MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 22 IANUARIE 2024 - Eveniment comemorativ, ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, GÂNDURI PESTE TIMP, POEZIE, SFATURI UTILE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

Eveniment

Astăzi este o zi de tristă amintire pentru mine pentru că pe 22 Ianuarie 2001 a plecat pentru totdeauna dintre noi, cea care mi-a dat viață și mi-a îndrumat pașii spre micile mele realizări, mama mea, Dicu Hermina, căreia îi voi păstra respect și recunoștință cât voi trăi. Dumnezeu să o odihnească în pace! Amin.

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 613: Imparatul bizantin Heraclius il numeste la varsta de noua luni co-imparat, pe fiul sau Constantin al III-lea (3 mai 612 – 20 aprilie sau 24 mai/26 mai 641). În 629 Constantin s-a căsătorit cu vara sa de gradul doi, Gregoria, cu care a avut doi copii: Constans și Theodosiu. În 641, la moartea lui Heraclius, a devenit împărat împreună cu fratele său mai mic, Herakonas, dar după patru luni a murit de tuberculoză, lăsându-l pe Heraklonas unic împărat.

· 1506 - A fost constituita oficial Garda Elvețiana a Vaticanului.

Conclave of Pius V, with Swiss Guard guarding the entrance (Codex Maggi, 1578) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Garda Elvețienă Pontificală este un corp militar aflat în serviciul papei din 1506. În data de 22 ianuarie a acelui an, un grup de 150 de elvețieni din Cantonul Uri, aflați în serviciul papei Iulius al II-lea, au defilat pentru prima oară prin Roma, intrând prin Porta del Popolo sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. Un acord ce prevedea recrutarea de mercenari elvețieni pentru acest serviciu fusese încheiat încă din anul 1479 între Confederația Elvețiană și Papa Sixt al IV-lea. Uniforma oficială a Gărzii Elvețiene, în stilul epocii renascentiste, imbinaă culorile albastru, roșu și portocaliu. Legenda spune că această uniformă ar fi fost creată după un desen-proiect al lui Michelangelo, insa această origine este legendară, știindu-se precis că actuala uniformă a fost concepută de comandantul Jules Repond, în 1914, care s-a inspirat, pe câte se pare, din picturile lui Rafael.

· 1517 - Sultanul otoman Selim I a zdrobit armata sultanului mameluc al Egiptului și a cucerit orașul Cairo, dupa care a fost supus intregul Egipt.

Selim I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Selim I, poreclit Cel Necruțător; (10 octombrie, 1465 – 22 septembrie, 1520) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1512 – 1520. El a cucerit Egiptul în 1516-1517, învingând armatele mamelucilor și i-a înfrânt pe perși la Caldiran în 1514. După campania din Egipt, Selim pregătea o expediție în Ungaria. Pregătirile pentru această expediție s-au oprit însă brusc, la aflarea veștii că sultanul Selim este bolnav, în al optulea an de domnie. El avea aproximativ 55 de ani. Se presupune că suferea de o boală de piele, din cauza călăritului excesiv.

· 1521: Împăratul Carol al V-lea deschide Dieta de la Worms.

· 1771: Spania cedează Port Egmont din Insulele Falkland Regatului Unit.

· 1826 – A capitulat fortareata Callao din Peru, ultimul centru de rezistenta spaniol din America de Sud in fata miscarilor de eliberare nationala izbucnite pe acest continent.

· 1862: Se formează primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu. Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei.
Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

· 1879: Peste 1.500 de soldați britanici și-au pierdut viața în urma unei înfrângeri umilitoare în confruntarea cu zulușii, în bătălia de la Isandlwana.

· 1901: Eduard al VII-lea devine rege al Angliei după decesul mamei sale, regina Victoria.

· 1905: În Rusia izbucnește prima revoluție cu caracter democratic (Duminica însângerată), îndreptată împotriva autocratismului țarului Nicolae al II-lea (revoluția burghezo-democratică din 1905-1907), reprimată de autoritățile țariste.

· 1917: Primul război mondial: Președintele american Woodrow Wilson cere o "pace fără victorie" în Europa.

· 1930: Se semneaza la Haga, Tratatul judiciar de arbitraj și de conciliatiune româno-polonez.

· 1934: Întrunirea la Zagreb a Consiliului permanent al Micii Înțelegeri, la care se discuta problema restabilirii relațiilor diplomatice a României cu URSS.

· 1939: Pentru prima oară, în cadrul Universității Columbia, a fost divizat un atom de uraniu.

· 1941: Al Doilea Război Mondial: Marea Britanie a capturat orașul libanez Tobruk de la forțele naziste.

· 1946: A fost creata Republica Mahabad sau Republica Kurdistan, o creație statala efemera a kurzilor în Kurdistanul iranian. A fost al doilea stat kurd contemporan, după asa numita Republica Ararat din Turcia. Capitala era orașul kurd Mahabad în nord-vestul Iranului, iar xistența sa a fost legată de criza iraniana declansata între SUA și URSS. In mai puțin de un an armata iraniană a infrant fortele curde sprijinite de sovietici. După dispariția republicii,liderul acesteia Qazi Muhammad a fost executat în public în centrul Mahabad. Actualul președinte al Kurdistanului irakian, Massoud Barzanis- născut în Mahabad când tatăl său, generalul Mustafa Barazani a fost conducatorul fortelor armate curde ale acestui sat efemer. Archibald Roosevelt, fiul președintelui Statelor Unite Theodore Roosevelt, un bun cunoscator al problemelor regiunii, a scris ca principala problemă a Republicii Mahabad a fost aceea ca ea avea nevoie de ajutor sovietic, insa această alianță cu Armata Roșie a provocat un dezacord intre multe dintre triburile kurde.

· 1952: Ia ființă Institutul Național de Geronto-Geriatrie "Dr. Ana Aslan". Primul Institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. „Ana Aslan” are, anual, 4.000 de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatrânirii au convins inca de la inceput, aducând institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor „Aslan” a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu.

· 1962: Organizatia Statelor Americane hotaraste excluderea Cubei comuniste din randurile membrilor sai.

· 1963: Se semneaza Tratatul de la Elysée dintre Republica Franceza si RFG, în cadrul vizitei facute în Germania de presedintele francez Charles de Gaulles, prima dupa razboi a unui sef de stat din tabara adversa în timpul celei de-a doua conflagratii mondiale.

· 1980: Andrei Saharov, fizician nuclear de naționalitate sovietică, militant și reformator pentru drepturile omului, este arestat la Moscova.

· 1981: La Academia Franceză are loc ședința de recepție a primei femei, scriitoarea Marguerite Yourcenar (1903-1987), autoarea romanului istoric Memoriile lui Hadrian.

· 1983: Björn Borg se retrage din tenis după ce câștigă de cinci ori consecutiv Wimbledon-ul.

· 1992 - Agenţia rusă de presă TASS (înfiinţată la 25.07.1925) devine ITARTASS.

· 1993: Reuniune la nivel înalt la Minsk. Doar 7 state din cele 10 prezente (din fosta URSS) semnează Carta CSI. Se abțin Moldova, Ucraina și Turkmenistanul, pentru că nu sunt de acord cu crearea unor structuri care să ducă la un grad înalt de integrare, în special economică, și să asigure Rusiei rolul de lider

· 1995: Israelul marchează împlinirea a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare de la Auschwitz–Birkenau, Polonia.

· 1999: A fost semnată, la București, Convenția dintre guvernul român și cel bulgar privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și certificatelor de studii eliberate de instituțiile de învățământ și a titlurilor știintifice din cele două state. Legea pentru ratificarea Convenției a fost promulgată la 1 noiembrie 1999.

· 1999 - Greva minerilor din valea Jiului. Ora 7: un comunicat al Preşedintiei informează despre instituirea stării de necesitate, în urma hotărîrii CSAT din acea noapte, dacă minerii continuă să se deplaseze în oricare altă direcţie decît Valea Jiului. Ora 9.30: Primul-ministru hotărăşte o deplasare pentru negocieri la Cozia. La ora 14, la Cozia încep negocierile dintre comisia condusă de Radu Vasile şi liderul minerilor Miron Cozma. La ora 18.30, negocierile se încheie, primul-ministru declarînd: "Nici o parte nu a cîştigat, în schimb a cîştigat ţara".

* 2017: Au început protestele din România, față de proiectul PSD-ALDE de modificare a Codului penal și grațierea unor pedepse.

Nașteri

· 1263: S-a nascut Ibn_Taymiyya Ibn Taymiyya (d. 1328), un cărturar, teolog islamic și logician turc care a trăit în perioada timpurilor tulburi a invaziei mongole. A fost membru al școlii fondate de Ahmad ibn Hanbal, și este considerat de către urmași, împreună cu Ibn Qudamah, unul dintre cei doi cei mai importanți susținători ai mișcării hanbalite; în era modernă partizanii săi se refereau deseori la cei doi ca fiind “cei doi șeici și șeicul Islamului”. Ibn Taymiyya a luptat pentru întoarcerea islamului la ceea ce el considera a fi cea dintâi interpretare a Coranului și a Sunnei.

· 1440: Ivan al III-lea cel Mare (rusă Иван III Васильевич; n. 22 ianuarie 1440; d. 27 octombrie 1505) a fost din 1462 până în 1503 suveran a întregii Rusii.

Este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. În timpul cârmuirii acestuia s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus cnezatele Iaroslavl (1463), Rostov (1474), Republica feudală Novgorod(1478), Marele cnezat Tver, precum și pământurile Veatcăi (1489) și o mare parte a pământurilor Riazan. Rusia și-a amplificat influența asupra Pskovului și asupra marelui cnezat Riazan. După războaiele din anii 1487-1494 și 1500-1503 cu marele cnezat Lituanian, Ivan al III-lea a alipit către Moscova o serie de pămînturi slave de la est de Moscova: Сernigov, Novgorod-Severskii^[1], Gomel, Briansk și altele. După războiul din 1501-1503 ordinul Livonian a fost supus plății unui bir pentru orașul Iuriev. În anii 1460-1480 Ivan al III-lea a luptat cu succes împotriva hanatului Kazan, care a trecut sub influența crescândă politică a Rusiei. În timpul guvernării lui Ivan al III-lea începe să se formeze aparatul puterii centrale, prin Ordine și a fost alcătuit codul judiciar Sudebnik 1497. Pătura nobiliară (dvorenii) a căpătat o importanță politică tot mai mare. Ivan al III-lea a luptat cu separatismul cnejilor locali, inclusiv cu cel al fraților săi Boris Voloțkii ^[2] și Andrei cel Mare ^[3] în anii 1480-1490, limitând considerabil drepturile suverane ale acestora. Către sfârșitul cârmuirii lui Ivan al III-lea, au fost lichidate multe cnezate locale mici (udeluri). Una dintre realizările cele mai importante ale domniei lui Ivan al III-lea a fost scuturarea jugului tătaro-mongol. Sub influența maselor populare Ivan a fost nevoit să organizeze apărarea sigură contra invaziilor lui Ahmat (Apărarea de la Ugor 1480 ^[4]). În timpul guvernării lui Ivan al III-lea a sporit considerabil autoritatea internațională a statului rus, au fost stabilite relații diplomatice cu Papa de la Roma, Imperiul german, Ungaria, Moldova, Turcia, Iranul, Crimeea. În timpul lui Ivan al III-lea s-a profilat pe deplin titlul de cneaz al „întregii Rusii” (în unele documente, este numit chiar „Țar”). Soția lui Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, a fost Elena, fiica domnului Moldovei, Ștefan cel Mare(1457-1504). Cea de a doua soție a fost Zoe (Sofia) Paleolog, descendentă din ultimul împărat bizantin. În anii guvernării lui Ivan al III-lea s-au realizat construcții imense la Moscova (Kremlinul și Palatul de Granit), Kolomna, Tula și Ivangorod

Date personale
Ivan al III-lea cel Mare

Nume la naștere	Ivan Vasilievici
Născut	22 ianuarie 1440 Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Decedat	27 octombrie 1505 (65 de ani) Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*]
Părinți	Vasili al II-lea al Moscovei Maria of Borovsk[*]
Frați și surori	Anna of Ryazan[] Andrey Bolshoy[] Q4065817[] Boris Vasilyevich of Volotsk[] Q4534853[*]
Căsătorit cu	Maria de Tver Sofia Paleolog
Copii	Ivan Ivanovici Vasili Ivanovici Iuri Ivanovici Dmitri Ivanovici Simeon Ivanovici Andrei Ivanovici Elena Ivanovna Feodosia Ivanovna Eudokia Ivanovna
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare principe
Familie nobiliară	Dinastia Rurik
Mare Cneaz al Moscovei
Domnie	5 aprilie 1462 – 27 octombrie 1505
Încoronare	14 aprilie 1502
Predecesor	Vasili al II-lea
Succesor	Vasili al III-lea

* 1552 sau 1554: Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 - d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet, soldat, politician, corsar și explorator englez. Este binecunoscut și datorită faptului că a adus tutunul și cartoful în Irlanda. A avut un rol esențial în colonizarea engleză a Americii de Nord. În 1594 Raleigh a auzit de "Orașul de Aur", în America de Sud și a plecat să-l găsească; publicând apoi o relatare exagerată despre experiența sa în cartea sa, a contribuit la nașterea legendei despre Eldorado. După moartea reginei Elisabeta I a Angliei, în 1603, a fost acuzat de conspirație împotriva noului rege Iacob I, închis în Turnul Londrei aproape treisprezece ani și eliberat în 1616. A plecat în o a doua expediție în căutarea miticului Eldorado. Expediția nu a avut succes, iar pentru că oamenii săi, sub comanda sa au jefuit un avanpost spaniol, la întoarcerea în Anglia în 1618, a fost decapitat. Raleigh a fost una din cele mai remarcabile figuri din era elisabetană. Un sondaj făcut în 2002 de BBC, l-a inclus pe lista celor 100 mari personalități britanice

Se știe puțin despre tinerețea lui Raleigh. Unii istorici presupun că s-a născut în 22 ianuarie 1552, dar Oxford Dictionary of National Biografy favorizează anul 1554. A crescut la o fermă în satul East Budleigh, în Devon, Anglia. A fost al cincilea fiu a lui Catherine Champernowne, din a doua căsătorie. Mama sa era nepoata lui Kat Ashley, guvernanta reginei Elisabeta I și mai târziu i-a introdus pe Raleigh și frații săi vitregi la curte. Familia Raleigh era protestantă și în timpul domniei Mariei I a avut probleme: tatăl lui Raleigh, un gentilom de provincie, la un moment dat a fost nevoit să se ascundă într-un turn pentru a evita să fie executat. Astfel, din timpul copilăriei Raleigh a dezvoltat o ură profundă împotriva catolicilor și la urcarea pe tron a Elisabetei I, nu a întârziat să și-o exprime. În 1568 sau 1572, Raleigh a fost înregistrat ca student la Oriel College Oxford, iar în 1575 figura la Middle Temple. La procesul său în 1603 a declarat că nu a studiat dreptul. Viața sa între aceste două date este incertă, dar în opera sa Istoria lumii a declarat că a fost martor ocular la bătălia de la Moncontour (3 octombrie 1569), în Franța.^[2] În 1575 sau 1576 Raleigh s-a întors în Anglia^[3]. L-a însoțit pe fratele său vitreg, Sir Humphrey Gilbert, într-o așa-numită călătorie de descoperiri, de fapt un atac asupra posesiunilor spaniole din Antile. Nu au ajuns însă decât până în Insulele Capului Verde. A dat apoi o mână de ajutor la reprimarea unei revolte din Irlanda și, în decembrie 1581, a fost trimis la Curtea de la Greenwich ca mesager de război. Aventurier impetuos și curtean rafinat, a avut și importante realizări literare. Majoritatea poeziilor lui s-au pierdut, dar au rămas câteva uimitoare lucrări în proză. Cea mai impresionantă și mai cunoscută dintre ele este Istoria lumii, scrisă între 1607 și 1614, în timp ce aștepta în Turnul Londrei aducerea la îndeplinire a sentinței de condamnare la moarte. Deși numele lui Raleigh nu apare pe elaborata gravură de pe coperta primei ediții, toată lumea știa cine este autorul. Cartea a fost imediat interzisă de către regele Iacob I.

Raleigh a pretextat că scrie o cronică universală bazată pe cronologia Vechiului Testament, dar după primele capitole a adus relatarea la timpurile lui, istoria Angliei urmând a fi integrată în cea a restului lumii. Nu a ajuns, din păcate, decât până la căderea Macedoniei, în anul 130 a.Chr.

Pe Iacob I l-a deranjat în special portretul făcut de Raleigh reginei asiriene Semiramida, interpretat ca pe un omagiu adus Elisabetei I, și succesorului ei, efeminatul Ninus, pe care regele l-a interpretat ca o aluzie la adresa lui.

Probabil că povestea care spune că Raleigh și-a așternut mantia peste noroiul drumului, pentru ca Elisabeta să nu-și murdărească încălțările, nu este decât o legendă. Cert este, însă, că soldatul înalt și prezentabil, de nici 30 de ani, a obținut favorurile reginei necăsătorite și în vârstă de 48 de ani datorită reputației lui de nobil viteaz, curtenitor, manierat și spiritual. Fostul favorit al reginei, contele de Leicester, tocmai se recăsătorise, așa că Elisabeta l-a ales imediat pe Raleigh spre a-i ține companie și l-a acoperit de daruri : proprietăți, slujbe și licențe de comerț. În 1584 l-a făcut cavaler.

După moartea lui Gilbert, lui Raleigh îi revenea brevetul fratelui său vitreg, fiind desemnat să descopere teritorii necunoscute în Lumea Nouă și să le ia în stăpânire, în numele reginei. Prima lui expediție lua în stăpânire pentru Anglia țărmul Atlanticului de la nord de Florida. Mai târziu, când regina i-a interzis lui Raleigh să mai plece de la Curte, acolo a fost trimis un văr, Sir Richard Grenville, să pună bazele unei colonii la Roanoke, aceasta fiind prima dintre cele două tentative nereușite de a stabili un cap de pod pe continentul nord-american. Prin venirea la Curte, în mai 1587, a lui Robert Devereux, conte de Essex, Raleigh s-a văzut în fața unui rival în ce privește afecțiunea Elisabetei, ceea ce l-a determinat chiar să se retragă o vreme pe domeniul său din Irlanda. Revenind la Curte, în 1592 s-a căsătorit cu Elizabeth Throckmorton, una dintre domnișoarele de onoare ale reginei, un afront pentru geloasa suverană, care i-a închis pe amândoi în Turnul Londrei. După un timp au fost eliberați și li s-a îngăduit să trăiască discret la țară. În 1595 lui Raleigh i s-a permis până la urmă să plece din Anglia, în fruntea unei expediții împotriva posesiunilor spaniole din Lumea Nouă și în căutarea aurului pe cursul inferior al fluviului Orinoco din America de Sud. În anul următor s-a angajat într-un atac victorios împotriva portului spaniol Cádiz, iar în 1597 nu numai că recucerea favorurile reginei, dar devenea și membru al parlamentului.

La granița dintre secole devenise evident pentru toți că lunga și glorioasa domnie a Elisabetei I se apropia de sfârșit. Cu moartea ei, la 24 martie 1603, dinastia Tudor se sfârșea. Deceniile de speculații și intrigi privind succesiunea reginei fără copii se încheiau și ele. În câteva ore regele Iacob al VI-lea al Scoției, fiul nefericitei regine scoțiene Maria Stuart, a fost proclamat sub numele de Iacob I rege al Angliei, unind cele două regate sub un singur sceptru. Pentru Raleigh, asta a însemnat sfârșitul poziției de favorit la Curte.

Ulterior va fi trădat de doi bărbați pe care îi considera prieteni. Primul, Sir Robert Cecil, un cocoșat mărunt și bolnăvicios, "pigmeul meu", cum îi spunea Elisabeta, fusese secretarul de stat al reginei din 1596 și întreținuse corespondență secretă cu Iacob al VI-lea cu privire la succesiune. Cecil încurajase planurile lui Iacob al VI-lea de a consolida monarhia, de a slăbi parlamentul și de a pune capăt ostilităților cu Spania, dar îi dăduse să înțeleagă că Raleigh nu agrea aceste planuri. Al doilea fals prieten a fost lordul Cobham, care avea să furnizeze în cele din urmă singura dovadă în sprijinul condamnării lui Raleigh la moarte.

Când el s-a grăbit să jure credință noului rege, Iacob I l-a întâmpinat cu un dispreț nedisimulat. În următoarele două săptămâni, monarhul l-a demis din toate funcțiile, i-a ridicat toate licențele de comerț și i-a ordonat să plece din reședința londoneză pe care i-o pusese la dispoziție regina cu câțiva ani înainte. La 14 iulie, Cecil, care își păstrase funcția de secretar de stat și sub Iacob I, l-a convocat pe Raleigh la Consiliul Regal de la castelul Windsor, pentru a-l chestiona despre un complot împotriva noului monarh.

Lordul Cobham, prietenul de altădată al lui Raleigh, nu-și ascundea antipatia față de Iacob I și disprețul față de Cecil. El a obținut de la ambasadorul Țărilor de Jos Spaniole, contele Aremberg, un împrumut de 500 000 de coroane pentru a finanța o lovitură de stat care să-l înlăture pe rege și să-l înlocuiască cu docila lui verișoară Arabella Stuart. Aflând despre complot, Cecil l-a întrebat pe Raleigh ce știe despre activitățile trădătoare ale prietenului său. La început, Raleigh a negat orice amestec, dar mai târziu i-a scris totuși lui Cecil, recunoscând că lordul Cobham îi oferise 10 000 de coroane ca să negocieze pacea dintre Spania și Anglia, ofertă pe care el nu o luase în serios.

Când i s-a arătat scrisoarea, Cobham a mărturisit înspăimântat târgul încheiat cu Aremberg, dar l-a indicat pe Raleigh ca inițiator al complotului. În 19 iulie 1603 a fost arestat și închis în Turnul Londrei. Acuzația lui l-a adus pe Raleigh în fața tribunalului din Winchester în ziua de 17 noiembrie.

Refuzând asistența unui avocat, Raleigh s-a apărat singur, istețimea și elocința lui l-au ajutat efectiv. După relatarea unui martor ocular, la început a glumit cu acuzarea afirmând că „este cea mai fericită zi” din viața lui. Întrebat dacă poate să răspundă acuzațiilor pe măsură ce i se aduceau, a răspuns că nu îndrăznește să întrerupă prezentarea probelor, ca să nu-și piardă din „grație și vigoare” . Confruntat cu mărturisirea lui Cobham, a prezentat o retractare scrisă de mână de către prietenul său. Sir Edward Coke, acuzatorul, a comparat cele două hârtii, iar Raleigh a propus să fie adus chiar Cobham să facă acest lucru. Propunerea a fost respinsă. Devenea clar că juriul era intimidat și se îndrepta spre un verdict dinainte hotărât.

Câțiva dintre jurați au îngenunchiat în fața lui Raleigh să-i ceară iertare. Curteanul disprețuit de dimineață se transformase într-un martir, victima unei înscenări judecătorești. Un val de proteste la adresa judecății a străbătut țara și a determinat, în timp, reforma procedurală prin care sistemele legale din Marea Britanie și din America se disting de cele din restul lumii. Pe patul de moarte, unul dintre judecătorii lui Raleigh a mărturisit :„ Niciodată justiția n-a fost în Anglia atât de terfelitâ și de insultată ca în acest proces.”

Execuția lui Raleigh fusese fixată pentru 10 decembrie. Cu o zi înainte de execuție, regele a dispus o amânare și l-a întemnițat în Turnul Londrei. Deși i se permitea să-și vadă soția și fiul, el a petrecut următorii 13 ani în închisoare. În timp ce era întemnițat, Raleigh a scris mai multe tratate și primul volum din Istoria lumii, publicat în 1628^[4]. Fiul său, Carew, a fost conceput și s-a născut în timp ce Raleigh era închis.

După numeroase petiții în care îi cerea regelui să-l elibereze și să-l susțină să întreprindă o nouă expediție în Lumea Nouă, la începutul anului 1616 Raleigh își redobândea libertatea. Până în iunie anul următor avea toți banii necesari călătoriei, dar fusese avertizat de către coroană să evite ostilitățile cu spaniolii. Expediția a fost un dezastru, culminând cu atacul asupra unei colonii spaniole, plătit cu viața de fiul lui Raleigh. La întoarcerea în Anglia, ambasadorul Spaniei, revoltat a cerut moartea lui Raleigh, regelui Iacob I. În iunie 1618, Raleigh a fost arestat și trimis din nou în Turnul Londrei. Cum fusese deja condamnat la moarte, Raleigh nu mai putea fi acuzat că încălcase ordinele regelui cu privire la conflictele cu spaniolii. Așa că, la 29 octombrie, pășea spre eșafod, urmând să suporte pedeapsa care i se dăduse în urmă cu cincisprezece ani. Cerând să vadă securea cu care urma să i se taie capul, Raleigh și-a trecut degetele peste tăiș, glumind : „Iată un leac care o să mă vindece de toate durerile”. Când cineva din asistență i-a cerut să-și așeze capul pe butuc cu fața spre răsărit, Raleigh a răspuns : „Ce contează cum stă capul, dacă inima e la locul ei ?”, cel mai potrivit epitaf pentru favoritul căzut în dizgrație. A fost unul din primii oameni care a popularizat tutunul. După moartea lui, s-a găsit în celula sa un săculeț cu tutun pe care era scris în latină Comes meus fuit in illo miserrimo tempore ("A fost colegul meu în cele mai mizerabile momente").^[5] Capul îmbălsămat a lui Raleigh a fost dus soției sale, iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Margareta, Westminster unde poate fi vizitat și astăzi. Se spune că soția sa a păstrat capul lui Raleigh într-o pungă de catifea până la moarte, douăzecișinouă de ani mai târziu, când a fost înmormântat alături de trupul lui

Deși popularitatea lui Raleigh a scăzut considerabil din perioada lui de glorie din era elisabetană, execuția lui a fost considerată de mulți ca inutilă și nedreaptă. Implicarea lui în complot se pare că s-a limitat la o discuție cu Cobham. Capitala statului Carolina de Nord a fost numită Raleigh în 1792 de Sir Walter, unul din sponsorii Coloniei Roanoke. În oraș se află o statuie de bronz a lui Raleigh. Raleigh County în Virginia de Vest este de asemenea numit în onoarea lui.

În 1585, Sir Walter Raleigh a organizat o expediție formată din 150 de oameni, care au plecat la bordul a șase nave în direcția insulei Roanoke, în largul coastei actualei Carolina de Nord. Era a doua colonie britanică din America de Nord și a fost botezată Virginia, în cinstea reginei Elisabeta I. Sir Ralph Lane a fost numit guvernator. După un furt, Lane a poruncit să fie ucisă căpetenia băștinașilor. Când Francis Drake s-a oprit pe insulă, l-a găsit pe Lane și restul oamenilor aproape morți de foame și împuținați din cauza conflictelor cu nativii insulei. Când a plecat, Drake a lăsat cincisprezece din oamenii săi pentru a-i proteja pe coloniști. În 1587, Raleigh a planificat o a doua expediție. John White era conducătorul expediției formată din 117 persoane, printre care se afla și fiica însărcinată a lui White împreună cu soțul său, Annanias Dare. Au ajuns la Roanoke în 22 iulie 1587, iar din oamenii lăsați de Drake, au găsit doar oasele. Nepoata lui White, Virginia, s-a născut în 18 august și a fost primul copil englez născut în America. John White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a procura materiale și semințe. A sosit în Anglia în 8 noiembrie, dar din cauza conflictului care izbucnise între Spania și Anglia, i s-a interzis să părăsească Anglia. Într-un final, în 20 martie 1590, căpitanul William Irish, a plecat din Plymouth pentru a duce ajutoare coloniei. Printre pasageri se afla și John White. Trecuseră trei ani de când își părăsise fiica, ginerele, nepoata și pe ceilalți coloniști. Când au ajuns pe insulă în 18 august, nu au mai găsit nici o urmă din cei 117 coloniști^[7]. Așezarea era goală și fusese construită o palisadă pentru a o proteja. Singurul indiciu a fost cuvântul Croatoan, scris pe unul din trunchiurile palisadei și literele cro, sculptate pe trunchiuri de copaci. White, înainte de a pleca în Anglia, se înțelesese cu coloniștii ca în cazul în care vor fi nevoiți să plece, să sculpteze numele destinației pe un trunchi de copac. Cuvântul croatoan, le-a sugerat că poate s-au transferat pe insula vecină, Croatoan Island (acum Hatteras Island). Dar un uragan l-a împiedicat pe White să meargă pe insula Croatoan, să investigheze dacă mai erau supraviețuitori^[8]. Flota a fost nevoită să se întoarcă în Anglia. White nu a reușit să adune fondurile necesare unei alte expediții și a murit fără să știe ce s-a întâmplat cu membrii familiei sale. Puțini s-au implicat în găsirea celor 117 persoane. Printre aceștia s-a aflat Sir Walter Raleigh, care avusese idea colonizării insulei. A organizat cinci expediții finanțate din banii săi, până când a fost așa plin de datorii încât a fost arestat, închis și într-un final decapitat. Oricare ar fi fost soarta coloniștilor, astăzi așezarea este amintită ca Colonia pierdută Roanoke.

Date personale
Sir Walter Raleigh
Sir Walter Raleigh
Născut	22 ianuarie 1552 (sau 1554) East Budleigh, Devon, Anglia
Decedat	29 octombrie 1618 (65 de ani) Londra, Anglia
Înmormântat	St Margaret's Church[*]
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Walter Raleigh Catherine Champernowne
Căsătorit cu	Elizabeth Trockmorton
Copii	Walter (a murit de ciumă în 1592)
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Angliei Regatul Unit
Religie	protestantism
Ocupație	scriitor, poet, soldat, explorator, om politic, curtean
Activitate
Cauza decesului	decapitare
Domiciliu	Jersey Anglia Irlanda
Educație	Oriel College Oxford, Middle Temple
Alma mater	Oriel College[] Copilăria lui Raleigh*, de John Everett Millais Walter Raleigh, ulei pe pânză Regina Elisabeta I Walter Raleigh Execuția lui Walter Raleigh

* 1561: Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.

Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger Bacon (1214 - 1294).

A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente.

S-a născut în 22 ianuarie 1561, fiind cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne (Cooke) Bacon, fiica unui remarcat umanist, Anthony Cooke. Sora mamei lui era căsătorită cu William Cecil. Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.

Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. La Cambridge o întâlnește pentru prima oară pe regina Elisabeta I, care impresionată de inteligența sa precoce, obișnuia să-l numească tânărul lord păstrător^[1]. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau eronate. În iunie 1576, Bacon intră la Gray's Inn la Londra, una din școlile unde se studia jurisprudența și avocatura. Trei luni mai târziu pleca în Franța cu Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris. Despre Franța va păstra o părere negativă care se va nota în Notes on Present State of Christendom, scrisă în 1582. Scrie că regele Henric al III-lea pare a fi un om dedicat plăcerilor, petrecerilor, curtezanelor și dansului, iar Franța o țară profund coruptă, rău administrată, săracă și aproape de ruină. Următorii trei ani vizitează Blois, Poitiers, Tours, Italia și Spania. În timpul călătoriilor sale a studiat limba, dreptul civil și arta guvernării, în timp ce îndeplinea sarcini diplomatice de rutină. În mai multe ocazii a livrat scrisorile diplomatice în Anglia pentru Francis Walsingham, William Cecil, Robert Dudley și pentru regină. În 20 martie 1579, se întoarce în grabă în Anglia din cauza morții tatălui său. Tatăl său pusese bani deoparte pentru a cumpăra o proprietate pentru fiul său mai tânăr, dar a murit înainte de a face acest lucru, astfel Francis a primit doar o cincime din moștenire. După ce a împrumutat bani, a intrat în datorii.

Cât despre viața personală, la vârsta de 36 de ani, a curtat-o pe Elizabeth Hatton, o tânără văduvă de 20 de ani. Se presupune că femeia a decis despărțirea acceptănd căsătoria cu rivalul mai înavuțit, Edward Coke. Ani mai tărziu, Francis Bacon scria despre regretul asupra unui mariaj cu Hatton ce nu a avut loc. 9 ani mai târziu, Bacon s-a căsătorit cu Alice Barnham, în vârstă de 14 ani, pentru care a scris două sonete, proclamându-și iubirea. Au avut loc divergențe în aceasă căsătorie datorită resurselor financiare, Alice fiind interesată de faimă și bani. Aceasta a scris o carte, "Viața lui Alice Barnham" (Life of Alice Barnham) în care admitea că, din cauza datoriilor, călătorea pentru a cere favoruri și asistența materială a prietenilor. Aceasta a fost dezmoștenită după ce F. Bacon a aflat de relația ei secretă cu Sir John Underhill, filozoful rescriindu-și testamentul în care a fost foarte generos, lăsându-i teren, venituri, bunuri, toate acestea urmând a fi revocate. S-a vorbit și despre sexualitatea acestuia, și s-a luat în calcul până și un proces cu acuzația de pederastie, fratele său (Anthony Bacon) primind aceeași învinuire. Totuși, în lucrarea sa Noua Atlantidă, el descrie insula sa utopică ca fiind cea mai castă națiune sub rai, în care nu exista prostituție, adulter, mai apoi spunând ca nu există vreo urmă de iubire masculină.
Cronologie:

1561 22 ianuarie-Se naște la York House, în Londra, Francis Bacon, cel de-al cincilea fiu (și ultimul) al lui Sir Nicholas Bacon (lord păstrător al Marelui Sigiliu) și al celei de-a doua soții a acestuia, Lady Anne Bacon, fiica lui Sir Anthony Cooke și cumnata lui Sir William Cecil, Lord Burghley. Sir Nicholas mai avea trei fii și trei fete din prima căsătorie (cu Jane Ferneley) și un fiu cu Lady Anne, Anthony.

1573 5 aprilie-Pleacă la Trinity College, Cambridge, însoțit de fratele său Anthony; este înmatriculat pe 10 iunie. Cei doi vor studia cu John Whitgift, mai târziu arhiepiscop de Canterbury.

1575 Decembrie-Părăsește Cambridge.

1576 Este admis la Gray's Inn, Londra, împreună cu Anthony, urmând a studia dreptul.

1576-1579 Călătorește pe continent, însoțindu-l pe Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris.

1579 22 februarie-Moare tatăl său. 20 martie-se întoarce în Anglia. Studii de avocatură la Gray's Inn. Anthony începe o carieră în spionaj.

1580 Este ales membru al Parlamentului pentru Bossiney, Cornwall.

1582 27 iunie-Este admis ca avocat la Gray's Inn (Utter Barrister).

1584 23 noiembrie-Membru al Parlamentului pentru Weymouth și Melcombe Regis.

1586 29 octombrie-Membru al Parlamentului pentru Tauton. Avansează în cariera juridică de la Gray's Inn (devine Bencher).

1587 Este ales Reader la Gray's Inn.

1588 Intră în cercul lordului Essex: Anthony i se va alătura în 1592, după întoarcerea sa din Franța.

1589 Membru al Parlamentului pentru Liverpool. Este însărcinat să pregătească un document oficial care să justifice politicile religioase ale reginei, Advertisement touching the Controversies of the Chruch of England (ACE)

1592 Însărcinat să scrie Certain Observations made upon a Libel published this present year, 1592 (SEH VIII: 146-208), ca răspuns la un pamflet iezuit. Redactează Of Tribute, or Giving that which is due (Bacon 1996:22-51), probabil la sugestia lui Essex, în vederea unei reprezentații la Gray's Inn.

1593 4 februarie-Membru al Parlamentului pentru Middlesex. 2 și 8 martie-Se opune în Parlament solicitării reginei de a crește taxele și cade în dizgrația ei.

1594 Devine consilierul legal al reginei. Redactează Gesta Grayorum (SEH VIII:329-342) pentru sărbătorile de la Gray's Inn.

1595 Scrie la îndemnul lui Essex Of Love and Self-Love (SEH VIII:376-386) în cinstea zilei de naștere a reginei (17 noiembrie)

1596 Redactează Maxims of the Law (SEH VII: 313-387).

1597 februarie-Prima ediție a Essays (London: Printed for Humfrey Hooper) [Ess], publicate împreună cu Meditationes sacrae (SEH VII: 229-242 / 243-254) și Places of perswaison and disswasion [Of the Coulers of Good and Evil] (SEH VII: 73-92). Membru al Parlamentului pentru Ipswich.

1600 24 octombrie-Double Reader la Gray's Inn.

1601 19 februarie-Este unul dintre acuzatori la procesul lui Essex pentru trădare. Regina îi cere să scrie A Declaration of the Practices And Treasons attempted and commited by Robert late Earle of Essex [...] (London: Imprinted by Robert Barker; SEH IX: 245-276). Mai-moartea lui Anthony. 27 octombrie: membru al Parlamentului pentru Ipswich

1602 Probabil în acest an redactează CF

1603 24 martie-Moartea reginei Elisabeta, urmată la tron de Iacob I. 23 iulie-Bacon este făcut cavaler de către noul rege, alături de alți 300. Publică anonim A brief discourse touching the happie union of the kingdomes of England and Scotland (London: Printed for Foelix Norton; SEH X: 90-99). Redactează De interpretatione naturae proemium (SEH III: 518-520), Temporis partus masculus [TPM], Valerius terminus [VT].

1604 Martie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. Iunie: Publică Sir Francis Bacon his apologie, in certaine imputations concerning the late Earle of Essex (London: Printed for Felix Norton [ACI] și (anonim) Certaine considerations touching the better pacification, and edification of the Church of England (London: Printed for Henry Thomes SEH X: 103-127). 18 august: Este numit Learned Counsel al regelui. Redactează Cogitationes de natură rerum (SEH III: 15-35), Cogitationes de scientia humana (SEH III: 183-198).

1605 Octombrie-Publică The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of Learning (London: Printed for Henrie Tomes) [AL].

1606 10 mai-Se însoară cu Alice Barnham, fiica de 14 ani a unui bogat consilier municipal londonez.

1607 17 februarie-Ține un discurs fulminant în Parlament în favoarea unirii Scoției cu Anglia și a naturalizării cetățenilor scoțieni. 25 iunie-Este numit Solicitor-General. Redactează Cogitata et visa [CV], Filum labyrinthi (SEH III: 496-504), Partis instaurationis secundae delineatio et argumentum (SEH III: 547-557).

1608 Este numit trezorier la Gray's Inn. Redactează In felicem memoriam Elizabethae (SEH VI: 291-303), Of the true Greatness of Britain [TGB], Redargutio philosophiarum [RPh].

1609 Publică De sapientia veterum (Londini: Excudebat Robertus Barkerus) [DSV]; o traducere engleză realizată de Sir Arthur Gorges va apărea în 1619 (London: Imprinted by Iohn Bill).

1610 februarie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. August-moare mama sa.

1611 Redactează Phaenomena universi [PhU], De vijs mortis [DVM], De fluxu et refluxu maris (OFB VI: 63-93).

1612 Publică o ediție augmentata a Essays (London: Imprinted by John Beale). Redactează De principiis atque originibus [DPAO], Descriptio globi intellectualis [DGI], Thema coeli (OFB VI: 171-193).

1613 26 octombrie-Este numit Attorney-General.

1614 Ianuarie-Publică The charge of Sir Francis Bacon Knight, his Maiesties Attourney generall, touching duells [...] (London: Printed for Robert Wilson; SEH XI: 399-416). Aprilie-Membru al Parlamentului pentru Cambridge.

1616 25 mai-Este acuzator în procesul intentat împotriva lordului și contesei Somerset pentru otrăvirea lui Sir Thomas Overbury. 9 iunie-este numit Privy Councillor. Intră în grațiile ducelui de Buckingham

1617 7 martie-Este numit lord păstrător al Marelui Sigiliu.

1618 Ianuarie-Este numit lord cancelar. 12 iulie-Este înnobilat baron de Verulam. Participă la procesul împotriva lui Sir Walter Ralegh, condamnat și executat.

1619 Implicat în procesul împotriva lordului Suffolk. Moare regina Anne.

1620 12 octombrie-publică Instauratio magna [IM], cuprinzând "Praefation", Distributio operis [DO], Novum organum [NO], Parasceve ad historiam naturalem [PAH] (Londini: Apud Ioannem Billium).

1621 27 ianuarie-Este înnobilat viconte de St. Albans. 3 mai: Este condamnat de Cameră Lorzilor sub învinuirea de a fi luat mită; este demis din funcția de lord cancelar și întemnițat pentru scurtă vreme în Turnul Londrei. 23 iunie: Se retrage la Gorhambury.

1622 Martie-Publică Historie of the Raigne of King Henry the Seventh (London: Printed by W.Stansby for Matthew Lownes, and William Barret) [HVII]. Noiembrie-publică Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam [HNE], partea I: Historia ventorul (Londini: In officina Io. Hauiland, impensis Matthaei Lownes & Guilielmi Barret). Redactează An Advertisment touching an Holy Warre [AHW], Abecedarium novum naturae [ANN].

1623 Ianuarie-Publică partea a II-a a proiectului de istorii naturale: Historia vitae et mortis (Londini: În officina Io.Haviland, impensis Matthaei Lownes) [HVM]. Octombrie-publică De augmentis scientiarum, într-un volum ce purta titlul Opera Francisci Baronis de Verulamio, vice-comitis Sancti Albani (Londini: În officina Ioannis Haviland) [DAS]. Redactează Historia densi et rari [HDR].

1624 Decembrie-Publică Apophthegms new and old (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker) [Apo] și The translation of certaine Psalmes into English verse (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker; OFB VIII: 281-290). Redactează Considerations touching a War with Spain (SEH XIV:469-505), Magnalia naturae (SEH III: 167-168).

1625 27 martie-Moare Iacob și îl succeda fiul sau, Carol I. Aprilie-Bacon este destituit oficial din funcția de Privy Councillor. Publică ultima ediție a Ess (London: Printed by Iohn Haviland for Hanna Barret).

1926 9 aprilie-Moare la Londra, în casa din Highate a lordului Arundel.

1626-1627 William Rawley începe publicarea operelor postume: apar, tipărite într-un singur volum Sylva Sylvarum [SS] și New Atlantis [NA] (London: Printed for William Lee). Acest volum compozit va deveni cea mai populară dintre scrierile baconiene de-a lungul secolului al XVII-lea (17 ediții până la sfârșitul secolului).

1629-1659 Rawley publică Certaine Miscellany Works (London: Printed by I. Hauiland for Humphrey Robinson, 1629), Operum moralium et civilium (Londini: Exculum typis Edwardi Griffini, 1638), Resuscitatio [ alături de "Viața" lui Bacon scrisă de Rawley, publicată după ultima versiune în SEH I: 1-18] (London: Printed by Sarah Griffin, for William Lee, 1657), Opuscula varia posthuma (Londini: Ex officina R.Danielis, 1658).

Aforisme:

Știința înseamnă putere.
Oamenii nu pot stăpâni natura decât supunându-se legilor ei.
A cunoaște cu adevărat înseamnă a cunoaște prin cauze

exprimă plastic spiritul epocii.

Cititul il face pe om deplin;vorbirea il face prompt,iar scrisul il face exact.
Puțină știință depărtează de Dumnezeu. Multă știință apropie de Dumnezeu.

