1872–1951)

* 1959: Cecil Blount DeMille (n. 12 august 1881, Ashfield, statul Massachusetts – d. 21 ianuarie 1959, Hollywood, California) a fost un regizor american și producător de filme care a câștigat Academy Award atât cu filme mute cât și cu sunet.^[11] Cele mai cunoscute filme ale sale sunt Cleopatra (1934), Samson and Delilah (1949), The Greatest Show on Earth (1952) și The Ten Commandments (1923 și 1956).

· 1966 - A murit prozatorul Mihail Lungianu (n.13.12.1876).

* 1984: Arhiducele Gottfried de Austria (germană Gottfried Maria Joseph Peter Ferdinand Hubert Anton Rupert Leopold Heinrich Ignaz Alfons, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1]^[2]) (14 martie 1902 – 21 ianuarie1984) a fost membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce de Austria prin naștere.

Gottfried a fost fiul cel mare^[1]^[2] al Arhiducelui Petru Ferdinand de Austriași a soției acestuia, Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii.^[1]^[2]Gottfried a crescut împreună cu cei trei frați ai lui (un frate și două surori) la Salzburg și Viena până la sfârșitul Primului Război Mondial în 1918, când familia lui a emigrat la Lucerna, Elveția.

La 2 august 1938 Gottfried s-a căsătorit civil cu Prințesa Dorothea de Bavaria, al cincilea copil și a patra fiică a Prințului Franz de Bavaria și a soției acestuia, Prințesa Isabella Antonie de Croÿ,^[1]^[2] și religios la 3 august 1938, la Sárvár, Ungaria.^[1]^[2] Gottfried și Dorothea au avut patru copii împreună:^[1]^[2]

Arhiducesa Elisabeta de Austria (n. 2 octombrie 1939)
Arhiducesa Alice de Austria (n. 29 aprilie 1941)
Arhiducele Leopold Franz de Austria (n. 25 octombrie 1942)
Arhiducesa Maria Antoinette de Austria (n. 16 septembrie 1950)

* 1989: Robert James Leslie Halliwell^[2] (23 februarie 1929 – 21 ianuarie 1989) a fost un critic de film și enciclopedist britanic (precum și impresar de televiziune) care a redactat în 1965 The Filmgoer's Companion românăManualul amatorului de filme, prima enciclopedie într-un singur volum consacrată tuturor aspectelor cinematografului.^[3] Douăsprezece ani mai târziu, a însoțit acest volum cu Halliwell's Film Guide română Ghidul de filme al lui Halliwell, altă operă monumentală prin efort și devotament. În perioada de dinainte de apariția Internetului, cărțile lui Halliwell erau văzute ca principală sursă de informații despre lumea filmului și numele său devenise sinonim cu înțegerea și cercetarea cinematografului. Jurnalistul ziarului Times Anthony Quinton scria în 1977

Absorbiți de bucuria adusă de aceste splendide cărți, oamenii ar trebui să caute, preț de un moment, să se gândească să admire combinația pe deplin extraordinară de industrie și autoritate specifice unui om, combinație ce a dat naștere acestor cărți^[4]

În calitatea sa de achizitor principal pentru rețeaua de televiziune ITV, Halliwell a fost răspunzător și pentru aducerea, pe ecranele britanice, a celor mai populare filme și show-uri de televiziune din perioada anilor '70 și '80, printre care se numără The Six Million Dollar Man, Charlie's Angels, The Incredible Hulk, The A-Team, The Winds of War, Fălci, Războiul stelelor și filmele cu James Bond.^[5]

Promovarea, de către Halliwell, a artei cinematografice prin intermediul volumelor scrise și prin intermediul seriilor televizate numite 'golden oldies' română Filme intrate în fondul de aur al cinematografului și difuzate pe Channel 4 i-a adus acestuia distincții din partea Cercului de critici de film britanici, din partea Institutului de Film Britanic și un premiu BAFTA postum

· 1991: Principesa Ileana a României (cunoscută și ca domnița Ileana; n. 5 ianuarie 1909, București – d. 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României. Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia.

După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.

Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijindu-se în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Germania nazistă de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948.

Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț. Alegând calea monahismului, și-a luat numele monastic „maica Alexandra” și a fondat Mânăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

Ileana s-a născut la București la 5 ianuarie 1909, ca fiica cea mică a reginei Maria a României și a regelui Ferdinand I al României. Deși au existat zvonuri că tatăl adevărat al Ilenei este de fapt Prințul Barbu Știrbei, regele a admis paternitatea, scrisorile prințului Știrbei către regină nelăsând nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea față de ceilalți copii ai cuplului princiar Ferdinand-Maria.^[1]

Ileana a avut patru frați mai mari: Carol, Elisabeta - mai târziu Prințesă Moștenitoare a Greciei, Maria - mai târziu regină a Iugoslaviei - și Nicolae. Despre fratele ei mai mic, Mircea, de asemenea s-a spus că ar fi fost copilul Prințului Știrbei; Prințul Mircea a murit la aproape patru ani de febră tifoidă.

Până la vârsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieți la palat. Declanșarea Primului Război Mondial, a obligat familia regală, împreună cu guvernul și parlamentul, să se refugieze din calea trupelor germane la Iași. Educația a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti și de la personalul curții. De la mama sa a învățat limbile engleza și franceza, iar de la tată - germana. Regina Maria considera că Ileana a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală. Asta deoarece Ileana a înțeles de mică ce înseamnă datoria față de țară, de a fi prințesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar și nevoia de a-și dedica viața celorlalți.^[2]

Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul, iar celălalt a fost moartea fratelui său, despre care spunea că a fost "marea dragoste a inimii mele". În timpul Primului Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Principesa Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, alături de celelalte principese, Mignon și Elisabeta, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Ileana dorea să-i ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. Perioada refugiului de la Iași a fost foarte grea pentru Familia Regală, care a simțit direct toate lipsurile și greutățile cu care se confrunta populația. Astfel, Ileana avea să își amintească, ani mai târziu, că pe atunci îi era tot timpul foame, dar că nici nu dorea să mănânce din cauză că mâncarea la care aveau acces nu era variată, ba chiar uneori aproape necomestibilă.^[3]

A fost crescută cu dragostea față de România, poporul, tradițiile și limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, unde au învățat și surorile sale. A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al.Steriadi. În 1926 călătorește împreună cu Regina Maria și fratele Nicolae în America, și apoi în Spania.
Domnița Ileana - cum o numeau apropiații - a fost fondatoarea sau președintele a unor organizații de cercetași ca Asociația Creștină a femeilor române, Asociația Ghidelor și Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obține brevetul de căpitan de cursă lungă,( nu putea sa fie capitan de cursa lunga ci doar skipper) navigând mai mulți ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. Participă la diverse expediții în Munții Carpați și își urmează interesul pentru sport prin înscrierea la cursurile Școlii de Educație Fizică din București, și dragostea pentru navigație.

Principesa Ileana în costum popular.

Principesa Ileana

În timpul „Restaurației“, Ileana se afla într-un voiaj în Egipt. Ea a salutat gestul politic al fratelui său, însă, la scurt timp, noul Rege, Carol al II-lea, a hotărât să-i restrângă aparițiile publice, deranjat de popularitatea Domniței de strânsa legătură a acesteia cu Regina Maria. La sfârșitul anului 1930, Ileana îi scria Regelui Carol al II-lea: „Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”. Dar Regele, hotărât să nu împartă cu nici un alt membru al familiei regale puterea politică și popularitatea de care se bucura familia regală, a găsit o soluție simplă de „a scăpa” de sora sa: Ileana trebuia să se mărite cu un prinț străin și să plece din țară. În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“^[4].
În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umrich, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef al Casei Regale. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul.
Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. Numele complet al Arhiducelui era Anton Maria Franz Leopold Blanka Carl Iosef Ignatz Raphael Michael Margaretha Nicetas, un nume demn de un arhiduce de Austria, primit în amintirea nașilor de botez. După proclamarea Republicii Austria, Anton și familia sa se retrag în Spania. Arhiducele, absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic și de aviație. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți și o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe dată de 26-27 iulie, la vârsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea.
Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni. În urma negocierilor acerbe dintre cele două familii și Sf. Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox. Ileana a insistat însă să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei. Nunta a fost un prilej de sărbătoare pentru țară; au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean. Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa.^[5]

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Ileana a organizat un spital pentru soldații români la castel. În martie 1944, ca să scape de persecuțiile naziștilor s-a mutat de la Viena cu întreaga familie înapoi în România unde a locuit la Castelul Bran, primit de mama sa cadou din partea orașului Brașov. Înființează lângă Castel, Spitalul „Inima Reginei”, în onoarea reginei Maria.

În primăvara lui 1938 Austria este anexată Reich-ului german, iar noua situație politică, cu naziștii la putere, a complicat mult viața familiei. Descendența princiară a acesteia și a soțului a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat de mai multe ori, iar cei doi, urmăriți pentru a preveni eventualele comploturi dinastice împotriva noii puteri. În aceeași perioadă, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dorind să-și aprofundeze cunoștințele pentru munca de infirmieră, dar nu s-a alăturat organizației în mod oficial deoarece asta ar fi însemnat să depună un jurământ față de Hitler. Aflată la Viena, Ileana află că unul dintre spitalele militare din oraș adăpostea un ofițer român rănit. Principesa se hotărăște să meargă să-l viziteze, iar la fața locului află că erau de fapt doi ofițeri, separați de camarazii lor răniți cu care fuseseră trimiși la Viena. Atunci, principesa Ileana s-a străduit să-i găsească pe ceilalți treizeci de soldați români răniți și i-a ajutat pe fiecare cum a putut. Astfel, domnița Ileana a început munca în slujba soldaților care o va aduce,în cele din urmă, înapoi în România. Din aceste eforturi s-a născut ideea organizării unui spital la Sonnberg, dedicat soldaților români care urmau să fie operați, spital devenit operațional câteva luni mai târziu, în aprilie 1943.^[6]

În vara aceluiași an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ajutorul ei, datoria de principesă a României o chema înapoi în țară. Ileana s-a consultat atunci cu prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale, Regina Maria. Devenise foarte greu să trăiască în Austria, unde nu se mai putea ține departe de problemele politice, de îndoctrinarea nazistă, și nici nu putea rămâne indiferentă la abuzurile care aveau loc în Reich. Barbu Știrbey i-a pus atunci o întrebare: "Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă? Răspunsul era simplu: "Sunt româncă".^[7] A început astfel o perioadă de un an de zile în care principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în România. Astfel, în primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. Ileana a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, începându-și munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. De asemenea, s-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de ziua națională a României.

După 23 august 1944, țara a fost invadată de facto de Armata Roșie, iar regele Mihai a fost forțat să abdice în cele din urmă la 30 decembrie 1947, de Petru Groza și Gheorghiu-Dej. Conform propriilor ei memorii, Ileana s-a întâlnit cu regele Mihai și regina mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia, aceștia povestindu-i ce se întâmplase pe 30 decembrie. Regele a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, fiind urmat la câteva zile de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Prin Decretul nr. 38 din 1948 se treceau în proprietatea statului toate bunurile deținute de regele Mihai și ceilalți membri ai familiei regale la data de 6 martie 1945 și toate bunurile dobândite după această dată.^[9]

Plecarea în exil a fost o lovitură extrem de dură pentru Ileana: "După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, <eul> esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu."^[10]

Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întâi în Elveția apoi în Argentina. În Elveția s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai, revederea fiind tristă, umbrită de durerea despărțirii de țară. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale.^[11]

În 1954 mariajul cu Arhiducele Anton s-a terminat prin divorț. În același an principesa s-a recăsătorit, de acestă dată cu Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în 1965 prin divorț. În 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959). În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra. În 1967, Principesa s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și a devenit stareța mănăstirii cu hramul "Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

După căderea regimului Ceaușescu, Maica Alexandra a apucat să viziteze România, eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948, în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani, fiind întâmpinată de sute de oameni care o aclamau și strigau "Trăiască Regele Mihai". Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de "domnița" lor.^[12] Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”.

Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951 iar în România în 2005 sub titlul Trăiesc din nou.

Conjuncturile politice ale timpurilor, revoluția din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc a pus pe tinerii căsătoriți în mare dificultate. Ei sunt nevoiți să plece în Austria în 1931. După căsătorie, cei doi au locuit un timp la Munchen, apoi la Modling, lângă capitala austriacă, odată ce Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În 1934 s-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era o casă mare, de 35 de camere, dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în ultimii ani, în care familia a locuit confortabil timp de zece ani.^[13]

Aici s-au născut cei șase copii:

Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998)
Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959)
Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935)
Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937)
Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939)
Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019)

· 1999: Charles Brown, cântăreț american de blues, pianist (n. 1920)

· 2004 - A murit Dinu Adameşteanu, arheolog italian de origine română, membru al Academiei Române. El este cel care a contribuit decisiv la descoperirea siturilor de la Histria, a cetăţii Heracleea şi cel care a revoluţionat tehnicile de studiu în domeniu (n.25.03.1913). Dinu Adameșteanu (n. 25 martie 1913, Toporu, județul Vlașca), a fost profesor la Universitatea din Lecce (Italia) și director al Școlii de specializare în Arheologie Clasică și Medievală la aceași universitate. Fratele său, medicul veterinar Ion Adameșteanu, este unul din fondatorii școlii românești de patalogie medicală veterinară.

· 2005 - Baschetbalistul echipei CSU Asesoft Ploieşti, Antonio "Toni" Alexe, şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs pe raza localităţii Sinaia.

· 2006 – Moare Ibrahim Rugova, om politic si scriitor albanez din Kosovo,cunoscut pe plan international.

* 2007: Maria Cioncan (n. 19 iunie 1977, Maieru, județul Bistrița-Năsăud – d. 21 ianuarie 2007, lângă Plevna, Bulgaria) a fost o atletă română, laureată a medaliei de bronz la proba de 1500 m de la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena. A murit în urma unui accident de mașină, când se întorcea din Bulgaria.

S-a născut la 19 iunie 1977 în satul Maieru, județul Bistrița-Năsăud, situat la 55 km de Bistrița, într-o familie cu patru copii, ea fiind al doilea copil al familiei. A urmat școala generală în comuna natală, între anii 1983 și 1991. Părinții ei doreau ca ea să urmeze un liceu cu profil economic, sanitar sau pedagogic. Fără știrea lor, Maria s-a antrenat săptămîni în șir, alergând de una singură pe ulițele satului. Maria Cioncan a urmat apoi Liceul cu program sportiv din Bistrița (1991-1995).

Între anii 1999 și 2003 a urmat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din Cluj, cu media generală 9,50, iar în februarie 2004 a obținut licența. În anul 2004, a fost admisă la masterat, la specializarea Știința sportului.

A început să practice atletismul întâmplator la Bistrița, în anul 1991, cu antrenorul Zsolt Gyongyossy la CSS Bistrița, cel care o antrena și pe campioana Gabriela Szabo. În anul 1993 devine pentru prima dată campioană de cros junioare II la proba de 3.000 m și vicecampioană de pistă la 1.500 m. În același an, dintr-un motiv necunoscut, Zsolt Gyongyossy a renunțat s-o mai pregătească.

Timp de doi ani, Maria Cioncan nu a mai participat la nici o competiție. În anul 1996, îl roagă pe Zsolt Gyongyossy să-i găsească un antrenor experimentat care s-o pregătească. Din anul 1996 s-a transferat la C.S. Siderurgica Hunedoara, având dublă legitimare și la Universitatea Cluj (între 1999-2004) și se antrenează cu prof. Ștefan Beregszaszi.

A obținut de trei ori titlul de campioană balcanică la 800 m și 1.500 m, de asemenea a cucerit două titluri de campioană națională de tineret la 800 m și 1.500 m, cinci titluri de campioană națională de senioare la 800 m, 1.500 m și 3.000 m. A câștigat numeroase concursuri de Grand Prix 1 și Super Grand Prix.

În anul 1998, Maria Cioncan a suferit o fractură de peroneu care a necesitat o perioadă lungă de refacere. La vârsta de 22 de ani, în anul 1999, obține titlul de Maestră a Sportului. În primăvara anului 2000 Maria Cioncan a participat la patru concursuri din care a câștigat trei, devenind și campioană balcanică în proba de 1.500 m. Însă, în ciuda timpilor buni care erau sub baremul de participare la Olimpiadă, nu a fost selectată în lotul de atleți care au reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Sydney din anul 2000.

Din anul 2001 a început să participe la competiții internaționale și a debutat cu locul trei la Stockholm, apoi s-a clasat pe primul loc la Budapesta. Tot în anul 2001 a câștigat patru medalii de aur la Campionatele Naționale de sală și în aer liber.

În anul 2002 a concurat la Supercupa Europei de la Anecsy (locul 1 - 1.500 m) și concursurile desfășurate în cadrul circuitului mondial Golden League - Oslo (locul 1 - 1.500 m) și Paris (locul 1 - 1.500 m). La Campionatele Mondiale de la Paris din anul 2003, s-a clasat pe locul 9 la proba de 1.500 m. În același an, obține locul II la proba de 800 m de la Supercupa Europei desfășurată în orașul Florența, Italia.

