MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 24 IANUARIE 2024 - EVENIMENT, ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, GÂNDURI PESTE TIMP, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT; POEZIE, SFATURI UTILE, 

Eveniment

Astăzi sărbătorim Ziua Unirii Principatelor Române sau Unirea Mică!

În 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, primul pas importat pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia, de la care deja am sărbătorit împlinirea a 105 de ani.
LA MULȚI ANI; ROMÂNIA!

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·     1458 - Matei Corvin, al doilea fiu al guvernatorului lui Ioan Corvin, a fost ales rege al Ungariei.

Matia Corvin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matia Corvin (mai des Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj, Regatul Ungariei – d. 6 aprilie 1490, Viena, Sfântul Imperiu Roman), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.

·         1679: Regele Carol al II-lea al Angliei dizolvă Parlamentul.

·         1742: Carol Albert de Bavaria devine împărat al Sfântului Imperiu Roman

·         1761 – Leopold Mozart scrie pe o copie a unui scherzo de Georg Christoph Wagenseil ca fiul sau, Wolfgang a invatat sa interpreteze muzica cu 3 zile inainte de a implini 5 ani

·         1765 – „Il Parnaso confuso” de Christoph Willibald Gluck are premiera in Palatul Schönbrunn din Viena, cu ocazia festivitatilor casatoriei Printului mostenitor Joseph cu printesa Bavariei Maria Josepha. Punerea in scena este regizata de Leopold

·         1818 – Ludwig van Beethoven isi retrage nepotul de la scoala si il duce in casa sa unde ii aduce profesor particular

·         1824 – Gioachino Rossini dirijeaza pentru prima data, in Londra, „Zelmira” la Teatrul King

·         1828: S-a întemeiat în Grecia instituția numită Președinția Greciei.

·         1831 – Cantata pentru Nunta lui Ferdinand de Austria de Gaetano Donizetti are premiera in Milano

·         1835 –Meldramma serio „I puritani” de Vincenzo Bellini are premiera in Théâtre-Italien din Paris. Gioachino Rossini, prezent in sala, va spune ca lucrarea a avut un „succes briliant”

·         1845 – Un recviem in memoria lui Nicolò Paganini, decedat de 4 ani, este tinut in „Chiesa della Steccata” din Parma. Biserica refuza sa inmormanteze ramasitele pamantesti ale lui Paganini deoarece acesta refuzase sa isi faca ultima impartasanie

·         1846 – „Jux-Polka” op.17 de Johann Strauss are premiera in Goldener Strauß din Viena

·         1848: Colonistul american James Marshall descopera  aur in California, ceea ce declanseaza  o imensa goana dupa aur. La invazia cautatorilor de aur dornici de imbogatire au  contribuit si declaratiile  presedintelui  american James Polk , care a evocat in public existenta unor bogatii incalculabile in California. Curand imigranti si aventurieri veniti din Europa, Asia si America latina, s-au alaturat celor peste 100.000 de americani care au luat drumul Californiei. Oamenii traiau in conditii precare,astfel incat inca din primul an s-a inregistrat moartea a zece mii de persoane, ca urmare a lipsei adaposturilor, subalimentatiei, lipsei medicamentelor, dizenteriei si a altor epidemii. Terenurile aurifere deveneau  proprietatea primului venit. Orase efemere au rasarit ca din pamant in valea Sacramento. Ajungand la  90.000 de locuitori , dintre care 20.000 mexicani,si 10.000 indieni, California dervine in 1949  stat cu depline drepturi, in cadrul Statelor Unite ale Americii de Nord.

·         1857 – In India, este fondata Universitatea din Calcuta, prima universitate din Asia

·   1859 - Adunarea Electivă a Țării Românești s-a pronunţă pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a insemnat unirea in fapt a Principatelor Moldovei şi Munteniei si punerea temeliei României moderne.

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto: ro.wikipedia.org

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

·         1860 – In Franta, Etienne Lenoir, obtine patentul pentru moturul cu gaz

·         1860 – In Imperiul Austro Ungar, la Viena, in Sophiensaal, are loc premiera valsului Lebenswecker, op. 232, de Johann Strauss

·     1862 - Deschiderea primului Parlament unic al României la Bucureşti. Domnitorul Al.I.Cuza proclamă solemn, în faţa Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti, “Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti este proclamat capitala ţării.

Deschiderea primului parlament al României (24 ianuarie 1862) – foto: ro.wikipedia.org

·         1864: A apărut Legea privind înființarea Curții de Conturi.

·         1865 – In Imperiul Austro Ungar, la Viena, in Sophiensaal, are loc premiera valsului Feuilleton Waltz, op. 293, de Johann Strauss

·         1866 – In Imperiul Austro Ungar, la Viena, are loc premiera valsului Bürgerweisen op. 306, de Johann Strauss

·         1875 – Poemul simfonic „Danse macabre” op.40 de Camille Saint-Saëns are premiera in Théâtre du Châtelet din Paris. Mama compozitorului lesina ingrozita de fluieraturile si huduielile publicului

·      1878 - Trupele române ocupă localitatea Smîrdan (astazi in Bulgaria), punct important al sistemului otoman de apărare a Vidinului, în timpul războiului de independenţă a României.

Războiul de Independență al României – Parte a Războiului Ruso-Turc (1877-1878) – „Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu – foto: ro.wikipedia.org

·         1882: S-a înființat, la București, societatea "Iridența Română", care, din 1883, s-a numit "Carpați". Societatea a militat pentru ajutorarea românilor transilvăneni.

·         1891: Își începe activitatea, la București, "Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor", care a militat pentru alipirea Transilvaniei și Bucovinei la Regatul României. Liga a publicat mai multe memorii privitoare la situația românilor din Austro-Ungaria.

·         1893: Apare la București revista umoristică Moftul român, condusă de I.L.Caragiale și Anton Bacalbașa.

·         1898 – In Imperiul Austro Ungar, la Viena, in Sophiensaal, are loc premiera cadrilului Göttin der Vernunft op. 476, de Johann Strauss

·         1901 – Aflat deja in coma, Giuseppe Verdi primeste ultima impartasanie. In fata camerei lui Verdi, pe strada, se pun paie astfel incat compozitorul sa nu fie deranjat

·         1915: Apare la Craiova revista literară "Drum drept", sub conducerea lui Nicolae Iorga.

* 1918 - Sfatul Ţării din gubernia rusa Basarabia proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Sfatul Tarii din Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, întrunit în şedinţă solemnă, votează în unanimitate şi proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Acest vot a constituit o etapă importantă pe calea unirii fostei Basarabii ţariste cu România. Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut în condiţiile revoluţiei ruse din 1917. Iniţial Republica Democratică Moldovenească fusese declarată parte a unei viitoare Rusii federale.

·         1924: Orașul rusesc Petrograd este redenumit Leningrad.

·         1932 – Este desfiintat Ordinul Iezuitilor din Spania. Abolirea ordinului iezuiților a fost  de scurtă durată, acesta fiind reînființat de către Vatican la începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea, o dată cu reinstalarea la putere a guvernelor  conservatoare, spaniole. Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universității din Paris, în frunte cu Ignațiu de Loyola. Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin bula „Regimini militantis Ecclesiae”. Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiții au introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiționată față de papă. Iezuiții au întemeiat renumite instituții de învățământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale. S-au făcut remarcați atât în domeniul educației, cât și pe tărâm misionar. Au răspândit creștinismul în toate noile continente, fiind activi mai ales în Asia (Japonia, China, India) și în America de Sud (Paraguay). Călugării iezuiți s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice după șocul Reformei protestante. Iezuiții au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică în țări cu tradiție protestantă, precum Anglia, Germania, Olanda și Ungaria. În Ucraina și Transilvania iezuiții au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice, aducând importante servicii culturii țărilor respective. Universitatea din Cluj este continuatoarea colegiului iezuit la care a învățat și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul. Societatea lui Isus a fost desființată în mai multe rânduri. În România ordinul a fost interzis ultima dată în anul 1948 , odată cu instaurarea regimului comunist. După 1989ordinul a reintrat în legalitate. Sediul Provinciei Române a Societății lui Isus se află în municipiul Cluj.

·         1939: În Chile are loc un cutremur cu magnitudine 8,3 pe scara Richter; 28.000 morți.

·         1946: Adunarea Generală a ONU adoptă prima rezoluție. Aceasta se referă la utilizarea în scopuri pașnice a energiei atomice și eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masă.

·         1948: Începe construcția Fabricii de confecții, "APACA", din București. La 1 mai 1948, fabrica începe să producă.

·         1958: Doi cercetători, Sir John D. Cockcroft (Marea Britanie) și Lewis L. Strauss (SUA), anunță public reușita primei fuziuni controlate a două nuclee atomice ușoare, transformate într-unul greu. Energiile degajate sunt foarte mari, similare cu efectele exploziei unei bombe cu hidrogen.

·         1960: Camerunul câștigă independența față de Franța

·         1972: În apropiere de Guam, a fost descoperit soldatul japonez Shoichi Yokoi, care a petrecut 28 de ani în junglă, crezând că al doilea război mondial e încă în desfășurare

·         1984: A fost lansat pe piață primul computer Apple Macintosh

·         1986: Are loc prima survolare a planetei Uranus cu nava spațială Voyager 2

* 1989 – A avut loc arestarea grupului de ziariști care pregătise publicația anticomunistă România.

Petre Mihai Băcanu (n. 11 decembrie 1944, satul Homorâciu, comuna Izvoarele, județul Prahova) este un jurnalist, editorialist și dizident român. În prezent, este director al societății “R” și director executiv al ziarului “România Liberă”, cititi mai mult pe ro,wikipedia.org (Petre Mihai Băcanu, fotografie de la eliberare) – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Un grup de ziarişti români a încercat în cursul anului 1988 imposibilul: tipărirea unui ziar ilegal. După ce au încercat mai multe variante tehnice, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă şi Ştefan Niculescu Maier, împreună cu tipograful Alexandru Chivoiu, au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”. Lotul România Liberă format din redactori şi apropiaţi ai ziarului cu acelaşi nume, a fost arestat în zilele de 24 – 25 ianuarie 1989, după ce, în urma unui denunţ, a fost descoperită presa tipografică rudimentară pe care membrii săi imprimaseră sute de exemplare dintr-un ziar anticomunist ilegal, difuzat în diverse oraşe ale ţării.

A urmat o o anchetă dură, prin care securiştii voiau să demonstreze legătura cu servicii de spionaj străine. Încadrarea iniţială în articolul Codului Penal privind “propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceauşescu are deţinuţi politici. O parte dintre inculpaţi au fost trimişi cu domiciliu forţat în diverse oraşe din ţară, iar lui Petre Mihai Băcanu i s-a intentat un proces de drept comun („speculă cu maşini”). Scopul era să se dezmintă acuzaţiile venite din Occident că în România ar mai exista deţinuţi politici. „Speculantul” Petre Mihai Băcanu a fost eliberat din arestul Securităţii (Calea Rahovei nr. 39) doar în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar trimiterea în judecată a fost casată la 10 ianuarie 1990.

Din grup au făcut parte:
- Petre Mihai Băcanu (n. 1940) ziarist la România Liberă, cap al listei de acuzare
- Mihai Creangă (n. 1942), ziarist la România pitorească
- Anton Uncu (1938-1998), ziarist la România Liberă
- Alexandru Chivoiu (1948-2005), tipograf la Combinatul “Casa Scânteii”
- Ştefan Niculescu Maier (n. 1958), inginer informatician la Institutul de Proiectării şi Automatizări

·         1990: CFSN adoptă prin decretul–lege nr. 40 cântecul Deșteaptă-te, române drept imn de stat al României

·         2004: A început desfășurarea proiectului cultural "Orașul de sub oraș", care a constat în spectacole susținute de actorii Teatrului Masca în stațiile de metrou din București

·         2010: Crina Coco Popescu în vârstă de 15 ani a escaladat cel mai înalt vârf al Oceaniei – Carstensz Pyramid (4884m) din Indonezia, devenind astfel cea mai tânără alpinistă din lume care urcă acest munte. Recordul anterior era deținut de americanca Samantha Larson care a urcat pe acest vârf în 2007 la vârsta de 18 ani.

Nașteri

·   76 - S-a nascut împăratul roman Hadrian; (d. 10.07.138).

Bustul lui Publius Aelius Traianus Hadrianus, în armură, la Muzeul de arheologie din Sevilla, din Spania – foto: ro.wikipedia.org

Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138) , a fost Împărat Roman (117-138). A fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. La Roma este restaurat Panteonul, se construiește Mausoleul sau viitorul Castel Sant’Angelo – mormântul împăraților romani până la Caracalla.

Hadrian a acordat o deosebită atenție promovării filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru cultura greacă. El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor poezii în greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și enciclopedice. Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și renunță la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria șiMesopotamia, fixând granița orientală pe Eufrat.

Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior. În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care trasa granița de nord a Imperiului Roman. În anul 132, intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanșat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba și reprimată în 135.

·         1287: Richard de Bury, episcop de Durham, lord cancelar al Angliei, bibliofil celebru (d.1345)

·    1444 - S-a nascut Galeazzo Maria Sforza, duce de Milano (d. 1476)

Galeazzo Maria Sforza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Galeazzo Maria Sforza (24 ianuarie 1444 – 26 decembrie 1476) a fost Duce al Milano din 1466 până la moartea sa. A fost cunoscut pentru cruzime, tiranie și desfrânare. Sforza a fost renumit ca patron al muzicii. În timpul domniei sale, a sprijinului financiar și a încurajărilor, capela a devenit una dintre cele mai faimoase ansambluri muzicale din Europa.

Compozitori din nord, mai ales compozitori franco-flamanzi au venit să cânte în capela sa și să scrie masse, motete și muzică laică pentru el. După crimele lui Galeazzo, cei mai mulți cântăreții la capela Sforza au fugit și s-au stabilit în alte părți ajutând la creșterea standardelor muzicale din alte orașe cu ar fi Ferrara.

Galeazzo Sforza a fost un afemeiat notoriu, care trecea femeile curtenilor săi odată ce se sătura de ele. Enervânduse odată pe un braconier, l-a forțat să înghită un iepure întreg, cu tot cu blană; pe un bărbat l-a ținut de viu într-un sicriu, Pe un preot care i-a prezis o domnie scură l-a pedespsit prin a muri de foame. Acest lucru i-a făcut mulți dușmani în Milano.

·         1679: Christian Wolff, filosof german (d. 1754)

·         1712: Frederic al II-lea, cel Mare (germană Friedrich II.; n. 24 ianuarie 1712, Berlin - d. 17 august 1786, Potsdam) a fost rege al Prusiei (1740-1786), din dinastia de Hohenzollern, ^[1], al 14-lea prinț elector al Sfântului Imperiu Roman sub numele de Frederic IV (Friedrich IV.) de Brandenburg. A devenit cunoscut sub numele de Frederic cel Mare(Friedrich der Große) și a fost poreclit Der Alte Fritz ("Bătrânul Fritz").

Portret al tânărului Frederic al Prusiei, de Antoine Pesne, anii 1730.

Frederic s-a născut la Berlin ca fiu al regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și al Sofiei Dorothea de Hanovra. Așa numitul "rege soldat", Frederic Wilhelm a dezvoltat o armată formidabilă, a încurajat centralizarea și a fost cunoscut pentru temperamentul său și autoritarism. Pe de altă parte, Sofia era manierată și bine educată. Tatăl ei, George, elector de Hanovra, a fost moștenitorul reginei Anne a Marii Britanii. George i-a succedat ca regele George I al Marii Britaniiîn 1714.

Nașterea lui Frederic a fost salutată de bunicul său după ce doi dintre nepoții săi muriseră deja la vârste fragede. Frederic a fost educat de o franțuzoaică, Madame de Montbail, care mai târziu a devenit Madame de Rocoulle; el și-a dorit ca ea să-i educe și copiii. Frederic a învățat franceza și germana simultan. În ciuda dorinței tatălui său ca educația sa să fie în întregime religioasă și pragmatică, tânărul Frederic, cu ajutorul tutorelui său Jacques Duhan, și-a procurat 3000 de volume de poezie, clasici greci și romani, filosofie franceză pentru a-și suplini lecțiile.^[2]

În timp ce regele se relaxa bând cu prietenii săi, fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filosofie. Pentru militărosul său tată, el era "un băiat efeminat, care nu posedă nici o singură înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot"

Frederic a făcut o alianță cu sora sa, Wilhelmina, cu care a rămas apropiat întreaga viață. La vârsta de 16 ani, Frederic s-a atașat de pajul de 13 ani al regelui, Peter Karl Christoph Keith. Wilhelmina a scris că cei doi „curând au devenit inseparabili. Keith era inteligent dar fără educație. El l-a servit pe fratele meu cu un real devotament și l-a informat de acțiunile regelui”.^[4]

Din anul 1730, prințul începe să ducă împreună cu prietenul său Hans Hermann von Katte o viață boemă, încercând să scape de sub controlul tatălui său printr-o încercare de a fugi în Anglia, care eșuează. Cei doi prieteni sunt arestați și închiși în fortăreața Küstrin, unde, Frederic este obligat să privească decapitarea prietenul său care îl ajutase să plănuiască fuga. Corpul și capul prietenului său fost lăsate pe terenul de sub fereastra celulei prințului.^[5] Frederic a stat închis la Küstrin doi ani.

După eliberarea din închisoare, Frederic, în calitate de colonel al Regimentului Goltz, a căutat să-și dezvolte abilitățile militare. În 1732, regina Sofia Dorothea a încercat să orchestreze o dublă căsătorie: a lui Frederic și a Wilhelminei (sora lui Frederic) cu Amelia și Frederic, copiii fratelui ei, regele George al II-lea al Marii Britanii. Temându-se de o alianță între Prusia și Marea Britanie, mareșalul von Seckendorff, ambasadorul austriac la Berlin, i-a mituit pe mareșalul von Grumbkow (ministrul prusac de război) și pe Benjamin Reichenbach (ambasadorul prusac la Londra). Discret, cei doi au calomniat curțile britanice și prusace în ochii celor doi regi și în final planul căsătoriei a eșuat.^[6]

Frederic Wilhelm considera că Frederic ar trebui să se căsătorească cu Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin, nepoata împărătesei Anna a Rusiei, dar la acest plan s-a opus cu ardoare Prințul Eugene de Savoia. Frederic însuși a propus o căsătorie cu Maria Tereza a Austriei în schimbul renunțării la succesiune. Prințul Eugene l-a convins pe Frederic Wilhelm ca prințul moștenitor să se căsătorească cu Elisabeth Christine de Brunswick-Bevern, o rudă protestantă a habsburgilor austrieci

Sub influența prietenilor săi austrieci, Friedrich Wilhelm von Grumbkow și Jacob Paul von Gundling, Frederic se căsătorește la 12 iunie 1733 cu Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel, fiica lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel.
Frederic i-a scris surorii sale despre soția sa că "nu poate fi nici dragoste, nici prietenie între noi"^[4] Avea foarte puțin în comun cu mireasa lui și căsătoria politică l-a ofensat ca un exemplu de intervenție austriacă, care a afectat Prusia începând cu anul 1701. După ce Frederic și-a asigurat tronul în 1740, el i-a interzis Elisabetei să viziteze curtea sa de la Potsdam, acordându-i Palatul Schönhausen și apartamentele de la Stadtschloss Berliner.

Căsnicia a rămas fără copii.

Prințul Frederic avea numai 28 de ani când tatăl său Frederic Wilhelm I a murit iar el a urcat pe tronul Prusiei, la 31 mai 1740.^[8] În acel moment Prusia era alcătuită din teritorii împrăștiate, inclusiv ducatul de Cleves, comitatele Mark și Ravensberg în partea de vest a Sfântului Imperiu Roman; Brandenburg, Pomerania în partea de est a Imperiului, și fostul ducat al Prusiei.

Dorind să alipească Prusiei, care era o țară săracă în materii prime, bogata provincie a Sileziei, Frederic a refuzat să recunoască Pragmatica Sancțiunedin 1713, un mecanism juridic care să asigure moștenirea Mariei Terezaasupra Austriei. După decesul împăratului Carol al VI-lea, Frederic contestă succesiunea fiicei în vârstă de 23 de ani a lui Carol al VI-lea, Maria Tereza, în special asupra provinciei Silezia. În consecință, războiul de succesiune din Austria a început la 16 decembrie 1740, atunci când Frederic a invadat și ocupat rapid Silezia.^[9]

Frederic a ocupat Silezia, cu excepția a trei cetăți la Glogau, Brieg și Breslau,^[10] în doar șapte săptămâni, în ciuda drumurilor proaste și a intemperiilor. Cetatea de la Ohlau a căzut aproape imediat în mâinile lui Frederic și a devenit sediul campaniei de iarnă pentru armata lui Frederic. La sfârșitul lunii martie 1741, Frederic a pornit campania din nou, dar a fost forțat să se retragă la un atac surpriză al austriecilor. Prima bătălie reală cu care Frederic s-a confruntat în Silezia a fost bătălia de la Mollwitz la 10 aprilie 1741.^[11] Deși Frederic a servit de fapt sub prințul Eugen de Savoia, aceasta a fost prima dată când Frederic a comandat o armată. Crezând că armata sa a fost învinsă de austrieci, Frederic a încercat să evite capturarea și a galopat departe^[12] lăsându-l pe feldmareșal Kurt Schwerin la comanda armatei. De fapt, prusacii au câștigat bătălia din momentul în care Frederic a fugit. Frederic ar fi declarat ulterior "Mollwitz a fost școala mea".^[13]

În Războiul de șapte ani, trupele prusace pătrund în Sachsen (Saxonia) regatul sașilor și îi determină pe vecini să se unească împotriva Prusiei într-o alianță alcătuită din Austria, Franța, Rusia, raportul forțelor fiind de 1:3 în favoarea aliaților. Iscusința strategică a tânărului rege i-a determinat pe contemporani să-l numească Frederic cel Mare. Numai Războiul de Șapte Ani a costat viețile unui milion de oameni, regiuni întregi fiind depopulate, context în care regele este numit monstrude scriitorul german Thomas Mann. După Războiul de succesiune la tronul Austriei, profitând de slăbiciunea acestei țări la încheierea războiului cu Turcia, (1739) Prusia devine una dintre cele 5 mari puteri din Europa.

Este perioada când protestanții pretind să fie tratați ca parteneri egali ai catolicilor. Împărțirea Poloniei (1772) este inițiativa Austriei, care împreună cu Rusia devine aliata Prusiei (1764), iar Prusia anexează Prusia de apus. De la această dată se intitulează el Frederic, regele Prusiei. Ca tânăr monarh a atras atenția regilor și principilor europeni asupra Prusiei prin reformele sale. Printre altele a interzis interogarea prin schingiuire (iunie 1740) și a acordat libertatea religiei. Lozinca lui era eu sunt primul supus statului meu. A contribuit și la dezvoltarea principiilor de drept.
În agricultură, pe timpul său s-a introdus cultura cartofului și s-au asanat mlaștinile Drömling și Oderbruch, s-au introdus reforme în educația militară și s-a trecut la alcătuirea unei structuri stabile de funcționari de stat, fiecare cetățean indiferent de obârșie fiind tratat la fel.
Prusacii, având în vedere avantajele economice ale repopulării regatului, prezintă toleranță față de emigranții care erau de religie sau naționalitate diferită, toți cetățenii putându-se adresa direct cu scrisori regelui. Prusia a fost primul regat european unde s-a introdus libertatea (cu anumite limitări) a presei, ceea ce, într-un sistem feudal, era până atunci de neconceput. Încercarea lui Friedrich de a desființa iobăgia a eșuat în fața rezistenței masive a nobilimii latifundiare.