Date personale
Francis Bacon
Sir Francis Bacon, portret circa 1618
Născut	22 ianuarie 1561 Strand, Londra
Decedat	9 aprilie 1626 (65 ani) Highgate, Middlesex
Înmormântat	Hertfordshire
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Nicholas Bacon[]^[1] Anne Bacon[]^[1]
Frați și surori	Elizabeth Bacon[] Anthony Bacon[] Nathaniel Bacon[] Edward Bacon[] Sir Nicholas Bacon, 1st Baronet, of Redgrave[*]
Căsătorit cu	Alice Barnham[*] (până în 1625)
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	filozof, om de stat, om de știință
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Alma mater	Trinity College, Cambridge Miniatură reprezentându-l pe Francis Bacon la 18 ani. Inscripția din jurul capului spune:"dacă cineva ar putea picta mintea lui" Francis Bacon Bacon, Sylva sylvarum

· 1592: Pierre Gassendi (Pierre Gassend, Petrus Gassendi; (n. 22 ianuarie 1592, Chantersier/Alpes-de-Haute-Provence — d. 24 octombrie 1655, Paris) a fost un fizician, matematician, astronom, filozof și călugăr iezuit francez.

A fost un reprezentant important al materialismului atomist.

S-a dovedit precoce, astfel că la 16 ani ținea cursuri de retorică la Digne. Mai târziu, este profesor de teologie la Aix-en-Provence și de matematică la Collège Royal din Paris.

Opera sa a rezumat doctrina atomistă a lui Epicur și a manifestat opoziție față de aristotelism. A fost rivalul lui René Descartes și i-a combătut concepția raționalistă.

Filozofia sa materialistă a fost apreciată.

În ceea ce privește știința, a acordat o importanță deosebită experimentului. Printre cele mai deosebite rezultate științifice se pot enumera:

În 1629 a explicat producerea haloului ca datorându-se cristalelor de gheață;
În 1631 este primul om care observă tranzitul unei planete peste Soare, studiind tranzitul lui Mercur prezis de Johannes Kepler.
Cu ajutorul unei camere obscure determină diametrul aparent al Lunii.

Scrieri:

1624: Exercitationes paradoxicae adversus Aristoteles (Haga);
Institutio astronomia, dedicată lui Richelieu;
1658: Petri Gassendi Dinieusis ecclesiae praepositi et in Ac. Paris Mathes Reg. Professioris, opera omnia in sex tomos divisa, în care și-a redat lucrările de filozofie;
1646: De proportione qua gravia decidentia acceleratur, în care expune teoria căderii accelerate a corpurilor.

Date personale
Pierre Gassendi
Pierre Gassendi
Născut	22 ianuarie 1592^[2]^[3]^[4]^[5] Champtercier, Franța^[6]
Decedat	24 octombrie 1655 (63 de ani)^[7]^[2]^[3]^[8]^[4]^[5] Paris, Regatul Franței^[9]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	filozof matematician astronom profesor astrolog[] preot fizician teolog[]
Activitate
Domeniu	filozofie
Instituție	Collège de France^[1] Romanum calendarium

* 1674: Dorothea Marie de Saxa-Gotha-Altenburg (22 ianuarie 1674 – 18 aprilie 1713) a fost prima soție a lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen. Ea a fost fiica Ducelui Frederic I de Saxa-Gotha-Altenburg și a primei lui soții, Magdalena Sybille de Saxa-Weissenfels.

La Gotha, la 19 septembrie 1704, Dorothea Marie s-a căsătorit cu verișorul ei, Prințul Ernst Ludwig de Saxa-Meiningen, fiul cel mare al Ducelui Bernhard I de Saxa-Meiningen. Ei au avut cinci copii:

Josef Bernhard (n. 27 mai 1706, Meiningen – d. 22 martie 1724, Roma).
Friedrich August (n. 4 noiembrie 1707, Meiningen – d. 25 decembrie 1707, Meiningen).
Ernst Ludwig al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen (n. 8 august 1709, Coburg – d. 24 februarie 1729, Meiningen).
Luise Dorothea (n. 10 august 1710, Meiningen – d. 22 octombrie 1767, Gotha); s-a căsătorit la 17 septembrie 1729 cu Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg.
Karl Frederick, Duce de Saxa-Meiningen (n. 18 iulie 1712, Meiningen – d. 28 martie 1743, Meiningen).

La doi ani după căsătorie socrul ei a murit iar soțul împreună cu frații săi au preluat conducerea ducatului de Saxa-Meiningen. Dorothea Marie a murit în 1713, la 39 de ani. Anul următor, soțul ei s-a recăsătorit cu Elisabeth Sophie de Brandenburg, cu care nu a avut copii.

Date personale
Dorothea Marie de Saxa-Gotha

Născută	22 ianuarie 1674 Gotha
Decedată	18 aprilie 1713 (39 de ani) Meiningen
Înmormântată	Elisabethenburg Palace[*]
Părinți	Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels
Frați și surori	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[] Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
Căsătorită cu	Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen
Copii	Prințul Joseph Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich August Ernest Louis II Luise Dorothea, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Karl Frederick
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Casa de Saxa-Meiningen
Domnie
Domnie	1706–1713

· 1729: S-a nascut Gotthold Ephraim Lessing, scriitor şi filosof german. A formulat principiile dramei realiste germane, conform cărora teatrul trebuie să ţină seama de dezvoltarea morală şi estetică a epocii (“Nathan Înţeleptul”, “Laokoon sau despre graniţele picturii şi ale poeziei”); (d.15.02.1781).

· 1775 - S-a născut Andre Marie Ampere, fizician şi matematician francez.

· 1788: George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.

Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lambca „un om nebun, rău și periculos a-l cunoaște”.^[2] Byron a fost un lider regional al organizației revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în Missolonghi.

Tatăl său, căpitanul John „Jack Nebunul” (Mad Jack) Byron a fost fiul vice amiralului John „Vreme Rea” (Foulweather) Byron și al Sophiei Trevanion. Bunicul său, din partea tatălui, a fost fratele mai mic al celui de-al V-lea Baron Byron cunoscut ca „Lordul Imoral” (The Wicked Lord), descendent al regelui Edward al III-lea al Angliei.

Mama sa, Catherine Gordon, moștenitoare a familiei Gight din Aberdeenshire, Scoția, a fost fiica lui George Gordon of Gight, descendent al regelui Iacob I al Scoției. Acest bunic s-a sinucis în 1779, iar mama lui a fost nevoită să-și vândă moșiile și titlul nobiliar pentru a-i plăti datoriile. Byron a fost botezat George Gordon după bunicul său din partea mamei.

Fiica sa legitimă Augusta Ada Byron, ulterior Ada Lovelace, cunoscută matematiciană britanică, a colaborat cu Charles Babbage la realizarea motorului analitic, predecesorul calculatorului modern.

Copil fiind a fost cunoscut ca George Noel Gordon. S-a născut cu o malformație a piciorului drept, care i-a cauzat un șchiopătat ușor. Acest handicap și speranțele deșarte că situația se poate remedia i-au făcut viața mizerabilă (se presupune că din această cauză ar fi devenit dependent de laudanum).

Părinții lui s-au despărțit înainte de nașterea sa. Se presupune că John Byron s-ar fi căsătorit cu Catherine din motive materiale, iar când aceasta ar fi rămas fără bani, a părăsit-o.

Byron s-a născut într-o casă pe strada Holles în Londra și a fost botezat la biserica Sf. Marylebone. La scurt timp după naștere Catherine s-a mutat înapoi în Scoția crescându-și fiul în Aberdeen. Aici a urmat cursurile Școlii de Gramatică de unde se spune că a fost dat afară când s-a aflat că este homosexual.

De asemenea, chiar Byron povestea mai tirziu, că în această perioadă doica lui, May Gray, i-ar fi făcut avansuri sexuale pe când avea doar nouă ani. Această experiență și dragostea lui pentru verișoarele sale Mary Duff și Margaret Parker au pus amprenta în comportamentul său ciudat față de femei.

La vârsta de 10 ani (21 mai 1798), Byron a moștenit titlul și moșiile de la fratele bunicului său „Lordul Imoral”. Devenind astfel al VI-lea baron Byron. Mama sa l-a dus în Anglia, iar băiatul s-a indrăgostit de încăperile misteriose și întinsele terenuri de la Newstead Abbey, Nottinghamshire, Anglia dăruite familiei Byron de către regele Henric al VIII-lea, unde a locuit sporadic, deoarece în perioada adolescenței această moșie a fost închiriată lordului Grey de Ruthyn.

În august 1799 Byron urmează cursurile „academiei” din Dulwich Grove unde l-a avut profesor pe William Glennie, originar din Aberdeen, până în aprilie 1801. Din 1801 urmează cursurile școlii Harrow până în iulie 1805. Apoi din octombrie 1805urmează cursurile Colegiului Trinity din Cambridge.

În perioada studiilor la Cambridge (noiembrie 1806) a publicat primul volum de poezie, încurajat și ajutat de prietena sa din Southwell, Nottinghamshire, Elisabeth Pigot. Volumul intitulat Piese fugare editat de către Ridge din Newmark, a fost retras rapid de pe rafturile librăriilor și ars la sfatul reverendului Thomas Beecher, deoarece conținea versuri mult prea senzuale, în particular poezia „Mariei”.

În iunie 1807 publică volumul Ceasuri de trândăvie, în care sunt incluse poezii din volumul anterior alături de lucrări mai recente. Critica defavorabilă apărută pentru acest volum în Edinburgh Review, au condus către prima sa lucrare satirică majoră Barzi englezi și critici scoțieni, publicată în 1809. Această lucrare, în prima sa ediție, a stârnit furia anumitor literați menționați, încât unii dintre ei l-au provocat pe Byron la duel. Apoi, în edițiile ulterioare, era considerat onorabil să fi pomenit în această prestigioasă lucrare. În 13 martie 1809 își ocupă locul în Camera Lorzilor.

Din 1809 până în 1811, Byron împreună cu prietenul său John Cam Hobhouse a fost plecat în prima călătorie (Grand Tour este un obicei pentru orice tânăr aristocrat englez) prin țările mediteraneene, trebuind să evite Europa Centrală și de Vest din cauza războaielor napoleoniene.

Byron și-a început călătoria în Portugalia, unde a fost încântat de orașul Sintra pe care l-a descris într-o scrisoare către prietenul său Francis Hodgson drept cel mai frumos loc din lume, iar în Pelerinajul lui Childe Harold l-a descris drept „rai glorios”. Apoi din Spania, prin Gibraltar a călătorit către Malta. Din Malta a navigat spre Grecia acostând la Preveza. A fost și în Albania, vizitându-l pe Ali Pașa din Ioannina.

În Atena s-a îndrăgostit de o domnișoară de doar 12 ani, Teresa Macri, căreia i-ar fi dedicat un poem (Maid of Athens, ere we part) înainte de plecarea spre Istanbul.

Într-o scrisoare către prietenul Henry Drury declara „că moare din dragoste pentru trei domnișoare la Atena: Teresa, Mariana și Kattinka”. La întoarcerea din Turcia, în iulie 1810, a stat în casa domnului Macri pentru alte zece zile, iar la un moment dat i-ar fi oferit 500 de lire pentru Teresa, dar oferta i-a fost refuzată.

De asemenea, în perioada cât a stat în Atena l-a cunoscut pe Nicolo Giraud, în vârstă de 15 ani, care i-a devenit prieten intim și de la acesta Byron a învățat italiana. Urmare a acestei prietenii Byron l-a trimis pe Nicolo la studii la o mănăstire în Malta și l-a trecut în testamentul său, drept moștenitor a 7000 de lire. Ulterior, această dorință testamentară a fost anulată.

În 14 iulie 1811 se reîntoarce în Londra. Are primele contacte cu John Murray, viitorul său editor și cu Thomas Moore, bunul său prieten de mai târziu. Mama sa moare la Newstead la 1 august, înainte ca Byron să o revadă.

La 27 februarie 1812 rostește primul său discurs în Camera Lorzilor, iar în 29 februarie, John Murray îi publică primele două Cânturi din Pelerinajul lui Childe Harold, care îl fac celebru "peste noapte", cum avea să declare Byron mai târziu.

Lady Caroline Lamb

Anne Isabella Milbanke în 1812 de Sir George Hayter

În 1812, Byron are o aventură cu Lady Caroline Lamb, aventură foarte mediatizată bucurându-se de un interes deosebit din partea publicului britanic.^[3] Realizând ca această relație poate să-i ruineze statutul social, Caroline fiind căsătorită, Byron a pus capăt relației, dar Caroline nu a dorit să accepte acest fapt. A fost foarte afectată emoțional, pierzând atât de mult în greutate, încât Byron, sarcastic, îi scria soacrei Carolinei, Lady Melbourne, că este "bîntuit de un schelet",^[4] deoarece Caroline l-a vizitat deseori încercând cu disperare să-l facă să se întoarcă la ea.

În anul 1813 publică primele poeme orientale, Ghiaurul și Mireasa din Abydos, iar în 1814 publică Corsarul și Lara. În luna septembrie se logodește cu Anne Isabella (Annabella) Milbanke, verișoara Carolinei Lamb.

În decembrie 1813 scrie Melodii ebraice.

Căsătoria cu Annabella Milbanke are loc la 2 ianuarie 1815, iar în martie se stabilesc în Londra. În luna aprilie îl cunoaște pe Sir Walter Scott. Scrie poemul Asediul Corintului și apoi Parisina. La 10 decembrie 1815 se naște fiica sa, Augusta Ada, iar în luna ianuarie 1816 soția sa își vizitează părinții și nu se mai întoarce la Byron. La 21 aprilie fiind semnat actul oficial de divorț.

La patru zile după divorț, pe 25 aprilie 1816, Byron părăsește Anglia pentru totdeauna. În Belgia vizitează câmpul de luptă de la Waterloo, apoi călătorește în sus pe Rin; își petrece vara în Elveția împreună cu poetul Percy Bysshe Shelley, a soției acestuia, Mary Godwin și a tinerei Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary. Locuind în vila Diodati, lângă Geneva, în vara lui 1816 finalizează Cântul al III-lea din Pelerinajul lui Childe Harold, scrie Prizonierul din Chillon și începe să lucreze la poemul dramatic Manfred.

La sfârșitul verii Shelley, Mary și Claire părăsesc Elveția. Claire poartă, spre Anglia, în pântece un copil rezultat al relației amoroase avute cu Byron.

În octombrie 1816, împreună cu prietenul său John Hobhouse, Byron face o călătorie în Alpi și apoi în Italia, stabilindu-se la Veneția.

La 12 ianuarie 1817 Claire Clairmont dă naștere fiicei sale nelegitime, Clara Allegra Byron. Vizitează Florența, Roma și Ferrara. La mănăstirea din San Lorezzo învață armeană. În mai vizitează Roma, împreună cu John Hobhouse, impresiile lăsate de ruinele romane se regăsesc în Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold. Scrie Tânguirea lui Tasso și încheie Manfred. Tot acum scrie Beppo, un poem pe teme venețiene în ottava rima și lucrează la Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold.

În februarie 1818 apare Beppo, iar în aprilie Cântul IV din Pelerinajul lui Childe Harold. Încheie poemul Mazeppa și începe să lucreze la poemul satiric de mari proporții, Don Juan, al cărui prim cânt îl încheie în septembrie.

În vara lui 1818 Claire o trimite pe Clara Allegra la Byron să o crească.

În aprilie 1819 o cunoaște pe Contesa Teresa Gamba Guiccioli, de care va rămâne legat până la moarte. Își petrece toamna la La Mira, unde continuă Don Juan. Primește vizita poetului și prietenului său, Thomas Moore, căruia îi încredințează memoriile sale. În Italia sunt publicate prime două cânturi din Don Juan.

În anul 1820 locuiește la Ravenna, în palatul Guiccioli. Continuă Don Juan. Traduce primul Cânt din Morgante Maggiore și Francesca da Rimini. Încheie Profeția lui Dante și scrie drama poetică Marino Faliero, Doge al Veneției. Face o vizită familiei Gamba la Filetto și este implicat în mișcarea revoluționară a Carbonarilor, împotriva jugului austriac.

Lord Byron pe patul de moarte, pictat de Joseph-Denis Odevaerec.1826 Ulei pe pânză, 166 × 234.5 cm. Muzeul Groeninge, Bruges.

Poetul romantic Percy Bysshe Shelley a scris despre stilul de viață al lui Byron în timpul petrecut la Ravenna: "Lordul Byron se trezește la ora două. Eu mă trezesc, contrar propriilor obiceiuri ... la 12. Luăm micul-dejun și stăm de vorbă până la șase. De la șase la opt galopăm prin pădurea de pini care desparte Ravenna de mare; apoi ne întoarcem acasă și luăm cina, rămânând să bârfim până la șase dimineața. Nu cred că asta mă va ucide într-o săptămână sau două, dar nu voi insista mai mult decât atât. Casa Lordului B. se constituie, pe lângă servitori, din zece cai, opt câini enormi, trei maimuțe, cinci pisici, un vultur, o cioară și un șoim; toate acestea, cu excepția cailor, se plimbă prin casă, iar certurile lor nearbitrate resună ocazional prin vilă, de parcă ei i-ar fi stăpâniii ... PS: Observ că enumerarea mea animalieră din acest Palat Circean a fost greșită ... Tocmai m-am întâlnit, chiar pe impozantele scări principale, cu cinci păuni, două bibilici și cu un cocor egiptean. Mă întreb cine au fost toate animalele acestea, înainte să fie schimbate în formele lor actuale." ^[5]

În 1821 Mișcarea Carbonarilor este înfrântă, iar familia Gamba este exilată la Pisa. Izbucnește războiul de independență al Greciei, care îl interesează pe Byron. Scrie Sardanapal, Cei doi Foscari, Cain, Cer și pământ. În luna august apar Cînturile III, IV și V din Don Juan. În septembrie scrie Viziunea judecății, în noiembrie se duce sa locuiască la Pisa, unde se afla și Shelley. În decembrie apare Cain.

În 1822 atacul împotriva lui Cain și Don Juan se întețește în Anglia. Leigh Hunt și familia sunt găzduiți în casa lui Byron de la Pisa. Byron pleacă la Genova pentru a se alătura familiei Gamba. În octombrie este publicată Viziunea judecății, care sporește și mai mult protestele Angliei la adresa poetului. John Hunt devine noul său editor. Moare fiica sa, Clara Allegra, răpusă de tifos.

În 1823 scrie Epoca de bronz și Insula. Devine membru al Comitetului grec de la Londra, iar la 14 iulie pleacă spre Greciaîmpreună cu fratele Teresei Guiccioli, Pietro Gamba. Este primit în Cephalonia ca un adevărat erou. Se îmbolnăvește grav după o excursie făcută la Ithaca. La 30 decembrie pornește spre Missolonghi. Sunt publicate Cânturile VI-XIV din Don Juan.

La 4 ianuarie 1824 Byron este primit cu onoruri la Missolonghi. La 22 ianuarie scrie ultima sa poezie Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani. Încearcă să formeze un regiment de artilerie pentru a-l trimite împotriva fortăreței turcești de la Lepanto. În martie sunt publicate Cânturile XV și XVI din Don Juan. La 9 aprilie se îmbolnăvește grav și se stinge peste zece zile, sfârșitul fiindu-i grăbit de lipsa de îngrijire medicală competentă. În Grecia sunt organizate funeralii naționale, care pun capăt pentru un timp operațiunilor de pe câmpurile de luptă. Poetul este înmormântat la 16 iulie, la Hucknall Torkard Church, în apropiere de Newstead. Cererea prietenilor săi de a fi depus în Colțul poeților din Catedrala Westminster este întâmpinată cu refuz.

La 145 de ani de la moartea sa, în mai 1969, după ce acest lucru a fost refuzat de trei ori până atunci, un memorial al lui Byron a fost amplasat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.
Opera:

1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces");
1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness");
1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch Reviewers");
1813: Ghiaurul ("The Giaour");
1813: Mireasa din Abydos ("The Bride of Abydos");
1814: Corsarul ("The Corsair");
1814: Lara ("Lara");
1815: Melodii ebraice ("Hebrew Melodies");
1816: Asediul Corintului ("The Siege of Corinth");
1816: Parisina ("Parisina");
1816: Prizonierul din Chillon ("The Prisoner of Chillon");
1816: Visul ("The Dream");
1816: Prometeu ("Prometheus");
1816: Întuneric ("Darkness");
1817: Manfred ("Manfred");
1817: Tânguirea lui Tasso ("The Lament of Tasso");
1818: Beppo ("Beppo");
1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold ("Childe Harold's Pilgrimage");
1819 - 1824: Don Juan ("Don Juan");
1819: Mazeppa ("Mazeppa");
1819: Profeția lui Dante ("The Prophecy of Dante");
1820: Marino Faliero, Doge al Veneției ("Marino Faliero, Doge of Venice");
1821: Sardanapal ("Sardanapalus");
1821: Cei doi Foscari ("The Two Foscari");
1821: Cain ("Cain");
1821: Viziunea Judecății ("The Vision of Judgement");
1821: Cer și pământ ("Heaven and Earth");
1822: Werner ("Werner");
1822: Monstrul transformat ("The Deformed Transformed");
1823: Epoca bronzului ("The Age of Bronze");
1823: Insula ("The Island").

Date personale
George Gordon Byron

Nume la naștere	George Gordon Byron
Născut	22 ianuarie 1788 Londra, Anglia
Decedat	19 aprilie 1824 (36 de ani) Missolonghi, Grecia
Înmormântat	Nottinghamshire
Cauza decesului	febră tifoidă
Părinți	John Byron[] Catherine Gordon Byron[]
Frați și surori	Augusta Leigh[*]
Căsătorit cu	Anne Isabella Byron[*] (1815–1816)^[1]
Copii	Ada Lovelace Allegra Byron[] Elizabeth Medora Leigh[] Allegra Noel-Byron[*]^[2]
Naționalitate	britanică
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Regatul Marii Britanii
Etnie	englez
Ocupație	poet
Limbi	limba engleză
Studii	Harrow School[*] Trinity College Universitatea Cambridge
Pregătire	Harutyun Avgeryan[*]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	Poezie
Opere semnificative	Pelerinajul lui Childe Harold Don Juan[]* Manfred[]*
Influențe[ascunde] John Milton, Alexander Pope
A influențat pe[ascunde] Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Ebenezer Elliott, John Clare, Charlotte Brontë
Note
Premii	Membru al Societății Regale[*]

· 1821: S-a nascut Vicenţiu Babeş, publicist, jurist, om politic român din Banat şi membru fondator al Academiei Române (d.3 februarie 1907, la Budapesta).

* 1822: Alexandru Emanoil Florescu (n. 22 ianuarie 1822, Brașov, Imperiul Austriac – d. 1907) a fost un om politic din Țara Românească și România, ministru al Lucrărilor publice și în corpul de Control al guvernului în Guvernul Barbu Catargiu, primul guvern unic al Principatelor Unite reunite (între 22 ianuarie și 24 iunie 1862).

Alexandru Emanoil Florescu a fost fratele mai mic al generalului Ioan Emanoil Florescu,^[1] un alt important om politic român și militar de carieră.

Florescu provenea dintr-o familie boierească; tatăl lui, Manolache, a fost vornic, în timp ce mama lui a fost Tinca Faca. A fost fratele mai mic al generalului Ioan Emanoil Florescu.^[1] Născut la Brașov, în Transilvania, pe atunci o regiune a Imperiului Austriac, a plecat la București, capitala Munteniei, unde a studiat la Colegiul Sfântul Sava. A absolvit în anul 1840 și a devenit apoi copist de acte la secretariatul de stat, fiind promovat mai târziu în funcția de secretar. În 1846 s-a dus la Paris, unde a studiat dreptul timp de doi ani. După înăbușirea Revoluției Române din 1848, s-a întors în Muntenia și a fost numit de mai multe ori ca prefect al județului și prefect de poliție al orașului București

În anii premergători Unirii Principatelor, pe care a susținut-o, Florescu a fost director în Ministerul de Interne și, în 1857, a fost ales deputat în Divanul ad-hoc al Munteniei. El a făcut parte din primul guvern unic al Principatelor Române, condus de Barbu Catargiu, și a servit ca ministru al controlului (24 martie - 24 iunie 1862) și ministru ad-interim al lucrărilor publice (7 - 24 iunie 1862). În guvernul care a succedat aceluia condus de Barbu Catargiu, condus de Nicolae Crețulescu, a fost ministrul lucrărilor publice (24 iunie - 7 iulie 1862).

Florescu a îndeplinit funcția de președinte al Adunării Deputaților din decembrie 1864 până în iunie 1865.^[2] A fost ales în mai multe legislaturi ca deputat și senator

Alexandru Emanoil Florescu a fost căsătorit cu Elena Manu. Cuplul a avut un fiu și trei fiice.

Date personale
Alexandru Emanoil Florescu
Alexandru Emanoil Florescu
Născut	22 ianuarie 1822 Brașov, Imperiul Austriac
Decedat	1907 (84 de ani)
Frați și surori	Ioan Emanoil Florescu
Cetățenie	Țara Românească Principatele Unite Regatul României
Ocupație	om politic
Membru al Camerei Deputaților a României

Alma mater	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București

· 1828 – S-a nascut Dora D’Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica), scriitoare, nepoata a lui Grigore al IV-lea Ghica (1822-1829), cel dintai domn pamantean al Tarii Romanesti dupa un secol de domnii fanariote; (d.17.11.1888).

· 1831: Prințul Christian de Schleswig-Holstein (Frederick Christian Charles Augustus; 22 ianuarie 1831 – 28 octombrie 1917) a fost un minor prinț german care a devenit membru al familiei regale britanice prin căsătoria cu Prințesa Elena a Regatului Unit, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha.

Prințul Christian s-a născut la Augustenborg, Danemarca. A fost al doilea fiu al lui Christian, Duce de Augustenborg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe.

Prințul Christian

Prințul Christian a fost probabil, prin descendență, cel mai înalt prinț danez al familiei regale daneze a generației sale. Familia sa a aparținut Casei de Oldenburg, casa regală care numără toate dinastiile regale medievale scandinave, printre strămoșii săi îndepărtați. Mama sa aparținea unei vechi familii daneze (Danneskiold-Samsoe) iar bunica paternă, Louise Auguste a Danemarcei, a fost prințesă regală. Bunicul patern,

În septembrie 1865, în timp ce vizita Coburg, Prințesa Elena l-a întâlnit pe Prințul Christian. Cuplul s-a logodit în decembrie același an. regina Victoria și-a dat consimțământul pentru căsătorie cu condiția ca cei doi tineri să locuiască în Marea Britanie. Nunta a avut loc la Castelul Windsor la 5 iulie 1866. Cu șapte zile înainte de nuntă, regina i-a garantat ginerelui ei calificarea de Alteță regală. Ca fiu mai mic al unui Duce conducător, absența angajamentelor externe i-au permis Prințului să rămână permanent în Marea Britanie - principala preocupare a reginei.^[1]

Christian și Elena erau veri de gradul trei prin descendența de la Frederick, Prinț de Wales. Relațiile dintre Elena și cumnata ei Alexandra (soția Prințului de Wales) au rămas încordate iar Alexandra nu era pregătită să-l accepte pe Christian (care de asemenea era văr de gradul trei cu Alexandra) ca văr sau frate.^[2]^[3]

Christian era cu 15 ani mai mare decât soția sa iar la nuntă un oaspete a comentat că parcă Elena se căsătorea cu unchiul ei.^[4] Cuplul și-a petrecut prima noapte la Casa Osborne înaintea lunii de miere de la Paris, Interlaken și Geneva.^[5]

Elena și Christian au fost devotați unul celuilalt și au trăit o viață liniștită în comparație cu surorile Elenei.^[6] După căsătorie și-au stabilit reședința la Cumberland Lodge; când stăteau la Londra, locuiau la Palatul Buckingham.^[7] Cuplul a avut șase copii: Christian Victor în 1867, Albert în 1869, Elena Victoria în 1870 și Marie Louise în 1872. Ultimii doi fii au murit la vârste fragede; Frederick Harold la opt zile după naștere, în 1876 și un fiu născut mort în 1877.

Date personale
Prințul Christian
Prințul Christian de Schleswig-Holstein

Nume la naștere	Frederick Christian Charles Augustus
Născut	22 ianuarie 1831 Augustenborg, Danemarca
Decedat	28 octombrie 1917 (86 de ani) Casa Schomberg, Londra
Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
Părinți	Christian, Duce de Augustenborg Countess Louise Sophie of Danneskiold-Samsøe[*]
Frați și surori	Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein
Căsătorit cu	Prințesa Elena a Regatului Unit
Copii	Prințul Christian Victor Albert, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Elena Victoria Prințesa Marie Louise Prințul Harold
Cetățenie	Germania
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*]

* 1845 – Paule Vidal de la Blache, geograf francez, creator al scolii moderne franceze de “geografie umana”; (d.05.04.1918).

· 1849 - S-a născut scriitorul suedez August Strindberg ("Domnişoara Julia", "Dansul morţii", "Camera roşie") (m.14.05.1912).

· 1869: S-a nascut la Peristerion, în Grecia, Demostene Russo, istoric și filolog român, specialist în bizantinologie, fost profesor de cultură bizantină la Universitatea din București și membru al Academiei Române.(d. 5 octombrie 1938, București).

· 1869: S-a nascut Grigori Rasputin, un mistic rus care a avut o mare influență asupra ultimului țar al dinastiei Romanov, Nikolai al II-lea, a tarinei Alexandra si tareviciului Alexei, unicul lor fiu, care suferea de hemofilie; (d. 29 sau 30 decembrie 1916). Rasputin a fost supranumit și “călugărul nebun”, desi nu a fost niciodată calugarit și nu a ținut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost staret al congregației religioase nerecunoscute oficial a hlistilor. Se credea că este un vindecător care folosea puterea credinței. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbușirea dinastiei Romanov. Data de naștere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintita fiind 22 ianuarie 1869 (10 ianuarie s v).
* 1872: Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei (22 ianuarie 1872 – 8 februarie 1938), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al regelui George I al Greciei și a Marii Ducese Olga Constantinova a Rusiei. În familie era cunoscut drept "Greek Nicky" (Nicky grecul) pentru a-l distinge de vărul său, Nicolae al II-lea al Rusiei. Prințul Nicolae a fost un talentat pictor; adesea își semna lucrările "Nicolas Leprince."

La 29 august 1902, la Țarskoe Selo s-a căstorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Marie de Mecklenburg-Schwerin și singura soră a viitorului pretendent la tronul Rusiei, Marelui Duce Kiril Vladimirovici.

Date personale
Prințul Nicolae
Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei

Născut	22 ianuarie 1872 Atena, Grecia
Decedat	8 februarie 1938 (66 de ani) Atena, Grecia
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Maria Georgievna a Greciei Alexandra Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
Copii	Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	pictor
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

· 1875: S-a nascut David Wark Griffith, regizor american, unul dintre cei mai importanți regizori din istoria cinematografiei și cel care a transformat primul film în artă; a realizat circa 450 filme de scurt metraj (drame, comedii, melodrame); (d. 23.07.1948).

· 1879: S-a nascut Charles Drouhet, istoric literar român de origine franceză; (d.08.01.1940).

· 1879: Francis-Marie Martinez Picabia (n. 22 ianuarie 1879, Paris - d. 30 noiembrie 1953) a fost un pictor, desenator și poet, spaniol la origine.

După ce a experimentat artistic realizând lucrări în maniera impresionismului și pointilismului, Picabia a devenit asociat cu mișcarea cubistă, iar ulterior cu dadaismul. Compozițiile sale extrem de abstract au devenit foarte colorate și pline contraste.

La un moment dat, Picabia a devenit una din artiștii dadaiști cei mai apreciați din Statele Unite și din Franța. Artistul plastic a fost ulterior asociat cu suprarealismul, dar curând după aceea a „întors spatele” artelor vizuale

A studiat la École des Beaux-Arts (Școala de arte frumoase ) și la École des Arts décoratifs ( Școala de arte decorative) din Paris.

Prin 1908 pictează tablouri impresioniste în maniera lui Sisley. Îl pasionează abstractul, căci vede în el "o pictură situată în sfera invenției pure care dă naștere unui univers de forme pe măsura propriilor dorințe și plăsmuiri".

În 1909 a intrat în contact cu cubismul. Între 1911 și 1912 a luat parte la « Întâlnirile de Duminică » în studioul lui Jacques Villon din satul Puteaux, împreună cu Apollinaire, Gleizes, Fresnaye, Léger și alții, care au dus la fondarea « Secției de Aur ».

A jucat într-un spectacol al lui Jean Metzinger. A fost un prieten apropiat al lui Guillaume Apollinaire. In februarie, 1913, a plecat în Statele Unite pentru prima dată, unde a jucat în spectacolul "Armory Show".

În 1914 a fost mobilizat în armată în Franța. In 1915 pleacă pentru a doua oară în Statele Unite, unde colaborează cu Marcel Duchamp. Lucrările și provocările lor vor contribui la înflorirea mișcării artistice de inspirație predadaistă în America. Revista "291" a grupului lui Alfred Stieglitz publică articole proto-dadaiste ale lui Picabia, Catherine Rhoades și alții. La șfârșitul lui 1916 pleacă la Barcelona unde îi cunoaște pe Arthur Cravan și pe Marie Laurencin.

La 25 ianuarie publică primul număr al propriului său ziar de cultură pe care îl numește "391". La acest ziar el publică primele "Picturi Mecanice" și informații false despre prieteni și dușmani. În același an se mai duce încă o dată în America și își continuă publicarea ziarului ajutat de Marcel Duchamp.

În 1918 își face pentru prima dată apariția la Lausanne, unde publică cartea intitulată "Poèmes et dessins de la fille née sans mère" ("Poeme și desene ale fetei născute fără mamă"). În februarie ia contact cu grupul dadaist din Zürich și contribuie la manifestul numărul 3 "Dada".

În 1919 publică numărul 8 al ziarului său care este tipărit de Jul. Heuberger, care era și tipograful grupului dadaist din Zürich. Se întoarce la Paris unde continuă publicarea ziarului "391" și ia parte la demonstrațiile dadaiste.

În 1921 împreună cu Breton și cu alții se despart de dadaismul ortodox( majoritatea dadaiștilor ). Va participa la manifestările și va publica în ziarele suprarealiștilor. În 1949 a fost organizată o mare expoziție retrospectivă la "Galeria Drouin", din Paris. Catalogul expoziției a purtat numele de "491", de mărimea unei pagini de ziar. Conținea articole scrise de André Breton, Jean Cocteau, Robert Desnos, Michel Seuphor, Victor-Lucien Tapié și alții.

Până la moartea sa, în anul 1953, nu va înceta să se opună - în spirit tipic dadaist - tuturor înregimentărilor într-o anume mișcare, nu numai pentru a-și păstra propria independență, dar și datorită faptului că prețuia viața tot atât de mult ca arta.

Date personale
Francis Picabia
Francis Picabia
Născut	22 ianuarie 1879^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Marsilia, Franța
Decedat	30 noiembrie 1953 (74 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[11]^[6]^[8]^[9]^[10] Paris, Franța^[12]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Căsătorit cu	Gabrièle Buffet-Picabia[*] (1909–1930)
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor scriitor scenarist poet desenator[*]
Activitate
Studii	École nationale supérieure des arts décoratifs[], Collège Stanislas de Paris[]
Profesor pentru	Buffie Johnson[*]
Mișcare artistică	cubism, dadaism
Opere importante	Q2413412[], Q3224380[], Q3363223[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*]
Site oficial	http://www.picabia.com

· 1885: S-a născut la București, matematicianul, astronomul şi seismologul român Gheorghe Demetrescu; (d. 15 iulie 1969, Bucuresti). A fost director al Observatorului Astronomic din București (1943 – 1963), membru titular al Academiei Române din 1955, membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941. De asemenea, a fost membru al Uniunii Astronomice Internaționale și al Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică.

· 1891 - S-a născut Antonio Gramsci, militant de seamă al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale (m.1937).
* 1891: Moise Kisling, născut Mojżesz Kisling (n. 22 ianuarie 1891, Cracovia – d. 29 aprilie 1953, Sanary-sur-Mer) a fost un pictor evreu polonez, naturalizat francez^[1].

Se mută la Paris în anul 1910 și capătă cetățenia franceză în anul 1915. După ce luptă în primul război mondial în Legiunea străină, Kisling emigrează în Statele Unite ale Americii în anul 1940, după căderea Franței și se întoarce în 1946.

Născut la Cracovia, Austro-Ungaria, studiază la Școala de Arte Frumoase din Cracovia. Profesorii săi l-au încurajat pe tânărul Moise să plece la Paris, unde era cel mai important centru artistic internațional din acea vreme.

Urmând sfaturile profesorilor săi de la Școala de Arte din Cracovia, în anul 1910, Kisling se mută la Paris în Montmartre, ca numai după câțiva ani în Montparnasse. El s-a alăturat unei comunități de emigranți formate din artiști din Europa de Est precum și britanici și americani. În momentul izbucnirii primului război mondial Moise Kisling s-a oferit voluntar în serviciul Legiunii Străine fanceze. Cu ocazia bătăliei de la Somme când a fost grav rănit, I se acordă cetățenia franceză. Kisling a lucrat și a trăit în Montparnasse unde s-a integrat ca parte a unei comunități artistice de renume. Pentru o perioadă scurtă a locuit în Bateau-Lavoir din Montmarte, iar în perioada 1911 – 1912, a petrecut aproape un an la Céret. În anul 1913 își ia un atelier în Montparnasse într-o clădire unde locuiau Jules Pascin și mai apoi Amedeo Modigliani. Aici va lucra pentru următorii 27 de ani, timp în care se împrietenește cu contemporanii săi, cum a fost Modigliani căruia îi face și un portret în anul 1916, portret aflat în colecția Muzeului de Artă Modernă din Paris. Tehnica sa peisagistică este apropiată de cea a lui Marc Chagal. Moise Kisling este un maestru în realizarea corpului feminine, nudurile sale suprarealiste, ca și portretele fiind punctele sale forte în pictură.

O dată cu venirea celui de al doilea război mondial, Kisling se înrolează voluntar din nou, cu toate că avea vârsta de 49 de ani. Când armata franceză l-a trimis la vatră după capitularea în fața Germaniei, Kisling a plecat în Statele Unite ale Americii, în California, unde a trăit până în anul 1946. Fiind de origine evreiască, Kisling se temea pentru viața sa în condițiile unei Franțe ocupate de naziști, unde creșterea antisemitismului sub guvernul Vichy era o necesitate a ocupației germane.^[2]

Kisling s-a întors după război în Franța și a murit pe 29 aprilie 1953 în localitatea Sanary-sur-Mer, provincia Alpes- Côte d'Azur. O stradă rezidențială a orașului îi poartă numele.

Cea mai mare colecție de lucrări semnate de Moise Kisling, este deținută de Musée du Petit Palais, din Geneva, Elveția . Unele dintre picturile sale:

Kiki de Montparnasse
O femeie în rochie neagră, Muzeul Național al Serbiei
Portretul Madeleine Lebeau
Femeie într-un șal
Peisaj Sanary
Femeie spaniolă
Tânăra femeie blondă
Nud de femeie
Port de Tamaris
Portretul unei tinere brune
Bust
Femeie într-un interior

Date personale
Moise Kisling
Portret realizat de Amedeo Modigliani
Născut	22 ianuarie 1891 Cracovia, Austro-Ungaria
Decedat	29 aprilie 1953 (62 de ani) Sanary-sur-Mer, Franța
Naționalitate	polonez
Cetățenie	Polonia Franța
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Pregătire	Școala de Arte Frumoase din Cracovia Kiki de Montparnasse, de Gustaw Gwozdecki (1880–1935)

· 1895: Lucia Bălăcescu Demetriade, pictor, grafician și cronicar plastic (d. 1979)

* 1906: Gusztáv Sebes (născut Gusztáv Scharenpeck; n. 22 ianuarie 1906, Budapesta - d. 30 ianuarie 1986, Budapesta) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. Cu titlul de Viceministru al Sportului, el a antrenat echipa națională de fotbal a Ungariei în anii 1950, fiind atunci cunoscută ca Maghiarii Magici. Printre jucători în acea vreme erau Ferenc Puskás, Zoltán Czibor, Sándor Kocsis, József Bozsik și Nándor Hidegkuti. Alături de Béla Guttmann și Márton Bukovi, a format triumviratul antrenorilor maghiari radicali, care au introdus în fotbal schema 4-2-4.

· 1907: S-a născut Valeria Sadoveanu, scriitoare română, soția lui Mihail Sadoveanu (d.28 iulie 1985). Sadoveanu s-a indragostit de Valeria Mitru, cu 40 de ani mai tanara decat el, care ii era secretara pe vremea cand era director al ziarului „Adevarul“. S-au casatorit in 1941, iar Valeria i-a ramas alaturi marelui scriitor pana in ultimele zile de viata.

· 1908: Lev Landau, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1968)

· 1909: U Thant, diplomat birmanez, Secretar General al Națiunilor Unite (d. 1974)

· 1911 - S-a născut Bruno Kreisky, primul cancelar federal social-democrat al Austriei, în perioada 1970-1983. Prin angajamentul său în politica de promovare a păcii în Orientul Apropiat şi în relaţiile Est-Vest, a atras respectul întregii comunităţi internaţionale asupra ţării sale, o apreciere care s-a materializat prin alegerea capitalei Austriei, Viena, ca unul dintre sediile oficiale ale ONU (m.29.07.1990).

· 1916 - S-a născut compozitorul francez Henri Dutilleux (baletul "Lupul").

· 1919: Carl Larsson, pictor suedez (n. 1853)

· 1920: Chiara Lubich, fondatoarea Mișcării Focolare (d. 2008). Mișcarea Focolarelor sau Opera Mariei este o organizație internațională, o mișcare laică din Biserica Catolică care promovează idealurile de unitate și de frăție universală, așa cum cere Iisus conform povestirii din Evanghelie, Ion (17,21). Numele mișcării provine de la cuvântul italian “inimă” sau “cămin”.Consecința clară a acestei mișcări este o vocație ecumenică precum și dialogul dintre zone culturale diferite. Fondată in 1943 în Trento, nordul Italiei de Chiara Lubich ca o mișcare religioasă, Mișcarea Focolarelor, deși la început romano-catolică, leagă acum majoritatea religilor creștine și non-creștine, uneori chiar și organizatii non-religioase. Este cunoscută și sub alte denumiri precum “Opera Mariei”, sau “Lucrarea Mariei”. Mișcarea Focolare opereaza în 182 de tari și are peste 100.000 de adepți.