Maria Cioncan a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena, concurând în probele de alergări 800 m și 1500 m feminin. A obținut medalia de bronz la proba de 1500 m feminin (cu un timp de 3:58,39), fiind devansată de britanica Kelly Holmes (3:57,90) și de rusoaica Tatiana Tomashova (3:58,12). De asemenea, s-a clasat pe locul 7 la proba de 800 m feminin (cu un timp de 1:59,44).

Ca o recunoaștere a performanței sale, în anul 2004 a devenit Maestră Emerită a Sportului. În septembrie 2004, prin Decret al Președintelui României, atletei Mariei Cioncan i s-a decernat Ordinul Meritul Sportiv clasa a III-a cu două barete.

La Cupa Europei din anul 2005 a obținut locul 1 la proba de 800 m și locul 2 la 1.500 m. În martie 2006 a devenit cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca ^[1]. De asemenea, Maria Cioncan este și cetățean de onoare al comunei Maieru și al municipiului Hunedoara.

După Olimpiada din 2004, a fost mai tot timpul accidentată, ratând concursurile care i-ar fi putut aduce bani din prime de start și din premiile puse la bătaie. A ratat Campionatele Mondiale de la Helsinki, din cauza unei rupturi musculare la gambă. După tratamente îndelungate, Maria se pusese din nou pe picioare și începea să revină la forma din anul 2004.

În noiembrie 2006, Maria Cioncan a plecat împreună cu antrenorul său, Ștefan Beregszaszi, la un stagiu de pregătire la Ifran (Maroc). Au hotărât ca ultimele trei săptămâni de antrenament să le efectueze în Grecia. Din Grecia se întorceau spre casă la 21 ianuarie 2007 cu mașinile personale. Mașina condusă de Maria Cioncan (o Skoda Fabia) a pierdut direcția într-un viraj la stânga și s-a izbit violent de un copac, la 20 km de orașul Plevna (Bulgaria). Cauza accidentului a fost o dublă explozie la cauciucul față dreapta, mașina neavând mai mult de 90 km/h. A murit în aceeași zi.

* 2010: Kage Baker (n. 10 iunie 1952^[1], Hollywood, California – d. 21 ianuarie 2010^[2], Pismo Beach, California) a fost o scriitoare americană de science fiction & fantasy.

Romane din seria 'The Company'

In the Garden of Iden (1997)
Sky Coyote (1999)
Mendoza in Hollywood (2000) (Publicată în Marea Britanie sub denumirea At the Edge of the West)
The Graveyard Game (2001)
The Life of the World to Come (2004)
The Children of the Company (2005)
The Machine's Child (2006)
The Sons of Heaven (2007)
Not Less than Gods (2010) ISBN 978-0765318916

Date personale
Kage Baker
Kage Baker
Născută	10 iunie 1952^[1]^[2]^[3]^[4]^[4]^[5] Hollywood, SUA
Decedată	31 ianuarie 2010 (57 de ani)^[6]^[1]^[2]^[3]^[4]^[4]^[5] comitatul San Luis Obispo, SUA
Cauza decesului	cauze naturale[] (uterine cancer[])
Cetățenie	SUA
Etnie	americani[*]
Ocupație	romancieră[] scriitoare scriitoare de science-fiction[]
Limbi	engleza americană
Specie literară	fantasy
Note
Premii	Premiul Nebula

* 2013: János Kőrössy^[1] (n. 26 decembrie 1926, municipiul Cluj - 21 ianuarie 2013^[2]) a fost un muzician (pianist, aranjor și compozitor) român de jazz.

Numele de persoană al interpretului se regăsește și sub formele: Jancsi, Jancy,^[3] Jancsy,^[4] Iancsi,^[5] Yancy^[6] sau Yancey.^[7] (Forma Jancsi este cel mai frecvent diminutiv pentru numele maghiar de botez János – echivalentul lui Nelu.) Numele de familie mai este scris cu umlaut în loc de dublu accent ascuțit – Körössy^[3] – sau chiar fără diacritice: Korossy

Sărbători

· Sf Cuv. Maxim Marturisitorul; Sf. Mc. Neofit; Sf Mc Agnia din Roma; Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu (calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv. Maxim Marturisitorul;

Sf. Mc. Neofit;

Sf Mc Agnia din Roma;

Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

Sf Cuv. Maxim Marturisitorul

Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

- Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul
  Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică „alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și în-mulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit „bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l „nedrept” și „vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, „pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: „Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: „Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; „căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea „Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

„Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: „învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc „Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea „Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: „De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: „Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit „fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: „Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: „Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: „Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: „Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: „Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: „Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: „Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: „Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: „Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împre-ună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primești „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: „Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: „Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: „De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: „Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învă-țătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: „Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărind pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: „Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii prooroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: „A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: „Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: „Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvîrși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: „Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: „Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: „Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: „De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: „Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: „Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: „De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: „Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: „Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: „Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: „Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: „Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: „Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: „Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: „Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: „Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: „Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: „Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: „De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: „Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: „Pentru ce?”. Sfântul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: „Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: „Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: „Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit „Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: „Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: „Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: „Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: „Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: „Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: „Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: „Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel „Tipos” și pe cei ce s-au învoit la „Tipos”. Zis-a Troil: „Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: „Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: „Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintii, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: „Ai anatematizat „Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: „Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: „Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: „Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: „Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: „Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: „Au doară n-ai anatematizat „Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: „Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: „De ai anatematizat „Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: „Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: „Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: „La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: „Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: „De ce?”. Sfântul a răspuns: „Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: „Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: „Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: „Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: „De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: „De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: „Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: „Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: „Am 75 de ani”. Acela i-a zis: „De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: „De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: „Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: „Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: „Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: „Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Neofit

Viața Sfântului Mucenic Neofit

- Viața Sfântului Mucenic Neofit
  Viața Sfântului Mucenic Neofit

Muncitorul, umplându-se de frică și de spaimă și neștiind ce să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieși duhul.

În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea soție cu numele Florentia, amândoi creștini temători de Dumnezeu și păzitori cu dreapta credință de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească și l-au numit Neofit, apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, l-au crescut creștinește. Crescând copilul cu anii și cu priceperea, și apropiindu-se de 10 ani, și începând a învăța carte, s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor săvârșește laudă, pentru că Sfântul Duh, unde voiește, suflă; și s-a făcut copilul făcător de minuni, încât avea obiceiul, când plecau copiii din școală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci, cu care învăța, și hrana pe care la prânz o lua de la părinți o împărțea celor de-o vârstă cu el, iar el rămânea flămând.

Mergând la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul său o cruce și se închina, rugându-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se din prânzul lui, veneau la dânsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit; și era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mâna, ieșea apă, ca din izvor, și beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfântul prunc în toate zilele, hrănind cu prânzul pe cei de-o seamă cu el și adăpându-i cu apă scoasă din piatră, cu minune. Și-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, și ei nespunând, nimeni nu știa în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici părinții lui, fără numai acei copii săraci.

În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din piatră, după asemănarea lui Moise, și adapă pe copiii cei însetați; iar ea sculându-se, se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredințare despre fiul ei Neofit; dar iată, a zburat din înălțimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită, care șezând pe patul lui Neofit, a vorbit către dânsul cu glas omenesc: „Sunt trimis de la Mântuitorul, că să-ți păzesc patul tău fără prihană”.

Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci, s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodată; și s-a adunat în casa aceea mulțime de lume, bărbați și femei, vecini și cunoscuți, și nu înțelegeau ce i s-a întâmplat de a murit astfel. Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat și trimițând îndată după el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soției lui; iar el rupându-și hainele de supărare, a alergat acasă degrabă, tânguindu-se, dar în poartă întâmpinându-l Neofit, i-a zis: „De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare”. Și mergând cu tatăl, a luat de mâna pe maică, zicându-i: „Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul”. Ea, sculându-se ca din somn, a cuprins pe fiul său și l-a sărutat cu dragoste. Văzând aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a văzut în vis și la arătare.

Și într-acea vreme s-a aflat și despre minunea aceea cum că Neofit scotea apă din piatră și erau toți în mare mirare, iar mulți dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, și mirându-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era în tânărul Neofit cel curat și neprihănit, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna șezând lângă patul sfântului și vorbind omenește.

Odată a zis către dânsul: „Ieși, Neofite, din casa tatălui tău și vino după mine”; și sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, a sărutat pe părinții săi și s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peșteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare și i-a zis: „Ieși de aici și caută-ți altă peșteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui și s-a dus. Deci, locuia sfântul în peștera leului, fiind hrănit de înger.

După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăși la părinții săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfârșit, și dându-le cea mai de pe urmă sărutare și trimițându-i înainte spre Dumnezeu, a împărțit averea ce rămăsese după dânșii la săraci, și s-a întors iarăși în Muntele Olimpului, la petrecerea sa; și a stat acolo până ce a împlinit 15 ani de la nașterea sa, lăudând pe Dumnezeu totdeauna că un înger, iar hrana primind-o din mâna cea îngerească.

Într-acea vreme împărățeau la Răsărit și la Apus tiranii Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), iar în țara Bitiniei erau ighemoni Deciu și Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgânii închinători la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toți cetățenii dimprejur să se adune și să aducă jertfe zeilor și a fost așezată ziua acelei necurate prăznuiri când veniseră în Niceea și împărații din casa Bitiniei.

Deci, când a sosit acel diavolesc praznic și se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luând pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul târgului Niceei, cu fața preaslăvită ca a lui Moise altă dată, și a strigat sfântul cu mare glas: „M-am aflat celor ce nu mă cunosc și m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate rătăcirea și înșelarea necuratei credințe”. Iar poporul care prăznuia, fiind împreună și ighemonul Deciu, văzând pe tânărul luminat stând în mijlocul lor și strigând cu mare glas, s-a mirat și-l întrebau cine și de unde este. Dar el îndată a fost cunoscut de cetățeni că este Neofit, fiul lui Teodor și al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dânșii.

Sfântul, cu îndrăzneală deschizându-și gura, a zis către dânsul: „Nelegiuitule și băutorule de sânge, ce faci ducând la pierzare atâtea suflete de oameni? Oare nu știi că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoșată pedeapsă și te vei munci în veci în focul gheenei?”. Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mânie, a poruncit ca, dezbrăcând pe sfântul tânăr, să-l spânzure de un lemn legat de mâini și să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oțet amestecat cu sare. Sfântul răbdând cu bărbăție, striga cu glas tare către poporul ce era de față, zicând: „Bărbaților, cei orbiți cu nedumnezeirea și cuprinși cu nevederea, pocăiți-vă și vă izbăviți de întunericul acela; veniți la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu și vă luminați cu Sfântul Botez, ca să câștigați viața cea veșnică”.

Ighemonul, auzind niște cuvinte ca acestea ale sfântului tânăr, s-a umplut mai mult de mânie și a poruncit ca să-l spânzure iarăși pe lemn și cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfântul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decât: „Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”; și stând înaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: „De ce te îndrăcești, Neofite, împotrivindu-te poruncii împărătești? Făgăduiește să aduci jertfe zeilor și îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite”. Sfântul a zis: „Eu Dumnezeului ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet și celor ce locuiesc într-înșii, niciodată nu mă voi închina”. Și a poruncit slujitorilor ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbându-se chinuitorii, încât i se vedeau oasele goale. Iar sfântul, întru acele chinuri de Dumnezeu întărindu-se, cântă: De voi merge prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine ești, Doamne.

Văzând ighemonul că nimic nu sporește, a poruncit să înceteze a-l chinui și să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mângâia, zicând: „Văzându-ți tinerețele tale și cruțându-ți sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn ca să te închini zeilor noștri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori preaînțelepți, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea”. Iar mucenicul a zis: „Eu am doctor pe Stăpânul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd și spre care nădăjduiesc”. Și a poruncit ighemonul ca să-l închidă în pivniță legat.

A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc și a spus împăraților despre Neofit: „Pe un tânăr al unui creștin ieri legându-l, l-am chinuit, pentru că nu voiește să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri, ci neîncetat cheamă pe Hristos al său”. Împăratul a poruncit să-l ardă de viu pe tânăr și nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei ce mărturisesc pe Hristos. Și a ieșit Deciu ighemonul din palat, iar cu dânsul era și Uar fruntașul, mergând la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraților și a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniță pe tânărul Neofit; deci, adus fiind sfântul, a zis către dânsul ighemonul: „Neofite, apropie-te și jertfește zeului Hercule și vei fi de toți zeii bine primit, cum și împăraților și nouă”. Iar sfântul a zis: „Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia bine primit și iubit”.

Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfântului Neofit, pe care aruncându-l într-însul, au astupat gura cuptorului trei zile și trei nopți, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămână, iar Sfântul Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască, ca la un loc de odihnă se veselea, cântând: Domnul mă paște, nimic nu-mi va lipsi. În locul pășunii, acolo m-a sălășluit. El acolo nu s-a vătămat, precum altă dată și cei trei tineri, care au fost aruncați în cuptorul Babilonului.

După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe cuptorul și să lepede cenușa, căci li se părea că cuptorul este stins și mucenicul cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieșit o văpaie mare din cuptor și a ars mulțime de pagini, care veniseră acolo. Iar sfântul cu glas mare a strigat: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg și nebiruit în chinuri, care m-ai izbăvit de meșteșugirile chinuitorilor și focul în rouă mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă în veci; deci mă rog Ție, Stăpâne, să nu mă rușinezi pe mine, robul Tău, până la sfârșit, până ce voi săvîrși nevoința mea cu ajutorul Tău”.

Atunci a ieșit sfântul din cuptor întreg, neavând nici o vătămare de foc și l-au prins pe el paginii slujitori, care scăpaseră de arderea focului, mirându-se ei de o minune ca aceea; ticăloșii o numeau vrăjitorie, singuri fiind plini de vrăjile diavolești, pentru că îi orbise răutatea lor și nu puteau să cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osândit pe sfântul la mâncarea fiarelor, pregătind chiar și priveliștea și, legând pe sfântul de un par, au slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfântul și apropiindu-se, a stat, dar căutând la dânsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul și toți cei ce veniseră la priveliște. Apoi sloboziră o ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la priveliște, de vreme ce era foarte cumplită și ucidea pe mulți; aceea alergând, s-a închinat la picioarele sfântului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, și s-a dus la locul ei.

Astfel săvârșindu-se priveliștea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare și sălbatic, despre care ziceau: „L-am prins în pustie de cinci zile și nu i-am dat hrană deloc”. Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliștii, unde sfântul mucenic stă legat gol. Și toți se mirau de acel leu, căci era foarte mare și fioros.

Alergând leul la sfântul, a stat și l-a privit, și plecându-și capul, scotea lacrimi din ochi și lingea picioarele sfântului, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit aflându-l la Muntele Olimpului, în peștera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălășluit chiar în peștera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a poruncit să se ducă în peștera să cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase sfântul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată; iar leul închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoșat și a sfărâmat ușile priveliștii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toți se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.

Muncitorul, umplându-se de frică și de spaimă și neștiind ce să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieși duhul; și văzând că după toată dureroasa străpungere sfântul nu a murit, ci sta cu vitejie și fără frică, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiară și rău la obicei, acela având în mâini o suliță, s-a repezit la sfântul, l-a lovit cu sulița în piept și l-a străpuns. Astfel Sfântul Mucenic Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, în 21 de zile ale lunii ianuarie, viețuind de la nașterea sa 15 ani și patru luni; iar acum moștenind viața cea fără de sfârșit, slăvește pe izvorul vieții, Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.

Sf Mc Agnia din Roma

Viața Sfintei Mucenițe Agnia

- Viața Sfintei Mucenițe Agnia
  Viața Sfintei Mucenițe Agnia

Sfânta Agnia și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu.

Sfânta Muceniță Agnia s-a născut la Roma spre sfârșitul secolului al III-lea, într-o familie de nobili patricieni creștini. De mai bine de un secol și jumătate, strămoșii ei au adus cinste Bisericii creștine, fie slujind altarului, fie prin martiriu.

Există multe consemnări istorice cu privire la existența ei: Sfântul Ambrozie din Milano i-a compus un minunat imn, „Agnes beatae virgini”, și a scris un cuvânt la sărbătoarea pomenirii ei; de asemenea este pomenită și de Fericitul Augustin, de Ieronim și de poetul spaniol Prudențiu, care la rândul său i-a cântat laude în imnul XIV din al său Peristephanon, publicat în anul 405. În privința martiriului ei, însă, există câteva variante. Cert este că ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 13 ani, sub prigoana împăratului Dioclețian.

Papa Damasus, afirmă, potrivit unei tradiții grecești, că Sfânta Agnia ar fi fost arsă pe rug. Dar consemnările Sfântului Ambrozie de Milano și cele ale poetului Prudențiu par mai adevărate. Ei spun că după ce tânăra Agnia a fost silită să aducă jertfă zeiței Vesta și a refuzat, a fost expusă bătăii de joc și injuriilor unor oameni ușuratici, după care a fost decapitată cu o lovitură de sabie.

Fericitul Augustin spune despre Sfânta Agnia că: „a fost așa cum o arată numele, căci „agnes” în latină înseamnă miel, iar în grecește curată. Și într-adevăr, ea în cer a primit răsplată pentru blândețea și curăția ei”.