În timpul domniei lui au fost clădite sute de școli dar, fiind lipsă de cadre didactice, de multe ori erau aduși suplinitori din rândul subofițerilor trecuți în rezervă. Friedrich cel Mare a murit la data de 17 august 1786 în palatul Sanssouci, fiind înmormântat în Potsdam.

·         1732: Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, dramaturg francez (d. 1799). A fost ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). Este  cunoscut mai ales pentru pentru piesele sale de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul din Sevilla” şi „Nunta lui Figaro”; (d.18.05.1799).

·         1746: Regele Gustav al III-lea al Suediei (d. 1792)

·         1752 – S-a nascut la Roma compozitorul italian Muzio Clementi  (d. 1832). Este considerat  parintele muzicii moderne pentru pian, dar acest renume ar trebui împarțit el si C.P.E. Bach, a cărui operă Clementi a studiat-o cu multă grijă și care i-a  influențat în mare măsură stilul propriu .

·         1776: Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, scriitor, compozitor și pictor romantic german (d.1822)
* 1778: Charles Ferdinand d'Artois, Duce de Berry (Charles Ferdinand d'Artois, fils de France, duc de Berry; 24 ianuarie 1778 – 14 februarie1820) a fost fiul cel mic al regelui Carol al X-lea al Franței și a soției lui, Prințesa Maria Theresa de Savoia.

·         1779 – S-a nascut Elisabeta Alexeievna, soţia ţarului Alexandru I al Rusiei (d. 04.05.1826).
*1811: Henry Barnard (n. 24 ianuarie 1811, Hartford, statul  Connecticut — d. 5 iulie 1900, Hartford, Connecticut) a fost un pedagog american, care a studiat dreptul și a făcut parte din adunarea legislativă a statului natal, Connecticut, ajutând la crearea unui departament de învățământ și la primul institut pentru pregătirea profesorilor.
* 1814: Helene de Mecklenburg-Schwerin (Helene Luise Elisabeth; 24 ianuarie1814 – 17 mai 1858) a fost Prințesă Moștenitoare a Franței după căsătoria din 1837 cu fiul cel mare al regelui Ludovic Filip al Franței, Ferdinand Philippe de Orléans.

A fost mama viitorului Conte de Paris și a Ducelui de Chartres. Descendenții ei includ pe actualul Conte de Paris ca și pe actualii pretendenți la tronurile Franței și Italiei și pe regii Spaniei și Belgiei.

Portret al Elenei de Mecklembourg-Schwerin, ducesă d'Orléans, de François Meuret.

Născută la Schloss Ludwigslust, ea a fost singura fiică a lui Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819) și a celei de-a doua soții, Karoline Luise de Saxa-Weimar-Eisenach(1786–1816), a treia fiică a Marelui Duce Karl August și a prințesei Louisa de Hesse-Darmstadt.

Pe linie paternă a fost nepoata lui Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerinși a Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg.
De asemenea, ea a fost nepoata regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Tot pe linei paternă a fost verișoara Ducesei de Kent și a regelui Leopold I al Belgiei. Printre verișorii materni se includ regina Prusiei^[1] și regele Wilhelm I de Württemberg.

Tatăl ei a fost fiul cel mare și moștenitor al lui Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg. Mama ei a fost prințesă a ducatului de Saxa-Weimar-Eisenach. Marele Duce Ereditar și soția lui au murit la trei ani diferență unul de celălalt; mama Helenei a murit în ianuarie 1816 iar tatăl ei în 1819 lăsându-l pe fratele vitreg al Helenei, Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (1800–1842), noul Mare Duce Ereditar și pe toți copiii în grija bunicului Helenei, Mare Duce în funcție.

La 30 mai 1837, la Palatul Fontainebleau, Helene Luise s-a căsătorit cu Ferdinand Philippe d'Orléans. Arhiepiscopul de Paris, Hyacinthe-Louis de Quélen, a folosit pretextul diferențelor religioase pentru a interzice ca cremonia să aibă loc la Notre Dame de Paris.

Ea a fost aleasă ca mireasă pentru duce pentru a forma o alianță cu unchiul ei, Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, în ciuda faptului că era protestantă și considerată liberală și nu prea frumoasă. Fiind o persoană ambițioasă, ea a acceptat propunerea împotriva dorinței familiei, deoarece dorea să devină regină.

Soțul ei era fiul cel mare al regelui Ludovic-Filip I și al reginei de origine italiană, Maria Amalia.^[2]

Ducesa de Orléans, deHeinrich Pommerencke, c. 1850.

Căsătoria a fost descrisă ca fiind una fericită. A devenit populară pentru public prin introducerea pomului de Crăciun în Franța. Cuplul a avut doi copii; fiul cel mare, Filip, născut la Palatul Tuileries din Paris va deveni cunoscut mai târziu de regaliști sub numele Louis Philippe II. Celălalt fiu, Robert, a luptat pentru Uniune în Războiul Civil American și pentru Franța în 1870 în războiul franco-prusac.

La 13 iulie 1842, soțul ei a murit din cauza rănilor suferite după ce a sărit din trăsura scăpată de sub control; moartea lui prematură a stârnit o dezbatere în cadrul Casei de Orléans peste înființarea unui consiliu de regență care ar fi necesar dacă Ludovic-Filip ar muri în timp ce moștenitorul său ar fi fost încă minor (prințul Ludovic Filip avea patru ani iar regele Ludovic-Filip 68 de ani). Principalii membri au fost văduva lui Ferdinand Philippe și fratele lui Ludovic, ducele de Nemours, însă prin evoluția ulterioară regența nu s-a materializat.

În 1848, socrul ei a fost detronat. Helene plănuia să prevină abolirea monarhiei și să fie proclamată regentă pentru tânărul ei fiu. Ducele de Nemours a renunțat la drepturile sale de a fi regent pentru Helene și Helene a apărut la parlamentul francez, cu cei doi fii ai ei, contele de Paris și fiul ei mai mic ducele de Chartres, pentru a pretinde dreptul fiului său la tron și cerând ca ea să fie instalată ca regentă în timpul minoratului. Pretenția nu a fost acceptată de parlament.

Helene a părăsit Franța pentru Germania împreună cu copiii. Ea a continuat din străinătate să pretindă în mod activ dreptul fiul ei de a deveni monarh însă regaliștii francezi de acasă au început să favorizeze fosta linie regală franceză sub conducerea Contelui de Chambord.

Hélène a murit de gripă la Richmond; ea a trecut boala și fiului ei Robert care a stat alături de ea în tot acest timp însă a supraviețuit și a continuat să lupte în războaiele italiene de unificare.

Inițial ea a fost înmormântată la Weybridge înainte de a fi transferată la capela regală din Dreux în 1876.

·         1848: Vasili Surikov, Pictor rus (d. 1916)

* 1849: Gheorghe Cârțan cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (n. 24 ianuarie 1849, Cârțișoara - d. 7 august 1911) a fost un țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, distribuind cărți românești, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.^[1]

„Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara deține obiecte care i-au aparținut. La Bistrita se afla statuia lui. Badea Cartan avea un bat de 70cm

Badea Cârțan a fost un țăran originar din Cârțișoara (Sibiu), unde s-a născut în anul 1849. Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru unirea românilor din Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viața sa dedicând-o acestui scop.

Mormantul lui Gheorghe Cârțan in Sinaia

Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Badea Cârțan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității^[A] poporului român. Dorind să vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat.

Badea Cartan se intoarce la oi dupa fiecare aventura. Dar o alta idee nu-i da pace lui: vrea sa faca negot cu carti. Carti romanesti. N-a putut prima data cand a cerut autorizatie. Pentru ca omul nostru spunea tot ce avea pe suflet si trimisii imparatesti nu prea erau de acord. Pleaca la Vat, unde era inchis Ioan Slavici si, apoi, la Seghedin, unde erau inchisi Memorandistii de la Cluj. Si despre toate simtamintele lui pune pe hartie versuri. Pe la 1895, iar cere autorizatie sa faca negot. Tot carti romanesti. De data aceasta este arestat.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

* 1862: Prințul Alfons al Bavariei (germană Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel Prinz von Bayern) (24 ianuarie 1862 – 8 ianuarie1933) a fost membru al familiei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie.

La palatul Nymphenburg, la 15 aprilie 1891 s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise d'Orléans, fiica lui Prințul Ferdinand, Duce de Alençon și a Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria (sora împărătesei Sisi a Austriei).

Împreună au avut doi copii:

• Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
• Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)

* 1862: Edith Wharton (n. 24 ianuarie 1862,^[New York, New York, SUA – d. 11 august 1937,Saint-Brice-sous-Forêt[*], Franța) a fost o scriitoare, romancieră, poetă și traducătoare americană, câștigătoare a unui Premiu Pulitzer și de trei ori nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură în 1927, 1928 și 1930

·         1874 - S-a născut Grigore Tăuşan, filosof, membru de onoare al Academiei Române (m.20.04.1952).

* 1880: Ducesa Jutta de Mecklenburg-Strelitz (Auguste Charlotte Jutta Alexandra Georgina Adophine; 24 ianuarie 1880 – 17 februarie 1946) a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și soția lui Danilo, Prinț Moștenitor de Muntenegru.

Ducesa Auguste Charlotte Jutta Alexandra Georgina Adolphine de Mecklenburg s-a născut la Neustrelitz ca a doua fiică a Marelui Duce de Mecklenburg, Adolphus Frederic și a soției acestuia, Prințesa Elisabeth de Anhalt.^[1] Împreună cu sora ei Maria, Jutta a fost crescută de guvernante și nu prea a avut contact cu părinții ei.^[1] Atmosfera de la palatul Erbgrossherzog s-a remarcat prin rigoare și etichetă.^[1] Un scandal a izbucnit când sora ei în vârstă de 19 ani a rămas însărcinată cu un servior de la palat.^[1]

Prin influența împăratului german Wilhelm al II-lea s-a aranjat căsătoria Juttei cu moștenitorul tronului Muntenegru, Prințul Danilo.^[2] La câteva ore după sosirea ei la Antivari în Muntenegru, ea s-a convertit la ortodoxism. În drumul ei spre Cetinje pentru nuntă, a fost însoțită de viitorul ei cumnat, prințul moștenitor al Italiei, Victor Emanuel.^[3] S-a căsătorit cu Prințul Danilo la 27 iulie 1899. După căstorie și-a luat numele de Milița.

În timpul Primului Război Mondial, Muntenegru a luptat împotriva Puterilor Centrale, care includea și țara ei natală, Imperiul German. După război, după ce Muntenegru a fost incorporat în noul regat al serbilor, croaților și slovenilor, familia regală a stabilit un guvern în exil. Socrul ei, regele Nicolae I al Muntenegrului, a murit la 1 martie 1921 și soțul ei i-a succedat. El a deținut poziția numai o săptămână înainte să abdice în favoarea nepotului său, Mihail, Prinț de Muntenegru.

Jutta și-a petrecut restul vieții în exil. Ea și soțul ei au trăit în Franța unde Danilo a murit în 1939. Jutta a murit la Roma unde domnea cumnatul ei, regele Victor Emanuel al III-lea.

·         1881: Mihail Gașpar, prozator român (d. 1929)

* 1886: Henry King (n. 24 ianuarie 1886, Virginia, SUA – d. 29 iunie1982 Toluca Lake[*], SUA) a fost un regizor și actor de film american.
* 1888: Hedwig (Vicki) Baum (n. 24 ianuarie 1888, Viena - d. 29 august 1960, Hollywood, California) a fost o prozatoare austriacă, stabilită în SUA din 1931.

Fiind evreică, toate cărțile ei au fost puse sub index și au fost arse în 1933 de naziști.

Fiica lui Hermann, un funcționar de bancă tiranic și ipohondru și al lui Mathilde (născută Donat), bolnavă psihic, Vicki Baum a crescut într-o familie în care lectura era considerată un „viciu ascuns”. De aceea, tatăl său i-a interzis să citească „de plăcere” și chiar s-a înfuriat când a aflat că fiica sa a luat Premiul 1 la un concurs literar.^[2]

În 1904 a întrerupt școala și s-a înscris la „Academia de Muzică și Arta Spectacolului” (Universität für Musik und darstellende Kunst Wien) din Viena unde a studiat harpa. La vârsta de 18 ani a fugit din casa în care se simțea oprimată și s-a căsătorit cu Max Prels (1878–1926), un jurnalist care a introdus-o în lumea literaților și a scenei culturale din Viena. Atunci și-a publicat primele nuvele sub numele soțului său.^[2]

Căsătoria nu a durat, așa că în august 1912 s-a mutat la Darmstadt, unde s-a angajat în orchestra operei. Acolo l-a cunoscut pe dirijorul Richard Lert (1885–1980), cu care s-a căsătorit în 1916 și l-a urmat în turnee, din oraș în oraș. Cuplul a avut doi fii, Wolfgang și Peter. După nașterea celui de-al doilea fiu, Vicki și-a vândut harpa și s-a dedicat exclusiv carierei de scriitoare.

·         1889: Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboștița, Albania - d. 27 noiembrie 1972, București) a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine aromână,^[2] respectiv membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică.

Victor Eftimiu s-a născut în ținutul Korcei, al doilea din cei 12 copii ai negustorului macedoroman Gheorghe [Ghergo] Eftimiu (bunicul se numea Eftimie [Timco] Ceavo) si ai Mariei (născută Cociu), zisa si Economu, fiica de preot.^[4] Între anii 1895-1897 urmează clasele primare în limba greacă, în comuna natală. În anul 1897 este înscris, în București, la școala primară de pe strada Silvestru, stradă, unde tatăl avea o băcănie. Se stabilește definitiv în Romania în 1905.

Director al teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1 august - 31 decembrie 1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

În 1935 obține în francmasoneriegradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, Meșterul Manolereproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru.^[5]

Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri Înșir'te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Cocoșul negru, Prometeu. A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă.

·         1890: Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (d. 1939)

* 1901: Florica Bagdasar (n. 24 ianuarie 1901, Monastir, Imperiul Otoman – d. 19 decembrie 1978, București) a fost medic cu specialitatea neuropsihiatrie infantilă și a fost prima femeie ministru din România, laMinisterul Sănătății, în perioada 1946–1948.
Florica Bagdasar s-a născut la Bitolia/Monastir în Macedonia. Provenea dintr-o familie macedoromână: tatăl ei a fost Sterie Ciumetti, inginer de poduri și șosele și profesor de liceu de matematică, iar mama, Anastasia Papahagi Ciumetti, era soră cu Pericle Papahagi^[1][2][3] A început liceul la pensionul Pompilian, dar din cauza Primului Război Mondial și a refugiului, a continuat liceul în Moldova, la Roman, absolvind liceul „Roman Vodă” (secția modernă) în 1920. S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină din București pe care a absolvit-o în 1925. După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de doctor în medicină și chirurgie și dreptul de liberă practică. În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar cu care a avut o căsnicie model. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională; Florica pentru a urma cursuri de sănătate publică la Harvard, Dumitru pentru a-și însuși noile tehnici de neurochirurgie la clinica dr. Harvey Cushing, pionierul neurochirurgiei moderne^[1][4] La Boston Florica Bagdasar a primit bursa Rockefeller. Întorși în țară în 1929, după un stagiu de câțiva ani la Jimbolia și la Cernăuți (Spitalul de Boli Nervoase), soții Bagdasar au ajuns la Bucureștiunde s-au stabilit definitiv și au rămas până la sfârșitul vieții. În 1935 dr. D. Bagdasar a obținut, prin concurs, deschiderea primei clinici de neurochirurgie la București. După întoarcerea de la Boston în 1929, până în 1935, tehnologia modernă neexistând, el a operat pe creier în condiții primitive, improvizate: singura persoană care i-a fost constant alături, secondându-l în sala de operație și încurajându-l până când și-a creat propria echipă de neurochirurgie, a fost soția sa

După ce a trecut prin toată filiera de examene și concursuri, Florica Bagdasar a fost definitivată ca medic primar de psihiatrie, specialitatea igienă mintală. S-a dedicat asistenței neuropsihiatrice și educaționale a copilului. Florica Bagdasar și colaboratoarea sa, Florica Nicolescu (Stafiescu), au elaborat și experimentat cu succes la diverse școli primare propriul abecedar („Carte pentru toți copiii”) și propriul manual de aritmetică, bazate pe ideea globală de grupare și pe scrisul vertical simplificat^[8] Aceste materiale didactice aveau scopul de a-i atrage pe copii și de a-i face să învețe cu plăcere, într-un mod mai degrabă ludic. În 1946 s-a înființat Centrul de Igienă Mintală din București, de pe Str. Vasile Lascăr Nr. 14, unde s-au tratat copiii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament. Acest centru a fost conceput de Florica Bagdasar după cele mai moderne precepte științifice inspirate din SUA. În calitate de director al acestei instituții, Florica Bagdasar a recrutat și organizat o echipă exemplară de experți, psihologi, pedagogi, logopezi și kinoterapeuți, care să trateze problemele copiilor. Florica Bagdasar a funcționat ca director al Centrului de Igienă Mintală până în ianuarie 1953^[2][4]

Tot în 1946, după decesul soțului său, care era în acea epocă ministrul Sănătății în guvernul Petru Groza, Florica Bagdasar este numită Ministrul Sănătății, succesoarea soțului ei. Ocupă această poziție de la 26 septembrie 1946 până la 28 august 1948.^[4][9]

Devine astfel prima femeie care deține un cabinet ministerial într-un guvern al României. În anii imediat după război, soții Bagdasar, miniștrii sănătății, s-au înfruntat cu crize grave, care se cereau urgent rezolvate: rețele sanitare decimate de război, lipsuri, sărăcie, foamete cumplită — în special în Moldova unde seceta și iarna aprigă făcuseră ravagii — și care la rândul lor au contribuit la devastatoarele epidemii de tifos exantematic în Moldova și de malarie în Dobrogea^[10][11] Dr. Paul Cortez, cunoscutul psihiatru, și epidemiologul Mihai Ciucă au lucrat direct cu ministrul Sănătății — Florica Bagdasar — în campaniile de combatere ale acestor epidemii.^[7][12]

În 1949 Florica Bagdasar a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic (IMF București), unde în cadrul Facultății de Pediatrie, a introdus specialitatea de neuropsihiatrie infantilă (Psihologia copilului normal și patologic)^[4]Devine promotor al neuropsihiatriei infantile atât pe plan teoretic cât și pe plan practic, creând valoroase cadre de specialitate^{[4][13][14][15]}

În octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România. A deținut această funcție timp de câțiva ani.

Florica Bagdasar a pășit pe urmele soțului ei, Dumitru Bagdasar, care avea o poziție de stânga încă din tinerețe. Astfel, după 23 august 1944, Florica Bagdasar a devenit membră a Partidului Comunist Român. În 1944-1948 a activat în diferite organizații de masă cu sarcini de răspundere date de partid. A activat în Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioților, și în Uniunea Femeilor Democrate din Romania (UFDR). În perioada 1946-1951 a fost deputată a județului Tulcea în Marea Adunare Națională. În august-septembrie 1946 a făcut parte (singura femeie) din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris. De la Paris a plecat în misiune oficială la Stockholm cu scopul de a solicita ajutorul suedezilor (alimente, medicamente) pentru țara devastată de război. După întoarcerea în țară, la 26 septembrie 1946, a fost numită Ministrul Sănătății și a deținut această funcție până la 28 august 1948.^[4][7][9]

În 1948 a fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române.

Faptul că în 1949 a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic din București, iar în octombrie 1957 vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România ar putea sugera că Florica Bagdasar a avut o carieră de neîntreruptă ascensiune, însă între anii 1953–1956 a fost în dizgrație, la un pas de lichidare.

Campania contra Floricăi Bagdasar a început in august 1948, când, fiind în inspecție în Dobrogea în cadrul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de Ministru al Sănătății fără vreo explicație prealabilă.^[2]. Au urmat ani de zvonuri contradictorii, de intimidare, apariția agenților provocatori. În 1951 colaboratoarea ei cea mai apropiată la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată, fără mandat de arestare, ca după doi ani de închisoare să fie eliberată, fără sentință de judecată, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduceau^[16][8] Campania contra Dr. Florica Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953, cu un articol de fond din ziarul Scînteia intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”^[17] Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială și, în ciuda aprecierii elogioase date de prof. dr. Vlad Voiculescu, Florica Bagdasar a fost „eliberată” din funcția de director și nevoită să predea pe loc dosarele și cheile Institutului. Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în spital (Filaret), a avut nevoie de o operație grea de plămâni, după care însă, în mod miraculos, a început recuperarea. Între timp articolul din Scânteia a fost „prelucrat” în sesiuni speciale la toate școlile și spitalele din țară, după cum decretase Partidul. Fulminantul articol din Scânteia o acuza pe Florica Bagdasar de „cosmopolitism”, de ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud etc. A fost anchetată în repetate rânduri. A rămas fără nici un venit, fiindcă pensia după soțul ei de la Academie a fost de asemenea tăiată, iar „Spațiul locativ” a obligat-o să împartă apartamentul unde locuia cu fiica ei, cu o altă familie cu doi copii. Ostracizarea a fost completă: a fost o perioada de înverșunată dizgrație politică, de persecuție, de lipsuri materiale, de boală. Ironia soartei a făcut probabil ca boala ei atât de gravă s-o salveze de la o soartă și mai cumplită, aceia a unui „proces de demascare” în sensul așa-ziselor devieri.^{[1][2][5][7][3]}

La sfârșitul lui 1956 valul de teroare stalinistă trecuse peste Florica Bagdasar și au început demersuri de „reabilitare” (concomitent cu programul de „destalinizare” inițiat de Hrușciov în URSS)^[1][3]. I s-a propus să reintre în partid, dar a refuzat. În schimb, în octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii din România, poziție în care a funcționat câțiva ani. De asemenea, i s-a dat permisiunea de a călători și a avut posibilitatea să-și revadă fiica de mai multe ori în străinătate. A continuat să trăiască în România până la sfârșitul vieții în 1978, fiind o prezență „cvasi-singulară” după aprecierea lui Valeriu Negru: „din punct de vedere politic a fost tolerată, dar nu agreată”.^[5]

Sfârșitul dramatic al Floricăi Bagdasar a fost descris de scriitorul american Saul Bellow în romanul său Iarna Decanului^[18]. Saul Bellow și-a însoțit soția, Alexandra Bellow (fostă Alexandra Ionescu Tulcea), în România când mama acesteia, Florica Bagdasar, era grav bolnavă, pe moarte. Florica Bagdasar este unul din personajele romanului.

·         1905: Grigore Vasiliu Birlic, actor român (d. 1970). Între creatiile sale memorabile citam rolurile din filmele  : “Bădăranii”, “Două lozuri”, “Steaua fără nume”; (n. Falticeni; d.14.02.1970).

·         1906 – S-a născut sculptorul Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române; (m. 8 august 1982).