Date personale
Chiara Lubich

Nume la naștere	Silvia Lubich
Născută	22 ianuarie 1920 Trento, Italia
Decedată	14 martie 2008 (88 de ani) Rocca di Papa, Italia
Naționalitate	Italiană
Cetățenie	Italia Regatul Italiei
Religie	Roman Catholic
Ocupație	Activist
Activitate
Succedat de	Maria Emmaus Voce

Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[] Templeton Prize[] European Human Rights Prize[] Order of the Southern Cross[] honorary citizen of Palermo[] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[] honorary doctorate from the Catholic University of Lublin[*]
Alma mater	Ca' Foscari University of Venice[*]

* 1920: Sir Alfred Ernest „Alf” Ramsey (n. 22 ianuarie 1920 – 28 aprilie 1999) a fost un fotbalist și antrenor englez, care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal 1966 cu echipa națională de fotbal a Angliei. S-a mai clasat pe locul al treilea la Campionatul European de Fotbal 1972 și a ajuns în sferturile CM 1970.
* 1921: Ionel Radu Prișcu (n. 22 ianuarie 1921, Brașov, România – d. 24 februarie 1987, București, RS România) a fost un profesor universitar și inginer constructor de baraje român, cel mai bine cunoscut pentru proiectarea barajului Vidraru de pe râul Argeș
Născut la 22 ianuarie 1921, absolvent al liceului „Andrei Șaguna” din Brașov și apoi, în 1944, al Universității Politehnice din București cu „magna cum laude”, Radu Prișcu a fost atât un teoretician cât și un practician de excepție. Ca profesor universitar de exceptie a creat numeroase generații de specialiști în hidrotehnică, printre studenții săi numărându-se, printre alții, și politicienii de mai târziu Ion Iliescu, Petre Roman și Călin Popescu Tăriceanu
De numele lui Radu Prișcu se leagă toate marile construcții hidrotehnice care au dat României independența energetică. A lucrat la Bicaz, Vidraru, Siriu, dar a proiectat și coordonat construirea unor mari baraje și în Iran sau Liban. „După ce în primăvară Consiliul Local i-a conferit lui Radu Prișcu titlul de Cetățean de Onoare Post-Mortem al Brașovului, astăzi facem un nou pas către păstrarea amintirii acestui mare savant. Am dezvelit placa comemorativă care va aminti brașovenilor că aici s-a născut un mare brașovean. Solicităm Consiliului Local și Primăriei să analizeze și schimbarea numelui străzii Băilor, care desparte casa în care s-a născut Radu Prișcu de Colegiul Național A.Șaguna, în strada Radu Prișcu, ceea ce ar însemna recunoașterea definitivă a valorii acestui mare savant, creator al școlii hidrotehnice românești“, a declarat scriitorul Mircea Brenciu, președintele Societății Ziariștilor „Cincinat Pavelescu,“ la inaugurarea unei plăci comemorative plasate pe casa unde s-a născut și alocuit marele om al Brașovului.
Lucrări publicate:

Construcții hidrotehnice, Ministerul Educației și Învățământului, Editura Didactică și Pedagogică, București, volumul I ^[4]
Construcții hidrotehnice, Ministerul Educației și Învățământului, Editura Didactică și Pedagogică, București, volumul II
Earthquake Engineering for Large Dams de Radu Prișcu, Constantin Stere, Dan Stematiu și Adrian Popovici
Ingineria seismică a marilor baraje de Radu Prișcu, Adrian Popovici, Dan Stematiu, Lucian Ilie și Constantin Stere
Ingineria seismică a construcțiilor hidrotehnice de Radu Prișcu și Adrian Popovici, Dan Stematiu, Lucian Ilie și Constantin Stere

Date personale
Radu Prișcu
Născut	22 ianuarie 1921 Brașov, România
Decedat	24 februarie 1987 (66 de ani) București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	inginer
Activitate
Alma mater	Universitatea Politehnica din București
Premii	Premiul de Stat (1962)^{[1] Barajul Vidraru}

1930: Daniel Camargo Barbosa (n. 22 ianuarie 1930 - d. 13 noiembrie 1994) a fost un criminal în serie din Columbia. Este unul dintre cei mai prolifici criminali, lui atribuindu-i-se peste 150 de cazuri de fete tinere ucise și violate în Columbia și Ecuador în perioada anilor '70 și '80.

A fost crescut mai mult de tatăl său deoarece mama sa a murit pe când era mic. Mama sa vitregă a fost abuzivă cu el, pedepsindu-l des și uneori punându-l să poarte haine fetești, ceea ce l-a făcut pe el să fie victima ridiculizărilor din partea semenilor.^[1]

La vârsta maturității, deși era căsătorit cu Alcira, cu care are doi copii, o cunoaște pe Esperanza, care ajunge să fie complice a fărădelegilor sale. Cei doi atrag fete tinere într-un apartament pe care apoi le droghează, iar Barbosa abuzează de ele.

Este arestat în Columbia, dar fuge în Ecuador, unde își continuă activitatea infracțională. În cele din urmă este arestat în Quitola 26 februarie 1986 și primește 16 ani de închisoare, pedeapsa maximă la acea epocă.

A fost ucis în noiembrie 1994 de un alt prizonier, Geovanny Noguera.

Date personale
Daniel Camargo Barbosa
Nume la naștere	Daniel Camargo Barbosa
Născut	22 ianuarie 1930 Columbia
Decedat	13 noiembrie 1994 (64 de ani) Quito, Pichincha Province[*], Ecuador
Înmormântat	cimitirul El Batán din Quito[*]^[1]
Cauza decesului	omor (crimă)
Număr de copii	4
Cetățenie	Columbia
Ocupație	criminal în serie[] street vendor[]
Activitate
Alias(uri)	Manuel Bulgarin Solis
Condamnat pentru	crimă viol

* 1933: Traian Popp (Traian Vintilă Popp, n. 22 ianuarie 1933, București) este un inginer constructor român.

După terminarea Colegiului Național Sf. Sava din București ^[1], a urmat Facultatea de Construcții Civile, Industriale și Agricole – Institutul de Construcții București ^[2], pe care a absolvit-o in anul 1956. Intre anii 1956–1959 a activat la Institutul de Proiectare "Proiect București", iar între anii 1959–1993 la Institutul de Proiectări "Carpați", de unde a ieșit la pensie. Ulterior a fost partener cu Acad. Prof. Panaite Mazilu ^[3] la firma de proiectare "Aedificia MP" și a fondat "Popp și asociații", una dintre cele mai importante companii de proiectare din România ce vizează o mare parte a domeniilor de activitate din construcții, pornind de la proiectarea structurilor, care reprezintă principala sa activitate.

In anul 1984 a obținut titlul științific de doctor inginer susținând teza cu titlul "Structuri celulare curbe".

Este membru al comisiilor de atestare a verificatorilor de experți tehnici ai MTTC și face parte din colectivele de evaluare și/sau avizare la Carpati Proiect (din anul 1990), MLPAT (1994), Comisia Monumentelor Istorice (1994).

Este membru al Academiei de Științe Tehnice din România, al International of Shell Structures și al Asociatiei Inginerilor Constructori proiectanti de structuri din Romania (Președinte de onoare, Sucursala București).

Din anul 2018 este Membru de onoare al Asociației Colegiului Sfantul Sava din București.

Pentru activitatea sa a fost decorat cu diferite medalii printre care Ordinul Muncii (1971).

Date personale
Traian T. Vintilă Popp

Născut	22 ianuarie 1933 București, România
Părinți	Traian Popp
Naționalitate	România
Operă / Lucrări
Domeniu ingineresc	Inginerie civilă
Membru al instituțiilor	Universitatea Tehnică de Construcții București
Proiecte importante	Casa Poporului, Palatul Victoria

· 1936 - S-a născut actorul şi regizorul George Motoi, director al Teatrului "Maria Filotti" din Brăila ("Chira Chiralina", "Terente-regele bălţilor").

· 1936 - S-a născut poetul Mihai Negulescu ("Ceramica regăsită", "Secunda în milenii").

· 1936: Alan Heeger, chimist american, laureat al Premiului Nobel
* 1937: Alexandru Mesian, născut Alexandru Mesaroș, (n. 22 ianuarie 1937, comuna Ferneziu, astăzi parte a municipiului Baia Mare), este un ierarh român greco-catolic care ocupă din 1995 scaunul episcopal al Episcopiei de Lugoj.

La 20 iulie 1994, prin decretul nr. 103 al Congregației pentru Bisericile Răsăritene, a fost numit episcop coadjutor al episcopului Ioan Ploscaru, Episcopul Eparhiei Lugojului. Consacrarea a avut loc la Blaj, la 8 septembrie 1994, prin punerea mâinilor IPS Lucian Mureșan, Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, asistat de către IPS George Guțiu, Arhiepiscop "ad-personam" de Cluj-Gherla și PS Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj.

În luna octombrie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit membru al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștine din Roma, iar în anul 1995 a fost numit membru al Comisiei Mixte de Dialog Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.

La 20 noiembrie 1995 a fost numit Episcop diecezan al Lugojului, iar la 5 mai 1996 a avut loc întronizarea sa ca Episcop diecezan la Lugoj. În perioada 9-19 iulie 2000, P.S. Alexandru Mesian a participat la Baltimore (S.U.A.), la lucrările celei de-a VIII-a Întâlniri de Dialog Teologic Internațional între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă; la această întâlnire a fost prezent și P.S. Episcop Timotei al Aradului, care a reprezentat Biserica Ortodoxă Română.

Sunt de remarcat bunele și stabilele raporturi dintre Episcopia Lugojului și instituțiile administrative și culturale locale și din teritoriul Diecezei Lugojului.

În ziua de luni, 15 august 2005, la sediul Primăriei Municipiului Lugoj a avut loc o ședință festivă a Consiliului local, eveniment în cadrul căruia Preasfințitul Părinte Alexandru Mesian, Episcopul român unit cu Roma, greco-catolic al Lugojului a primit titlul de "Cetățean de Onoare" al Municipiului Lugoj, în urma hotărârii unanime a membrilor Consiliului local luată în data de 28 aprilie 2005. Acest înalt titlu i-a fost atribuit P.S. Alexandru pentru contribuția adusă la climatul de toleranță interconfesională din Lugoj și pentru afirmarea Diecezei Lugojului atât în țară, cât și peste hotare, ca unic "ambasador" al Lugojului la Vatican.

Episcopul Alexandru Mesian a participat la 11 septembrie 1994 la consacrarea lui Ioan Șișeștean ca episcop greco-catolic al Maramureșului.

Episcopul Alexandru Mesian a scris lucrarea Anul Maicii Domnului de la Scăiuș 2014, (Baia Mare: Editura Surorilor Lauretane, 2015
Succesiunea apostolică:

Între paranteze, sunt notați anii consacrărilor episcopale.

Episcop Alexandru Mesian (1994)
Arhiepiscop Lucian Mureșan (1990)
Arhiepiscop Alexandru Cardinal Todea †(1950)
Episcop Joseph Schubert † (1948)
Arhiepiscop Gerald Patrick Aloysius O'Hara † (1929), Pro-nunțiu Apostolic la București
Dennis Joseph Cardinal Dougherty † (1903)
Francesco Cardinal Satolli † (1888)
Raffaele Cardinal Monaco La Valletta † (1874)
Bl. Giovanni Maria Mastai-Ferretti † (1827) (Papa Pius al IX-lea))
Francesco Xaverio Maria Felice Castiglioni † (1800) (Papa Pius al VIII-lea))
Giuseppe Maria Cardinal Doria Pamphilj † (1773)
Buenaventura Cardinal Córdoba Espinosa de la Cerda † (1761)
Arhiepiscop Manuel Quintano Bonifaz † (1749)
Enrique Cardinal Enríquez † (1743)
Prospero Lorenzo Lambertini † (1724) (Papa Benedict al XIV-lea)
Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina, O.P. † (1675) (Papa Benedict al XIII-lea)
Paluzzo Cardinal Paluzzi Altieri Degli Albertoni † (1666)
Ulderico Cardinal Carpegna † (1630)
Luigi Cardinal Caetani † (1622)
Ludovico Cardinal Ludovisi † (1621)
Arhiepiscop Galeazzo Sanvitale † (1604)
Girolamo Cardinal Bernerio, O.P. † (1586)
Giulio Antonio Cardinal Santorio † (1566 sau în 1541)
Scipione Cardinal Rebiba †

Date personale
Alexandru Mesian
Născut	22 ianuarie 1937 (82 de ani) Baia Mare, România
Cetățenie	România
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Lugoj
Titlul	Episcop de Lugoj
Perioada	1995 - prezent
Predecesor	Ioan Ploscaru
Succesor	în funcție
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	8 septembrie 1994, Blaj
Episcop consacrator	Lucian Mureșan
Titluri precedente	Episcop coadiutor de Lugoj

* 1939: Luigi "Gigi" Simoni (n. 22 ianuarie 1939) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist italian. Pe lângă alte trofee cucerite atât ca jucător cât și ca antrenor, în sezonul 1997-1998 a condus-o pe Inter Milano spre câștigarea Cupei UEFA.

* 1939: Timotei Ursu (n. 22 ianuarie 1939, Timișoara) este un regizor român.

Timotei Ursu s-a născut în 1939 la Timișoara. Tatăl a fost muzicologul Nicolae Ursu. A absolvit, în 1962, Facultatea de Filologie și de Istorie a Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj și în 1969 Regia de Film la "Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale" din București.

Între 1965-1985 a lucrat la „Televiziunea Română”. A fost în paralel și crainic la TV și la Radio.

Între 1986-2007 a trăit în exil la NY ca jurnalist, fiind corespondent la "BBC" și la revista "New York", înființând revista săptămânală "Foaia" și ca director la ziarul "Lumea Liberă Românească".

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje și anchete, este consilier stiintific al societatii "Dacia Revival International", membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania” si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania

FILMOGRAFIE

Filme cu Timotei Ursu

Cu pluta pe Marea Neagra (1981) - lectura
Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - Nicolae Grigorescu

Regizor

Al patrulea stol (1978)
Septembrie (1978)
Nunta insangerata / (1976)
Brazii (1974)
Decolarea (1971)

Scenarist

Buna seara, Irina! / Buna seara, Irina (1980)
Septembrie (1978)
Cursa (1975) - scenarist
Brazii (1974) - scenarist

Imagine

Anotimpurile si Delta (1970) - imagine

Date personale
Timotei Ursu
Născut	22 ianuarie 1939 (80 de ani)
Ocupație	regizor de film

· 1940 - S-a născut Addie "Micki" Harris, vocalistă amerocană (The Shirelles).

· 1945: Christoph Schönborn, cardinal, arhiepiscop al Vienei

· 1947 - S-a născut Malcolm MacLaren, manager, compozitor şi producător britanic (Sex Pistols).

· 1949 - S-a născut Nigel Pegrum, baterist britanic (Gnidrolog, Steeleye Span).

· 1949 - S-a născut Steve Perry, vocalist şi compozitor american (Journey).

· 1949 - S-a născut James P. Pennington, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Exile).

· 1950 - S-a născut Graeme John Douglas, chitarist, clăpar şi compozitor britanic (Kursaal Flyers).
* 1953: Jim Jarmusch (n. 22 ianuarie, 1953; Akron, Ohio) este un regizor independent american (actor și scenarist), nominalizat sau premiat de multiple ori pentru filmele realizate de el.
Filmografie:

Regizor[modificare | modificare sursă]

Broken Flowers (2005)
Coffee and Cigarettes (2003)
- Coffee and Cigarettes: Somewhere in California (1993)
- Coffee and Cigarettes: Memphis Version (1989)
- Coffee and Cigarettes (1986)
Ten Minutes Older: The Trumpet (segment "Int. Trailer Night") (Short, 2002)
Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999)
Year of the Horse (1997)
Dead Man (1995)
Night on Earth (1991)
Mystery Train (1989)
Down by Law (1986)
Stranger Than Paradise (1984)
Permanent Vacation (1980)

Roluri[modificare | modificare sursă]

Sling Blade (1996), Frostee Cream guy
Cannes Man (1996), Cameo
Blue in the Face (1995), Bob
Iron Horseman (1995), Silver Rider
In the Soup (1992), Monty
The Golden Boat (1990), Stranger
Leningrad Cowboys Go America (1989), New York Car Dealer
Candy Mountain (1988)
Helsinki Napoli All Night Long (1987), Barkeeper #2
Straight to Hell (1987), Amos Dade
American Autobahn (1984), Movie Producer
Underground U.S.A. (1980) - Sound recordist

Apariții Cameo[modificare | modificare sursă]

Magacine 2005 (2005) TV
Punk: Attitude (2005) TV
Excavating Taylor Mead (2005)
Cinema Mil (2005) TV
Z Channel: A Magnificent Obsession (2004) TV
Rockets Redglare! (2003)
Hollywood High (2003) TV
Chaplin Today: A King in New York (2003) TV
Focus on Jim Jarmusch (2002) TV
¿Quién es Alejandro Chomski? (2002)
V.I.P. (2001) TV
Screamin' Jay Hawkins: I Put a Spell on Me (2001)
SpongeBob SquarePants (2000) TV
Lee Marvin: A Personal Portrait by John Boorman (1998) TV
Space Ghost Coast to Coast (1998) TV
Divine Trash (1998)
Pop Odyssee 2 - House of the Rising Punk (1998) TV
Year of the Horse (1997)
We're Outta Here! aka The Ramones (1997) Video
R.I.P., Rest in Pieces (1997)
The Typewriter, the Rifle & the Movie Camera (1996)
American Cinema (1995) TV
Tigrero: A Film That Was Never Made (1994)
Fishing with John (1991) TV
Fräulein Berlin (1983)

Date personale
Jim Jarmusch

Nume la naștere	James Roberto Jarmusch
Născut	22 ianuarie 1953 (66 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Cuyahoga Falls[*], SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	regizor de film actor scenarist producător de film scriitor editor de film[*]
Alma mater	Universitatea Columbia Medill School of Journalism[] New York University Tisch School of the Arts[]
Alte premii
Leopardul de aur (1984) pentru Stranger than Paradise[] Caméra d'Or (1984) pentru Stranger than Paradise[] Independent Spirit Awards[] (1987) pentru Down by Law[] Palme d'Or (1993) pentru Coffee and Cigarettes: Somewhere in California[] Cannes Film Festival Grand Prix[] (2005) pentru Broken Flowers[] Carrosse d'or[] (2008) Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[] Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film non-european (1996) pentru Dead Man[]

* 1953: Mitsuo Kato (n. 22 ianuarie 1953) este un fost fotbalist japonez.
* 1954: Gheorghe Postică (n. 22 ianuarie 1954, satul Mereni, raionul Anenii Noi), arheolog și istoric medievist din Republica Moldova, profesor universitar (2009), doctor habilitat (2007), membru de onoare al Institutului de Arheologice al Academiei Române, filiala Iași (2010), autor a peste 200 de lucrări științifice, metodice și de publicistică, decorat de către președintele Republicii Moldova cu medaliile „Meritul Civic” (2004) și „Mihai Eminescu” (2007); laureat al premiului „A. D. Xenopol” al Academiei Române (2009).

Ministerul Culturii al Republicii Moldova: viceministru (din 20 noiembrie 2009); Universitatea Liberă Internațională din Moldova: vicerector pentru studii (1995-1998), vicerector pentru știință (1998-2004, 2008-2009), director al Institutului de Istorie și Științe Politice (2005-2009); Complexul muzeal Orheiul Vechi: conducător al șantierului arheologic, responsabil pentru proiecte științifice, culturale, educaționale și muzeistice (1996-2009); Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă“ din Chișinău: lector superior (1985-1988), prodecan al facultății Istorie și Etnopedagogie (1988-1991), șef catedră (1989-1991), conferențiar (1992-1996, cumul), profesor universitar (2007-2008, cumul); Institutul Român de Tracologie: cercetător științific principal II (1998-2003, cumul); Academia de Științe a Moldovei: cercetător științific inferior (1976-1978), director-adjunct al Institutului de Arheologie și Istorie Veche (1991-1995); Universitatea de Stat din Moldova: lector-asistent la facultatea Istorie (1978-1985); profesor universitar (2007-prezent, cumul); ONG Centrul de Cercetări Arheologice din Republica Moldova: fondator și director (1997-2010)^[

· 1957 - S-a născut prinţesa Caroline de Monaco, primul copil al familiei regale.

· 1959: Costel Orac (n. 22 ianuarie 1959, la Galați) este un antrenor român de fotbal. Din 2010 pana in 2011, el a pregătit echipa Concordia Chiajna.

· 1960 - S–a născut Michael Hutchence, solistul australian al grupului INXS (m.01.11.1997).
* 1962: Al-Wathiqu Billah, Tuanku Mizan Zainal Abidin Ibni Almarhum Sultan Mahmud Al-Muktafi Billah Shah (n. 22 ianuarie 1962, la Kuala Terengganu^[1]) este cel de-al 17-lea și actualul sultan de Terengganu.^[2] A fost al 13-lea „Yang di-Pertuan Agong” (rege) al Malaeziei^[3] în perioada 2006-2011.
La 3 noiembrie 2006, Sultan Mizan Zainal Abidin a fost ales să-l succeadă pe Tuanku Syed Sirajuddin Syed Putra Jamalullail (Rajah al Perlis), în calitate de cel de-al 13-lea „Yang di-Pertuan Agong” al Malaysiei, începând cu 13 decembrie 2006, pentru o perioadă de cinci ani, conform sistemului de rotație stabilit de Constituție.

Date personale
Tuanku Mizan Zainal Abidin Ibni Al-Marhum Sultan Mahmud Al-Muktafi Billah Shah
Sultanul Mizan Zainal Abidin de Terengganu
Născut	22 ianuarie 1962 (57 de ani) Kuala Terengganu, Malaezia
Părinți	Mahmud of Terengganu[] Tengku Ampuan Bariah[]
Căsătorit cu	Nur Zahirah
Copii	Nadhirah Zaharah Muhammad Ismail Muhammad Mua'az Fatimatuz Zahra'
Cetățenie	Malaezia
Religie	Islamul sunit
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Rege al Malaeziei
Domnie	13 decembrie 2006 – 13 decembrie 2011
Predecesor	Sirajuddin
Succesor	Abdul Halim
Sultan al Terengganu
Domnie	15 mai 1998 – prezent
Predecesor	Mahmud
Succesor	Muhammad Ismail

* 1963: Andrei Cimili (în rusă Андрей Анатольевич Чмиль, în franceză Andreï Tchmil; n. 22 ianuarie 1963, Habarovsk) este un fost ciclist profesionist, fost ministru al sportului în Republica Moldova, ex-director al Agenției Sportului din Republica Moldova, ex-președinte al Federației Naționale de Ciclism din Republica Moldova.
* 1964: Tinel Gheorghe (n. 22 ianuarie 1964) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

· 1965: Steven Adler, toboșar american (Guns N' Roses)
* 1965: Diane Lane (n. 22 ianuarie 1965, New York City) este o actriță americană.

Diane s-a născut la New York City. Mama ei, Colleen Leigh Farrington, a fost cântăreță într-un club de noapte și a apărut în Playboy (Miss Octombrie 1957). Tatăl ei, Burton Eugene Lane, a fost profesor de dramă și a condus un curs de actorie cu John Cassavetes, a lucrat ca șofer de taxi și, mai târziu, a predat științe umaniste la City College.^[1]cCând Lane avea 13 zile, părinții ei s-au despărțit. Mama lei a plecat în Mexic și a obținut divorțul, păstrând custodia fiicei până la vârsta de șase ani.^[1] Tatăl ei a primit custodia după ce mama ei s-a mutat în statul ei natal, Georgia.

Când Diane avea 15 ani, ea și-a declarat independența față de tatăl ei și a zburat în Los Angeles pentru o săptămână împreună cu actorul și prietenul Christopher Atkins. Mai târziu ea a spus: "A fost un comportament nesăbuit care a provenit din prea multă independență prea de tânără".^[2] S-a întors la New York și s-a mutat cu familia unui prieten, plătindu-le chirie. În 1981, s-a înscris la liceu după ce a luat cursuri prin corespondență. Mama Dianei a răpit-o și a dus-o înapoi în Georgia. Diane și tatăl ei au dat-o în judecată și după șase săptămâni s-a întors la New York. Diane nu a mai vorbit cu mama ei trei ani, însă în cele din urmă s-au împăcat.

Bunica Dianei, Eleanor Scott, a fost un predicator penticostal iar Diane a fost influențată teatral de calitatea demonstrativă a predicilor bunicii ei.^[3]^[4] Diane a început să joace la vârsta de șase ani la "La MaMa Experimental Theatre Club" din New York, unde a apărut într-o producție Medea. La 12 ani a avut un rol în producția lui Joseph Papp, The Cherry Orchard cu Meryl Streep și Irene Worth.^[1] În acest moment, Diane era înscrisă într-un program accelerat la Colegiul Hunter; totuși, notele ei au suferit din cauza programului ei aglomerat.^[1] La 13 ani, ea a refuzat un rol în muzicalul Runaways la Broadway pentru a-si face debutul în film alături de Laurence Olivier în A Little Romance.^[2] Ea a fost lăudată de Olivier, care a declarat-o "Noua Grace Kelly".^[5] În acea perioadă Diane a apărut pe coperta revistei Time.^[6]^[7]

La începutul anilor 1980, Diane a făcut o tranziție de succes de la actorul-copil la rolurile de adult. În 1981 a fost distribuită în filmul lui Lamont Johnson, Cattle Annie and Little Britches ea în rolul Little Britches iar Amanda Plummer în rolul său de debut, Cattle Annie. Performantele Dianei au apărut odată cu adaptarea romanelor lui S.E. Hinton, adaptate si regizate de Francis Ford Coppola: The Outsiders și Rumble Fish, ambele în 1983. Ambele filme au avut o distribuție memorabilă de tineri actori care vor deveni de primă importanță în următorii zece ani: Tom Cruise, Rob Lowe, C. Thomas Howell, Emilio Estevez, Patrick Swayze, Mickey Rourke, Nicolas Cage și Matt Dillon.^[1]

Totuși, două filme care ar fi trebuit s-o ridice la statutul de stea, Streets of Fire (ea a refuzat Splash și Risky Business pentru acest film)^[5]^[8] și The Cotton Club, au fost atât eșecuri comerciale cât și de critică iar cariera ei a stagnat.^[1] După The Cotton Club, Diane a renunțat la film și a trăit împreună cu mama ei în Georgia.^[9]Potrivit actritei, "nu am fost prea aproape de mama mea mult timp, așa că am făcut o mulțime de teme de făcut. A trebuit să ne reparăm relația pentru că am vrut-o pe mama înapoi".^[10]

Diane a revenit la actorie pentru a aparea în The Big Town și Lady Beware, dar ea nu a mai produs o mare impresie până la populara miniserie din 1989 Lonesome Dove,^[9] când a fost nominalizată la un premiu Emmy pentru rolul ei.^[11] A fost foarte aproape să fie distribuită în rolul Vivian Ward din filmul de succes Pretty Woman, dar din cauza programului nu a putut să-și asume rolul. Aparent, costumele au fost făcute pentru a i se potrivi Dianei, înainte ca rolul să ajungă la Julia Roberts. Diane a primit recenzii pozitive pentru rolul ei din filmul My New Gun, care a fost bine primit la Festivalul de Film de la Cannes. A jucat rolul actriței Paulette Goddard în filmul Chaplin regizat de Richard Attenborough în 1992.^[12] În următorii șapte ani, Diane a jucat în zece filme, printre care și 'Jack i Judge Dredd. Abia in 1999, Diane și-a câștigat recunoașterea pentru rolul din A Walk on the Moon.

În 2000, Diane a avut un rol secundar în The Perfect Storm. În 2002, ea a jucat în filmul Unfaithful, o dramă regizată de Adrian Lyne și adaptată după filmul francez "La Femme infidèle". Diane a jucat rolul unei soții casnice care are o aventură cu un misterios vânzători de cărți. Unfaithful a primit recenzii mixte, deși Diane a câștigat laude pe scară largă pentru performanța ei. Pe lângă alte premii ea a primit și nominalizări la Premiul Oscar și la Globul de Aur. După Unfaithful, Diane a fost distribuită în Under the Tuscan Sun, un film bazat pe cartea lui Frances Mayes și pentru care Diane a câștigat o nominalizare la Globul de Aur. Au urmat roluri în filmele Fierce People, Must Love Dogs și Hollywoodland.

Date personale
Diane Lane

Născută	22 ianuarie 1965 (54 de ani) New York City, SUA
Părinți	Colleen Farrington
Căsătorită cu	Christopher Lambert (1988–1994: divorțați) Josh Brolin (2004–2013: divorțați)
Număr de copii	1
Copii	1
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actriță
Activitate
Alma mater	Hunter College High School[*]
Ani de activitate	1979–prezent
Număr de copii	1
Premii	Crystal Award[*] (2003) Diane Lane, alături de Robert Duvall

· 1966: S-a nascut Ecaterina Szabo, antrenoare si gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competitională, multiplă medaliată la Jocurile Olimpice de vară din 1984 (Los Angeles, SUA).

· 1966: Caius Dobrescu, poet, eseist și prozator roman

* 1973: Rogério Mücke Ceni (portugheză braziliană: /ʁoˈʒɛɾiu ˈsẽni/; n. 22 ianuarie 1973, Pato Branco) este un fotbalist brazilian retras din activitate, care a evoluat pe postul de portar.

* 1877: Hidetoshi Nakata, Cavaliere OSSI (中田英寿 Nakata Hidetoshi^?, n. 22 ianuarie 1977, în Prefectura Yamanashi) este un fost fotbalist japonez. A fost unul dintre cei mai faimoși jucători asiatici din generația sa.

* 1980: Rudy Riou (n. 22 ianuarie 1980, Béziers^[1]) este un fotbalist francez. El evoluează la echipa OH Leuven pe postul de portar.

* 1980: Jonathan Simon Woodgate (n. 22 ianuarie 1980) este un fotbalist englez care în prezent este liber de contract.

* 1982: Fabricio Coloccini (pronunție în spaniolă: /faˈβɾisjo koloˈt͡ʃini/; pronunție în italiană: /kolotˈt͡ʃini/; n. 22 ianuarie 1982) este un fotbalist argentinian,care joacă pentru clubul argentinian San Lorenzo pe postul de fundaș central.

* 1982: Peter Karl Jehle (n.22 ianuarie 1982, Schaan) este un jucător profesionist de fotbal care joacă pentru FC Vaduz pe postul de portar.

* 1983: Stipe Lapić (n. 22 ianuarie 1983,^[2] în Sinj, Croația) este un fotbalist croat, care în prezent evoluează la echipa chineză Chongqing FC

* 1984: Milan Mitić (n. 22 ianuarie 1984, Belgrad, Serbia) este un fotbalistsârb care evoluează în prezent la echipa din Liga 1, CS Gaz Metan Mediaș. De-a lungul carierei a mai evoluat la FC Drobeta Turnu Severin, CSM Politehnica iași și FC Universitatea Craiova.

* 1985: Stojan Vranješ (n. 22 iunie 1985, Belgrad, Iugoslavia) este un fotbalist bosniac care evoluează la echipa Legia Varșovia pe postul de mijlocaș. De asemenea a fost și component al echipei naționale de fotbal a Bosniei și Herțegovinei.

* 1986: David López Nadales (n. 22 ianuarie 1986, Zaragoza), cunoscut ca Fonsi, este un fotbalist spaniol, care evoluează pe postul de fundaș stânga la clubul din Superliga Greacă, PAS Giannina.

* 1987: Ciprian Suciu (n. 22 ianuarie 1987) este un jucător român de fotbal care este liber de contract.

* 1988: Kitti Kudor (n. 22 ianuarie 1988, în Debrețin)^[1] este o handbalistă maghiarăcare joacă pentru clubul DVSC-TVP, în prima divizie din Ungaria. Kudor evoluează pe postul de coordonator de joc.

* 1988: Marcel Schmelzer (pronunțat în germană /ˈmaːʀˌsɛl ˈʃmɛlˈzɐ/; n. 22 ianuarie 1988) este un fotbalist german care care joacă pentru Borussia Dortmundpe postul de fundaș stânga

* 1990: Alizé Cornet (Pronunție în franceză: /a.li.ze koʁ.ne/; n. 22 ianuarie 1990,^[1]Nisa, Republica Franceză^[1]) este o jucătoare profesionistă de tenis din Franța.

Decese

* 1583: Antoinette de Bourbon (25 decembrie 1493 – 22 ianuarie 1583) a fost nobilă franceză din Casa de Bourbon. A fost soția lui Claude de Lorena, Duce de Guise. Prin fiica ei cea mare, Maria de Guise, regină consort a regelui Iacob al V-lea al Scoției, ea a fost bunica maternă a Mariei Stuart, regină a Scoției.
Antoinette s-a născut la 25 decembrie 1493 la Castelul Ham, în Picardia, Franța. A fost fiică a lui Francisc, Conte de Vendôme și a Marie de Luxemburg.

S-a căsătorit cu Claude de Lorena la 9 iunie 1513 și au avut 12 copii:

Maria de Guise (1515–1560); căsătorită cu regele Iacob al V-lea al Scoției în 1538. Fiica lor a fost Maria, regină a Scoției.
Francisc, Duce de Guise (1519–1563)
Louise de Guise (10 ianuarie 1520 – 18 octombrie 1542); căsătorită cu Charles I, Duce de Arschot la 20 februarie 1541.
Renée de Guise (2 septembrie 1522 – 3 aprilie 1602), stareță de St. Pierre, Reims.
Charles de Guise (1524–1574), Duce de Chevreuse, arhiepiscop de Reims și cardinal de Guise.
Claude, Duce de Aumale (1526–1573)
Louis I, Cardinal de Guise (1527–1578)
Philip de Guise (3 septembrie 1529 – 24 septembrie 1529)
Peter de Guise (3 aprilie 1530); a murit de mic.
Antoinette de Guise (31 august 1531 – 6 martie 1561), stareță de Faremoutier
Francis de Guise (18 aprilie 1534 – 6 martie 1563)
René, marchiz de Elbeuf (1536–1566)

Date personale
Antoinette
Ducesă consort de Guise
Portret al Antoinettei de Léonard Limousin
Născută	25 decembrie 1494 Castelul Ham, Picardy, Franța
Decedată	22 ianuarie 1583 (88 de ani) Castelul de Joinville
Părinți	Francis[] Marie of Luxembourg, Countess of Vendôme[]
Frați și surori	Louise de Bourbon[] Francis de Bourbon, Count of Saint-Pol[] Louis de Bourbon de Vendôme[*] Charles
Căsătorită cu	Claude, Duce de Guise
Copii	Marie, regină consort a Scoției Francisc, Duce de Guise Renée, stareță de St. Pierre Charles arhiepiscop de Reims Claude, Duce de Aumale Louis I, Cardinal de Guise Antoinette, stareță de Faremoutier Francisc René, marvhiz de Elbeuf
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Guise

· 1592: Elisabeta de Austria (5 iulie 1554 – 22 ianuarie 1592), s-a născut arhiducesă de Austria, iar mai târziu a devenit regină a Franței. A fost fiica lui Maximilian al II-lea, Împărat Roman și a Mariei a Spaniei. S-a căsătorit cu regele Carol al IX-lea al Franței pentru trei ani și jumătate, până la moartea lui.

Elisabeta a fost al cincilea copil și a doua fiică din cei 16 copii ai părinților ei, din care numai opt au ajuns la vârsta adultă.^[1]^[2] În timpul copilăriei, a locuit cu sora ei mai mare Anna și fratele mai mic Matei într-un pavilion în grădina noului Schloss Stallburg din apropierea Vienei. S-au bucurat de o copilărie privilegiată și au fost crescuți în religia catolică. Tatăl ei Maximilian o vizita adesea și se pare că Elisabeta a fost copilui lui favorit. Ea îi semăna, nu numai fizic dar și în caracter: Elisabeth a fost la fel de inteligentă și fermecătoare, ca și tatăl ei.

Cu pielea ei de un alb impecabil, părul lung și blond și fizicul perfect, ea a fost considerată una dintre cele mai mari frumuseți ale epocii; seriosă, pioasă și cu inima caldă, ea a fost, de asemenea, naivă și inocentă datorită creșterii sale privilgiate. Frații Elisabetei au fost educați de către scriitorul și diplomatul flamand Ogier Ghiselin de Busbecq. Mama ei, Maria, a avut grijă personal de educația religioasă a fiicelor ei și încă din copilăria timpurie ea a fost impresionată de omonima ei, Sfânta Elisabeta a Ungariei și a luat-o ca model.

Foarte devreme, în jurul anului 1559, s-a sugerat o căsătorie între ea și viitorul rege Carol al IX-lea al Franței.^[3] În 1562 mareșalul de Vieilleville, membru al delegației franceze trimisă la Viena, după ce a văzut-o pe prințesa în vârstă de opt ani, a exclamat:"Majestatea Voastră, aceasta este regina Franței!". Deși Vieilleville nu avea dreptul de a face o ofertă, bunicul Elisabetei, împăratul Ferdinand I, părea interesat. Au schimbat cadouri și au inițiat contacte între cele două țări, însă nimeni nu s-a deranjat să predea limba franceză prințesei.

Elisabeta de Austria, ca. 1574.

Numai în 1569, după eșecul planurilor de căsătorie cu regii Frederic al II-lea al Danemarcei și Sebastian I al Portugaliei, oferta franceză a fost luată serios în considerare. Regina Ecaterina de Medici, mama lui Carol al IX-lea și puterea din spatele tronului, inițial a preferat-o pe sora mai mare a Elisabetei, Ana, însă arhiducesa era deja aleasă ca soție pentru unchiul ei, regele Filip al II-lea al Spaniei.^[4] În cele din urmă regina Ecaterina a fost de acord cu căsătoria cu cea de-a doua fiică, Elisabeta, deoarece Franța avea nevoie de o căsătorie catolică pentru a combate părțile protestante precum și pentru a cimenta o alianță între coroana Franței și imperiul habsburgic.

Elisabeta s-a căsătorit prin procură la 22 octombrie 1570 în catedrala de la Speyer (unchiul Elisabetei, arhiducele Ferdinand l-a reprezentat pe regele Franței). La 4 noiembrie ea a părăsit Austria acompaniată de nobili și nobile germane și de arhiepiscopul elector de Trier.

Odată ajunși în teritoriul francez, drumurile erau impracticabile din cauza ploilor constante; aceasta a cauzat decizia prin care nunta oficială urma să fie sărbătorită în micul oraș de frontieră Mézières-en-Champagne (acum Charleville-Mézières). Curios în legătură cu viitoarea soție, regele s-a îmbrăcat ca un soldat și a mers la Sedan, unde mireasa sa se afla în compania fratelui său mai mic, Henric, Duce de Anjou, pentru a o observa incognito în timp ce se plimba prin grădinile palatului cu Henric. A fost mulțumit cu ceea ce a văzut.

Regele Carol al IX-lea al Franței și Arhiducesa Elisabeta de Austria s-au căsătorit oficial la 26 noiembrie 1570 la Mézières; ceremonia a fost ținută de Charles, Cardinal de Bourbon. Nunta a fost celebrată cu multă pompă și extravaganță în ciuda datoriilor financiare ale Franței.

Regina Elisabeta a Franței

La 25 martie 1571 Elisabeta a fost încoronată ca regină a Franței de arhiepiscopul de Reims la biserica St Denis. Noua regină și-a făcut intrarea oficială în Paris patru zile mai târziu, la 29 martie.^[5] Apoi, a dispărut din viața publică.

Elisabeta era așa încântată de soțul ei încât, spre amuzamentul general, nu ezita să-l sărute în fața altora. Totuși, regele avea o relație de mult timp cu Marie Touchet, care a rostit: "Nu mă sperie nemțoaica" (L'allemande ne me fait pas peur)^[6] Regele s-a întors în scurt timp la metresa lui, încurajat de mama lui, regina Ecaterina, care s-a asigurat că noua noră era ținută departe de treburile de stat.

Deși nu au fost niciodată îndrăgostiți unul de altul, cuplul regal a avut o relație caldă și s-au susținut reciproc. Regina Elisabeta vorbea fluent germana, spaniola, latina și italiana însă a învățat foarte greu franceza. De asemenea, ea se simțea singură la curtea franceză care era plină de viață și destrăbălată; una dintre prietenele ei era cumnata ei controversată, Margareta de Valois. Regina, șocată de viața libertină de la curtea Franței, își petrecea timpul brodând, citind și în special cu lucrări de caritate și pioase. Singurul ei act controversat a fost respingerea atenției politicienilor și curtenilor protestanți refuzând să permită liderului hughenot, Gaspard al II-lea de Coligny, permisiunea de a-i săruta mâna.^[7]

Câteva luni mai târziu, la 27 octombrie 1572, regina a născut la Palatul Louvre primul ei copil, o fiică, care a fost botezată Maria Elisabeta după bunica ei, împărăteasa Maria, și după regina Elisabeta I a Angliei care i-a fost nașă.

În perioada nașterii copilului lor, sănătatea precară a regelui s-a înrăutățit rapid și după o lungă suferință în care Elisabeta i-a fost susținător tăcut și s-a rugat pentru vindecarea lui, Carol a murit la 30 mai 1574, la vârsta de 23 de ani.

După ce s-a terminat perioada de 40 de zile de doliu, Elisabeta, acum numită regina albă,^[8] a fost obligată de tatăl ei să se întoarcă la Viena. După o scurtă vreme, împăratul Maximilian al II-lea a vrut o nouă căsătorie pentru ea, de data asta cu fratele soțului ei decedat, noul rege Henric al III-lea al Franței; totuși, ea l-a refuzat ferm.

Regele Henric al III-lea i-a cedat cuumnatei sale teritoriile March superioară și inferioară (Haute et Basse-Marche).^[9] În plus, ea a primit titlul de Ducesă de Berry iar în 1577 a primit ducatele de Auvergne și Bourbon în schimb.^[10] La 28 august 1575 Elisabeta și-a vizitat la Amboise fiica în vârstă de trei ani pentru ultima dată iar la 5 decembrie ea a părăsit Parisul lăsând-o pe mica prințesă Maria Elisabeta în grija bunicii sale, regina Ecaterina de Medici. Elisabeta nu și-a mai văzut fiica niciodată; aceasta moare la vârsta de cinci ani, la 2 aprilie 1578.

Elisabeta în haine de văduvă. Pictură de Jakob de Monte, ca. 1580.

Odată ce s-a întors la Viena, Elisabeta a locuit în casa copilăriei, la Schloss Stallburg. La 12 octombrie 1576 iubitul ei tată moare iar fratele ei, Rudolf al II-lea, i-a succedat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Când i se face o nouă propunere de căsătorie, în 1580, de data asta de la regele Filip al II-lea al Spaniei, după decesul soției sale Ana (care fusese sora Elisabetei), ea refuză din nou.

La începutul anului 1580 Elisabeta a cumpărat niște terenuri din apropierea orașului Stallburg și a fondat mănăstirea de săraci Clares Maria, regina îngerilor (Klarissinnenkloster Maria, Königin der Engel), cunoscută de asemenea sub numele de mănăstirea reginei (Königinkloster). Elisabeta și-a dedicat viața ei de acum înainte pentru a urma exemplul sfântului hram al mănăstirii ei, în exercițiu de pietate și de îngrijire a săracilor. Chiar și fetele nobile sărace aveau sprijinul ei. Ea a finanțat, de asemenea, restaurarea din Capela tuturor sfinților în Hradcany, Praga, care a fost distrusă într-un incendiu în 1541.

După plecarea din Franța, ea a menținut o corespondență regulată cu cumnata ei, regina Margareta de Navara, și când aceasta a fost ostracizată de restul familiei regale, ea și-a pus jumătate din veniturile din Franța la dispoziția Margaretei.

Elisabeta a murit la 22 ianuarie 1592 victimă a pleureziei la vârsta de 37 de ani și a fost îngropată sub o lespede de marmură simplă în biserica mănăstirii ei.