Potrivit Passio Sanctae Agnes (Pătimirea Sfintei Agnia), se pare că însuși fiul prefectului din Roma s-a îndrăgostit de Agnia de cum a văzut-o prima oară, într-o zi, când ea se întorcea de la școala fecioarelor. Atras de frumusețea ei, el s-a bucurat și mai tare când a aflat că sufletul ei era împodobit cu înțelepciunea cărunteților și a dorit s-o ia de soție. Dar Agnia, rănită fiind de dragostea Mirelui Hristos, se dăruise deja Acestuia și nu vroia nici să audă de vreun logodnic pământesc. Și la Roma, ca și în alte părți, se obișnuia ca tinerele fete să fie promise și logodite foarte devreme.

Aflând unde este casa părinților Agniei, fiul prefectului, se bucură foarte mult că ea este de neam ales și începu să-i trimită multe daruri, cerând-o în căsătorie. Dar Agnia nici nu luă în seamă cererea lui, căci inima ei era răpită deja în extazul unirii cu Mirele ei iubit și aproape că nu mai locuia în trup. Tânărul însă, nu voia să renunțe la hotărârea sa, și crezând că darurile sale nu i-au ajuns copilei, mai multe și mai alese daruri, mărgăritare și haine de preț îi trimise și chiar îi făcu tot felul de promisiuni ca s-o atragă pentru sine. Agnia, însă, primea în sufletul ei, încă din această viață, comori mult mai de preț de la Cel Căruia se făgăduise să-I fie mireasă și nu ar fi schimbat acele daruri pentru podoabele cele trecătoare.

Văzând că nu primește nici un răspuns, fiul prefectului veni el însuși în casa Agniei și începu să-i aducă la cunoștință cât de bogată e familia lui și cât de bine le va fi împreună, dacă ea îl va accepta ca soț. Ba îi puse și pe câțiva cunoscuți, prieteni și vecini de-ai Agniei să intervină pentru el la familia acesteia.

Atunci Agnia îi răspunse în cuvinte al căror înțeles tânărul acela nu-l înțelese:

– Am fost deja unită în ceruri cu un Mire a cărui frumusețe și strălucire o întrec pe aceea a soarelui și Acela mi-a dat deja inelul de logodnă. El a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării celei duhovnicești, iar dreapta mea și gâtul meu le-a înveselit cu pietre de mare preț. În urechi mi-a pus cercei de mărgăritare neprețuite și m-a încins cu nestemate de lumină strălucitoare. M-a îmbrăcat cu o haină țesută cu aur și m-a înfrumusețat cu nenumărate podoabe. Apoi, mi-a arătat o comoară fără de preț și mi-a făgăduit că mi-o va dărui dacă Îl voi aștepta și mă voi păstra pentru El. Așa că nu pot să-L părăsesc pe Cel al Cărui neam este cel mai înalt, puterea mai mare, frumusețea neîntrecută, dragostea mai dulce, Cel care mi-a pregătit deja cămara și, iată, ea este gata de nuntă. Ce dulce este glasul Lui!

Auzind-o vorbind așa, fiul prefectului, crezu că ea râde de el și gândi că nu i-au fost de ajuns darurile sale, așa că-i făgădui și mai multe. Dar Agnia, răpită în extazul ei, continuă:

– Laptele și mierea curg pe buzele Lui, iar inima Lui S-a unit acum cu a mea. Sângele Lui a înfrumusețat fața mea și de frumusețea Lui se minunează soarele și luna. Doar Lui mă voi dărui, căci avându-L, fecioară rămân, și iubindu-L, fără prihană sunt, și atingându-mă de El, rămân curată.

Plin de mâhnire, tânărul plecă rușinat dar și mânios, nu atât pentru că a fost respins dar mai ales pentru că i s-a spus în față că altul e alesul. Așa că se hotărâ s-o piardă pe această copilă dacă nu va fi a lui. Nu puțină i-a fost bucuria când i s-a șoptit că Agnia este creștină și că vrăjită fiind de acele credințe ciudate, Îl socotește Mire pe un anume Hristos.

Așa că fără să stea pe gânduri a denunțat-o tatălui său, prefectul, că este creștină. Spera totuși să o înfricoșeze cu chinurile și astfel s-o silească să-l ia de soț.

Însă Agnia i-a uimit pe toți atunci când, aflând că a fost denunțată, s-a prezentat singură în fața prefectului Sinfronius. Acesta i-a vorbit cu multă blândețe și i-a făcut și el tot felul de promisiuni, cerându-i în schimb să se supună poruncii împărătești de a aduce jertfă zeiței Vesta.

Dar cu toate că era foarte mică de vârstă, Agnia se purta cu mare înțelepciune și cuvioșie. Căci în toate îi răspundea calm și cu noblețe.

Văzând că prin vorbe dulci n-a putut s-o întoarcă din credința ei, prefectul, începu s-o amenințe pe copilă cu chinurile și porunci să fie pusă în lanțuri. Dar nu găsiră cătușe potrivite pentru mâinile ei de copil, ceea ce-l supără pe prefect și mai tare. Cum Agnia nu dădea semne să se sperie ci rămânea statornică în credința ei, mâniat la culme, prefectul a trimis-o într-o casă în care se practica desfrâul, pentru a fi necinstită și a i se lua fecioria la care ținea atât de mult. Dar Agnia i-a răspuns că nu se teme de nimic căci îl vede pe îngerul Domnului cum o păzește (în multe icoane, Sfânta Agnia este reprezentată stând în genunchi, cu mâinile pe piept, iar îngerul îi acoperă goliciunea cu un veșmânt).

Mirându-se de îndrăzneala Sfintei copile, prefectul a poruncit să i se smulgă hainele de pe ea și așa să fie dusă la casa de desfrânare, iar un crainic să meargă înaintea ei și să strige:

– Agnia, necredincioasa care i-a hulit pe zei ca o desfrânată, este dusă la casa de desfrânare spre batjocură!

Dar Dumnezeu, care nu-i lasă de rușine pe slujitorii Săi, a făcut de îndată să crească părul capului ei atât de mult, încât și-a acoperit cu el tot corpul, ca nimeni să nu-i vadă goliciunea.

Rugându-se Mirelui Său iubit, pentru care suferea toate acestea, Agnia a intrat sfioasă în casa păcatului dar acolo a găsit un înger care a învăluit-o în lumină și i-a umplut sufletul de pace. La vederea acestei minuni, Sfânta a îngenuncheat și I-a mulțumit Mirelui ei iubit:

– Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în ceata mireselor Tale, această mângâiere mi-ai dăruit!

Acestea și multe altele a grăit Sfânta Agnia și apoi a început să cânte laude Lui Dumnezeu, împreună cu îngerul ce i se arătase și care o apăra, transformând casa păcatului în casă de rugăciune și locul petrecerilor diavolești în sălășluire a casei Lui Dumnezeu.

Dar un desfrânat din acea casă încercă să se apropie de ea ca s-o necinstească și în acel moment căzu mort la picioarele ei.

Astfel a scăpat-o Dumnezeu nevătămată din această înjositoare osândă. Pe locul unde s-a întâmplat această minune (loc identificat cu Circul lui Domițian), s-a ridicat mai târziu bazilica Sfânta Agnia în Arenă.

La aflarea întâmplării, prefectul s-a îndârjit și mai tare și acuzând-o că prin puterea vrăjitoriei a făcut aceasta, a dat poruncă să i se taie capul.

Auzind această sentință, Mucenița lui Hristos, Agnia, s-a bucurat foarte mult și înălțându-și ochii către cer, răpită parcă în extaz mai înainte de a ieși din trup, zise:

– Ascultați! Vin! Sunt servitorii Mirelui, care vin să mă caute! Văd sus fecioarele de onoare ale miresei, îmbrăcate în alb, care-mi fac semn să vin. Da, candela mea e gata, și eu merg înaintea Mirelui! Hristoase Cel slăvit, cheamă sufletul care se alipește de Tine! Ți-am închinat fecioria mea, închin Tatălui Tău și martiriul jertfei mele!

Ca să nu-i mai audă glasul, prefectul porunci călăului să pună pedeapsa în aplicare mai repede.

Agnia îngenunche în liniște. Copila îngenunchiată, în rochia albă, cu capul înclinat, cu brațele încrucișate pe piept, cu buclele aurii căzând aproape până în pământ îl mișcă până și pe călău care tremurând de emoție, nu putea să ridice sabia. Dar auzind zbieretele prefectului își făcu datoria.

Astfel, Sfânta Agnia, în ziua de 21 ianuarie, și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu. Ea a fost îngropată în catacombele de pe Via Nomentana, care-i poartă numele (via di sant’Agnese).

De la Fericitul Augustin ne-au rămas aceste rânduri: „Ce să vă spun, fraților, despre oamenii aceia care au fost cinstiți de păgâni ca zei și care au avut onoruri divine ca: temple, preoți, altare și jertfe? Vă voi spune că nu se pot compara cu martirii noștri. Ba chiar am face o mare nedreptate Sfinților numai încercând să facem această comparație. Oamenii aceia sacrilegi nicicum nu se pot pune alături de vreunul dintre credincioșii noștri fie chiar imperfecți, cu multe slăbiciuni și lipsuri. Și, într-adevăr, ce este Iunona alături de o bătrână care e în adevărata credință? Hercule a învins leul, a învins sălbaticul câine Cerber, însă martirul a învins lumea. Agnia a învins diavolul”.

În Passio se spune că părinții Agniei privegheau în fiecare noapte la mormântul ei și o plângeau neîncetat. Dar într-una din nopți au văzut trecând pe lângă ei o ceată de fecioare, împodobite cu haine scumpe și înconjurate de o lumină blândă, iar în mijlocul lor au văzut-o pe Agnia, care strălucea mai mult decât toate. Ea ținea în brațe un mielușel alb ca zăpada. Întorcându-se spre părinții ei, ea le zise:

– Nu mă mai plângeți ca pe o moartă, ci bucurați-vă pentru mine, căci m-am sălășluit cu aceste fecioare în locașuri luminate. M-am unit în ceruri cu Acela pe care L-am iubit pe pământ din toată inima.

Și acestea zicând s-a făcut nevăzută.

Imediat după moartea sa, cultul ei a cunoscut o foarte mare popularitate. Încă din vechime, în Biserica din Roma, în dimineața zilei de 21 ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt dăruiți episcopului Romei, în amintirea acestui exemplu de nevinovăție. Din lâna lor vor fi țesute omoforurile dăruite apoi episcopilor din lumea întreagă, pentru ca să le fie semn că și ei sunt trimiși ca mieii în mijlocul lupilor și că trebuie să fie gata să-și dea oricând viața pentru Mirele Bisericii. Această veche ceremonie se desfășoară în Bazilica Sfânta Agnia, construită pe Via Nomentana, pe locul vechii bazilici ridicate de Constantina, fiica Sfântului Constantin, în jurul anului 345.

O notiță de mână din secolul VI a copiat inscripția de dedicare a bazilicii (pisania):

Constantina, închinătoarea lui Dumnezeu și convertită la Hristos, cu inimă devotată a dat toată cheltuiala – grație inspirației dumnezeiești și ajutorului lui Hristos – (pentru construirea) acestei biserici închinate biruitoarei fecioare Agnes. Această realizare care strălucește mai mult decât templele lumești, ale căror acoperișuri mărețe sunt împodobite cu aur. Numele lui Hristos este sărbătorit în acest loc, El care a învins moartea și, înălțându-se la cer a biruit; purtând numele și trupul lui Adam, i-a eliberat pe toți din tenebrele morții și din întunericul nopții. Acesta este darul nostru potrivit martirei dăruite lui Hristos, dat din averea noastră, pentru a aminti numele Agnezei în secolele care vor veni.

În scrierile vremii se amintește și martiriul Sfintei Emerențiana, o fecioară de vârsta Agniei, care o îndrăgea mult pe Sfântă și se ruga la mormântul ei din catacombă împreună cu ceilalți creștini (se pare că erau „surori de lapte”, având aceeași doică). Într-una din zile, văzând că un grup de necredincioși aruncau cu pietre în creștinii care încercau să intre în catacombă, ba pe unii chiar îi omorâseră, Emerențiana le-a sărit în ajutor și a încercat să-i izgonească pe acei răufăcători de acolo. Dar aceia năpustindu-se asupra ei cu răutate, aproape au îngropat-o sub pietrele pe care le aruncau. Adunându-și ultimele puteri, Emerențiana se târâ până la mormântul Sfintei Agnia și rugându-se, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Găsind-o creștinii, au spălat-o și apoi au îngropat-o lângă Sfânta Agnia, în catacomba de pe Via Nomentana.

Încă din zilele acelea evlavia poporului către Sfânta Agnia s-a răspândit cu repeziciune, mulți cântându-i fecioria și curajul în scrierile lor. Exemplul vieții sale a fost urmat de foarte multe tinere, care-și dedicau viața și fecioria slujirii Domnului.

În cartea sa Despre fecioare, Sfântul Ambrozie (334-397) o prezintă pe Sfânta Agnia ca model de urmat pentru fecioarele care vor să-I slujească lui Dumnezeu asemenea ei.

Sfântul papă Damas (366-384) a scris o rugăciune care se găsește în limba latină pe o placă expusă pe scara bisericii Sfintei Agnia din Via Nomentana:

Am auzit că Agnia a avut curajul să-și lase doica atunci când a aflat că a început persecuția și a acceptat de bunăvoie să fie dusă în fața magistratului: nu a oprit-o nici amenințarea terorii, nici focul aprins ca să o ardă, ci a avut tăria să se acopere cu părul capului, pentru a nu-i fi expus trupul, templul viu al Domnului.

O, prea cinstită fecioară, minunată martiră, ascultă rugăciunea lui Damas, și ajută-mă să trăiesc și să mărturisesc curăția vieții. Amin.

Ea a fost introdusă în canonul Liturghiei romane încă de atunci, iar sărbătoarea ei a fost preluată destul de repede de Africa creștină și de Constantinopol.

Fericitul Ieronim spunea că încă din vremea lui: limbile tuturor neamurilor cântă viața Sfintei Agnia.

Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o foarte mult pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului, care îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca (unii spun că avea lepră).

Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. Și în somn a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia care privind-o binevoitoare, i-a zis:

– Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!

Cum se deșteptă din somn, Constanța, s-a simțit atât de sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă, și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe toți din familia împărătească și pe toți creștinii când au aflat de această mare minune a Sfintei Mucenițe. Și mulți mergeau să se roage la mormântul ei și primeau vindecări.

Mai apoi, Constanța, l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise, ceea ce s-a și întâmplat.

Despre Constanța se spune că renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte fecioare de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei, când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.

Evlavia creștinilor către Sfânta Agnia a străbătut secolele și din toate părțile lumii, pelerinii vin la mormântul ei, ca să-i cinstească amintirea si să se roage.

Redăm mai jos cuvântul scris de Sfântul Ambrozie la sărbătoarea Sfintei Agnia, cuvânt în care se observă admirația profundă pe care marele Sfânt o avea pentru această tânără fecioară care la o vârstă atât de fragedă și-a păstrat credința și fecioria, oferindu-le Domnului prin martiriu:

„Este ziua nașterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naștere a unei martire: să dăruim, ca și ea, propria noastră jertfă. Este ziua de naștere a Sfintei Agnia! A suferit martiriul la 12 ani.

Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a știut să cruțe nici măcar o vârstă așa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinței, cu cât mărturia este dată de o viață aflată abia la începutul ei. Un trup așa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Și totuși, aceea care părea așa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până și la privirea severă a părinților și plâng și urlă la cele mai mici înțepături, ca și cum ar fi rănite în modurile cele mai groaznice. Agnia, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanțurilor și își oferă toată ființa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neștiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forța spre altarul zeilor și pusă pe cărbuni aprinși, ea își întinde mâinile spre Hristos. Își pune gâtul și mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanț nu putea să strângă membre atât de fragile.

Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, și totuși, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost grea, dar coroana ușoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecție de tărie. O tânără mireasă nu ar merge așa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Hristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuți. Toți plâng, ea nu. Cei mai mulți se minunează că, fascinată de o viață încă negustată, o dăruiește ca și cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin.

Toți se miră că ea este deja martora dumnezeirii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârșit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul Însuși al naturii.

La ce amenințări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, și despre câți aspiranți la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în fața propunerii sale! Dar ea a răspuns: „Este o jignire adusă Mirelui să aștept un altul care să mă iubească. Mă va avea Acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăbovești? Să piară acest trup: el poate să fie iubit și dorit, dar eu nu vreau aceasta”.

A rămas fermă, s-a rugat, și-a plecat capul. Dacă l-ați fi putut vedea pe călău tremurând, ca și cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaș, chipu-i palid ca și cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură jertfă o de două ori martiră, a fecioriei și a credinței. A rămas fecioară și a primit coroana martiriului”.

Numele de Agnia este forma feminină a substantivului „agnus” care înseamnă „miel” în latină, iar în greacă, „agni” înseamnă „curat, fără pată”. El a cunoscut diferite forme în limbile europene: Agneza în română, Agnes în latină, Agnese în italiană, Ines în spaniolă.

Mulți creștini folosesc acest nume, însemnătatea lui, amintindu-le de curăția sufletească dobândită prin spălarea cu sângele lui Hristos în apa Botezului.