* 1907: Adalbert Steiner (n. 24 ianuarie 1907 - d. 12 octombrie 1994) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay). În România, Adalbert Steiner a jucat la echipa Chinezul Timișoara.
* 1914: Willy Sipos, cunoscut ca și Vilmos Sipos sau Vilim Šipoš, a fost un fotbalist iugoslav (n. 24 January 1914 – d. 1978) care a evoluat la cluburi importante în perioada interbelică, precum și în echipa națională a Iugoslaviei și Ungariei.

Willy Sipos a fost un mare fotbalist din istoria Rapidului jucând la cel mai înalt nivel în Cupa Mitropa.

·         1916 - S-a născut pictoriţa Wanda Sachelarie-Vladimirescu.

·         1916: Rafael Caldera, președinte al Venezuelei (d. 2009)
* 1917: Ernest Borgnine (n. Ermes Effron Borgnino, 24 ianuarie, 1917 - d. 8 iulie, 2012) a fost un actor american de film, care a câștigat Premiul Oscar pentru rolul său din Marty (1955).

·         1921: Nicolae Spirescu, pictor român (d. 2009)

·         1921: Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie1921, Chișinău - d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanuși a compozitoarei Mansi Barberis.
După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu.
Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.

A lucrat la Teatrul „Constantin Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965-1969), Teatrul Mic din București (1969-1978), Teatrul „Ion Vasilescu” (1978-1983), Teatrul de Operetă (director între 1990-1992), „Theatrum Mundi”, la Deutsches Nationaltheater din Weimar și la Jena și a montat opera Oedip de Enescu la Opera din Weimar. A întreprins numeroase turnee cu piesele regizate de ea, în țară și în străinătate (Germania, URSS, Polonia, Iugoslavia, Maroc).

A regizat peste 190 de spectacole de teatru, printre care Cerere în căsătorie – Cehov, Coboară iarna – Maxwell Anderson, Petru Rareș – Horia Lovinescu, Comedia erorilor– Shakespeare, Micii burghezi – Maxim Gorki, Vrăjitoarele din Salem – Arthur Miller, Soțul ideal – Oscar Wilde, Beckett – Jean Anouilh, Lungul drum al zilei către noapte – Eugene O'Neill, Noaptea iguanei – Tennessee Williams, Profesiunea doamnei Warren de G. B. Shaw, Rața sălbatică – H. Ibsen, Viforul, Luceafăru, Hagi Tudose – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liola, Dar nu e nimic serios – Luigi Pirandello, Amfitrion – Plaut, Cafeneaua – Goldoni, Ursul – Cehov, Steaua Sevillei – Lope de Vega, D’ale carnavalului – I. L. Caragiale. A colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic.

A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.

Sorana Coroamă-Stanca a scris piese de teatru (Seară cu dans, Ploaia pe acoperiș, Podul, Un anotimp fără nume, Veghea tânărului războinic ș.a.), și scenariii (Mușatinii, Afacerea Protar, după Mihail Sebastian) și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.

După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației „Memoria”, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor.

Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.

·         1932 – S-a născut actorul Silviu Stănculescu; (d.23 octombrie 1988). A desfasurat  o bogată activitate la Teatrul de Comedie din Bucureşti (filme: “Liceenii”, “Mircea”, “Trahir”); (d.23.10.1998).

   ·    1934:     Stanisław Grochowiak (n. 24 ianuarie 1934, Leszno — d. 2 septembrie1976, Varșovia) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist polonez. A absolvit facultatea de limbă polonă a Universității din Wrocław. 
* 1937: Hans Moser, handbalist născut în România    
*  1940: Joachim Gauck (n. 24 ianuarie 1940, Rostock, Germania) este un activist pentru drepturi cetățenești din fosta RDG, de profesie pastor luteran, din 2012-2017 președinte federal al Germaniei.

Între anii 1990 și 2000 a deținut funcția de Comisar federal pentru arhivele Stasi.

·         1941 - S-a născut istoricul Ioan Scurtu.

·         1941: Neil Diamond, cântăreț american
* 1941: Dan Shechtman (în ebraică דן שכטמן, n. 1941, Tel Aviv, Palestina sub mandat britanic, astăzi în Israel) este un inginer israelian, cercetător al materiei, profesor cercetător la Technion, Haifa, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 2011 pentru descoperirea cvasicristalelor.^[3]

Un cvasicristal este constituit din atomi și molecule dispuse într-o structură doar aparent regulată, în realitate ea fiind aperiodică.

·         1944 - S-a născut Cristian Popescu, actor şi solist vocal.

·         1945: Silviu Angelescu, critic literar și prozator

* 1948: János Boros (n. 1948, Cluj - d. 24 iulie 2012, Cluj-Napoca^[1]) a fost un politician român de etnie maghiară. A participat în înființarea partidului UDMR. În perioada 2000-2008 a fost viceprimar al municipiului Cluj-Napoca din partea UDMR.
* 1949: Andrei Andreicuț, pe numele de mirean Ioan Andreicuț, (n. 24 ianuarie1949, Oarța de Sus, județul Sălaj (interbelic), în prezent în județul Maramureș) este din martie 2011 mitropolit al Mitropoliei Clujului. În anul 1990, a devenit episcop al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia. În anul 1998 episcopia păstorită de el a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie. În anul 2005 a fost unul din candidații propuși a-i succeda mitropolitului Antonie Plămădeală. Nealegerea lui Andrei Andreicuț a dus la crearea unei noi Mitropolii în nordului Ardealului - Mitropolia Clujului, Crișanei, Maramureșului și Sălajului, al cărei întâistătător a devenit Bartolomeu Anania, ca arhiepiscop mitropolit. După moartea Mitropolitului Bartolomeu Anania, succesorul acestuia la Cluj a fost Andrei Andreicuț.

Între 1967-1972 a urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate din cadrul Universității Tehnice de Constructii București. După absolvirea facultății a lucrat ca inginer la Întreprinderea de Căi Ferate a Regionalei CFR Cluj. După doi ani de inginerie, între 1976-1978, a urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în doi ani ca urmare a aprobării susținerii examenelor anticipat datorită faptului că mai deținea o altă licență. În august 1978 a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Teofil Herineanu al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului.^[1]

Din anul 1978 a fost preot în Turda, unde a amenajat o capelă, organizată anterior într-o casă, dându-i forma și aspectul de adevărată biserică. A inițiat un program sistematic de cateheze pentru tineri și adulți precum și nenumărate acțiuni cu caracter social. A inițiat în viața duhovnicească mulți tineri, dintre care peste 30 au ajuns preoți sau monahi.

Forțat de Securitate, a semnat un angajament de colaborare. În anul 1985, după nenumărate încercări eșuate din cauza obstrucționării din partea regimului comunist, după cum mărturisesc unii din profesorii de la Institutul Teologic Ortodox din București (azi Facultatea de Teologie Ortodoxă), a obținut înscrierea la doctorat. În anul 1985 fost transferat, la cererea episcopului Emilian Birdaș în Episcopia de Alba Iulia în Parohia Maieri I unde a desfășurat aceeași bogată activitate pastorală. La 15 noiembrie 1987 a pus bazele corului de copii "Theotokos".

Pe 25 februarie 1990 a devenit episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, care îl avea ca titular pe episcopul Emilian Birdaș. În urma demisiei episcopului Emilian Birdaș, devenit ulterior episcop vicar la Arad, apoi episcop de Caransebeș, Andrei Andreicuț a devenit episcop al episcopiei Alba Iulia în iunie 1990, și arhiepiscop din 1998, o dată cu ridicarea eparhiei de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Arhiepiscopie.

După decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a fost nominalizat pentru funcția de mitropolit al Ardealului. La alegerile desfășurate pe 3 noiembrie 2005 a fost preferat, după al doilea tur de scrutin, Laurențiu Streza. Ca urmare a alegerii acestuia din urmă în funcția de mitropolit al Ardealului (in defavoarea lui Andrei Andreicuț), prin stăruințele arhiepiscopului Bartolomeu Anania a fost înființată Mitropolia Clujului.^[2][3]

În calitate de arhiereu a înființat Editura Reîntregirea și o tipografie, a pus bazele și a susținut un seminar teologic la Alba Iulia, o facultate de teologie (pentru care a construit un sediu modern) și un post de radio ortodox (Radio Reîntregirea). Este unul dintre primii episcopi ortodocși care a pus bazele unui proiect de activitatea socială a bisericii la nivel eparhial.

Între anii 1996-2008 a fost decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia.

În ședinta din 18 martie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a fost ales în funcția de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Mitropoliei Clujului. Instalarea sa în funcție a avut loc în data de 25 martie 2011 în prezența unui sobor de ierarhi ai BOR și a unui numeros public din aparatul de stat

În anul 2007 a fost deconspirat ca fost colaborator al Securității, cunoscut cu numele de cod "Ionică".^[5] Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități a stabilit în ședința sa din 13 septembrie 2007 faptul că Andrei Andreicuț a făcut poliție politică.^[6] În data de 9 octombrie 2007 plenul CNSAS a respins contestația formulată de Andrei Andreicuț împotriva verdictului de colaborare.^[7] Cu ocazia respectivă, Laurențiu Tănase, membru al CNSAS la propunerea PSD, a declarat că notele furnizate de Andreicuț erau "total nevinovate".^[8]

Gabriel Andreescu, activist pentru drepturile omului și specialist în domeniul științelor politice, cunoscut publicist anticomunist al anilor '90, a redat în ediția din 18 octombrie 2007 a ziarului Ziua extrase din dosarul de rețea al lui Andrei Andreicuț, care relevă faptul că acesta a fost racolat pentru posibilitățile sale de a "penetra în intimitatea elementelor fost greco-catolice". Ca informator a urmărit o călugăriță greco-catolică clandestină, l-a denunțat pe monseniorul Octavian Bârlea, conducătorul uniților din Germania, pentru apelul său către românii din străinătate etc. Într-o informare din luna august 1985 l-a denunțat pe un preot romano-catolic care ținea cursuri de catehizare cu copiii și nepoții unor credincioși, "iar preotul respectiv îi notează în registrele lor cu numele maghiarizate". Dosarul său de rețea nr. 354 arată că unul dintre credincioși venise la el să-i mărturisească problemele de natură sentimentală și faptul că intenționează să se căsătorească cu o străină. Andreicuț l-a denunțat scriind în nota sa informativă către Securitate din 28 octombrie 1983 toate aceste date intime.^[9]

În 15 februarie 2008 Curtea de Apel Alba Iulia a anulat verdictele de colaborare date de CNSAS.^[10] Curtea de Apel Alba Iulia a invocat din oficiu o excepție procedurală legată de decizia nr. 51/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a legii CNSAS, formulată de senatorul Dan Voiculescu.^[11][12]

După alegerea lui Andreicuț în funcția de mitropolit, scriitorul Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, a reiterat pentru agenția Mediafax că acesta semnase angajamentul în anul 1983 ca urmare a unui șantaj, sub amenințarea întocmirii unui dosar penal pentru dare de mită. Mircea Dinescu a descris cazul lui Andreicuț drept atipic în rândul preoților colaboratori, deoarece acesta nu a încercat să facă o carieră în Securitate.^[13]

Andrei Andreicuț a declarat într-o conferință că a semnat angajamentul cu Securitatea sub amenințarea cu închisoarea și a vorbit despre respectiva perioadă că ar fi fost chiar urmărit de Securitate, făcând apel la mila divină și la iertare pentru cei care au greșit și regretă.^[14]

Conform memoriilor preotului greco-catolic Ioan Mitrofan, prieten al său din tinerețe, Andrei Andreicuț s-a numărat între cei care l-au vizitat pe cardinalul Iuliu Hossu aflat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani.^[15] Pe 23 iunie 2000 l-a însoțit pe patriarhul Teoctist în vizita pe care acesta a efectuat-o cardinalului Alexandru Todea la Reghin

·         1950: Stela Enache (nume real: Steliana Aurelia Bogardo, n. 24 ianuarie1950, Reșița, Caraș-Severin) este o solistă vocală din România. A fost căsătorită cu compozitorul și cântărețul român de muzică ușoară Florin Bogardo.
Încă de la șase ani Stela începe să studieze pianul fiind înscrisă la Școala de Muzică. În perioada 1964-1967 a urmat cursurile Școlii Populare de Artă din Reșița, secția canto. În perioada 1967-1972 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Cluj. A fost perioada în care a participat la festivalurile studențești de la Iași, Târgu Mureș, Timișoara. Este remarcată de compozitorul George Grigoriu care reușește să facă un duet inedit la acea vreme cu Stela Enache și George Enache. În 1971 a participat la Festivalul Național Mamaia, unde a obținut locul al II-lea la secțiunea "interpretare". Interpretează în concurs piesele "Să facem florile să cânte", pe muzica lui George Grigoriu și "Țin minte" pe muzica lui Radu Șerban. În 1972 a participat din nou la aceeași secțiune a festivalului Mamaia și a obținut același premiu.
Tot în 1971 Stela Enache se căsătorește cu compozitorul Florin Bogardo, cu care are doi copii. Florin Bogardo i-a încredințat peste 60 de piese. Este cooptată ca solistă a Orchestrei Electrecord condusă de Alexandru Imre împreună cu care face numeroase turnee în Germania, Rusia, Austria, țările nordice ș.a. După desființarea formației devine solista trupei condusă de toboșarul Doru Danciu sub numele de Sunshine Band. În 1972 a plecat în Germania, iar apoi a efectuat turnee în toată lumea (Rusia, Austria, Elveția, Norvegia, Danemarca, etc.). În 1986 a încheiat primul contract pe un vas de croazieră. De atunci cântă foarte mult pe vase de croazieră. Cu "Europa", unul din cele mai selecte vase de croazieră, a făcut de patru ori ocolul pământului, timp de un an. În 1977, a participat la Festivalul "Orfeul de aur" din Bulgaria. Apare alături de nume mari ale muzicii în diferite programe muzicale: Gilbert Becaud, Milva, Gloria Gaynor, Jennifer Rush, Tony Christie, The Platters, Lionel Hampton, Vicky Leandros, Al Bano etc. Are în repertoriu peste 500 de cântece.

·         1950: Daniel Auteuil, actor francez
* 1951: Arsenie Voaideș, pe numele de mirean Augustin Voaideș, (n. 24 ianuarie 1951, Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț - d. 16 februarie2018, Mănăstirea Berzunți, județul Bacău) a fost un arhimandrit ortodox român, stareț al Mănăstirii Berzunți din județul Bacău.

S-a născut în satul Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț, la 24 ianuarie 1951, din părinții Neculai si Anghelina, de credință ortodoxă. A primit la botez numele Augustin. În 1987, IPS Eftimie, pe atunci Episcop al Romanului și Hușilor, voind să regenereze monahismul în eparhia sa, a cerut de la mitropolitul Moldovei și Sucevei, Teoctist Arăpașu, pe Părintele Arsenie de la Putna. Astfel, cel ce avea să devină părintele duhovnicesc al acestei zone pitorești Hușilor, voind să revigoreze monahismul în această eparhie cerută, a fost trimis, de ascultare, ca paznic, în acest loc care atunci se numea Schitul Savu. În ziua de 8 noiembrie 1988, la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost hirotonit diacon de către ierarhul de pioasă amintire, ÎPS Eftimie Luca, pentru ca, în următoarea duminică, să fie hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Sf. Sava”. Așa a început osteneala misionară a Părintelui Arsenie în această regiune încărcată cu frumuseți naturale, dar și de istorie.^[2]

În anul 2001 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal „Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. În anul 2005 a devenit licențiat al Facultății de Teologie „Sf. Filofteia” din Pitești, având ca teză „Semnificația Sfintei Cruci în viața credincioșilor”, iar în anul 2007 a absolvit cursurile de masterat ale aceleiași facultăți.^[3]

Odată cu formarea teologică, părintele Arsenie s-a preocupat și de formarea obștii monahale, dar și de refacerea bisericii mănăstirii, grav afectată de timpurile vremii. Între 1992-2002 lăcașul monahal a fost consolidat, extins și înfrumusețat, astfel încât, la praznicul Schimbării la Față din anul 2002, a fost sfințit ansamblul eclesial al mănăstirii.

Situată la o distanță de 100 de km de Berzunți, Mănăstirea Pogleț este tot o ctitorie a părintelui Arsenie Voaideș. Și aici, prin grija părintelui, s-a întemeiat o obște de maici. Chiliile și gospodăria anexă s-au realizat tot în perioada anilor 1996-2007, dar gospodărirea a continuat până în zilele noastre.^[4]

Părintele arhimandrit a murit în 16 februarie 2018.

* 1952: Raymond Domenech (pronunțat ʁɛmɔ̃ dɔmɛnɛk; n. 24 ianuarie 1952 în Lyon) este un fost jucător de fotbal francez și fost antrenor al Franței(între 2004 și 2010).

·         1956 - S-a născut regizorul Laurenţiu Damian ("Fals tratat de intimitate", "Drumul cîinilor", "Truda pentru cuvînt").

* 1959: Michel Georges Jean Ghislain Preud’Homme^[1] (n. 24 ianuarie 1959), cunoscut ca Michel Preud'homme, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal belgian, care în prezent activează în calitate de antrenor principal al echipei Club Brugge din Prima Ligă Belgiană.

·         1961: Nastassja Aglaia Kinski (n. 24 ianuarie 1961)^[1][2] este o actriță și fost model german care a apărut în peste 60 de filme europene și americane. A câștigat un Premiu Globul de Aur pentru rolul personajului de titlu din filmul lui Roman Polanski - Tess (1979). În 1980, Nastassja Kinski era deja recunoscută ca un adevărat sex simbol. Fotografia nud, cu un pitonalături, realizată de Richard Avedon era poster în multe case și reviste.

S-a născut pe 24 ianuarie 1961 în Berlinul de Vest, cu numele Nastassja Aglaia Nakszynski,^[3] în familia actorului german Klaus Kinski^[4] și a actriței actress Ruth Brigitte Tocki.^[5] Are și rădăcini poloneze.^[6]

Și-a început cariera în Germania, ca model. Debutul în film îl datorează Lisei Kreuzer, pentru rolul Mignon din filmul The Wrong Move, în regia lui Wim Wenders. Însă cel mai amplu rol într-un film l-a avut în serialul Tatort, regizat de Wolfgang Petersen, episodul Reifezeugnis. În 1976 a jucat într-un film horror, producție britanică, To the Devil a Daughter. Și-a câștigat celebritatea apărând goală în aceste producții, chiar dacă nu era încă majoră. Pentru că aceste acuzații au fost numeroase, de aici s-a creat și controversa legată de data nașterii sale. Mai mult, ea a declarat pentru W Magazine mai târziu, la maturitate, că s-a simțit exploatată de acești producători și regretă mult. "Dacă aș fi avut pe cineva care să mă protejeze, dacă aș fi avut mai multă siguranță și încredere în mine, nu aș fi acceptat anumite lucruri. Iar acest gând mă macină".

* 1961: Guido Buchwald (n. 24 ianuarie 1961) este un fost fotbalist german.
* 1964: Stefano Cerioni (n. 24 ianuarie 1964, Madrid) este un fost scrimerolimpic italian specializat pe floretă. În prezent lucrează ca antrenor de scrimă.

A fost laureat cu trei medalii olimpice, inclusiv două de aur, din patru participări consecutive ale Jocurilor: Los Angeles 1984, Seul 1988, Barcelona 1992 și Atlanta 1996. După ce s-a retras a devenit antrenor de scrimă la Jesi, orașul copilăriei sale. A crescut-o în special pe campioana olimpică Elisa Di Francisca. După Jocurile Olimpice din 2004a fost numit antrenor național al lotului italian masculin de floretă, apoi în 2008, antrenor ambilor loturi, masculin și feminin. Sub îndrumarea sa, italieni au câștigat toate medaliile la proba feminină individuală și ambele medalii de aur pe echipe la Jocurile Olimpice din 2012. După acest triumf, a plecat în Rusia, cea mai mare rivală Italiei la floretă, unde a devenit antrenor național, masculin și feminin.

* 1965: Michael Lee Alfonso (n. 24 ianuarie 1965 – d. 17 februarie 2007) a fost un wrestler american, mai cunoscut sub numele de ring Mike Awesome. S-a remarcat prin evoluțiile sale din federațiile Extreme Championship Wrestling (SUA) și Frontier Martial-Arts Wrestling(Japonia). În Japonia a apărut în Frontier Martial-Arts Wrestling și All Japan Pro Wrestling sub numele de ring The Gladiator.^[1][2] A fost recunoscut pentru agilitatea de care dădea dovadă, în ciuda dimensiunilor sale.
* 1967: Valentin Victor Mejinschi (n. 24 ianuarie 1967, satul Corotna, raionul Slobozia, Transnistria) este un general de poliție din Republica Moldova, care a îndeplinit funcțiile de ministru al afacerilor interne (31 martie - 21 octombrie 2008) și de viceprim-ministru al Republicii Moldova (21 octombrie 2008 - 10 iunie 2009).

·         1971 - S-a născut poeta Indira Spătaru.

* 1972: Corina Dănilă (n. 24 ianuarie 1972, orașul Pașcani, județul Iași) este o realizatoare de televiziune și actriță din România.

A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1994, la clasa Prof. Ion Cojar.

În cariera de actriță s-a remarcat prin rolurile din serialul TV Numai iubirea, o telenovelă produsă pentru Acasă TV de MediaPro Pictures, în care a interpretat-o pe Ana Dogaru, personajul principal feminin și, respectiv, producția Pixar/Disney Mașini, Mașini 2 și Mașini 3, în care a dublat personajul principal feminin, Sally Carrera. Fidelă pasiunii sale pentru actorie, Corina a fost protagonista mai multor roluri de teatru și film, printre care: Vasilisa (în „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, în 1994), Mița, (în „D’ale carnavalului”, de I.L.Caragiale, în 2002), rolul principal feminin Ileana (în filmul „Crucea de piatră”, regizor Andrei Blaier, în 1993), Christine (în filmul „Somnul insulei”, regizor Mircea Veroiu, în 1994).

Corina și-a început cariera în Televiziunea Română în 1994 în postura de crainic TV și prezentator de știri la TVR Internațional, continuând apoi, din 1996, la Pro TV, unde a prezentat Știrile Pro TV de dimineață, Știrile Pro TV de la ora 5 și principalul jurnal de știri de la 19.00, în weekend. Ca reporter special, Corina a acoperit, pe lângă transmisiile zilnice de la Guvern, Președinție sau Parlament, evenimente majore precum vizitele Papei Ioan Paul al II-lea și a președintelui Bill Clinton la București, Campania PRO NATO, grevele minerilor din 1998 și 1999 sau eclipsa de Soare din anul 1999. Tot în 1999, Corina Dănilă a plecat în Republica Moldova cu responsabilitatea de a forma redacția de știri a Pro TV Chișinău unde a și prezentat principalul jurnal de știri al zilei. A revenit în București la începutul anului 2000 când a devenit prezentator al emisiunii zilnice "Poveștiri Adevărate" la televiziunea Acasă TV. În paralel, a prezentat și moderat emisiunea "De suflet", la Pro TV Internațional, emisiune adresată comunităților de români din diaspora.

Din 2004 până în 2005, a jucat rolul principal feminin, Ana Dogaru, în cele 100 de episoade ale serialului de televiziune Numai iubirea. Începând cu 2006, Corina a fost realizator și moderator al showului "Femeia conduce", la Euforia TV.