Date personale
Elisabeta de Austria
Regină a Franței
Elisabeta de Austria, de François Clouet (1510-1572).
Născută	5 iulie 1554 Viena
Decedată	22 ianuarie 1592 (37 de ani) Viena, Imperiul Habsburgic
Înmormântată	Catedrala Sfântul Ștefan din Viena
Părinți	Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria a Spaniei
Frați și surori	Archduchess Margaret of Austria[] Ana de Austria Archduke Wenceslaus of Austria[] Rudolf al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maximilian al III-lea al Austriei[*] Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria Arhiducele Ernest de Austria
Căsătorită cu	Carol al IX-lea al Franței
Copii	Marie Elisabeth de Valois
Cetățenie	Austria
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa de Valois
Domnie
Domnie	26 noiembrie 1570 – 30 mai 1574

· 1599: A decedat compozitorul si organistul italian Cristofano Malvezzi (botezat la 28 iunie 1547). A fost unul dintre cei mai faimosi compozitori pe care i-a dat Florenta in timpul tranzitiei la stilul baroc. Una dintre cele mai mari compoziții ale vremii,a fost lucrarea sa O Fortunato giorno .
* 1656: Thomas Francis de Savoia, Prinț de Carignano (italiană Tommaso Francesco di Savoia, Principe di Carignano, franceză Thomas François de Savoie, Prince de Carignan; 21 decembrie 1596 – 22 ianuarie 1656) a fost comandant militar italian, fondatorul Casei de Savoia-Carignano, o ramură a Casei de Savoia, care a domnit ca regi ai Sardiniei din 1831 până în 1861 și ca regi ai Italiei din 1861 până la detronarea dinastiei în 1946.

Thomas Francis
Prinț de Carignano
Thomas François de Carignan, Prinț de Savoia, de Anthony van Dyck (1634)
Căsătorit(ă)	Marie de Bourbon (c. 1625–56); decesul lui
Urmași Cristina Carlotta Louise Emmanuel Filibert Amedeo Giuseppe Emanuele Eugene Maurice Ferdinando
Tată	Carol Emanuel I de Savoia
Mamă	Catalina Micaela de Austria
Naștere	21 decembrie 1596 Torino, Ducatul de Savoia
Deces	22 ianuarie 1656 (59 de ani) Torino, Ducatul de Savoia

* 1732: Marie Thérèse de Bourbon (1 februarie 1666 – 22 februarie 1732^[1]) a fost fiica lui Henri Jules, Prinț de Condé și a prințesei bavareze Anne Henriette. Ca membră a casei regale Casa de Bourbon, a fost prințesă de sânge. Ea împreună cu soțul ei au fost monarhi titulari ai Poloniei în 1697.

Marie Thérèse de Bourbon s-a născut la Hôtel de Condé din Paris la 1 februarie 1666 ca fiică a lui Henri Jules, Prinț de Condé, atunci Duce de Bourbon și a soției acestuia, Anne Henriette de Bavaria. A fost numită după soția regelui Ludovic al XIV-lea.

Din partea tatălui, ea era descendentă din casa regală franceză de Bourbon iar din partea mamei, din regalitatea engleză și Casa de Nassau. La naștere a primit titlul onorific de Mademoiselle de Bourbon.

În 1685, fratele ei mai mare, Louis de Bourbon, Duce de Bourbon (mai târziu Prinț de Condé), s-a căsătorit cu fiica naturală și recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea, Louise Françoise de Bourbon;

În 1692, sora ei, Anne Louise Bénédicte de Bourbon, s-a căsătorit cu cumnatul fratelui lor, Ducele de Maine;

În 1718, sora ei, Marie Anne de Bourbon, s-a căsătorit cu Ducele de Vendôme, un strănepot al regelui Henric al IV-lea al Franței.

Ea trebuia să se căsătorească cu prințul italian Emmanuel Philibert de Savoia.^[2] La acest plan s-a opus Ludovic al XIV-lea al Franței care dorea ca Emmanuel Philibert să se căsătorească cu o prințesă franceză, acordându-i poziția de moștenitor al Ducatului de Savoia. Mai târziu el s-a căsătorit cu Maria Angela Caterina d'Este, fiica generalului Borso d'Este.

La 22 ianuarie 1688, la Palatul Versailles, Marie-Thérèse s-a căsătorit cu François Louis, Prinț de Conti, șeful Casei de Bourbon-Conti. Mireasa era îndrăgostită de soțul ei însă atenția lui era îndreptată în altă parte. Era bine cunoscut la curte că avea o relație cu cumnata soției sale, Ducesa de Bourbon, și de asemenea se spunea despre tendințele lui homosexuale.^[3]

Prințesa de Conti, 1691

În 1697, Ludovic al XIV-lea a oferit tronul Poloniei soțului Mariei Thérèse. Prințul de Conti a plecat în Polonia pentru a inspecta posibilul său nou regat în timp ce soția lui a rămas în Franța; între timp Prințesa de Conti a devenit regină titulară a Poloniei iar soțul ei rege. Prin votul exprimat de poporul polonez, soțul ei era cel mai popular candidat însă când a ajuns la Gdańsk, a constatat că August al II-lea a luat puterea și s-a întors în Franța.

În 1709, soțul ei a murit la Paris. După decesul lui, Marie Thérèse și-a îndreptat atenția către renovarea reședinței Conti, Hôtel de Conti (numit și Palatul Conti). A încredințat lucrarea arhitectului Robert de Cotte, prim arhitect al regelui.

În 1713, fiica ei Marie Anne s-a căsătorit cu Louis Henri, Duce de Bourbon, fiul fostei metrese a soțului ei, Prințesa de Condé (fosta Ducesă de Bourbon). În aceeași zi, la Versailles, într-o dublă ceremonie, fiul ei, noul Prinț de Conti, s-a căsătorit cu un alt copil al Prințesei de Condé, Louise Élisabeth de Bourbon, care a preluat titlul pe care Marie Thérèse l-a deținut timp de aproape 30 de ani. În 1720, fiica ei Marie Anne a murit la Paris.

Marie Thérèse a murit la 22 februarie 1732 la Hôtel de Conti. După decesul ei, fiul său s-a mutat în alt palat din Paris; mai târziu l-a dăruit cumnatului său Ducele de Maine care l-a demolat.

Stră-strănepotul ei a fost Louis-Philippe al Franței, ultimul rege al Franței.

Date personale
Marie Thérèse de Bourbon
Regină a Poloniei Prințesă de Conti
Portret de Pierre Mignard
Nume la naștere	Marie Thérèse de Bourbon
Născută	1 februarie 1666 Hôtel de Condé, Paris, Franța
Decedată	22 ianuarie 1732 (65 de ani) Hôtel de Condé, Paris, Franța
Părinți	Henri Jules, Prinț de Condé Anne Henriette de Bavaria
Frați și surori	Louis, Prinț Condé Louise Bénédicte de Bourbon Anne Marie de Bourbon[] Marie Anne de Bourbon, Duchess of Vendôme[]
Căsătorită cu	François Louis, Prinț de Conti
Copii	Marie Anne, Prințesă de Condé Louis Armand, Prinț de Conti Louise Adélaïde, Mademoiselle de La Roche-sur-Yon
Cetățenie	Franța
Ocupație	Companion[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă

* 1850: Vincenzo Pallotti (n. Roma, 21 aprilie 1795 – d. Roma, 22 ianuarie 1850) a fost un preot italian, fondator al Congregației Societății Apostolatului Catolic. Papa Pius al XI-lea îl numise „adevărat precursor al Acțiunii Catolice”

* 1Vincenzo Pallotti s-a născut la Roma, la 21 aprilie 1795, într-o familie cu ascendență nobiliară.

Primele studii le-a făcut la școala de la San Pantaleone, apoi a mers la colegiu la Roma. La vârsta de 16 ani și-a manifestat dorunța de a deveni preot. La 16 mai 1820 a fost hirotonit preot și a celebrat prima sa liturghie la Frascati.

La 25 iulie 1820, devenea doctor în teologie și a fost numit profesor de teologie. Era un excelent teolog și ar fi putut face o strălucitoare carieră în învățământul acestei discipline, dar vocația sa l-a purtat mai degrabă spre apostolat.

Părintele Vincenzo Pallotti a servit la ospiciul Santa Maria degli Angeli, la Institutul Agrar de la Santa Maria della Misericordia, din 1827 director spiritual^[2] al Seminariului Roman, iar din 1833, director spiritual al Colegiului Urban Pontifical „De Propaganda Fide”.

Parcurgea orașul Roma aducând ajutor material și întărire sufletească populației care trăia în condiții mizere, predicând evanghelia, trăind cu puțin, și împărțind puținul pe care-l avea, ascultând spovezi și ajutându-i sufletește pe toți credincioșii care veneau la el.

Paralel, în contextul care era cel pe care-l trăia, cu ajutorul câtorva colaboratori, lucra la coordonarea tuturor inițiativelor apostolice care-i implica pe creștini, clerici și laici, astfel încât misiunea și acțiunea Bisericii să se întindă peste tot. Pallotti era convins de importanța carității și de punerea ei în aplicare de către toți catolicii pentru a aduce Vestea cea Bună tuturor.

Astfel, în 1835, a fondat Pioasa Societate a Misiunilor care va deveni Societatea Apostolatului Catolic, creată pentru animarea grupurilor de preoți și laici lucrând la acțiunea catolică

De altfel, încă din 1836, Părintele Vincenzo Pallotti a început să promoveze respectarea octavei Epifaniei, care și în prezent este celebrată; scopul său era un semn de apropiere de bisericile orientale.

Vincenzo Pallotti a murit prematur, la 22 ianuarie 1850, când nici nu împlinise 55 de ani, ca urmare a unei răceli. Opera sa a fost continuată de către colaboratorii săi, iar pallottinii sunt în prezent în număr de circa 2300, în întreaga lume

A fost declarat venerabil în 1887 de către papa Leon al XIII-lea, care îl considera deja ca un sfânt.
A fost beatificat de către papa Pius al XII-lea, la 22 ianuarie 1950.
A fost proclamat sfânt de papa Ioan al XXIII-lea, la 20 ianuarie 1963.
Sărbătoarea sa a fost fixată pe data de 22 ianuarie.

Date personale
Vincenzo Pallotti
Vincenzo Pallotti
Născut	21 aprilie 1795^[1] Roma, Statele Papale
Decedat	22 ianuarie 1850 (54 de ani)^[1] Roma, Statele Papale
Înmormântat	Roma
Cetățenie	Republica Veneția
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	presbyter[*] misionar
Venerație
Sărbătoare	22 ianuarie

* 1858: Ludovic al II-lea, Mare Duce de Baden (15 august 1824 – 22 ianuarie 1858) a fost fiul lui Leopold, Mare Duce de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia de Holstein-Gottorp a Suediei.

Ludovic a succedat tatălui său ca Mare Duce de Baden la 24 aprilie 1852. Fratele său Frederick a acționat ca regent deoarece Ludovic suferea de o boală mentală. În 1856, fratele său Frederick a fost încoronat și el ca Mare Duce.

Date personale
Ludovic al II-lea

Născut	15 august 1824 Karlsruhe
Decedat	22 ianuarie 1858 (33 de ani) Karlsruhe
Înmormântat	Q883348[*]
Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
Frați și surori	Prințul Wilhelm de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Maria Karl von of[*]
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Zähringen
Mare Duce de Baden
Domnie	24 aprilie 1852 – 22 ianuarie 1858
Predecesor	Leopold I
Succesor	Frederick I

* 1869: Prințul Leopold al Belgiei, Duce de Brabant, Conte de Hainault (12 iunie 1859 – 22 ianuarie 1869), a fost al doilea copil și singurul fiu și moștenitor al regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Arhiducesa Marie Henriette de Austria.

Leopold a fost numit după bunicul său și după verii tatălui său Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha, regina Victoria a Regatului Unit și Prințul Albert, Prinț Consort.

La naștere, Leopold a fost numit Conte de Hainaut, fiind cel mai mare fiu al regelui și prințul moștenitor. În momentul nașterii sale, bunicul său, Leopold I al Belgiei, era rege al Belgiei.

Decesul prințului Leopold

Leopold a fost precedat de sora sa, Louise-Marie, și urmat de alte două surori, Stéphanie și Clémentine, care s-a născut după decesul lui Leopold, în speranța părinților că vor mai avea un fiu.

După decesul bunicului său și după ce tatăl său a devenit rege, în 1865, tânărul Leopold a devenit Duce de Brabant, titlu acordat moștenitorilor la tronul Belgiei.

Leopold a murit la Laeken sau Bruxelles la 22 ianuarie 1869 de pneumonie, după ce a căzut în lac. Moartea prematură a lui Leopold l-a lăsat pe tatăl lui cu două fiice. După nașterea a încă unei fiice în 1872, cuplul a abandonat toate speranțele să mai aibă un fiu. Regele Leopold al II-lea a fost succedat de nepotul său, Albert.

Date personale
Prințul Leopold
Duce de Brabant
Prințul Leopold
Nume la naștere	Léopold Ferdinand Élie Victor Albert Marie
Născut	12 iunie 1859 Palatul Laeken, Belgia
Decedat	22 ianuarie 1869 (9 ani) Palatul Laeken, Belgia
Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Leopold al II-lea al Belgiei Marie Henriette de Austria
Frați și surori	Prințesa Clémentine a Belgiei Prințesa Stéphanie a Belgiei Prințesa Louise-Marie a Belgiei
Cetățenie	Belgia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

· 1901: Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.

Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Mondial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

Prințesa Victoria împreună cu mama ei, Ducesa de Kent, 1821.

Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea.

Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil, Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul Kensington din Londra.^[1]

Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.^[2]

La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (care avea să devină regele William al IV-lea).^[3] Prințul Regent și Ducele de York erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său, ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv 1820), au murit de mici.

Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără vreun consiliu care să-i limiteze puterile.^[4] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată.

Autoportret, 1835

Mai târziu, Victoria și-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică".^[6] Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prințesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli și protocoale concepute de Ducesă și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prințesei cu alți oameni nedoriți și pentru ca totul să depindă de ei.^[7] Nu i se permitea să interacționeze cu alți copii. Ducesa evita curtea deoarece era scandalizată de prezența copiilor bastarzi ai regelui^[8] și a determinat, probabil, apariția moralității victoriene insistând ca fiica ei să evite orice aparență de incorectitudine sexuală.^[9] Victoria împărțea dormitorul cu mama ei în fiecare seară, studia cu profesori particulari după un calendar regulat și își petrecea timpul liber jucându-se cu păpuși și cu cățelul din rasa Cavalier King Charles Spaniel pe nume Dash.^[10]

În 1830, Ducesa de Kent și Conroy au dus-o pe Victoria în centrul Angliei pentru a vizita Malvern Hills, oprindu-se în orașe și mari conace de-a lungul drumului.^[11] Călătorii similare în alte părți ale Angliei și Wales au avut loc în 1832, 1833, 1834 și 1835. Spre disconfortul regelui William, Victoria a fost salutată cu entuziasm în fiecare dintre opriri.^[12] William a comparat călătoriile cu progresul regal și a fost preocupat de faptul că au portretizat-o pe Victoria ca rivalul său mai degrabă decât ca moștenitoarea lui prezumtivă.^[13]

Prințesa Victoria cu cățelul Dash, 1833. Pictură de George Hayter

Victoriei nu i-au plăcut călătoriile; aparițiile publice constante au obosit-o și au îmbolnăvit-o neexistând timp și pentru refacere.^[14]

Ea a obiectat motivând dezaprobarea regelui dar mama ei a respins plângerile sale ca motivate de gelozie și a forțat-o pe Victoria să continue excursiile.^[15] La Ramsgate în octombrie 1835, Victoria a contractat o febră severă, pe care inițial Conroy a respins-o ca un pretext pueril.^[16] În timp ce Victoria era bolnavă, Conroy și Ducesa au încercat fără succes să-l facă pe Conroy secretarul ei particular.^[17] Ca adolescentă, Victoria a rezistat amenințărilor lor și a refuzat cererea lor.^[18] Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy și pentru că nu putea să-l alunge din poziția de administrator al mamei sale, și-a expediat mama într-un colț îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.^[7]

În 1836, fratele Ducesei, Leopold, care era rege al belgienilor din 1831, spera să-și căsătorească nepoata cu un alt nepot, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha.^[19] Leopold, mama Victoriei și tatăl lui Albert erau frați. Leopold a aranjat cu mama Victoriei să invite rudele de la Coburg s-o viziteze în mai 1836 cu scopul de a-l prezenta pe Albert Victoriei.^[20] Regele William al IV-lea a dezapobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.^[21] Victoria a fost conștientă de diversele planuri matrimoniale și a evaluat critic parada de prinți eligibili.^[22] În conformitate cu jurnalul ei, ea s-a bucurat de compania lui Albert de la început. După vizita lui a scris, "[Albert] este extrem de frumos, părul lui este de aproximativ aceeași culoare cu a mea; ochii sunt mari și albaștri și are un nas frumos și o gura foarte dulce cu dinți frumoși; dar farmecul chipului său este expresia lui, care este cea mai încântătoare."^[23] Pe de altă parte, Alexandru, era "foarte simplu".^[24]

Victoria i-a scris unchiului ei Leopold, pe care Victoria îl considera "cel mai bun și mai amabil sfătuitor",^[25] să-i mulțumească "pentru marea perspectivă a fericirii la care ai contribuit, în persoana dragului Albert ... El are toate calitățile pe care le poate avea pentru a mă face perfect fericită. De asemenea, este așa de sensibil, așa de bun și de drăguț și atât de amabil. În plus are cea mai plăcută și încântătoare înfățișare exterioară pe care o poți vedea."^[26] Totuși, la 17 ani, Victoria, deși interesată de Albert, nu era gata să se mărite. Părțile nu s-au angajat la un angajament formal ci s-a presupus că uniunea celor doi va avea loc în timp util.

Portret la încoronare de George Hayter.

La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,^[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină."^[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.^[29]

Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii.^[30]

Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.^[31]^[32] Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.^[33]

Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.

Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".

Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).

Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.

Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.

Căsătoria Victoriei și a Prințului Albert, de Sir George Hayter.

Deși regină, ca femeie tânără necăsătorită, convenția socială cerea Victoriei să locuiască cu mama ei, în ciuda diferențelor lor asupra sistemului Kensington și dependența mamei ei de Conroy.^[34] Mama ei a fost expediată într-un apartament la distanță aflat în Palatul Buckingham și Victoria a refuzat de multe ori să o întâlnească.^[35] Atunci când Victoria s-a plâns lui Melbourne că proximitatea mamei ei a fost "un chin pentru mulți ani", Melbourne a simpatizat cu ea și i-a spus că acest lucru ar putea fi evitat prin căsătorie, lucru pe care Victoria l-a numit "o altrernativă șocantă".^[36] Ea și-a arătat interesul în educația lui Albert pentru viitorul rol pe care l-ar juca ca soț al ei însă a rezistat încercărilor de a o grăbi într-o căsătorie.^[37]

Victoria a continuat să-l laude pe Albert în urma celei de-a doua vizite din octombrie 1839. Albert și Victoria au simțit o afecțiune reciprocă și regina i-a propus căsătoria la 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce el a ajuns la Windsor.^[38] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1840 la Palatul St. James din Londra.

Albert a devenit un consilier politic important, precum și însoțitorul reginei, înlocuindu-l pe lordul Melbourne ca figură dominantă și influentă în prima jumătate a vieții ei.^[39] Mama Victoriei a fost evacuată din palat, la Casa Ingestre din Belgrave Square. După decesul Prințesei Augusta în 1840, mama Victoriei a primit atât Casa Clarence cât și Casa Frogmore.^[40] Prin medierea lui Albert, relațiile dintre mamă și fiică încet-încet s-au îmbunătățit.^[41]

Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru și discret. Patru băieți și cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinț consort, în anul 1857, și îi permite să se implice în problemele țării. Prințul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înțeles mai bine importanța menținerii unor bune relații ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Își îndeplinește cu conștiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relația sa cu Peel, în așa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriții reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Își asumă rolul de moderator și dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Servește de arbitru întru obținerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice și comerciale.

Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influență asupra formării ei și a continuat să locuiască cu Victoria și după ascensiunea ei la tron. Relația apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârșit după căsătoria reginei cu Prințul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea ei în gospodărie, până la punctul la care era amenințată siguranța și sănătatea primului lor copil.

Victoria, portret de Francis Grant

La 13 iunie 1842, Victoria a făcut prima ei călătorie cu trenul, de la stația Slough (în apropierea Castelului Windsor) la Bishop’s Bridge, în apopiere de Paddington (Londra) într-un transport regal special, furnizat de Great Western Railway. Soțul ei și inginerul de la Great Western Railway, Isambard Brunel, au însoțit-o.

În 1842, regina este ținta a trei tentative de asasinat. Prințul Albert estimează că aceste încercări au fost încurajate de achitarea lui Oxford în 1840 (o primă tentativă de asasinat asupra reginei). La 29 mai 1842, John Francis, cel mai probabil în încercarea de a deveni faimos, a tras cu arma asupra reginei; arma nu s-a descărcat iar el a scăpat. A doua zi regina a mers pe același traseu însă mai rapid și având o escortă mai mare, în încercarea deliberată de a-l provoca pe Francisc. Cum era de așteptat, Francis a tras din nou însă a fost preluat de polițiști în haine civile și condamnat de înaltă trădare.

La 3 iulie, la două zile după ce pedeapsa lui Francisc cu moartea a fost comutată în detenție pe viață, un alt tânăr, John William Bean, a încercat s-o împuște pe regină însă pistolul era încărcat cu hârtie și tutun iar el era prea puțin responsabil.^[42] Bean a fost condamnat la 18 luni de închisoare.^[43]

Un atac similar a avut loc în 1849, când șomerul irlandez William Hamilton a tras cu pistolul asupra reginei Victoria.^[44] În 1850 regina a avut răni când a fost agresată de un fost ofițer de armată, Robert Pate. Atât Hamilton cât și Pate au fost condamnați la șapte ani.^[45]

În 1845, Irlanda a fost lovită de mana cartofului.^[46] În următorii patru ani peste un milion de irlandezi au murit și un alt milion au emigrat în ceea ce s-a numit Marea Foamete Irlandeză.^[47] În Irlanda, Victoria a fost numită "Regina Foamete".^[48]^[49] Regina personal a donat 2.000 £ pentru combaterea foametei, mai mult decât oricare donator individual,^[50] și a sprijinit "Maynooth Grant" la un seminar catolic din Irlanda, în ciuda opoziției protestante.^[51]

Prim-Miniștri britanici ai Victoriei
An	Prim-Ministru (partid)
1835	William Lamb (Whig)
1841	Sir Robert Peel (Conservator)
1846	John Russell (W)
1852 (feb.)	Edward Smith-Stanley (C)
1852 (dec.)	George Hamilton-Gordon (Peelite)
1855	Henry Temple (Liberal)
1858	Edward Smith-Stanley (C)
1859	Henry Temple (L)
1865	John Russell (L)
1866	Edward Smith-Stanley (C)
1868 (feb.)	Benjamin Disraeli (C)
1868 (dec.)	William Gladstone (L)
1874	Benjamin Disraeli (C)
1880	William Gladstone (L)
1885	Robert Gascoyne-Cecil (C)
1886 (feb.)	William Gladstone (L)
1886 (iulie)	Robert Gascoyne-Cecil (C)
1892	William Gladstone (L)
1894	Archibald Primrose (L)
1895	Robert Gascoyne-Cecil (C)

Pe plan internațional, Victoria a avut un interes deosebit în îmbunătățirea relațiilor dintre Franța și Marea Britanie.^[52] Ea a făcut și a găzduit mai multe vizite între familia regală britanică și Casa de Orleans, care erau înrudite prin căsătorii ale Coburgilor. În 1843 și 1845, ea și Albert au rămas cu regele Ludovic-Filip I, la château d'Eu în Normandia; ea a fost primul monarh britanic sau englez care a vizitat un monarh francez de la întâlnirea dintre Henric al VIII-lea al Angliei și Francisc I al Franței din 1520.^[53] Când Ludovic-Filip a făcut o călătorie de reciprocitate, în 1844, el a devenit primul rege francez care a vizitat un suveran britanic.^[54] Ludovic-Filip a fost demis în revoluțiile de la 1848 și a fugit în exil în Anglia.^[55]

Prima vizită a Victoriei în Irlanda în 1849 a fost un succes public dar nu a avut nici un impact de durată sau efect asupra creșterii naționalismului irlandez.^[56]

Cea mai veche fotografie cunoscută a Victoriei, aici împreună cu fiica ei cea mare, c. 1844.

Prim-Ministrul Russell, deși Whig, nu a fost favorizat de către regină.^[57] Ea a considerat ca ofensator în special pe ministrul de externe, Lordul Palmerston, care de multe ori a acționat fără consultarea Cabinetului, a Prim-Ministrului, sau a Reginei.^[58] Victoria s-a plâns lui Russell că Palmerston a trimis expedieri oficiale liderilor străini fără știrea ei, dar Palmerston a rămas în funcție și a continuat să acționeze din proprie inițiativă, în ciuda admonestărilor ei repetate. În decembrie 1851 Palmerston a fost îndepărtat după ce a anunțat aprobarea guvernului britanic a loviturii de stat din Franța inițiată de Napoleon al III-lea, fără să se consulte cu Primul Ministru.^[59] În anul următor, președintele Bonaparte a fost declarat împăratul Napoleon al III-lea, timp în care administrația lui Russell a fost înlocuită cu guvernul minoritar de scurtă durată condus de Lordul Derby.

În anul 1851 prințul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziții Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal.

În 1853, Victoria a născut cel de-al optulea copil al ei, Leopold, cu ajutorul noului anestezic, cloroform. Ea a fost atât de impresionată de ușurarea durerii de la naștere încât l-a folosit din nou în 1857, la nașterea ultimului și celui de-al noulea copil, Beatrice, în ciuda opoziției membrilor clerului, care l-au considerat împotriva învățăturii biblice, precum și a unor medici care credeau că e periculos.^[60] E posibil ca Victoria să fi suferit de depresie post-natală, după multele ei sarcini.^[61] Scrisori de la Albert către Victoria se plâng intermitent de pierderea ei de auto-control. De exemplu, la aproximativ o lună după nașterea lui Leopold, Albert s-a plâns într-o scrisoare către Victoria de "continuarea isteriei" pe un "fleac mizerabil".^[62]

La începutul anului 1855, guvernul Lordului Aberdeen, care l-a înlocuit pe Derby, a căzut în mijlocul învinuirilor pe slaba gestionare a trupelor britanice în Războiul Crimeii. Victoria i-a abordat atât pe Derby cât și pe Russell pentru a forma un minister, dar nu a avut sprijin suficient și regina a fost nevoită să-l numească pe Palmerston ca prim-ministru.^[63]

Napoleon al III-lea, aliatul apropiat din războiul din Crimeea al Marii Britanii, a vizitat Londra în aprilie 1855, și din 17 până în 28 august același an, Victoria și Albert i-au întors vizita.^[64] Napoleon al III-lea a întâlnit cuplul la Dunkirk și i-a însoțit la Paris. Ei au vizitat Expoziția Universală și mormântul lui Napoleon I de la Les Invalides și au fost oaspeți de onoare la un bal de 1200 de invitați la Palatul de la Versailles..^[65]

La 14 ianuarie 1858, un refugiat italian din Marea Britanie numit Orsini a încercat să-l asasineze pe Napoleon al III-lea cu o bombă făcută în Anglia.^[66] A urmat o criză diplomatică care a destabilizat guvernul și Palmerston a demisionat.

Prințul Albert, regina Victoria și cei nouă copii ai lor, 1857. De la stânga la dreapta: Alice, Arthur, Prințul Consort, Prințul de Wales, Leopold (în fața lui), Louise, regina Victoria cu Beatrice, Alfred, Victoria și Elena.

Derby a fost repus în funcția de prim-ministru. Victoria și Albert au participat la deschiderea unei noi rade a portului militar francez din Cherbourg la 5 august 1858, într-o încercare a lui Napoleon al III-lea de a reasigura Marea Britanie că pregătirile sale militare au fost îndreptate în altă parte. La întoarcere, Victoria i-a scris lui Derby reproșându-i starea proastă a Marinei Regale în comparație cu cea franceză.^[67] Guvernarea lui Derby nu a durat mult timp și în iunie 1859 Victoria l-a rechemat pe Palmerston în funcție.^[68]

La 11 zile după încercarea de asasinat a lui Orsini în Franța, fiica cea mare a Victoriei s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei la Londra. Ei erau logodiți din septembrie 1855, când prințesa Victoria avea 14 ani. Căsătoria a fost amânată de regină și de prințul Albert până când mireasa a împlinit 17 ani.^[69] Regina și Albert au sperat că fiica și ginerele lor vor avea o influență de liberalizare în extinderea statului prusac.^[70] Victoria simțit "rău la inimă" când și-a văzut fiica părăsind Anglia pentru Germania; "Într-adevăr mă face să tremur" i-a scris ea prințesei Victoria într-una din frecventele sale scrisori, "când mă uit la toate surorile tale dulci, fericite, inconștiente și mă gândesc că trebuie să le dau - una câte una."^[71] Aproape exact după un an, prințesa Victoria a născut primul nepot al reginei, Wilhelm.

Victoria și Brown la Balmoral, 1863. Fotografie de G. W. Wilson

În martie 1861 a murit mama Victoriei având-o pe fiica ei alături de ea. Prin citirea documentelor mamei ei, Victoria a descoperit că mama ei a iubit-o profund^[72]; Victoria a avut inima zdrobită și a dat vina pe Conroy și Lehzen care au îndepărtat-o de mama ei.^[73] Pentru a-și ajuta soția în acele momente grele, Albert a preluat cele mai multe dintre atribuții, în ciuda faptului că el însuși era bolnav cu probleme de stomac cronice.^[74] În august, Victoria și Albert l-au vizitat pe fiul lor, Prințul de Wales, care participa la manevrele militare de lângă Dublin și au petrecut câteva zile de concediu în Killarney. În noiembrie, lui Albert i s-a adus la cunoștință bârfa că fiul lui avea o aventură cu o actriță în Irlanda.^[75] Îngrozit, Albert a călătorit la Cambridge, unde studia fiul lui, să-l confrunte.^[76]

Până la începutul lunii decembrie, Albert s-a simțit foarte rău.^[77] El a fost diagnosticat cu febră tifoidă de Sir William Jenner și a murit la 14 decembrie 1861. Victoria a fost devastată.^[78] Ea a pus vina morții soțului ei pe grijile în legătură cu Prințul de Wales. A intrat în doliu și a purtat negru pentru tot restul vieții ei. A părăsit Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - și s-a refugiat la castelul Windsor. A evitat aparițiile publice și rareori a pus piciorul în Londra în următorii ani.^[79] Izolarea ei i-a adus numele de "văduva din Windsor".^[80]

Victoria și fiica ei cea mică, Beatrice.

Masele nu înțeleg această retragere îndoliată și reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câțiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prințul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ.

Prin 1860, Victoria începe să se bazeze din ce în ce mai mult pe servitorul ei din Scoția, John Brown.^[81] În presă au apărut zvonuri calomnioase în legătură cu o conexiune de romantică și chiar despre o căsătorie secretă între cei doi, regina fiind menționată ca "Mrs Brown".^[82] Povestea relației lor a fost subiectul filmului din 1997, Mrs. Brown. O pictura de Sir Edwin Landseer care o descrie pe regină cu Brown a fost expusă la Academia Regală și Victoria a publicat o carte, Leaves from the Journal of Our Life in the Highlands, în care figurează proeminent și Brown, pe care regina îl aprecia foarte mult.^[83]

Palmerston a murit în 1865 și după o scurtă administrație condusă de Russell, Derby s-a întors la putere. În 1866, Victoria a participat la deschiderea parlamentului pentru prima dată de la moartea lui Albert.^[84] În anul următor, ea a sprijinit trecerea Actului de reformă din 1867, care a permis unui milion de muncitori să voteze deși ea nu a fost în favorea dreptului de vot pentru femei.^[85] Derby a demisionat în 1868 și a fost înlocuit de Benjamin Disraeli, care a fermecat-o pe Victoria. Guvernul lui a durat doar câteva luni iar la sfârșitul anului, rivalul său liberal, William Ewart Gladstone, a fost numit prim-ministru. Victoria a constatat că atitudinea lui Gladstone este mult mai puțin atrăgătoare.

În ultima zi din february 1872, tânărul de 17 ani Arthur O'Connor a fluturat un pistol neâncărcat spre trăsura deschisă a Victoriei imediat ce ea a ajuns la Palatul Buckingham. Brown, care era prezent, l-a imobilizat pe O'Connor care mai târziu a fost condamnat la 12 luni de închisoare.^[86] Ca rezultat al acestui incident, popularitatea Victoriei a crescut.

Regina Victoria fotografiată la Jubileul de Diamant, 1897.

La alegerile generale din 1874, Disraeli s-a întors la putere. El a trecut Regulamentul de cult public Legea 1874, care a eliminat ritualurile catolice din liturghia anglicană și pe care Victoria l-a sprijinit puternic.^[88] Ea a preferat serviciile scurte, simple, și personal se considera mai aliniată cu Biserica Prezbiteriană din Scoția decât Biserica Episcopală a Anglia.^[89] De asemenea, el a trecut Actul titlurilor regale din 1876 prin Parlament, astfel că Victoria a luat titlul de "împărăteasă a Indiei" de la 1 mai 1876,^[90] Nou titlu a fost proclamat la Delhi Durbar la 1 ianuarie 1877.^[91]

În țară, începe să circule un proverb ce reflectă mândria acestora: "Soarele nu apune niciodată pe cerul Imperiului, căci coloniile sale - Canada, Africa de Sud, India, Australia și Noua Zeelandă - debordează de bogații".

La 14 decembrie 1878, la comemorarea decesului lui Albert, a doua fiică a Victoriei, Alice, care se căsătorise cu Ludovic de Hesse, a murit de difterie la Darmstadt. Victoria a notat despre coincidența "aproape incredibilă și foarte misterioasă" a datelor.^[92] În mai 1879 ea a devenit străbunică, la nașterea Prințesei Feodora de Saxa-Meiningen, și a sărbătorit "biata mea aniversare de 60 de ani".

Între aprilie 1877 și februarie 1878, ea a amenințat de cinci ori cu abdicarea în timp ce-l presa pe Disraeli să acționeze împotriva Rusiei în Războiul Ruso-Turc (1877-1878) însă amenințările nu au avut nici un impact asupra evenimentelor sau la încheierea lor cu Congresul de la Berlin.^[93] Politica expansionistă externă a lui Disraeli, pe care Victoria a aprobat-o, a condus la conflicte, cum ar fi Războiul Zulușilor și al doilea război anglo-afgan. "Dacă suntem pentru a menține poziția noastră ca o putere de prim rang", scria ea, "trebuie... să fim Pregătiți pentru atacuri și războaie în mod CONTINUU."^[94] Victoria a văzut expansiunea Imperiului Britanic ca civilizatoare și benignă, protejând popoarele indigene de mai multe puteri agresive sau conducători cruzi. Spre disperarea Victoriei, Disraeli a pierdut alegerile generale din 1880 și Gladstone s-a întors ca prim-ministru. Când Disraeli a murit în anul următor, ea a fost orbită de "lacrimi rapide", și a ridicat o placă comemorativă "plasată de către Suveranul său recunoscător și prieten, Victoria R.I.

Portret al reginei Victoria, 1899.

La 2 martie 1882, Roderick Maclean, un poet nemulțumit și aparent jignit de faptul că Victoria a refuzat să accepte una din poeziile sale,^[96] a tras asupra reginei când transportul ei a părăsit stația Windsor. Doi elevi de la Colegiul Eton l-au lovit cu umbrelele lor până când au fost îndepărtați de un polițist.^[97] Victoria a fost revoltată când a fost găsit nevinovat pe motiv de nebunie însă a fost încântată de expresia loialității după atac declarând "merită să fii împușcat - pentru a vedea cât de mult ești iubit."^[98]

La 17 martie 1883, a căzut pe scări la Windsor; nu s-a recuperat niciodată complet și a rămas cu reumatism.^[99] Brown a murit la 10 zile după accidentul ei și spre consternarea secretarului ei particular, Sir Henry Ponsonby, Victoria a început să lucreze la o biografie elogioasă a lui Brown.^[100] Ponsonby și Randall Davidson, care au văzut proiectul de la început, au sfătuit-o pe Victoria să nu-l publice pe motiv că ar alimenta zvonurile despre o poveste de dragoste.^[101] Manuscrisul a fost distrus.^[102] La începutul anului 1884, Victoria a publicat More Leaves from a Journal of a Life in the Highlands, o continuare a cărții ei pe care a dedicat-o "însoțitorului ei personal devotat și credincios prieten John Brown".^[103]

La o zi după comemorarea primului an al morții lui Brown, Victoria a fost informată printr-o telegramă că fiul ei cel mic, Leopold, a murit la Cannes. El a fost "cel mai drag dintre dragii mei fii", s-a plâns ea.^[104] Luna următoare, cel mai mic copil al Victoriei, Beatrice, l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Prințul Henric de Battenberg la nunta nepoatei Victoria, Prințesa Victoria de Hesse, cu fratele lui Henric, Prințul Louis de Battenberg. Beatrice și Henric au plănuit să se căsătorească însă Victoria s-a opus la început, dorind s-o păstreze pe Beatrice acasă, drept însoțitoarea ei. După un an, consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henric să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina.^[105]

Ziar care anunță decesul reginei Victoria

În 1887, Imperiul Britanic a celebrat Jubileul de Aur al Victoriei. Victoria a marcat cei 50 de ani de domnie cu un banchet la care au fost invitați 50 de regi și prinți. Fiica cea mare a reginei a devenit împărăteasă consort a Germaniei în 1888 dar în mai puțin de un an a devenit văduvă și nepotul Victoriei, Wilhelm, a devenit împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Sub Wilhelm, speranțele Victoriei și ale lui Albert de a liberaliza Germania nu s-au împlinit; el credea în autocrație.

La 23 septembrie 1896, Victoria și-a depășit bunicul George al III-lea ca monarhul britanic cu cea mai lungă domnie din istorie. Regina a solicitat ca orice celebrare specială să fie amânată până în 1897, care coincidea cu Jubileul de Diamant. Prim-miniștri din toate ținuturile dominioanelor au fost invitați și procesiunea Jubieului de Diamant a reginei din Londra a inclus trupe din toate colțurile imperiului. Celebrarea a fost marcată de mari revărsări de afecțiune pentru regina septuagenară.^[106]

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.^[107] În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud.^[108] În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred ("Affie") (tatăl reginei Maria a României), a murit; "Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el! ", a scris în jurnalul ei. "Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul."^[109]

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă.^[110] La începutul lunii ianuarie s-a simțit "rău și slăbită" iar la mijlocul lunii era "somnoroasă...amețită, [și] confuză". A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.^[111] Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte.^[112] A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget.^[113] Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei.

"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

Date personale
Victoria
Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Împărăteasă a Indiei etc
Fotografie de Alexander Bassano, 1882
Nume la naștere	Alexandrina Victoria
Născută	24 mai 1819 Palatul Kensington, Londra
Decedată	22 ianuarie 1901 (81 de ani) Casa Osborne, Isle of Wight
Înmormântată	4 februarie 1901 Mausoleul Frogmore, Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[] (hemoragie cerebrală[])
Părinți	Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld
Frați și surori	Carl, 3rd Prince of Leiningen[] Feodora de Leiningen Carl, 3rd Prince of Leiningen[]
Căsătorită cu	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Victoria, Împărăteasa Germană Eduard al VII-lea al Regatului Unit Alice, Marea Ducesă de Hessa Alfred, Ducele de Saxa-Coburg și Gotha Elena, Prințesa Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Louise, Ducesa de Argyll Prințul Arthur, Ducele de Connaught și Strathearn Prințul Leopold, Ducele de Albany Beatrice, Prințesa Henry de Battenberg
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	autobiografă[] diaristă[] monarh pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	monarch of England[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Domnie
Domnie	20 iunie 1837 - 22 ianuarie 1901 (63 de ani și 216 zile)
Încoronare	1837
Predecesor	William IV
Succesor	Eduard VII

* 1904: George Salmon DD FBA FRS FRSE LLD (n. 25 septembrie 1819,^[2]^[3]^[4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 ianuarie 1904,^[2]^[3]^[4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un distins și influent matematician irlandez și teolog anglican. După ce a lucrat în geometrie algebrică timp de două decenii, Salmon și-a dedicat ultimii patruzeci de ani din viață teologiei. Întreaga sa carieră a fost petrecută la Trinity College Dublin (TCD).

Date personale
George Salmon
George Salmon
Născut	25 septembrie 1819^[2]^[3]^[4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	22 ianuarie 1904 (84 de ani)^[2]^[3]^[4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Înmormântat	Mount Jerome Cemetery[*]
Cetățenie	Irlanda
Religie	Church of Ireland[*]
Ocupație	matematician șahist[*] filozof profesor universitar scriitor
Activitate
Premii	Medalia Copley (1889)^[1] Royal Medal (1868) Fellow of the British Academy[*]

· 1907 - A murit Vicentiu Babeş, deputat al românilor din Banat în Parlamentul din Budapesta, om politic, gazetar.
* 1917: Elena Cancicov (n. 12 septembrie 1872, Bacău, România – d. 22 ianuarie 1917, Iași, România) a fost o eroină română din Primul Război Mondial.

Născută la 12 septembrie 1872 în Bacău, Elena Cancicov era fiica cea mai mare a lui Theodor Cancicov și sora lui Mircea Cancicov. După absolvirea Externatului de Fete din Bacău, în perioada 1894-1897 a urmat cursurile Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, beneficiind de o bursă din Fondul Adamachi al Academiei Române.

Fiind numită inspectoare școlară de ministrul educației naționale Spiru Haret, ea s-a ocupat de înființarea primelor grădinițe de copii din România. Pentru activitatea desfășurată, în 1902 a fost decorată cu Medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa a II-a. Din 1906 până în 1910 a lucrat ca profesoară de științe naturale la Școala Secundară Internat de Fete, Gradul I din Craiova. Din 1910 până în 1916 a fost profesoară la Externatul de Fete din București, la 1 septembrie 1916 transferându-se ca profesoară și directoare la Azilul Elena Doamna.

Izbucnirea Primului Război Mondial a întrerupt activitatea didactică a Elenei Cancicov, care se înrolează ca infirmieră la Spitalul de răniți Nr. 360 (numit mai târziu Spitalul Regina Maria) din București, de sub conducerea Clotildei Averescu. La 15 noiembrie 1916 spitalul se retrage la Tecuci, unde Elena Cancicov se îmbolnăvește de tifos exantematic. Spitalul se retrage în continuare la Iași, unde boala ei se agravează și unde moare la 22 ianuarie 1917.

Date personale
Elena Cancicov
Născută	12 septembrie 1872 Bacău, România
Decedată	22 ianuarie 1917 (44 de ani) Iași, România
Cauza decesului	Tifos exantematic
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	Profesoară, Inspector școlar, Infirmieră
Activitate
Cauza decesului	Tifos exantematic
Educație	Licențiată în științe naturale
Alma mater	Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași
Oraș natal	Bacău

· 1922: Benedict al XV-lea, născut Giacomo della Chiesa, (n. 21 noiembrie 1854, Genova, d. 22 ianuarie 1922, Vatican) a fost un papă.