Sfânta Muceniță Agnia este pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 21 ianuarie. Ea este ocrotitoarea tinerelor fete, ajutătoarea celor care vor să-și păstreze fecioria și curăția pentru Hristos, apărătoare împotriva violurilor, vindecătoare de multe boli care par fără vindecare și dătătoare de blândețe și nevinovăție, ca acelea ale mielului.

Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Ev. Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Ap. I Timotei 4, 9-15

Fiule Timotei, vrednic de credință este acest cuvânt și vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, de vreme ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu Cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor. Acestea să le poruncești și să-i înveți. Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința și curăția. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură. Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților. Cugetă la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor.

PREDICA Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXXII - a după Rusalii

- Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu (Pr. Ilie Cleopa)
  Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu (Pr. Ilie Cleopa)

„O adâncul bogăției și înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui!“ (Romani 11, 33)

Iubiți credincioși,

Una din însușirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotștiința Sa, prin care toate le știe și de toate poartă grijă. Această știință atotcuprinzătoare nimicește știința și înțelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfânta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzând pe Mântuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameșilor din Ierihon, s-au aprins de mânie asupra Domnului și cârteau că „a intrat să găzduiască la un păcătos“ (Luca 19, 7). Și aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoși pe toți vameșii care adunau impozitele împărătești și făceau multe nedreptăți în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mântuitor, știutorul inimilor și cunoscătorul gândurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscând de departe credința cea mare a lui Zaheu și așezarea cea bună a sufletului său, văzându-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: „Zahee, grăbește-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta“ (Luca 19, 5).

În multe părți ale Sfintei Scripturi și în multe părți ale zidirii Sale, se arată știința cea fără de margine a Atotputernicului și Preaânțeleptului Dumnezeu. Așa vedem că Mântuitorul, cunoscând așezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale și stătea la puțul lui Iacov. În acel timp a venit și femeia samarineancă să scoată apă și prin cuvintele Lui cele dumnezeiești, a fost vânat sufletul ei la credința în Hristos și prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mântuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit și cei ce strângeau dajdia pentru templu și au întrebat pe Apostoli, zicând: „Învățătorul vostru nu plătește darea?“ (Matei 17, 24)

Auzind Mântuitorul, a zis lui Petru: „Mergând la mare aruncă undița ta și la peștele care se va prinde întâi, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“ (Matei 17, 27). Cine nu poate înțelege de aici cât de nemărginită este înțelepciunea lui Dumnezeu, că și cele ce sunt în pântecele peștilor de față sunt înaintea Lui.

Dumnezeu care știe gândurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicând: „Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu când Mântuitorul a venit în casa lui? Știind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți invidioși că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mântuitorul: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8).

Vedeți osârdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeți ce face o inimă care iubește pe Dumnezeu, când vine întru cunoștința păcatelor sale? Vedeți cum se făgăduiește să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptățit, spre a câștiga milă și îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în fața Mântuitorului de nedreptățile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat și dator și așa făgăduiește ca să dea jumătate din averea sa la săraci și dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conștiinței i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărâ singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaînduratului nostru Mântuitor. Această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, câtă milă și îndurare ai câștigat de la Dumnezeu prin râvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta și iertarea păcatelor tale, căci nu numai mântuirea casei tale ai câștigat, ci și fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărând din toată inima ta că te vei face milostiv și drept, urmând lui Avraam cu credință și făgăduință, și Dumnezeu a primit pocăința ta, căci cercătorul inimilor fiind de față la a ta mărturisire din inimă, ți-a socotit ție ca o împlinire desăvârșită a datoriilor tale și fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiți credincioși,

La Dumnezeu nu există nici neștiință, nici neputință. El pururea privește în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: „Tu singur știi inima tuturor fiilor omenești“ (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu și la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, când zice către Samuel: „Să nu te uiți la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la față, iar Dumnezeu se uită în inimă“ (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul și Atotștiutorul nostru Mântuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu și văzând în inima lui dragoste mare, credință, evlavie și râvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mântuirea casei lui și pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cârteau că Domnul „a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredințat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. De aceea a zis: „Că a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: „Că de mila Domnului este plin tot pământul și îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui” (Psalm 32, 5).

Știința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor și dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu darul Său o luminează și o păvățuiește la calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi „Toți multe greșim“ (Iacob 3, 2) și „Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit și întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfântul Botez și fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăință? Știm iarăși din Dumnezeiasca Scriptură că „Dumnezeu celor mândri la stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har“ (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, dar a văzut și marea lui smerenie și râvnă pentru pocăință. De aceea a venit să găzduiască în casa sa și l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiți credincioși,

Pocăința casei lui Zaheu din Sfânta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creștină din zilele noastre, pentru noi toți care suntem fii ai lui Dumnezeu după har și oameni păcătoși după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu și pocăința prin care suntem miluiți și iertați, nimeni dintre creștini nu ar putea fi mântuiți. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila și dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăința noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căință, spovedania și părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotștiutor și cunoscător al inimilor noastre. El ne știe înainte de a ne naște. El cunoaște și vede cugetele minții și inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez și până în clipa morții, îngerii noștri păzitori scriu faptele și gândurile noastre bune și rele. El ne numără pașii pe care-i facem la biserică, la pocăință, la cercetarea bolnavilor sau la săvârșirea faptelor rele. Iar în ceasul morții, îngerii noștri păzitori ne însoțesc, împreună cu faptele noastre bune și rele, până la scaunul judecății, în fața Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieții noastre ne-am spovedit păcatele la preoți, dacă le-am părăsit și am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebați și osândiți pentru păcatele mărturisite și ispășite. Iar dacă vom muri nepocăiți, adică nespovediți și în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăința vameșului Zaheu este un model de pocăință pentru toți creștinii și este singura cale de îndreptare și împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameșul. Era cel mai lacom și mai zgârcit dintre iudei, că asuprea pe săraci și pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie și nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conștiință pentru păcatele sale, căuta un povățuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Și când a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credință să-L vadă măcar de departe. Și fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mântuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Și cunoscând că se căiește din inimă de păcatele lui și dorește să se mântuiască l-a chemat la Sine: „Zahee, grăbește-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!“ Deci îndată a coborât și L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde își adunase atâtea averi furate de la săraci și văduve! Dar îl mustra conștiința pentru păcatele făcute și de aceea, silit de conștiință, a început să-și mărturisească singur păcatele și să-și ia de bună voie aspru canon: „Iată jumătate din averea mea o dau săracilor și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!“

Vedeți ce a făcut Zaheu vameșul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi și-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi și-a luat singur canon de pocăință pentru cele făcute și la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam!“ (Luca 19, 9).

Așa trebuie să facem și noi, frații mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință. Încă și casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în noi, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creștină mai slăbită și robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care știe toate și privește în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăință și dorește să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăință. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care se sfințește și se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cât mai regulat la biserică, dacă ne vom plânge păcatele și le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rânduit și vom primi cu evlavie Trupul și Sângele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu și El Însuși va veni la noi și ne va zice: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că și acesta este fiul lui Dumnezeu după dar“. Amin.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNMT

VASILE POPOVICI

Date personale
Vasile Popovici

Născut	21 ianuarie 1900 Vărzărești, Orhei
Decedat	3 iulie 1973 Iași
Frați și surori	Ioan Popovici
Cetățenie	România
Ocupație	Compozitor
Activitate
Alte nume	Vasile Popovici-Ieșeanu
Origine	Română
Interpretare cu	Capela română „Cântarea Moldovei” din Paris Societatea muzicală „Cântarea Moldovei” din Iași
Colaborare cu	Academia de Muzică Religioasă din București Conservatorul Municipal din Chișinău Conservatorul din Iași
Modifică date / text

Vasile Popovici (n. 21 ianuarie 1900, Vărzărești, Orhei – d. 3 iulie 1973, Iași) a fost un compozitor român, profesor de muzică la Conservatorul din Iași și secretar al Uniunii Compozitorilor din România. Cunoscut și ca Vasile Popovici-Ieșeanu.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vasile Popovici s-a născut pe 21 ianuarie 1900 la Vărzărești, Orhei.

Între anii 1921-1923, 1925-1926, este profesor de teorie la Conservatorul din Iași, dirijor al Capelei române „Cântarea Moldovei” din Paris (1927-1930).^[1]

Devine consilier muzical la Radio București (1940-1959) și profesor suplinitor la catedra de istorie a muzicii și orgă a Conservatorului din București (1943-1949).

Primește Premiul de Stat (1953) și Ordinul Meritul Cultural, cl. II (1970). A fost membru al Societății Compozitorilor Români (1938) și secretar al Uniunii Compozitorilor din Romania (1960-1964). A compus o multitudine de creații corale, vocale și a continuat tradiția dirijorală a lui Gavriil Musicescu.

Studii de folclor[modificare | modificare sursă]

„Cântecul popular la Copanca”, Buletinul Institutului de cercetări sociale al Romaniei, vol. II, București, 1938.

ELEVI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dumitru Capoianu, G. Carp, Nicolae Călinoiu, N. Ciocoiu ș.a.

Vasile Popovici - "Sara pe deal"

Dorinta ~ M Eminescu

ANATOL ROȘCOVAN

IN MEMORIAM ANATOL ROȘCOVAN

„Primăvara copiilor” - concert în memoriam Anatol Roșcovan

DORU BOROBEICĂ

Date personale
Doru Borobeică

Nume la naștere	Doruleț Borobeică
Născut	21 ianuarie 1963 (58 de ani), București ^[1]
Căsătorit cu	necăsătorit
Cetățenie	România
Ocupație	muzician · basist · compozitor
Activitate
Alte nume	„Boro”
Origine	român
Gen muzical	rock clasic · hard rock · pop rock · heavy metal
Instrument(e)	chitară bas
Ani de activitate	1981—prezent
Case de discuri	Electrecord · Zone Records · Roton · Cat Music · Rockshots Records
Interpretare cu	Iris · Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro · Harap-Alb · Voltaj · Voltaj '88 · Caro · Sui Generis · Crossing Eternity
Modifică date / text

Doruleț Borobeică (n. 21 ianuarie 1963, București), mai cunoscut ca Doru Borobeică sau „Boro”, este un basist român de muzică rock, membru al formației Iris începând din anul 1984. După scindarea din 2017 a formulei clasice Iris, continuă să activeze cu aripa Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro.

ACTIVITATE MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La începutul lui 1981, Doru Borobeică, alături de alți trei tineri muzicieni – Bogdan Blaga (voce), Cristi „Gagore” Diaconu (chitară) și Doru „M.S.” Istudor (tobe) – repetă la Clubul Sindicatelor de Construcții din București.^[2] Sunt remarcați de chitaristul Gabriel Nacu, care le propune să i se alăture și să reînființeze Harap-Alb, formație cunoscută pe scena rock bucureșteană, cu care își făcuse debutul solistul Cristian Minculescu în 1978. Cu Harap-Alb au loc repetiții cel puțin câte 4-5 ore zilnic la Titan Club și apar compoziții noi precum „Om la toate” și „M-am ascuns în noapte”, piese înregistrate în studioul muzical al Televiziunii Române.^[3] A doua dintre ele, într-o variantă de concert din martie 1981, reprezintă cea mai veche înregistrare cu Doru Borobeică la bas existentă în prezent.^[4] După doar câteva luni de activitate, Borobeică pleacă în armată, fiind înlocuit în trupă de Horațiu Rad.

La începutul lui 1983 se alătură grupului Voltaj înființat în luna septembrie a anului precedent de chitaristul compozitor Adrian Ilie și de Cristi Minculescu (plecați din Iris). Aici este din nou coleg cu Gabi Nacu, dar și cu Sanda Lăcătușu, cea care a luat locul lui Minculescu la microfon, după revenirea acestuia la Iris.^[5] Are loc un turneu cu Cenaclul Flacăra (condus de poetul Adrian Păunescu). La terminarea turneului însă, Nacu, Borobeică și Sanda Lăcătușu nu mai continuă activitatea cu Voltaj, iar trupa se desființează în scurt timp. La sfârșitul lui 1983, Doru Borobeică, împreună cu Sanda Lăcătușu, Sorin Weissman și Doru Istudor, formează grupul Caro cu scopul de a colabora cu Cenaclul Flacăra. Însă acest proiect eșuează după puțin timp, iar anul 1984 îl găsește pe Borobeică repetând cu Sui Generis, unde este coleg cu chitaristul Mihai Alexandru.^[6]

În noiembrie 1984 Borobeică este cooptat în Iris. În momentul intrării sale în Iris, trupa reprezenta deja un nume solid în rock-ul românesc, având peste șapte ani de existență, un album lansat și sute de concerte la activ.^[7] Componența Iris era: Dan Bittman (solist vocal), Adrian Ilie și Nuțu Olteanu (chitare), Nelu Dumitrescu (baterie). Borobeică l-a înlocuit în Iris pe Mihai (Marty) Popescu, plecat la Holograf. Începând cu 1984, aproape întreaga activitate muzicală a lui Doru Borobeică este legată de Iris. După revenirea lui Minculescu în formație, în februarie 1985, și după sosirea lui Valter Popa, un an mai târziu, componența se stabilizează. În 1986 au loc imprimări în studiourile Radiodifuziunii, fiind trase piesele „Doar pacea” și „Strada ta”. Acestea sunt primele înregistrări Iris cu Borobeică la chitară bas.^[8] În 1987 apare Iris II, editat la casa de discuri Electrecord, al doilea album din catalogul Iris și primul cu Borobeică integrat în formație. În 1988 este lansat Iris III – Nu te opri!, însă în vară basistul părăsește formația (care era suspendată) și cântă pe perioada sezonului estival cu Voltaj '88 la Eforie Sud. De menționat că în acea vară activau pe litoral nu mai puțin de trei formații cu numele Voltaj. Borobeică cântă cu cea care îi reunea pe Bogdan Cristea (vocal), Manuel Savu (chitară), Florin Ionescu (tobe) și Eugen Sălceanu „Brebu” (clape, venit tot de la Iris). În septembrie, această formulă fuzionează cu cea a lui Amedeo Bolohoi, iar Borobeică își reia rolul de basist în Iris. În perioada în care a absentat din trupă, a fost suplinit de Nelu Popovici.^[9]

Imediat după Revoluție apare Iris IV. Urmează o serie discografică de peste 20 de albume Iris, toate înregistrate cu Doru Borobeică la bas.^[10] De asemenea, muzicianul contribuie și în calitate de compozitor (singur sau împreună cu ceilalți membri din trupă). Piesele Iris a căror muzică este semnată integral de Borobeică (conform informațiilor tipărite pe copertele discurilor) sunt: „Bolta nopții” (pe Iris III – Nu te opri!), „Vino iar” și „Lumea toată e a mea” (pe Iris IV), „Nopțile ce le-ai avut” (piesă la care a făcut și textul, apărută pe Lună plină). De asemenea, la albumul Lună plină, este coautor (împreună cu Mihai Godoroja) al melodiilor „Somn bizar”, „Omul nimeni”, „Nu vor (să meargă pe sârmă)”, „Ultimul mic dejun al lui Bon” și „Lună plină”. Începând cu 1997, toate piesele Iris sunt declarate ca fiind compoziții comune ale tuturor membrilor.^[11] Pe lângă materialele discografice editate, Doru Borobeică a susținut cu Iris mii de concerte în toată țara și peste hotare.

În discografia Iris se găsesc câteva solouri de bas, realizate de muzician:

„Salomeea” — pe albumul Iris Athenaeum (2000) și pe DVD-ul Iris Digital Athenaeum (2001), înregistrare live la Sala Palatului, București, 27 octombrie 2000.
„Salomeea” — pe albumul I.R.I.S. 4Motion (2003), înregistrare de studio.
„Gugulandia” — pe albumul I.R.I.S. 4Motion (2003), înregistrare de studio.
„Trilogia: Belgischer Kreisel; Salomeea; Il Pirata” — pe DVD-ul Iris Aeterna – Dăruind vei dobândi (2010), înregistrare live la Sala Polivalentă, București, 8 octombrie 2009.

Sigla formației Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro

La sfârșitul lunii august 2017, trei vechi componenți Iris, Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică, părăsesc formația.^[12] În acest context, bateristul Nelu Dumitrescu anunță că grupul își va continua activitatea sub numele de Iris într-o componență diferită, însă este dat în judecată de foștii lui colegi pentru dreptul de folosință a mărcii Iris, înregistrată la OSIM de către Dumitrescu, în nume propriu, în anul 2005. În primă instanță, bateristul a pierdut procesul, judecătorii dispunând anularea mărcii. Ulterior, procesul a ajuns la Curtea de Apel București, fiind finalizat la începutul lunii iulie 2020 prin împăcarea părților după ce foștii colegi au ajuns la un compromis cu privire la folosirea mărcii Iris. Astfel, prin „contractul de tranzacție” depus în instanță, părțile au convenit cum va fi folosită marca Iris în continuare pentru a nu crea confuzie în rândul publicului. Conform înțelegerii, fiecare dintre părți are dreptul să folosească marca Iris: una dintre trupe va activa sub numele de Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro, iar cealaltă sub denumirea de Iris Nelu Dumitrescu.^[13] În perioada de litigiu, cei trei muzicieni au cântat sub titulatura provizorie Bună Seara, Prieteni! și au lansat o serie de piese single: „Manifest”, „Învingători”, „Unde inima mea bate” (în colaborare cu Pacha Man), „Amintiri” și „Subteran”.