La TVR 2, vreme de mai multe sezoane, Corina Dănilă a fost gazda emisiunii "Topping", un program săptămânal despre cele mai neașteptate topuri - realizate, în mare parte, cu ajutorul publicului. Din octombrie 2014, apare în fiecare vineri, în direct, de la ora 15:40 până la 17:30, la emisiunea "Ieri-Azi-Mâine", tot la TVR 2. A fost distinsă, în 2004, cu premiul „Femeia anului”, premiu acordat de revista „Avantaje”, pe baza voturilor publicului.

Filmografie:

• Crucea de piatră - ultimul bordel , regia Andrei Blaier (1993) - Liana
• Somnul insulei, regia Mircea Veroiu (1994) - Christine
• Dark Angel: The Ascent (1994) - Nun
• Dark Asylum (2001) - Prezentatoarea știrilor
• Windfall (2003) - Reporter
• Numai iubirea (2004) - Ana Dogaru
• Mașini / Cars (2006) - Sally Carrera (voce, versiunea română)
• Mașini 2/ Cars 2 (2008) - Sally Carrera (voce, versiunea română)
• Mașini 3/ Cars 2 (2017) - Sally Carrera (voce, versiunea română)

* 1973: Veaceslav Platon (n. 24 ianuarie 1973, Căușeni) este un politician și om de afaceri^[5] din Republica Moldova, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova^[6] din 2009^[7] până în 2010.

* 1973: Andrei Popov (n. 24 ianuarie 1973)^[1] este un diplomat, jurnalist și activist civic din Republica Moldova, Președintele Institutului pentru Inițiative Strategice (IPIS) și co-autorul emisiunii săptămânale Boțan+Popov. Este fost ambasador al Republicii Moldova în Austria prin cumul și în Slovacia (2013-2016), fost viceministru de Externe (2009-2013) și fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Este fiul fostului ministru de externe al Republicii Moldova Mihai Popov (1994-1997).

* 1977: Adaílton (n. 24 ianuarie 1977, Santiago, Brazilia) este un fotbalistbrazilian retras din activitate care a evoluat la echipa FC Vaslui pe postul de atacant.^[1] De asemenea este și un fost component al echipei naționale de tineret a Braziliei.

* 1978: Tomokazu Myojin (n. 24 ianuarie 1978) este un fotbalist japonez.

*  1981: Maria Elena Boschi (n. 24 ianuarie 1981, Montevarchi^[2]) este o avocată și politiciană italiană, membră a Camerei Deputaților din Italia în legislatura 2013. Face parte din Partito Democratico (Partidul Democrat).

Din 24 februarie 2014 este Ministrul pentru Reforme Constituționale în guvernul condus de Matteo Renzi

* 1983: Shaun Richard Maloney (n. 24 ianuarie, 1983 în Malaezia) este un jucător scoțian de fotbal care evoluează pe postul de mijlocaș pentru clubul Hull Citydin Championship.

* 1983: Scott Speed (n. 24 ianuarie 1983 ) este un pilot de curse auto american ce a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 pentru echipa Scuderia Toro Rosso.

* 1983: Iuri Vașciuk (în bielorusă Юрий Ващук), cunoscut sub numele de scenă Teo, este un cântăreț bielorus. El a reprezentat Belarusul la Concursul Muzical Eurovision 2014 cu piesa "Cheesecake".^[1] Acesta a mai încercat să reprezinte țara și în 2009 în duet cu Anna Blagova.

* 1984: Emerse Faé (n. 24 ianuarie 1984, Nantes, Franța) este un fotbalistivorian.

* 1984: Jung Jin-sun (Hangul: 정진선) (n. 24 ianuarie 1984, Hwaseong-si, Coreea de Sud) este un scrimer sud-coreean specializat pe spadă. A fost laureat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2012 după ce a fost învins în semifinală de norvegianul Bartosz Piasecki, apoi a trecut de americanul Weston Kelsey în finală mică. A cucerit medalia de argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2014, după Coreea de Sud a pierdut cu Franța în finală.

*  1986: Mischa Anne Barton (n. 24 ianuarie 1986,^[1] Londra) este o actriță de film, teatru și televiziune și fotomodel britanic de origine irlandeză.

În 1991 se mută părinții ei la New York City. Cariera de actriță a ei a început când avea 19 ani, primul ei rol mai important a fost a la teatrul din New York. Au urmat o serie de roluri în piese de teatru ca: Where the Truth Lies, Twelve Dreams și One Flea Spare. Debutul la televiziune l-a avut în serialul All my Children. Pe plan internațional devine cunoscută în 2003 cu rolul Marissei Cooper din serialul american "The O.C." rol pentru care va fi premiată în 2004 cu premiul tinerelor speranțe "Teen Choice Award". În noaptea de 27. decembrie 2007 este arestată în West-Hollywood, pentru conducere în stare de ebrietate, fără carnet valabil de conducere. A doua zi este lăsată liberă după ce a plătit o cauțiune de 10.000 dollari. Lui Barton i s-a acordat în Berlin la 8. februarie 2008, premiul "Viper-Award". După sezonul relativ slab al ei, în serialele "The CW" și "The Beautiful Life" a declarat că se va retrage de la televiziune, ca să se poată preocupa mai bine de filmele cinema.

* 1986: Hélder Fernando Ferreira Castro (n. 24 ianuarie 1986, Fiães, Portugalia), cunoscut ca Hélder Castro este un fotbalist portughez care în prezent este liber de contract. De-a lungul carierei a evoluat la FC Sion, C.D. Feirense dar și la U Cluj.

* 1991: Valeriu Lupu (n. 24 ianuarie 1991 în Bolintin-Vale, Giurgiu) este un fotbalist român care joacă pentru FC Bolintin Malu Spart. Și-a făcut debutul în Liga I pe 11 septembrie 2010, în meciul Unirea Urziceni - Steaua București 1-0.

* 1994: Juan Luis Londoño Arias (n. 24 ianuarie 1994 , Medellín) mai bine cunoscut prin numele său de scenă Maluma, este un cântăreț și compozitor din Columbia, care a obținut faima în țara lui natală, în 2011, cu "Farandulera", și datorită "Obesión" și "La Temperatura" (2013), a început să fie recunoscut considerabil în America. Albumul lui de debut, Magia, din 2012, a avut succes comercial în Columbia, și un an mai târziu, Maluma a fost nominalizat pentru Grammy Latin ca cel mai bun artist nou.

În 2015, el a lansat al doilea album al lui, Pretty Boy, Dirty Boy, care a intrat numarul unu de pe lista de albume latino din Panou, și este format din cântece "tiki", "Borró cassette" și "El perdedor". În 2014 și 2015 Maluma a servit ca juriu și antrenor la emisiunea Vocea pentru Copii din Columbia. În luna octombrie 2015 a ieșit pe piață prima sa linie de haine.

Maluma este considerat de criticii specialiști ca fiind unul dintre artiștii în "muzica urban de cel mai mare impact" în America latină.

Maluma sa născut la Marlli Arias și Luis Londoño și a crescut cu o soră mai mare, Manuela. El a avut un interes timpuriu pentru fotbal (fotbal) pe care a început să îl joace ca un copil în școala de mijloc, concurând în diviziile inferioare din echipele Atlético National și Equidad Sports Club. În plus, el a dezvoltat un interes deosebit în muzică în timpul adolescenței timpurii și a fost renumit ca un cântăreț bun în liceul său. A absolvit Școala Hontaranes din El Retiro, unde a fost încurajat de mulți dintre prietenii săi să participe la concursuri locale de cântat. [33]

A primit prima sa pauză muzicală la vârsta de cincisprezece ani după ce a compus, împreună cu un prieten apropiat, o melodie intitulată "Nici un quiero"; un an mai tarziu, Juan Parra, unchiul sau, ia oferit ocazia sa-l inregistreze intr-un studio ca cadou pentru ziua lui de nastere.

El a adoptat numele de scenă Maluma, care este o combinație a primelor două litere ale numelor mamei sale Marlli, tatălui său Luis și surorii sale din Manuela. Citând părinții săi ca o influență majoră asupra carierei sale, "este un omagiu pentru ei pentru că îi iubesc și ei sunt unitatea carierei mele".

Viața romantică a lui Maluma a făcut obiectul unor speculații pe care le-a păstrat în cea mai mare parte private. Cu toate acestea, într-un interviu cu Al Rojo Vivo din Telemundo, în ianuarie 2018, a recunoscut că este în relație cu modelul cubanez-croat Natalia Barulich pe care la întâlnit în timpul înregistrării videoclipului său "Felices Los 4".

Decese

·      41 - Imparatul roman Caligula, cunoscut pentru excentricităţile sale şi pentru despotismul sau, a fost asasinat de Garda Pretoriană.

Caligula - foto: ro.wikipedia.org

Caligula (latină: Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, 31 august 12 d.Hr. – 24 ianuarie 41 d. Hr.), de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost Împărat Roman intre anii 37-41. Caligula a fost un membru al casei conducătoare convenționale cunoscută sub numele de dinastia Iulio-Claudiana. Germanicus, tatăl sau, era nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius si a fost un general de succes și unul dintre cele mai iubite figuri publice din Roma.

Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând „cizma”, diminutivul de Caliga, sandală purtată de soldații romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a însoțit în timpul campaniilor sale din Germania. În timpul domniei sale scurte, Caligula a incercat sa-si sporeasca puterea personala.

El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe de lux pentru el, dar a inițiat și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus. În timpul domniei sale, imperiul a anexat regatul Mauritania și l- a făcut provincie. Caligula a fost primul împărat roman asasinat, in urma unei conspirații care implica ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale.

Scopul conspiratorilor a fost „să folosească ocazia de a restabili Republica Romană”, dar planul a fost zădărnicit, dupa ce în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat imparat pe unchiul lui Caligula , Claudius..

·     817 - A decedat Stefan al IV-lea, al 97-lea Papa al Bisericii Catolice; (n.cca.770).

Papa Ștefan al IV-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Ștefan al IV-lea (+ 24 ian. 817 la Roma) a fost papă al Romei din 22 iunie 816, fiind astfel succesorul lui Leon al III-lea. Numele lui înseamnă “coroana” (greacă). Sub pontificatul lui Ștefan papalitatea s-a apropiat mult de franci: Regele Ludovic cel Pios este încoronat și uns împărat de către acest papă (cu așa-zisa “coroana lui Constantin”).

Prin acest act, Imperiul francilor intră în tradiția vest-romană. Noul împărat garantează alegeri libere în fruntea bisericii, ceea ce va fi însă valabil abia sub succesorul lui, Pascal I. . Așa cum Ludovic promite neamestcul în treburile Romei, așa îi dă de înțeles papei că nu-i permite vreun amestec în viitorul dinastiei și al imperiului său

·         1002: Otto al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (n. 980)

·      1125 - A decedat regele Georgiei, David al IV- lea , cunoscut sub numele de David Intemeietorul; (n.1073).

A fresco of King David IV from Gelati Monastery – foto preluat de pe en.wikipedia.org

David al IV-lea a fost un rege din dinastia Bagrationi, a urcat pe tronul Georgiei în 1089 , la varsta de 16 ani, si a domnit din 1089 până la moartea sa. Este considerat a fi fost cel mai mare conducător georgian în istorie, el reușind sa-i alunge pe turcii selgiucizi din țară, in urma marii batalii de la Didgori în 1121. Reformele sale din armata și administrația i-au permis să se reunească tara și sa aduca o mare parte din Caucaz sub controlul Georgiei.

A sprijinit Biserica Ortodoxa și a fost un promotor notabil al culturii crestine. A fost canonizat de Biserica Ortodoxa Georgiana. David a eliberat în 1123 si Armenia și a fost uns în 1124 drept rege al armenilor, incluzând nordul acestei tari printre domeniile coroanei georgiene, Georgia devenind astfel cea mai importantă putere în Transcaucazia, cuprinzând un ținut întins „din Nicopsia până la Daruband și din Oseția până la Aragaț”. Domnia lui David, supranumit „Constructorul” (Aghmașenebeli în georgiană) este considerată drept debutul unei „Epoci de Aur” în istoria Georgiei.

·         1595: Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria (14 iunie 1529 – 24 ianuarie1595) a fost conducător al Austriei.

Arhiducele Ferdinand de Austria a fost al doilea fiu al lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al Annei Iagello. A fost fratele mai mic al împăratului Maximilian al II-lea. A fost responsabil de administrarea Boemiei în 1547. De asemenea, în 1556 a condus campania împotriva Imperiului Otoman din Ungaria.

* 1826: Henry H. Chambers (n. 1 octombrie 1790 – d. 24 ianuarie 1826) a fost un politician american al partidului Democrat-Republican, care a servit ca senator de clasa III al Senatului Statelor Unite ale Americii din partea statului Alabama începând cu 4 martie 1825 până la decesul său. După deces, a fost înlocuit temporar cu Israel Pickens (care a fost numit), până când următorul senator de Alabama, John McKinley, a putut fi ales.

·         1866 – A murit Aron Pumnul, cărturar român, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – “La mormîntul lui Arune Pumnul”.

·         1872: William Webb Ellis, cleric anglican, acreditat drept inventatorul rugbiului (n. 1806)
* 1904: Frederic I (germană Herzog Friedrich I von Anhalt) (29 aprilie 1831 – 24 ianuarie 1904) a fost prinț german din Casa de Ascania care a domnit asupra ducatului de Anhalt din 1871 până în 1904.

Ducele Frederic I de Anhalt

Frederic s-a născut la Dessau în 1831 ca al treilea copil și singurul fiu al lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a soției acestuia, Prințesa Frederica Wilhelmina a Prusiei, fiica Prințului Louis Carol al Prusiei.^[1]

A studiat la Bonn și Geneva, și în 1851 a intrat în armata prusacă la Potsdam.

La 22 aprilie 1854, la Altenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. Ea era fiica Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen. Cuplul a avut șase copii:^[1]

• Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt
• Frederic al II-lea, Duce de Anhalt
• Elisabeta, Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz
• Eduard, Duce de Anhalt
• Prințul Aribert
• Alexandra, Prințesă de Schwarzburg

În 1863 a devenit moștenitor al Ducatului de Anhalt, când tatăl său, Leopold al IV-lea, a moștenit toate teritoriile Anhalt în urma decesului ducelui de Anhalt-Bernburg.

În 1864, a participat la al doilea război schleswig de partea cumnatului său, Prințul Friedrich Karl al Prusiei, și în perioada 1870-71 în războiul franco-prusac ca general locotenent. A fost prezent la proclamarea lui Wilhelm I ca împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles la 18 ianuarie 1871.

La 22 mai 1871, Frederic i-a succedat tatălui său ca Duce de Anhalt. La 23 ianuarie 1904 el a suferit un atac de apoplexie și a murit a doua zi, la castelul Ballenstedt, la vârsta de 72 de ani. Cum fiul său cel mare Leopold murise din 1886, el a fost succedat de al doilea fiu, Frederic al II-lea, Duce de Anhalt

·         1905: Nicolae Ionescu, publicist și om politic, membru fondator al Societății Academice Române (n. 1820)

* 1909: Petre Sebeșanu Aurelian^[1] (n. 13 decembrie 1833, Slatina - d. 24 ianuarie 1909, București) a fost un economist, agronom, om politic român, membru titular din 1871 al Academiei Române, președinte al acesteia între anii 1901 - 1904. Petre S. Aurelian a fost, de asemenea, prim-ministru al României în perioada 2 decembrie 1896 - 12 aprilie 1897.
A studiat la Colegiul Sfântul Sava, apoi, între 1856 și 1860, în Franța la Școala Superioară de Agronomie din Grignon. Se întoarce în România, unde este angajat ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice și ca profesor la Școala de Agricultură din Pantelimon. A funcționat și ca redactor la publicațiile "Monitorul" și "Agronomia".

A fost ales deputat, senator, numit ministru al Lucrărilor Publice (1877-1878 și 1887-1888) și ministru al Educației (1882-1884).

Petre S. Aurelian a fost ales membru al Academiei Române, înființată în 1871; a deținut funcția de președinte al Academiei în perioada 1901 - 1904.

În anul 2000, sub egida Fundației de Învățământ, Știintă și Cultură "Prof. univ. dr. Alexandru Puiu", a fost înființat la Brăila Liceul Economic "P.S. Aurelian".

La 19 septembrie 2000 a luat ființă la Slatina Colegiul Economic "Petre S. Aurelian".

* 1919: Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (Павел Александрович) (3 octombrie 1860 – 30 ianuarie 1919) a fost cel de-al 8-lea copil al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a primei lui soții, împărăteasa Maria Alexandrovna.

Marele Duce Paul copil

Marele Duce Paul s-a născut la 3 octombrie (stil vechi)/21 septembrie (stil nou) 1860 la Palatul Ecaterina din Țarskoe Selo.^[1][2] A fost al optulea și cel mai mic copil al Țarului Alexandru al II-lea al Rusieiși a primei lui soții, împărăteasa Maria Alexandrovna.^[1]

Fiind mezinul unei familii mari, el a fost iubit de părinți și de frați.^[2]Primii ani și i-a petrecut împreună cu doi dintre frații cei mai apropiați ca vârstă: sora lui Marie, și fratele lui Marele Duce Serghei de care era inseparabil.^[3] În jurul nașterii lui Paul Alexandrovici, mama lui a fost afectată de tuberculoză și medicii au sfătuit-o să nu mai aibe copii. Relația dintre părinții lui Paul a încetat.^[4][5] Familia a fost lovită de tragedie odată cu moartea primului copil, Țareviciul Nicolae Alexandrovici în 1865, la doar 21 de ani, în timp ce Paul avea 5 ani.^[6]Anul următor tatăl lor a început relația cu Prințea Ecaterina Dolgorukova, care i-a dăruit trei copii.^[5]

Marele Duce Paul și-a petrecut anii la Țarskoe Selo și la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg și vacanțele la Livadia, reședința familiei din Crimeea. Pe masura ce timpul trecea și starea de sănătate a împărătesei îi dicta să evite climatul rus aspru, tarina își petrecea luni bune în străinătate cu trei dintre cei mai mici copii la Jugenheim în afara Darmstadt, iar iernile în sudul Franței.^[5] Paul a fost un copil delicat și protejat; el nu a avut niciodată o constituție robustă

Marele Duce Paul a fost educat acasă de profesori particulari. În anii 1870, Paul și fratelui său Serghei au fost rămas în Rusia pentru studiu. Familia hotărâse ca ei să urmeze o carieră militară. Din 1864 până în 1885 profesorul lor a fost amiralul Dmitri Arseniev (1832-1915) care și-a încurajat elevii să dobândească și o educație artistică.^[3] Marele Duce Paul a devenit un bun actor amator și un excelent dansator.^[8] El era iubit datorită caracterului său blând, foarte diferit de cel furtunos al fraților săi mai mari.^[9]

De la naștere el a fost cornet de gardă într-un regiment de infanterie.^[3] Totuși, cariera lui a înaintat mult mai lent decât cea a fraților săi mai mari. El a devenit locotenent în ianuarie 1874 însă era prea tânăr, a fost singurul fiu al Țarului care nu a participat la Războiul ruso-turc din 1877-78. ^[3]

Marele Duce Paul Alexandrovici a fost cunoscut ca o peroană blândă, religioasă și accesibilă oamenilor. În iunie 1880, a fost afectat de moartea mamei sale, a cărei figură delicată și blândă el a moștenit-o. La scurt timo tatăl lui s-a recăsătorit cu cu fosta metresă, Ecaterina Dolgorukova.^[10] Marele Duce Paul, supraprotejat de fratele său Serghei, nu a știut de aventura tatălui. Distrus emoțional de știre, el a plecat în străinătate pentru a se recupera. Era plecat în Italia cu fratele său Serghei când tatăl lor, Țarul Alexandru al II-lea, a fost asasinat la 13 martie (1 martie pe stil vechi) 1881. Fratele lor cel mare a devenit Țarul Alexandru al III-lea.^[11]

Din copilărie Paul a fost foarte apropiat de fratele său Serghei, cei doi rămânând apropiați și după căsătoria lui Serghei cu Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (1864–1918).^[3] Paul a însoțit cuplul în Anglia pentru a o întâlni pe bunica Elisabetei, regina Victoria, care a fost impresionată plăcut de Paul.^[3] Paul s-a mutat cu Serghei și cu nua lui soție, cu care de asemenea el a devenit apropiat.^[3] Trioul a împărțit casa o perioadă și au făcut împreună o călătorie la Ierusalim, în 1888.^[12] Grand Duke Paul suffered from weak lungs and spent periods abroad to recuperate.^[7] La sfatul medicilor el a vizitat Grecia în 1887.

·         1920: Amedeo Modigliani, pictor italian, sculptor (n. 1884)

·         1924: Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxembourg (14 iunie 1894 – 24 ianuarie 1924) a fost fiica cea mare a Marelui Duce William IV de Luxembourg și a Mariei Anne a Portugaliei. Bunicii materni erau Miguel al Portugaliei și Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxembourg

Cea mai mare din șase surori, Marie-Adélaïde a fost proclamată moștenitoare prezumptivă la 10 iulie 1907, pentru a rezolva criza de succesiune. Când tatăl ei a decedat la 25 februarie 1912, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxembourg. De asemenea, a fost prima suverană a Luxembourguluidin 1296 care a fost născută în țară.

A fost puternic interesată de politică și a luat parte în mod activ la guvernare și la viața politică din Marele Ducat. În timpul Primului Război Mondial, ea s-a bucurat de o relație destul de cordială cu ocupanții germani, lucru pentru care a fost aspru criticată după sfârșitul războiului. Cu toate că ea nu a făcut nimic neconstituțional, voci din Parlament au început să ceară abdicarea ei, în ianuarie 1919. În același timp, figuri politice proeminente, în ambele țări învecinate Franța și Belgia aveau planuri de anexare a Marelui Ducat și, astfel, aveau un interes legitim de a discredita pe Marie-Adelaide. După consultarea cu prim-ministru al Luxembourgului, ea a abdicat la 14 ianuarie 1919, și a fost urmată de sora ei mai mică, Charlotte.

Marie-Adélaïde a intrat la Carmelite, în Modena, Italia în 1920. Mai târziu, ea s-a alăturat la "Surorile Săracilor" din Roma luându-și numele de Sora Maria. Agravarea sănătății ei nu i-a permis să rămână călugăriță, și în cele din urmă a trebuit să plece din mănăstire. S-a mutat la Castelul Hohenburg din Bavaria unde a murit de gripă în 1924. La 22 octombrie 1947, trupul ei a fost înmormântat în Cripta Ducală de la Catedrala Notre-Dame din Luxembourg.

* 1935: Constantin Dumitrescu zis „Turcu” (n. 25 februarie 1868, Morunglav - d. 24 ianuarie 1935, Craiova) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. La naștere a purtat numele de familie „Dumitrache” pe care l-a schimbat ulterior în „Dumitrescu”.

A îndeplinit funcții de șef de stat major de divizie și comandant de brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, ConstantinDumitrescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de comandant al Regimentului 56 Infanterie.^[4][5][6][7]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de șef de stat major al Diviziei 1 Infanterie, comandant al Brigăzii 12 Infanterie, comandant al Brigăzii 22 Infanterie, și comandant al Diviziei 7 Infanterie. distingându-se în mod special în cursul Bătăliei de pe Valea Jiului, din anul 1916, precum și în operațiile militare postbelice

·         1960: Edwin Fischer (n. 6 octombrie 1886, Basel — d. 24 ianuarie 1960, Zürich) a fost un pianist și dirijor elvețian. A fost unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului 20, apreciat în mod deosebit în repertoriul german: Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Franz Schubert. A fost de asemenea unul dintre cei mai mari profesori de pian ai timpurilor moderne.

·         1962: André Lhote, pictor francez (n. 1885)

·         1965: Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.

Churchill s-a născut în familia aristocrată a Ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph Churchill, a fost un politician carismatic care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe. Mama sa, Jenny Jerome, a fost o americancă care avea o poziție socială importantă. Ca tânăr ofițer de armată, a participat la bătălii din India Britanică, Sudan și la Al Doilea Război al Burilor. A fost corespondent de război și a scris cărți despre acestea.

Fiind în prim planul politicii britanice pentru cincizeci de ani, a deținut mai multe funcții politice și ministeriale. Înainte de Primul Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de Președinte al Comisiei de Comerț, Ministru al Afacerilor interne și Prim Lord al Amiralității în cabinetul liberal al lui Asquith. A continuat în poziția de Prim Lord al Amiralității până la Campania Gallipoli. A luptat puțin pe Frontul de vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei. S-a întors în guvern ca Ministru al Munițiilor, secretar de stat pentreu război și secretar de stat al aviației. După război, Churchill a fost din nou numit ministru de finanțe între anii 1924–1929 în gurvernul conservator al lui Baldwin, luând în anul 1925 decizia ca lira sterilină să redevină convertibilă în aur, la fel cum era după război, care a pus o presiune deflaționistă pe economia Marii Britanii.

În anii '30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și campania sa de reînarmare. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit din nou Prim Lord al Amiralității. După demisia lui Neville Chamberlain la data de 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a accepta înfrângerea, predarea, sau un compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la asigurarea victoriei împotriva Germaniei Naziste.

După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit Lider al opoziției. În 1951, a devenit din nou prim-ministru, până în 1955. După moartea sa, Regina Elizabeta a II-a i-a acordat onoarea unei „înmormântări de stat”, fastuoase, la care s-au adunat cei mai mulți oameni politici din istorie.^[12] Numit Cel mai mare britanic din toate timpurile înr-un sondaj din 2002, Churchill este considerat una dintre cei mai influente persoane din istoria Marii Britanii.

Churchill și-a întâlnit viitoarea sa soție, Clementine Hozier, în 1904, la un bal la Crewe House, casa Earl de Crewe și a soției lui Crewe, Margaret Primrose (fiica lui Archibald Primrose, al 5-lea Earl de Rosebery și Hannah Rothschild).^[28] În 1908, s-au întâlnit din nou la o petrecere dată de Lady St Helier. Churchill a fost așezat lângă Clementine, și curând au început să se îndrăgostească.^[29] A cerut-o în căsătorie pe Clementine în timpul unei petreceri la Palatul Blenheim pe 10 august 1908, în micul Templu al Dianei.^[30]

Pe 12 septembrie 1908, s-au căsătorit în St. Margaret's, Westminster. Cel care a condus ceremonia a fost Episcopul de St Asaph.^[31] Cuplul și-a petrecut luna de miere la Casa Highgrove din Eastcote.^[32] În martie 1909, cuplul s-a mutat într-o casă din 33 Eccleston Square.

Primul lor copil, Diana, s-a născut în Londra pe data de 11 iulie 1909. După naștere, Clementine s-a mutat în Sussex pentru a se recupera, în timp ce Diana a stat în Londa cu dădaca sa.^[33] Pe 28 mai 1911, al doilea lor copil, Randolph, s-a născut în casa din 33 Eccleston Square.^[34]

Al treilea copil, Sarah, s-a născut pe 7 octombrie 1914 la Admiralty House. Clementine era îngrijorată în această perioadă deoarece Winston a fost trimis în Antwerp de guvern pentru a „întări rezistența unui oraș asediat”, după știrile care spuneau că belgienii intenționau să predea orașul.^[35]

Al patrulea copil, Marigold Frances Churchill, s-a născut pe 15 noiembrie 1918, la patru zile după sfârșitul Primului Război Mondial.^[36] În luna august a anului 1921, copii lui Churchill au fost dați în grija unei bone din Kent pe nume Mlle Rose. Între timp, Clementine călătorea prin Eaton Hall pentru a juca tenis cu Hugh Grosvenor, al Doilea Duce de Westminster și familia sa. Aici Marigold contactează o răceală, care s-a părut că a trecut. Nu a fost așa, răceala ducând la septicemie, care i-a fost fatală, aceasta murind pe data de 23 august 1921 și a fost înmormântată la Cimitirul Kensal Green trei zile mai târziu.^[37]

Pe 15 septembrie 1922 s-a născut ultimul copil al lui Churchill, Mary. În aceași lună, familia Churchill a cumpărat Chartwell, în care Winston a locuit până la moartea sa în 1965.

* 1976: Emil Bodnăraș (n. 10 februarie 1904, satul Iaslovăț, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 24 ianuarie 1976, București) a fost un lider comunistromân, general al Armatei Române și spion sovietic

Emil (Emilian) Bodnăraș s-a născut la 10 februarie 1904 în satul Iaslovățdin Ducatul Bucovinei (care făcea parte la acea vreme din Austro-Ungaria, iar astăzi se află în județul Suceava).^[3] Emil Bodnăraș provenea dintr-o familie mixtă – tatăl său, Ion Bodnăraș (14 august 1871 - 31 martie 1924), era funcționar de etnie ucraineană, iar mama sa, Elisabeta Bodnăraș (2 martie 1879 - 22 iunie 1958), era de etnie germană. A avut un frate mai mic, Manole Bodnăraș (1909-1985), care era de meserie fotograf.

A urmat Liceul „Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, absolvit „cu distincție” (1924), Facultatea de Drept a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Școala Militară din Timișoara (absolvită în 1927, ca șef de promoție) și Școala specială de ofițeri de artilerie din București (1930, șef de promoție).^[4]

După terminarea Școlii de ofițeri de artilerie, Bodnăraș a fost avansat la gradul de locotenent și încartiruit în garnizoana din Cernăuți. Cariera militară ca ofițer de artilerie a fost întreruptă, după unii autori, de un conflict cu un membru al Casei Regale a României. În altă versiune se afirmă că a avut o aventură amoroasă cu soția unui comandant al său și s-ar fi compromis astfel.^[5] A fost transferat într-o garnizoană din Basarabia, la Sadagura,în cadrul regimentului 12 artilerie, unde a fost contactat de elemente comuniste ^[6], devenind spion sovietic. Cu prilejul notării anuale pentru anul 1931, col. Ioan Rizescu, comandantul regimentului 12 artilerie, observă valoarea lui Bodnăraș ca ofițer, dar îi reproșează în raport "lipsa de tact, bețiile și frecventarea unor persoane lipsite de patriotism".

În februarie 1932, Emil Bodnăraș dezertează și fuge în URSS. În urma cercetărilor s-au stabiilit condițiile dezertării sale. După ce în ziua de 13 februarie 1932 a solicitat o permisie, în seara zilei de 15 februarie 1932 a plecat din Sadagura la Hotin, unde a ajuns a doua zi. În aceeași seară, se duce la pichetul de grăniceri de la punctul «Cetatea Hotinului», unde face o recunoaștere a graniței și se interesează de la soldații de pază unde sunt posturile fixe de grăniceri (românești și sovietice) și dacă gheața este suficient de rezistentă. A doua zi dimineața, patrulele de grăniceri care inspectau malul Nistrului au găsit un chipiu de locotenent și un toc de revolver, iar pe gheață se vedeau urme ce duceau spre malul stâng al Nistrului.^[7][8]

Nu se cunoaște cu ce s-a ocupat în Uniunea Sovietică, dosarul său de cadre de la Moscova menționând ocupația de contabil, între anii 1932 și 1935 la Moscova și Astrahan.^[9] A fost pregătit ca agent sovietic la o școală din Astrahan.^[10] La Moscova, Bodnăraș a frecventat Școala superioară a serviciilor speciale sovietice.

În anul 1944, Bodnăraș s-a deplasat la București și a luat legătura cu Constantin Pârvulescu și cu Iosif Rangheț, pretinzând că este mandatarul Kremlinului, în vederea reorganizării Partidului Comunist. Împreună, cei trei au complotat pentru înlăturarea din funcția de secretar general al PCR a lui Ștefan Foriș, acuzat că ar fi trădător și agent al Siguranței.

Triumviratul Pârvulescu - Rangheț - Bodnăraș a deținut conducerea partidului până la evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din închisoare în august 1944.

Bodnăraș s-a ocupat de organizarea unor organizații paramilitare clandestine (gărzile patriotice), cărora în timpul perioadei comuniste a istoriei românești li s-a dat o importanță exagerată.^[16] Împreună cu colonelul Dumitru Dămăceanu a coordonat activitățile de sabotare a porțiunii de front numită "Poarta Iașului" din Moldova în timpul ofensivei sovietice din august 1944, așa-numita „Operațiune Iași-Chișinău”

La data de 23 august 1944, Emil Bodnăraș (cu numele conspirativ de inginerul Ceaușu) a participat împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, ca reprezentanți ai PCR, la acțiunea condusă de către Regele Mihai de demitere a guvernului mareșalului Ion Antonescu. A făcut parte din grupul de comuniști care l-a preluat în custodie pe Ion Antonescu și pe ministrul Mihai Antonescu. Cei doi au fost ținuți prizonieri într-o casă conspirativă a partidului mai înainte de a fi predați autorităților militare sovietice.

Mai târziu și-a continuat ascensiunea politică care este cunoscută public.

·         1977: Ion Istrati, prozator român (n. 1921)

·         1983: George Dewey Cukor (n. 7 iulie 1899, New York – d. 24 ianuarie 1983, Los Angeles, California) a fost un regizor de film american.

·         2002 - A murit francezul Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai importanţi filosofi şi sociologi contemporani («Theorie de la pratique», «Ce que parler veut dire», «La Misere du monde», «Les structures sociales de l'economie») (n.1.08.1930).

·         2006 – A încetat din viaţă istoricul ieşean Gheorghe Platon, membru titular al Academiei Române. A colaborat la (“Domeniul feudal în Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848″, “Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană”, “Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării” (în colab.), “Unirea Principatelor Române”, “De la formarea naţiunii la Unirea cea Mare. Studii de istorie modernă” (6 volume) şi a colaborat la “Tratatul de Istorie a Românilor”; (n. 26 februarie 1926).

·         2013: Dan Mihăescu (n. 5 iunie 1933^[1] - d. 24 ianuarie 2013, București, România)^[2] a fost un umorist, scenarist și regizor român. Mihăescu a fost un apropiat al actorului Toma Caragiu, pentru care a scris și a regizat cele mai multe momente satirice, printre care „Așa e în tenis” și „Fabula”

* 2016: Marvin Minsky (n. 9 august 1927, New York – d. 24 ianuarie 2016, Boston) a fost un expert american în științe cognitive din domeniul inteligenței artificiale, cofondator al laboratorului de inteligență artificială de la MIT, laureat al Premiului Turing în 1969
* 2017: Dan Grigore Adamescu (n. 20 septembrie 1948, Râmnicu Vâlcea, România – d. 24 ianuarie 2017, București, România) a fost un controversat^[1] om de afaceri român.^[2] A deținut companiile Astra Asigurări, AXA Life Insurance, Unirea Shopping Center, Medien Holding(trustul care deține ziarul România Liberă) și FC Oțelul Galați prin intermediul companiei The Nova Group.^[3] De asemenea, a deținut acțiuni la Baumeister (construcții), Mega Construct (energie), City Business Center, Modern Business Center (imobiliare), Rex^[4][5],InterContinental și Pullman (industria hotelieră) și MegaVision (retail electrocasnice)^[6].

Tatăl său a fost procuror militar.^[7]

La 27 mai 2016 a fost condamnat definitiv la 4 ani și 4 luni închisoare cu executare, într-un dosar de corupție privind soluții favorabile în dosare de insolvență

Sărbători

·         Sf Cuv. Xenia din Roma; Sf Xenia din Petersburg (Tedeum) (calendar creștin-ortodox)

* România: Ziua Academiei de Poliție

RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Cuv. Xenia din Roma;

 Sf Xenia din Petersburg (Tedeum)

Sf Cuv. Xenia din Roma

Sfânta Cuvioasă Xenia din Roma

Evsevia (cu numele de călugărie Xenia) a fost fiica unui însemnat dregător din Roma. Şi-a părăsit părinţii şi lumea cu plăcerile ei şi bucuriile ei, pentru a trăi tot restul vieţii în rugăciune către Dumnezeu, în post şi priveghere şi în sărăcie de bună voie. Tatăl Evseviei era creştin.

Cum avea mulţi prieteni, şi-a logodit fata de timpuriu cu un fiu de senator. A fost multă bucurie în casa înaltului dregător, însă Evsevia nu preţuia nimic din înţelesul lumii şi în timp ce părinţii ei se pregăteau de nuntă, ea a dispărut de acasă împreună cu două slujitoare creştine. Gândul Evseviei era să ajungă în Alexandria Egiptului.

Ca să fie greu de găsit şi-a schimbat numele: din Evsevia şi-a luat numele Xenia, adică „străina”, nume păstrat şi în călugărie. Corabia cu care călătoreau s-a oprit în insula Cos din arhipelagul Sporadelor, o insulă mică (290 km2), chiar lângă ţărmul Asiei Mici.

Cele trei fugare, Xenia şi slujitoarele sale, au rămas aici. În timp ce îşi căutau un loc în care să se aşeze până la sfârşitul vieţii, Dumnezeu le-a trimis un povăţuitor şi părinte sufletesc, pe Cuviosul Pavel, bătrânul stareţ al Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei” din Caria, de dincolo de ţărm.

După ce a aflat taina vieţii lor şi dorinţa de a trăi pentru Mântuitorul Iisus Hristos, le-a dus în oraşul Milassa (azi Milas) din Caria, le-a tuns în monahism şi le-a aşezat într-un loc liniştit. Xenia a zidit acolo o biserică cu hramul Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.

După un timp, au venit aici şi alte fecioare, întemeindu-se şi o mănăstire în jurul acelui locaş de cult, Xenia fiind stareţă. La cererea Xeniei, cele două slujitoare, acum maici, nu au spus nimănui faptul că stareţa lor face parte dintr-un neam înstărit.

Abia după mult timp, după moartea şi îngroparea Xeniei şi a uneia dintre cele două maici, s-a aflat adevărul şi viaţa Cuvioasei Xenia.

Ultima fugară, slujitoarea de odinioară, nu a putut să-şi dea sufletul până nu a destăinuit celorlalte maici din Mănăstirea „Sfântul Ştefan”, că fosta lor stareţă, Xenia, fugise din lume din fragedă tinereţe, chiar în pragul cununiei cu un fiu de senator, făcând aceasta pentru a urma chemării Mirelui Iisus Hristos.

Tropar Glasul 8
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Xenia, duhul tău.

 

Sfânta Xenia din Sankt Petersburg

Sfânta Xenia a trăit în secolul al 18-lea, în Rusia imperială. Cel mai probabil anul naşterii este 1730.

S-a căsătorit cu ofiţerul Andrei Teodorovici, însă după patru ani de mariaj, soțul ei a trecut la cele veșnice în urma unei petreceri.

Evenimentul nefericit i-a marcat profund viața, iar din acel moment s-a dedicat în totalitate trăirii duhovniceşti.

De la înmormântare, Sfânta Xenia s-a prezentat cu numele soțului spunând tuturor că nu a murit Andrei Teodorovici, ci Xenia Grigorievna.

Andrei Teodorovici este aici, în fața voastră, el trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic, spunea Sfânta Xenia.

La cimitir, sfânta le-a cerut celor prezenţi să se roage pentru „odihna veşnică a roabei lui Dumnezeu Xenia”, menţionând că „bietul Andrei Teodorovici a rămas orfan, a rămas singur pe lume”.

• Este ocrotitoarea oraşului Sankt Petersburg;
• A rămas văduvă la vârsta de 26 ani;
• Face parte din categoria sfinţilor nebuni pentru Hristos;
• Este sărbătorită în 24 ianuarie;
• A pribegit 45 de ani, ducând o viaţă austeră în rugăciune continuă;
  

  ---

După moartea soţului, a împărţit toată averea săracilor şi Bisericii, iar rudele au calificat gestul ca un act de nebunie şi au raportat-o autorităţilor competente. În urma examinării, sfânta a fost declarată sănătoasă din punct de vedere mintal şi a fost lăsată în pace.

Îşi petrecea zilele pe străzile din Sankt Petersburg, în deplină smerenie şi sărăcie, iar în timpul nopţii se ruga neîncetat pe un câmp din apropiere. Pentru viaţa austeră şi comportamentul ei, sfânta a fost considerată nebună fiind, de multe ori, supusă umilinţelor publice.

După o perioadă, Sfânta Xenia a părăsit oraşul, iar timp de opt ani a mers în pelerinaj la părinţii duhovniceşti ai Rusiei, în pustiu, cărora le-a cerut sfaturi pentru mântuire.

S-a întors în Sankt Petersburg, iar după o perioadă oamenii au simţit prezenţa sfintei ca o binecuvântare pentru oraş. Sfânta Xenia s-a bucurat de darul vederii înainte, profeţind moartea împărătesei Elizabeta, în 1761.

A trecut la cele veşnice la vârsta de 71 ani, fiind înmormântată în cimitirul din Smolensk. În scurt timp, mormântul ei a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii care veneau să-i ceară ajutorul.

Despre Sfânta Xenia găsim informaţii în „Buletinul poliției orășenești a Sankt-Petersburgului”, nr. 264 și 272/1847, în care se menţionează faptul că „în urmă cu 40 de ani sau, poate, cu câțiva ani mai mult, s-a săvârșit aici, în Petersburg, văduva cântărețului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…”

Alte relatare despre viaţa sfintei regăsim pe epitaful pietrei funerare din cimitirul Smolensk care ne prezintă în rezumat trăirea ei pământească: „a rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici”.

Troparul – glasul al 7-lea:

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Sfântă Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

 

A.   PLĂCINTE

Pâine şi covrigi cu susan sau mac

·       apă;

·       sare;

·       făină;

·       25 gr drojdie proaspătă la 1 kg făină;

·       Susan sau mac;

·       ulei de măsline

Se face aluatul din ingredientele de mai sus, se lasă să crească cam dublu, se fac pâinici în forme speciale şi se ung cu ulei de măsline.

Pentru covrigi: din aluatul crescut facem covrigi pe care mai întâi îi trecem în apă clocotită şi după aceea îi aşezăm în tavă (nu-i lăsăm să stea mult în apă, ci doar îi cufundăm şi-i scoatem imediat), la urmă punem susan sau mac.

 

B.   SALATE

Salată de linte roşie

• 200 g linte (nu verde),
• ulei,
• sare sau vegeta,
• condimente (maghiran sau oregano).

Lintea se fierbe cu apă puţină cu sare sau vegeta. Când s-a facut ca o pastă, se ia de pe foc şi începe să se frece cu ulei, apoi se condimentează dupa gust. Se serveşte pe pâine.

 

C.   SOSURI

Sos de conopidă

• 750 g conopidă,
• sare,
• 1 ceapă,
• 3 căţei de usturoi,
• 3 linguri ulei de măsline,
• 2 linguri margarină,
• 250 g roşii (conservă),
• 1 linguriţă oregano.

Se curăţă conopida, se spală, se despart bucheţele şi se fierb în apă sărată, nu prea mult pentru a nu deveni moi. Se scurg. Se curaţă ceapa şi usturoiul şi se toacă. Se încing uleiul şi margarina şi se călesc ceapa şi usturoiul. Se adaugă  conopida şi roşiile şi se lasă să fiarbă puţin. Se condimentează cu sare şi oregano. Se serveşte de preferinţă cu paste de tip fundiţă (Farfalle).

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de ardei şi varză

• o jumatate de kg de varză,
• 4 ardei mari,
• 4 frunze de ţelină,
• mărar proaspăt sau uscat tăiat mărunt,
• cimbru (praf),
• sare,
• piper,
• 3-4 roşii mari.

Se taie varza fideluţă, se presară cu sare şi se frământă. Ardeii se taie cubuleţe. Ţelina se taie mărunt.  Se pun varza, ardeii şi ţelina la fiert vreo 20 de minute, timp în care curăţăm roşiile de pieliţă şi le tăiem felii. Se adaugă la ciorbă: piper, mărar şi cimbru. Mai lăsăm să dea un clocot.

 

E.   MÂNCĂRURI

Pilaf de ciuperci

• 300 g ciuperci,
• ¾ pahar orez,
• 1 ceapă,
• 3 linguri ulei,
• sare,
• piper.

Se curăţă, se spală şi se taie ciupercile bucăţi. Se pun într-o cratiţă cu ceapa tăiată marunt şi 2 pahare apă. Se lasă să fiarbă încet 10-15 minute. Se strecoară şi se măsoară zeama de ciuperci. Se opreşte 1 ¼ pahar de zeamă, iar dacă nu ajunge se adaugă apă. Ciupercile strecurate, se pun într-o cratiţă, se toarnă zeama de ciuperci (măsurată), sarea, piperul şi orezul ales, spălat şi călit în 3 linguri de ulei. Se lasă să fiarbă la foc încet, acoperit cu un capac îmbrăcat într-un şervet curat înmuiat în apă şi stors. Când orezul este aproape fiert, se dă pilaful la cuptor, la foc mic, până când înfloreşte orezul.

 

F.   DULCIURI

Chec cu morcov

• 1 ceaşcă morcov ras pe răzătoarea mare;
• 1 ceaşcă măr ras pe răzătoarea mare;
• 1 ceaşcă zahăr;
• 1 ceaşcă ulei;
• ½ ceaşcă stafide;
• ½ ceaşcă suc de portocale;
• 3 ceşti făină;
• 1 linguriţă bicarbonat;
• 1 linguriţă praf de copt;
• 1 linguriţă scorţişoară;
• 1/3 ceaşcă coniac;
• 1 linguriţă coajă de portocală rasă

Se bat zahărul cu uleiul şi se adaugă pe rând celelalte ingrediente. Praful de copt şi bicarbonatul se amestecă într-o ceaşcă cu făină, care se adaugă la sfârşit. Se pune compoziţia într-o tavă potrivită ca mărime, unsă cu ulei şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor la foc potrivit o oră. Se pudrează cu mult zahăr.

GÂNDURI PESTE TIMP

Pentru că astăzi sărbătorim Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza să rememorăm câte ceva despre domnitor!

ALEXANDRU IOAN CUZA

Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al Moldovei (până în 1862) Domnitor al Țării Românești (până în 1862) Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (după 1862)
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române
Date personale
Născut	20 martie 1820  Bârlad, Moldova[1]
Decedat	15 mai 1873 (53 de ani)  Heidelberg, Germania
Înmormântat	Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași
Părinți	Ioan Cuza Sultana Cuza, născută Cozadini
Căsătorit cu	Elena Cuza, n. Rosetti
Copii	Alexandru Al. Ioan Cuza[2] Dimitrie Cuza[*][2]
Cetățenie	Principatul Moldovei  Țara Românească  Principatele Unite
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	politician ofițer revoluționar jurist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	nu este cazul
Imn regal	Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor
Domnie
Domnie	24 ianuarie 1859–23 februarie 1866
Predecesor	Căimăcămie↓ Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile Sturdza și Anastasie Panu Țara Românească: Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Al. Filipide
Succesor	Locotenența domnească: Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu; Carol I
Semnătură
Modifică date / text

.

Membru post-mortem al Academiei Române

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania^[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,^[3] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[4]

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

PRIMII ANI DE VIAȚĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de Francois Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în științele războiului și probabil le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet: obține o ”păsuire de la slujba de front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate însușindu-și ideile înaintate ale epocii.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

ELENA CUZA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Elena Cuza

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”)

Articol principal: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[5] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[6] Judecând după portretul realizat de Carol Popp de Szathmáry, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844^{[necesită citare]} ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[7] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț^{[necesită citare]}. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[8]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.^[9]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”^[10]

ÎNFĂPTUIREA UNIRII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Articol principal: Unirea Principatelor Române.

Portretul oficial al lui Alexandru Ioan Cuza, realizat de Carol Popp de Szathmári

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.^[11]

DOMNIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul Unirii) din Iași

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.^[12]

Alegerea ca domnitor[modificare | modificare sursă]

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.^[12] Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.^[13]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.^[14]

Monograma domnitorului Alexandru Ioan Cuza

REFORMELE LUI CUZA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A.I. Cuza în anii 1860

Litografie de August Strixner

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.^[15]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.^[16]

Secularizarea averilor mănăstirești[modificare | modificare sursă]

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 25 decembrie 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.

În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei^[17].

Reforma fiscală[modificare | modificare sursă]

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”^[18]

Reforma agrară[modificare | modificare sursă]

Clădirea principală a Universității din București

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.^[19] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.^[20]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.^[21]

După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

Alte reforme[modificare | modificare sursă]

Mihail Kogălniceanu

(portret de Mișu Popp)

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Gheorghe Tattarescu: 11 februarie 1866

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.^[22] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

Prima linie de cale ferată din România[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu^[23] (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea^[24] acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.

Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina”[modificare | modificare sursă]

În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorul Grigore Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M. Hartl, este abandonat în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și proiectului. După demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de construcție, lucrările se reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se finalizează la sfârșitul anului 1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române. Pe lângă fondurilor strânse pentru construcție, Domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.^[25]

Serviciul poștal modern[modificare | modificare sursă]

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6 decembrie 1864.^[26][27] Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și Decretul prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost reglementat și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.

La 9/21 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.

Primul Serviciu de informații românesc[modificare | modificare sursă]

Domnitorul Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor^[28][29][30], un inginer belgian care a adus consistență actului de guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.

ABDICAREA ȘI EXILUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandru Ioan Cuza

(portret de Mișu Popp)

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

Oferirea Coroanei României[modificare | modificare sursă]

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; iar la data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România prin Senat și Comisie au proclamat ca domnitor al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza, pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat coroana.^[31]

Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nicolae Rosetti-Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri.^[32] Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).^[33]

Exilul domnitorului[modificare | modificare sursă]

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii.^[34]

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu.^[35] După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[36]

GALERIE DE IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 

  Hotelul Europa (1865) din Adenauerplatz, Heidelberg. În acest hotel Cuza și-a trăit ultimele zile.

 
• 

  Strada de centură Cuza din Heidelberg.

 
• 

  Placa memorială de pe clădirea hotelului Europa din Adenauerplatz, Heidelberg.

 
• 

  Bust al lui Alexandru Ioan Cuza amplasat în Stadtgarten Heidelberg.

NOTAFILIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Bancnotă cu valoarea nominală de 50 de lei, emisă în 1966, purtând pe avers efigia lui Alexandru Ioan Cuza

După ce în august 1965, statul român a primit denumirea de Republica Socialistă România, în anul 1966, Banca Națională a Republicii Socialiste România a scos o nouă ediție de bancnote, iar pe aversul bancnotei cu valoare nominală de 50 de lei a fost reprezentată efigia lui Alexandru Ioan Cuza.

NUMISMATICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Între 1991 - 1996 Banca Națională a României a emis o monedă de circulație, cu valoarea nominală de 50 de lei (ROL), pe reversul căreia a fost gravată efigia lui Alexandru Ioan Cuza, spre stânga. Moneda este de oțel placat cu alamă.^[37]
• La 12 noiembrie 2009 Banca Națională a României a emis, în atenția colecționarilor, un set de trei monede (una din tombac cuprat, alta de argint și o alta de aur), pentru sărbătorirea a „150 de ani de la înființarea Statului Major General al Armatei Române”, pe aversul fiecăreia din ele fiind gravată efigia lui Alexandru Ioan Cuza, spre stânga.^[38]
• La 2 iunie 2014 Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat), precum și o monedă din argint, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la înființarea Senatului României.^[39]

Monedele din aur au valoarea nominală de 100 de lei, au titlul de 900‰, diametrul de 21 mm, o greutate de 6,452 grame și cantul zimțat. Toate monedele de argint, au valoarea nominală de 10 lei, titlul de 999‰, diametrul de 37 mm, o greutate de 31,103 grame, iar cantul este zimțat. Monedele din tombac cuprat au valoarea nominală de 1 leu, diametrul de 37 mm, greutatea de 23,5 grame și cantul zimțat. Toate monedele din această emisiune sunt rotunde și sunt de calitate proof.^[39]

Reversul, care este comun tuturor monedelor din emisiune (din aur, din argint și din tombac cuprat), prezintă portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al mitropolitului Nifon, care a fost primul președinte al Senatului, numele acestora, inscripția în arc de cerc 150 DE ANI DE LA INFIINTAREA SENATULUI și 1864, anul evenimentului aniversat.^[39] Fiecare monedă, ambalată într-o capsulă de metacrilat transparent, este însoțită de un certificat de autenticitate.^[39]

1. A percepe este mai important decât a şti.

2. Chiar dacă ai fi Alexandru Macedon, nu te porni pe drum niciodată fără bătrâni.

3. Unui călugăr nu-i trebuie palate, ci o chilie mică, în care să se culce jos, pe rogojină.

4. Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp.

5. 

“… ca in toata domnia mea, voi priveghea la respectarea legilor pentru toti si in toate, uitand toata prigonirea si toata ura, iubind deopotriva pe cel ce m-a iubit si pe cel ce m-a urat, neavand in fata ochilor mei decat binele si fericirea natiei romane.”

6. 

Juramantul de credinta al domnitorului Cuza:

“Jur sa pazesc cu sfintenie drepturile si interesele patriei, sa fiu credincios Constitutiei, in textul si spiritul ei, sa priveghez la respectarea legilor pentru toti si in toate, uitand toata prigonirea si ura, iubind deopotriva pe cel ce m-a iubit si pe cel ce m-a urat, neavand inaintea ochilor mei decat binele si fericirea natiei romane.” 

TEATRU/FILM 

GRIGORE VASILIU BIRLIC

Biografie

Grigore Vasiliu Birlic (n. 24 ianuarie 1905, Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București) a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu s-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoție a liceului.

Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povestește în cartea Orașul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei, și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția... Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.”^[1]

La dorința familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți. În paralel, până a-și lua licența în drept, a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold și Bach, și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.

În urma succesului obținut la public, este angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. La Cernăuți, Grigore Vasiliu cucerește simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul și omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite.^[2] Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza și mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie și cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din București.

În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a fost adus la București, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru își ținea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din București; teatrul fusese înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu și avea să-și continue activitatea până în anul 1940.

Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold și Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt și Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese și Karl Fellman, Corabia lui Noe, Așternutul de mătase de A. Birabeau și G. Dolley, Părintele cățeilor de Glinger și Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Din această perioadă își trage și porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Acțiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcționar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.

Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaș, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul și să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărțile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.

Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul și criticii teatrali prin creațiile sale actoricești complexe, având capacitatea de a trece foarte ușor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic și invers.

În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat și azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu și Mișu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârțoaga.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Datorită talentului artistic Grigore Vasiliu Birlic a fost impus ca director și patron al mai multor companii teatrale (printre care și trupa „Colorado”).^[3] Însă legea comunistă a teatrelor din anul 1947 a făcut ca Birlic să reziste în această postură doar un an, fiind până la urmă înlocuit din funcție.

Instalarea la putere în România a regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i însă granițele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Național din București, după naționalizarea teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcția de Propagandă a Comitetului Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa O scrisoare pierdută, Birlic interpretându-l inițial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Grigore Vasiliu Birlic i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[4] Ulterior (anterior anului 1960) a primit și titlul de Artist al Poporului.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[5]

Radu Beligan îl consideră un „geniu al comediei, al umorului românesc”, așezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul și fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internațională de excepție, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale.

În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneția cu Birlic, Alexandru Giugaru și George Calboreanu pentru a prezenta piesa Bădăranii în traducerea lui Iancovescu. Apariția lui Birlic în Italia, în piesa Bădăranii, a oprit din fugă spectatorii care doreau să se adăpostească de ploaia torențială care izbucnise în actul III al piesei care se juca în aer liber, în grădina de la Palazzo Grassi. Publicul a rămas pe loc, țintuit sub ploaie, hohotind și aplaudând în delir fiecare replică a lui jupân Conciano – Birlic, deși nu cunoștea limba în care se juca piesa

A fost strălucit în piesele de teatru D-ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea și O scrisoare pierdută de Caragiale, Avarul și Burghezul gentilom de Molière, Bădăranii de Carlo Goldoni, Egor Bulicov de Maxim Gorki, Revizorul de Nikolai Gogol, Oameni care tac de Alexandru Voitin, Nunta lui Krecinski de Suhovo-Kobalin, Mielul turbat de Aurel Baranga. Jocul său era caracterizat de un puternic timbru personal și de o intonație inimitabilă. A jucat în peste 25 de filme, într-o perioadă în care numărul realizărilor cinematografice era redus.

Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără:

·         Crăcănel în D-ale carnavalului de I. L. Caragiale

·         Lefter Popescu în Două loturi de I. L. Caragiale

·         Costăchel Gudurău în Telegrame de I.L. Caragiale

·         Spirache Necșulescu în Titanic vals de Tudor Mușatescu

·         Jupânul Conciano în Bădăranii de Carlo Goldoni

A interpretat un număr de 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Amintim rolurile: Crăcănel și Candidatul în D-ale carnavalului, Spiridon și Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, Brânzovenescu și Dandanache în O scrisoare pierdută, Coana Efimița în Conu Leonida față cu reacțiunea, Lefter Popescu în Două loturi, Costăchel Gudurău în Telegrame. Despre Caragiale, Birlic avea să spună:

„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoștință și pentru succesele actoricești pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata școală a măiestriei actoricești, personaje ale maeștrilor dramaturgiei noastre. Șapte roluri în cele patru comedii.”

Birlic era conștient de faptul că arta căreia i se închină este perisabilă:

„Spre deosebire de arta scriitorului, a pictorului și a muzicantului, arta actorului este, din păcate, perisabilă! Din creația lui nu rămâne nimic. Cinematograful biruie astfel o fatalitate dând actorului un pic de acces la nemurire. (...) Eu, Birlic cel din sală, îl urmăresc pe Birlic de pe ecran, dându-mi seama că el va supraviețui, că această imagine a artei mele va continua să trăiască în ochii unui spectator care nu s-a născut încă.”^[7]

Simțind că se apropie momentul plecării sale de pe scena vieții, Birlic a cerut impresarului Gaby Michăilescu să reia pentru public piesa de succes care l-a consacrat: „Birlic”, la care a fost și regizor. Alături de el, au jucat actori de mare renume cum ar fi: Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru Giugaru, Petre Ștefănescu-Goangă, N. Gărdescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuș. A fost ultimul mare triumf al lui Birlic.

Artist al poporului, Grigore Vasiliu Birlic s-a stins din viață la data de 14 februarie 1970, la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. ^[8]

În anul 2005 a fost emisă o monedă cu chipul actorului.

Filmografie

·         Bing Bang (1934)

·         Doamna de la etajul II (1937)

·         Viața învinge (1951)

·         Arendașul Român (1952)

·         Lanțul slăbiciunilor (1952)

·         Vizita (1952)

·         O scrisoare pierdută (1953) - Brânzovenescu

·         Directorul nostru (1955)

·         Două lozuri (1957) - Lefter Popescu

·         Doi vecini (1958)

·         D-ale carnavalului (1958) - Crăcănel

·         Băieții noștri (1959)

·         Telegrame (1959) - Costăchel Gudurău

·         Aproape de soare (1960)

·         Bădăranii (1960) - jupân Canciano

·         Drum nou (1961)

·         Post Restant (1961)

·         Doi băieți ca pâinea caldă (1962)

·         Pași spre lună (1963)

·         Lumina de iulie (1963)

·         Mofturi 1900 (1963)

·         Titanic vals (1964) - Spirache Necșulescu

·         Les fêtes galantes (Serbările galante) (1965)

·         Steaua fără nume (1965)

·         Corigența domnului profesor (1966)

D'ale carnavalului (1958): http://youtu.be/A0ClhjD1qX4;

Doua lozuri (1957) - CARAGIALE - film complet: 

Titanic Vals HD:

SORANA COROAMĂ STANCA

Biografie

Sorana Coroamă-Stanca, regizor artistic, dramaturg, scenarist și profesorul universitar, s-a născut la 24 ianuarie 1921 la Chișinău.

A absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Universității Politehnice ''Gheorghe Asachi'' din Iași, iar în 1949, Facultatea de regie de teatru a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC), avându-i ca profesori pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Sică Alexandrescu. În perioada 1948-1958 a fost asistent universitar, lector și conferențiar la IATC. 

A lucrat la Teatrul ''Constantin Nottara'', Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic, între 1965-1969), Teatrul Mic din București (1969-1978), Teatrul ''Ion Vasilescu'' (1978-1983), Teatrul de Operetă (al cărui director a fost între 1990-1992), ''Theatrum Mundi'', la Deutsches Nationaltheater din Weimar. A montat opera ''Oedipe'' de Enescu la Opera din Weimar. A întreprins numeroase turnee cu piesele regizate de ea, în țară și în străinătate (Germania, URSS, Polonia, Iugoslavia, Maroc). 

Sorana Coroamă-Stanca a regizat, în total, peste 190 de spectacole, printre care: ''Cerere în căsătorie'' de Cehov, ''Petru Rareș'' de Horia Lovinescu, ''Comedia erorilor'' de Shakespeare, ''Micii burghezi'' de Maxim Gorki, ''Vrăjitoarele din Salem'' de Arthur Miller, ''Soțul ideal'' de Oscar Wilde, ''Beckett'' de J. Anouilh, ''Lungul drum al zilei către noapte'' de Eugene O'Neill, ''Noaptea iguanei'' de Tennesee Williams, ''Profesiunea doamnei Warren'' de George Bernard Shaw, ''Rața sălbatică'' de Ibsen, ''Hagi Tudose'' de B. Șt. Delavrancea, ''Amfitrion'' de Plaut, ''Cafeneaua'' de Goldoni, ''Ursul'' de Cehov, ''Steaua Sevillei'' de Lope de Vega.

A desfășurat o intensă activitate didactică la Institutul de Teatru ''I. L. Caragiale'' din București, Facultatea de Filologie a Universității ''Babeș-Boliay'' din Cluj și Universitatea ''Hyperion'' din București. Ca dramaturg, a creat ''Seară cu dans'', ''Ploaia pe acoperiș'', ''Podul'', ''Un anotimp fără nume'', ''Veghea tânărului războinic''. Semnează regia și scenariul serialului TV ''Mușatinii'', precum și scenariul filmului ''Afacerea Protar'' (după Mihail Sebastian). 

A fost eseistă, critic teatral și literar, a lăsat un apreciat repertoriu teatral de radio și televiziune și a fost membru în diverse jurii la festivaluri sau concursuri în domeniul teatrului. După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației ''Memoria'', în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București.

A fost membru a Uniunii Teatrale din România (UNITER) și al Uniunii Scriitorilor. 

După 1995, a montat în două versiuni spectacolul cu piesa lui Caragiale ''D'ale Carnavalului'', la Teatrul de Stat din Oradea și la Teatrul Național din Iași. Ultimul spectacol care îi poartă semnătura este ''Scufița roșie'', care a văzut lumina rampei în 2002 la Teatrul ''Ion Creangă''.

Activitatea Soranei Coroamă-Stanca a fost răsplătită cu diverse premii și distincții, printre care Premiul de Stat, pentru ''Nepoții gornistului'' (1953), Premiul de regie la Festivalul tinerilor artiști (1957), Ordinul ''Meritul Cultural'' (1967), Premiul de regie al Festivalului Național al Teatrelor Dramatice (1969), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (1999), Ordinul național ''Serviciul Credincios'' în grad de Cavaler (2000). 

În iunie 2006, în cadrul unei festivități dedicate școlii de teatru ieșene, Universitatea de Artă ''George Enescu'' din Iași i-a decernat titlul de ''Doctor Honoris Causa''.

Sorana Coroamă-Stanca s-a stins din viață la 7 ianuarie 2007, la București.

Sursa: AGERPRES

Musatinii Partea 1 Cantecul fetelor: 

Musatinii Partea 2 Topirea zapezilor: 

Musatinii Partea 3 Stefan a trait, Bogdan incepe: 

MusatiniiPartea 4 Apus de Soare: 

SILVIU STĂNCULESCU

Silviu Stănculescu
Date personale
Născut	24 ianuarie 1932[1]  Timișoara, România
Decedat	23 octombrie 1998 (66 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Verșinin din Trei surori de Cehov

În Buffalo Bill și indienii de Arthur Kopit

Silviu Stănculescu (n. 24 ianuarie 1932, Timișoara – d. 23 octombrie 1998, București) a fost un actor român de teatru și film. După studiile încheiate la IATC în 1956, începe o lungă carieră de succes atât în teatru (Teatrul de Comedie) cât și în film (a jucat în peste 40 de filme începând din anul 1960)^[2].

Până la Revoluția din decembrie 1989, în perioada regimului comunist, Silviu Stănculescu a fost membru al Marii Adunări Naționale în perioada 1980 - 1989, precum și director al Teatrului de Comedie din București. În cadrul activității sale parlamentare în Marea Adunare Națională, Silviu Stănculescu a fost membru în comisia de învățământ, știință și cultură.^[3]

Silviu Stănculescu a murit la Spitalul Victor Babeș, unde fusese internat cu diagnosticul de leucemie^[4].

Mormântul actorului din Cimitirul Bellu

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Silviu Stănculescu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[5]

CORINA DĂNILĂ

Corina Dănilă
Date personale
Născută	24 ianuarie 1972 (50 de ani) Pașcani, județul Iași
Cetățenie	România
Ocupație	Producător TV, actriță
Activitate
Ani de activitate	1990-prezent
Roluri importante	Ana Dogaru din Numai iubirea, telenovelă difuzată pe Acasă TV
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Corina Dănilă (n. 24 ianuarie 1972, orașul Pașcani, județul Iași) este o realizatoare de televiziune și actriță română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1994, la clasa Prof. Ion Cojar.

În cariera de actriță s-a remarcat prin rolurile din serialul TV Numai iubirea, o telenovelă produsă pentru Acasă TV de MediaPro Pictures, în care a interpretat-o pe Ana Dogaru, personajul principal feminin și, respectiv, producția Pixar/Disney: Mașini, Mașini 2 și Mașini 3, în care a dublat personajul principal feminin, Sally Carrera. Fidelă pasiunii sale pentru actorie, Corina a fost protagonista mai multor roluri de teatru și film, printre care: Vasilisa (în „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, în 1994), Mița, (în „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, în 2002), rolul principal feminin Ileana (în filmul „Crucea de piatră”, regizor Andrei Blaier, în 1993), Christine (în filmul „Somnul insulei”, regizor Mircea Veroiu, în 1994).

Corina și-a început cariera în Televiziunea Română în 1994 în postura de crainic TV și prezentator de știri la TVR Internațional, continuând apoi, din 1996, la Pro TV, unde a prezentat Știrile Pro TV de dimineață, Știrile Pro TV de la ora 5 și principalul jurnal de știri de la 19.00, la sfârșit de săptămână. Ca reporter special, Corina a acoperit, pe lângă transmisiile zilnice de la Guvern, Președinție sau Parlament, evenimente majore precum vizitele Papei Ioan Paul al II-lea și a președintelui Bill Clinton la București, Campania PRO NATO, grevele minerilor din 1998 și 1999 sau eclipsa de Soare din anul 1999. Tot în 1999, Corina Dănilă a plecat în Republica Moldova cu responsabilitatea de a forma redacția de știri a Pro TV Chișinău, unde a și prezentat principalul jurnal de știri al zilei. A revenit în București la începutul anului 2000 când a devenit prezentator al emisiunii zilnice "Poveștiri Adevărate" la televiziunea Acasă TV. În paralel, a prezentat și moderat emisiunea "De suflet", la Pro TV Internațional, emisiune adresată comunităților de români din diaspora.

Din 2004 până în 2005, a jucat rolul principal feminin, Ana Dogaru, în cele 100 de episoade ale serialului de televiziune Numai iubirea. Începând cu 2006, Corina a fost realizator și moderator al showului "Femeia conduce", la Euforia TV.

La TVR 2, vreme de mai multe sezoane, Corina Dănilă a fost gazda emisiunii "Topping", un program săptămânal despre cele mai neașteptate topuri – realizate, în mare parte, cu ajutorul publicului. Din octombrie 2014, apare în fiecare vineri, în direct, de la ora 15:40 până la 17:30, la emisiunea "Ieri-Azi-Mâine", tot la TVR 2. A fost distinsă, în 2004, cu premiul „Femeia anului”, premiu acordat de revista „Avantaje”, pe baza voturilor publicului.

A fost măritată cu afaceristul bogat și pilotul de curse Norris Măgeanu, ulterior divorțând. Din mariaj a rezultat o fiică, pe nume Rianna. ^{[1] [2] [3]}

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• "Azilul de noapte", de Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar (1994 -- Vasilisa) – Teatrul din Giulești
• "Platonov", de A.P. Cehov, în regia lui Ivan Helmer (1994 -- Grekova) –Teatrul Național din București
• "Rivalii", de Richard Brinsley Sheridan, în regia lui Horea Popescu (1994 -- Lydia Languish) – Teatrul Național din București
• "D'ale carnavalului", de I.L. Caragiale, în regia lui Gelu Colceag (2002 -- Mita Baston) – Teatrul Național din București
• "Paganini", de Mick Davis, în regia lui Mick Davis (2015 -- Teresa Paganini) – Teatrul "Metropolis" din București
• "Un altfel de cabaret", în regia Ancăi Sigartău, muzica de Manuela Cara (2015 -- Roșie) – Palatul Național al Copiilor din București
• "O căsnicie liniștită", de Noel Coward, în regia lui Ștefan Ruxanda (2016 -- Amanda Prynne) – Teatrul "Elisabeta"
• "Piatra din casă", de Vasile Alecsandri, în regia lui Constantin Dicu (2017 -- Marghiolita) – teatru tv - Televiziunea Română
• "Autorul e în sală", de Ion Băieșu, în regia lui Dan Tudor (2018 -- Neli) – Teatrul Dramaturgilor Români din București

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Crucea de piatră (1994) – Ileana
• Somnul insulei (1994) – Christine
• Craii de Curtea Veche (1996)
• Dark Angel: The Ascent (1994) – Călugăriță
• Dark Asylum (2001) – Prezentatoarea știrilor
• Windfall (2003) – Reporter
• Numai iubirea (2004) – Ana Dogaru
• Mașini / Cars (2006) – Sally Carrera (voce, versiunea română)
• Mașini 2 / Cars 2 (2011) – Sally Carrera (voce, versiunea română)
• Mașini 3 / Cars 3 (2017) – Sally Carrera (voce, versiunea română)

 MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

CRISTIAN POPESCU

BIOGRAFIE

Cristian Popescu, actor și cântăreț, s-a născut pe 24.01.1944 la București. Între anii 1963 – 1967 urmează cursurile Institutului de artă teatrală și cinematografică I.L.Caragiale din București, iar în anul 1969 urmează un curs de perfecționare de muzică ușoară, îndrumat fiind de compozitorii Edmond Deda și George Grigoriu. Debutează în anul 1963 într-un spectacol la București. Reușește cu ușurință să imite voci ale colegilor actori sau cântăreți, ceea ce l-a promovat în dublajul vocilor din filmele de desene animate. A interpretat melodii de muzică ușoară care i-au adus notorietatea cum ar fi "Liliana" sau "Gabriela".

Liliana - Cristian Popescu

STELA ENACHE

Stela Enache
Date personale
Nume la naștere	Steriana Aurelia
Născută	24 ianuarie 1950 (71 de ani)  Reșița, Caraș-Severin, România
Căsătorită cu	Florin Bogardo (1971–2009)
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață
Activitate
Studii	Academia de Muzică Gheorghe Dima
Gen muzical	muzică ușoară
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1971—prezent
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Florin Bogardo
Prezență online
pagină Facebook Internet Movie Database canal YouTube
Modifică date / text

Stela Enache (nume real: Steriana Aurelia Bogardo, n. 24 ianuarie 1950, Reșița, Caraș-Severin, România), este o cântăreață română de muzică ușoară. A fost căsătorită cu compozitorul și cântărețul român de muzică ușoară, Florin Bogardo.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Piese din repertoriu
• 3Albume
• 4Bibliografie
• 5Legături externe
• 6Referințe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Încă de la șase ani începe să studieze pianul fiind înscrisă la Școala de Muzică. În perioada 1964-1967 a urmat cursurile Școlii Populare de Artă din Reșița, secția canto. În perioada 1967-1972 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Cluj. A fost perioada în care a participat la festivalurile studențești de la Iași, Târgu Mureș, Timișoara. Este remarcată de compozitorul George Grigoriu care reușește să facă un duet inedit la acea vreme cu Stela Enache și George Enache. În 1971 a participat la Festivalul Național Mamaia, unde a obținut locul al II-lea la secțiunea "Interpretare". Interpretează în concurs piesele "Să facem florile să cânte", pe muzica lui George Grigoriu și "Țin minte" pe muzica lui Radu Șerban. În 1972 a participat din nou la aceeași secțiune a festivalului Mamaia și a obținut același premiu.

Tot în 1971 se căsătorește cu compozitorul Florin Bogardo, cu care are doi copii. Florin Bogardo i-a încredințat peste 60 de piese. Este cooptată ca solistă a Orchestrei Electrecord condusă de Alexandru Imre împreună cu care face numeroase turnee în Germania, Rusia, Austria, țările nordice ș.a. După desființarea formației devine solista trupei condusă de toboșarul Doru Danciu sub numele de Sunshine Band. În 1972 a plecat în Germania, iar apoi a efectuat turnee în toată lumea (Rusia, Austria, Elveția, Norvegia, Danemarca, etc.). În 1986 a încheiat primul contract pe un vas de croazieră. De atunci cântă foarte mult pe vase de croazieră. Cu "Europa", unul din cele mai selecte vase de croazieră, a făcut de patru ori ocolul pământului, timp de un an.^[1] În 1977, a participat la Festivalul "Orfeul de aur" din Bulgaria. Apare alături de nume mari ale muzicii în diferite programe muzicale: Gilbert Becaud, Milva, Gloria Gaynor, Jennifer Rush, Tony Christie, The Platters, Lionel Hampton, Vicky Leandros, Al Bano etc.^[2] Are în repertoriu peste 500 de cântece.

PIESE DIN REPERTORIU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Pentru un sărut, (George Grigoriu)
• Ani fericiți, (Ion Cristinoiu)
• Cântec pentru mama, (Mișu Iancu)
• O ce veste mama, (Dumitru Kiriac)

compuse de Florin Bogardo

• Tu aprinsa stea
• Iarna
• Cândva o luntre albă
• Ani de liceu
• Definiție
• Apari, iubire
• N-ai să mă poți uita
• Balada pescărușilor albaștri
• Rugăciune
• E o poveste de amor
• Cum e oare
• Mă uit la tine, toamnă

ALBUME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1983 – "Un simbol al iubirii"
• 1988 – "Extemporal la dirigenție cu…Stela Enache"
• 1989 – "Stela Enache"
• 1997 – "Melodii de Florin Bogardo interpretate de Stela Enache"

Stela ENACHE - Amintiri

Stela Enache – Extemporal La Dirigenție - 1988 - Vinyl, LP, Album - Electrecord – ST-EDE 03438

Stela Enache - N-ai sa ma poti uita (Autograf Muzical 1986)

Stela Enache & Florin Bogardo - Diminetile mele (Autograf Muzical 1988)

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

Most Beautiful Romantic Guitar Music - The Most Beautiful Melody In The World Touch Your Heart

2.

Melody That Bring You Back To Your Youth ❤️ Relaxing Guitar Romantic 70s 80s 90s

3. 

Best Songs Of Eagles - Eagles Greatest Hits Full Album - The Eagles Playlist 2024

POEZIE 

Victor Eftimiu poet, dramaturg, povestitor, traducător, colecționar de artă și academician român din perioada interbelică

Biografie

Victor Eftimiu s-a născut la 24 ianuarie 1889, Boboştiţa, Albania. Este fiul Marinei (fiica preotului Theodor Cociu din Boboştiţa, numit şi Economu) şi al lui Ghergo Ceavo (care, venit pentru comerţ în Bucureşti, îşi schimbă în 1894 numele în Gheorghe Eftimiu, după prenumele tatălui său, Eftimie). Face primele clase în limba greacă (1895-1897), pentru ca de la vârsta de 8 ani să înveţe în Bucureşti, unde a absolvit cursurile Liceului „Mihai Viteazul”. După colaborări timpurii la diverse publicaţii, în 1908 şi 1909, stabilit la Sibiu, participă ca secretar de redacţie, alături de O. Goga şi Ilarie Chendi, la editarea revistei „Ţara noastră”.

În primăvara anului 1909, se îndreaptă către Paris, zăbovind câteva luni la Budapesta şi Viena, oraşe din care trimite impresii şi scrieri originale mai multor reviste din ţară. De prima şedere la Paris îl vor lega amintiri ce revin mereu în scrieri, traiul fără înlesniri fiind răscumpărat de încântarea cu care străbate Cartierul Latin şi de întâlnirile cu prieteni precum Radu Baltag, O. Goga, E. Lovinescu şi alţii.

În 1910 se întoarce în ţară şi, punându-şi în valoare exerciţiul literar parizian, obţine un neaşteptat succes cu piesa Înşir-te mărgărite (1911). În 1913 este numit director al Teatrului Comedia, iar în anul următor se căsătoreşte cu actriţa Agepsina Popovici Macri, pe care o cunoscuse la Paris. În 1915 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, în 1917 face parte din comitetul de propagandă românească de la Lausanne şi obţine cetăţenia română în 1919.

Îndeplineşte funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1920-1922), ulterior fiind însărcinat şi cu direcţia generală a Asociaţiei Române pentru Cinemato­grafie Artistică. Este membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923) şi al Ateneului Român, iar în intervalul august-decembrie 1927 funcţionează ca director al Teatrului Naţional şi al Operei Naţionale din Cluj, de unde demisionează invo­când motivul lipsei de subvenţii. Prezent adesea în salonul Sburătorului, cu o faimă de om de teatru mereu în creştere, călătorind frecvent prin capitalele europene, Eftimiu, autorul dra­matic cel mai reprezentat al timpului, se bucură şi de oarecare succes în politică: membru al Partidului Naţional Ţărănesc, este ales deputat în 1928.

Se află din nou la conducerea Tea­trului Naţional din Bucureşti în cursul anului 1930, 2 ani mai târziu i se acordă Premiul Naţional pentru Literatură, iar în 1933 este ales preşedinte al PEN-Clubului Român, mandat pe care îl va primi şi în 1936. Începuse între timp să colaboreze tot mai intens la presa de dreapta şi în 1941 este menţionat ca membru al masoneriei româneşti. În timpul dictaturii antonesciene piesele de teatru nu i se mai joacă şi este trimis de două ori în lagărul de la Târgu Jiu pentru atitudine antirăzboinică.

Din septembrie 1944 ocupă (pentru o vreme simultan) fotoliile de director general al teatrelor, operelor şi spectacolelor, de director al Teatrului Naţional şi al Operei din Bucureşti (până în 1945) şi de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (până în 1948). Demisionează din Partidul Naţional Ţărănesc, iar în 1948 devine membru al Academiei Române. Până la încetarea sa din viaţă, funcţionează ca preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor şi se bucură de aprecierea oficială. În cazul lui Eftimiu, omul îl copleşeşte pe scriitor. La nici 16 ani începe să publice versuri naive în „Luceafărul”, semnând cu pseudo­nimul Athanes.

În 1905 tipăreşte cu mijloace proprii primul număr al revistei şcolare „Speranţa”, urmat de alte patru nu­mere, la a căror realizare îl ajută câţiva colegi. Publică aici nu numai articole-program, ci şi proză şi poezii fără alte calităţi literare în afara unui oarecare simţ al formei, pseudonimele preferate ale momentului fiind Eftimie Eftimiu, V. Gheorghe, V.E. Grecu, Ciubuc Spionu, Ionică Chiriaşul, Cleon, Mercador. Însă adevăratul debut şi-l face la „Viaţa literară” în 1906, cu poezia Amurg, semnată cu numele Victor Eftimiu, folosit pentru întâia oară. În câteva rânduri conduce reviste culturale: bisăptămânalul „Gazeta noastră ilustrată”, între 1929 şi 1931, şi „Dreptatea nouă”, între 1945 şi 1947. Face parte din comitetele de redacţie ale publicaţiilor „Prezentul”, „Bibiloiul”, „Ţivil-cazon” (1906), „Lectura pentru toţi” (1918-1920) etc.

Mai însem­nată rămâne colaborarea susţinută, timp de câteva decenii, cu versuri, cronici rimate, scrieri în proză, însemnări de călătorie, note şi cronici de teatru, evocări şi aforisme – adunate mai târziu în volume – traduceri şi articole diverse, la „Acţiunea”, „Adevărul” (mai ales între 1910 şi 1935, cu note diverse, po­eme, proză dialogată, articole despre teatru, cronici), „Ade­vărul literar şi artistic” (unde deţine rubrici permanente), „Almanahul literar”, „Almanahul Societăţii Scriitorilor Ro­mâni”, „Cele trei Crişuri”, „Cetiţi-mă”, „Comedia”, „Contim­poranul”, „Convorbiri critice”, „Cortina”, „Cosînzeana”, „Culisele”, „Cultura poporului”, „Curentul artelor”, „Cuvân­tul liber”, „Dimineaţa”, „Dreptatea”, „Dumineca”, „Ecoul”, „Evenimentul zilei”, „Hiena”, „Jurnalul literar”, „Literatorul”, „Luceafărul”, „Noua revistă română”, „Omul liber”, „Pă­mântul nostru”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Rampa nouă ilustrată”, „Ramuri”, „Raza literară”, „Reporter”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista literară”, „Revista noastră”, „Re­vista pentru toţi”, „Revista română”, „Românul”, „România literară”, „Sburătorul”, „Scena”, „Spectator”, „Teatrul”, „Tea­trul Naţional”, „Tempo”, „Toamna”, „Tribuna”, „Tribuna po­porului”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Victoria”, „Vremea”, „Ziarul meu”, „Zorile” etc.

Mai ales în primii ani de publicistică, Eftimiu semnează cu pseudonimele Antartu, Ion Arcuda, Balcanicu, Nae Cucuvea, Victor Eolyanul, Elynicul Rhapsod, Eunobius, Grecu, V. Greceanu, At. Grecu, V. Grecu, V. Grecu-Athanes, Labraş-effendi, Macedoneanu, Matador, Neutralis, Axentie Sandomirsky, Veg Vegrecu, Victorius, Daniel Vodena etc.

În 1927 introduce fraudulos în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj, sub semnătura Ion Dinu, propria-i piesă, Un escroc sentimental. Scriitor cu o fantezie scânteietoare, cu un însemnat simţ al formei şi al combinaţiilor de efect, Eftimiu a publicat mii de pagini de teatru şi de proză, a strâns în volume sute de mii de versuri, numeroase pagini de memorialistică, o mulţime de aforisme şi scrieri pentru copii şi a tradus din marea literatură a lumii. Uşurinţa cu care scria şi valoarea inegală a producţiilor sale justifică ironia confraţilor, care au vorbit despre o „epocă Eftimiu” şi l-au parodiat în nenumărate rânduri. El însuşi are un prim succes poetic cu o parodie, Romanţa celor trei sarmale, după Ion Minulescu („Belgia Orientului”, 1907), care a circulat în mediile literare odată cu numele inventivului parodist.

În teatru, latura cea mai reprezentativă a creaţiei sale, Eftimiu vede o artă totală, în care primatul trebuie să-i revină textului şi care nu se poate îndepărta de specificul său educativ, modelator. De aceea, poate, el pune adesea în relief intenţia didactică, imprimând discursului dramatic cât mai mult din propria-i concepţie regizorală; tot astfel îşi găseşte justificare şi obiceiul autorului de a explica în prolog sensurile unei piese. Din complicata sa „industrie dramaturgică”, multe scrieri nu mai rezistă ca literatură autentică, monumentalitatea constituind poate singura trăsătură lipsită de oscilaţii a acestei întinse opere.

În 1956 Eftimiu a întocmit o clasificare a propriilor lucrări, după un criteriu tematic. Primul ciclu, şi cel mai important, cuprinde Legende româneşti: Înşir-te mărgărite (1911), Strămoşii (1912), Cocoşul negru (1913), Ringala (1915), Meşterul Manole (1925), Haiducii (1949) şi Pană Lesnea Rusalin (Răscoale) (1956).

În drama istorică Ringala (vehement con­testată şi scoasă de pe afişele teatrelor în 1916 pentru încălcarea adevărului istoric), autorul învie lumea ceremonialurilor domneşti de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Maria Jagelona, tânăra soţie a voievodului, plănuieşte catolicizarea Moldovei şi aservirea faţă de poloni, punând în planul ei inteligenţă şi tărie de caracter, trăsături care o apropie de Doamna Clara şi de Vidra. Dorindu-se o lecţie de patriotism, piesa nu este însă suficient închegată, deoarece se bizuie pe schimbări de situaţie şi pe episoade inutile, scrise doar pentru deliciul publicului.

În Meşterul Manole, tendinţa către spectaculos, dizolvarea mitului şi privarea motivului de virtuţile simbolice explică eşecul în plan literar. Rămâne numai ipostaza unui Manole iniţiat în tainele masoneriei, dar lipsit de relief interior. În celelalte cicluri dramatice stabilite de Eftimiu se înscriu piese mai puţin reuşite, afectate de manierism şi de accentuarea spectacu­losului.

Dintre Tragediile eline, în Prometeu (1919) dramaturgul vizează grandiosul, dar expresia bombastică şi situaţiile facile duc la ratarea intenţiei. Discursul este limpede, însă fără profunzime, „ideea jertfei presupuse de înfăptuiri” nu se mai întemeiază pe nimic substanţial, iar revoltatul Prometeu ilustrează o simplă atitudine declarativă. Este totuşi intere­santă în sine metamorfozarea originală a zeilor antici în sfinţii creştini corespunzători.

Piesele Thebaida (1924) şi Atrizii (1939), combinări îndrăzneţe de nuclee mitice, acumulează în replici o oarecare tensiune dramatică, aceasta stingându-se însă înainte de vreme în declamaţie sau în ezitări de limbaj şi de prozodie, într-un alt ciclu, Drame medievale, dramaturgul realizează colaje generoase de scene istorice şi fapte exemplare din mitologia slavă (Theochrys, 1933), de legende burleşti (Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, 1938, în varianta iniţială, din 1922, Don Juan sau Tragedia iubirii) ori de ipostaze artificioase ale aceluiaşi personaj (Faust-alchimistul şi filosoful, Faust-cuceritorul şi Faust-Păcală în Doctor Faust, vrăjitor, 1957). Doar Glafira (1926) mai aminteşte de forţa dramaturgului de a da viaţă unor personaje puternice şi originale, evoluând tragic sub semnul destinului neiertător.

Ciclul Satire bucureştene cuprinde puţine piese, scrise înainte de 1944 şi părând cali­grafiate cu un condei de şcoală sămănătoristă. Se disting prin articularea dramatică mai coerentă Dansul milioanelor (1922) şi Marele duhovnic (1929), celelalte suferind de un tezism dezar­mant. Fie că sunt facile fabule moderne într-un act (Ariciul şi sobolul, 1912) sau farse ce acuză dezumanizarea celor prea avuţi (Sfârşitul pământului, 1919), fie că mizează pe construcţia mai amplă, cu acţiune alertă, situaţii insolite şi dialog firesc, pentru a înfiera politicianismul şi a înfăţişa debusolarea individului, ca în Omul care a văzut moartea (1928), piesele incluse în ciclul Comedii provinciale dovedesc, în mod surprinzător, prin afirmaţiile din prologuri, o înţelegere cât se poate de exactă a artei dramatice şi a elementelor perisabile ale creaţiei.

Motivele literare din Tragicomedii ţărăneşti, piese scrise în proză, Akim (1912), Crăciunul lui Osman (1913) şi Comoara (1922), apropiate întrucâtva de fantastic, văduvite însă de substanţă, trec cu uşurinţă în epica lui Eftimiu, mai ales în genul scurt. Ultimul ciclu dramaturgie este numit Piese cu subiecte de peste hotare, din acesta făcând parte Mireasa roşie (1912), Ave, Maria! (1913), Napoleon I (1914), Scamatorii (1942), Sylvette (1944) şi Fantoma celei care va veni… (1922). Cea din urmă piesă, un interesant „roman teatral”, cuprinde scene reuşite, deşi predomină şi aici livrescul, iar în final este împinsă în faţă ostentativ semnificaţia. Eftimiumai scrie piesa Cele două Agripine (în colaborare cu Jean Bacheville) şi semnează mai multe prolo­guri versificate: Teatrul (1911, în colaborare cu D. Anghel), Cinematograful (1912), O sală nouă… etc.

Proza lui Eftimiu este adesea un caz de autopastişa, un soi de intertext intern caracterizat prin recurenţa motivelor şi în­tinderea supradimensionată. În nuvele, schiţe şi povestiri (adunate în optsprezece volume), multe situaţii contrazic aşteptarea cititorilor, onomastica este adesea forţată („sir Mack Dollaryngthon” etc.), iar soluţiile de rezolvare a conflictului contravin uneori logicii naraţiei. Ficţiunea înglobează ele­mente din biografia autorului (Risto Darda, 1922 etc.), ia forma confesiunii (Spovedania unui clown şi alte nuvele, 1913) sau îşi asumă viziunea unui fantastic de sorginte patologică (Comorile lui Dragodan, 1920).

Există şi exerciţii în genul lui Urmuz, parodii la limita absurdului lingvistic (Pitirim cu părul de ametist. Povestire ultramodernistă), precum şi numeroase naraţiuni dramatizate, cu note de feerie. Cât despre romane, paisprezece la număr, acestea au aceeaşi materie ca şi sonetele sau ca unele piese de teatru şi, simple culegeri de situaţii-surpriză, lasă impresia unei nesfârşite experimentări a genului, fără câştig pentru literatură.

Un prim roman, Două cruci (1914), rescrie câteva fragmente despre viaţa comunităţilor de români mace­doneni, publicate în 1907 în ziarul „Prezentul”. Senzaţionalul cu orice preţ (Dragomirna, 1930), loviturile de teatru şi personajele în travesti în spaţiul parodic al unui roman feeric poliţist (Kimonoul înstelat, 1932) s-au bucurat în epocă de apre­cierea cititorului mediu. Un ciclu romanesc, Omul fără nume (1940), include scrieri anterioare, pronunţat autobiografice, avându-l ca protagonist pe regizorul şi omul de teatru Strszky: Tragedia unui comedian (1924), Principesa Simonof (iniţial Principesa Moruzof, 1925) şi Spre sursele tragediei (1935; iniţial capitol în romanul Le Nain du Theatre Francais, tipărit la Paris în 1931). Acest roman despre teatru devine primul dintr-o trilogie pe aceeaşi temă, alături de Lora Mirandy (1941) şi Scadenţa (1944), toate constituind un corpus romanesc cu miez inconsis­tent. Autorul obţine însă peste hotare un oarecare succes de stimă, scrieri ale sale fiind traduse în mai multe limbi.

De mai mare însemnătate prin puterea de evocare a personalităţilor şi a momentelor culturale pe care le cunoscuse în mod direct sunt volumele de memorii şi confesiuni literare, intitulate sugestiv Fum de fantome (1940), Amintiri şi polemici, Magia cuvintelor şi Spovedanii (toate din 1942) etc. Pana memorialistului nu se mulţumeşte să dea viaţă trecutului, ci se străduieşte să inven­teze şi forma de impact puternic asupra receptorului. Obiectul unor succesive permutări textuale l-au constituit basmele, poveştile pentru copii, creaţii nu lipsite de farmec, în pofida unui livresc ce le subminează naturaleţea: Corabia cu pitici (1919), Şarpele fermecat (1922; modificat în Păunaşul Codrilor, 1952), Făt-Frumos din lacrimi… (1922), Omul de piatră (1966) etc. Maxime (Vorbe… vorbe… vorbe, 1914), spirituale atât cât îngă­duie înţelepciunea comună, adaugă scânteieri inteligente ope­rei originale.

Eftimiu a fost, de asemenea, un foarte activ traducător, mai ales din limba franceză. În 1909 traducea pentru diverse reviste din operele lui Baudelaire, Maupassant, Emile Verhaeren, Anatole France, Jules Lemaitre, Alfred de Musset, Puşkin, fragmente din piesa Cum vă place de Shakespeare (1912), piesa Păpuşile de P. Wolff (1912, împreună cu Mihail Săulescu), Răul de mare de A.I. Kuprin (1925), mai târziu Parsifal de Wagner etc. În 1933 traduce scenariul filmului Trenul fantomă, după A. Ridley, iar în 1943 tălmăceşte, într-o manieră în general corectă, tragedii eline: Eumenidele de Eschil, Oedip rege de Sofocle, Elena de Euripide.

Opera

• Înşir-te mărgărite, Bucureşti, 1911;
• Dar de nuntă şi alte schiţe, Bucureşti, 1911;
• Fără suflet, Bucureşti, 1911;
• Rapsozii, Bucureşti, 1911;
• Cinematograful, Bucureşti, 1912;
• Strămoşii, Bucureşti, 1912;
• Akim, Bucureşti, 1912;
• Poemele singurătăţii, Orăştie, 1912;
• Ariciul şi sobolul, Bucureşti, 1912;
• Mireasa roşie, Bucureşti, 1912;
• Cocoşul negru, Bucureşti, 1913;
• Crăciunul lui Osman, Bucureşti, 1913;
• Ave, Maria!, Bucureşti, 1913;
• În temniţele Stambulului, Bucureşti, 1913;
• Spovedania unui clown şi alte nuvele, Bucureşti, 1913;
• Războiul (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1913;
• Poveste de Crăciun, Braşov, 1914;
• Napoleon I, Bucureşti, 1914;
• Două cruci, Bucureşti, 1914;
• Vorbe… vorbe… vorbe, Bucureşti, 1914;
• Candele stinse, Bucureşti, 1915;
• Ringala, Bucureşti, 1915;
• Poveştile focului, Bucureşti, 1915;
• Ca doi străini, Bucureşti, 1917;
• Contes roumains, adaptare de Marc Varenne, Paris, 1918;
• Cel din urmă albanez, Bucureşti;
• Sfârşitul pământului, Bucureşti, 1919;
• Corabia cu pitici, Bucureşti, 1919;
• Prometeu, Bucureşti, 1919;
• Lebedele sacre, Craiova, 1920;
• Pe vremea haiducilor, Bucureşti, 1920;
• Comorile lui Dragodan, Bucureşti, 1920;
• Rasputin, Bucureşti, 1920;
• Şarpele fermecat, Bucureşti, 1922;
• Don Juan sau Tragedia iubirii, Bucureşti, 1922;
• Spre ţara cea nouă, Bucureşti, 1922;
• Risto Darda, Bucureşti, 1922;
• Pădurea ursitoarelor, Bucureşti, 1922;
• Katalina, Bucureşti, 1922;
• Făt-Frumos din lacrimi…, Bucureşti, 1922;
• Comoara, Bucureşti, 1922;
• Fantoma celei care va veni…, Bucureşti, 1922;
• Înşir-te mărgărite. Strămoşii. Rapsozii, Bucureşti, 1922;
• Dansul milioanelor, Bucureşti, 1922;
• Minunea Sfântului Ilie, Bucureşti, 1922;
• Păţania călugărului Gherasim, Bucureşti, 1922;
• Alina-Linda, Bucureşti, 1922;
• Trei îngeri, Bucureşti, 1922;
• Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Bucureşti, 1922;
• Prometeu. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1923;
• Povestiri din Orient, Bucureşti, 1923;
• Cântecul milei, Bucureşti, 1923;
• Comoara. Akim. Ave Mariai, Bucureşti 1923;
• Kiriachiţa. Risto Darda. Mormântul de pe ţărmul mării, Bucureşti, 1923;
• Vin sărbătorile, Bucureşti, 1923;
• Voievodul dreptăţii, Bucureşti, 1923;
• Thebaida, Bucureşti, 1924;
• Tragedia unui comedian, Bucureşti, 1924;
• Poemele singurătăţii. Candele stinse. Lebedele sacre, Bucureşti, 1924;
• Elfiona, Bucureşti, 1925;
• Principesa Moruzof, Bucureşti, 1925;
• Meşterul Manole, Bucureşti, 1925;
• Glafira, Bucureşti, 1926;
• Ionică prostul, Bucureşti, 1927;
• Oda limbei române, Bucureşti, 1927;
• Un asasinat patriotic, Bucureşti, 1927;
• Omul care a văzut moartea, Bucureşti, 1928;
• Băiatul cel pierdut, Bucureşti, 1928;
• Strâmbă-lemne şi Sfarmă-piatră, Bucureşti, 1928;
• Omul şi Dracul, Bucureşti, 1928;
• Vestitorii, Bucureşti, 1928;
• Marele duhovnic, Bucureşti, 1929;
• Dragomima, Bucureşti, 1930;
• Le Nain du Theatre Francais, Paris, 1931;
• Vulturul de argint, Bucureşti, 1931;
• Kimonoul înstelat, Bucureşti, 1932;
• Discurs la Mesaj. O comunicare, Bucureşti, 1932;
• Theochrys, Bucureşti, 1933;
• Noaptea subterană, Bucureşti, 1933;
• Spre sursele tragediei, Bucureşti, 1935;
• Arhanghelul cu aripi de ceară, Bucureşti, 1934;
• Cântecul mamei şi al copiilor, Bucureşti, 1935;
• Jos laba de pe tricolori, Bucureşti, 1935;
• Regele munţilor, Bucureşti, 1936;
• Teatru în versuri, Bucureşti, 1936;
• Rapsozii. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1936;
• „Totul pentru ţară”. 1. Tragedia de la Drajna, Bucureşti, 1936;
• Omul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1937;
• Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, Bucureşti, 1938;
• Atrizii, Bucureşti, 1939;
• Oglinzile, Bucureşti, 1939;
• Focuri pe Bărăgan, Bucureşti, 1940;
• Gânduri, Bucureşti, 1940;
• Omul fără nume, Bucureşti, 1940;
• Fum de fantome, Bucureşti, 1940;
• Lora Mirandy, Bucureşti, 1941;
• Scamatorii, Bucureşti, 1942;
• O dragoste la Viena, Bucureşti, 1942;
• Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942;
• Magia cuvintelor, Bucureşti, 1942;
• Spovedanii, Bucureşti, 1942;
• Priviri peste veacuri, Bucureşti, 1944;
• Sylvette, Bucureşti, 1944;
• Scadenţa, Bucureşti, 1944;
• Noi şi sovietele, Bucureşti, 1945;
• 13 decembrie şi alte poeme, Bucureşti, 1947;
• Tragediile eline: Prometeu, Thebaida, Atrizii, Bucureşti, 1947;
• Legendele româneşti: Înşir-te mărgărite, Cocoşul negru, Meşterul Manole, Bucureşti, 1948;
• Haiducii, Bucureşti, 1949;
• O nuntă aristocratică, Bucureşti, 1952;
• Păunaşul Codrilor, Bucureşti, 1952;
• Împăcare, Bucureşti, 1953;
• Poveste haiducească, Bucureşti, 1953;
• Prichindel, Bucureşti, 1953;
• Iepuraşul de turtă dulce, Bucureşti, 1954;
• Akademos, Bucureşti, 1955;
• Basme, Bucureşti, 1955;
• Teatru, Bucureşti, 1956;
• Focul. Legenda lui Prometeu, Bucureşti, 1956;
• Odă limbei române. Poezii. 1906-1956, Bucureşti, 1957;
• Pe urmele zimbrului, I-VI, Bucureşti, 1957;
• Doctor Faust, vrăjitor, Bucureşti, 1957;
• Inspectorul broaştelor, Bucureşti, 1958;
• Halatul alb, Bucureşti, 1959;
• Copiii din China, Bucureşti, 1959;
• Povestind copiilor, Bucureşti, 1960;
• Poveştile lui Moş Cocoş Cocoloş, Bucureşti, 1960;
• Parada, Bucureşti, 1960;
• Soliile terestre, Bucureşti, 1961;
• Un an întreg, Bucureşti, 1961;
• Teatru, I-II, postfaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1962;
• Omuleţ, Bucureşti, 1963;
• Poezii, prefaţă de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1964;
• Povestea pomului de iarnă, Bucureşti, 1964;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, Bucureşti, 1964;
• Oameni de teatru, Bucureşti, 1965;
• Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965;
• 701 sonete, Bucureşti, 1966;
• Dreptatea lui Ion Vodă, Bucureşti, 1966;
• Omul de piatră, Bucureşti, 1966;
• În gloria patriei, Bucureşti, 1967;
• Din vremuri voievodale, Bucureşti, 1968;
• Opere, I-XVIII, Bucureşti, 1969-1996;
• Tengri, Bucureşti, 1970;
• Cosmos, Bucureşti, 1971;
• Neguţătorul de idei, Bucureşti, 1971;
• Omul, Bucureşti, 1973;
• Închinare Marelui Ştefan, Bucureşti, 1975;
• Fairy Tales, traducere de Luiza Carol, Bucureşti, 1979;
• Cerbul fermecat, Bucureşti, 1985;
• Teatru, postfaţă de Mircea Popa, Bucureşti, 1986;
• Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1989;
• Romane, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1989;
• Aventuri extraordinare, Bucureşti, 1991;
• Fluieraşul fermecat, Bucureşti, 1995;
• Păunaşul Codrilor şi alte poveşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1998;
• Povestea minunată, Bucureşti

Traduceri

• P. Wolff, Păpuşile, Bucureşti, 1912 (în colaborare cu Mihail Săulescu);
• A.I. Kuprin, Răul de mare, Bucureşti, 1925;
• Emma Orczy, Jurământul, Bucureşti, 1931;
• Richard Wagner, Parsifal, Bucureşti;
• Trei clasici: Eshylos – „Eumenidele”, Sofokle – „Edipostiran”, Euripides – „Helena”, Bucureşti, 1943;
• A.S. Puşkin, Boris Godunov, Bucureşti, 1950;
• Pierre Corneille, Horaţiu, Nicomed, în Pierre Corneille, Teatru, Bucureşti, 1956;
• Moliere, Burghezul gentilom, în Moliere, Opere, IV, Bucureşti, 1958.

Moare la 27 noiembrie 1972, Bucureşti

Mama

Cât e de drag cuvântul sacru "mamǎ"!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
E lângǎ noi, în clipele supreme,
Din leagǎm pân' la cea din urmǎ vamǎ.
Din vesnicii, ca focul unei steme
Ỉsi fluturǎ a dragostei maramǎ...
Pǎstreazǎ-i chipu-n auritǎ ramǎ
si de nimic, nicicând nu te mai teme!
Ocrotitoare-n oarba vijelie,
Chiar umbra ei se schimbǎ în fǎclie
Pe drumul drept menitǎ sǎ te poarte
Ỉn fata ei, de-a pururi te prosternǎ
Simbol, duios al patriei, eternǎ,
Te leagǎnǎ de dincolo de moarte ! 

 Lui Eminescu

Tu, ce-n ritmul melancolic al baladei populare
Ai cantat durerea noastra de la munte pan' la mare,
Cantaret al suferintei, al minunilor trecute
Intr-a ingerilor lume linistit acuma du-te,
Caci necazurilor vietii le-ai adus un sfant prinos:
Strai de purpura si aur, versul tau armonios...
In zadar cerusi in viata o lumina sa s-arate,
Cand slaveai albastra noapte din privirile-adorate.
Dar aum, acum te cheama, in iubirea lor dintai,
Visatoarele copile ce te tin la capatai...
Nu simti tu in nopti cu luna cum s-aduna pe-ndelete

Feti-frumosi cu par de aur, zburatori cu negre plete,
Cosanzenele, fecioare ce-ti roiesc linga mormant?
Nu-ti aduce glas de bucium blanda batere de vant?
Ca un stol de corbi trecura deznadejdiile grele...
Vin la teiul tau acuma somnoroase pasarele
Sa-si ascunda sub aripa obositul capusor...
Ca si ele, dormi in pace somnul dulce, somn usor...
Dormi in pace.Dulci iluzii vor veni sa te-mpresoare, Or sa-ti cante, de departe, singuratice izvoare.

Iar padurea murmura-va:NUmai eu stiu sa te-ascult,
"O ramai, ramai la mine...te iubesc atat de mult!"
Te iubim si noi atata, drag copil al suferintii!
Ne-ai vrajit copilaria si bunicii si parintii,
Tot ce e simtire nalta, calda, suflet romanesc,
Ai vibrat pana-n zenitul unde astrii se-ntalnesc.
Noapte buna!Noapte buna!...Universul tau de ganduri
N-a fost scris sa-l nimiceasca invelisul cel de scanduri.
El imparte instelarea-i din hotar pana-n hotar,
Preamarind pe cel ce fuse "Imparat si proletar"! 

TRICOLORUL

Descopere-te-n fata drapelului ce vine
Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare...
În fiorul de marire ce-si taie drum prin tine,
Vorbeste vitejeasca, stravechia-mbarbatare, -
Descopera-te-n fata drapelului ce vine !

E ros de gloante steagul dar soarele s-aduna
Si firele-i de aur s-aprind în foc si ard,
Matasa învechita acuma-i o cununa
Si nu mai pare zdrente al patriei stindard,
Caci razele de soare pe frunte lui s-aduna...

Cu soarele în crestet porneste Tricolorul
Si goarnele rasuna si inimile bat –
Cu ochii plinide lacrimi s-opreste trecatorul :
Un frate scump el vede în orisice soldat,
Si toti sunt mari în clipa când trece Tricolorul !

Ce mari sunt toti acuma ! Drapelul zdrentuit
E mult mai sfânt ca pânza bogata din altar :
Nu fumul de tamâie si nu sfintitul dar
Al cuminecaturii cu rosu l-au stropit,

Ci sângele atâtor Cristosi ce s-au jerfit...
Un trup strapuns de gloante fu masa lui de-altar.
Si soarele si ploaia si vântul l-au boltit, -
Închina-te, când trece drapelul zdrentuit !

Drapelu-i marturia izbânzilor trecute,
Mândria cea de astazi si visul necurmat –
Si-asa cum trece-n soare maret, înflacarat –
Semeata marturie a gloriei trecute, -
Cu ochii dusi la locuri pe unde-a fluturat,
Drapelul îsi viseaza fâsiile pierdute !... 

Indira Spătaru

Fișă bibliografică:

 Poetă şi prozatoare, născută la Iaşi, la 24 Ianuarie, 1971, absolventă a Facultăţii de Filosofie ,,Al. I. Cuza”-Iaşi, atestat în muzeografie, Bucureşti, muzeografă în cadrul Muzeului Literaturii Române-Iaşi, la casa ,,O. Cazimir”, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, din 1997, membră CopyRo, din 2000, membră a Societăţii culturale ,,Junimea ‘90”  prezentă în reviste literare: ,,Convorbiri literare”, ,,Poesis”, ,,Poezia”, ,,Dacia literară”, ,,Luceafărul”, ,,Steaua Dunării”, ,,Revista muzeelor”, ,,Vitralii”, ,,Hyperion”, ,,Academia Bârlădeană”, ,,Cronica”, ,,Ateneu” etc.; precum şi în numeroase antologii şi dicţionare, figurează în antologia în limba spaniolă ,,7 poeţi ieşeni”, în traducerea lui Mario Castro Navarrete; referinţe critice ale lui: Al. Cistelecan (Literatorul-nr. 3-6/2000), Gabriela Negreanu, Alex. Ştefănescu, Cristian Livescu, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian etc.

Multiple diplome şi premii literare obţinute de-a lungul vremii, de la premiul revistei ,,Poesis”-Satu Mare, 1986, premiul ,,Măiastra”-Maramureş, 1988, premiul Partidului Liberal Iaşi, 1991, premiul pentru proză şi reportaj literar, Călăraşi, 1999,  etc., până la premiul de debut al Asociaţiei Scriitorilor Iaşi, pentru volumul ,,Poeme”-1995, premiul ,,Mihai Eminescu”-Botoşani, pentru volumul ,,Sălbaticul anotimp”-2005.

Îşi începe activitatea literară în timpul liceului lecturînd în cenaclul ,,Junimea”, la Casa Pogor, în 1985, un an mai târziu debutând în revista ,,Convorbiri literare”, îndrumată de criticii Daniel Dimitriu, Constantin Pricop şi poetul Lucian Vasiliu.

Volume publicate:

Poeme, Ed. Cronica, Iaşi, 1995

Seninătatea lemnului, Ed. Cronica, Iaşi, 1997

Serile la Mirceşti, Ed. Timpul, Iaşi, 1999

Marele albastru, Ed. Timpul, Iaşi, 2001

Sălbaticul anotimp, Ed. Axa, Botoşani, 2005, carte apărută cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor din România

În bucătăria Sylviei Plath, Ed. Vinea, 2008

Sursa: http://usriasi.ro/2013/06/05/spataru-indira/

Punct şi de la capăt

Mâinile mele trec pe strada trupului tău
înaintând orbeşte, cu bastonul alb al celor ce îndelung
privit-au văpaia din lucruri, fiinţe,
până au orbit.
Teren minat e trupul tău
în calea uimirii mele!
În irişii tăi m-am înscris perfect:
membrele răsfirate, fruntea spre zenit
ţi-am explorat sufletul până am explodat
– în praf m-am depus peste inima ta
Eu nu voi mai pleca
decât odată cu tine!

Sursa:  http://www.carteadeschisa.ro/poezii/?tag=spataru-indira.

SFATURI UTILE 

CE ÎȚI SPUNE ZIUA DE NAȘTERE

·                     Celor născuţi pe data de 1, 10, 19, sau 28 a oricărei luni le corespunde cifra 1.

·                     Celor născuţi pe data de 2, 11, 20, sau 29 a oricărei luni le corespunde cifra 2.

·                     Celor născuţi pe data de 3, 12, 21, sau 30 a oricărei luni le corespunde cifra 3.

·                     Celor născuţi pe data de 4, 13, 22, sau 31 a oricărei luni le corespunde cifra 4.

·                     Celor născuţi pe data de 5, 14, sau 23 a oricărei luni le corespunde cifra 5.

·                     Celor născuţi pe data de 6, 15, sau 24 a oricărei luni le corespunde cifra 6.

·                     Celor născuţi pe data de 7, 16, sau 25 a oricărei luni le corespunde cifra 7.

·                     Celor născuţi pe data de 8, 17, sau 26 a oricărei luni le corespunde cifra 8.

·                     Celor născuţi pe data de 9, 18, sau 27 a oricărei luni le corespunde cifra 9.

Cifra 1

Nativii cu cifra 1 sunt inteligenţi, abili, amuzanţi, deschişi, oneşti, harnici şi muncitori, dar şi încăpăţânaţi, geloşi, cheltuitori şi autoritari. Caută să ducă un stil de viaţă cât mai independent şi sunt foarte încrezători în sine. Majoritatea se îndrăgostesc de foarte tineri, dar se căsătoresc abia târziu în viaţă. Sunt persoane plăcute şi, din acest motiv, foarte populare.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 3, 5 şi 7

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 4, 6 şi 8.

Cifra 2

Planeta guvernatoare a acestor nativi este Luna, care le conferă multă carismă, talent artistic, dar şi bune abilităţi de comunicare verbală. Sunt persoane visătoare, schimbătoare şi, din păcate, nesigure. Nativii cu cifra 2 sunt însă şi foarte adaptabili, aşa că se acomodează repede la orice împrejurări de viaţă. Pot îmbrăţişa o carieră de succes în domeniul artistic, fie că este vorba de pictură, de muzică, de teatru sau de literatură. Femeile sunt foarte responsabile şi familiste, dar bărbaţii tind să fie mai arţăgoşi şi mai conflictuali, inclusiv cu persoanele apropiate.

Singurii nativi cu care fac pereche bună sunt cei cu cifrele 2, 5 şi 9!

Cifra 3

Sunt persoane reci şi de cele mai multe ori egoiste, dar şi foarte ambiţioase, harnice, luptătoare şi credincioase. Nu sunt foarte sociabile, dar prieteniile pe care le leagă sunt durabile. Sunt firi respectoase, dar dificile. Bărbaţii sunt materialişti, dar şi generoşi şi implicaţi în chestiunile familiale. Femeile sunt mai docile şi mai supuse, mai ambiţioase şi mai harnice.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 1, 3 şi 5.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 6 şi 9.

Cifra 4

Nativii cu cifra 4 sunt încăpăţânaţi, foarte harnici şi muncitori, cerebrali şi calmi, şi sunt înzestraţi cu foarte bune abilităţi de comunicare. Sunt inimoşi, răbdători şi echilibraţi. Cel mai mare dezavantaj este că tind să fie ghinionişti în toate aspectele de viaţă, iar caracterul lor puternic şi sinceritatea le pot atrage mulţi duşmani. Femeile sunt pasionate de studiu şi pot avea înclinaţii artistice. Bărbaţii sunt mai risipitori şi mai independenţi, dar şi foarte loiali şi darnici. Atât femeile cât şi bărbaţii născuţi sub semnul cifrei 4 tind să se îndrăgostească de tineri, dar nu îşi întemeiaza o familie decât în etapele mai târzii de viaţă.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 5, 6 şi 7.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 1 şi 8.

Cifra 5

Sunt persoane populare, sociabile şi sunt buni afacerişti. Se remarcă mai ales prin spiritul lor întreprinzător foarte dezvoltat şi prin umorul de care dau dovadă în orice situaţie. Punctul lor slab este nestatornicia. Nu sunt bine angrenaţi în relaţiile cu familia şi nici loiali faţă de partenerul(a) de viaţă. Sunt cam egoişti şi pun mare preţ pe propriul confort şi pe propria libertate.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 6 şi 8.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 1, 2 şi 9.

Cifra 6

Sunt foarte carismatici şi sunt foarte buni(e) amanţi/amante. Gustă viaţa din plin, sunt aventuroşi şi privesc orice experienţă de viaţă ca pe o oportunitate de a-şi lărgi orizonturile. Sunt empatici, calzi şi seducători, şi au parte de mult noroc. Femeile se pot căsători foarte devreme. După ce se aşază la casa lor, bărbaţii pot deveni soţi iubitori şi taţi devotaţi şi responsabili.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 4 şi 5.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 1, 6 şi 9.

Cifra 7

Nativii cu cifra 7 sunt realişti, încrezători, optimişti, dar foarte temperamentali. Pot manifesta înclinaţii pentru artă şi au o sete insaţiabilă de cunoaştere. Sunt familişti şi iubitori, dar tind să aibă ghinion în relaţiile de cuplu. Chiar dacă ajung să-şi îndeplinească toate visurile, se pot simţi nefericiţi şi neîmpliniţi pe plan interior. Îşi fac griji din orice şi detestă incertitudinea. Dacă mariajul culminează cu divorţ, pot alege să rămână celibatari.

Fac pereche bună cu nativii cu cifrele 1 şi 4.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifra 2.

Cifra 8

Au o personalitate foarte puternică şi sunt descurcăreţi, maleabili şi pragmatici. Nu pun mare preţ pe studiu, ci preferă mai degrabă să înveţe direct din experienţele de viaţă. Pun mare preţ pe onoare şi corectitudine, şi taxează actele de nedreptate. Preferă să lupte pentru dreptatea lor decât să se lase umiliţi. Au prieteni puţini, dar foarte apropiaţi. Sunt rezervaţi din fire, ţin foarte mult la intimitatea lor şi au tendinţa de a se însingura în etapele de viaţă dificile. Se căsătoresc târziu, dar mariajul este de regulă foarte prielnic pentru ei. Sunt disciplinaţi, curajoşi, ambiţioşi şi loiali.

Fac pereche bună cu nativii cu cifra 5.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 1, 4 şi 8.

Cifra 9

Aceşti nativi sunt foarte puternici atât pe plan fizic cât şi psihic. Ţintesc mereu foarte sus şi luptă din răsputeri să ajungă acolo unde şi-au propus. Sunt foarte ambiţioşi şi muncitori. Impun respect şi sunt tranşanţi în relaţiile cu ceilalţi. Sunt integri şi nu tolerează nedreptatea. Bărbaţii sunt bătăioşi atât în sens abstract cât şi concret; în adolescenţă, tind să se implice în multe conflicte şi confruntări fizice. Sunt prieteni şi parteneri loiali şi foarte devotaţi. Atât femeile cât şi bărbaţii sunt familişti, răbdători şi de încredere.

Fac pereche bună cu nativii cu cifra 2.

Cei mai potriviţi pentru ei sunt nativii cu cifrele 3, 5, 6 şi 9.