Giacomo della Chiesa s-a născut la Genova la 21 noiembrie 1854. A studiat dreptul la Universitatea din Genova și teologia la Roma, la Academia Pontificală Ecleziastică. A fost hirotonit în 1873 și a devenit doctor în teologie sacră în 1879. Giacomo a intrat în serviciul diplomatic papal și curând a atras atenția marelui diplomat Rampolla. Când Rampolla a ajuns secretar de stat, Giacomo i s-a alăturat ca asistent remarcabil. În 1901 a fost numit sub-secretar de stat. Papa Pius al X-lea l-a confirmat în această funcție până în 1907, când l-a numit pe Giacomo arhiepiscop de Bologna. Aici Della Chiesa se dovedește a fi un valoros și excelent lider spiritual. În 1914 papa Pius al X-lea l-a numit cardinal.

Benedict al XV-lea a avut de înfruntat o misiune grea. Ca părinte al tuturor catolicilor a trebuit să păstreze o neutralitate strictă. A reușit acest lucru atât de bine încât în timp ce aliații înverșunați îl numeau pro-german, germanii înverșunați îl considerau de partea aliaților. Benedict, însă, a pledat mereu pentru pace, dar în 1917 a considerat că a sosit timpul să facă un efort oficial de mediere între puteri. Papa a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a reduce nenorocirile unui conflict înspăimântător. Datorită lui Benedict, prin intermediul țărilor neutre s-au realizat schimburi de prizonieri răniți, iar mai târziu, după mari eforturi, Benedict a reușit să-i trimită pe prizonierii răniți și bolnavi în țările neutre bogate. Papa a încercat să-i ajute și pe civilii aflați în suferință. Mijlocirea sa le-a permis deportaților belgieni să se întoarcă acasă. A cerut milă pentru sărmanii armeni, și a oferit bani pentru cei suferinzi din întreaga Europă chinuită.

Benedict și-a continuat faptele bune și după armistițiu. I-a rugat pe aliați să întrerupă blocada criminală a Germaniei care a adus atât de multă suferință femeilor și copiilor. Din dispoziția papei a fost efectuată o colectă în toate bisericile catolice din întreaga lume pentru a-i ajuta pe copiii flămânzi.

Benedict l-a îndemnat pe Woodrow Wilson să se folosească de marea sa influență pentru o pace dreaptă, însă papa și-a exprimat dezamăgirea pentru rezultatele Conferinței de Pace de la Paris. Deși a fost exclus din Liga Națiunilor, din umbră, a lăudat ideea înființării ei, iar în momentele de manifestare a urii naționaliste, el a pledat pentru recunoașterea solidarității umane.

În 1917 Benedict promulgă marele Cod de Drept Canonic, dar a declarat că meritele aparțin ilustrului său predecesor, sfântul Pius al X-lea.

Mormântul Papei Benedict al XV-lea aflat în Criptele Vaticanului

O gripă i-a adus sfârșitul acestui om al păcii la 22 ianuarie 1922. Unul din ultimele sale cuvinte a fost: "Ne oferim viața lui Dumnezeu pentru pace în lume". Papa Benedict al XV-lea a fost pe bună dreptate "bunul samaritean al omenirii".

Date personale
Benedict al XV-lea

Nume la naștere	Giacomo Della Chiesa
Născut	21 noiembrie 1854^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Pegli[*], Genova, Italia
Decedat	22 ianuarie 1922 (67 de ani)^[1]^[6]^[2]^[3]^[4] Palatul Apostolic, Vatican
Înmormântat	Vatican Grotto[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[] dominican friar[]
Activitate
Început de pontificat	3 septembrie 1914
Final de pontificat	22 ianuarie 1922
Predecesor	Pius X
Succesor	Pius XI

· 1922: Frederick Bajer, om politic și publicist danez, laureat Nobel (n. 1852)

· 1922: Alexandru Ciurcu, inventator și publicist român (1854)

* 1922: Alexandru N. Ciurcu (n. 29 ianuarie 1854, Șercaia, Comitatul Făgăraș - d. 22 ianuarie 1922, București^[1]) a fost un inventator și publicist român, care a experimentat principiul motorului cu reacție

Alexandru Ciurcu s-a născut la data de 29 ianuarie 1854 în Șercaia din comitatul Făgăraș (în actualul județ Brașov), tatăl său fiind Neculai Ciurcu, participant la Revoluția de la 1848 din Transilvania, iar mama: Polixenia.

A fost căsătorit cu Speranța (născută Chirilov/Kirilov), dar aceasta a murit la numai 21 de ani, imediat după ce familia a fost expulzată din țară (1886). De la aceasta îi rămâne însă o fiică, botezată Adela, în memoria surorii sale decedate. Ulterior s-a căsătorit cu Julietta Ecaterina.

Unul dintre verii săi a fost medicul Sterie N. Ciurcu, ce și-a făcut doctoratul în 1877 la Viena și care și-a desfășurat activitatea la Viena începând cu 1886. Militant recunoscut pentru cauza națională a românilor din imperiu și editor al unor reviste românești, a fost întemnițat de autoritățile habsburgice în 1916, la intrarea României în război, și a murit în închisoare. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României”

Alexandru Ciurcu a urmat liceul la Brașov, luând bacalaureatul în anul 1872. A urmat la Universitatea din Viena studii de drept, între anii 1873 - 1876. În paralel, Alexandru Ciurcu a urmat și cursuri tehnice.

Ambarcațiunea lui Alexandru Ciurcu și Just Boisson înainte de experimentul de la 13 august 1886. Alexandru Ciurcu este a doua persoană de la dreapta spre stânga.

La expoziția aviatică de la Paris din 1881 fusese prezentat un aerostat propulsat cu ajutorul unui motor electric. Alexandru Ciurcu și Just Buisson propun ca în locul motorului electric să se utilizeze un motor cu reacție și chiar obțin un prim brevet din Franța prin care se prevede posibilitatea zborului cu reacție. Pentru a demonstra viabilitatea propunerii lor, cei doi prieteni au proiectat și construit un motor bazat pe forța de propulsie generată de combustia unor gaze într-o cameră de combustie de mici proporții. Motorul consta dintr-un recipient de 2 litri, care avea un orificiu cu diametrul de 3 mm. Prin combustia gazelor presiunea din interiorul recipientului se ridica la 10 – 15 atmosfere.

Alexandru Ciurcu a încercat să-i intereseze pe experții Ministerului de Război al Franței cu privire la noua tehnologie. La data de 13 august 1886, cei doi inventatori au experimentat motorul lor pentru prima oară în public montându-l pe o barcă și navigând pe Sena în contra curentului. Un grup de experți ai acestui minister au participat la această primă experiență a motorului. Această experiență este considerată a fi prima dată când o ambarcațiune a fost propulsată de un motor cu reacție.

Ilustrație a experimentului din 13 august 1886 a ambarcațiunii lui Alexandru Ciurcu și Just Buisson (după revista La Nature, 1887).

Gravură reprezentând cel de-al doilea experiment al lui Ciurcu și Buisson, efectuat la 16 decembrie 1886. Comparația cu ilustrația anterioară arată modul în care se dezvoltase instalația de propulsare cu reacție în intervalul dintre cele două experimente (după revista La Nature, 1887).

Un articolul din revista La Nature prezintă descrierea experimentului de către Gustave Maurouard, directorul Fabricii de praf de pușcă de la Sevran-Livry, care asista din partea Ministerului de Război la experiență:

„Imaginați-vă o rachetă pentru artificii montată orizontal, la spatele unui vehicul, de exemplu al unei ambarcațiuni sau sub nacela unui balon, astfel încât gazul produs prin arderea puternică, dar lentă a încărcăturii de praf exploziv să poată scăpa liber în atmosferă la spatele vehiculului. Imaginați-vă acum că această rachetă este montată în interiorul țevii unui tun, îndreptat și el spre spatele vehiculului. În momentul aprinderii rachetei, gazul va fi evacuat cu forță prin gura tunului. Aceasta va produce o reacție în interior și un recul al tunului în direcție opusă celei în care gazele sunt evacuate în partea din spate.
Dacă, de exemplu, tunul ar fi montat pe o ambarcațiune, forța de recul ar fi transmisă ambarcațiunii, determinând avansarea acesteia, datorită exclusiv forței jetului format de gazul evacuat. Ambarcațiunea înaintează fără a utiliza nici elice, nici roți cu zbaturi, nici vâsle. Singura diferență este că, în locul tunului, inventatorii au utilizat un cilindru în interiorul căruia ard un amestec combustibil brevetat pe care l-au creat și care poate arde într-un spațiu închis, producând o cantitate mare de gaz, fără a lăsa reziduuri solide. Cilindrul are un mic orificiu, îndreptat spre partea din spate a vehiculului, având rolul de a controla gazele evacuate din cilindru.
Deschiderea orificiului poate fi modificată în timpul funcționării printr-o vană fluture reglabilă manual, astfel încât să micșoreze sau să mărească deschiderea prin care sunt evacuate gazele. Forța gazelor evacuate produce un zgomot mare și ambarcațiunea se mișcă continuu în sens opus celui în care sunt evacuate gazele.
Dispozitivul este de fapt o rachetă care zboară și care antrenează obiectul de care este atașată. Inventatorii au reușit să înainteze pe Sena împotriva curentului pentru o durată de 12 – 15 minute. ”
— Gustave Maurouard, La Nature, 1887. ^[6]

Inventatorii și-au brevetat invenția, obținând brevetul francez cu nr. 179001/12 octombrie 1886 pentru Ambarcațiune cu reacție – Motor cu reacție. Ulterior invenția a fost brevetată și în Germania (Nr. 39964/1886), Regatul Unit (Nr. 8182/1887), Belgia (Nr. 77755/1887), Italia (Nr. 21863/1887) și S.U.A. (1888

Reprezentare a exploziei motorului cu reacție realizat de Alexandru Ciurcu și Just Buisson, la 16 decembrie 1886

După revista La Nature, 1887

Alexandru Ciurcu și Just Buisson au construit un al doilea motor mai puternic, cu un recipient mai mare, care urma să mărească presiunea din interiorul cilindrului și viteza de ieșire a gazelor. Experimentarea acestei noi mașini, la data de 16 decembrie 1886, s-a terminat printr-un dezastru: mașina a exploadat omorându-i pe Just Boisson și pe un asistent al inventatorilor, care se afla la cârma ambarcațiunii, iar ambarcațiunea s-a scufundat. Alexandru Ciurcu, care a reușit să scape înotând până la mal, a fost acuzat de ucidere din culpă, dar a fost achitat. Marele public nu a considerat că accidentul se datora faptului că cei doi inventatori se jucau cu explozivi puternici. Ciurcu a avut dificultăți în a explica faptul că motorul se baza pe un principiu fizic complet diferit, cel al forței de reacțiune provocate de un jet de gaze, nu al unei forțe provocate de o explozie.

Gaston Tissandier, editorul revistei La Nature, care era și el inventator, l-a încurajat pe Ciurcu să-și continue experimentările. Tissandier dovedea o înțelegere pentru Ciurcu, deoarece avusese și el un accident în timpul unui experiment științific. În anul 1875, el efectuase un zbor cu un balon ajungând la altitudinea record pentru acele vremuri de 8.500 m. Cei doi coechipieri ai săi, Joseph Crocé-Spinelli și Théodore Sivel au murit din cauza presiunii scăzute a aerului; Tissandier supraviețuise, dar își pierduse auzul. El aflase astfel că progresul științific poate uneori fi plătit cu viața cercetătorilor.

Alexandru Ciurcu s-a asociat cu Emil Sarrau și Paul Vieille, inventatorul prafului de pușcă alb. De data aceasta au montat aparatul pe o drezină de cale ferată. Experiența, efectuată în anul 1888 pe sectorul de cale ferată Sevran-Livry (lângă Paris) a fost reușită. Eliminând posibilitatea de a utiliza abur sub înaltă presiune sau aer comprimat, inventatorii s-au concentrat asupra utilizării unui amestec exploziv cu ardere lentă pentru a produce presiunea. Camerele de combustie utilizate erau executate din bronz.

Totuși ideile inventatorilor erau prea avansate pentru posibilitățile tehnologice ale vremurilor: inventatorii căutau să utilizeze tehnologia mașinilor cu aburi pentru a aplica principiile motoarelor cu reacție. Greutatea motoarelor este probabil elementul care a determinat oprirea experiențelor. În plus, pericolul de explozie nu putea fi eliminat. A fost nevoie de jumătate de secol până la realizarea în anul 1943 a primelor motoare cu reacție utilizabile în mod practic.

În anul 1889, la Paris, a organizat primul pavilion românesc în cadrul unei expoziții universale, la Expoziția Universală de la Paris.

În anul 1890, Alexandru Ciurcu a părăsit Parisul și s-a întors la București. Aici și-a reluat fosta profesie, fiind numit director al ziarului Timpul (1890-1900). El și-a continuat activitatea publicistică și mai târziu, lucrând pentru diferite ziare. A deținut funcția de președinte al Sindicatului ziariștilor. De tehnică nu s-a mai ocupat niciodată.

Date personale
Alexandru Ciurcu

Născut	29 ianuarie 1854 Șercaia, comitatul Făgăraș, Imperiul Austriac
Decedat	22 ianuarie 1922 (67 de ani) București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	ziarist, inventator
Activitate
Alma mater	Universitatea din Viena
Cunoscut pentru	experimentarea principiului motorului cu reacție Alexandru Ciurcu, fotografie de sec. XIX, tip cabinet. Instalația lui Alexandru Ciurcu montată pe o drezină de cale ferată la Sevran-Livry

* 1927: Edward Page Mitchell (n. 24 martie 1852, Bath, Maine, SUA – d. 22 ianuarie 1927,^[ New London, Connecticut, SUA) a fost un redactor american și scriitor de povestiri pentru The Sun, un cotidian din New York City.

Date personale
Edward Page Mitchell
Născut	24 martie 1852^[1]^[2]^[3]^[3] Bath, Maine, SUA
Decedat	22 ianuarie 1927 (74 de ani)^[1]^[2]^[3]^[3] New London, Connecticut, SUA
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[] romancier[]
Activitate
Limbi	limba engleză
Studii	Bowdoin College[*]

* 1952: Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1]^[2](germană Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1]^[2]; 8 mai 1867^[1]^[2] – 22 ianuarie 1952^[1]^[2]) a fost al optulea Prinț de Thurn și Taxis, șef al Casei de Thurn și Taxis de la 2 iunie 1885 până la moartea sa la 22 ianuarie 1952

Albert s-a născut la Regensburg, Bavaria, ca fiul cel mic al Prințului Ereditar Maximilian de Thurn și Taxis (1831–1867) și a soției acestuia, Ducesa Helene de Bavaria (1834–1890).^[1]^[2] Tatăl lui a murit când el avea mai puțin de două luni și a fost crescut de mamă. Mătușa maternă era împărăteasa Sisi a Austriei.

În 1871 bunicul lui Albert, Maximilian Karl, a murit și fratele lui mai mare, Maximilian Maria, i-a succedat ca Fürst. Maxmilian a murit la 2 iunie 1885, iar Albert în vârstă de 18 ani i-a succedat. Mama lui a fost regentă până când Albert a împlinit 21 de ani, în 1888.

La 8 mai 1889 el a fost numit Duce de Wörth și Donaustauf de Luitpold, Prinț Regent al Bavariei. La 30 noiembrie 1889 a fost făcut cavaler al Ordinului austriac al Lânii de Aur.

La 15 iulie 1890 la Budapesta, Ungaria, Albert s-a căsătorit cu Arhiducesa Margareta Klementina de Austria (1870-1955), fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria. Albert și Margareta au avut opt copii:^[1]^[2]

Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis (21 decembrie 1893 – 13 iulie 1971), căsătorit cu Prințesa Isabel Maria de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
Prințul Joseph Albert de Thurn și Taxis (4 noiembrie 1895 – 7 decembrie 1895)
Karl August, Prinț de Thurn și Taxis (23 iulie 1898 – 26 aprilie 1982), căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis (2 februarie 1901 – 22 aprilie 1933), căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Luxembourg, fiica Marelui Duce Wilhelm al IV-lea de Luxembourg
Prințul Max Emanuel de Thurn și Taxis (1 martie 1902 – 3 octombrie 1994)
Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (15 decembrie 1903 – 22 octombrie 1976), căsătorită cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen
Prințul Raphael Rainer de Thurn și Taxis (30 mai 1906 – 8 iunie 1993), căsătorit cu Prințesa Margarete de Thurn și Taxis; tatăl Prințului Max Emanuel de Thurn și Taxis, actualul moștenitor prezumptiv de Thurn și Taxis.
Prințul Philipp Ernst de Thurn și Taxis (7 mai 1908 – 23 iulie 1964), căsătorit cu Prințesa Eulalia de Thurn și Taxis

Date personale
Albert
Prinț de Thurn și Taxis

Nume la naștere	Albert Maria Joseph Maximilian Lamoral von Thurn und Taxis
Născut	8 mai 1867 Regensburg, Regatul Bavaria
Decedat	22 ianuarie 1952 (84 de ani) Regensburg, Bavaria, Germania
Înmormântat	St. Emmeram's Abbey[*]
Părinți	Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis Ducesa Elena de Bavaria
Frați și surori	Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis Prințesa Elisabeta de Thurn și Taxis Princess Louise of Thurn and Taxis[*]
Căsătorit cu	Arhiducesa Margareta Klementina de Austria
Copii	Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Joseph Albert Karl August, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Ludwig Philipp Prințul Max Emanuel Prințesa Elisabeta Elena Prințul Raphael Rainer Prințul Philipp Ernst
Cetățenie	Germania
Ocupație	prinț om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Thurn și Taxis
Șeful Casei de Thurn și Taxis
Domnie	2 iunie 1885 – 22 ianuarie 1952 (66 ani, 234 zile)
Predecesor	Maximilian Maria
Succesor	Franz Joseph

* 1954: Prințesa Margareta a Prusiei (Margarete Beatrice Feodora) (22 aprilie 1872 - 22 ianuarie 1954) a fost fiica regelui Frederic al III-lea al Germaniei și a Prințesei Victoria a Regatului Unit. S-a căsătorit cu Prințul Frederic Carol de Hesse. Și-a pierdut trei fii în cele două războaie mondiale.

Prințesa Margareta a Prusiei a fost cel mai mic copil din cei opt ai împăratului Frederic al III-lea al Germaniei, atunci moștenitor al Imperiului german și al soției sale, Prințesa Victoria a Regatului Unit, fiica cea mare a reginei Victoria. Născută la 22 aprilie 1872 la Palatul Nou, reședința familiei Hohenzollern din Potsdam, în momentul în care a fost botezată, capul ei era acoperit cu un păr scurt dobândind porecla de "Mossy".^[1]

Nașii ei au fost împăratul Pedro al II-lea al Braziliei și Margareta de Savoia, prințesa moștenitoare a Italiei.^[2] A fost numită Margarethe Beatrice Feodora.

Prințesa Margareta a crescut împreună cu surorile ei Prințesa Victoria și Prințesa Sofia. Margareta a fost profund atașată de părinții ei, formând un grup antagonist față de cel al fratelui ei mai mare Wilhelm al II-lea al Germaniei, Prințesa Charlotte și Prințul Heinrich. Ea a rămas apropiată de mama ei și după decesul tatălui.

Margareta a fost considerată cea mai populară dintre surorile kaiserului Wilhelm al II-lea, ea menținând relații bune cu cei mai mulți membri ai familiei.^[3] A fost verișoara primară a regelui George al V-lea al Regatului Unit, a împărătesei Alexandra a Rusiei, toți fiind nepoți ai reginei Victoria.

Prințesa Margareta de Hesse-Cassel, născută prințesă a Prusiei, 1905.

Prințesa Margareta a fost atrasă de Prințul Maximilian de Baden.^[4] După ce el nu a răspuns afecțiunii ei, Margareta și-a mutat atenția către prietenul lui Max, Prințul Frederic Carol de Hesse, viitorul șef al dinastiei Hesse-Kassel și viitorul rege ales al Finlandei.^[4]

Cei doi s-au căsătorit la 25 ianuarie 1893 la Stadtschloss în Berlin la aniversarea căsătoriei părinților ei.^[5] Mariajul a fost foarte fericit. După nuntă cuplul a locuit la castelul Rumpenheim însă în 1901, după decesul mamei sale, Prințesa Margareta a moștenit Schloss Friedrichshof și cuplul s-a instalat acolo. În acea epocă era ceva extrem de neconvențional pentru un soț să locuiască în casa soției sale.

Prințesa Margareta în uniformă

În timpul Primului Război Mondial, prințesa Margareta și-a pierdut doi fii Friedrich Wilhelm și Maximilian, ambii în luptă.^[6]. Prințul Friedrich Wilhelm a murit la 12 septembrie 1916 în România iar Prințul Maximilian în octombrie 1914 în Franța.

Ceilalți doi fii Filip și Christoph au îmbrățișat nazismul sperând că într-o zi Hitler va restaura monarhia germană. Filip s-a căsătorit cu prințesa Mafalda, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Datorită relațiilor sale strânse cu regele Italiei, Filip a fost numit în 1939 în echipa personală a lui Hitler, deoarece el putea fi un util canal de comunicații între Germania nazistă și Italia fascistă. Când a realizat realitatea nazismului, a încercat să demisioneze dar nu a putut. S-a folosit de poziția sa și de banii săi pentru a oferi pașapoarte evreilor și pentru a-i ajuta să scape în Olanda.

Când regele Italiei Italiei s-a întors împotriva Germaniei, în 1943, Filip a fost arestat și închis într-un lagăr de prizonieri politici, în timp ce soția sa a fost trimisă la Buchenwald, unde a murit din cauza unei hemoragii cauzată de amputarea brațului.^[7]

Cel de-al cincilea fiu, Christoph, a fost un susținător fervent al efortului de război german, dar după bătălia de la Stalingrad, el a devenit frustrat de limitările rolul său în acest conflict și a devenit tot mai critic față de conducerea germană.^[8] Regimul nazist s-a întors împotriva familiei sale iar el își făcuse planul să părăsească partidul nazist câmd, în 1943, a murit într-un accident de avion.^[9]

De asemenea, Prințesa Margareta și-a mai pierdut și o noră în timpul războiului. Soția fiului ei cel mic Wolfgang, Prințesa Maria Alexandra, când ea și alte șapte femei au fost ucise de o bombă la Frankfurt la 29–30 ianuarie 1944.^[10]

Prințesa Margareta a avut ani dificili și după 1945; ei au fost agravați de furtul bijuteriilor de familie de la Schloss Friedrichshof în noiembrie 1945, pagubă evaluată la peste 2 milioane de lire sterline.^[11] În 1951 familia a recuperat doar 10% din ceea ce li se furase.^[12]

Prințesa Margareta, ultimul copil în viață a împăratului Frederic al III-lea, a murit la Kronberg la 22 ianuarie 1954, la 22 de ani după soțul ei și la exact 53 de ani, în aceeași zi cu bunica ei maternă regina Victoria. Avea 81 de ani.

Date personale
Prințesa Margareta a Prusiei
Regină a Finlandei
Portret oficial al Prințesei Margareta a Prusiei
Nume la naștere	Margarete Beatrice Feodora
Născută	22 aprilie 1872 Potsdam, Germania
Decedată	22 ianuarie 1954 (81 de ani) Kronberg, Germania
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Sofia a Prusiei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei Prințul Heinrich al Prusiei
Căsătorită cu	Prințul Frederic Carol de Hesse
Copii	Prințul Friedrich Wilhelm de Hesse Prințul Maximilian de Hesse Prințul Filip de Hesse Prințul Wolfgang de Hesse Prințul Christoph de Hesse Prințul Richard de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

· 1957: Coriolan Tătaru, medic dermatolog, decan al Facultății de Medicină din Cluj, primar al Clujului în anii 1931-1932 (n. 1889)

* 1963: Nadejda Mihailovna Mountbatten, Marchiză de Milford Haven (28 martie 1896 – 22 ianuarie 1963) a fost a doua fiică a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mică a contesei Anastasia de Torby.

Bunicii paterni au fost Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și Prințesa Cecily de Baden. Mihail a fost al șaptelea și ultimul copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei era nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.

Supranumită "Nada," ea s-a căsătorit la Londra, la 15 noiembrie 1916 cu George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven. Au avut doi copii:

Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten (16 decembrie 1917 – 15 mai 1988)
David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven (12 mai 1919 – 14 aprilie 1970)

În timpul procesului de custodie din 1934 al Gloria Vanderbilt, o fostă servitoare a Gloria Morgan Vanderbilt a făcut o mărturisire cu privire la o posibilă relație lesbiană între Lady Milford Haven și o fostă angajată a ei. De asemenea, Lady Milford Haven a apărut la proces ca martor.^[1]^[2]^[3] Înainte de a pleca în Statele Unite să depună mărturie, Lady Milford Haven a denunțat public mărturia servitoarei ca "un set de minciuni rău intenționate, groaznice".^[4]

Nada și cumnata ei, Edwina Mountbatten (soția Lordului Louis Mountbatten), au fost prietene foarte apropiate și cele două mergeau frecvent împreună în aventuri îndrăznețe, călătorind în părțile dificile și de multe ori periculoase ale lumii. Zvonurile din jurul naturii relației lor s-a înmulțit.^[5]

Lady Milford Haven a murit la Cannes, Franța, în 1963, la vârsta de 66 de ani.

Date personale
Nadejda Mikhailovna Mountbatten
Marchiză de Milford Haven
Nadejda de Torby, c. 1914
Născută	28 martie 1896 Imperiul rus
Decedată	22 ianuarie 1963 (66 de ani) Cannes, Franța
Înmormântată	Bray[*]
Părinți	Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei Sophie de Merenberg
Frați și surori	Anastasia de Torby Count Michael Mikhailovich de Torby[*]
Căsătorită cu	George Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Copii	Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

* 1964: Giuseppe Ricciotti (n. 27 februarie 1890,^[1]^[2] Roma, Italia – d. 22 ianuarie 1964, Roma, Italia) a fost un preot, un savant biblic și arheolog italian. Ricciotti este cunoscut pentru sa Istoria din Israel, în două volume (1932-1934), și pentru sa Viața lui Isus Hristos precum și numeroasele sale traduceri și comentarii de texte biblice.

Date personale
Giuseppe Ricciotti
Născut	27 februarie 1890^[1]^[2] Roma, Italia
Decedat	22 ianuarie 1964 (73 de ani) Roma, Italia
Cetățenie	Italia Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	antropolog arheolog[] traducător istoric traducător biblic[]
Activitate
Alma mater	Pontifical Biblical Institute[*]
Organizație	University of Bari[*]

· 1973: Lyndon B. Johnson, al 36-lea președinte al SUA (1963-1969) (n. 1908)
* 1977: Menelaos Ludemis (n. 1912,^[1]^[2] Istanbul, Imperiul Otoman^[3] – d. 22 ianuarie 1977, Atena, Grecia) a fost un scriitor și traducător grec, pe numele său adevărat Dimitrios (Takis) Valasiadis (numele de naștere Balasoglu). Pseudonimul literar și l-a ales după râul Ludia. Ca și comunist și reprezentant al realismului socialist, a fost persecutat mult timp după război și a petrecut mai mulți ani în exil în România. Cu toate acestea, el a fost o figură importantă în viața intelectuală din anii 1970 în Grecia și, la acel moment, unul dintre cei mai citiți autori din țară.

Dimitrios Valasoglu a provenit dintr-o familie bogată pe coasta de est a Mării Marmara, părinții săi au fost Grigoris Valasoglu și Domna Tsouflidi și a avut patru surori. Familia sa a fost bogată, dar și-a pierdut toată averea prin relocarea forțată în Grecia, ca urmare a Tratatului de la Lausanne. Familia sa a venit ca refugiați din Yalova după genocidul grec, s-au mutat în Aegina, apoi în Edessa, iar în final în micul oraș Exaplatanos, unde s-au stabilit din 1923 până în 1932 când s-au mutat la Kozani. Ca elev, din cauza sărăciei familiei, a fost nevoit să-și câștige singur existența, așa că a lucrat ca băiat de bucătărie, lustragiu, cântăreț bisericesc, profesor în satele Almopia și, în final, ca maistru la lucrările de infrastructură ale râului Gallikos.

Debutul literar al lui Ludemis are loc la o vârstă fragedă, publicându-și colecțiile de poezie în revista Agrotiki Idea în 1927 și 1928, precum și poezii și povestiri scurte în revista Nea Estia din 1930, iar lucrările sunt semnate cu numele real, Takis Vasiliadis. Pseudonimul literar Ludemis l-a folosit mult mai târziu în 1936.

În clasa a X-a - clasa a patra a gimnaziului de șase ani de atunci - a fost dat afară din motive politice și a fost expulzat din toate gimnaziile din țară.

În 1938 a fost unul dintre cei trei care au împărțit Premiul de Stat pentru Proză. Deasemeni, a fost răsplătit și cu premiul Menelaos Ludemis, care a fost creat în onoarea sa și se acordă anual celui mai bun prozator al anului anterior. Conform spuselor lui Vasilis Vasilikos, Ludemis a fost considerat "cel mai citit grec" după Nikos Kazantzakis.

În timpul ocupației germane a Greciei în cel de-al doilea război mondial, Ludemis a jucat un rol activ în mișcarea de rezistență națională. În timpul războiului civil (1946-1949) este arestat pentru opiniile sale de stânga, judecat pentru trădare și condamnat la moarte, condamnare ce nu a fost executată. În schimb este exilat în insulele din marea Egee. Cartea "Zile cețoase" publicată în 1958 este interzisă. Sub dictatura militară (1967-1974) emigrează la București și în 1967 îi este retrasă cetățenia greacă de către Giorgos Papadopulos.

În România își continuă opera sa literară, chiar și câțiva ani după schimbarea guvernului din 1974. În această perioadă face mai multe călătorii lungi, inclusiv în China și Vietnam. În 1976 își recapătă cetățenia greacă și se întoarce la Atena. Un an mai târziu, moare în urma unui infarct miocardic, iar corpul său este expus public pentru a fi omagiat.

Ludemis a scris în jur de 45 de romane, povești și poezii. În plus, a tradus în limba greacă numeroși autori români.

Lucrări

Proză[modificare | modificare sursă]

"Cerul se înnoureazǎ", Editura de stat pentru literaturǎ și artǎ 1960, roman
"Orologiul lumiii bǎtea miezul nopții", Editura Tineretului 1961, roman
"Moara mutǎ", Editura Tineretului 1966, roman
"Spicele mânioase", Editura Tineretului 1969, roman
"Fiul pământului", Editura Albatros 1970, roman
"Vinul lașilor" (Sarcofag I), Editura pentru literaturǎ 1969, roman
"Eroii dorm neliniștiți" (Sarcofag II), Editura Eminescu 1970, roman
"Îngerul cu aripi de ghips" (Sarcofag III), Editura Eminescu 1971, roman
"Cetatea speranței" Editura Albatros 1973, roman
"Turbarea", Editura Cartea Româneascǎ 1975, roman

Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]

"Dedal", Editura Ion Creangǎ 1974 , povestiri scurte pentru copii
"Icar", Editura Ion Creangǎ 1977, povestiri scurte pentru copii
"Theseu", Editura Ion Creangǎ 1975, povestiri scurte pentru copii
"Heracles", Editura Ion Creangǎ 1982 , povestiri scurte pentru copii

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

"Moromete", Marin Preda, roman
"Și i-am condamnat pe toți la moarte", Titus Popovici, roman
"Dincolo de nisipuri", Fănuș Neagu, roman
"Floarea secerată", Eugen Jebeleanu, poezie
"Sentinela aerului", Virgil Teodorescu, poezie
"Un om în Agora", Dumitru Popescu, poezie

Date personale
Menelaos Ludemis
Menelaos Ludemis
Nume la naștere	Δημήτριος Βαλασιάδης
Născut	1912^[1]^[2] Istanbul, Imperiul Otoman^[3]
Decedat	22 ianuarie 1977 (65 de ani) Atena, Grecia
Cetățenie	Grecia
Etnie	grec
Ocupație	autor scriitor
Limbi	limba greacă limba greacă modernă

* 1987: Georges „Géo” Buchard (n. 21 decembrie 1893, Harfleur – d. 22 ianuarie1987, Mont-Saint-Aignan) a fost un scrimer francez specializat pe spadă. A cucerit șase medalii olimpice, inclusiv două de aur, din patru participări consecutive ale Olimpiade: Paris 1924, Amsterdam 1928, Los Angeles 1932 și Berlin 1936. A fost și triplu campion mondial la individual și dublu campion mondial pe echipe.

· 1993: Kobo Abe (安部公房 Abe Kōbō, n. 7 martie 1924 — d. 22 ianuarie 1993) a fost pseudonim al lui Kimifusa Abe, a fost un scriitor japonez, fotograf și inventator.

Numele său este romanizat ca Kobo Abe.

S-a născut în Tokio, a crescut în Manciuria și a absolvit Facultatea de medicină a Universității Imperiale din Tokyo în 1948, i s-a acordat diploma cu condiția să nu practice niciodată această profesie.

A publicat primul său roman în 1948 și a lucrat ca un autor de piese de teatru de avangardă, romancier și dramaturg, dar recunoașterea internațională a sosit abia după publicarea în 1960 a romanului Femeia nisipurilor (Suna no onna).

Kobo Abe a colaborat cu regizorul japonez Hiroshi Teshigahara, pe la mijlocul anilor 1960, la adaptarea pentru ecran a romanelor sale: Groapa, Femeia nisipurilor, Chip străin sau Harta ruinată. Explorările la limita dintre suprarealism și coșmar ale individului în societatea contemporană i-au determinat pe critici să-l compare pe Abe cu Franz Kafka, iar faima sa a depășit granițele țării sale, Japonia, mai ales după ce filmul Femeia nisipurilor a avut succes la Festivalul de Film de la Cannes. A fost membru al Partidului Comunist Japonez, ca majoritatea scriitorilor tineri ai epocii sale, dar a fost exclus din partid în 1960.

A condus o trupă de teatru și a scris piese care pot fi comparate cu creațiile similare din cadrul curentului european al teatrul absurdului. În ultimii săi ani de viață, Abe a scris într-o izolare totală în munții Hakone, la sud vest de capitala Japoniei, Tokio.

A murit în anul 1993 după ce a terminat de scris ultimul său roman, Caietele cangurului.

Cărți în limba română:

Inter Ice Age 4
Femeia nisipurilor,(Suna no onna), traducere în limba română de Magdalena Levandovski-Popa.
Chip străin, (Tanin no Kao), traducere în limba română de Angela Hondru.
Harta arsă, (Moyetsukita chizu), traducere în limba română de Angela Hondru.
Bărbatul-cutie, (Hakootoko), traducere în limba română de Angela Hondru.
Caietele cangurului, (Kangarou notebook)
Arca florii de cireș,
Rendevous secret,(Mikkai)
Trei piese de teatru,
Prieteni (piesa de teatru),(Tomodachi)

Date personale
Kobo Abe
Kobo Abe
Născut	7 martie 1924^[4]^[2]^[5]^[6]^[7]^[8] Kita, Japonia^[2]
Decedat	22 ianuarie 1993 (68 de ani)^[4]^[2]^[5]^[6]^[7]^[8] Tokio, Japonia^[2]
Cauza decesului	stop cardio-respirator
Cetățenie	Imperiul Japonez Japonia
Ocupație	scriitor romancier[] dramaturg fotograf scenarist scriitor de literatură științifico-fantastică[] autor poet
Limbi	limba japoneză^[1]^[2]
Studii	Universitatea Tokio
Specie literară	absurdist literature[*]
Note
Premii	Akutagawa Prize[]^[3] Tanizaki Prize[] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

· 1994 - A murit Jean-Louis Barrault, actor francez de teatru şi cinema, mim, regizor şi director de teatru (n.08.09.1910).

· 1994: Telly Savalas, actor american (n. 1924)

· 1994 - A murit Irving B. Kahn, inventator american al teleprompter-ului (n.30.09.1917).
* 2000: Victor Cavallo, pseudonimul lui Vittorio Vitolo, (n. 8 mai 1947,^[1] Roma, Italia – d. 21 ianuarie 2000,^[1] Roma, Italia) a fost un poet, scriitor și actor italian de cinema, teatru și televiziune.

Implicat în mișcările poetice și teatrale underground romane de la sfârșitul anilor 1970, s-a specializat în roluri de proletar și de persoane cu existență marginală în filme ca La tragedia di un uomo ridicolo, Pasolini, un delitto italiano și Il grande cocomero. A devenit cunoscut publicului larg ca un actor de roluri de substanță în multe filme de ficțiune și miniseriale de televiziune. Este amintit pentru rolul jurnalistului Alvaro Maurilli din miniserialul Caracatița 2, în rolul Partanna (personaj fictiv inspirat de Salvatore Riina) în Ultimo, în rolul lui Totò Riina din filmul Cadaveri eccellenti (1999) regizat de Ricky Tognazzi, dar și ca actor de teatru în opera Scarface, împreună cu Daniela Silverio, cu care a făcut un tur în Italia în anii 1970.

În anii 1980 a apărut într-un spot publicitar al unei renumite mărci de caramele.

A murit de ciroză hepatică în spitalul San Giovanni din Roma la 22 ianuarie 2000, la vârsta de numai 52 de ani

Filme de cinema[modificare | modificare sursă]

Ring, regie: Luigi Petrini (1977) ca Vittorio Vitolo
Molto di più, regie: Mario Lenzi (1980)
Panagulis vive, regie: Giuseppe Ferrara (1980) - versiune cinematografică
Miracoloni, regie: Francesco Massaro (1981)
La tragedia di un uomo ridicolo, regie: Bernardo Bertolucci(1981)
Sconcerto Rock, regie: Luciano Manuzzi (1982)
Io con te non ci sto più, regie: Gianni Amico (1982)
W la foca, regie: Nando Cicero (1982)
Lontano da dove, regie: Stefania Casini și Francesca Marciano (1983)
Lo specchio del desiderio (La lune dans le caniveau), regie: Jean-Jacques Beineix (1983)
Le voyage, regie: Michel Andrieu (1984)
Chi mi aiuta?, regie: Valerio Zecca (1984)
Le due vite di Mattia Pascal, regie: Mario Monicelli (1985)
I soliti ignoti vent'anni dopo, regie: Amanzio Todini (1985)
Grandi magazzini, regie: Castellano e Pipolo (1986)
Il mistero del panino assassino, regie: Giancarlo Soldi (1987)
Gli invisibili, regie: Pasquale Squitieri (1988)
Minaccia d'amore, regie: Ruggero Deodato (1988)
Lungo il fiume, regie: Vanna Paoli (1989)
Burro, regie: José María Sánchez (1989)
Sirena, episodi din Provvisorio quasi d'amore, regie: Francesca Marciano (1989)
Il colore dell'odio, regie: Pasquale Squitieri (1989)
Stanno tutti bene, regie: Giuseppe Tornatore (1990)
Verso sera, regie: Francesca Archibugi (1991)
Piedipiatti, regie: Carlo Vanzina (1991)
Amami, regie: Bruno Colella (1992)
Non chiamarmi Omar, regie: Sergio Staino (1992)
Il grande cocomero, regie: Francesca Archibugi (1993)
OcchioPinocchio, regie: Francesco Nuti (1994)
I pavoni, regie: Luciano Manuzzi (1994)
L'amico immaginario, regie: Nico D'Alessandria (1994)
Mollo tutto, regie: José María Sánchez (1995)
Bidoni, regie: Felice Farina (1995)
Pasolini, un delitto italiano, regie: Marco Tullio Giordana (1995)
Hotel Paura, regie: Renato De Maria (1996)
Porzûs, regie: Renzo Martinelli (1997)
La ballata dei lavavetri, regie: Peter Del Monte (1998)
La parola amore esiste, regie: Mimmo Calopresti (1998)
L'albero delle pere, regie: Francesca Archibugi (1998)
Vuoti a perdere, regie: Massimo Costa (1999)
Unruly - Nessuna regola (Méditerranées), regie: Philippe Berenger (1999)
La vita, per un'altra volta, regie: Domenico Astuti (1999)
Monna Lisa, regie: Matteo Del Bò - cortometraggio (2000)
Estate romana, regie: Matteo Garrone (2000)
Regina Coeli, regie: Nico D'Alessandria (2000)
Giravolte, regie: Carola Spadoni (2001)

Filme de televiziune[modificare | modificare sursă]

L'usura, regie: Maurizio Rotundi - film TV (1981)
Panagulis vive, regie: Giuseppe Ferrara, 4 episoade, 7-18 aprilie 1982.
Caracatița 2, regie: Florestano Vancini - miniserial TV (1985)
Naso di cane, regie: Pasquale Squitieri - miniserial TV (1986)
Helena - serial TV (1987)
Chiara e gli altri - serial TV (1989)
Vincere per vincere, regie: Stefania Casini - film TV (1990)
Scheggia di vento, regie: Stefania Casini - film TV (1990)
Una prova d'innocenza, regie: Tonino Valerii - miniserial TV (1990)
Amico mio - serial TV (1993)
Uno di noi - serial TV (1996)
Compagni di branco, regie: Paolo Poeti - film TV (1996)
Ultimo, regie: Stefano Reali - miniserial TV (1998)
Amiche davvero!!, regie: Marcello Cesena - film TV (1998)
Tre addii, regie: Mario Caiano - miniserial TV (1999)
I giudici - Excellent Cadavers, regie: Ricky Tognazzi - film TV (1999)
Operazione Odissea, regie: Claudio Fragasso - miniserial TV (2000)
Don Matteo - serial TV, episodul 1x09 (2000)

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Victor Cavallo

Născut	8 mai 1947^[1] Roma, Italia
Decedat	21 ianuarie 2000 (52 de ani)^[1] Roma, Italia
Cetățenie	Italia
Ocupație	poet scriitor actor de teatru[] actor de film[]

· 2001: A plecat pentru totdeauna dintre noi, mama mea, Dicu Hermina, născută Avram, la data de 11 Octombrie 1915 în Poiana, Ialomița

· 2001: A murit, la Paris, editorul Constantin Tacou, nume cunoscut al diasporei culturale româneşti din Franţa. Tacou a fost în ultimele decenii conducătorul renumitei Editurii Herne, unde au apărut de-a lungul timpului celebrele Cahiers de l’Herne, dedicate unor mari nume sau teme ale culturii europene (Heidegger, Eliade, Jung, Schopenhauer, Borges, Yeats, Malraux, Rimbaud, Musil etc). Tacou a fost un editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade, fiind un prieten al lor;(n.28.01.1921, Livezi, Grecia).

· 2004: A murit Erwin M. Friedlander, fizician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică în anul 1985; (n.29.05.1925).

· 2005 - A decedat Consuelo Velasquez, compozitoare mexicană, autoarea melodiei „Besame mucho” („No Me Pidas Nunca”, „Dejamer Quererte”); (n. 21.08.1916).

· 2007: Abbé Pierre: preot catolic francez, om al rezistenței contra nazismului, deputat, fondatorul Societății Emaus.

· 2008: A decedat la Bucuresti compozitorul român Ștefan Niculescu. Nascut la 31 iulie 1927, la Moreni, in jud. Dâmbovița, a fost un compozitor, muzicolog și profesor universitar a carui creație se înscrie în zona muzicii culte contemporane și acoperă numeroase genuri muzicale. A fost preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie și de muzica electronică. Timp de mulți ani, a predat compoziția la Conservatorul din București. A fost membru titular al Academiei Române și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj. A obținut Premiul Herder (1994), premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972) și numeroase alte distincții. Niculescu a fost membru al U.C.M.R. și al S.A.C.E.M. (Paris).