În paralel cu activitatea din Iris, Borobeică participă la realizarea albumului Obsesii al grupului Voltaj '88, reînființat cu Berti Barbera (solist vocal) și Manuel Savu (chitară). Discul apare în 1996 la Electrecord. Muzicianul înregistrează partiturile de bas la toate piesele și compune două dintre ele (muzică și text): „În mintea mea” și „Dorința”. Două decenii mai târziu, alături de aceiași Berti Barbera și Manuel Savu, Borobeică participă la proiectul Crossing Eternity – formație de heavy metal/power metal ce lansează albumul The Rising World (apărut în 15 iunie 2018).^[14]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe 5 octombrie 2007, într-o ceremonie desfășurată la Palatul Cotroceni, Doru Borobeică, împreună cu ceilalți patru membri ai trupei Iris, au fost decorați de Traian Băsescu, președintele României, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler „pentru contribuția adusă timp de 30 de ani la promovarea muzicii rock”.^[15] A fost pentru prima dată când în România șeful statului a acordat o astfel de decorație unei formații de muzică rock.^[16]

IRIS - Cine ma striga in noapte | Beraria H | 25.02.2020 |

DORU "BORO" BOROBEICA

IRIS - De ce oare ai plecat | HRC - 27.03.2019

MUZICĂ PENTRU SUFLET

Corina Chiriac și Angela Similea, colaj cu șlagărele muzicii ușoare românești

The Most Guitar Romantic Music - Best Instrumental Guitar Relaxing In The World - Guitar Love Songs

TEATRU/FILM

MIMUL MIȘU

Mime Misu (n. 21 ianuarie 1888 - 1953) ^[1] (n. Mișu Rosescu ) a fost un balerin , artist de pantomimă, actor de film și regizor român. În 1912 a scris și regizat primul lungmetraj despre scufundarea RMS Titanic , In Nacht und Eis , lansat în august 1912 la patru luni după dezastru.

Poster pentru In Nacht und Eis , regia Mime Misu.

VIAȚA DE ACTORIE TIMPURIE

Mime Misu ^{[n 1]} s-a născut în orașul târg Botoșani , România , într-o familie de artiști. A fost nepotul „renumitei lumii” Rahel. A fost de mic pe scenă la balet și pantomimă și a dat dovadă de talent suficient pentru a primi un loc liber la Academia de Artă din București . În timpul studiilor a fost repartizat la Teatrul Național Regal , iar după absolvirea cu distincție a jucat cu succes în teatrele de provincie din România. În 1900 a cântat la Târgul Mondial din 1900 de la Paris, iar apoi și-a dus propriile producții la Berlin, Viena, Budapesta și Londra. ^[2]

REGIZOR

Misu a lucrat pentru companiile de producție de film Lux și Pathé Frères din Paris înainte de a se înscrie la Continental-Kunstfilm din Berlin în 1912, unde a scris și regizat trei filme: Das Gespenst von Clyde , In Nacht und Eis și Das Mirakel . ^[1] Misu a mai făcut un film în Germania, Der Excentric-Club for Projektions-AG Union (PAGU). ^[1]^{[n 2]}

Un articol din jurnalul berlinez Licht-Bild-Bühne din 1914 l-a numit „Napoleonul filmului” (de: „Napoleon der Filmkunst”), referindu-se la diferitele sale progrese tehnologice. ^[3] Când Emil Schunemann (cameramanul pentru In Nacht und Eis și Das Mirakel ) l-a numit frizer în memoriile sale, el nu a fost deosebit de compliment. ^{[ necesită citare ]}

Misu a mers în SUA, dar a făcut un singur film cunoscut cu Misu-Film Co., The Money God . ^[4]^[5] În 1915 a regizat Ontmaskerd („Demascat”) în Olanda sub numele său adevărat, Misu Rosescu. La fel ca In Nacht und Eis , acest film conține și o scenă a unei nave care se scufundă. ^[6]^[7]

Misu a călătorit în SUA în fiecare an, între 1915-1917. ^{[n 3]} Adresa sa din Berlin din 1915 era Nachodstraße 25, Berlin-Wilmersdorf. În 1920/21, Misugraph-Film GmbH, își avea birourile la Martin-Luther-Straße 28, Berlin, conform Reichs-Kino-Adressbuch.

În 1921, Misu pare să se fi denaturat cu privire la nivelul său de implicare la Famous Players Lasky și să fi provocat o ofensă considerabilă. Acest lucru a dus la un schimb de scrisori în jurnalul de film de la Berlin Film-Kurier . ^{[n 4]}^{[n 5]}

Informațiile despre cariera sa ulterioară și despre moartea sa sunt incerte.

FILMOGRAFIE ALEASĂ

A regizat cel puțin șase filme:

Das Gespenst von Clyde (1912) ^[9]
În Nacht und Eis (1912)^[10] (și, probabil, a jucat și rolul operatorului radio)
Das Mirakel (1912), mai târziu Das Marienwunder: eine alte Legende ^{[n 6]}
Der Excentric-Club (1913/14)
Dumnezeul banilor (1914)
Ontmaskerd (1915)

GEORGE LUNGOCI

Imagini pentru george lungoci

Date personale
George Lungoci
Născut	21 ianuarie 1969 (52 de ani) Timișoara, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Modifică date / text

George Lungoci (n. 21 ianuarie 1969, Timișoara, România) este un actor de teatru, televiziune și voice-over român. Este cunoscut ca fiind vocea personajelor din desenele animate Curaj, câinele cel fricos (Curaj), Ed, Edd și Eddy (Edd sau Dublu D),Viața cu Louie, în care a interpretat personajele principale.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După absolvirea facultății de teatru din anul 1994, George Lungoci abordează scena Teatrului Național din Timișoara, preluând într-un fel ștafeta de la tatăl său. Joacă aici în perioada 1994 – 1997, dar se implică și în viața Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara, jucând și aici în perioada 1996 – 1997. Dintre rolurile pe care le-a interpretat la cele două teatre timișorene putem aminti: Edgar, în „Regele Lear” de W. Shakespeare (regia Ioan Ieremia), Valeriu, în „Școala bărbaților” de Moliere (regia Dușan Mihailovici), Clifford, în „Henric al VI-lea” de W. Shakespeare (regia Ioan Ieremia), Trufaldino, în „Femeia șarpe” de Carlo Gozzi (regia Mihaela Lichiardopol), Hangiul, în „Cei doi Pierrot” de Edmond Rostand (regia Anda Gandi, la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara).

DUBLAJ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ed, Edd și Eddy - Dublu D (Cartoon Network)
Curaj, cainele cel fricos - Curaj (Cartoon Network)
Uimitoare lume a lui Gumball - Rocky (Cartoon Network)
Un show obișnuit - Benson (Cartoon Network)
Redakai cucerește Kairu - Koz (Cartoon Network)
Tom și Jerry: Filmul - Tom (Cartoon Network)
Scooby Doo, unde ești tu? (Cartoon Network/Boomerang)
Să-nceapă aventura - Prințesa Spatțiului cu Bulgări,Earl (Cartoon Network)
Johnny Test - tatal lui Johnny (Hugh), Domnul Mittens (Cartoon Network)
Inazuma Eleven - Jude Sharp (Cartoon Network)
Teen Days - Leo (Megamax)
Viața cu Louie - Andy Anderson
Lumea lui Bobby - Howard Generic
Copiii de la 402 - Freedie Fay (Sezonul 1)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Neînvinsă-i dragostea - regia Mihnea Columbeanu
Garcea și oltenii - regia Sam Irvin
Filantropica - regia Nae Caranfil
Afacerea Est - regia Igor Cobileanski
Legiunea străină - regia Mircea Daneliuc
Sat Tv

Cum este să fii Andy Anderson? | cu George Lungoci

DORINA CHIRIAC - actor

Date personale
Dorina Chiriac
Născută	21 ianuarie 1973 București
Copii	Sonia Piersic
Cetățenie	România
Ocupație	actor (film, radio, televiziune, scenă și voce)
Alma mater	UNATC
Alte premii
Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Dorina Chiriac (n. 21 ianuarie 1973, București, România) este actriță de film, radio, televiziune, scenă și voce română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dorina Chiriac a absolvit UNATC.

Viață personală[modificare | modificare sursă]

Dorina a fost într-un parteneriat cu Florin Piersic Junior,^[1] cu care are un copil, o fată, Sonia Piersic.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Moromeții 2 (2018) - Mărioara Bâzdoveică
#Selfie 69 (2016)
La urgență (2006)
Fix Alert (2005)
Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003/2004)
Amen (2002)
Furia (2002)
După-amiaza unui torționar (2001)
Terminus paradis (1998)
Milionar...la minut (1992)
Eminescu versus Eminem (2005)

DUBLAJ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fetițele Powerpuff - Bubbles (Cartoon Network)
Eliot Kid - alte voci (Cartoon Network)
Gemenii Cramp - Domnișoara Hissy, Doamna Parson (Cartoon Network)
O fermă trăsnită - alte voci
Clubul lui Mickey Mouse - alte voci (Disney Channel)
Baby Looney Tunes - Petunia (Boomerang)
League of Legends - Jinx

Politică şi delicateţuri cu actriţa Dorina Chiriac (@TVR1)

FLORIN ȘERBAN

Date personale
Florin Șerban

Născut	21 ianuarie 1975 (46 de ani) Reșița, Caraș-Severin, România
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film scenarist producător de film
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Florin Șerban (n. 21 ianuarie 1975, Reșița) este un regizor român. Filmul său Eu când vreau să fluier, fluier a câștigat Ursul de Argint, Marele Premiu al Juriului și Premiul Alfred Bauer la a 60-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin din 2010. Filmul a fost de asemenea selecționat pentru Cel mai bun film într-o limbă străină la cea de-a 83-a Ceremonie a Premiilor Oscar, dar nu a reușit să ajungă pe lista finală.

Cel de-al doilea film al său, Box (2015), a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary, unde a câștigat premiul FIPRESCI.^[1] Filmul a fost prezentat și la Festivalul Internațional de Film de la Toronto 2015^[1] , dar și în cadrul altor 10 festivaluri naționale și internaționale.

Cel de-al treilea film al său se numește Dragoste 1. Câine (2018) și este cel care deschide ciclul Trilogia Dragostei, trei filme despre trei feluri de dragoste. A câștigat premiul CINEUROPA al criticilor europeni de film și premiul Art Cinema la Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo.

Cel de-al patrulea film al său se numește Dragoste 2. America (2020) și este partea a doua din Trilogia Dragostei.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mecano - coproducător - scurtmetraj - 2001
Jumătate de oraș face dragoste cu cealaltă jumătate - scurtmetraj - 2002
Eu când vreau să fluier, fluier - 2010
Box (film din 2015)
Omul care nu a spus nimic - scurtmetraj - 2016
Dragoste 1. Câine - 2018
Dragoste 2. America - 2020

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

An	Festival	Premiu	Categorie	Numele persoanei care a primit premiul
2010	Festivalul Internațional de Film de la Berlin	Ursul de Argint	Marele Premiu al Juriului acordat lui Florin Șerban	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film de la Berlin	Premiul Alfred Bauer	Premiul Alfred Bauer acordat lui Florin Șerban	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film European Cinedays	Premiul pentru cel mai bun regizor	Cea mai bună regie	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional Cleveland	Premiul pentru cel mai bun film est-european	Cel mai bun film est-european. Central and Eastern European Competition	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film Santa Barbara	Premiul pentru cel mai bun film est-european	Cel mai bun film est-european. Eastern Bloc Competition	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film Annonay	Premiul pentru cel mai bun debut	Cel mai bun debut. Competiția oficială	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film Zlin	Premiul pentru cel mai bun debut	Cel mai bun debut. Competiția debut european	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film Thriller Beaune	New Blood Prix	Best New Blood Competition	Florin Șerban
2010	Festivalul Internațional de Film Transilvania	Premiul pentru cel mai bun film românesc	Cel mai bun film românesc	Florin Șerban
2011	Premiile Gopo	Gopo	Cea mai bună regie ^[5]	Florin Șerban
2011	Premiile Gopo	Gopo	Cel mai bun debut	Florin Șerban
2015	Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary	Premiul FIPRESCI	Premiul criticii	Florin Șerban
2018	Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo	Priemiul Cineuropa	Competiția oficială	Florin Șerban
2018	Festivalul Internațional de Film de la Sarajevo	Premiul ART CINEMA	CICAE	Florin Șerban

𝐀𝐭𝐞𝐥𝐢𝐞𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳ă 𝐝𝐞 𝐟𝐢𝐥𝐦: 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚𝐫𝐢𝐮, 𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞, 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞, interviu cu regizorul Florin Șerban

MARIA POPISTAȘU

Date personale
Maria Popistașu
Nume la naștere	Alina-Maria Popistașu
Născută	21 ianuarie 1980 (41 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Roluri importante	Kiki ≈ Cristina Pârvulescu
Alte premii
Filmul Legături bolnăvicioase a obținut în anul 2007 Premiul publicului în cadrul galei Premiilor Gopo pentru cel mai mare succes la box office în anul 2006.
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Maria Popistașu (n. 21 ianuarie 1980, în București) este o actriță română de teatru și film.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACTRIȚĂ DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe când era încă în facultate a colaborat cu Teatrul Național, timp de trei ani.

Sacha din „Cadavrul Viu” (L.N. Tolstoi) TNB

Irina în „Trei surori” (A.P.Cehov) regia Yuri Krasovski, TNB

‘Marie Jeanne Ion’ - Totul e regizat, Ioana Păun — Regia Ioana Păun, MNAC

‘Ilinca’ - Taximetriști, Bogdan Th Olteanu, Regie — Bogdan Th Olteanu, Teatrul Apollo 111

'Kayleen' - Gruesome Playground Injuries, (Rajiv Joseph) Regie - Maria Popistasu, Teatrul Apollo 111

ACTRIȚĂ DE FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cariera sa cinematografică a început odată cu „Gunpowder, Treason & Plot” (2004), film care a câștigat Marele Premiul FIPA Da€™OR. Pentru miniseria „Sex Traffic” (2004) renunță la teatru. Acest rol îi va aduce premiul Gemini pentru rol secundar. Un an mai târziu joacă în rolul Anei, în „Crash Test Dummies”, film care câștiga premiul special al juriului la festivalul Cinessonne și premiul special pentru scenariu (Festivalul de film Diagonale). A apărut, de asemenea, în numeroase reclame TV și și-a împrumutat vocea unor personaje de desen animat.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

2004 Gunpowder, Treason & Plot^[1]: Lady Marie, regizor: Gillies MacKinnon
2004 Sex Traffic: Vera Vișinescu
2005 Crash Test Dummies: Ana
2006 Legături bolnăvicioase: Kiki
2007 Man zkt vrouw: Alina
2008 My Mother, My Bride and I: Irina Bobescu
2008 Midnight Man: Kirsta
2010 Marți, după Crăciun: Raluca
2010 An Autumn Night: Maria
2011 Das Blaue von Himmel: Dace Kalnins
2015 Un etaj mai jos: Laura/ Raluca
2018 Pescărușul: Laura
2018 Alice T.: Mihaela
2019 Heidi: Roxi
2020 Otto Barbarul: Nora
2020 Mia își ratează răzbunarea: Anastasia
2021 Întregalde: Maria

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Filmul Legături bolnăvicioase a obținut în anul 2007 Premiul publicului în cadrul galei Premiilor Gopo pentru cel mai mare succes la box office în anul 2006.

În 2009 a câștigat premiul Adolf Grimme pentru rolul din filmul german "Die Zweite Frau"

2005 Premiul Gemini pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Sex Traffic)
2005 Cinessonne International Film Festival, premiul juriului (Crash Test Dummies)
2006 Premiul special al juriului, Anonimul IFF (Legături bolnăvicioase)
2007 EFP Shooting Star în cadrul Berlin IFF
2007 Cinessone International Film Festival, Cea mai bună actriță (Man Zoekt Vrouw)
2009 Premiul Adolf Grimme Award Winner, Cea mai bună actriță (Die Zweite Frau)
2010 Cea mai bună actriță Mar del Plata IFF
2010 Gijon International Film Festival, Cea mai bună actriță (Marți, după Crăciun)

Podcast BT cu Maria Popistasu - Despre actorie si viata de familie

Maria Popistașu | Adevărul despre ce înseamnă să fii mamă

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

ALBERT LORTZING

Date personale
Albert Lortzing

Născut	23 octombrie 1801^[1]^[2]^[3]^[4] Berlin, Regatul Prusiei^[5]^[6]^[7]
Decedat	21 ianuarie 1851 (49 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4] Berlin, Regatul Prusiei^[8]^[6]^[7]
Înmormântat	Friedhof II der Sophiengemeinde Berlin[*]
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Rosina Regina Ahles[*] (1823–)^[9]
Cetățenie	Germania
Ocupație	compozitor cântăreț cântăreț de operă actor dirijor libretist[] actor de teatru[] muzician scriitor
Gen muzical	Operă
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	voce[*]
Discografie
Înregistrări notabile	Undine[*]
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Gustav Albert Lortzing (n. 23 octombrie 1801,^[1]^[2]^[3]^[4] Berlin, Regatul Prusiei^[5]^[6]^[7] – d. 21 ianuarie 1851,^[1]^[2]^[3]^[4] Berlin, Regatul Prusiei^[8]^[6]^[7]) a fost un compozitor, libretist, actor, interpret și dirijor german. Este considerat cel mai mare reprezentant al genului „Spieloper”, varianta în limbă germană a operei comice (Opéra comique).