* 2008: Heath Andrew Ledger (n. 4 aprilie 1979, Perth, Australia; d. 22 ianuarie 2008, New York City, SUA) a fost un actor de televiziune și film nominalizat la BAFTA, Globul de Aur și Premiile SAG și laureat, post mortem, al Premiilor Academiei Americane de Film. După ce a apărut în roluri la teviziune în anii 1990, Ledger și-a dezvoltat o carieră în film apărând în 20 de filme. S-a lansat și în filme controversate dar și în succese de box-office incluzând peliculele 10 Things I Hate About You, The Patriot, Monster's Ball, A Knight's Tale, Brokeback Mountain , The Dark Knight si ultimul film inainte de deces , The Imaginarium of Doctor Parnassus . Pentru interpretarea lui Ennis Del Mar din Brokeback Mountain, Ledger a fost recompensat cu premiul Criticilor din New York pentru cel mai bun actor în 2005 și în 2006 își adjudecă premiul de “Cel mai bun actor” din partea Institutului de film Australian și este nominalizat la Oscar în 2005 pentru “Cel mai bun actor într-un rol principal și la premiile BAFTA din 2006 pentru “Cel mai bun interpretat un personaj pe nume “Robbie Clark”, bazat pe o perioadă de viață a lui Bob Dylan.

Ca o adăugare la munca lui de actor, de producător și regizor al unor videoclipuri muzicale, acesta a aspirat de asemenea la un post de regizor de film.

Heath Ledger s-a născut la 4 aprilie 1979, in Perth, Australia, fiul lui Sally Ledger Bell (născută Ramshaw), o profesoară de franceză, și Kim Ledger, șofer pe mașini de curse și inginer minier, a cărui familie a înființat și deținut mult-cunoscuta Fundație pentru Inginerie Ledger.Trustul caritabil Sir Frank Ledger este numit după stră-bunicul lui. Ledger a terminat Școala primară Mary's Mount din Goosberry Hill, iar mai apoi Guildford Grammar School, unde a avut primele sale roluri, acesta jucând în piesa școlii, o adaptare dupa Peter Pan, la vârsta de 10 ani. Părinții lui s-au despărțit pe când el avea 10 ani și au divorțat când avea 11. Sora mai mare a lui Ledger, Kate, o actriță, iar mai târziu o publicistă, față de care era foarte apropiat, l-a inspirat în jocul lui pe scenă. Ceilalți frați a lui Heath și Kate au fost două surori vitrege, Ashleigh Bell(n,1989), fiica mamei cu cel de-al doilea soț, Roger Bell, și Olivia Ledger (n.1997), fiica tatălui cu cea de-a doua soție și tot-odată mama lor vitregă, Emma Brown. Ledger a fost un avid jucător de șah, câștigând Campionatul de juniori din Australia de Vest la vârsta de 10 ani. Ca și adult, deseori a jucat împotriva altor împătimiți ai jocului în Washington Square Park. Adaptarea lui Allan Scott după roman despre șah, The Queens Gambiy, de Walter Travis, film pe care la momentul morții lui plănuia să-l interpreteze și să-l regizeze, și care avea să fie primul lui film în postura de regizor. Printre cele mai notabile relații romantice ale lui Ledger, se referă la cea cu Heather Graham, avută timp de câteva luni în 2000 si 2001, și relația lungă cu suișuri și coborâșuri pe care a avut-o cu Naomi Watts, pe care a întâlnit-o în timpul filmărilor la Ned Kelly și cu care a locuit de câteva ori din 2002 până în 2004. În vara lui 2004, a cunoscut-o și a început să se întâlnească cu Michelle Wiliams pe platourile de la Brokeback Mountain, iar fica lor, Matilda Rose, s-a născut la 28 octombrie, în New York. Nașii fiicei lui Ledger au fost Jake Gylenhaal, co-starul din Brokeback Mountain, și colega lui Wiliams din Dawsons Creek, Busy Philipps. Problemele lui Ledger cu paparazzi din Australia, au grăbit decizia acestuia de a se muta din reședința acestuia din Bronte, New South Wales, în Statele Unite, unde a împărțit un apartament cu Williams, în Boerum Hill, Brooklyn, din 2005 până în 2007. În Septembrie 2007, tatăl lui Williams, a confirmat pentru ediția din Sydney a Daily Telegraph că Ledger și Williams au pus capăt relației lor. După despărțirea de Williams, la sfârșitul lui 2007 și începutul lui 2008, presa de scandal a vehiculat cum că Ledger ar fi avut niște relații amoroase cu modelul Helena Christensen și Gemma Ward și cu actrița Mary-Kate Olsen.

Cariera:

Anii 1990[modificare | modificare sursă]

La 16 ani, Ledger a optat pentru o absolvire mai devreme a examenelor și a părăsit școala pentru a urma o carieră în actorie. Alături de cel mai bun prieten, Trevor DiCarlo, Ledger a traversat țara cu mașina până la Sydney. S-a reîntors la Perth pentru seria TV Sweat(1996), serial în care a jucat rolul unui ciclist homosexual. În 1996, înainte de debutul acestuia în filmul australian Blackrock, Ledger s-a implicat în drama Roar, produsă de Fox Broadcasting. Aceasta a fost imediat urmată de un rol în Home and Away, unul dintre cele mai de succes show-uri din Australia. În 1999, Ledger a jucat în comedia pentru tineri, 10 lucruri nu-mi plac la tine și de asemenea a avut rolul principal in premiatul film, Two Hands, regizat de Gregor Jordan.

Anii 2000[modificare | modificare sursă]

Din 2000 până în 2005, a jucat în The Patriot, Monsters Ball, A Knights Tale, The Four Feathers, Ned Kelly, The Order și Frații Grimm. În 2001 a câștigat premiul ShoWest pentru starul masculin de mâine pentru rolul său din The Patriot și A Knight's Tale. Ledger a primit premiul pentru cel mai bun actor în 2005 din partea Criticilor de film din New York și Criticilor de fim din San Francisco pentru rolul din Brokeback Mountain, unde joacă rolul unui fermier din Wyoming, Ennis Del Mar, care are o aventură cu călărețul de rodeo, Jack Twist, rol jucat de Jake Gyllenhaal. A primit de asemenea o nominalizare la Globurile de Aur pentru Cel mai bun actor într-o dramă și o nominalizare din partea Premiilor Academiei, pentru interpretarea sa. La vârsta de 26 ani, Heath Ledger a devenit unul din cei mai tineri nominalizați vreodată la premiile Oscar pentru cel mai bun actor. În cronica din The New York Times a filmului, criticul Stephern Holden scrie: "Atât domnul Ledger cât și domnul Gyllenhaal au făcut acestă superbă poveste de dragoste, fizic palpabilă. E o superbă interpretare, la fel de bună ca cea mai bună a lui Marlond Brando și Sean Penn. " Într-o cronică a Rolling Stones, Peter Travers afirma: "Interpretarea magnifică a lui Ledger e un miracol actoricesc. El pare să plângă din interior. Ledger știe nu numai cum Ennie se mișcă, vorbește și ascultă, el știe cum să respire. A-l vedea inhalând mirosul unui tricou atârnat în dulapul lui Jack este ca și cum ai măsura durerea unei iubiri pierdute."

De asemenea, în 2005, Ledger a ilustrat o versiune fictivă a lui Giacomo Casanova în Casanova, o comedie romantică în care joacă alături de Sienna Miller. În 2006, Ledger este invitat să se alăture Academiei de Film, Arte și Științe. După Brokeback Mountain, următoarea lansare a lui Ledger a fost o reîntoarcere la rădăcinile lui australiene, jucând alături de Abbie Cornish în Candy, ca o pereche de tineri eroi dependenți care încearcă să se elibereze de dependența lor, într-o adaptare a romanului lansat în 1998, Candy: A Novel of Love and Addiction.

În 2007, este unul dintre cei șase actori care ilustrează diferite etape din viața lui Bob Dylan în filmul I'm not There. Înainte ca Brad Pitt să accepte rolul după retragerea lui Ledger din proiect, în decembrie 2007, Ledger trebuia să joace alături de Sean Penn, într-un rol secundar în Tree of Life, regizat de Terrence Malick.

Ledger l-a jucat pe Joker în Cavalerul Negru, film regizat de Christopher Nolan, urmare a filmului din 2005 Batman Begins, care a fost lansat pe 18 iulie 2008. Cavalerul Negru era în post-producție la momentul morții actorului. David Denby, în cronica lui din The New Yorker, afirma că Ledger îl interpretează pe Joker într-o manieră "sinistră și înfricoșătoare", care după spusele lui îi conferă filmului elementul de succes. Denby concluzioneaza faptul că Ledger "fascinează" în fiecare scenă. Colegii Christian Bale, Maggie Gyllenhaal și Michael Caine militează pentru acordarea premiului post-mortem din partea academiei pentru munca depusă de acesta în film.

The Imaginarium of Doctor Parnassus, în care Ledger a fost cooptat într-un rol secundar important, era încă în producție la data la care a decedat.

Moartea 2008[modificare | modificare sursă]

Pe 22 ianuarie, la ora 14:45, Ledger a fost găsit inconștient în apartamentul său din New York de către menajera sa care a venit să îl anunțe de sosirea maseuzei programate cu 2 zile în urmă. Ambulanța a fost chemată după un sfert de oră și a ajuns în jurul orei 15:33. Medicii nu au putut să-l resusciteze, iar la ora 15:36 Ledger a fost declarat mort.

Autopsie și înmormântare 2008[modificare | modificare sursă]

După autopsie s-a dovedit că Ledger a murit în urma unei supradoze accidentale de somnifere și medicamente pe care le lua din cauza insomniilor. Trupul lui Heath Ledger a fost transportat înapoi în Australia, iar pe 26 ianuarie trupul lui a fost incinerat și cenușa lui a fost păstrată. La ceremonia de adio au participat 500 de oameni: familia, prieteni, dar și vedete de la Hollywood și din Australia.

Date personale
Heath Ledger

Nume la naștere	Heath Andrew Ledger
Născut	4 aprilie 1979 Perth, Australia
Decedat	22 ianuarie 2008 (28 de ani) New York City, New York, SUA
Înmormântat	Karrakatta Cemetery[*]
Cauza decesului	stop cardio-respirator
Număr de copii	1
Copii	Matilda Rose Ledger (b. 2005)
Cetățenie	Australia
Etnie	Irish Australian[*]
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	Intoxicație cu droguri
Alma mater	Guildford Grammar School[*]
Ani de activitate	1992–2008
Partener(ă)	Michelle Williams (2004–2007)
Număr de copii	1
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (2008) MTV Movie Award for Best Villain[*] (2009) BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Saturn pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (2009)

* 2010: Marin Cosmescu-Delasabar, ortografiat, de asemenea, și Marin Cosmescu Delasabar (n. 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județulantebelic Dâmbovița - d. 22 ianuarie 2010, Bacău) a fost un antologist, criticși istoric literar, filolog, profesor de limba română și profesor universitar, prozator, scriitor și traducător român, stabilit la Bacău în anii '950.
Marin Cosmescu-Delasabar s-a născut la 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județul antebelic Dâmbovița. Viitorul dascăl de limba și literatura română și-a terminat studiile primare în satul natal. Liceul l-a urmat la Colegiul „Sfântul Sava” din București (1929-1937). Deși a urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Capitală într anii 1938 și 1942,^[1] va deveni licențiat al acesteia doar la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, din motive lesne de urmat.
Opera literară:

Debut literar[modificare | modificare sursă]

1936- "Jurnalul unui rebusist," proza tematică, în revista Rebus Magazin, eseul a fost publicat în serial, în cinci episoade ^[1]

Antologii, eseuri antume[modificare | modificare sursă]

1998 - Cântece de stepă, antologia celor mai frumoase poeme ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia
2000 - "O jertfă creatoare. Cazul Ion Luca în dramaturgia românească," eseuri, cu o prefață de Eugen Budău, la Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău
2004 - "Dumitru Alistar – Un ilustru cărturar moldovean. Poet. Traducător. Lingvist," la Editura Egal, Bacău
2004 - "De neamul Budenilor moldoveni," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, lucrare de istorie literară, Editura Egal, Bacău
2004 - "Ranița. Amintiri dintr-o copilărie furată," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, scrieri despre ce de-al doilea război mondial

Monografii antume[modificare | modificare sursă]

1996 - "Liceul Vasile Alecsandri ’75," coordonator, Bacău
1997 - "Almanahul Veteranului de război, Bacău 590," la Editura Deșteptarea, Bacău

Date personale
Marin Cosmescu-Delasabar
Născut	12 octombrie 1916
Decedat	22 ianuarie 2010 (93 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*]
Activitate
Alma mater	Facultatea de Filosofie a Universității din București

· 2012: A murit Tudor Mărăscu, regizor român de teatru și film; (n. 1940). A fost profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, fiind distins la 10 decembrie 2004 cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Comandor, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România

· 2013: A decedat multipla campioana romana de sah Margareta Teodorescu; (n. 13 aprilie 1932). Margareta Teodorescu, dublă vicecampioană olimpică şi multiplă campioană naţională, s-a ăscut la 13 aprilie 1932. A reuşit să castige în 1949, la vârsta de 17 ani, medalia de bronz la primul campionat naţional feminin postbelic si pe plan naţional a obţinut, în perioada 1949-1978, opt medalii de bronz, opt medalii de argint şi patru titluri de campioană a României în anii 1959, 1968, 1969 şi 1974. Cele mai importante performanţe de plan internaţional au fost cele două medalii de argint la Olimpiadel de şah pe echipe. În 1957, la Emmen, în Olanda, Margareta Teodorescu, făcând echipă cu Maria Albuleţ, a adus prima medalie olimpică, de argint, pentru România, la prima ediţie a Olimpiadelor feminine, clasându-se la egalitate de puncte cu echipa Uniunii Sovietice.

* 2016: Miloslav Ransdorf (n. 15 februarie 1953, Rakovník – d. 22 ianuarie 2016, Praga) a fost un om politic ceh, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Cehiei.

Date personale
Miloslav Ransdorf
Miloslav Ransdorf
Născut	15 februarie 1953^[1]^[2] Rakovník[*], Cehoslovacia^[2]
Decedat	22 ianuarie 2016 (62 de ani)^[3]^[2] Praga, Cehia^[2]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Cetățenie	Cehia
Ocupație	om politic istoric filozof
Europarlamentar
În funcție 1 iulie 2014 – 22 ianuarie 2016
Succedat de	Jaromír Kohlíček
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 20 iulie 2004 – 13 iulie 2009
Circumscripția	Republica Cehă[*]
În funcție 1 mai 2004 – 19 iulie 2004
Circumscripția	Republica Cehă[*]
Membru al Adunării Federale a Cehoslovaciei
În funcție 7 iunie 1990 – 31 decembrie 1992
Prague City Assembly member

Partid politic	Partidul Comunist din Boemia și Moravia[] (1990–2016) Partidul Comunist din Cehoslovacia[] (1972–1990)
Alma mater	Universitatea Carolină

* 2017: Cristina-Adela Foișor (n. Bădulescu, 7 iunie 1967, Petroșani – d. 21 ianuarie 2017, Timișoara) a fost o șahistă româncă, Maestru Internațional (masculin) și Mare Maestru Internațional (feminin), multiplă campioană la șah a României.

Născută la 7 iunie 1967 în Petroșani, a studiat matematicile la Universitatea de Vest din Timișoara.^[6] Ca șahistă, a devenit Maestru Internațional (feminin) în 1984 și Mare Maestru Internațional (feminin) în 1989,^[6] confirmat de FIDE în 1991.^[9] În 1993 a obținut titlul de Maestru Internațional (masculin),^[6] confirmat de FIDE în 1997.^[9] Cel mai bun coeficient ELO, de 2444, l-a avut în octombrie 2001.^[10]

A fost de cinci ori campioană națională a României, în anii 1989, 1998, 2011, 2012 și 2013. În 2007 a fost campioană a Uniunii Europene.^[6]^[11]

A reprezentat România la 14 Olimpiade de Șah, între 1998–2014, a câștigat o medalie de aur și două de argint cu echipa AEM în Cupa Campionilor Europeni și s-a calificat de mai multe ori la Campionatul Mondial feminin.^[11]^[12] În momentul decesului era clasificată a treia jucătoare activă în România^[9]^[13]

A fost declarată cetățean de onoare al orașului Petroșani.

A fost măritată cu Maestrul International Ovidiu Foișor (n. 1959), cu care a avut două fete, ambele șahiste de succes: Sabina-Francesca Foișor (n. 1989), care este Mare Maestru Internațional (feminin) și Mihaela-Veronica Foișor (n. 1994) care este Maestru Internațional (feminin).

Date personale
Cristina-Adela Foișor
Cristina Foișor la Campionatul European de șah pe echipe, 2013
Născută	7 iunie 1967^[1] Petroșani, România^[1]
Decedată	21 ianuarie 2017 (49 de ani)^[2]^[3]^[4] Timișoara, România^[1]
Cauza decesului	pneumonie
Căsătorită cu	Ovidiu Foișor[*] ()^[5]
Copii	Sabina-Francesca Foisor[]^[3] Mihaela-Veronica Foișor[]^[5]
Cetățenie	România
Ocupație	șahist[*]
Activitate
Cauza decesului	pneumonie

Sărbători

· Sf. Ap. Timotei; Sf. Cuv Mc. Anastasie Persul (calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Ap. Timotei;

Sf. Cuv Mc. Anastasie Persul

Sf. Ap. Timotei

Viața Sfântului Apostol Timotei

- Viața Sfântului Apostol Timotei
  Viața Sfântului Apostol Timotei

Sfântul Timotei a scos toate bunătățile din vasul alegerii, adică de la Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia Împărăției.

Pe Sfântul Apostol Timotei l-a odrăslit latura Licaoniei și a învățat carte în vestita cetate Listra, care nu s-a preamărit atât cu îndestularea roadelor pământești, pe cât cu această de Dumnezeu sădită mlădiță tânără, deși nu era din prea bună rădăcină; căci precum un trandafir bine mirositor iese din spini, tot astfel Timotei a odrăslit din tată necredincios elin, care era renumit în păgâneasca sa rea credință; și atât de vestit în răutate, pe cât mai pe urmă fiul lui l-a întrecut cu bunătățile și cu obiceiurile cele bune.

Maica sfântului, ca și bunica lui, erau evreice de neam, dar amândouă sfinte și drepte, împodobite cu fapte bune, precum despre dânsele mărturisește Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Doresc să te văd, aducându-mi aminte de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie, luând pomenire de credința cea nefățarnică, care este întru tine și care s-a sălășluit mai înainte în bunica ta Loida și în maica ta Eunike; deci, încredințat sunt că și întru tine va fi așa” (II Timotei, 1, 4-5).

Dar fiind încă copil fericitul Timotei, și nu atât cu bucățele, cât cu cuvântul Domnului hrănindu-se de maică să, s-a abătut cu totul de la rătăcirea cea păgâneascăși iudaicească și a alergat la Sfântul Pavel, la trâmbița bisericească cea de Dumnezeu glăsuitoare, într-un chip ca acesta: când Sfântul Apostol Pavel a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul și apostolul lui Hristos, precum spune dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor, au mers și în cetățile Licaoniei, în Listra și în Derbe, și în cele dimprejurul lor, iar prin venirea sa acolo, a făcut o mare minune; căci a tămăduit un șchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.

Înștiințându-se că nu dumnezei, ci apostoli și propovăduitori ai Dumnezeului Celui viu se numesc ei, mincinoșilor zei le sunt potrivnici și spre aceasta sunt trimiși, ca să întoarcă pe oameni de la înșelăciunea diavolească spre adevăratul Dumnezeu, care nu numai pe cuvioși, ci și pe morții din morminte poate să-i scoale, atunci mulți s-au întors de la rătăcire către dreapta credință. Între dânșii era și maica acestui fericit Timotei, care petrecea în văduvie după bărbatul său. Ea a primit cu bucurie în casa sa pe Sfântul Apostol Pavel, l-a găzduit cu toată îndestularea și i-a dat pe Sfântul Timotei, fiul său, răsplătindu-i ca un dar pentru minunea făcută de dânsul în cetatea lor și pentru luminarea dreptei credințe. Atunci era copil, încă tânăr cu anii, dar foarte îndemânatic și de bună credință, pentru primirea seminței cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, luându-l Sfântul Pavel și văzându-l blând și cu minte bună, apoi, văzând mai înainte de a fi darul lui Dumnezeu, l-a iubit mai mult decât părinții cei trupești; dar, de vreme ce atunci era încă copil tânăr și neputând să călătorească cu dânsul, l-a lăsat acasă, punându-l lângă dascăli iscusiți, ca să învețe de la dânșii dumnezeiasca Scriptură, de care lucru scriind Pavel către dânsul, îi aducea aminte: Din tinerețe știi Sfintele Scripturi. Fiind urmărit de poporul iudeu, a fost dat afară din cetate și s-a dus în alte cetăți.

După câțiva ani, când Sfântul Pavel a ieșit din Antiohia să cerceteze pe frații din toate cetățile în care propovăduise mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, luând pe Sila, a venit în Listra, unde era Sfântul Timotei, și văzându-l că venise în vârstă și sporise în toată faptă bună, apoi că era bine mărturisit de toți creștinii de acolo, l-a luat cu sine la apostolie și l-a făcut împreună călător, nedezlipit la toate ostenelile și călătoriile sale și împreună slujitor întru Domnul. Dar când a voit să iasă din cetate, ca să nu smintească pe niște iudei, care erau mulțime mare prin locurile acelea, l-a tăiat împrejur, după legea lui Moise, nu pentru vreo trebuință de mântuire, deoarece avea darul cel nou, Sfântul Botez, în locul tăierii împrejur, ci ca iudeii să nu se smintească de dânsul, deoarece toți știau că s-a născut din tată elin.

Deci, ieșind de acolo Sfântul Pavel, umbla prin cetăți și prin sate, învățând și binevestind împărăția lui Dumnezeu și luminându-i pe toți cu lumina dreptei credințe, căruia ca o stea a soarelui, cel de la al treilea cer răsărit, îi urmă dumnezeiescul Timotei, primind lumina cea neînserată, adică învățătura bunei vestiri a lui Hristos, și deprinzându-se la obiceiuri bune și la viață îmbunătățită, precum mărturisește despre dânsul iarăși apostolul Pavel, zicând: „Iar tu ai urmat învățăturii mele, vieții, așezământului, credinței, îndelung răbdării, dragostei, îngăduinței, izgonirilor și pătimirilor” (II Timotei, 3, 10-11).

Astfel, Sfântul Timotei a scos toate bunătățile din vasul alegerii, adică de la Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia împărăției. Apoi, s-a deprins a răsplăti bine pentru rău, căci fiind ocărât, el binecuvânta, prigonit fiind, el răbda, hulit fiind, mângâia, în toate punându-se înainte pe sine, ca o slugă a lui Dumnezeu. Deci, s-a făcut următor adevărat învățătorului său, Sfântului Pavel. Drept aceea, Sfântul Pavel, văzând pe ucenicul său sporind într-atîtea fapte bune, l-a făcut mai întâi diacon, după aceea preot, apoi episcop, deși era tânăr de ani.

Apoi, prin punerea mâinilor apostolești, fiind slujitor al tainelor lui Hristos, s-a făcut următor prea osârdnic al durerilor și ostenelilor apostolești, pătimind împreună și slujind celor mai mari apostoli, întru bună vestire a lui Hristos, pe care nici tinerețile, nici slăbiciunea trupului, n-au putut vreodată să-l împiedice de la nevoința care era de față. Ci în toate avea răbdare, după cum mărturisește despre dânsul învățătorul său Pavel, care scriind către Corinteni, în epistola întâi, zice: De va veni Timotei, luați aminte, ca să vie la voi fără de frică, pentru că are lucrul Domnului, ca și mine; deci, nimeni să nu-l defăimeze. Apoi, lăudându-l, a scris: Am trimis la voi pe Timotei, care îmi este fiu iubit și credincios întru Domnul, care vă aduce vouă aminte de căile mele.

Dar și în alte scrisori ale sale îl numește frate al său, zicând: Pavel, legatul lui Iisus Hristos, și Timotei, fratele. Și iarăși: Pavel, apostolul lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, și Timotei fratele. Și încă: Trimis-am pe Timotei, fratele nostru, slujitorul lui Dumnezeu și ajutătorul nostru în bună vestirea lui Hristos, ca să vă întărească și să vă mângâie în credința voastră.

Acestea și multe altele se află ca mărturii în epistolele lui Pavel, spre lauda Sfântului Timotei, pentru care acela nu se înălța, ci viețuind în smerita cugetare și pază, prin post și prin ostenelile cele de-a pururea, atât de mult se trudea, încât chiar învățătorul lui, văzându-i nevoințele și postul, îi era milă de el foarte mult, pentru că, văzându-l trudit, îl îndemna să nu bea apă, ci să primească puțin vin pentru stomacul său și pentru multele neputințe, de care, deși neîncetat trupul îi era cuprins, dar sufletul lui cel bun îi era sănătos și petrecea liber de toată vătămarea.

Deci, Timotei umbla prin toate marginile lumii cu învățătorul său, pentru că adesea propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în Efes, Corint, Macedonia, Italia, Spania, încât este drept a zice despre dânșii: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor. Și era Sfântul Timotei ascuțit la minte, grabnic la răspunsuri, retor ales în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, dascăl preadulce în împlinirea Sfintelor Scripturi, păstor prea vrednic în ocârmuirea bisericească și în apărare, dar mai ales a câștigat îndestulat dar, căci din îndoit izvor a scos învățătura.

Dar nu numai pe Pavel îl avea învățător, ci și de la iubitul ucenic a lui Hristos învăța, de la Ioan; căci fiind trimis de Domițian, împăratul Romei (81-96), în exil în insula Patmos, Timotei a fost în locul acestui Sfânt Ioan, episcop al cetății Efesului, unde nu după multă vreme a pătimit, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, astfel:

Era odată un praznic vestit în Efes, ce se numea Catagoghion, în care închinătorii de idoli, bărbați și femei, luând asemănări de fețe neobișnuite, purtând în mâini ciomege și idoli, înconjurau ulițele cetății fără de rușine și cu glasuri fără de rânduiala, strigând, pe cei ce-i întâlneau că tâlharii se repezeau asupra lor, și ucideau pe mulți și făceau alte fărădelegi; cu care ticăloșii socoteau că aduc slujbă necuraților zei ai lor.

Acestea văzând dumnezeiescul Timotei, și cu focul râvnei celei dumnezeiești aprinzându-se, a intrat cu îndrăzneală într-acea priveliște de Dumnezeu hulitoare, propovăduind pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, arătând înșelăciunea și rătăcirea zeilor lor și altele câte erau din destul spre încredințare, spunând cu limbă slobodă. Iar ei, întru întunericul închinării de idoli umblând, n-au cunoscut, nici n-au înțeles cele grăite de apostol, ci repezindu-se cu un suflet asupra lui cu ciomegele ce aveau în mâini, l-au bătut cumplit pe sfânt și cu toată nemilostivirea și neomenia, pe pământ târându-l și călcându-l, l-au chinuit până la moarte.

Creștinii după aceea venind și văzându-l încă puțin suflând, l-au dus afară din cetate și după ce a murit, i-au îngropat cu cinste trupul lui, la locul ce se numea Pion, adică „gras”. Iar după multă vreme, cinstitele și sfintele lui moaște, după porunca împăratului Constanțiu (337-361), fiul marelui Constantin, s-au dus din Efes în Constantinopol, de Sfântul Artemie mucenicul și au fost puse în biserica Sfinților Apostoli, alături de dumnezeiescul Apostol Luca și cu Andrei, cel întâi chemat. Dumnezeu binevoind astfel, ca celor ce în viața aceasta toate de obște le-au fost, obiceiurile, învățătura și propovăduirea Evangheliei, de obște la fel și mormântul după moarte să le fie, de vreme ce și odihna lor în ceruri este una, întru împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh împărățește, în veci. Amin.

Sf. Cuv Mc. Anastasie Persul

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Anastasie Persul

- Viața Sfântului Cuvios Mucenic Anastasie Persul
  Viața Sfântului Cuvios Mucenic Anastasie Persul

Sfântul Anastasie era monah îmbunătățit, smerit, cugetător, blând, iubitor de osteneală, făcând toată slujba mănăstirească, în bucătărie, în pitărie, în grădină și în alte ascultări, cu nelenevire; dar nici soborul bisericesc și pravila n-o lăsa cândva. Și era întotdeauna cu mâinile îndeletnicindu-se la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu.

Când Sfânta Cetate Ierusalim a fost luată de Cosroe, regele Persiei, iar acele sfinte locuri unde a petrecut Hristos Domnul nostru și a suferit pătimirile cele de voie, răstignirea, moartea, îngroparea și învierea, atunci a fost robit de păgânii barbari, mântuitorul lemn al Crucii Domnului, fiind prădat și dus în Persia cu multe dobânzi. Atunci a început a răsări în Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către făcătorul de viață lemn al Crucii, care în robie fiind, sufletele omenești le robea lui Dumnezeu și ca o undiță vânându-le, le atrăgea spre Hristos, prin cunoștința adevărului umilindu-le și prin dragostea cea dumnezeiască aprinzând inimile acelora. Atunci a venit la cunoștința lui Hristos și Sfântul Mucenic Anastasie, despre care ne este acum vorba.

Acesta din naștere era pers, din satul Rasnun, care este între hotarele ce se numeau Razeh. Numele lui din păgânătatea persană era Magundat, fiu al unui vrăjitor, anume Vava, care în părțile acelea era vestit învățător al meșteșugului vrăjitoresc, la care și pe fiul său l-a învățat desăvârșit, încă din tinerețe. Apoi, venind Magundat în vârstă bărbătească, a fost rânduit în oaste cu mulți alți tineri și petrecea în cetatea împărătească cea de la scaun, slujind lui Cosroe, regele Persiei.

Auzind de slavă și puterea lemnului Crucii, care a luminat toate laturile Persiei și le-a înfricoșat cu minuni înspăimântătoare, încât toți ziceau că Dumnezeul creștinesc a venit în Persia, a început a cerceta cu dinadinsul, pentru că deodată i s-a aprins sufletul în taină cu focul acela pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ; și nu s-a odihnit acest frumos tânăr umblând și pe mulți întrebând, dorind să știe cu încredințare cum este acest lemn, care are atâta putere spre facerea de minuni. Când i s-a spus de credincioși, că aceea este Crucea pe care Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, care acum se mărturisește și se cinstește de creștini, că S-a răstignit pe ea pentru mântuirea neamului omenesc, atunci mai mult s-a aprins cu dorința cea dinăuntru, să cunoască desăvârșit pe Fiul lui Dumnezeu.

Și a făcut multe întrebări, iar din răspunsuri lua avânt pentru mai multe cercetări, sârguindu-se să se încredințeze: Cum S-a pogorât Dumnezeu din cer? Cum S-a făcut om? Pentru ce a fost osândit pe Cruce? De cine? Și oare S-a întors iarăși la cer, de unde S-a pogorât?

Auzind de la creștini despre dumnezeiasca Taină care se povestea lui, adică a întrupării lui Hristos, urechile lui au primit cu dragoste sămânța dreptei credințe; iar sufletul său încet creștea spicele credinței și spre urmarea lui Hristos se îndemna. Deci, avea Magundat un frate după trup, asemenea ca și el, și erau amândoi în ceața unui slăvit voievod, anume Sain. Acesta fiind trimis cu oaste de regele Persiei la război, în stăpânirea grecească, apoi ajungând la Calcedon, slăvita cetate creștinească, și Magundat slujind în ceata lui cu fratele, au mers acolo.

Tăbărând asupra perșilor, dreptcredinciosul Heraclie, împăratul grecesc, Sain, voievodul persan, cu cetele sale, degrab s-a întors înapoi; iar Magundat deosebindu-se de ceată și pe fratele său cel după trup lăsându-l, voia ca mai degrabă la creștini să slujească sărac și neștiut, decât în moștenirea sa bogat și cinstit, între cei ce nu știu pe Dumnezeu.

La început, venind în Hierapolis, a aflat acolo un om pers de neam, dar cu credința creștin, cu meșteșugul zlătar (argintar), și lângă el sălășluindu-se, învăța lucrul aceluia. Astfel își întindea mâinile la lucru, iar mintea o avea ațintită la Hristos Dumnezeu, arzând de dragostea Lui. Și rugă pe învățătorul său ca să-l ducă la Sfântul Botez, însă nu-și câștiga cererea pentru că botezul lui era mutat pentru altă vreme, de frica ce aveau de perși.

Intrând cu învățătorul adeseori în sfânta biserică la rugăciune, vedea pe pereții bisericii cu zugrăveli închipuite patimile și chinurile sfinților mucenici și întreba pe învățător ce este aceea. Iar el îi spunea nevoințele și faptele sfinților: cum au răbdat cu bărbăție până la sânge pentru Hristos, iar sufletele pentru El cu osârdie și-au pus, cum au răbdat de la chinuitori pentru Hristos și de ce fel de răsplătiri s-au învrednicit în cer. El pe toate acelea ascultându-le cu luare aminte, se mira și se spăimânta; dar mai mult se aprindea inima lui cu râvna cea dumnezeiască. Deci, petrecând în Hieropolis câtăva vreme, a gândit să se ducă la Ierusalim, ca să primească acolo Sfântul Botez.

Mergând în Sfânta Cetate a Ierusalimului, Magundat, care s-a numit mai pe urmă Anastasie, a petrecut la un oarecare iubitor de Hristos, cu meșteșugul argintar, aceluia i-a descoperit toată durerea inimii sale, cum că voiește să se unească cu Hristos prin Sfântul Botez. Iar el l-a dus pe dânsul la Sfântul Ilie, prezbiterul bisericii celei mari a Învierii lui Hristos. Fericitul Ilie, primindu-l cu dragoste, a spus despre dânsul preasfințitului patriarh Modest, și cu binecuvântarea aceluia a botezat pe Magundat persul, numindu-l întru Sfântul Botez Anastasie, și l-a ținut la sine opt zile. Deci îl întreba ce fel de viață voiește să-și aleagă, mirenească sau monahicească? Iar fericitul Anastasie nu numai cu cuvintele adeverea, ci și cu obiceiul cel blând arăta cum că dorește chipul și viața monahicească.

După opt zile, dezbrăcând hainele cele albe luate la Botez, l-a dus prezbiterul într-una din mănăstirile Ierusalimului, în anul al zecelea al împărăției lui Heraclie (610-641); și a fost încredințat unui înțelept și îmbunătățit bătrân, care după aceea degrabă a fost părinte mănăstirii aceleia, de la care a învățat nu numai limba grecească, psaltirea și citirea celorlalte cărți, ci și la multe sfinte nevoințe care se cuvin în viața monahicească s-a povățuit degrabă; pentru aceea era și iubit de toți, mai ales de povățuitorul său, care din început văzând deplina săvârșire a vieții monahicești a acestuia, l-a tuns în chipul monahicesc al său, îmbrăcându-l în chipul îngeresc.

Și era Sfântul Anastasie monah îmbunătățit, smerit, cugetător, blând, iubitor de osteneală, făcând toată slujba mânăstireasca, în bucătărie, în pitărie, în grădină și în alte ascultări, cu nelenevire; dar nici soborul bisericesc și pravila n-o lăsa cândva. Și era întotdeauna cu mâinile îndeletnicindu-se la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu.

Apoi, citea dumnezeieștile Scripturi, viețile sfinților părinți, iar mai ales pătimirile sfinților mucenici. Și când le citea pe acelea, uda cu lacrimi cartea, arzând cu inima și încredințând acea pătimire cu răbdarea ce avea, ca și cum pătimea cu dânșii și se arăta că este următor al râvnei lor, sfârșitul lor fericindu-l; și minunându-se de bărbăția lor, rugă cu osârdie pe stăpânul Hristos, ca să-l învrednicească să pătimească aceleași chinuri pentru El și să meargă ca apoi să se numere în ceata mucenicească.

Iar vrăjmașul sfinților, cel ce ura înmulțirea faptelor bune ale lui, a început a-i aduce în minte ceea ce avea mai înainte în Persia, adică bogățiile, slava, meșteșugul vrăjitoriei cel părintesc, cinstea și dregătoria ostășească și alte deșertăciuni; vrând ca prin acelea să-i surpe casa lui cea sufletească și din mănăstire, să-l despartă de viața cea dimpreună a sfinților părinți; însă el cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl avea turn de tărie în fața vrăjmașului, cu rugăciunile și cu povățuirea duhovnicescului său părinte - căruia totdeauna își mărturisea gândurile sale -, a petrecut nemișcat și de ispitele vrăjmașului nebiruit.

Deci, petrecând Cuviosul Anastasie în mănăstirea aceea șapte ani și adunând multă duhovnicească vistierie de fapte bune, a fost chemat de Domnul spre cunună mucenicească printr-o vedenie ca aceasta: Venind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în seara sâmbetei celei mari, s-a odihnit puțin după osteneala cea de peste zi, și adormind i se părea că stă pe un munte înalt, de care se apropia un bărbat purtător de lumină, ținând un pahar de aur împodobit cu pietre de mare preț, plin cu vin, și i l-a dat lui, zicându-i: „Primește și bea”. Și luându-l, îndată l-a băut și s-a umplut sufletul lui de negrăită dulceață; căci în somn încă a înțeles el că acela este semnul cel dorit al sfârșitului mucenicesc la care era chemat de Domnul.

Deșteptându-se din somn plin de veselie și de bucurie, a alergat în biserică, la soborniceasca cântare a Învierii lui Hristos. Apoi, luând și pe duhovnicescul părinte și povățuitorul său, a căzut la picioarele lui, cu lacrimi udându-le, ca să se roage pentru dânsul către Stăpânul tuturor, că aproape este ziua ducerii lui din viața aceasta. Și zicea: „Știu, sfinte părinte, câte osteneli ai suferit pentru mine și cât de adeseori am mâniat milostivirea ta cea părintească; prin tine au văzut ochii mei lumina cea adevărată și prin tine m-am liberat de întunericul cel rău. Deci, nu înceta a ruga pe preabunul Dumnezeu, pentru mine, robul tău”.

Grăit-a lui părintele: „De unde te-ai încredințat, fiul meu, că în aceste zile te vei despărți de noi, pentru altă viață?”. Iar Anastasie i-a spus vedenia cea din vis cu multă umilință. Și întărea că, cu adevărat, în acele zile are să moară, ori cu moartea cea de obște a tuturor, ori cu alta oarecare. Însă se temea să spună dorirea sfârșitului său celui mucenicesc pentru Hristos, ca să nu-l oprească bătrânul și să nu-i stingă văpaia râvnei cea după Hristos și să se lipsească de cunună mucenicească. Iar părintele îl mângâia mult cu cuvinte de dragoste.

Deci, făcându-se ziuă și săvârșindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cuviosul Anastasie s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, și a mâncat cu frații la masa cea de obște; iar în noaptea următoare adormind puțin de cu seară și deșteptându-se degrab - deoarece dorința cea negrăită dinlăuntru a muceniciei nu-l lăsa să se odihnească -, și sculându-se în taină, a ieșit din mănăstire, neluând nimic cu sine, afară de hainele cele monahicești cu care era îmbrăcat.

După ieșirea din mănăstirea sa, Sfântul Anastasie s-a dus mai întâi la Diospolul Palestinei, de acolo la muntele ce se numea Garizim, pentru rugăciuni; apoi, trecând și în alte cinstite locuri, a venit în Cezareea Palestinei și a petrecut acolo în biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare.

După aceea, s-a dus pentru închinăciune la biserica Sfintei și prealăudatei marii Mucenițe Eufimia, care este zidită în aceeași Cezaree. În acea vreme perșii stăpâneau Palestina și locuiau în-tr-însa. Deci, s-a întâmplat fericitului, pe când mergea pe lângă casa unui pers, ca să vadă făcându-se de perși meșteșugul vrăjitoresc; și umplându-se de râvna dumnezeiască, a intrat la dânșii, zicându-le cu mânie: „Pentru ce singuri vă rătăciți și trageți și sufletele altora în rătăcire, înșelându-le?”. Iar ei mirându-se de îndrăzneala lui, l-au întrebat, zicând: „Cine ești tu, cel ce grăiești acestea?”. El le-a răspuns: „Am fost și eu într-o rătăcire ca aceasta a voastră, că aveam acel prea urât meșteșug și eram iscusit în farmece”.

Spunând aceasta, sfântul mustra nedumnezeirea lor, arătându-le cu multe cuvinte cât este de urât lui Dumnezeu și vătămător de suflet oamenilor meșteșugul și înșelăciunea vrăjilor; apoi le spunea cunoștința sa adevărată și întoarcerea spre Dumnezeu, îndemnându-i, ca și ei avându-l pe el pildă, să cunoască de asemenea adevărul și lepădându-se de farmece, să se întoarcă cu pocăință la Hristos Dumnezeu.

Dar ei nu numai că nu voiau să asculte cuvintele sfântului, ci îl și rugau foarte ca să nu ocărască acel meșteșug al perșilor și să nu-l dea spre defăimare poporului. El lăsându-i, s-a dus în calea sa, sîrguindu-se către sfânta biserică a întru tot lăudatei mucenițe, apoi mergând puțin de la dânșii, l-au văzut ostașii perși care ședeau la porțile curții pe lângă care trecea sfântul; acei ostași vorbeau între dânșii persienește și ziceau despre dânsul: „Acesta este iscoadă”.

Sfântul pricepând bine vorba lor, fiind însuși pers, căutând cu mânie la dânșii, le-a zis: „Ce grăiți voi? Nu sunt iscoadă, ci sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, mai bun decât voi, fiindcă m-am învrednicit a sluji Aceluia, Care pentru păcătoși a voit a Se coborî din cer; înțeleg vorba voastră, căci și eu am fost odată în aceeași slujbă ostășească, în care sunteți voi acum”. Ei sculându-se, l-au prins și au spus despre dânsul mai marelui lor, care era în curte; iar el ieșind și întrebându-l: cine și de unde este,a poruncit să păzească pe sfântul în temnița cea mai mare, în care fiind închis trei zile, n-a gustat nici hrană, nici băutură; pentru că nimic nu voia să primească din mâinile păgînilor, ci se hrănea cu așteptarea patimilor dorite pentru Hristos.

Într-acea vreme a venit în Cezareea Palestinei un boier persan, cu numele Marzavan, și aflând de cuviosul cel închis, a poruncit să-l aducă legat înaintea sa la cercetare; și fiind adus sfântul, Marzavan se îndeletnicea cu alte lucruri, iar Cuviosul Anastasie stă legat de o parte; dar era acolo și un creștin care-l cunoștea pe sfânt, pentru că îl văzuse în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Fecioare; apoi creștinul s-a apropiat de dânsul și-l întreba în taină pentru ce este prins, legat și adus la judecată?

Sfântul i-a spus dorința inimii lui, că voiește să pătimească și să moară pentru Hristos, și acela auzind, a fericit pe cuviosul pentru gândul lui cel bun, și-l întărea cu cuvinte dumnezeiești, îndemnându-l să nu se teamă de chinuri, nici să se înfricoșeze de moarte, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos; ci să răspundă cu tărie și cu îndrăzneală la întrebările lui Marzavan, având în minte cuvintele zise de Domnul în Evanghelie: Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Deci, Cuviosul Anastasie fiind pus înaintea boierului Marzavan, nu s-a închinat lui, nici i-a dat cuviincioasa cinste, căci era obicei la perși să-și plece genunchii înaintea boierilor lor, spre cinste; iar sfântul n-a făcut aceea, deci, prin neînchinarea și prin căutarea cea fără de temere, a arătat bărbăția și mărimea sa de suflet cea dinăuntru. Iar Marzavan căutând mult la dânsul, l-a întrebat, zicând: „Cine, și de unde ești tu și cum te numești?”.

Sfântul răspunse cu îndrăzneală: „Sunt creștin și de voiești să știi și nașterea mea, sunt pers, din părțile Razei, din satul Raznun; am fost vrăjitor și ostaș, dar am lăsat întunericul și am venit la adevărata lumină; numele îmi era întâi Magundat, iar creștinește mă numesc Anastasie”. Marzavan îi zise: „Lasă rătăcirea aceea și te întoarce la credința ta dintii că-ți voi da cai, bani și multe alte bunătăți”. Iar sfântul căutând spre cer, a zis: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Împărate”. Zis-a lui Marzavan: „Îți este plăcută ție îmbrăcămintea aceea pe care o porți?”.

Fericitul răspunse: „Această îmbrăcăminte îmi este iubită, fiindcă este îngerească, și mai cinstită îmi este mie această decât ție boieria ta”. Marzavan, mâniindu-se, i-a zis: „Diavol ai, că nu grăiești altceva, decât numai ce te învață el”. Sfântul îi răspunse: „Când eram în rătăcirea și păgânătatea perșilor, atunci aveam diavol; dar acum am locuitor în mine pe Hristos, Mântuitorul meu, Cel ce izgonește pe diavolii tăi”. Marzavan îi zise: „Nu te temi de împăratul, care, când va auzi cele despre tine, va porunci să te răstignească?”. Sfântul răspunse: „De ce să mă tem de un om stricăcios ca tine, care dacă va ucide trupul, sufletul nu poate să-l prindă cu nici un fel de cursă”.

Marzavan, nesuferind să audă niște cuvinte ca acestea, a poruncit să pună pe dânsul lanțuri de fier, unul pe grumaji, iar altul la picioare, și să-l ducă la tăietorii de piatră, ca împreună cu alții să care neîncetat piatră. Acolo, fericitul pătimitor a răbdat multe și nenumărate necazuri; pentru că unii din părțile lui și din același sat Rasnun, fiind cunoscuți prieteni și vecini ai lui, dar văzând cele ce i se făceau, se rușinau și socotind că și cum lor li se făcea necinstea aceea, ocărau pe sfântul, zicând: „De ce ai făcut aceasta? Pentru ce ai necinstit neamul cel bun de demult, făcându-te creștin și atâta necinste ai adus cu noi? Cu lanțuri ești legat și la tâlhăreasca pedeapsă osândit, care lucru ochii noștri nu suferă să-l vadă; nimeni cândva din părțile noastre nu s-a făcut creștin și acum tu ne-ai făcut batjocură”.

Cu niște cuvinte ca acestea ocărâtoare, păgânii își puneau mâinile pe cel nevinovat cu nemilostivire, bătându-l, trăgându-l de barbă și haina de pe dânsul rupându-i și nu numai niște supărări ca acestea îi făceau lui, ci îi puneau pe spate pietre grele, care de patru inși abia puteau a se purta; și așa cu lanțuri la grumaji și la picioare ferecat, apoi cu pietre greu însărcinat, se ostenea plăcutul lui Dumnezeu.

Această răutate în toate zilele i se făcea lui de la perșii cei cunoscuți. Însă el toate acelea cu bucurie le răbda, pentru numele lui Iisus Hristos. După aceasta, boierul Marzavan iarăși a poruncit ca să aducă înaintea sa pe sfântul și i-a zis: „De ai fost cu adevărat fecior de vrăjitor și știi meșteșugul vrăjilor, spune-ne ceva din vrăji, ca și noi să știm despre a ta pricepere”. Răspuns-a sfântul: „Să nu-mi facă Dumnezeu parte ca să iasă din gura mea ceva de acest fel; nu voiesc să-mi spurc mintea cu pomenirea vrăjilor, nici gura cu vorbele”.

Boierul i-a zis lui: „Pentru ce petreci în creștinătate, întoarce-te la credința ta cea dintâi, căci să știi că voi spune despre tine regelui Cosroe”. Răspuns-a sfântul: „Fă ce voiești; socotesc că ai scris la dânsul și ai luat răspuns de la el”. Zis-a boierul: „N-am scris încă, ci acum voi să scriu și ce-mi va porunci despre tine, aceea voi face”. Iar Sfântul Anastasie a răspuns: „Scrie toate răutățile ce voiești despre mine; eu sunt creștin, și iarăși îți spun, sunt creștin”.

Marzavan a poruncit ca pe sfânt să-l întindă la pământ și să-l bată până ce va voi să facă ceea ce i se poruncește lui. Și când voiau slujitorii să lege pe mucenic de mâini și de picioare, ca să-l întindă spre bătaie, el a zis către dânșii: „Lăsați-mă slobod; nu se cade să mă legați și să mă țineți, căci nu fără de voie rabd pentru Hristos al meu, ci de bunăvoie, și doresc să pătimesc pentru El atât de mult, cât cineva însetează de apă rece în vreme de arșiță”. Acestea zicându-le, și-a făcut semnul Crucii și s-a întins cu fața la pământ spre bătaie; și au început a-l bate cumplit cu bețe. Apoi sfântul a zis către cei ce-l băteau: „Încetați puțin și dezbrăcați de pe mine îmbrăcămintea cea monahicească, ca să nu rabde necinste chipul cel sfânt, și așa gol trupul meu bateți-l; însă să știți că bătăile ce mi se dau de voi, ca niște jucării le socotesc; pentru că eu chiar și în bucăți de aș fi sfărâmat, niciodată nu mă voi lepăda de Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci, bătut fiind pe trupul gol, răbda cu bărbăție, stând la chinuri nemișcat, de nimeni ținut, fără numai de singură voia sa pentru Dumnezeu, prin care și firea să își biruia.

Atunci se mira boierul și toți cei ce erau acolo de răbdarea lui, că mult bătându-se, nu s-a mișcat cu trupul, nici a strigat, nici a gemut; pentru că mintea lui cu totul era la Dumnezeu, pentru care pătimea. Deci, poruncind boierul ca să înceteze de la bătaie, pe sfântul iarăși îl înfricoșa cu împăratul, zicând: „Voi scrie la împăratul și va porunci ca să te pedepsească cu moarte”. Zis-a lui sfântul: „Scrie ce voiești”. Iar boierul a zis: „Au nu te temi de împăratul?”. Răspuns-a sfântul: „De ce să mă tem de împăratul tău, au doară el nu este asemenea om muritor ca și tine? Au doară nu va vedea stricăciunea așa ca și tine? Deci, pentru ce îmi poruncești ca să mă tem de cel ce este tină, asemenea ca tine? Au nu este mai bine a mă teme de Dumnezeul meu Iisus Hristos, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele și Care este nestricăcios în veci”.

Mirându-se mândrul Marzavan de răspunsul mucenicului, a poruncit ca iarăși să-l ducă în temniță și după puține zile iarăși scoțându-l, l-au adus înaintea lui cu blândețe, nădăjduind ca prin lingușitoare cuvinte să-l înmoaie; și a zis către sfântul: „Adu-ți aminte de meșteșugul tău cel vrăjitoresc și jertfește zeilor, ca să nu mori rău, lipsindu-te de această văzută lumină”.

Cuviosul a răspuns: „La care zei îmi poruncești să jertfesc? Soarelui, lunii, focului, mării, munților, dealurilor și celorlalte stihii pământești? Să nu-mi facă parte Dumnezeul meu ca să mă închin cândva idolilor voștri, pentru că pe toate acelea Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a zidit spre slujba și trebuința noastră a oamenilor, a creaturii celei înțelegătoare; iar voi rătăciții, slujiți diavolului și ființelor celor cu patru picioare și la cealaltă făptură văzută, ca și cum acelea nu au fost făcute pentru ale noastre trebuințe, ci noi pentru ale lor am fi făcuți. Și nu se cade să-i numiți pe ei dumnezei, căci voi sunteți zidiți după chipul lui Dumnezeu și nu știți pe Dumnezeu, Ziditorul nostru, căci de ați cunoaște pe Hristos, Cel ce v-a creat pe voi, apoi v-ați întoarce la lumina cea adevărată și v-ați izbăvi de stăpânirea diavolilor”.

Acestea și mai multe grăind sfântul, s-a mirat Marzavan și toți cei ce-l auzeau. Apoi văzând Marzavan că nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile nu-l poate birui, l-a trimis iarăși în temniță, până ce-i va veni poruncă de la împărat ce să facă cu dânsul. Astfel, era ținut noaptea în temniță, iar ziua îl scoteau ferecat în lanțuri la lucru, ca să care piatră cu ceilalți legați.

Deci, s-a dus știrea despre Sfântul Anastasie și în mânăstirea unde a fost tuns monah și auzind toți părinții și frații despre dânsul, cum că pentru Hristos pătimește, s-au umplut de negrăită bucurie; dar mai ales duhovnicescul lui părinte și învățător, care, ca și cum împreună cu iubitul său ucenic legat fiind, într-al lui chip i se părea că pătimește. Dar de vreme ce aceea nu putea fi, ca adică să meargă la dânsul, egumen fiind, a trimis pe doi frați cu a sa mângâietoare scrisoare, ca în taină mergând la dânsul, să-l întărească spre a răbda cu bărbăție. Iar el, împreună cu ceilalți părinți, ziua și noaptea se rugau la Dumnezeu pentru dânsul, să-i dea tărie, ca să rabde până la sfârșit pentru numele Lui și să fie biruitor și purtător de cunună în ceata sfinților mucenici.

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniță fiind, nu înceta ziua și noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Și avea cu sine legat și pe altul, pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanț de grumaz și cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfântului, de vreme ce, când se scula la rugăciune la miezul nopții, era nevoie ca să deștepte, chiar nevrând, pe împreună legatul său, care-l socotea că păcat făcut împotriva aproapelui, căci pe cel obosit cu aceeași greutate prin cărarea pietrelor și adormit, îl deșteaptă.

Deci, de multe ori vrând să facă rugăciunile cele de miezul nopții, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-și deștepte prietenul și să-i taie odihna și astfel piciorul său, lângă piciorul aceluia ținându-și, grumajii săi spre grumajii lui aplecându-și, își săvârșea obișnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau și alți legați șezând deosebit, între care era și un evreu de neam cinstit și bun la obicei; acela văzând pe Sfântul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecând întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicând întru sine: cine este omul acesta și cum voiește să-i fie sfârșitul?

Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea, și deodată văzând o lumină în temniță, și-a întors ochii către sfântul și a văzut bărbați îmbrăcați în haine albe, luminoase și strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeași strălucire; ieșind de la aceia o strălucire mare, ce lumina toată temnița cu negrăită lumină, pe care nimeni altul din cei închiși nu putea s-o vadă, pentru că toți dormeau, fără numai singur evreul acela, care nu dormea; el privea aceea cu dinadinsul și zicea întru sine cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceștia sunt îngeri”. Apoi spre bărbații aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut având omofoare și ținând în mâini cruci; deci, zicea întru sine: „Episcopi sunt aceștia?”. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniță de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Aceasta văzând-o legatul acela, care nu dormea, deșteptă cu mâinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creștin și fusese eparh al Scitopolei, vrând ca și acela să vadă acea minune ce se arăta; dar nu putea să-și miște picioarele sau mâinile, că era mai cu totul amorțit de înspăimântarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deșteptându-l pe acela, a întrebat cel ce se deșteptase din somn ce este și pentru ce l-a deșteptat pe el. Iar evreul arătându-i ceea ce se vedea, îi zicea: „Vezi ce este?”. Dar abia zicând acel cuvânt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Și a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească și cu umilința inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta boierul Marzavan, luând scrisoarea de la regele său Cosroe, a trimis la Cuviosul Mucenic Anastasie, zicându-i: „Iată îți poruncește ție regele ca numai un cuvânt să zici: nu sunt creștin, și îndată vei fi liber ca să mergi oriunde vei voi, sau la creștini sau la monahi, sau în pietre, ori la cea dintâi rânduiala ostășească”. Răspuns-a mucenicul lui Hristos, grăind: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, nici cu mintea, nici cu cuvântul”.

Apoi, iarăși boierul a trimis pe un casnic al său la sfânt, zicându-i: „Știu că te rușinezi de mulți, dar mai ales de cunoscuții tăi, și nu voiești ca înaintea lor să te lepezi de Hristosul tău; însă de vreme ce poruncă împărătească stă asupră-ți și care nimeni nu se cade să n-o asculte, de aceea, dacă vrei, numai înaintea mea și a altor doi sfetnici ai mei să zici: mă lepăd de Hristos, și îndată te vei libera; pentru că ce pagubă va fi ție, când numai cu gura îți vei adeveri lepădarea, iar inima ta neunindu-se cu gura, vei crede în Dumnezeul tău?”. Răspuns-a mucenicul: „Să nu-mi fie mie aceea nici înaintea ta, nici înaintea altora, ca să mă lepăd de Domnul meu, nici la arătare, nici în taină, nici în vis și nici va putea cineva să mă silească la acestea, orice mi-ar face”.

Ducându-se acel om de casă la boier și cele auzite de la mucenicul spunându-i, a poruncit boierul ca să-l aducă înaintea sa, și i-a zis: „Iată, a poruncit împăratul ca în fiare legat să te trimit la dânsul în Persia”. Sfântul Mucenic Anastasie a răspuns: „De vei voi să mă liberezi, apoi, eu singur, fără de fiare voi merge la împăratul vostru; pentru că ce trebuință este ca să mă pui în fiare pe mine, cel ce de voie rabd și voiesc a răbda pentru iubitul meu, Stăpânul Hristos”.

Văzând boierul că cu nici un chip, nici cu momiri, nici cu îngroziri nu poate să întoarcă pe mucenic de la creștinătate la păgânătatea l-a rânduit cu alți doi legați, care erau așijderea creștini și osândiți pentru o pricină nedreaptă, ca după cinci zile să-i trimită în Persia, la judecata împăratului; deci sfântul a fost dus iarăși în temniță. Într-acea vreme a sosit praznicul Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Și era în cetatea aceea un bărbat cinstit și dregător, creștin cu credința și cu faptele; acela apropiindu-se de boierul Marzavan, l-a rugat ca să libereze din temniță pe Anastasie monahul, pentru praznic, ca împreună cu creștinii să săvârșească acea prăznuire. Marzavan, cinstind pe cetățeanul cel de frunte, a poruncit să fie după cererea lui, și eliberă pe Sfântul Anastasie din temniță în ziua aceea, însă fiind tot în lanțurile cele de fier.

Deci, luându-l acel dreptcredincios bărbat, l-a dus la biserică, la dumnezeiasca Liturghie, și a fost bucurie mare tuturor creștinilor și prăznuire îndoită, văzând pe pătimitorul cel pus în fiare grele pentru Hristos Domnul, Cel ce pe Cruce a pătimit, apoi înconjurându-l, vărsau lacrimi fierbinți de bucurie și sărutau lacrimile lui cu dragoste, bărbații și femeile, fericindu-i pătimirea lui pentru Hristos. Iar după săvârșirea Sfintei Liturghii, bărbatul care dorise pe sfântul, l-a dus în casa sa, cu cei doi monahi, care erau trimiși de la mânăstire în taină, ca să mângâie pe mucenicul și să-l îngrijească de hrană; ospătându-i pe aceia și venind vremea, l-a dus pe Sfântul Anastasie în temniță.

Sfântul, după cinci zile, cu cei doi legați pomeniți mai înainte, a fost dus ferecat în Persia, petrecându-l mulți creștini cu lacrimi de durere. Și-l petreceau și acei doi monahi, dintre care unul s-a întors la mânăstire, iar altuia i se poruncise de egumen, ca să meargă la fericitul Anastasie pentru slujire și ca să-i vadă sfârșitul. Apoi, întorcându-se, să spună nevoința pătimirii lui și mucenicescul sfârșit.

Fiind dus în Persia, Sfântul Cuvios Anastasie a fost pus în temniță, în cetatea ce se numea Vithsalia, între alți mulți legați, între care erau mulți osândiți pentru oarecare fapte rele, iar alții robiți și cei mai mulți între dânșii, creștini. Monahul care venise cu dânsul, găzduia la Cortaci, fiul lui Iesdin; iar Iesdin era cel dintâi econom împărătesc, dar creștin tăinuit.

După câteva zile, regele Cosroe a trimis pe unul din judecători să cerceteze pe Sfântul Anastasie, și venind judecătorul, îl întreba: „Cine și de unde ești? Și pentru care pricină, lăsând credința persană, te-ai făcut creștin?”. Iar mucenicul lui Hristos, Anastasie, îi răspundea prin tălmaci, pentru că nu voia să mai vorbească în persană, îngrețoșându-se de necurata lor credință și de limbă. Și le zicea: „Voi ați rătăcit cinstind pe diavoli, în loc de Dumnezeu; am fost și eu altădată în aceeași rătăcire a voastră, dar acum cred și mă închin Atotputernicului Stăpân Iisus Hristos, Care a zidit cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele, și știu cu adevărat că credința voastră este o înșelăciune diavolească, care vă duce la pierzare”.

Judecătorul i-a zis lui: „Ticălosule, oare pe Hristos, pe Care voi Îl cinstiți, nu L-au răstignit iudeii? Deci, cum ai rătăcit, lăsând credința ta, și te-ai făcut creștin?”. Sfântul a răspuns: „Adevărat grăiești că de evrei a fost răstignit Hristos al meu; dar pentru ce nu grăiești și aceea, că, cu voia Sa dumnezeiască, pentru mântuirea noastră a voit a Se da spre răstignire; El fiind ziditor a toate, din cer S-a pogorât pe pământ și S-a întrupat, prin împreună lucrarea Sfântului Duh, din Preacurata și Preabinecuvântata Fecioara Maria, și S-a răstignit de voie, că să mântuiască neamul omenesc din înșelăciunea diavolească, iar voi cinstiți pe diavol și vă închinați soarelui, lunii, focului și altor zidiri, iar nu Ziditorului”.

Zis-a lui judecătorul: „Pentru ce grăiești vorbe multe și deșarte, iată regele îndată îți va da cinste, brâu de aur, cai buni și averi multe, ca să fii între senatorii cei slăviți ai lui; numai să te întorci la credința ta cea dintâi”.

Sfântul Anastasie a răspuns: „Eu darurile regelui vostru, bogăția, cinstea, slava și toate care sunt vouă iubite și dorite, de mult le-am defăimat și le-am urât. Deci, urâte îmi sunt ca niște lepădături și gunoaie, iar viața monahicească alegând-o și iubind-o, mă hrănesc cu nădejdea veșnicelor bunătăți pe care, cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, nădăjduiesc să le câștig, de aceea această cinstită rânduiala monahicească și acestă mantie îmi sunt mie vestitoare ale bunătăților. Deci, cum să defaim cele ce nădăjduiesc și pentru care am toată osteneala și sârguință, înșelându-mă darurile de la împăratul cel vremelnic care degrab va pieri?”.

Acestea auzindu-le judecătorul, a spus regelui. Iar regele umplându-se de mânie, a poruncit ca a doua zi să chinuiască pe sfântul din temniță. Deci mai întâi l-au bătut cu toiege fără milă, apoi i-au sfărâmat fluierele picioarelor între doi butuci grei, sărind niște bărbați pe amândouă capetele butucului, pus deasupra. Astfel chinuindu-l mult și neplecat văzându-l, a poruncit iarăși să-l arunce în temniță, apoi singur s-a dus la rege să-i spună cele ce se făcuseră.

Străjerul temniței era creștin tăinuit și slujea legaților care pătimeau pentru Hristos, ajutându-i pe cât putea; acela și monahul care s-a zis mai sus, intrând în temniță la sfânt, mângâiau pe pătimitorul și-l întăreau; atunci au intrat și alți oameni credincioși, între care erau și fiii acelui mai înainte zis Iesdin, economul împărătesc, tăinuitul creștin. Aceia căzând la picioarele mucenicului, îi sărutau lanțurile și-l îndemnau să se roage Domnului pentru dânșii.

Sfântul, fiind smerit, îi depărta de la sine, socotindu-se că este păcătos și nevrednic, el având trebuință de rugăciunile și ajutorul altora. Iar aceia luând ceară, o lipeau de lanțurile lui, întipărindu-le într-însa și aceea o aveau spre binecuvântarea lor și spre tămăduirea de multe feluri de boale; apoi trimiteau ceara aceea unul de la altul, ca un dar de mare preț. Iar după puțină vreme, trimițându-se iarăși același judecător de împărat, a mers în temniță la mucenicul lui Hristos, și cercetând, l-a aflat că nicidecum nu se supunea la voia împărătească, și l-a bătut iarăși cu toiege fără cruțare. Dar și a treia oară, după câteva zile, la fel s-a făcut.

Apoi același judecător venind, a bătut pe sfântul și a adăugat și altă chinuire mai cumplită, adică i-a legat o piatră mare de picior și l-a spânzurat de o mină; și astfel a fost spânzurat sfântul răbdător de chinuri, două ceasuri. Apoi, l-a aruncat în temniță și deznădăjduindu-se de întoarcerea lui, s-a dus la rege, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a mucenicului și sfătuindu-l ca degrabă să-l piardă cu moarte, că nu cumva mai mult să se necinstească și să se înfrunte împărăția persană de un creștin; apoi, după cincisprezece zile, a judecat regele pe Anastasie la moarte, cu mulți alții care erau legați în temniță.

Mai înainte cu o zi de sfârșitul său, Sfântul Anastasie șezând în temniță și înainte văzându-și sfârșitul cum că este aproape, a zis către cei doi legați, care au venit cu dânsul din Cezareea: „Eu, fraților, cu mulți din cei ce sunt aici mă voi sfârși dimineață și voi trece din viața aceasta, iar voi între cei vii veți rămâne și nu după multe zile vă veți libera, căci acest păgân rege degrab va fi ucis”. Atunci, făcându-se ziuă, a venit judecătorul acela cu ostași și au scos din temniță pe cei legați, fiind cu Sfântul Anastasie ca la 70 de bărbați; iar unii dintre legați au fost lăsați în temniță, între care erau și cei doi, cărora sfântul le proorocise grabnica liberare și uciderea regelui, apoi pe cei scoși la moarte i-au dus afară din cetate, la malul râului, și acolo pe fiecare apucându-l cu funia de grumaji, cu amar i-au sugrumat.

După sugrumarea fiecăruia, ziceau către Sfântul Anastasie: „Ce voiești, să pieri îndată, ca și aceștia? Nu este mai bine să te supui voii împărătești și să fii viu, apoi să iei de la împărat daruri, cinste și slavă?”. Iar sfântul ridicându-și ochii spre cer, mulțumea lui Dumnezeu și zicea către dânșii: „Eu doream ca să fiu sfărâmat în bucăți de voi, pentru Hristosul meu, iar această moarte îmi este ușoară; și mulțumesc Domnului meu, că prin această puțină pătimire îmi va face parte ca să trec la acea mare și negrăită slavă a sfinților mucenici”. Și astfel, Sfântul Cuvios Anastasie, după toți legații, cu bucurie a luat moarte prin sugrumare, sfârșindu-se în 22 de zile ale lunii ianuarie.

Și ca să fie arătată regelui moartea lui Anastasie, ostașii i-au tăiat sfântul lui cap și l-au dus la rege; iar trupul l-au aruncat spre mâncarea câinilor, împreună cu trupurile celorlalți sugrumați. Însă câinii mâncând cu nesaț trupurile celorlalți, de trupul sfântului nu numai că nu s-au atins, dar se vedea că-l și străjuiau, ca să nu se atingă altcineva. Iar străjerul temniței voind să ia cinstitul trup al sfântului mucenic, nu l-au lăsat ostașii, care păzeau de departe, căci mulți dintre dânșii erau evrei cu credință.

Dar sosind noaptea, monahul cel mai sus pomenit, trimis din mânăstire la Sfântul Anastasie să-i vadă sfârșitul, luând slugi de la fiii lui Iesdin, mulțime de aur și giulgiuri subțiri curate, s-a dus la locul unde zăcea nevătămat trupul sfântului, între trupurile altora mâncate de câini; și umplând de aur mâinile străjerilor, s-a apropiat de sfântul trup al mucenicului lui Hristos, asupra căruia se vedea și o stea luminoasă, răsărită din cer; și luându-l, l-a dus într-o mânăstire mică, a Sfântului Mucenic Serghie, care nu era departe de acolo, și au îngropat într-însa cu cinste mult pătimitorul trup al răbdătorului de chinuri al lui Hristos, adică pe Anastasie; și a stat singur în mânăstirea aceea până la uciderea regelui Cosroe.

După moartea aceluia, au fost lăsați liberi cei doi legați, cărora Sfântul Anastasie le proorocise aceasta în temniță, înaintea sfârșitului său; și s-au împlinit proorociile sfântului amândouă: despre grabnica ucidere a împăratului Cosroe și despre liberarea legaților acelora. Iar fratele despre care am spus de multe ori că a fost trimis de la mănăstire să slujească sfântului, după ce a îngropat pe sfânt în mânăstirea Sfântului Serghie, a așteptat vreme potrivită ca să călătorească fără primejdie. După 10 zile de la îngroparea sfântului, a venit alt împărat, bun și iubitor de oameni, care văzând și auzind pe unii din ostași vorbind elinește, s-a mirat.

Asemenea s-a înspăimântat și de aceea că a văzut monah în Persia și întrebându-l de unde este și cum a venit în părțile acelea, acela a povestit cu de-amănuntul toată pricina; pentru aceea ostașii au luat în mare evlavie pe monah, primindu-l în corturile lor câteva zile; apoi, voind să se ducă în Armenia, l-au luat cu dânșii și de acolo, aflând pe mulți care se duceau la Ierusalim, s-a însoțit cu aceia. Și după doi ani, a ajuns în mânăstirea sus pomenită, aducând cu sine colobionul monahicesc, adică mantia Cuviosului Anastasie, și a povestit egumenului și tuturor fraților câte le-am scris mai sus despre Sfântul Anastasie.

La sfârșit a spus și acestă minune pe care a săvârșit-o mantia sfântului, zicând astfel: „În mânăstirea în care am îngropat sfintele moaște, era un monah tânăr, care avea un diavol rău; iar egumenul luând mantia Sfântului Anastasie, a îmbrăcat cu dânsa pe cel îndrăcit și îndată a făcut grabnică tămăduire, precum fuge întunericul de lumină, așa a fugit diavolul de la cel ce pătimea, nesuferind sfințenia mantiei mucenicului”.

Auzind acestea, toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a întărit pe robul Său la o nevoință mucenicească ca aceea. Atunci egumenul a trimis în Persia pe acel frate și pe alții împreună cu dânsul și au adus de acolo cu cinste moaștele mucenicului lui Hristos și ale iubitului ucenic al său, în mânăstirea sa; acolo se săvârșeau de dânsul multe minuni și tămăduiri de boli, pentru slavă lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

TEATRU/FILM

GEORGE MOTOI

Actorul şi regizorul George Motoi, director al Teatrului "Maria Filotti" din Brăila ("Chira Chiralina", "Terente-regele bălţilor")

Biografie

George Motoi (n. 22 ianuarie 1936, Arman, județul Caliacra - d. 4 martie 2015, București) a fost un actor și regizor român de teatru.

Cursurile primare le face în comuna Dudești, jud. Brăila, unde s-au stabilit părinții după anul 1940. Între anii 1950-1954 urmează studiile medii la Grupul școlar agricol din Brăila și Școala Populară de Artă din același oraș. În anul 1954 dă examen de admitere și reușește la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Absolvă, în 1958, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa prof. Irina Răchițeanu.

După absolvire pleacă cu repartiție la Piatra Neamț, punând acolo, împreună cu toți colegii de promoție, bazele unui nou teatru (Teatrul Tineretului de azi). Teatrul din Bacău îl împrumută pentru rolul titular din Don Carlos de Schiller, sub regia artistului emerit Ion Olteanu. Băcăuanii îi obțin transferul de la Piatra Neamț și joacă la Bacău numai roluri principale de largă diversitate, fiind remarcat în turneele din capitală ca unul dintre cei mai buni interpreți români ai Bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare (sub bagheta regizorală a reputatului Vlad Mugur). Vrea să-l angajeze Teatrul “Giulești” din București dar Vlad Mugur, preluând pe atunci (1964) direcția Teatrului Național din Cluj, îl convinge să meargă cu el. Sub aripa lui Vlad Mugur ajunge actor consacrat. Interpretarea rolului Caligula din piesa cu același nume de Albert Camus, de pildă, îl propulsează fulgerător printre actorii de prim rang ai țării, iar câteva turnee în Italia, cu același rol, îl consacră definitiv. Îl vede și Radu Beligan în Caligula și-l invită să vină la Naționalul bucureștean. O face. Și nu numai pentru că, după o vacanță, Vlad Mugur rămâne definitiv în Occident, lăsându-l la jumătatea drumului cu un Hamlet de zile mari, ci și pentru că solicitările de la București ale Cinematografiei și Televiziunii îi sacrificau nopțile pe trenuri și avioane.

În film, a colaborat constant cu Malvina Urșianu.

Actorul a fost căsătorit peste 20 de ani cu actrița Cezara Dafinescu, cu care are o fiică. George Motoi s-a recăsătorit cu actrița Gigliola Brăileanu.

A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri din București

Debut

1958 – rol Marcov “Poveste de iubire” de Simonov, r. Cristian Munteanu, Teatrul din Piatra Neamț

Teatre în care a activat

1958-1960 – la Piatra Neamț;

1960-1964 – la Bacău;

1964-1970 – la T. Național Cluj

1970–prezent – actor al Teatrului Național “I.L.Caragiale”din București

1991–1995 – Director al Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, prin cumul de funcție, neîntrerupându-și activitatea de actor și regizor la Teatrul Național din București

Activitate artistică

La Piatra Neamț:

· 1958 – rol Marcov “Poveste de iubire” de Simonov, r. Cristian Munteanu

La Bacău:

· Don Carlos în „Don Carlos” de F.Schiller, r. Ion Olteanu

· Trigorin, “Pescărușul” de Cehov, r.Gh. Jora

· Bufonul în „A douăsprezecea noapte” de W.Shakespeare, r.V.Mugur

La Cluj:

· Caligula în „Caligula” de A.Camus, r.Vlad Mugur

· Oberon, “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, r.V.Mugur

· Vlaicu, “Vlaicu Vodă” de Al. Davila, r. Val Mugur

· Hinkfus, “Astă seară se joacă fără piesă” de L. Pirandello, r. Paulo Magelli

· Jamie, “Lungul drum al zilei către noapte de O Neill, r. Crin Teodorescu

· Moebius, “Fizicienii” de Durrenmatt, r. V.T.Popa

· Joseph și Charles, “Școala Calomniei” de Sheridan, r. L. Giurchescu

La Teatrul Național “I.L.Caragiale”:

· 1972 Anton Suditu/Ovidiu Petrescu, “Un fluture pe lampă” de Paul Everac, r. Horea Popescu

· 1972 Damian Sticlaru, “Iadul și pasărea” de Ion Omescu, r. Alex.Finți

· 1973 Boris, “Furtuna” de A.N.Ostrovski, r. George Teodorescu

· 1973 Ion Ionescu Novus, “Gimnastică sentimentală” de V. Voiculescu, r. N.Al.Toscani

· 1973 Valeriu, “Simfonia patetică” de Aurel Baranga, r. A. Baranga

· 1973 Iordache Olimpiotul, “Zodia Taurului” de Mihnea Gheorghiu, r. M. Berechet

· 1974 Herault de Sechelles, “Danton” de Camil Petrescu, r. Horea Popescu (*

· 1976 Clarence, “Richard al III-lea” de Shakespeare, r. Horea Popescu (*

· 1977 Adam, “Cine a fost Adam?” de Leonida Teodorescu, r. Cristian Munteanu

· 1978 Turgheniev, “Elegie” de P.Pavlovski, r. Mihai Berechet

· 1979 Pictorul, “A treia țeapă” de Marin Sorescu, r.Sanda Manu

· 1981 Temnicerul , “Cheile orașului Breda” de Ștefan Berceanu, r. Sanda Manu

· 1982 Vlaicu Vodă, “Vlaicu Vodă” de Al. Davila, r.M. Berechet

· 1983 Alex Lăpușneanu, “Despot Vodă” de V. Alecsandri, r.Anca Ovanez Doroșenco

· 1983 Dale Harding, “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, r. H. Popescu (*

· 1984 Brenner, “Papa Dolar” de Andor Gabor, r. Mihai Berechet

· 1985 Finch Mc Comas, “Nu se știe niciodată” de G.B.Shaw, r. M. Berechet

· 1986 Praida, “Jocul ielelor” de Camil Petrescu, r. Sanda Manu

· 1989 Anton, “Cineva te iubește” de Alex Stein, r. George Motoi

· 1989 Neagota, “Moștenirea” de Titus Popovici, r. M.Manolescu, H.Popescu

· 1990 Guvernatorul Filip, “Cine are nevoie de teatru” deT. Wertenbaker, r. Andrei Șerban

· 1991 Vantu, “Morișca” de Ion Luca, r. G. Motoi

· 1991 Ion Dragoș, “Avram Iancu” de L.Blaga, r. H. Popescu

· 1998 Severino, „Numele trandafirului”, după Umberto Eco , regia Grigore Gonța

· Bănescu, „Generația de sacrificiu” de I.Valjan, regia Dinu Cernescu

· 2000 Duncan, „Macbett” de E.Ionescu, regia Beatrice Bleonț

· 2002 Eminescu, „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, adaptare și regia George Motoi

· Spectacol lectură: “Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” de Doru Moțoc, - rolul Richard Cobden și regia (29 noiembrie 2002, - 150 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu)

· 2003 Ștefan, „Noiembrie” de Ana Maria Bamberger, regia Alice Barb

· Solionîi, „Mașinăria Cehov” de Matei Vișniec, regia Cristian Ioan

· 2004 Maximilian, “Coada” de Paul Everac, regia Paul Everac

Teatru de televiziune:

· Mircea - „Gaițele”, de Al. Kirițescu

· Robert -„Dincolo de zare” de O’Neill

· Bastardul - „Regele Ioan” de Shakespeare

· Ștefăniță Vodă din serialul „Mușatinii”, după Delavrancea

· Vlaicu Vodă -„Vlaicu Vodă” de Al. Davila

· Ovidiu Petrescu -„Un fluture pe lampă” de P.Everac

· Nicorescu Uleia – în serialul “Amantul Marii Doamne Dracula”, după romanul cu același nume de Fănuș Neagu

Regie de teatru

· Debut: Casa cu două intrări de Calderon de la Barca (la Cluj)

· Lada de I.Sava (la Cluj)

· Doi pe un balansoar de Gibson (la Petroșani)

· Ultimul set de M.Beligan (la Teatrul Național din București)

· Morișca de I.Luca (la Teatrul Național din București)

· Paiața sosește la timp de F.Neagu (la Teatrul Național din București)

· Vlaicu Vodă de A.Davila (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Cineva te iubește de Al.Stein (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Pălăriile doamnei Olga de T.Popescu (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Noaptea Brâncoveanului, de T.Constantin (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Gaițele, de Kirițescu (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Profesorul de franceză, de T.Mușatescu (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Ultima oră de M.Sebastian (la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila)

· Pușlamaua de Pierre Chesnot (Teatrul Dramatic din Galați)

· Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Teatrul Dramatic din Galați, premiera iunie 2003

Roluri în film

· Lupeni ’29, r. M. Drăgan

· Lumină de iulie, r. Gh. Naghi

· Sentința, r. Ferenc Kosa

· Decolarea, r. Timotei Ursu

· Serata (1971)

· Întoarcerea lui Magellan (1974)

· Șapte zile, r. M. Veroiu

· Trecătoarele iubiri, r.Malvina Urșianu

· Frații Jderi (1974)

· Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)

· Un august în flăcări, r. Dan Pița,Al.Tatos

· Un zâmbet pentru mai târziu, r. Alex. Boiangiu

· Hyperion, r. Mircea Veroiu- (*)

· Pe aici nu se trece! r. Doru Năstase(*)

· Instanța amână pronunțarea, r. Dinu Cocea

· Marele singuratic (1977)

· Buzduganul cu trei peceți,r.C.Vaeni

· Pentru patrie (1978)

· Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, r. Malvina Urșianu

· 1979-1982 – Cosma-“Lumini și umbre” serial TV, regia: A.Blaier, M.Constantinescu, M.Mureșan

· Al treilea salt mortal, r.Al.Croitoru

· Ancheta, r. Ctin Vaeni

· Rețeaua “S”, r.V.Calotescu

· Liniștea din adîncuri (1982)

· Omul și umbra, r. Iulian Mihu

· Calculatorul mărturisește (1982) r.G. Cornea

· Trandafirul galben (1982)

· Miezul fierbinte al pâinii, r.Al.Croitoru

· Misterele Bucureștilor (1983)

· Adela, r. Mircea Veroiu

· Masca de argint (1985)

· Anotimpul iubirii, r.Iulian Mihu

· Colierul de turcoaze (1986)

· Furtună în Pacific, r. Nicu Stan

· Totul se plătește (1987)

· Păstrează-mă doar pentru tine, r. V. Calotescu

· Telefonul (1992)

· Atac în bibliotecă (1992), r.Mircea Drăgan

· Chira Chiralina, r. Gyula Maar

· Terente – regele bălților, r. Andrei Blaier

Premii și distincții

· Premiul Festivalului Național de Teatru pentru rolul Victor din „Pisica în noaptea Anului Nou”, de D.R.Popescu, regia Vlad Mugur (Teatrul Național din Cluj)

· Premiul ACIN pentru interpretare masculină - rolul Andrei din „Trecătoarele iubiri”, de M.Urșianu

· Marele premiu al Festivalului de la San Remo pentru filmul „Adela”, după G.Ibrăileanu, regia M.Veroiu

· Diploma “Artist de Onoare al Filmului Românesc”, 2001

· 13 mai 2002 - Premiul de Excelență acordat de Centrul Național al Cinematografiei pentru contribuția deosebită adusă la afirmarea filmului românesc

· 1960-1998 mai multe medalii și Ordine (Medalia Muncii, Medalia “Meritul Cultural”), Ordinul “Meritul Cultural cls.IV și Ordinul “Meritul Cultural” cls. a III-a)

· Cetățean de onoare al Municipiului Brăila (decembrie 2002)

· Premiul pentru întreaga activitate din partea Festivalului Internațional de Film Transilvania - TIFF (iunie 2011)

I s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit actorului George Motoi la 13 mai 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”

George Motoi recită Ecce homo de Ion Minulescu

Poesis: George Motoi recitând poezii de Nichita Stănescu (Arhiva TVR)

TIMOTEI URSU

Date personale
Timotei Ursu
Născut	22 ianuarie 1939 (82 de ani) Timișoara, Regatul României
Ocupație	regizor de film
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Timotei Ursu (n. 22 ianuarie 1939, Timișoara, Regatul României) este un regizor român de film.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Timotei Ursu s-a născut în 1939 la Timișoara. Tatăl a fost muzicologul si profesorul universitar Nicolae Ursu. A absolvit, în 1962, Facultatea de Filologie și de Istorie a Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj și în 1969 Regia de Film la "Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale" din București.

Între 1965-1985 a lucrat la „Televiziunea Română”. A fost în paralel și crainic la TV și la Radio. Din 1970 pana in 1976, lector universitar la IATC (Univ. de Teatru si film, BUCURESTI.

Din 1986 traieste în exil in SUA ca jurnalist, fiind corespondent la "BBC" și la revista "New York MAGAZIN", înființând revista săptămânală "Foaie" și ca director la ziarul "Lumea Liberă ".

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje. documentare și anchete TV, a fost consilier stiintific al societatii "Dacia Revival International"(2004-2009); este membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania”. al "Uniunii Ziaristilor Profesionisti" si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania.^[1]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Filme cu Timotei Ursu[modificare | modificare sursă]

Războiul Independenței (Serial TV) (1977) - Nicolae Grigorescu
Cu pluta pe Marea Neagra (1981) - lectura

Regizor[modificare | modificare sursă]

Septembrie (1978)

* Banchiza (1982, TVR)

* Stridia si Perla (1980, TVR)

* Ultima Ora {1979, TVR)

Al patrulea stol (1978)
Nunta insangerata / (1976)
Brazii (1974)
Decolarea (1971)

Scenarist[modificare | modificare sursă]

Cursa (1975)
Septembrie (1978)
Buna seara, Irina!(1980)
Brazii (1974) - scenarist

Imagine[modificare | modificare sursă]

Anotimpurile si Delta (1970) - imagine

Teatru în regia Tudor Mărăscu

Date personale
Tudor Mărăscu
Născut	10 noiembrie 1940
Decedat	22 ianuarie 2012 (71 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Tudor Mărăscu (n. 10 noiembrie 1940, București – d. 22 ianuarie 2012, Viena^[1]) a fost un regizor român de teatru și film.

A fost profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Regizor[modificare | modificare sursă]

Bună seara, Irina (1980)
Învingătorul (1981)
Singur de cart (1983)
Încrederea (1984)
Miracolul (1988)
Mincinosul (1995) - film TV
Conu Leonida în față cu reacțiunea (2001) - film TV

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit profesorului Tudor Mărăscu la 10 decembrie 2004 Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Comandor, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România.^[2]

Buna seara, Irina de Tudor Marascu 1980

Florica Rosioru 1982 in filmul Invingatorul regia Tudor Marascu

GÂNDURI PESTE TIMP

LORD BYRON

Date personale
George Gordon Byron

Nume la naștere	George Gordon Byron
Născut	22 ianuarie 1788 Londra, Anglia
Decedat	19 aprilie 1824 (36 de ani) Missolonghi, Grecia
Înmormântat	Nottinghamshire
Cauza decesului	septicemie
Părinți	John Byron[]^[1]^[2] Catherine Gordon Byron[]^[1]^[2]
Frați și surori	Augusta Leigh[*]
Căsătorit cu	Anne Isabella Byron[] (2 ianuarie 1815–1816)^[3]^[2] Claire Clairmont[]^[2]
Copii	Ada Lovelace^[1]^[2] Elizabeth Medora Leigh[] Allegra Byron[]^[4]^[2]
Naționalitate	britanică
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (1 ianuarie 1801–) Regatul Marii Britanii (–1 ianuarie 1801)
Ocupație	poet
Limbi	limba engleză
Studii	Harrow School[] ()^[1] Trinity College Universitatea Cambridge Aberdeen Grammar School[]
Pregătire	Harowt’yown Avgeryan[*]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	Poezie
Opere semnificative	Pelerinajul lui Childe Harold Don Juan[]* Manfred[]*
Influențe[ascunde] John Milton, Alexander Pope
A influențat pe[ascunde] Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Ebenezer Elliott, John Clare, Charlotte Brontë
Note
Premii	Membru al Societății Regale[*]
Semnătură

Prezență online
pagină Facebook Internet Movie Database
Modifică date / text

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.

Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău și periculos a-l cunoaște”.^[5] Byron a fost un lider regional al organizației revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în Missolonghi.

FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiica sa legitimă Augusta Ada Byron, ulterior Ada Lovelace, cunoscută matematiciană britanică, a colaborat cu Charles Babbage la realizarea motorului analitic, predecesorul calculatorului modern.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Catherine Gordon, Mama poetului

Părinții lui s-au despărțit înainte de nașterea sa. Se presupune că John Byron s-ar fi căsătorit cu Catherine din motive materiale, iar când aceasta ar fi rămas fără bani, a părăsit-o.

De asemenea, chiar Byron povestea mai târziu, că în această perioadă doica lui, May Gray, i-ar fi făcut avansuri sexuale pe când avea doar nouă ani. Această experiență și dragostea lui pentru verișoarele sale Mary Duff și Margaret Parker au pus amprenta în comportamentul său ciudat față de femei.

În august 1799 Byron urmează cursurile „academiei” din Dulwich Grove unde l-a avut profesor pe William Glennie, originar din Aberdeen, până în aprilie 1801. Din 1801 urmează cursurile școlii Harrow până în iulie 1805. Apoi din octombrie 1805 urmează cursurile Colegiului Trinity din Cambridge.

În Atena s-a îndrăgostit de o domnișoară de doar 12 ani, Teresa Macri, căreia i-ar fi dedicat un poem (Maid of Athens, ere we part) înainte de plecarea spre Istanbul.

Lady Caroline Lamb

Anne Isabella Milbanke în 1812 de Sir George Hayter

În 1812, Byron are o aventură cu Lady Caroline Lamb, aventură foarte mediatizată bucurându-se de un interes deosebit din partea publicului britanic.^[6] Realizând ca această relație poate să-i ruineze statutul social, Caroline fiind căsătorită, Byron a pus capăt relației, dar Caroline nu a dorit să accepte acest fapt. A fost foarte afectată emoțional, pierzând atât de mult în greutate, încât Byron, sarcastic, îi scria soacrei Carolinei, Lady Melbourne, că este "bîntuit de un schelet",^[7] deoarece Caroline l-a vizitat deseori încercând cu disperare să-l facă să se întoarcă la ea.

În decembrie 1813 scrie Melodii ebraice.

La sfârșitul verii Shelley, Mary și Claire părăsesc Elveția. Claire poartă, spre Anglia, în pântece un copil rezultat al relației amoroase avute cu Byron.

În octombrie 1816, împreună cu prietenul său John Hobhouse, Byron face o călătorie în Alpi și apoi în Italia, stabilindu-se la Veneția.

În vara lui 1818 Claire o trimite pe Clara Allegra la Byron să o crească.

Lord Byron pe patul de moarte, pictat de Joseph-Denis Odevaere c.1826 Ulei pe pânză, 166 × 234.5 cm. Muzeul Groeninge, Bruges.

Poetul romantic Percy Bysshe Shelley a scris despre stilul de viață al lui Byron în timpul petrecut la Ravenna: "Lordul Byron se trezește la ora două. Eu mă trezesc, contrar propriilor obiceiuri ... la 12. Luăm micul-dejun și stăm de vorbă până la șase. De la șase la opt galopăm prin pădurea de pini care desparte Ravenna de mare; apoi ne întoarcem acasă și luăm cina, rămânând să bârfim până la șase dimineața. Nu cred că asta mă va ucide într-o săptămână sau două, dar nu voi insista mai mult decât atât. Casa Lordului B. se constituie, pe lângă servitori, din zece cai, opt câini enormi, trei maimuțe, cinci pisici, un vultur, o cioară și un șoim; toate acestea, cu excepția cailor, se plimbă prin casă, iar certurile lor nearbitrate resună ocazional prin vilă, de parcă ei i-ar fi stăpânii ... PS: Observ că enumerarea mea animalieră din acest Palat Circean a fost greșită ... Tocmai m-am întâlnit, chiar pe impozantele scări principale, cu cinci păuni, două bibilici și cu un cocor egiptean. Mă întreb cine au fost toate animalele acestea, înainte să fie schimbate în formele lor actuale." ^[8]

În 1823 scrie Epoca de bronz și Insula. Devine membru al Comitetului grec de la Londra, iar la 14 iulie pleacă spre Grecia împreună cu fratele Teresei Guiccioli, Pietro Gamba. Este primit în Cephalonia ca un adevărat erou. Se îmbolnăvește grav după o excursie făcută la Ithaca. La 30 decembrie pornește spre Missolonghi. Sunt publicate Cânturile VI-XIV din Don Juan.

La 145 de ani de la moartea sa, în mai 1969, după ce acest lucru a fost refuzat de trei ori până atunci, un memorial al lui Byron a fost amplasat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1806: Piese fugare (Fugitive Pieces);
1807: Ceasuri de trândăvie (Hours of Idleness);
1809: Barzi englezi și critici scoțieni (English Bards and Scotch Reviewers);
1813: Ghiaurul (The Giaour);
1813: Mireasa din Abydos (The Bride of Abydos);
1814: Corsarul (The Corsair);
1814: Lara (Lara);
1815: Melodii ebraice (Hebrew Melodies);
1816: Asediul Corintului (The Siege of Corinth);
1816: Parisina (Parisina);
1816: Prizonierul din Chillon (The Prisoner of Chillon);
1816: Visul (The Dream);
1816: Prometeu (Prometheus);
1816: Întuneric (Darkness);
1817: Manfred (Manfred);
1817: Tânguirea lui Tasso (The Lament of Tasso);
1818: Beppo (Beppo);
1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold (Childe Harold's Pilgrimage);
1819 - 1824: Don Juan (Don Juan);
1819: Mazeppa (Mazeppa);
1819: Profeția lui Dante (The Prophecy of Dante);
1820: Marino Faliero, Doge al Veneției (Marino Faliero, Doge of Venice);
1821: Sardanapal (Sardanapalus);
1821: Cei doi Foscari (The Two Foscari);
1821: Cain (Cain);
1821: Viziunea Judecății (The Vision of Judgement);
1821: Cer și pământ (Heaven and Earth);
1822: Werner (Werner);
1822: Monstrul transformat (The Deformed Transformed);
1823: Epoca bronzului (The Age of Bronze);
1823: Insula (The Island).

CITATE:

1. Mândria este calea care duce la libertate.

2. Amintirea fericirii nu aduce fericire în plus; amintirea durerii înseamnă mai multă durere.

3. Este o josnică părăsire a raţiunii să renunţăm la dreptul nostru de a gândi – ultimul şi singurul nostru loc de refugiu.

4. Toate persoanele diforme sunt foarte îndrăzneţe.

5. Cei care mor pentru o cauză măreaţă nu eşuează niciodată.

6. Timpul, cel care ne corectează atunci când judecata noastră dă greş.

7. Deşi îmi iubesc ţara, nu-mi iubesc compatrioţii.

8. Am marea speranţă că ne vom iubi toată viaţa, ca şi cum nu ne-am fi căsătorit niciodată.

9. Memoria omului a fost destinată să fie un depozit de lucruri scumpe, nu un coş de gunoi.

10. Bietul câine, în viaţă cel mai credincios prieten. Primul care te întâmpină, cel dintâi care te apară.

11. Adevărul e mai ciudat decât închipuirea.

12. Sper să merit cerul, făcând din pământ un iad.

13. Tema mea sunt neghiobii, iar satira al meu cânt.

14. Deşi de moarte straşnic ne ferim, totuşi un sfert din viaţă noi dormim.

15. Iubirea unei femei, se ştie, este un lucru drăguţ, dar şi de temut.

16. Moartea e acel fum negru în care dispare flacăra.

17. Fiecare sărut sincer provoacă un mic cutremur de pământ.

18. Unde este mister, ne putem aştepta să existe şi ceva malefic.

19. Cu o moarte se sfârşeşte orice tragedie, cu o căsătorie, orice comedie.

20. E un lucru cuminte să ne temem de poligamie, nu numai ca de un păcat, ci şi ca de o plictiseală.

21. O celebritate este persoana care este cunoscută de mulţi oameni pe care le rândul ei nu îi cunoaşte.

22. Suntem destul de nefericiţi în viaţa noastră şi fără să ne mai îndeletnicim cu absurdităţile de a mai cugeta la alta.

23. Omul are cu siguranţă suflet, dar felul cum i se permite să fie închis într-un corp nu mi-l pot imagina. Ştiu numai că dacă al meu iese în afară, mă voi încăiera niţel înainte să îl las să intre din nou în trupul altcuiva.

24. Adio, Soare, nu te voi mai vedea de acum înainte! Prima mea privire de dragoste şi de admiraţie - pentru tine a fost! Primeşte-o acum şi pe ultima: nu vei mai lumina nicicând vreun muritor căruia darul strălucirii tale să-i fi fost mai fatal decât mie! O inimă nemuritoare se răsplăteşte şi se pedepseşte singură. Ea poartă în sine însăşi izvorul şi sfârşitul nefericirii sale!

25. La un amant, pasiunea e preţuită drept o simţire strălucitoare. Dar la un soţ, e socotită obiect conjugal.

Câteva citate din diferiți autori:

POEZIE

Lord Byron

Biografie

Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.

Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău și periculos a-l cunoaște”.^[2] Byron a fost un lider regional al organizației revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în Missolonghi.

Fiica sa legitimă Augusta Ada Byron, ulterior Ada Lovelace, cunoscută matematiciană britanică, a colaborat cu Charles Babbage la realizarea motorului analitic, predecesorul calculatorului modern.

Părinții lui s-au despărțit înainte de nașterea sa. Se presupune că John Byron s-ar fi căsătorit cu Catherine din motive materiale, iar când aceasta ar fi rămas fără bani, a părăsit-o.

În august 1799 Byron urmează cursurile „academiei” din Dulwich Grove unde l-a avut profesor pe William Glennie, originar din Aberdeen, până în aprilie 1801. Din 1801 urmează cursurile școlii Harrow până în iulie 1805. Apoi din octombrie 1805 urmează cursurile Colegiului Trinity din Cambridge.

În Atena s-a îndrăgostit de o domnișoară de doar 12 ani, Teresa Macri, căreia i-ar fi dedicat un poem (Maid of Athens, ere we part) înainte de plecarea spre Istanbul.

În decembrie 1813 scrie Melodii ebraice.

La sfârșitul verii Shelley, Mary și Claire părăsesc Elveția. Claire poartă, spre Anglia, în pântece un copil rezultat al relației amoroase avute cu Byron.

În octombrie 1816, împreună cu prietenul său John Hobhouse, Byron face o călătorie în Alpi și apoi în Italia, stabilindu-se la Veneția.

În vara lui 1818 Claire o trimite pe Clara Allegra la Byron să o crească.

În 1823 scrie Epoca de bronz și Insula. Devine membru al Comitetului grec de la Londra, iar la 14 iulie pleacă spre Grecia împreună cu fratele Teresei Guiccioli, Pietro Gamba. Este primit în Cephalonia ca un adevărat erou. Se îmbolnăvește grav după o excursie făcută la Ithaca. La 30 decembrie pornește spre Missolonghi. Sunt publicate Cânturile VI-XIV din Don Juan.

La 145 de ani de la moartea sa, în mai 1969, după ce acest lucru a fost refuzat de trei ori până atunci, un memorial al lui Byron a fost amplasat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

Opera

· 1806: Piese fugare ("Fugitive Pieces");

· 1807: Ceasuri de trândăvie ("Hours of Idleness");

· 1809: Barzi englezi și critici scoțieni ("English Bards and Scotch Reviewers");

· 1813: Ghiaurul ("The Giaour");

· 1813: Mireasa din Abydos ("The Bride of Abydos");

· 1814: Corsarul ("The Corsair");

· 1814: Lara ("Lara");

· 1815: Melodii ebraice ("Hebrew Melodies");

· 1816: Asediul Corintului ("The Siege of Corinth");

· 1816: Parisina ("Parisina");

· 1816: Prizonierul din Chillon ("The Prisoner of Chillon");

· 1816: Visul ("The Dream");

· 1816: Prometeu ("Prometheus");

· 1816: Întuneric ("Darkness");

· 1817: Manfred ("Manfred");

· 1817: Tânguirea lui Tasso ("The Lament of Tasso");

· 1818: Beppo ("Beppo");

· 1812 - 1818: Pelerinajul lui Childe Harold ("Childe Harold's Pilgrimage");

· 1819 - 1824: Don Juan ("Don Juan");

· 1819: Mazeppa ("Mazeppa");

· 1819: Profeția lui Dante ("The Prophecy of Dante");

· 1820: Marino Faliero, Doge al Veneției ("Marino Faliero, Doge of Venice");

· 1821: Sardanapal ("Sardanapalus");

· 1821: Cei doi Foscari ("The Two Foscari");

· 1821: Cain ("Cain");

· 1821: Viziunea Judecății ("The Vision of Judgement");

· 1821: Cer și pământ ("Heaven and Earth");

· 1822: Werner ("Werner");

· 1822: Monstrul transformat ("The Deformed Transformed");

· 1823: Epoca bronzului ("The Age of Bronze");

· 1823: Insula ("The Island").

Romanta

A mea tînără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.

(trad. Ion Heliade Rădulescu)

Unei doamne

O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.

Mi-era, ca şi al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi eşti femeia!

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urî - aşa mi-e firea!

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, şi sânger!

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!

Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni!)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, -
Şi diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!

Stante pentru Augusta

Cand sumbra bezna ma orbea
Si cugetul plutea in ceata,
Speranta stinsa cand abia
Mai palpaia in drum razleata,

Cand sufletul batea nebun
In noaptea spiritului deasa,
Cand omul nu cuteaza bun
Sa para lumii si te lasa,

Tintind in suflet, ura cand
Musca mereu in mine treaza,
Doar tu mi-ai fost luceafar bland
Ce pana azi imi lumineaza.

La crestet blanda ma vegheai
Cu ochi de serafim tu una,
Si noaptea neagra alungai,
Lucind deaupra mea intruna

Cand norii se bateau in frunti,
Si tu atunci, mai vie inca,
Stiai senina sa-i infrunti
Si bezna sa alungi adanca.

Mi-esti geniu bun s cand indur
Sau cand infrunt urgii, nu-mi pasa
De toata ura dimprejur
Pazit de vocea ta duioasa.

Tulpina sti ce nu s-a frant
Nici indoita de furtuna
Si lespezi de mormant
Statornic frunzele isi suna.

Mugeasca tunetul turbat
Si verse-si focul norii, insa
Eu stiu, vei sta, precum ai stat,
Plecand asupra-mi pleata plansa.

Oriunde te-ai afla in plai,
OIricat as fi batut de soarta,
Un soare bland as vrea sa ai
Cu cei in suflet ce te poarta.

In laturi, subrede simtiri,
Vandute inime, in laturi!
Doar tu ramai prin naluciri
Cu mine pururea alaturi!

Statornica doar tu mereu
Cand nimeni alt in preajmanu mi-i,
Si astfel nu ma simt nici eu
Sihastru in pustia lumii.

Mihai Negulescu ("Ceramica regăsită", "Secunda în milenii")

Biografie

NEGULESCU Mihai, se naste la 22 ian. 1936, comuna Fintinele, judetul Prahova.

Poet.

Fiul lui Ion Negulescu, functionar, si al Ioanei (n. Dumitrescu).

Absolvent al Liceului „I. L. Caragiale" din Ploiesti (1955); elev al Scolii de Literatura „Mihai Eminescu"; licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din Bucuresti (1960).

Redactor la revista Viata militara, Luceafarul si Cutezatorii. Debut in revista Tinarul scriitor (1953).

In 1962 ii apare primul volum de versuri, intitulat Noptile albe ale orasului si vadind un retorism destul de conjunctural, de care autorul nu se va debarasa cu totul nici ulterior. Alte culegeri lirice: Jocul soarelui (1963), Ploile au venit tirziu (1965), Ceramica regasita (1967), Balans de zodii (1969), Pinacoteca unei lire (1971), Poarta de pe Mara (1972), Echinox (1972), Neodihna de a fi om (1973), Ceremonie in albastru (1975), Aeroportul alb (1975), Tine minte zapada (1976), Secunda in milenii (1977), Desfrunzirea uitarii in vintul auriu de septembrie (1979), Cine esti? (1982), Drumul spre casa (1984), Puterea acestui pamint (1986).

Inca de la debutul sau, cu o carte a carei tinereasca, labisiana efuziune era pe masura epocii (Noptile albe ale orasului, 1962), Mihai Negulescu traseaza cu destula claritate liniile tematice pe care se va desfasura o productie literara ce se va arata a fi abundenta, dar nu tocmai originala. Lirismul sau, revarsat in versuri de mare fluenta retorica, insa prea putin expresive, isi are sursa imediata in sentimentul identificarii cu tara, cu destinul ei istoric, cu oamenii si cu privelistile ei. Poetul consacra cicluri intregi „puterii acestui pamint", unor eroi din trecutul mai apropiat sau mai indepartat, diferitelor tinuturi, incepind cu delta Dunarii, continuind cu „codrii Prahovei", cu Transilvania si incheind cu Maramuresul, devenit chiar un laitmotiv al acestei geografii spirituale.

O geografie in inima careia se afla mereu satul, evocat cind cu exuberanta regasirii unui loc al obirsiilor, cind cu nostalgia unor radacini aproape pierdute, cum se intimpla in doua dintre cartile cele mai consistente ale autorului. Ploile au venit tirziu (1965) si Ceramica regasita (1961), unde tonul insusi este mai interiorizat, mai reflexiv, iar poemele capata ceva mai multa pregnanta ritmica si imagistica. De altfel, pe fondul unui traditionalism niciodata abandonat, Mihai Negulescu cauta in repetate rinduri sa-si innoiasca poezia, experimentind la nivelul formei si al versificai' ', care devine uneori mai libera, dar si imprinidu-i o nuanta mai personala prin atingerea unor teme precum copilaria, jocul, iubirea paterna, ceea ce se poate observa, de pilda, si in volumul Pinacoteca unei lire (1971)'si Tine minte zapada (1976).

Ca majoritatea cartilor lui Mihai Negulescu, acestea cuprind de asemenea numeroase poeme ocazionale, inspirate de calatorii pe cele mai diverse meleaguri romanesti sau straine. Cel ce spune undeva: „Am nevoie de drum ca de un semn ca exist" - a facut intr-adevar din calatorie un motiv si totodata un prilej al propriei literaturi, fara a reusi totusi sa-i dea astfel mai mult relief. O dovada sint si volumele sale de proza, in care, intr-o maniera pe jumatate realista, pe jumatate poematica, descrie spatiul atit de indragit al Maramuresului (Rapsodie in Oas, 1963; Orasul lui Pintea, 1966) sau incursiunea facuta in fabulosul univers natural, social, istoric si cultural al Chinei (Rapsodie in jad, 1974).

OPERA:
Noptile albe ale orasului, versuri. Bucuresti, 1962;
Jocul soarelui, versuri. Bucuresti, 1963;
Rapsodie in Oas, Bucuresti, 1963;
Ploile au venit tirziu, poeme. Bucuresti, 1965;
Orasul lui Pintea. povestiri, Bucuresti, 1966;
Ceramica regasita, versuri. Bucuresti, 1967;
Balans de zodii, versuri. Bucuresti, 1969;
Pinacoteca unei lire, versuri, Bucuresti, 1971;
Poarta de pe Mara, versuri. Bucuresti, 1972;
Echinox, versuri. Bucuresti, 1972;
Neodihna de a fi om, versuri. Bucuresti, 1973;
Rapsodie in jad. Bucuresti, 1974;
Ceremonie in albastru, versuri, Bucuresti, 1975;
Aeroportul alb, versuri. Bucuresti, 1975;
Tine minte zapada, versuri. Bucuresti, 1976;
Secunda in milenii, versuri, Bucuresti, 1977;
Desfrunzirea uitarii in vintul auriu de septembrie, versuri. Bucuresti, 1979;
Cine esti?, versuri. Bucuresti, 1982;
Drumul spre casa, versuri. Bucuresti, 1984;
Puterea acestui pamint, versuri. Bucuresti, 1986;
Un spatiu al iubirii, Bucuresti, 1988.

REFERINTE CRITICE- M. Dragan, in lasul literar, nr. 2, 1966; D. Micu, in Gazeta literara, nr. 22, 1968; idem, in Romania literara, nr. 31, 1969; A. Goci, in Romania literara, nr. 30, 1972; M. Iorgulescul, in Romania literara, nr. 36, 1972; L. Calin, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1973; A. Goci, in Romania literara, nr. 40, 1974; D. Micu, in Contemporanul, nr. 4, 1976; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 2, 1977; E. Manu, in Saptamina, nr. 475, 1980; Z. Sangerozan, in Cronica, nr. 32, 1980; C. Stanescu, in Scinteia, nr. 13055, 1984; I. Rad-Nandra, in Tribuna, nr. 20, 1986; T. Vijeu, in Romania literara, nr. 6, 1986.

Caius Dobrescu

Biografie

A urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit în 1988 Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză). Între 1990 și 1991 a beneficiat de bursa Herder la Universitatea din Viena. În 1999 și-a susținut teza de doctorat cu tema Postmodernismul - o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză”. A lucrat între 1998-1999 la Ministerul Afacerilor Externe. Este conferențiar la Universitatea „Transilvania” din Brașov.

Și-a început activitatea literară ca membru al Grupului de la Brașov (cunoscut și sub denumirea de „gruparea mașcristă”), format în anii `80 împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu. În timpul facultății, ia parte la cenaclul Universitas al Universității din București, condus de profesorul și criticul Mircea Martin.

A debutat în 1991 în volumul colectiv de poezie Pauză de respirație

Opere

Poeme

· Efebia, 1994

· Spălându-mi ciorapii, 1994

· Deadevă, 1998

· Odă liberei întreprinderi, 2009, a cărei traducere în limba germană, Ode an die freie Unternehmung, a primit Premiul orașului Münster pentru poezie europeană

Eseuri

· Modernitatea ultimă, 1998

· Semizei și rentieri, 2001

· Inamicul impersonal, 2001

· Un Bertrand Russell de respirație wagneriană, studiu introductiv la Pupa russa de Gheorghe Crăciun, p. 5-15, 2007

Romane

· Balamuc sau pionierii spațiului, 1994

· Teză de doctorat, 2007

· Euromorphotikon, roman în versuri, 2010

· Minoic, 2011

Studii

· Mihai Eminescu. Imaginarul spațiului privat. Imaginarul spațiului public, monografie, 2004

Volume colective

· Care-i faza cu cititul?, coord. de Liviu Papadima - Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groșan, Dan Lungu, Robert Șerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2010;

Premii și distincții

· Premiul Orașului Münster pentru Poezie Europeană, 2009 (împreună cu Gerhardt Csejka)

O întâmplare neobișnuită

intr-o dimineata am stins cazanul de la baie - slava
Domnului ca mi-a trecut prin
cap! -si am iesit pana la debit sa
cumpar nu mai stiu ce.
Purtam o camasa
"verdeturi care plutesc in unt".
Fosneam usurel
in adierea vantului, cand deodata trece pe langa mine un tren.
UN TREN!
Cu doua vagoane
sferice si incandescente fiecare mergand in alta directie cu alta
viteza legate prin fire subtiri puzderie fire de par din plastic.
Nu
glumesc!
Asa, pur si simplu
JBiF!
Si normal
ca mi-am pierdut cunostinta.

Timpanele sleite nu mai aud nimic unde sunt? un
tavan mov
foarte aproape vibratia podelei mireasma de pipi feroviar sunt
in tren! fara camasa fara pantaloni doar in
chiloti si cu niste ciorapi impodobiti cu desene geometrice misterioase nu erau ai mei!
Cum de-am ajuns aici?
M-au saltat doar pe mine sau pe noi toti?
"Iesi de-acolo" aud de unde? ies totusi
in mersul piticului si pe cine vad?
Sub acelasi tavan mov, putin intunecat e doctorul
Zole fostul nostru vecin!
Noi il credeam in
Israel. Oare chiar acolo ma aflu?
"Aseaza-te si nu mai tremura.
E-un simplu control" baza craniului
prinsa intre doua tampoane rotunde bratele pe suporturi care le imobilizeaza automat
Doctorul
ZOLE se apropie acum vad ca are
CAP DE SOIM! cu un glob de lumina deasupra, in care zvacneste un sarpe mic "Casca gura!" gura ca o casca.
Soim condor lumina orbitoare il simt plutind deasupra lantului imaculat al dintilor mei in cercuri, imi strecoara o oglinjoara intre masele cu mii de carlige
argintii imi scormoneste maselele ochiul lui rotund, mic,
fara privire.
Br Brrr
Brrrr
BRRRRRRRRRRRROUMM !!!!!!!!!

cartusul de dinamita a explodat sub fund plutesc pe scaunul dentistic deasupra intunecimilor ca un
imprastietor de insecticide curenti inghetati reptilieni chicoteli si deodata

Ce s-o lungesc: deodata m-am trezit in cabinetul doctorului
CRISTINA a fost medic
militar actualmente la
policlinica
Steagu
Rosu
E, totusi, el?
Si-a ras mustacioara?
Pare de-a dreptul imberb imaginati-va: doctorul
Cristina imberb! ochii mariti incondeiati cu negru deasupra capului
ras poarta un turn luminos luminand
tavanul mov e imbracat in halat imi arata spre fundul
incaperii: un strung-carusel alb ca laptele.
Ne asezam de-o parte si de alta. "Relaxeaza-te" spune "iti facem
un fund de ochi".
Deci nu-i strung.
Haaarst! pe o sina: un
aparat de filmat, de proiectie? "Pune barbia aci, in suport, biiine" in dreptul ochiului meu, catarea unei carabine "Ai ochi castanii" si apasa pe tragaci. O raza ingusta tasneste drept in centrul irisului.
"Stii ce-i acolo?" sopteste. "in fund de tot un punct se misca un fir o farama inca incandescenta de filament, un strop de plasma, de metal topit" gafaie "pizda ma-sii nu-mi gasesc cuvintele, cum sa-ti explic?
E Stii, dupa toti astia.. .chestia cu universu' care a explodat si pizda ma-sii, e-n expansiunede-atunci si pana astazi, la doua".
raza subtire - strapungandu-mi
intr-una gaura neagra din centrul ochiului
Fata lui, jumatate zambind netulburat,
jumatate ravasit-asudata "Ei bine acolo inauntru e invers e pe dos e
implozie

urland "e
IMPLOZIE!!!!
"Si?"
Doctorul
Iasa fruntea sa-i cada tichia lui de lumina se
dezechilibreaza o clipa. "Pleaca" murmura" sunt obo".
Si deodata
un barbat zvelt, gol cu organul viril
ascuns intr-o teaca de lemn cu cap de
berbec se repede ma arunca in carca iesim printr-un chepeng intuneric un vant inghetat zboara ii insfac coarnele nu vad nimic vantul spargandu-mi nasul
Ia sapte-opt ani" Caius, du-te si vezi daca-i inchisa usa" prin bezna si daca c intr-adevar deschisa? jupuita toata, sangerand, in flacari? si deodata
ma trezesc alunecand pe-un esofag sapunos in cabinetul doamnei doctor
MAICANESCU la care-astepti cu miile de ani.
Fata ei pudrata cu aur deasupra timpului
adica pare cu dooscinci mai tanara, zau poarta doua
coarne prelungi de vaca intre ele: discul orbitor iluminand tavanul mov printr-o spartura in apretul halatului iese gatul atos zambind: "Ai mai fost vreodata la endo, ingerasule?" si "De fapt, eu
sunt
androlog".
Ma mai cunoaste? "Relaxeaza-te" glasul ei laxativ simt ca o urasc apoi imi vineri sa-i cad la picioare.
Contradictoriu. "Ia sa vedem
puisoru'tau de cartita
Ce forma, greutate, densitate, poate avea berbecutu" cu care vei sparge poarta de fum a
Tainei?
Ciocanel
de jad pentru gratarasu' de jad
Ce fel de pinteni
o fi avand cocoselu' tau
de lupta hi, hi, hi"
Stanca de apret a halatului uite o crapatura! oare sa-i var o suta prin crapatura? sau un sapun libanez? sau un portjartier cu jartiere batute-n nestemate? sau o ruda de doi metri de salam sau cremvusti? sau ar vrea mai bine albume de pictura? Discul stralucind orbitor:
"Eeeee!
Ce-i asta?
Ma superi.
Pai, baiat mare si ti-e rusine la doctor?
Es' de la tara sau ce?"
Zambind se apropie cu un cutitas de fildes. Sa-mi reteze nasturii pantalonilor?
Bine, dar eu sunt numai in chiloti!
Ma simt tulburat
iar
Degetul
Poftei arata spre cer
si eu sunt un
Munte de fastaceala obrajii in flacari flacau in flacari slobozind o jerba de jena un ragnet de reticenta un zbiarat. O iau la fuga sar afara printr-un perete.
Sunt intr-un coridor imi pipai totul sunt teafar Poate de-aia - imi spun - purta berbecul care m-a adus teaca de lemn sa se fereasca de
Doamna
Doctor.
Si imi mai spun: oare n-am scapat prea usor? Pasi din amonte
doua siluete in trenduri palarii Doamne, sunt securisti sau, cine stie, trimisi de pe alta planeta, din viitor sa ma extermine!
Fuck you,
Terminator! O iau din nou la fuga.
Poate sunt doi vanatori de capete din
Noua
Guinee a zilelor noastre.
Poate au la ei tranchilizante cu laseri sau alte rahaturi din astea Se tin mereu dupa mine De-as avea
un magazin un gang o statie de metrou in care sa intru in care sa ma pierd Mai repede, mai repede,
Babusca,
Pistruiatule, gandeste-te la nenea
Andrei
Inima mea e-un solo turbat de-al lui
Nick
Manson
Bonzo
Bonham
Blabla.

Coridorul se inchide un perete mov prin care nu mai pot sa trec. Stai asa!" Instinctiv, duc mana la tocul de sub haina, dupa
Smith & Wesson ca prin farmec, o sticluta cu lichid galbui, intre degete.
Si-arunci ma gaindcsc: poate sunt
Gene
Hachman in "Filiera"" si port revolverul la glezna! Ma aplec, scotocesc in ciorapi.
Mos
Craciun nu mi-a adus decat o cutiuta de chibrituri cu miros fetid.
Gorilele in trenciuri m-au ajuns din urma intind spre ele armele mele albe mi le desprind delicat dintre degete "Multumim, rezultatele analizelor le puteti lua luni, dupa ora dospe, de la ghiseu".
Rasuflu. imi sterg sudoarea.
Cand, ce sa vezi, in peretele din fata mea s-a deschis o usa.
Intru si ma trezesc in cabinetul doctorului
CONSTANTINESCU
batranul specialist radiolog sta la birou cu falca in
palma.
Are un cap cu urechi ascutite cu botul prelung.
Caine sau
lup sau sacal.
De-un negru-carbon. in jurul gurii doua dungi galbene.
Tacut
ca-ntotdeauna. "Vino, hai" se ridica plictisit, ma prinde suiera"Intra
aici".
Spatele meu: lipit de o placa rece ca ghiata tubul slinos cu un ochi pe care mi-l lipeste de burta.
Constantinescu se aseaza
in fata unui televizor pe sub halat
poarta costum pepit papion guler
Take
Ionescu.
Televizorul se-aprinde albastrui nu deslusesc prea bine un fel de fund de ocean alge indigo unduind. Constantinescu cu
botul lasat in palma privind pierdut voluptos
de pierdut
Si numai intr-un tarziu ma scoate de-acolo, ma

baga-ntr-o camera obscura, in care poti sa stai numai chircit,
Simt peste mine o umbrela uriasa dogoritoare presiune
deodata parca mi-au bagat in fund o pompa de bicicleta
ma umflu o sa ma sparg
in puzderii de curcubee
"Vrei sa stii cum ai ajuns aici?
Simplu.
Te-au descompus
in informatii, he, he, si te-au transmis prin cablurile care leaga
vagonu' nostru de-al lor, asta-i"
Ce chestie!
Sunt tot cu pieptul gol de pasare cu
sfarcurile chircite, smochine din pachetele alea
lucioase iraquiene.
Iar langa mine cu doua-trei fete,
cu peruca sau fara sageti si ceasuri tasnind din el nimeni altul
decat
Omul-Indicator din "Oblio"! "Nu stiu, poate nu-ti convine, asta e!
Si eu ma plictisesc, nenica, uneori ma gandesc ca mai bine mi-as face rost de-o motoreta de-aia cu container si-as transporta savarine,
Acu' sa nu exagerez, ca-mi place munca mea, sa stii".
Eram intr-un fel de local masuta acoperita cu galben tavanul lamai langa cotul meu un carton cu pielite de cremvusti si urme de mustar
Omul-Indicator a comandat doua oranjcitro si o fata cu ochii jumatate inchisi ne-a adus imediat. "Stiu ca preferati coniac, asa-s baietii.
O sa vina.
Da acu', nenica, vreau sa ma-ntelegi exact ce-ti spun!
E important.
Asculta la mine, mie to'deauna mi-a placut sa insufletesc.
Si poti sa crezi ca ma pricep la chestia asta.
Uite, primu' lucru ce-mi vine-n minte:
Plevna.
Probabil de la portocale.
Plevna-i plina de portocali.
Daca eram acolo, inainte de batalie, in '77, ma-ntelegi, langa generalii' Cernat, stii ce le spuneam la baietii?
Fratii vostri din
Legiunea
Straina apara aceeasi cauza in fata berberilor!
Colonistii de peste ocean lupta si ei cu piele rosii.
Romani, din inaltimea acestor piramide va privesc patru mii de ani de istorie!
Pricepi?
Tre' sa ai texte-n tine".
Una din mainile lui nenumarate imi atingea usor obrazul doar cu buricele degetelor si parul "Ti-ai facut examenu' medical, nu?
Mda.
Acum trebuie sa afli.
Nenica, ai fost ales pentru o misiune.
Ti s-a facut o cinste durere.
Vei fi unu' dintre cei mai de seama, poate chiar cel mai, dintre eroii speciei.
Nu-i putin lucru.
Sa te-arati demn, frate.
Nu te speria, nu scanci.
Chestia e aprobata si de
Organizatia
Mondiala a
Sanatatii".
Ameteala spaima
chiar ca mi-ar fi trebuit un coniac.
"Care-i miscarea? "am ingaimat.
"He, he, chiar, am uitat sa-ti spun" din el sareau limbi, sageti, ceasuri. "E simplu.
Civilizatia s-a dezvoltat nai ba stie de unde.
Au fost sumerieni, egipteni, asirieni, greci, latini, chestii de-astea.
Corect?
S-a tot extins,
America,
Australia.
Piata s-a raspandit peste tot, jocurile schimbului, cum spune nea
Cutare, economiile-lumi care converg, apoteotic, catre
Economia-Lume!
Sa stii ca mie mi se pare frumos.
Auster, clasic, da'foarte frumos.
Aceasta civilizatie, insa, dupa cum au constatat specialistii nostri, se apropie de punctul critic.
Unde sa se extinda?
Pai tu esti chior, nu vezi ca depindem exclusiv de surse finite de energie?
Trebuie sa ne extindem sau s-a terminat cu noi.
Da' incotro? in cosmos? in oceane?
E foarte costisitor si nu se merita.
Specialistii nostri au observat, insa, altceva".
Degetele lui fine, cu inele, pe obrazul meu bucalat "Mieluselule, urmareste-ma cu atentie.
Ai idee cat se dilata uteru' unei gagici insarcinate?
Sau tipii care fura diamante
si si le baga-n fund.
Ai idee cate diamante poa' sa-si bage un om in fiind?
Ai citit in "Magazin" ca unu' a-nghitit o masina intreaga, piesa cu piesa?
Pe urma, exista oameni de sute de kilograme.
Corect?
N-ai inteles inca?
Specialistii nostri, baiatule, au descoperit ca trupul se poate dilata la nesfarsit!
Ai amutit?
Nu amuti inca.
Pana acu' ai fost studiat in vagonu' Asistentei
Medicale.
Rezultatele sunt pozitive.
Astia au stabilit ce posibilitati relative si absolute de dilatare prezinti, ce zacaminte contii.
Acum te-au trimis la mine si iti spun esentialu'. iti vom da drumu', te vei intoarce acasa.
Si, la momentul potrivit, daca va fi cazu', civilizatia, sub forma unui supozitor, iti va fi implantata tie.
Iar tu ai sa te dilati, incetu' cu incetu', fara sa simti nici urma de durere sau ceva, ca intr-un vis fara sfarsit!"

SFATURI UTILE

TRUC PENTRU ELIMINAREA ENERGIILOR NEGATIVE

Energiile negative sunt foarte nocive oriunde, dar mai ales în spaţiul locuinţei. Locuinţa este un sanctuar, un refugiu în care căutăm relaxare şi o atmosferă liniştită, iar energiile negative pot transforma o oază de linişte într-un calvar.

Din fericire, există mai multe modalităţi simple de a alunga vibraţiile nedorite.

Metoda pe care ţi-o prezentăm astăzi este utilă pentru detectarea energiilor negative din locuinţă şi împiedicarea reîntoarcerii lor în casă. Totodată aceasta iți va oferi protecția de care ai nevoie și când întalnești persoane care iți fură energia pozitiva.

Aceasta procedură constă în prepararea unui cocteil de ingrediente care alungă negativitatea şi reechilibrează energiile casei si a persoanelor care locuiesc in ea.

Iată reţeta de preparare şi modul de folosire:

Ingrediente

- 7 căţei de usturoi

- 7 foi de dafin

- 1 litru de apă minerală

Instrumentar

- 1 pâlnie

- 1 sticlă cu dop de plută

Mod de preparare

Foloseşte pâlnia ca să torni apa minerală în sticlă, apoi introdu în recipient căţeii de usturoi şi foile de dafin, iar la final fixează dopul de plută pe poziţie. Sticla trebuie amplasată într-un colţ al casei, într-un loc în care să nu poată fi observată. Şi asta-i tot!

Metoda descrisă de noi se foloseşte de multă vreme pentru alungarea energiilor negative din spaţiile de locuit. Încearc-o şi te vei convinge singur de cât de bine lucrează!

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

Problema unui prieten din cartier

Mitică se vede cu Popică care zice:

- Bă, pe mine nevastă-mea mă ține toată noaptea treaz.
- Si nu e bine Mitică?
- Păi, nu prea, deoarece nu mai pot dormii.
- Ei, lasă, că te descurci tu. Mai rău e de mine.
- Păi de ce mă Popică?
- Bă, cum mă pun în pat nevastă-mea adoarme brusc.
- Si nu ați discutat și voi înainte?
- Ba da Mitică.
- Si ce ți-a spus?
- Nimic, deoarece e mută de trei ani.

Unu vorbește de soția lui

Mitică se destăinuie prietenului său:

- Bă Ionică, nevastă-mea mă înșeală.
- Fugi bă de-aici, nevestele noastre sunt serioase.
- In principiu ai dreptate, dar nevastă-mea vorbea cu unu la telefon iar când am surprins-o a închis imediat.
- Bă Mitică, eu cred că te pripești.
- Nu cred. Am pus pe cineva s-o urmărească.
- Așa și? Ce ți-a spus persoana respectivă?
- Bănuiala mea s-a confirmat.
- Adică?
- S-a întâlnit cu doi bărbați și o femeie.
- Bine bine, dar femeia aia cine e?
- Nevastă-ta...

La farmacie intra o blonda si cere: -Puteti sa imi dati si mie un test de sarcina? Farmacista: de care? Blonda:-Negativ daca se poate.

Bula la scoala. Cum era ziua invatatoarei fiecare dintre copii vine pe rand si ii da un cadou. Vine Ionescu, fiul brutarului, si ii itinde o cutie. Invatatoarea o ia, o agita putin si zice : - Sunt franzele nu ? - Da. Raspunde Ionescu. Vine Stanescu, fiul macelarului, si ii intinde o cutie. invatatoarea o agita usor .. miroase cutia si zice: - Cotlete de porc nu ? - Da. Raspunde Stanescu. Vine Bula , tatal lui avea un magazin de bauturi alcoolice, si ii intinde o cutie. Invatatoarea agita cutia de 2 ori si observa ca dintr-un colt incepe sa picure. Pune degetul pe cutie apoi il baga in gura si zice : - E vin alb nu ? - Nu. Invatatoarea pune iar degetul pe cutie si apoi il baga in gura si zice: - Hmmm... e sampanie nu ? - Nu. Zice Bula. - Ma dau batuta. Ce e ? - Un catelus

Un tip este arestat şi dus la secţie deoarece vindea oamenilor elixirul nemuririi. La sectie, poliţiştii află că individul nu numai că păcăleşte oamenii dar este şi recidivist, fiind arestat din aceeaşi cauză în 1794, 1856, 1928 şi 2009.

Opresc maşina, deschid geamul şi o întreb pe bunăciunea de pe trotuar: – Vrei să mergi cu noi cu colindul? Nu trebuie să faci nimic, doar să stai capră.

O studentă foarte încrezătoare în forţele proprii, după multe încercări de a promova testul oral la Filozofie, îi spune deschisă profesorului examinator: – Domnule profesor, fac orice dacă mă treceţi examenul! – Orice, orice?! o întreabă profesorul zâmbind cu subînţeles. – Da, absolut orice, îi răspunde studenta surâzând ştrengăreşte. – Atunci du-te şi învaţă, îi spune profesorul!

- Iubitule, am slabit 2 kg! - Te-ai demachiat ???

Dupa trecerea doliului, un vaduv se recasatoreste cu sora sotiei sale decedate. - Chiar o iubesti sau de ce te-ai insurat cu ea?, il intreaba un prieten. - Pai la varsta mea, nu puteam sa ma obisnuiesc cu o soacra noua...

-Gigele tu stii ca eu am acasa bautura vorbitoare ! -Nu se poate . Cum asa ? -Asa bine ... Ieri l-am auzit pe tata spunand ceva , dar mama a spus ca de fapt nu vorbeste tata ci vorbeste alcolul din el !!!

- Ce faci atunci cind iti spune doctorul ca ti-au mai ramas 3 luni de traitit ?
- Te duci si le petreci cu soacra si vor fi cele mai lungi zile din viata ta...

Psihiatrul:
- Au mai existat in familia dumneavoastra cazuri de boli mintale ?
- Da, acum trei ani sora mea a refuzat sa se casatoreasca cu un miliardar...

Psihiatrul deseneaza un triunghi si îsi a întreaba pacientul:
- Ce va sugereaza acest desen ?
- Femei goale !
Apoi deseneaza un cerc:
- Dar figura asta ce va sugereaza ?
- Femei goale !
Mai deseneaza un patrat:
- Dar asta ?
- Femei goale !
- Vad ca aveti o idee fixa cu femei goale !
- Eu am o idee fixa ? Cine a desenat toate obscenitatile astea ?!

– Tata, care este diferenta dintre prosperitate si criza.
– E simplu, fiule: Prosperitate inseamna Mercedes, sampanie,

amanta.
Criza inseamna metrou, sifon, maica-ta.

duminică, 21 ianuarie 2024

FILMOGRAFIE

Filme cu Timotei Ursu

Regizor

Scenarist

Imagine

Regizor[modificare | modificare sursă]

Roluri[modificare | modificare sursă]

Apariții Cameo[modificare | modificare sursă]

Proză[modificare | modificare sursă]

Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Filme de cinema[modificare | modificare sursă]

Filme de televiziune[modificare | modificare sursă]

Anii 1990[modificare | modificare sursă]

Anii 2000[modificare | modificare sursă]

Moartea 2008[modificare | modificare sursă]

Autopsie și înmormântare 2008[modificare | modificare sursă]

Debut literar[modificare | modificare sursă]

Antologii, eseuri antume[modificare | modificare sursă]

Monografii antume[modificare | modificare sursă]

Viața Sfântului Apostol Timotei