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Lortzing este fiul negustorului Johann Gottlieb Lortzing (1775–1841) și al soției acestuia Charlotte Sophie născută Seidel (1780–1845). Părinții au fondat teatrul "Berliner Theatergesellschaft Urania" (Compania de Teatru "Urania" din Berlin) făcându-și din pasiunea pentru teatru o profesie de bază. Au renunțat la comerț și s-au perindat ca actori („Bufoni”) prin aproape toate provinciile germane. În 1811 familia s-a mutat în orașul Breslau angajându-se la teatrul de acolo. Din vara 1813 au primit angajări la teatrul din orașul Bamberg, mai apoi în Coburg, Stasbourg, Baden-Baden și în Freiburg. Prima apariție pe scenă a fiului a fost într-un local numit Kornhaus, aflat lângă Domul din Freiburg, unde la vârsta de 12 ani în timpul pauzelor încânta publicul „sub ropote de aplauze“ cu poezii comice.

Tânărul Lortzing devine favoritul publicului în roluri de tânăr amorez ușuratic și bonvivant, dar de asemenea este angajat să interpreteze și roluri de tenor. Cunoștințele muzicale dar mai ales de compozitor le primește fiind elev al compozitorilor din Berlin, pedagogilor de muzică și al directorului de la Sing-Akademie Carl Friedrich Rungenhagen, în a cărui cor cânta ca tenor.

Statuia lui Lortzing de Gustav Eberlein în Tiergarten, Berlin

În 1824 se căsătorește cu Rosina Regina Ahles și au unsprezece copii. Din 1826 tânăra pereche Lortzing activează la Hoftheater din Detmold jucând și în turnee la Münster și Osnabrück. În Detmold compune printre altele Oratoriul Die Himmelfahrt Christi a cărui premieră a avut loc la Münster. În 1833 tinerii Lortzing au debutat la Teatrul de Stat din Leipzig, locuind în acest oraș până în 1838.

Placa comemorativă pe casa din Luisenstraße 53 în Berlin-Mitte

În Ansamblul din Leipzig Lortzing a fost deosebit de apreciat și iubit ca actor, fiind remarcat îndeosebi în comediile lui Nestroy. Înclinațiile sale spre improvizare și de a devia de la textele de rol aprobate i-au adus probleme cu cenzura. De asemenea și prima sa operă comică nu a trecut ușor de cenzura din Leipzig. Opera Țar și teslar, în care este vorba despre mica nobilime a avut premiera absolută la 22 decembrie 1837 în Leipzig. Lortzing însuși l-a interpretat pe Peter Ivanov. Abia spectacolul care a avut loc la Berlin în 1839 a fost un jubileu plin de succes care i-a adus consacrarea.

Mormântul în cimitirul II. Sophien-Friedhof din Berlin

În 1844 Lortzing devine capelmaistru la Teatrul de Stat din Leipzig iar între 1845 și 1847 la Teatrul din Viena. În 1848, anul mișcării pentru libertate, a compus opera politică Regina, intitulată după numele soției sale, o lucrare în care după noțiunile de azi este vorba despre lupta pentru obținerea unui loc de muncă. Ultima operă a fost scrisă în 1849, o satiră la adresa statului militar Prusac.

După 1848 și-a pierdut poziția de capelmaistru, dar pentru a-și întreține familia numeroasă a lucrat ca actor în orașeleGera și Lüneburg. În 1850 devine din nou capelmaistru în Berlin cu ocazia redeschiderii Teatrului din Friedrich-Wilhelm-Stadt. Albert Lortzing moare la 21 ianuarie 1851 epuizat de muncă și plin de datorii. Este îngropat în cimitirul II. Sophien-Friedhof în Berlin-Mitte.

OPERE (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Die Himmelfahrt Christi, oratoriu (Münster, 15. November 1828)
Ali Pascha von Janina oder Die Franzosen in Albanien (Münster 1828)
Szenen aus Mozarts Leben (Münster 1832)
Der Weihnachtsabend (Münster 1832)
Der Pole und sein Kind oder Der Feldwebel vom IV. Regiment (Osnabrück 1832)
Andreas Hofer, vodevil (compus în Detmold 1832, neprezentată în timpul vieții lui Lortzing, prezentată prima dată în 2014 în Annaberg-Buchholz, Saxonia)
Die Schatzkammer des Ynka (1836; nejucată, azi este considerată ca dispărută)
Die beiden Schützen (Leipzig 1837)
Țar și teslar (Zar und Zimmermann) (Leipzig 1837)
Hans Sachs (Leipzig 1840)
Casanova (Leipzig 1841)
Der Wildschütz (Leipzig 1842)
Undine (Magdeburg 1845)
Der Waffenschmied (Viena 1846)
Regina („Freiheitsoper“, compusă în Viena 1848, neprezentată în timpul vieții lui Lortzing; prezentată prima dată la Berlin în 1899, după manuscrisul lui Lortzing, în formă prelucrată)
Rolands Knappen oder Das ersehnte Glück (Leipzig 1849, apare necenzurată prima dată în 2005 în Freiberg, Saxonia)
Die Opernprobe (Frankfurt pe Main 1851)

Zar und Zimmermann este o operă comică în trei acte a lui Albert Lortzing , care nu numai că a compus muzica, ci a fost și propriul său libretist . Cu numerele sale muzicale, care sunt separate între ele prin dialog vorbit, se bazează în mod oficial pe opéra-comique francez . Premiera a avut loc pe 22 decembrie 1837 la Stadttheater Leipzig . Modelul istoric a fost călătoria țarului Petru I , care a devenit cunoscută drept Marea Legație .

ACȚIUNEA EDITA

În 1697, țarul rus Petru cel Mare a călătorit incognito la Zaandam (numit aici „Saardam” ca în piesă), în special pentru a arunca o privire asupra construcțiilor navale olandeze de acolo. A închiriat o casă mică, dar pseudonimul i-a fost descoperit curând și a trebuit să se mute la Amsterdam . În 1703 a fondat orașul Sankt Petersburg . În 1717 a călătorit din nou în Țările de Jos și a vizitat din nou Zaandam.

primul actA edita

Țarul Petru I a lucrat ca tâmplar calf la șantierul naval Saardam sub numele de Peter Michaelow pentru a se familiariza cu tehnicile de construcție navală. Se împrietenește cu Peter Ivanov, un dezertor rus care este și calf tâmplar. Primarul pompos și incompetent van Bett află că țarul ar trebui să fie în orașul său. Dar Van Bett ajunge la concluzia greșită că Peter Ivanov este țarul. Acesta, la rândul său, s-a logodit cu nepoata lui van Betts, Marie.

Generalul Lefort , trimisul rus, își informează monarhul despre tulburările izbucnite în Rusia. Situația este gravă și necesită prezența lui. Țarul ordonă apoi pregătirile pentru întoarcerea lui acasă. Situația țarului devine complicată pentru că trimișii Angliei și Franței , Lord Syndham și, respectiv, Marchizul de Chateauneuf, încearcă să-l identifice și să-l cucerească pentru obiectivele lor politice. Spre deosebire de Chateauneuf, care a recunoscut că Peter Mikhailov era țarul, Lord Syndham, ca și primarul, credea că Peter Ivanov este țarul.

al doilea actA edita

Fiul proprietarului șantierului naval Browe își sărbătorește nunta. Tot ce are rang și nume este încărcat. Peter Ivanov este îndemnat de ambasadorul englez să intre într-o alianță cu țara sa; de înțeles, totuși, cade în urechi surde. Deodată intră în han un ofițer olandez cu soldați. Pentru că s-a întâmplat adesea ca muncitori cu experiență din șantierul naval să fie braconați de străini, guvernul vrea acum să afle cine se află în spatele lui. Van Bett intervine energic și unul câte unul îi acuză pe trimișii străini, toți prezenți incognito, de mașinațiuni sinistre. Cu toate acestea, își pot dovedi nevinovăția. În cele din urmă, van Bett este convins că Peter Michaelow, adică țarul, este un posibil braconaj. Teatrul este suficient pentru asta. Se năpustește asupra primarului

al treilea actA edita

Pentru a-l putea primi cu demnitate pe înaltul domnitor al Rusiei, van Bett repetă o cantată de omagiu pe care el și cantorul au scris-o cu unii dintre cetățenii orașului său. Nepoata lui este profund întristat că iubitul ei Peter ar trebui să fie țar, deoarece nunta nu a putut avea loc din cauza diferenței de statut. Când ea își revarsă inima adevăratului țar, acesta o mângâie și anunță un final fericit.

Evenimentele se grăbesc: guvernul a închis portul, așa că Peter nu pot pleca. Apoi, prietenul lui Ivanov îi vine în ajutor. La nunta de ieri a primit de la ambasadorul englez un pașaport diplomatic, pe care acum îl dă țarului. Drept mulțumire, primește de la acesta din urmă o scrisoare sigilată, pe care nu are voie să o deschidă decât într-o oră.

Van Bett vine cu corul său să-l lingușească pe presupusul țar cu cuvinte pline de ungere, smerenie și moralitate. Peter Ivanov lasă totul să treacă prin el calm. A fost o surpriză completă când a sosit vestea că țarul era pe cale să părăsească orașul la bordul unei nave rusești. Cu un piept mândru, Peter Ivanov a citit scrisoarea prietenului său: „Îmi dau prin prezenta acordul pentru căsătoria superintendentului imperial Peter Ivanov cu nepoata primarului nebun...”

ASPECTA EDITA

orchestrareA edita

Partitura orchestrală a operei include următoarele instrumente: ^[1]

Lemn : două flaute (a doua, de asemenea, piccolo ), doi oboi , doi clarinete , doi fagoti
Alama : patru coarne , două trâmbițe , trei trombone
Timpani , percutie : toba , triunghi , clopot
Siruri de caractere
Muzică incidentă: piccolo, doi clarinete, doi fagoti, două corni, tobă

Repere muzicaleA edita

Aria de la intrarea primarului: „O sancta Justitia” cu refrenul „O, sunt isteț și înțelept și nu sunt înșelat”
Romantismul marchizului de Chateauneuf: „La revedere, slujnica mea flamandă, trebuie să merg împotriva voinței mele”
Repetiția cantatei cu solo-ul van Betts „Bună ziua în care ne-ați apărut”
Cântecul Țarului: „Într-o zi mă voi juca cu un sceptru, cu o coroană și o stea”
Dans cu pantofi din lemn (muzică de balet)

ISTORIA MUNCIIA EDITA

Subiectul folosit de Lortzing fusese deja folosit cu zece ani în urmă pentru o operă veselă, Il borgomastro di Saardam ( melodramă giocoso în două acte cu muzică de Gaetano Donizetti pe un libret de Domenico Gilardoni ). La fel ca libretul lui Lortzing, libretul operei lui Donizetti se întoarce și la piesa franceză Le bourgmestre de Saardam ou Les deux Pierre (1818).

Următoarele au cântat la premiera din Stadttheater Leipzig :

rol	pas	Premiera la 22 decembrie 1837
Petru cel Mare	bariton	Karl Becker
Petru Ivanov	tenor	Albert Lortzing
Pat duba	bas	Gotthelf Leberecht Berthold
Marie	soprană	Caroline Günther-Bachmann
marchiz de Chateauneuf	tenor	Joseph Wilhelm Swoboda
Văduva Browe	mezzo-soprană	Charlotte Lortzing
generalul Lefort	bas	pogneri
Lord Syndham	bas	Henry Richter

ADAPTĂRI CINEMATOGRAFICEA EDITA

1956 – adaptare la operă (versiunea ca lungmetraj)
Hans Müller (regizor), A. Artur Kuhnert (scenariu), Joachim Hasler (camera)
cu Hans Löwlein (dirijor), corul și orchestra Operei de Stat din Berlin, Bert Fortell (Petru I) ., actor) , Josef Metternich (Peter I., cântăreț) Günther Haack (Peter Iwanow, actor), Gerhard Unger (Peter Iwanow, cântăreț) Willy A. Kleinau (van Bett, actor), Heinrich Pflanzenl (van Bett, cântăreț) Lore Frisch (Marie, actriță), Ingeborg Wenglor (Marie, cântăreață), Walther Süssenguth (Lefort), Kurt Mühlhardt (Syndham), Erich Arnold (Châteauneuf), Paula Braend (Widow Browe)
producție DEFA / DVD: Icestorm

1969 – adaptare cinematografică de operă (versiunea TV a unei producții a Operei de Stat din Hamburg)
Rolf Liebermann (director artistic), Joachim Hess (regizor), WP Hassenstein (camera)
cu Charles Mackerras (dirijor), corul Operei de Stat din Hamburg, Hamburg Orchestra Filarmonicii de Stat, Raymond Wolansky (Peter I.), Peter Haage (Peter Iwanow), Hans Sotin (van Bett), Lucia Popp (Marie), Herbert Fliether (Lefort), Noël Mangin (Syndham), Horst Wilhelm (Châteauneuf), Ursula Boese (Văduva Browe), Franz Grundheber (ofițer), Jürgen Förster (servitor)
NDR / Polyphon / DVD: Arthaus Musik / DVD: Zweitausendeins Ediția nr. 13

1975 – adaptare cinematografică de operă (versiune ca operă TV)
Axel Corti (regizor), Xaver Schwarzenberger (camera)
cu Heinz Wallberg (dirijor), Corul Radio Bavarian, Orchestra Radio München, Hermann Prey (Peter I.), Adalbert Kraus (Peter). Iwanow), Karl Ridderbusch (van Bett), Lucia Popp (Marie), Alexander Malta (Lefort), Helmut Berger-Tuna (Syndham), Werner Krenn (Châteauneuf), Gudrun Wewezow (Widow Browe)
ZDF / Bavaria Atelier

ÎNREGISTRĂRI SONOREA EDITA

Înregistrări complete și producții transversaleA edita

1929 - operă scurtă cu dialoguri - Hermann Weigert (dirijor), cor și orchestra Operei de Stat din Berlin
cu Willy Domgraf-Fassbaender (Peter I), Waldemar Henke (Peter Iwanow), Eduard Kandl (van Bett), Tilly de Garmo (Marie) ), Felix Fleischer-Janczak (Lefort), Deszö Ernster (Syndham), Willy Frey (Châteauneuf), Ida von Scheele-Müller (văduva lui Browe), Hermann Weigert (ofițer)
Polydor / gramofon (4 discuri șelac), mono
1936 - Înregistrare completă cu dialoguri - Bernhard Zimmermann (dirijor), cor și orchestra Reichssender Stuttgart
cu Georg Hann (Peter I.), Hubert Buchta (Peter Iwanow), Wilhelm Strienz (van Bett), Margot Gripekoven (Marie), Bruno Müller (Lefort), Heinrich Mölzlin (Syndham), Hermann Schmid-Berikoven (Châteauneuf), Emma Mayer (Widow Browe)
Myto (2 CD), The Radio Years (2 CD), Mono (dublarea unei producții radio)
1951 - înregistrare completă cu dialoguri - Carl-Alexander Häfner (dirijor), cor și orchestra simfonică a Radio Frankfurt
cu Kurt Gester (Peter I.), Willy Hofmann (Peter Iwanow), Sanders Schier (van Bett), Maria Madlen Madsen (Marie ). ), Ludwig Welter (Lefort), Otto von Rohr (Syndham), Franz Fehringer (Châteauneuf), Else Tegetthoff (Widow Browe)
Walhall (2 CD), Mono (dublarea unei producții radio)
1952 - înregistrare completă cu dialoguri - Ferdinand Leitner (dirijor), corul și orchestra Teatrului de Stat Württemberg Stuttgart
cu Horst Günter (Peter I.), Alfred Pfeifle (Peter Iwanow), Gustav Neidlinger (van Bett), Ellinor Junker-Giesen ( Marie), Gustav Grefe (Lefort), Wolfram Zimmermann (Syndham), Walther Ludwig (Châteauneuf), Therese Anders (văduva Browe), Karl Spirwes (ofițer), Siegfried Fischer-Sandt (slujitor al Consiliului)
Deutsche Grammophon (2 CD), Cantus Clasici (2 CD), mono
1956 - Înregistrare completă cu dialoguri - Jan Koetsier (dirijor), cor și orchestra simfonică a Radioului Bavarez
cu Hermann Prey (Peter I.), Willy Hofmann (Peter Iwanow), Kurt Böhme (van Bett), Irmgard Jacobeit (Marie), Frithjof Sentpaul (Lefort), Max Pröbstl (Syndham), Karl Terkal (Châteauneuf), Ina Gerheim (văduva Browe), Karl Schaidler (ofițer), Alexander von Malachowski (slujitor al Consiliului)
Relief (2 CD), Mono (dublarea unui radio). producție)
1956 – Fragmente (secțiune transversală) – Mathieu Lange (dirijor), corul și orchestra Operei din Berlin
cu Walter Hauck (Peter I), Martin Vantin (Peter Iwanow), Manfred Jungwirth (van Bett), Sonja Schöner (Marie) , Helmut Cancer (Châteauneuf)
Orbis (1 LP). Opera (1LP). Eurodisc Baccarola (1LP), Mono
1956 - Fragmente (secțiune transversală) - Wolfgang Martin (dirijor), cor și orchestra Operei Municipale din Berlin
cu Robert Titze (Peter I.), Heinrich Plantl (van Bett), Sonja Schöner (Marie), Heinz Hoppe (Châteauneuf)
Telefunken (1 LP), mono
1957 - Fragmente (secțiune transversală) - FC Adler (dirijor), cor și orchestra Volksoper-ului din Viena
cu Hans Braun (Peter I.), Kurt Preger (Peter Iwanow), Alois Pernerstorfer (van Bett), Friedl Rieger (Marie) , Hans Löffler (Châteauneuf)
Inel de discuri Bertelsmann (1 LP). Mono
ca. 1959 - Fragmente (secțiune transversală) - Georg Walter (dirijor), Orchestra Simfonică din Frankfurt și Corul
cu Andreas Camillo Agrelli (Petru I), Wilhelm Strienz (van Bett), Hilde Breyer (Marie), Kurt Wolinsky (Châteauneuf)
MMS Societatea de capodopera muzicala / Sala de concerte (1LP), mono
1959 - Fragmente (secțiune transversală) - Berislav Klobucar (dirijor), corul Deutsche Oper Berlin, Orchestra Simfonică din Berlin
cu Marcel Cordes (Peter I.), Manfred Schmidt (Peter Iwanow), Gottlob Frick (van Bett), Helga Hildebrand (Marie), Wilhelm Lang (Lefort), Ernst Wiemann (Syndham), Fritz Wunderlich (Châteauneuf), Emmy Hagemann (Widow Browe)
EMI Electrola (1 CD), Stereo
1962 - Fragmente (secțiune transversală) - Franz Bauer-Teussl (dirijor), cor și orchestră a Operei Volksoper din Viena
cu Eberhard Wächter (Peter I.), Kurt Equiluz (Peter Iwanow), Ludwig Welter (van Bett), Renate Holm ( Marie), Waldemar Kmentt (Châteauneuf)
Eurodisc (1LP), Opera (1LP), Stereo
1963 - Fragmente (secțiune transversală) - Peter Ronnefeld (dirijor), corul Operei de Stat din Viena , Orchestra Volksoperului din Viena
cu Eberhard Wächter (Peter I.), Fritz Muliar (Peter Iwanow), Oskar Czerwenka (van Bett), Hilde Güden (Marie), Waldemar Kmentt (Châteauneuf)
Decca (1LP), Stereo
1965 - Înregistrare completă cu dialoguri - Robert Heger (dirijor), Corul Radio Leipzig, Staatskapelle Dresden
cu Hermann Prey (Peter I), Peter Schreier (Peter Iwanow), Gottlob Frick (van Bett), Erika Köth (Marie), Fred Teschler ( Lefort), Siegried Vogel (Syndham), Nicolai Gedda (Châteauneuf), Annelies Burmeister (văduva Browe), Siegfried Vogel (ofițer), Wilhelm Apel (servitor)
EMI Electrola (2 CD), Stereo
1967 - Fragmente (secțiune transversală) - Hans Gierster (dirijor), Corul Radio Bavareza, Orchestra Simfonică din Bamberg
cu Dietrich Fischer-Dieskau (Peter I.), Friedrich Lenz (Peter Iwanow), Karl Christian Kohn (van Bett), Ingeborg Hallstein (Marie), Fritz Wunderlich (Châteauneuf), Claudia Hellmann (Widow Browe)
Deutsche Grammophon (1 CD), Stereo
1967 - Fragmente (secțiune transversală) - Leopold Ludwig (dirijor), cor și orchestra Operei de Stat din Hamburg
cu Barry McDaniel (Peter I.), Erwin Wohlfahrt (Peter Iwanow), Arnold Van Mill (van Bett), Sonja Schöner ( Marie), Donald Grobe (Châteauneuf)
Europa records (1 LP), stereo
1975 - Înregistrare completă cu dialoguri - Heinz Wallberg (dirijor), Corul Radio Bavarian, Orchestra Radio München
cu Hermann Prey (Peter I.), Adalbert Kraus (Peter Iwanow), Karl Ridderbusch (van Bett), Lucia Popp (Marie), Alexander Malta (Lefort), Helmut Berger-Tuna (Syndham), Werner Krenn (Châteauneuf), Gudrun Wewezow (Widow Browe)
Acanta (2 CD), FonoTeam (2 CD), Stereo
1987 - Înregistrare completă cu dialoguri - Heinz Fricke (dirijor), Corul Radio Bavarian, Orchestra Radio München
cu Wolfgang Brendel (Peter I.), Deon van der Walt (Peter Iwanow), Kurt Moll (van Bett), Barbara Bonney (Marie) , Jan Hendrik Rootering (Lefort), Kurt Rydl (Syndham), Peter Seiffert (Châteauneuf), Cornelia Wulkopf (Widow Browe)
EMI Electrola (2 CD), Stereo

Înregistrări individuale (selectare)A edita

ca. 1904 – Cântecul nr. 14: „Otherwise I play with a sceptre” (Peter I.)
Baptist Hoffmann (bariton, cântăreț de operă a curții regale), cu acompaniament de pian (anonim)
Columbia Phonograph Co. (1 disc shellac), mono
1906 – Cântecul nr. 14: „Altfel joc cu sceptru” (Peter I.)
Emil Burian (bariton, Stadttheater Freiburg), cu acompaniament de pian (anonim)
Odeon Record (1 disc shellac), mono
1912 – Duet nr. 15: „May a lowly maid dare” (Marie, Peter Iwanow)
Hermine Bosetti (soprano, cântăreț de cameră regală), Waldemar Henke (tenor, cântăreț de operă a curții regale), cu acompaniament orchestral (anonim)
Odeon Record ( 1 disc shellac), mono
1913 - Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett) [prescurtat]
Carl Braun (bas), cu acompaniament orchestral (anonim)
Odeon Record (1 disc shellac) și Preiser (1 CD), mono
1915 - Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett), ansamblul nr. 13: „Recepția vrednică a domnitorului” (van Bett)
Paul Knüpfer (bas), cu cor și acompaniament orchestral (anonim)
gramofon (2 shellac records ), mono
1929 –
Orchestra de uverturi a Operei de Stat din Berlin, gramofon Hans Pfitzner (dirijor)
(1 disc shellac), mono
1930 - Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett)
Leo Schützendorf (bas), membri ai Orchestrei Filarmonicii din Berlin, Selmar Meyrowitz (dirijor)
Ultraphon / Telefunken (1 disc shellac) și Preiser (1 CD), mono
1931 - Cântecul nr. 9: „Adio, fata mea din Flandra” (Châteauneuf)
Franz Völker (tenor), orchestra Operei de Stat din Berlin, Fritz Zweig (dirijor)
gramofon (1 disc shellac) și Preiser (1 LP), mono
1931 - Cântecul nr. 9: „Adio, fata mea din Flandra” (Châteauneuf, Marie)
Marcel Wittrisch (tenor), Irene Eisinger (soprano), Corul Operei Municipale din Berlin, Orchestra Operei de Stat din Berlin, Clemens Schmalstich (dirijor)
Electrola (1 disc shellac), mono
1935 – No. 10 Wooden Shoe Dance
Sächsische Staatskapelle, Karl Böhm (dirijor)
Electrola (1 disc shellac) și Warner Classics (1 CD), mono
1937 - Nr. 1 Introducere: „Atacă-te și atinge-ți mâinile” (Peter I.)
Gerhard Hüsch (bariton), Corul și Orchestra Operei de Stat din Berlin , Hanns Udo Müller (dirijor)
Electrola (1 disc shellac) și Nimbus Records ( 1 CD), mono
1937 - Cântecul nr. 14: „Otherwise I play with a sceptre” (Peter I.)
Heinrich Schlusnus (bariton), Orchestra Operei de Stat din Berlin , Johannes Schüler (dirijor)
Deutsche Grammophon (1 disc shellac) și MCPS Documents (10) CD), mono
1937 - Cântecul nr. 9: „Adio, fata mea flamandă” (Châteauneuf)
Peter Anders (tenor), Orchestra Operei Germane din Berlin, Johannes Schüler (dirijor)
Telefunken (1 disc shellac / 1 LP), mono
1940 - Nr. 2 Ariette: „Glozia este o ciumă” (Marie)
Irma Beilke (soprano), Orchestra Operei Germane din Berlin, Johannes Schüler (dirijor)
Imperial (1 disc shellac) și Historia Top Classic (2 LP), mono
1950 – Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett), ansamblul nr. 13: „Recepția vrednică a domnitorului” (van Bett)
Georg Hann (bas), Corul Operei de Stat din München, Filarmonica din München, Kurt Eichhorn (Dirijor)
Deutsche Grammophon (1 disc shellac) și MDV Classics (1 CD), mono
1951 - Cântecul nr. 9: „Farewell, my Flemish girl” (Châteauneuf, Marie)
Rudolf Schock (tenor), Margot Guilleaume (soprano), cor și orchestră (anonim), Walter Martin (dirijor)
membrană (1 CD), Mono
1955 - Cântecul nr. 14: „Otherwise I play with a sceptre” (Peter I.)
Josef Metternich (bariton), Orchestra simfonică a radioului din Köln , Franz Marszalek (dirijor)
Gebhardt / WDR (3 CD), mono
1960 – Duet nr. 15: „May a lowly maid dare” (Marie, Peter Iwanow)
Ingeborg Wenglor (soprano), Gerhard Stolze (tenor), Orchestra of the Berlin Radio, Horst Stein (dirijor)
Eterna (1 EP), mono
1968 - Cântecul nr. 9: „Adio, fata mea din Flandra” (Châteauneuf)
Peter Schreier (tenor), Dresden Staatskapelle , Siegfried Kurz (dirijor)
Eterna (1 LP), Decca (1 LP), stereo
1968 - Aria nr. 4: "O sancta justitia" (van Bett)
Reiner Suess (bas), Staatskapelle Berlin , Heinz Fricke (dirijor)
Berlin Classics (1 CD), stereo
1995 - Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett), Ansamblul nr. 13: „Recepția vrednică a domnitorului” (van Bett)
Franz Hawlata (bas), Corul Radio din Köln, Orchestra Radio din Köln, Helmuth Froschauer ( dirijor)
Capriccio (1 CD), Stereo
2002 - Aria nr. 4: „O sancta justitia” (van Bett), Ansamblul nr. 13: „Vrednic să primească pe înaltul domnitor” (van Bett), cântecul nr. 14: „Altfel joc cu sceptrul” (Petru I). . )
Thomas Quasthoff (bas-bariton), corul și orchestra Deutsche Oper Berlin , Christian Thielemann (dirijor)
Deutsche Grammophon (1 CD), stereo
2011 – Piesa nr. 9: „Farewell, my flanders girl” (Châteauneuf)
Klaus Florian Vogt (tenor), Orchestra of the Deutsche Oper Berlin , Peter Schindler (dirijor)
Sony Music (1 CD), stereo

Albert Lortzing - Zar und Zimmermann (1837)

Der Wildschütz oder The Voice of Nature ( The Poacher, sau The Voice of Nature ) este o opera germană Komische Oper , sau operă comică, în trei acte de Albert Lortzing , dintr-un libret al compozitorului adaptat după comedia Căpriorul, semăna The guiltless vinovat. cele ale lui August von Kotzebue . A avut premiera la Stadttheater din Leipzig la 31 decembrie 1842.

ROLURIEDITAȚI | ×

rol	Tipul de voce	Distribuție în premieră, 31 decembrie 1842 (Dirijor: Albert Lortzing)
Contele de Eberbach	baritoni	August Kindermann
Contesa von Eberbach, soția sa	alto	Caroline Düringer-Lange
Baronul Kronthal, fratele contesei	tenor	Heinrich Schmidt
Baronin (Baronesa) von Freimann, văduvă, sora contelui	soprană	Caroline Günther-Bachmann
Baculus, profesor	bas	Gotthelf Leberecht Berthold
Gretchen, logodnica lui	soprană	Auguste Krueger Aschenbrenner
Pancratius, maiorul-domo al contelui	bariton	Max Ballman
Nanette, servitoarea baronesei	mezzo-soprană	dans

REZUMATEDITAȚI | ×

Actul 1Editați | ×

La hotelul din sat, profesorul Baculus sărbătorește logodna cu Gretchen. Un vânător de la contele von Eberbach sosește apoi la festivități cu o scrisoare în care îi spune lui Baculus că a fost demis din postul său de profesor, deoarece Baculus plecase mai devreme la vânătoare pe pământul conținut fără permisiunea. Baculus se gândește să o trimită pe Gretchen să se răzgească conținutul, dar apoi să amintească de a-și face față tinerele femei. Baroneasa von Freimann, sora conteluiși recent văduvă, sosește deghizată în studentă pentru a călători incognito. Fratele ei vrea să se recăsătorească cu baronul Kronthal. Baroneasa află de nenorocirea lui Baculus și se va oferi în locul lui Gretchen. Contele vine apoi la faţa locului cu petrecerea lui de împuşcare, la fel caşi baronul Kronthal. Atât contele, cât și baronul sunt imediat atrași de Gretchen. Întreaga petrecere este apoi adunată pentru sărbătoarea de naștere a conținutului său.

Actul 2Editați | ×

Contesa von Eberbach are o slăbiciune pentru tragediile ancient, în special pentru Sofocle, și când plictisește servitorul când le explică. Pancratius, stăpânul casei, îl sfătuiește pe Baculus să exploateze această caracteristică pentru a câștiga favoarea contesei. Baculus o impresionează pe contesa cu citate din aceste opere literare antice. Cu toate acestea, contele vede acest lucru și a căuta să-l alunge pe Baculus din procedură. Baculus caută apoi să o înroleze pe baronesă cu ideea ca ea să apară ca Gretchen, deghizată. Atunci apare o furtună, iar acest lucru îi forțează pe Baculus și Gretchen să rămână închiși în castel. În timpul unei petreceri de biliard, luminile se sting brusc.Contele și baronul profită de ocazie pentru ao surprinde pe Gretchen. Cu toate acestea, Contesa îi ajută pe Baculus și Gretchen să scape. Baronul oferă apoi o recompensă de 5000 talerspentru ca ia livrat-o pe Gretchen.

Actul 3Editați | ×

Ziua de naștere a Contelui continuă. Gretchen "corectă" este acum adusă la castel. Baronul observă ca Gretchen pare diferită de înainte. Baculus dezvăluie apoi că "anterior" Gretchen a fost un student deghizat. După ce Baculus este presat și mai mult, Baroneasa își dezvăluie adevărata identitate. Baronul cere o explicație de la Baculus, iar mai târziu contele mult adaugă vocea pentru a cere lămuriri. În cele din urmă sosește și contesa. Confuzia este în sfârșit clarificată. În cele din urmă, Baculus și Gretchen se reunesc, iar Baculus este restabilit în funcția de profesor. De asemenea, se dovedește că Baculus și-a împușcat accidental propriul măgar inițial, mai degrabă decât o căprioară pe terenul conținutului.

ÎNREGISTRĂRI COMPLETEEDITAȚI | ×

cheie: dirijor/baroness/gretchen/gräfin/kronthal/eberbach/baculus

Hans Müller-Kray/Wissmann/Nentwig/Münch/Fehringer/Rehfuss/Kurt Böhme- 1954, Süddeutscher Rundfunk
Wallberg/Seefried/Holm/Rössl-Majdan/Kmentt/Völker/Dönch - 1960, live la Viena, Orfeo
Robert Heger/Anneliese Rothenberger/Lotte Schädle/litz/Fritz Wunderlich/Hermann Prey/Fritz Ollendorff,Bavarian State Orchestra- 1963, EMI CMS 7 63205 2, stuf. 0946-3-81837-2-3
Bernhard Klee/Edith Mathis/Georgine Resick/Doris Soffel/Peter Schreier/Gottfried Hornik/Hans Sotin,Staatskapelle Berlin- 1982, Deutsche Grammophon 2740-271
Eschwé/Dorn/Ullrich/Brohm/Davislim/Roth/Zeppenfeld - 2015, live la Dresda

Erland Hagegaard "Graf" - Der Wildschütz (Albert Lortzing), Frankfurt opera

POEZIE

Petru Creţia, poet, eseist şi traducător

Biografie

Petru Creția (n. 21 ianuarie 1927, Cluj – d. 14 aprilie 1997, București) a fost un profesor de limba greacă,traducator al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român.

S-a născut la Cluj, ca fiu al unui funcționar, Aurel Creția, și al soției acestuia, Călina Creția (înainte de căsătorie, Humița). A studiat limbile clasice la Universitatea din București, în perioada 1946-1951.

Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Secția de Limbi Clasice a Facultății de Litere din București, unde ține cursuri de filologie greacă, alături de soția sa, Gabriela Creția, profesor la aceeași facultate. Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei Române. Din 1975 editează, alături de Dumitru Vatamaniuc și un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediția Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum

Opera

Volume

· Norii (Cartea Românească, 1979)

· Epos și logos (Univers, 1981)

· Poezia (1983)

· Pasarea Phoenix, (1986)

· Oglinzile (Humanitas, 1993)

· Luminile si umbrele sufletului (Humanitas, 1995)

· Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997)

· În adâncile fântâni ale mării (Humanitas, 1997)

· Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 2000)

Traduceri

· din Vechiul Testament: Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea Cântărilor (cu studii introductive, 1995)

· din latina medievală: Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae

· din italiană: M. Bontempelli, Oameni în timp (1966); E. Cecchi, Peștii roșii (1973); Longos, Daphnis și Chloe, A. Tilgher, Viața și nemurirea în viziunea greacă

· din franceză: Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale (1993); Alexis, Creierul negru al lui Piranesi (1996); Georges Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului (1997); G. Duby, Cavalerul, femeia și preotul (1997); François Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul istoric (1995);

· din engleză: Virginia Woolf, Doamna Dalloway (1968), Valurile (1973), Eseuri (1972); T. S. Eliot, Eseuri (1975); Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

Exerciţiu metric

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,

Albe rugi se izbesc de ceruri,

Vârste vechi se întorc şi stau

Otrăvite-n lume.

Ochii vechi au uitat durerea,

Timpii noi se opresc în maluri,

Greu se întorc spre izvor

Pierdutele ape.

Oarbe rugi se izbesc de arme,

Nu mai ştim dacă timpul trece,

Greu învinge gândul cel drept

Nelegiuirea.

Negru stă între pulberi timpul,

Greu te speli de noroiul lumii,

Rupte lănci zăbovesc în carnea

Neizbăvirii.

Neamuri vechi putrezesc în umbră

Greu răbdând umilinţa rece,

Fără saţ sug din vlaga lumii

Viermii puterii.

Vino timp să deschizi în ziduri

Mândre porţi înspre legi necalpe,

Drepte ruguri să aprinzi în seara

Dreptei osânde.

Este mereu la fel

Este mereu la fel în clipă şi în veac,

Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.

Stăm lângă ţărm, la începutul serii,

Cu faţa către larg.

Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine,

Spre noi care privim, uitaţi,

Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,

Urlând sub cerul fix.

Se năpustesc nestăvilit spre noi

Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont,

Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit,

Nu ne ajung.

De parcă lumea noastră nu ar fi a lor

Şi nu am face parte din acelaşi timp,

Într-o hotărnicire fără de hotar,

Într-o neţărmurire scrisă pe un ţărm,

În coprezenţa unor crâncene absenţe.

Iar lacrimile noastre, drepţi pe ţărm şi nemişcaţi sub cer,

Nu au soroc.

Judecata

Prin constituţia lumii

Tuturor, dar tuturor ne revine

Dreptul de a nu fi mai mult

Decât suntem,

Decât ce s-a întâmplat şi se întâmplă să fim

Între marginile nealegerii noastre.

Dreptul ca, judecaţi de puteri,

Să fim în sfârşit absolviţi,

Legitimaţi, îngăduiţi, eliberaţi,

Trecuţi, aşa cum se întâmplă să fim,

În tagma drepţilor şi a celor curaţi,

Admişi în comunitatea finală şi unanimă

A drepţilor şi a celor curaţi,

Amnistiaţi în însuşi numele necruţător al legii,

Spălaţi de rele şi patimi,

De vrerile noastre stângace, pierdute,

Înălţaţi din toate câte întâmplător vom fi fost

Şi neîntâmplător rămânem,

Îmbrăcaţi în straie regeşti,

Spălaţi pe picioare de pontifii negri ai soartei

Şi mai ales, mai presus, mai cu strâmbă dreptate

Iubiţi infinit.

Alecu Donici

Biografie

Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași

Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.

OPERA:

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).

Traduceri:

A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult sa socoteasca;
Ci singur el, mereu
Se puse sa-l cârpeasca.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au taiat ca o a patra parte
Si antereul l-au gatit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Vazând aceasta el, au zis în gândul sau:
“Lasati, ca doar nu sunt asa de natarau,
Vreun lucru mare nu-i
Sa-mi tai eu poalele de pe la antereu
Si mânecile sa le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis si au facut.
Dar lumea se mira
Ca antereul lui era acum prea scurt,
Si nu asemana nici cu un bun mintean.
Se-ntâmpla si boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeasi minte,
Sa o îndrepte vor
Si fac ca si Arvinte.

Florile

La nişte case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe fereşti,
Pe lângă flori fireşti,
Şi cele prelucrate
De mâine omeneşti.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Şi tunetul răsună
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplăceri;
Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Şi ploaia cea pornită
De un răcoare vânt
Se varsă pre pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeaţa înnoieşte
Şi firea după ea
Se pare că zâmbeşte.
Atunci şi florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;
Iar florile de fir, mătasi şi catifea,
Ce ruge înălţa când ploaia se ivea,
De frumuseţea lor lipsite şi pătate,
Au fost de pe fereşti afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă,
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Şi numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.

Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin

Trista mea vedere uimit rătăceşte.

Mă uit şi la soare: de lumină plin

El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,

Iar legea naturii pe om a oprit

Cu ţărna-mpreună să poată străbate

Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,

Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;

Cum falnic răspică a soarelui rază,

Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,

Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:

Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,

De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare

Ca un fulger iute, ce e plin de foc,

Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,

Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,

Află a lor timpuri, regule şi curs,

Plin de nemurire mai departe zboară

La poarta veciei, la cel nepătruns!

GÂNDURI PESTE TIMP

Arhimandritul Ilie Cleopa

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

- Arhimandritul Cleopa Ilie / Foto: captură doxologia.ro
  Arhimandritul Cleopa Ilie / Foto: captură doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie a fost unul dintre marii duhovnici ai Moldovei, care, mânat de dorința de a face bine, și-a dedicat întreaga viață rugăciunii și pocăinței, ajutând și pe alții să dobândească harul primit de la Dumnezeu. Părintele Patriarh Daniel l-a numit „dar al lui Dumnezeu pentru poporul român”.

S-a născut în data de 10 aprilie 1912 la Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii de ţărani harnici şi credincioşi. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, l-au botezat cu numele de Constantin.

După ce a urmat cursurile şcolii primare din satul natal, a ucenicit trei ani pe lângă schimonahul Paisie Olaru, pe atunci pustnic la Schitul Cozancea. În anul 1929, la începutul lui decembrie, a intrat în obştea Schitului Sihăstria împreună cu fratele său mai mare, Vasile. După trei zile, au fost primiţi în obştea Sihăstriei, în ziua Sfântului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie. De aceea, Părintele Cleopa avea mare evlavie la Sfântul Ierarh Nicolae, patronul bisericii din satul natal, şi la Sfântul Ierarh Spiridon. A fost tuns în monahism în data 2 august 1937, primind numele Cleopa.

Timp de 12 ani a făcut ascultare ca păstor, la oile Mănăstirii Sihăstria, împreună cu părinţii Galaction Ilie şi Antonie Olaru. Acest timp a reprezentat pentru viitorul mare duhovnic „şcoala de călugărie şi teologie”, după cum însuşi mărturisea cu smerenie. Atunci a avut răgaz pentru a citi zeci de cărţi fundamentale în formarea sa şi a învăţat să iubească şi mai mult creaţia lui Dumnezeu.

Din cauza stării precare de sănătate a starețului Ioanichie Moroi, în iunie 1942, a fost numit egumen interimar. Doi ani mai târziu a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah; la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. După această dată este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria. În anul 1947, Schitul Sihăstria, numărând peste 60 de vieţuitori, a fost ridicat la rang de mănăstire, iar Protosinghelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim.

Nu a trecut multă vreme şi s-a retras în munţi, timp de şase luni, din cauza prigoanei regimului comunist. După această perioadă de retragere, a fost numit stareţ al Mănăstirii Slatina, Suceava, pe 30 august 1949, unde a închegat o obşte cu peste 80 de călugări. În locul său este numit stareţ Protosinghelul Ioil Gheorghiu.

Anii de linişte s-au risipit deîndată ce Securitatea a început din nou să-l urmărească și părintele Cleopa s-a refugiat iar în Munţii Stânişoarei, de această dată împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc.

După doi ani, la dorința Patriarhului Justinian Marina, Părintele Cleopa a fost readus la Mănăstirea Slatina; în anul 1956 a revenit la Mănăstirea Sihăstria, de unde s-a retras apoi, pentru a treia oară, în munţii Neamţului.

A pustnicit cinci ani, după care s-a întors la Sihăstria, în anul 1964, ca duhovnic al obştii, unde a povăţuit şi a predicat neobosit, cu multă dragoste atât călugări, cât şi mireni, timp de 34 de ani. În data de 6 august 1987 Părintele Cleopa devine nașul de călugărie al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci teologul Daniel-Ilie.

Părintele Cleopa a trecut la cele veşnice în data de 2 decembrie 1998.

În apropiere de locul unde a sihăstrit Părintele Cleopa în anii ‘50, Arhiepiscopia Sucevei construiește Mănăstirea Pogorârea Sfântului Duh – Vadu Negrilesei. Piatra de temelie a așezământului monahal a fost așezată vineri, 2 decembrie 2022, la 24 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Cleopa. Au slujit Arhiepiscopul Calinic al Sucevei și Rădăuților împreună cu Episcopul vicar Damaschin Dorneanul și un sobor de preoți.

Tezaurul lăsat

În urma Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie au rămas numeroşi ucenici care îi poartă amintirea vie, scrieri duhovniceşti pline de înţelepciune şi modelul unui mare duhovnic în inima căruia a ars focul lăuntric al credinţei. Părintele Cleopa este iubit în toată Ortodoxia. Cărţile despre viaţa şi învăţăturile sale au fost traduse în zece limbi.

Părintele Cleopa a uimit mereu prin simplitate și profunzime. Printre cele mai cunoscute remarci ale cuviosului se numără „Mânca-v-ar Raiul” sau „Răb-dare, răb-dare, răb-dare” repetat insistent ca ingredient esențial pentru mântuire, alături de milostenie și rugăciune. Ilustrativ pentru smerenia părintelui este modul în care se referea la sine: „De ce ați venit la un putregai de moșneag?” și își repeta apoi: „moșul putregai, moșul putregai…”.

Arhimandritul Cleopa Ilie este unul dintre preoții și călugării persecutați sau martirizați de regimul comunist propuși pentru canonizare în anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie.

SFATURI UTILE

CONDUCEREA AUTOMOBILULUI IARNA

·         Verifica prognoza meteo
·         Verifica rapoartele in legatura cu starea drumurilor
·         Verifica masina
·         Anunta pe cineva cand pleci, ce ruta urmezi, si cand preconizezi ca vei ajunge la destinatie
·         Pe cat posibil calatoreste in comvoi cu mai multe masini, siguranta sta in numere mari
·         Pe parcursul calatoriei, asculta la radio prognoza meteo, conditiile de mers se schimba pe neasteptate
·         Incearca sa ai mereu rezervorul de benzina plin. Opreste-te des la benzinarii si realimenteaza, mai ales daca te indrepti spre zone mai retrase. In cazul in care ramai inzapezit, un rezervor plin te va ajuta sa ti motorul si caldura pornita
·         Asigura-te ca farurile, stopurile, semnalizatoarele, geamurile, parbrizul si luneta sunt curate
·         Foloseste cat mai mult drumurile nationale si autostrazile, acestea fiind de cele mai multe ori intens circulate si dezapezite
·         Daca esti prins intr-o furtuna care iti depaseste nivelul tau de sofat, opreste-te si cauta adapost in primul oras

VERIFICARE MASINII INAINTE DE UN DRUM LUNG IARNA
Sistemul de racire – protejeaza radiatorul si motorul la temperaturi sub 0 grade
Sistemul de incalzire, dezaburire, dezghetare, stergatoarele – acestea nu sunt doar pentru comfortul tau si sunt in primul rand pentru siguranta ta. Verificati-le si reparati-le inainte de instalarea sezonului rece. Ai grija sa ai destul lichid de spalat parbrizul si asigura-te ca acesta nu ingheata la temperaturi negative, pentru ca acesta v-a ingheta pe conducte.
Sistemul de alimentare – Schimba filtrele de aer si combustibil. Incearca pe cat posibil sa ai mereu rezervorul plin de benzina.
Bateria si sistemul de pornire – trebuie sa fie in forma maxima, cu bornele curate. Defectiuni minore, terminale murdare sau vechi vor face probleme la pornire in vremea rece.
Farurile – sunt pentru siguranta ta dar si a celor din jurul tau. Verifica buna functionare a farurilor, stopurilor si semnalizatoarelor atat a celor frontale cat si a celor posterioare. Si cel mai important lucru, asigura-te ca sunt curatate de gheata sau zapada ca cei din jurul tau sa le vada.
Sistemul de esapament – Asigura-te ca nu exista gauri sau zone corodate, repara sau schimba elementele defecte. Intoxicatia cu monoxid de carbon este mortala si apare pe neasteptate.
Rotile – cauciucuri netocite cu canale adanci sunt indispensabile. Cauciucurile de iarna ofera tractiune si aderenta cu 70% in plus fata de cele de vara, iar lanturile cu 630% mai mult fata de cele estivale.
Franele – Verificati nivelul de uzura si nivelul lichidului de frana. O frana care se blocheaza pe gheata poate avea consecinte fatale.
Uleiul de motor – cu cat este mai “usor” cu atat mai bine. Uleiul mai vascos ingheata mai repede la temperaturi joase, nu lubrifiaza la fel de bine, si poate cauza probleme la pornire.
LUCRURI ESENTIALE PENTRU TINE:
·         Minim cate un sac de dormit sau o cate o patura pentru pasageri
·         Chibrituri, brichete, lumanari
·         Pliculete de cafea instant
·         Imbracaminte de iarna: caciula, manusi, sosete groase
·         Trusa de prim ajutor
·         Apa, nu o lasa in portbagaj pentru ca poate ingheta
·         Alimente cu mare putere calorica: dulciuri, alune, nuci, stafide, fructe uscate, seminte
·         Servetele sau prosoape de hartie de bucatarie, bune atat pentru scopul lor initial dar folositoare si la aprinderea unui foc in caz de nevoie
·         Telefon mobil + incarcator auto

LUCRURI ESENTIALE PENTRU MASINA:
·         Lanterne si baterii de rezerva, foarte bune pentru lucru pe langa masina sau semnalizare
·         Un saculet de nisip
·         Lopata cu o lama dreapta preferabil din otel pentru a putea sparge gheata, cele de plastic se rup repede
·         Trusa de scule (cleste, surubelnite, cheie franceza, sarma, patent, banda adeziva etc)
·         Topor sau fierastrau pliabil, folositor pentru taiat lemne de foc dar si pentru a taia crengi pentru a fi puse sub rotile automobilului pentru a creste aderenta . ATENTIE! Nu sta niciodata in spatele unei masini sub ale carei roti ati pus diverse obiecte, pentru ca aceste pot fi aruncate, riscul de a fi lovit fiind unul foarte mare
·         Cablu de tractare
·         Roata de rezerva
·         Franghie
·         Canistra cu benzina de rezerva
·         Cabluri de pornire baterie

METODE DE CONDUS IARNA
·         Fii calm si nu te enerva
·         Mergeti sau urcati rampe folosind cea mai mare viteza in care motorul inca trage. Aplicand mai putina putere, scade riscul ca rotile sa se invarte in gol
·         Daca urcati o rampa nu inecati sau supraturati motorul, mergeti pe cat se poate de constant
·         La coborarea pantlor incercati sa nu folositi frana de picior, in schimb utilizati frana de motor, introducand o viteza mai mica va scadea inertia masinii, evitand astfel blocarea rotilor
·         Daca nu aveti sistem ABS nu apasati o singura data cu forta pe pedala de frana, ci apasati de mai multe ori cu o intensitate mica pentru a nu bloca rotile
·         Pastreaza o distanta mai mare decat cea pe care ai pastra-o de obicei fata de cel din fata ta

CE SA FACI DACA RAMAI BLOCAT IN NAMETI
·         Elibereaza de zapada/gheata zona din fata si spatele rotilor
·         NU AMBALA MOTORUL, rotile care se invart in gol vor topi repede zapada si gheata de sub ele datorita caldurii aparute din cauza frecarii. Te vei impotmoli mai rau
·         Incearca sa faci un BALANS prin a inainta in fata si in spate, castigand astfel putin cate putin loc pentru manevre. Incerca sa sincronizezi turatiile motorului cu schimbatul vitezelor.

TRACTAREA AUTOMOBILELOR IARNA
Tractatul unui automobil iarna nu este un lucru atat de usor pe cat se crede. O masina care trebuie tractata, este clar ca este o masina a carui motor nu functioneaza. Astfel cel care o va conduce va sta tot timpul intr-o masina neincalzita, cu vizibilitate scazuta, fara sistem de dezaburire, si in cazul in care este un automobil mai nou, va duce lipsa servidirectiei si servofranei, sau orice alt sistem modern. Daca este vorba de o distanta mare care trebuie parcursa este indicat sa apelati la o firma specializata care sa tracteze masina pe o platforma.

Citate:

duminică, 21 ianuarie 2024

Ca regizor[modificare | modificare sursă]

Ca producător[modificare | modificare sursă]

Ca director de imagine[modificare | modificare sursă]

Romane din seria 'The Company'

Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul