miercuri, 24 ianuarie 2024

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  25 IANUARIE 2024- ISTORIE PE ZILE:  Evenimente. Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, POEZIE, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP


ISTORIE PE ZILE

Evenimente
·         41: După o noapte de negocieri, Claudius este acceptat ca împărat roman de către Senat. Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 i.Hr.- 13 octombrie 54), a fost al patrulea imparat roman  al dinastiei iulio-claudice și a domnit până în anul 54. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat. Acorda cetățenia romana  locuitorilor unor orașe din afara Italiei,ceea ce  îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a imperiului. În anul 44  Iudeea si  în anul 46 Tracia, sunt transformate în provincii romane. A  executat-o  in anul 48  pe cea de-a treia soție, Messalina, acuzand-o de complot, căsătorindu-se  in anul 49  cu  Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero,care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua sa soție.
·         817- Este ales   Papa Pascal I, care il succede pe  Stefan al IV-lea,primind garanția impăratului Ludovic cel Pios al Imperiului Carolingian,  că nu se va atinge de independența Statului Bisericesc și de alegerea liberă a Papei. Pascal a fost unul dintre  cei mai importanți susținători ai misionării Europei de Nord. În 823 l-a uns  pe Lothar impărat al Imperiului Carolingian. S-a aflat în fruntea Bisericii Catolice până la 11 februarie  anul 824, cand a decedat. Pascal I a fost sanctificat de către Biserica Romano-Catolică si este sărbătorit pe 14 mai.
·         La 25 ianuarie 1465 (25 ghenarie 6973) Ştefan III-lea cel Mare al Moldovei cucereşte cu oastea cetatea Chiliei. Evenimentul se încadra în campania reuşită de recucerire a cetăţilor ocupate de păgîni din iarna 1464-1465: cetatea Chilia (pe Dunăre) şi cetatea Albă (pe Nistru). Campania lui Ştefan vodă, în cadrul căreia pentru a doua oară asediază cetatea Chilia, a fost  meticulos pregătită. Momentul atacului a fost foarte bine gîndit deoarece oastea ungară a regelui Matei Corvin se lupta cu otomanii în Bosnia, iar garnizoana ungară fusese înlocuită de domnul Munteniei, Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Ţepeş), dar care se supusese Porţii otomane. Deja la miezul nopţii de 23-24 ianuarie 1465 Ştefan vodă nimereşte în oraş printr-o poartă deschisă de tîrgoveţi, în urma unei înţelegeri secrete cu locuitorii cetăţiii. Ştefan vodă cucereşte cetatea Chilia la 25 ianuarie 1465 după două zile de lupte şi bombardament intens a artilriei moldoveneşti. Pentru a fi pregătit în faţa eventualei riposte otomane, Ştefan a chemat ţara la arme, dar în acelaşi timp a trimis sultanului Mehmed II-lea daruri şi tributul, iar acesta s-a declarat mulţumit pînă la urmă, după ce, iniţial, aruncase solii Moldovei în temniţă. La conducerea cetăţii a fost instalat pîrcălabul Isaia, cumnatul domnitorului. Cucerirea Chiliei a întărit sistemul de fortificaţii al Moldovei pe direcţia cea mai ameninţată, în vederea stăvilirii tentativelor de forţare a Dunării maritime, şi a adus sume importatnte de bani provenite din vama asupra unor produse bogate şi variate, vamă care a intrat în vistieria Moldovei.
·         1475: Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), a trimis o scrisoare circulara principilor din Europa anunțându-le victoria pe care a repurtat-o asupra turcilor la Vaslui (10 ianuarie).

·         1515-Incoronarea regelui Francisc I al Frantei. Francisc I a fost încoronat rege al Franţei la Reims, iar domnia sa a durat 32 de ani. Francisc  este considerat primul monarh al perioadei Renaşterii franceze. Domnia sa a permis o dezvoltare importantă a artelor în Franţa.
În 1534, el a l-a trimis pe Jacques Cartier sa exploreze raul  St Lawrence în Quebec, pentru a descoperi “anumite insule şi ţări unde se spune ca ar trebui sa gaseasca o multime de aur şi alte lucruri preţioase.”
·         1533: Henric al VIII-lea al Angliei se căsătorește în secret cu cea de-a doua soție, Anne Boleyn. Henric  a cerut papei Clement al VII-lea anularea casatoriei sale cu  Catherine de Aragon, intrucat aceasta nu i-a dat un copil de sex masculin. Având în vedere ca Papa a refuzat  sa-i accepte divortul, regele a abandonat religia catolică şi s-a declarat şef al Bisericii Angliei. Căsătoria cu Anne de Boleyn a avut loc în secret iar Henric i-a cerut Annei să-i dea un moştenitor, insa ea a nascut doar un singur copil viu, pe Elizabeth, care a devenit mai târziu Regina Elisabeta I a Angliei.
Henry a acuzat-o pe Anne de tradare, adulter şi chiar incest cu fratele ei George si a inchis-o în Turnul din Londra unde  a fost decapitata, pe 19 mai 1536 .
·         1554: Misionarii iezuiți José de Anchieta și Manoel da Nóbrega au înființat o misiune pe coasta de est a Braziliei, misiune ce avea apoi să devină orașul São Paulo.
·         1595 – Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, trece Dunărea, atacă şi arde Rusciuc şi capturează artileria otomană. În timpul bătăliei paşii Hasan şi Mustafa sunt ucişi.

·         1673:  Nicolae Milescu a alcătuit, în limba slavonă „Cartea profețiilor", operă dedicată scopurilor politice.

·         1755: La sugestia lui Mihail Vasilievici Lomonosov, printr-un decret al împărătesei Elisabeta I se înființează la Moscova, prima universitate din Rusia, Universitatea de astăzi Lomonosov.
·         1858: "Marșul nupțial" de Felix Mendelssohn devine marșul popular al nunților după ce este cântat la căsătoria fiicei reginei Victoria, Victoria, cu Friedrich al Prusiei.
·         1859: Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Ioan Alexandru Filipescu prim-ministru al Țării Românești.

·         1864: A fost inaugurat Spitalul Colentina din București.

·         1909: Premiera, la Dresda, a operei „Electra", de Richard Strauss (libretul de Hugo Hofmanstahl, după piesa lui Sofocle).
·         1919: Președintele SUA, Woodrow Wilson (1913-1921), propune la Conferința de pace de la Paris crearea Ligii Națiunilor.
·         1924: Au început primele Jocuri Olimpice de Iarnă în Franța, la Chamonix.
·         1949: Au fost acordate primele premii Emmy.
·         1949: Este creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) de către țările central și est–europene, satelite ale Rusiei.
·         1956: RCA lansează primul său single Elvis Presley - „Heartbreak Hotel/I Was The One".
·         1964: Lansarea unui balon-satelit, "Echo II", prima experiență comună sovieto-americană pentru studierea Cosmosului.
·         1970: Are loc premiera filmului „MASH" (regizor Robert Altman).
·         1971: Charles Manson şi trei dintre femeile  “familiei” sale, Patricia Krenwinkel, Susan Atkins şi Leslie Van Houten, au fost condamnati  pentru asasinarea cu premeditare a actritei  americane Sharon Tate (sotia regizorului Roman Polanski) şi a altor şase persoane, după un proces care a  durat şapte luni. Charles Manson ispăşeşte o condamnare pe viaţă, într-o închisoare din California.
·         1988: Inaugurarea Bibliotecii române din Paris.
·         1990: S-a înființat Confederația sindicală „Frăția".
·         1993: A luat ființă cotidianul „Cronica Română".

·         1998: Partidul Comunist Francez își deschide arhivele pentru istorici și politologi.
·         1999: Cutremur cu magnitudine 6 pe scara Richter în Columbia; 1.171 morți.
·         2004: Roverul Opportunity a aterizat pe suprafața planetei Marte, într-un mic crater pe platoul Meridiani Planum.
·         2006: Vatican: Papa Benedict al XVI-lea publică prima sa enciclică, intitulată Deus Caritas Est.
·         2006 - Miscarea Hamas, considerata terorista in Occident, a câştigat alegerile legislative palestiniene.



Nașteri
·         1477: Anne, Ducesă de Bretania (25 ianuarie 1477 – 9 ianuarie 1514 [1]), cunocută sub numele Anna de Bretania (franceză Anne de Bretagne), a fost conducător breton, care a devenit regină a doi regi francezi succesivi. S-a născut la Nantes, Bretania și a fost fiica lui Francisc al II-lea, Duce de Bretania și a Margaretei de Foix. Bunicii materni au fost Gaston al IV-lea de Foix și Eleanor de Navara. După moartea tatălui ei, a devenit Ducesă de Bretania, Contesă de Nantes, Montfort și Richmont și Vicontesă de Limoges. Pe timpul acela, a fost cea mai bogată femeie din Europa.
Anne s-a născut la 25 ianuarie 1477 în castelul ducilor de Bretania din Nantes. A fost cel mai mare copil al Ducelui Francisc al II-lea de Bretaniași a celei de-a doua soții, Margaret de Foix, infantă de Navara. Patru ani mai târziu, părinții ei au mai avut o fiică, Isabela.
Este probabil că ea a învățat să citească și să scrie în franceză și poate puțin în latină. Contrar a ceea ce este uneori susținut, era puțin probabil ca ea a învățat limba greacă sau ebraică[2] și nu vorbea bretona.[3] A fost crescută de o guvernantă, Françoise de Dinan, Lady de Chateaubriant și prin căsătorie contesă de Laval.[4] În plus, ea a avut câțiva tutori, inclusiv majordomul ei și poetul curții, Jean Meschinot, despre care se crede că a învățat-o dansul, cântecul și muzica.
În acea perioadă, legea succesiunii nu era clară, însă înainte de Războiul breton de succesiune a funcționat în principal aproximativ ca Legea Salică; femeile puteau moșteni doar dacă linia masculină era stinsă. Tratatul de la Guérande din 1365 a stabilit că în absența unui moștenitor masculin din Casa de Montfort, moștenitoarea Ioana de Penthièvre ar fi succedat. Atunci când Anne s-a născut, tatăl ei era singurul moștenitor masculin al Casei bretone de Montfort, și moștenitorul Blois-Penthièvre era o femeie, Nicole de Blois, care în 1480 și-a vândut drepturile asupra Bretaniei regelui Ludovic al XI-lea al Franței pentru suma de 50000 de scuzi.
Lipsa unui moștenitor de sex masculin a dat naștere la amenințarea unei crize dinastic în ducat, sau trecerea lui directă în domeniul regal. Pentru a evita acest lucru, Francisc al II-lea a recunoscut-o oficial pe Anne ca moștenitoare a domeniilor sale la 10 februarie 1486,[6] însă problema căsătoriei ei rămânea o chestiune diplomatică.
Anne a fost logodită de mai multe ori.
Vicontele Ioan al II-lea de Rohan, aflat de asemenea în linia de succesiune a tronului breton, a oferit cu sprijinul mareșalului Jean IV de Rieux un dublu mariaj pentru fii săi François și Jean cu Anne și sora ei Isabelle, însă Francisc al II-lea s-a opus acestui plan.
·         1493: Maximilian Sforza, duce de Milano (d. 1530)
* 1597: Johann Philipp (25 ianuarie 1597 – 1 aprilie 1639), a fost Duce de Saxa-Altenburg.
A fost fiul cel mare (deși al patrula în ordinea nașterii) care a supraviețuit al Ducelui Friedrich Wilhelm I deSaxa-Weimar și a contesei Anna Maria de Neuburg, cea de-a doua soție a sa.
Când tatăl său a murit (1602), Johann Philipp și frații săi mai mici Frederic, Johann Wilhelm și Friedrich Wilhelm erau minori. Unchiul lor, Johann (mai interesat de științe naturale și artă decât de politică) a preluat regența; la scurtă vreme el a luat puterea în mâinile sale.
Anul următor (1603), tânărul prinț de Saxa-Weimar a reclamat moștenirea ducatului însă unchiul său s-a opus. În cele din urmă țara a fost divizată printr-un tratat: Johann Philipp și frații săi au preluat Altenburg și câteva orașe și Johann a reținut Weimar și Jena.
În timpul minoratului prințului, regența a fost preluată de Christian al II-lea, Elector de Saxonia (1603–1611) și mai târziu de fratele său și următorul Elector, Johann Georg I (1611–1618).
În 1618, Johann Philipp a fost declarat adult și și-a asumat guvernarea ducatului de Saxa-Altenburg. De asemenea, el a preluat tutela asupra fraților săi mai mici. Cei patru frați au co-domnit, însă doi dintre ei au murit curând, fără să aibe urmași: Frederic, care a fost ucis în bătălie în 1625, și Johann Wilhelm, care a murit în 1632.
Johann Philipp și fratele său Friedrich Wilhelm al II-lea au continuat să conducă ducatul însă de fapt Johann Philipp a deținut controlul asupra guvernării ducatului. În 1613, Johann Philipp a fost numit decan al Universității din Leipzig. De asemenea, a fost membru al Societății Fruitbearing. În 1638 el a primit orașele Coburg, Bad Rodach, Römhild, Hildburghausen și Neustadt prin tratatul dintre el și ramura de Saxa-Weimar după decesul ducelui John Ernest de Saxa-Eisenach fără moștenitori.
Johann Philipp a fost succedat de fratele său, Friedrich Wilhelm al II-lea.
La Altenburg la 25 octombrie 1618 Johann Philipp s-a căsătorit cu Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut un singur copil, o fiică:
·         1627 - S–a născut Robert Boyle, fizician şi chimist britanic; este autor al legii care îi poartă numele, “legea Boyle”, potrivit căreia volumul unui gaz variază invers proporţional cu presiunea (m.30.12.1691).
* 1650: Georg Krauss (cel Tânăr) (n. 25 ianuarie 1650, Sighișoara - d. 5 august1712, Biertan) a fost un episcop sas din Transilvania.
A fost fiul cronicarului Georgius Krauss. Studiile le-a făcut la Bratislava, iar începînd cu 1669 a fost student la universitatea din Leipzig. În 1678 a devenit pastor la Șaeș, în 1684 fost ales pastor la Sighișoara, apoi cu data de 19 ianuarie 1711, episcop.
Unica sa lucrare: Hagar Sarae, hoc est, Philosophia prima Theologia ancilla se se submittens, quae partem Metaphysicae generalem, sectione exegetica brevi praemissa, porismaticam exhibet, principiorum omnium et singulorum theologicum usum uberrimum aperiendo, et nefandissimum abusum detegendo. Cuius disputationem praesentem, Praeside Joanne Faustio … solenniter sistit … Argentorati, 1668
* 1661: Antonio I (25 ianuarie 1661 – 20 februarie 1731) a fost Prinț de Monacodin 1701 până în 1731. A fost fiul cel mare al lui Louis I, Prinț de Monacoși a soției acestuia, Catherine Charlotte de Gramont.
În 1683 Antonio a fost numit locotenet în Regimentul Regelui. În 1684 a fost ridicat în rang de colonel al regimentului Soissonois. În timpul Războiului de Nouă Ani el a fost prezent în Bătălia de la Philippsburg (1688), Bătălia de la Fleurus (1690), Asediul de la Mons (1691) și Asediul de la Namur (1692).
La 21 august 1702 Antonio a depus jurământul pentru regele Ludovic al XIV-lea al Franței în Parlement, fiind Duce de Valentinois și nobil al Franței. El a fost făcut cavaler la ordinele regale franceze în 1724.
Antonio s-a căsătorit la 13 iunie 1688 cu Marie de Lorena-Armagnac (12 august 1674 – 30 octombrie 1724), fiica lui Louis de Lorena-Guse, Conte d'Armagnac.
Ei au avut șase fiice din care numai trei au supraviețuit copilăriei:
  • Caterina Charlotte (7 octombrie 1691 – 18 iunie 1696), Mademoiselle de Monaco.
  • Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731), succesoare a tatălui ei.
  • Elisabetta Charlotte (3 noiembrie 1698 – 25 august 1702), Mademoiselle de Valentinois.
  • Margherita Camilla (1 mai 1700 – 27 aprilie 1758), Mademoiselle de Carlades; căsătorită la 16 aprilie 1720 cu Louis de Gand-Vilain, Prinț d'Isenghien și mareșal al Franței.
  • Maria Devota (15 martie 1702 – 24 octombrie 1703), Mademoiselle des Baux.
  • Maria Paolina Theresa Devota (23 octombrie 1708 – 20 mai 1726), Mademoiselle de Chabreuil.
Antonio a avut și copii nelegitimi:
  • cu Elisabeth Durfort (o dansatoare)
    • Antoine Grimaldi (1697–1784), cunoscut drept le Chevalier de Grimaldi
  • cu Victoire Vertu (dansatoare la Opera din Paris)
    • Antoinette Grimaldi, numită mademoiselle de Saint-Rémy
  • cu o femeie necunoscută
    • Louise Marie Thérèse Grimaldi (1705–1723)
* 1719: Prințesa Sophia Dorothea a Prusiei (germană Sophia Dorothea Marie von Preußen; 25 ianuarie 1719 – 13 noiembrie 1765) a fost al nouălea copil și a cincea fiică a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a soției acestuia, Sophia Dorothea de Hanovra.
La 10 noiembrie 1734 la Potsdam, Sophia Dorothea s-a căsătorit cu Frederic Wilhelm de Brandenburg-Schwedt, prinț al Prusiei și margraf de Brandenburg. Cuplul a avut cinci copii:
Frederic Wilhelm era cu 19 ani mai mare decît prințesa și a fost denumit "margraful nebun" din cauza farselor și a manierelor sale grosolane. Relația lor nu a fost fericită și în cele din urmă ei au locuit în locuri separate: Sophie a trăit în castelul Montplaisir în apropiere de reședință și margraful a trăit în castelul Schwedt.
* 1736: Joseph-Louis Lagrange (în italiană Giuseppe Lodovico Lagrangia; n. 25 ianuarie 1736, Torino - d. 10 aprilie 1813, Paris) a fost un matematician și astronom francez de origine italiană, care a adus numeroase contribuții în matematică și mecanică, fiind considerat cel mai mare matematician al secolului al XVIII-lea. Napoleon l-a supranumit „piramida grandioasă a științelor matematice”.
S-a născut la Torino, în Italia, ca Giuseppe Luigi (Lodovico) Lagrangia. Tatăl său, care avea o funcție superioară în cadrul trupelor Regatului Sardiniei, era un om bogat și cu o înaltă poziție socială. Mama sa a fost unica fiică a unui medic bogat din Cambiano.
Prin diverse speculații, tatăl său și-a pierdut multe din proprietăți, astfel că tânărul Lagrange a fost nevoit să se descurce prin propriile puteri.
Încă din tinerețe, Lagrange a dovedit un interes deosebit pentru limbile clasice și astfel face cunoștință cu operele științifice ale lui Euclid și Arhimede. Dar adevăratul interes pentru matematică i se deschide la Colegiul din Torino, unde are de-a face cu o publicație de-a lui Edmond Halley care îi deschide interesul pentru acest domeniu, în special pentru geometrie, spre nemulțumirea tatălui său care dorea ca el să urmeze avocatura.
La vârsta de 19 ani (în 1755) obține un post la catedra de matematică a Școlii Regale de Artilerie din Torino. Tot aici și-a publicat primele sale lucrări din domeniul ecuațiilor diferențiale și calculului diferențial. În 1757, Lagrange a figurat printre fondatorii Academiei din Torino.
În 1766 Lagrange părăsește orașul natal stabilindu-se la Berlin, unde este numit în funcția de director al departamentului de matematică al Academiei din Berlin, succedându-i lui Euler. Regele Frederic al II-lea al Prusiei dorea astfel ca „cel mai mare rege al Europei” să îl aibă pe „cel mai mare matematician al Europei”.
Un an mai târziu (în 1767), Lagrange s-a căsătorit, dar nu a avut copii.
A urmat o perioadă de douăzeci de ani în care a publicat asiduu numeroase articole și cărți din diferite subdomenii ale matematicii și mecanicii: algebră, calcul infinitezimal, teoria probabilităților, teoria numerelor, mecanică teoretică, astronomie, mecanica fluidelor, cartografie etc. Se pot cita peste 80 de memorii științifice publicate de către Lagrange în această perioadă fecundă.
Decesul soției sale (în 1783), îl deprimă însă foarte mult. Trei ani mai târziu, moartea regelui Frederic al II-lea al Prusiei, protectorul său, îl pune într-o situație dificilă. Primește însă numeroase oferte din Franța și Italia. În final, acceptă propunerea Academiei de Științe din Paris, unde se putea ocupa numai de cercetare, fără obligații didactice. Astfel, în 1787Lagrange părăsește definitiv Berlinul, stabilindu-se la Paris.
Un an mai târziu, în 1788, Lagrange publică la Paris celebra sa carte „Mecanica analitică” (Mécanique analytique). Această carte (scrisă în mare parte pe când era încă în Prusia), este „nava amiral” a operei sale, fiind punctul culminant al muncii sale în domeniul mecanicii teoretice și al analizei matematice.
În 1789 izbucnește Revoluția Franceză. Lagrange nu este însă îngrijorat de evenimentele sângeroase care au loc, geniul său matematic și reputația de care se bucură în Franța fiind suficiente pentru a-l scăpa de represiunea declanșată împotriva străinilor. Comenzi speciale ale Comitetului Salvării Publice îi permit să-și continue îndeplinirea atribuțiilor sale. Începând cu anul 1791 participă la lucrările Comisiei de Măsuri și Greutăți, fiind astfel unul dintre părinții sistemului metric și al adoptării diviziunii în sistem zecimal al unităților de măsură.
În 1792 s-a recăsătorit cu fiica unui coleg astronom.
Academia de Științe a fost desființată în 1793 și un an mai târziu, colegul și prietenul său Lavoisier este executat, căzând victimă a regimului terorii. Acest eveniment l-a afectat mult pe Lagrange, el spunând: „A fost nevoie doar de o secundă pentru a i se tăia capul, dar va fi nevoie de un secol pentru a se mai ivi un astfel de cap”.
În 1794, odată cu înființarea renumitei Școli Politehnice (École polytechnique), Lagrange a devenit primul profesor de analiză matematică, post pe care îl va ocupa (un an mai târziu) și la Școala Normală (École normale). A continuat să publice lucrări de analiză matematică, printre care: Théorie des fonctions analytiques (1797) și Leçons sur le calcul des fonctions (1800).
La 25 decembrie 1799 a fost numit senator, fiind unul dintre puținii oameni de știință membri ai Senatului (alte exemple celebre au fost Monge și Laplace). A fost decorat cu Legiunea de Onoare de către Napoleon în 1808 și a devenit conte al Imperiului.
Joseph-Louis Lagrange a murit la Paris, în vârstă de 77 de ani, lăsând în urma lui o operă științifică ce a dus la progrese substanțiale în toate ramurile de matematicii și fizicii din acea epocă. Cunoscut îndeosebi pentru introducerea metodelor analitice în geometrie, el a obținut rezultate remarcabile în mai toate domeniile matematicii, publicând importante lucrări de geometrie, trigonometrie și mecanică.
Este îngropat în Pantheonul din Paris.
·         1759 – S-a născut poetul scoţian Robert Burns precursor al romantismului britanic. A scris în limba engleză și într-un dialect scoțian; (d.21 iulie 1796). Multe dintre poemele sale au fost puse pe muzică, printre altele, de compozitorul german Robert Schumann si de americanul  Jonathan E. Spilman.
·         1802 – S-a nascut  Simion Marcovici, profesor de matematica si retorica la Scoala de la Sf Sava, promotor al învăţământului în limba română; (d. 1877).

·         1825: Ion Bălăceanu, politician și memorialist român (d. 1914). Ion Bălăceanu a fost primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878, de către Austro-Ungaria. A fost bunicul patern al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici.

·         1825 – S-a nascut Ioan Mihaly de Apsa, om politic si carturar maramuresean; s-a ocupat cu numismatica si arheologia, urmarind sa adune argumente privitoare la continuitatea românilor în Maramures; (d.14.10.1914, Gherla).
* 1843: Karl Hermann Amandus Schwarz (n. 25 ianuarie 1843, Hermsdorf, Silezia - d. 30 noiembrie 1921, Berlin) a fost un matematician german, cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale în analiza complexă.
* 1844: Ion N. Lahovari (n. 25 ianuarie 1844, București; d. 14 iunie 1915, București) a fost un politician și ministru român. A fost fratele lui Alexandru N. Lahovari și Iacob N. Lahovari. A făcut studii juridice la Paris, iar după întoarcerea în țară a profesat ca avocat la București. A fost ales deputat, fiind din 1871 membru în Partidul Conservator. Între 1899-1900 a fost ministru de externe în cabinetul G. Gr. Cantacuzino. A fost Ministru Plenipotențiar al României la Paris și Ministru al Afacerilor Externe. A fost membru al senatului din partea partidului conservator, având și funcția de președinte al Senatului. A fost tatăl principesei Martha Bibescu.
* 1849: Arhiducesa Matilda de Austria (Mathilde Marie Adelgunde Alexandra; 25 ianuarie 1849 - 6 iunie 1867) a fost o nobilă austriacă. A fost a doua fiică a Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard de Bavaria.
Prenumele ei derivă de la surorile mamei ei, Matilda, Mare Ducesă de Hesse (1813-1862), Adelgunde, Ducesă de Modena (1823-1914) și Prințesa Alexandra de Bavaria (1826-1875), cu care Hildegard avea o relație foarte apropiată.
Matilda a avut doi frați mai mari: Maria Theresia (1845–1927) care în 1865 s-a căsătorit cu Ducele Filip de Württemberg (1838–1917) și singurul ei frate, Karl Albrecht (1847–1848), care a murit de variolă la vârsta de 18 luni.

Arhiducesa Matilda, 1873
După decesul bunicului patern, tatăl ei a moștenit în 1847 Palatul Weilburg din Baden pe care Carol l-a construit pentru soția sa, Prințesa Henrietta de Weilburg. Albrecht și familia lui își petreceau de obicei verile aici și iernile la Viena. Familia era foarte apropiată de familia imperială iar împărăteasa Elisabetase bucura când se afla în compania verișoarei sale, Arhiducesa Hildegard.
În cercul de prieteni ai Matildei se afla și Maria Theresa de Austria-Este (1849–1919), care era fiica vitregă a Arhiducelui Karl Ferdinand(unchiul Matildei) și care mai târziu va deveni regină a Bavariei;
Un verișor îndepărtat, Arhiducele Ludwig Salvator (1847–1915) din linia italiană de habsburg, s-a îndrăgostit de Matilda și a vrut să se căsătorească cu ea însă cei doi nu s-au logodit niciodată. Matilda a fost destinată să devină regină a Italiei ca soție a lui Umberto de Savoia în scopul de a îmbunătăți relațiile deja tensionate dintre Austro-Ungaria și Italia.
În martie 1864, în timpul înmormântării fratelui ei regele Maximilian al II-lea, mama Matildei s-a îmbolnăvit de o inflamație pulmonară și pleurezie și a murit. Matilda avea numai 15 ani.
Matilda a murit la vârsta de 18 ani la Schloss Hetzendorf, casa vieneză a împărătesei Elisabetei, la 6 iunie 1867. Era o seară de teatru la Viena și tânăra arhiducesă s-a pregătit pentru acest eveniment. Matilda era îmbrăcat în rochia ei cu crinolină (care era impregnată cu glicerină pentru a contribui la extinderea mătăsii) și a vrut să fumeze o țigară înainte de plecare.
Atunci când a intrat în cameră tatăl ei care interzicea fumatul, ea și-a ascuns țigara în spatele rochiei care a luat foc imediat dându-i arsuri de gradul doi și trei. Moartea ei a fost asistată de întreaga familie.
Arhiducesa Matilda a fost înmormântată în cripta imperială lângă mama ei și fratele ei Karl Albrecht.
* 1860: Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 – 20 februarie 1932) a fost a doua fiică a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.
La 19 martie 1885 la Primkenau, Karoline Mathilde s-a căsătorit cu Friedrich Ferdinand, fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe. Friedrich Ferdinand era nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Karoline Mathilde și Friedrich Ferdinand au avut cinci copii[1]:
* 1863: Constantin Teodorescu (n. 25 ianuarie 1863 - d. 1942, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1916
Constantin Teodorescu a urmat cursurile Școlii de subofițeri din București între 1881-1883, după absolvirea căreia a fost admis să susțină examenul de absolvire a Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, pe care îl promovează în anul 1883 cu gradul de sublocotenent. Ulterior, Constantin Teodorescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de sub-șef de stat major al Corpului II Armată, comandant al Regimentului IV Ilfov nr. 21, director superior al Direcției personalului din Ministerul de Război sau șef al Secției mobilizare din Marele Stat Major General.[4][5][6][7]
În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 17 Infanterie, în perioada 14/27 august – 24 august/6 septembrie1916. Divizia 17 avea sarcina de a apăra capul de pod Turtucaia.[3]
Din cauza modului defectuos de exercitare a actului de comandă de către conducerea militară superioară a armatei (șeful Marelui Cartier General, comandantul Armatei 3, comandanții Divizilor 17, 9 și 19 Infanterie), după numai cinci zile de lupte, trupele bulgaro-germane câștigă Bătălia de la Turtucaia.[8]:pp 364-398 Generalul Radu Rosetti identifica drept una din cauzele principale ale pierderii bătăliei lipsa de orice însușire a generalului Constantin Teodorescu.[9]:p. 129 I se ia comanda diviziei la 24 august/6 septembrie 1916, ulterior îndeplinind funcții secundare cum ar fi cea de comandant al Comandamentului teritorial al Diviziei 6 Infanterie.
* 1865: Elisabeta Mavrikievna (rusă Елизавета Маврикевна) (25 ianuarie1865 – 24 martie 1927), născută Prințesa Elisabeta Auguste Marie Agnes de Saxa-Altenburg a fost Mare Ducesă a Rusiei prin căsătorie. A fost soția Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei cu care s-a căsătorit la Sankt Petersburg, Rusia.
Prințesa Elisabeta a fost al doilea copil al Prințului Moritz de Saxa-Altenburg (1829–1907) și a soției acestuia, Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen (1843–1919). În timpul tinereții a făcut câteva călătorii în jurul Europei vizitându-și rudele.

Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg și soțul ei Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei
În 1882, când avea 16 ani, ea l-a întâlnit la Altenburg pe verișorul ei secund, Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei. Mama lui și tatăl ei erau verișori primari; în plus, cei doi erau descendenți ai țarului Pavel I al Rusiei. S-a vorbit imediat de o căsătorie. Totuși, deși s-a spus că ea era gata să se căsătorească cu Constantin, el a ezitat. Când a plecat, el a promis că va scrie des dar n-a făcut niciodată acest lucru. Cu toate acestea, el a scris mai multe poezii despre ea.
În 1884, ea a vizitat Rusia și s-a anunțat căsătoria; Elisabeta și-a manifestat dorința de a-și păstra credința luterană ceea ce a provocat o lovitură serioasă soțului ei, el fiind ortodox. Ceea ce a fost și mai rău, ea a refuzat să sărute crucea în timpul slujbei ortodoxe.
În ziua nunții, care a avut loc la 27 aprilie 1884, ea i-a scris o scrisoare liniștitoare spunând "Îți promit că nu voi face nimic care să te supere sau să te rănească prin religilie noastre împărțite... pot să-ți spun din nou că te iubesc foarte mult."
Elisabeta a devenit Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna, în rusă Елизавета Маврикевна, și a fost numită în familie Mavra.
Mariajul a fost unul fericit deși Marele Duce Constantin a avut în secret iubți masculini. Constantin și Elisabeta au avut nouă copii:
  • Prințul Ioan (1886–1918)
  • Prințul Gabriel (1887–1955)
  • Prințesa Tatiana (1890–1979)
  • Prințul Constantin (1891–1918)
  • Prințul Oleg (1892–1914)
  • Prințul Igor (1894–1918)
  • Prințul George (1903–1938)
  • Prințesa Natalia (decedată la două luni, 1905)
  • Prințesa Vera (1906–2001)
Copii Marelui Duce Constantin au fost primii care au intrat sub incidența noii legi a familiei pronulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca de acum înainte numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". Revizuirea legii avea drept scop restrângerea numărului de persoane care primeau venit de la Trezoreria imperială.
Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg a fost o femeie obișnuită, interesată de problemele zilnice, căreia îi plăcea bârfa; spiritual nu s-a apropiat de soțul ei și nu a împărtășit inspirațiile lui de creație. În decursul anilor, soțul ei a devenit tot mai rece cu soția sa.
Marea Ducesă a supraviețuit mai multor copii ai ei. În 1905 fiica ei Natalia a murit la exact două luni. Când a izbucnit Primul Război Mondial ea s-a situat de partea țării ei natale, Germania. Totuși, mai mulți fii ai ei au fost instruiți ca soldați, au intrat în armată și au luptat cu mult curaj. Fiul ei Oleg a fost ucis în 1914 în Lituania unde Elisabeta a mers rapid pentru a-și vedea fiul pe moarte.
Moartea prematură a fiului lor a grăbit sfârșitul Marelui Duce Constantin care a murit în 1915. În același an, ginerele ei (soțul Tatianei), a fost ucis în misiune.
După Revoluție ea a reușit să scape din Rusia însă câțiva din fiii ei au fost prinși de forțele sovietice. De fapt, trei dintre ei: Ioan, Constantin și Igor au fost uciși de bolșevici la Alapaievsk în iulie 1918 împreună cu alți membri ai familiei Romanov. Cumnatul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei, a fost împușcat la Petrograd anul următor.
Marea Ducesă Elisabeta și doi dintre copii mai mici, Prințul George și Prințesa Vera au rămas la Pavlovsk de-a lungul războiului. În 1918 bolșevicii i-au permis să plece în Suedia la bordul vasului Ångermanland la invitația reginei Suediei.
Elisabeta Mavrikievna, Vera și George au locuit următorii doi ani în Suedia, inițial la Stockholm, apoi la Saltsjöbaden însă Suedia era prea scumpă pentru ei așa că s-au mutat în Belgia la invitația regelui Albert I al Belgiei. Mai târziu s-au mutat în Germania stabilindu-se la Altenburg unde au locuit 30 de ani cu excepția a doi ani când au stat în Anglia.
Elisabeta a murit de cancer la 24 martie 1927 la Leipzig la vârsta de 62 de ani. Prințul George a murit la New York în 1938. Prințesa Vera a trăit în Germania până când forțele sovietice au ocupat partea de est a țării; atunci ea a plecat la Hamburg iar în 1951 s-a mutat în Statele Unite unde a murit în Pe 26 iulie 1912 la școala română din Șimleu Silvaniei Daniil Graur a fost ales președinte al comitetului de redacție al ziarului săptamanal Gazeta Învățătorilor. În subordinea sa au fost aleși secretarul de redacție Simion Oros și redactorul șef Ioan P. Lazăr. Ceilalți membri ai comitetului de redacție erau Emil Pocola din Bocșa, Alexandru Mânu din Șoimuș, Victor Filip din Unimăt, Dumitru Oros din Marin.[4] Fondatorii împreună își asemneaza salariile lor pe un an de zile pentru inființarea noului "organ de publicitate al tuturor învațătorilor români din întreg Ardealul".[5]

Una dintre lucrările lui Graur
O mare parte a carierei sale didactice a fost dascăl la Giurtelecu Șimleului si important membru al Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni. Relatiile sale cu administrația școlară maghiară condusă de Petri Mór este descrisă de Daniil Graur în următorii termeni: "Fiind acesta scriitorul Monografiei județului Sălaj, s'a ferit să scoată în relief multe date prețioase asupra neamului românesc, pe care le-a avut la îndemână din diferite arhive publice și particulare, conform spiritului de pe timpuri. Când a condus — la comandă mai înaltă — pe învățătorii din Sălaj la serbările milenare din Budapesta, în 1896 — auzind pe subsemnatul că vorbesc românește în gara din Careii-Mari, a zis: „Ne szentsegtelenitse meg azzal az olâh nyelvvel ezt az ezredeves szent iinnepelyt!" („Nu profana cu vorba valahă această sfântă sărbătoare milenară"). A fost lucru natural, că subsemnatul, ca fost membru al județului Sălajfiind ales în cercul Uilacului cu program național, eram cam urmărit." [6] Curând dupa Marea Unire, Daniel Graur din Giurtelecu Șimleului a ajuns chiar el in conducerea învatamantului în calitate de "inspector din partea Resortului cultelor (absolvit de instrucțiune)"[7] Nevoia dezvoltarii infrastructurii din invatamant este o preocupare a sa din aceasta perioada, cum arata titlul conferintei pe care a sustinut-o pe 30 noiembrie1925: „Trebuința de ajuta clădirea localurilor de școală".[8] Daniil Graur ramane un activ publicist si in anii de pensie,[6] pe care i-a trait alaturi de sotia sa paralizata. Peste decenii, Marius Cuteanu iși amintea cum l-a cunoscut pe Graur: "Astfel în primăvara anului 1943 au cântat Sf. Liturghie la Jurtelec. Intrând în curtea bisericii am observat ușa bisericii larg deschisă și în fața ușii o trăsură, în care ședea nemișcată, se părea bolnavă, o doamnă. Din apropiere a apărut un domn, care ținând seama de graba noastră, bănuind cine suntem s-a prezentat telegrafic ca fiind învățătorul "Graur". Biserica era ticsită de lume. Sfânta slujbă cor-preot se desfășura foarte frumos când deoadată preotul parcă înecat s-a oprit într-un mod neobișnuit, n-a rostit mai mult timp nici un cuvânt. M-a fulgerat ideea că preotul Ioan Taloș a suferit un stop cardiac sau vreun accident vascular. Un corist care a fugit până jos să vadă ce s-a întâmplat, m-a informat că l-a găsit pe preot plângând, cu capul rezemat de interiorul iconostasului. După încheierea Sf. Liturghie, preotul s-a adresat corului și și-a cerut scuze pentru momentul neobișnuit pe care l-a produs, nemaiputându-se stăpâni și l-au înecat lacrimile fiind profund mișcat de măreția și armonia corului. La ieșire mulți credicioși ne-au întrebat când vom mai veni la Jurtelec, că tare frumoasă priceasnă a cântat corul, dar între timp a apărut și domnul învățător Graur care a exprimat mulțumiri din partea sa și a doamnei sale care a insistat să fie adusă la biserică cu toate că era bolnavă, paralizată și a ascultat de afară Sf. Liturghie cu cor, stând tot timpul sprijinită și nemișcată în trăsură. Am acceptat cu drag invitația jurtelecanilor și am venit de mai multe ori în acest sat românesc, ospitalier și le-am cântat și alte pricesne frumoase. Cu o ocazie am asistat după Sf. Liturghie la o ședință de judecată în curtea bisericii. Judecător împăciuitor era chiar părintele satului, care cu înțelepciune și dreptate a rezolvat diferendele ivite de o bucată de timp între unii săteni spre mulțumirea și împăcarea tuturor, așa că nimeni nu mai avea de căutat dreptate la judecătorii sau tribunale din Zalău sau Cluj. M-am gândit de multe ori, ce frumos ar fi dacă peste tot, în toate satele noastre românești, sfânta dreptate strămoșească și creștinească ar fi slujită ca în Jurtelecul acelor ani."[9]
In 1901, Daniil Graur a devenit membru la "Societatea fondului de teatru roman"[10]
Daniil D. Graur a absolvit "cursul de vierit din Bihardiószeg și cursul de pivnițărit din Budafok". Astfel de conferințe legate de viticultură a susținut pe 14 aprilie 1907 în Bocșa (conducătorul prelegerii Ioan Ilieș, preotul din Bocșa), iar pe 21 aprilie 1907 în Curitău (conducătorul prelegerii Petru Ostatea, În Piatra Neamț a redactat împreună cu M. Braunstein-Mebaan o publicație în ebraică. După scurtă vreme, a înființat la Iași publicația Floare albastră (1911-1912), unde a semnat cu pseudonimul Ormuz. A scos la Galați revista Hatikvah și a colaborat la revista Sicht din Iași. În 1919 fondează gazeta Mântuirea. A mai colaborat cu revistele Egalitatea, Opinia, Integral, Lumea evree, Adam, Puntea de fildeș, Spicul, Bilete de papagal și a fost prieten cu Gala Galaction și Tudor Arghezi. În 1926 a scos romanul Spovedania unui candelabru care a fost, la scurtă vreme, tradusă și prefațată de Barbu Fundoianu (cunoscut ca Benjamin Fondane) la Paris.
·         1874 -  S-a născut William Somerset Maugham, prozator şi dramaturg britanic ("Luna şi doi bani jumate", "Între acte", "Valurile") (m.16.12.1965).
* 1874: Daniil Graur (n. 25 ianuarie 1874, Căpâlna – d. 1950, Giurtelec[2]) a fost un dascăl, jurnalist și autor din Transilvania, care a fondat și condus săptămânalul Gazeta Învățătorilor în calitate de președinte. După unirea Transilvaniei cu România devine "inspector din partea Resortului cultelor" dupa ce anterior a fost unul dintre liderii asociației profesionale a dacălilor sălăjeni, Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni.<>[3] De asemenea a fost un specialist în viticultură.

·         1882, s-a născut scriitoarea britanică Virginia Woolf ("Doamna Dalloway", "Orlando") ( m. 28 martie 1941).
* 1883: Emanoil Catelli (n. 25 ianuarie 1883, Zgărdești, Imperiul Rus - d. 18 februarie 1943, Sverdlovsk, URSS) a fost un politician român originar din Basarabia.
·         1885: Hans Hermann, pictor, sculptor și grafician român de etnie germană (d. 1980)
·         1886 - S-a născut Wilhelm Furtwangler, dirijor si compozitor german (m.1954).
·         1888: Avram Leiba Zissu (n. 25 ianuarie 1888, Piatra Neamț - d. 16 septembrie1956, Tel Aviv, Israel) a fost un scriitor, publicist, fabricant și fruntaș sionist evreu român
În Piatra Neamț a redactat împreună cu M. Braunstein-Mebaan o publicație în ebraică. După scurtă vreme, a înființat la Iași publicația Floare albastră (1911-1912), unde a semnat cu pseudonimul Ormuz. A scos la Galați revista Hatikvah și a colaborat la revista Sicht din Iași. În 1919 fondează gazeta Mântuirea. A mai colaborat cu revistele Egalitatea, Opinia, Integral, Lumea evree, Adam, Puntea de fildeș, Spicul, Bilete de papagal și a fost prieten cu Gala Galaction și Tudor Arghezi. În 1926 a scos romanul Spovedania unui candelabru care a fost, la scurtă vreme, tradusă și prefațată de Barbu Fundoianu (cunoscut ca Benjamin Fondane) la Paris.
Între 1941-1944 a condus un oficiu semilegal de emigrare. După al doilea război mondial a fost arestat, acuzat de spionaj și condamnat în 1951, rejudecat în 1954 și condamnat la viață pentru înaltă trădare[2]. În 1956 este eliberat și, ajuns în Israel, moare la doar câteva săptămâni după eliberare.
Zissu a murit în Israel la câteva săptămâni după ce a fost eliberat din temnițele României comuniste. A fost coproprietarul fabricii de zahăr Ripiceni și director la ziarul Mântuirea. Este unul dintre personajele principale ale romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Mihail Sebastian.


·        1892:  Melchior Wańkowicz (n. 10 ianuarie 1892, Wiesbaden - d. 10 septembrie 1974, Varșovia) a fost un scriitor, jurnalist, reporter și publicist polonez.
* 1894 - S-a născut, la Sibiu, Hermann Oberth, fizician şi inventator german din România, considerat părintele astronauticii, membru post–mortem al Academiei Române; a conceput primele rachete balistice de mare distanţă şi a elaborat proiectul unei rachete în trei trepte pentru explorarea spaţiului cosmic (m.28.12.1980).

·         1897: Catul Bogdan, pictor român (d. 1978)
* 1898: Grigore Eliescu (n. 25 ianuarie 1898, București - d. 26 august 1975, București) a fost un entomolog, silvicultor și naturalist român, doctor docent în științe biologice, membru corespondent al Academiei Române din 1948.
A fost profesor universitar de entomologie, zoologie și protecția pădurilor la Catedra de botanică și zoologie forestieră a Facultății de silvicultură a Politehnicii București (până în 1953), apoi la Facultatea de silvicultură din Institutul Politehnic Brașov (1953-1958), șef al laboratorului de entomologie din Institutul de biologie Tr. Săvulescu (1959-1973). A condus Secția de ecologie animală la Institutul de Biologie din București. A condus Muzeul Silvic (1922) și Casa Autonomă a Pădurilor Statului (1930–1933). A fost fondator al Laboratorului de Protecția Plantelor (1933) și șef al lui.
Este creatorul școlii entomologice de silvicultură din România. Printre elevii săi se numără Ștefan Negru, Igor Ceianu și Gabriela Disescu, precum și alte cadre didactice și cercetători cu care a colaborat îndeaproape.
Membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice.
Membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935[1].
Membru corespondent al Academiei Române din 1948.
·         1911: Alexandru Bârlădeanu (n. 25 ianuarie 1911, Comrat, gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova - d. 13 noiembrie 1997, București)[1] a fost un economist și om politic român, ministru, membru al Academiei Române.
Numele mamei sale a fost Perpetua Caitas, învățătoare, fiică de preot român dintr-un sat de răzeși.
Economist marxist, a fost membru al Partidului Comunist Român din anul 1943. Pleacă din România după ce Basarabia a fost anexată de către URSS și lucrează la un institut din Moscova de cercetări economice, în timpul derulării celui de al doilea război mondial. Alexandru Bârlădeanu revine în țară în anul 1946 și a ocupat o serie de posturi de mare importanță în diverse ministere de tip economic. Împreună cu Gheorghe Gaston-Marin a fost unui din cei care au implementat impunerea economiei de comandă. A fost reprezentant al României în cadrul CAER-ului, a ocupat poziții de conducere în aparatul departamentelor de stat în planificare precum și în comerțul exterior. Ca ideolog comunist, Alexandru Bârlădeanu și-a atras adversitatea lui Nikita Hrușciov, sfidând planurile URSS-ului pentru crearea unui complex economic suprastatal. Având o carieră politică debordantă, Alexandru Bârlădeanu avansează din poziția de Membru supleant al Biroului Politic de sub Gheorghe Gheorghiu Dej până la postul de Președinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice, trecând prin funcțiile de Membru al Consiliului Executiv și de Membru al Prezidiului Permanent al Congresului al IX-lea al PCR din iulie1965. Intră în conflict cu Elena Ceaușescu, moment în care demisionează din toate funcțiile deținute în decembrie 1968. Devine membru al Academiei Republicii Socialiste România, fără a fi scris vreo lucrare științifică (fără să fi publicat, dealtfel, nimic). O dată cu venirea anului 1989, semnează celebra „Scrisoare a celor șase” în luna martie. După momentul revoluției din decembrie 1989 când sistemul comunist se prăbușește, Alexandru Bârlădeanu devine demnitar de rang înalt în cadrul structurilor Frontului Salvării Naționale și va beneficia de numeroase onoruri și funcții printre care și cea de Președinte al Senatului României. Cu ocazia decesului liderului țărănist Corneliu Coposu din anul 1995, Alexandru Bârlădeanu recunoaște în mod public că deși el și Coposu aparțineau aceleiași generații, președintele țărănist a ales calea cea dreaptă.[2]
Din 1960 până în 1962 a fost președinte al Federației Române de Fotbal. În mandatul său, el marginalizează echipa națională de fotbal, retrăgând-o din calificările pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 1962⁠(en), pe motiv că aceasta ar pierde oricum și nu este nevoie să participe astfel la propaganda capitalistă antiromânească.[3]
A fost căsătorit cu actrița Marcela Rusu după ce aceasta se despărțise de regizorul Moni Ghelerter. Marcela Rusu va deveni mai apoi soția dramaturgului Aurel Baranga. A avut doi copii, Irina și Alexandru (nu se știe exact dacă au fost înfiați sau nu). Ultima sa soție a fost Michaela Pamfil-Bârlădeanu, fosta soție a lui Ion Gerota.

·         1911: Pius Brânzeu, medic român, membru al Academiei Române (d. 2002)
* 1912: Marian Brandys (n. 25 ianuarie 1912 , Wiesbaden - d. 20 noiembrie1998, Varșovia) a fost un prozator, jurnalist, traducător și reporter polonez, fratele lui Kazimierz Brandys (1916-2000). Marian fusese prizonier de război în Germania și corespondent străin. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Varșovia.
·         1913 - S-a născut compozitorul polonez Witold Lutoslawski ("Concertul pentru pian") (m.08.02.1994).
·         1917: Ilya Prigogine, chimist și fizician belgian (d. 2003)
* 1928: Eduard Șevardnadze (în georgiană ედუარდ შევარდნაძე [ɛduɑrd ʃɛvɑrdnɑdzɛ], în rusă Эдуа́рд Амвро́сиевич Шевардна́дзе, Eduard Amvrosievici Șevarnadze; n. 25 ianuarie 1928 — 7 iulie 2014)[1] a fost un politician și diplomat georgian. Șevardnadze a servit ca Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian (de facto liderul Georgiei Sovietice) între 1972 și 1985, și apoi, ministru de externe al Uniunii Sovietice între 1985 și 1991, în perioada când la conducerea acesteia se afla Mihail Gorbaciov. După destrămarea Uniunii Sovietice, între anii 1992 și 2003Șevardnadze a ocupat funcția de președinte al Georgiei, conducând țara în mod autoritar, și venind la putere prin înlăturarea forțată a președintelui democratic ales, Zviad Gamsahurdia. În perioada președinției sale Georgia a pierdut controlul asupra regiunilor Abhazia, Osetia de Sud și a slăbit autoritatea puterii centrale în Adjaria. El a fost forțat să se retragă în 2003, ca urmare a sângeroasei Revoluții a Trandafirilor.
* 1931: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.
A publicat cinci volume de versuri, printre care Centru înaintaș (1954), Caleidoscop (1958) și Orar de vacanță (1962) și romanul Sfârșitul vacanței (1960), înainte de a se consacra, cu precădere, SF-ului. Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea Glasul mării. Au urmat nuvela Ultimul văl (1957), volumele de povestiri Oameni și stele (1963), Un fel de spațiu (1988) și Timp pentru dragoste (2009, Editura Bastion), versiunea teatrală a Omului invizibil, după H.G. Wells (1974), pusă în scenă la București (1974), Brașov (1976) și Iași (2008).
În ianuarie 2011, volumul de povestiri Timp pentru dragoste, apărut în 2009 la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de către integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul Oameni și stele.
Ion Hobana a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.
Pentru întreaga sa activitate de creație, exegeză și promovare a SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special Aripile de aur ale fanteziei (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).
* 1932: Yukio Shimomura (n. 25 ianuarie 1932) este un fost fotbalist japonez.
·         1933 – S-a nascut  Corason Aquino, activist politic in  Filipine, presedinte al acestei tari in 1986; (d.01.08.2009).
·         1934 -  S-a născut Val Gheorghiu, prozator şi pictor (proză: "Arlechin în iarbă", "Viaţa în teleferic"; album-monografic "Val Gheorghiu").

·         1935: Rodica Mănăilă (n. 25 ianuarie 1935, București - d. 2002) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române.
A urmat cursurile liceale și universitare la București. Cercetător științific la Institutul de Fizică al Academiei (1957 -1960), apoi la Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor, devenit Institutul Național de Fizica Materialelor, unde a pus bazele secției de Cercetări Structurale prin Difracție Röntgen. Isi susține doctoratul în 1966, cu o teză despre distribuția cationilor în compuși cu structură spinelică și energetica acestei distribuții. Este autoarea a peste 150 de studii ce s-au îndreptat îndeosebi spre semiconductorii amorfi și lichizi (a elaborat primele modele structurale pentru germaniu, principalul semiconductor amorf), sisteme metal-conductor amorf și metale amorfe oxidice, superconductori cu temperatură critică ridicată, materiale oxidice cu proprietății catalitice, aliaje metalice cvasi-cristaline. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în Structura semiconductorilor amorfi (1970) și Difracția razelor X și a neutronilor (1970), precum și în reviste de specialitate din țară și străinătate. A fost aleasă ca membru corespondent al Academiei Române în anul 1992.

·         1936: Gabriel Dimisianu, critic literar român
* 1938: Vladimir Vîsoțki (în rusă Владимир Семёнович Высоцкий; n. 25 ianuarie 1938 - d. 25 iulie 1980) a fost un actor, cantautor, poet, prozatorși scriitor rus din perioada sovietică. E cunoscut ca autor-interpret al pieselor sale la chitară acustică cu 7 corzi.
În urma unui sondaj ВЦИОМ petrecut în 2012, Vîsoțki s-a clasat pe locul doi în topul ”Idolii secolului XX”, fiind precedat doar de Gagarin.[1]
Deși ignorat practic total de oficialitățile sovietice, Vîsoțki a exercitat o influență enormă asupra „oamenilor obișnuiți” din Uniunea Sovietică.
·         1938 - S-a născut Etta James (Etta James Hawkins), cântăreaţă şi compozitoare americană.
·         1941 - S-a născut Cătălin Ciolca, poet, editor şi ziarist ("Discursuri şi peisaje", "Versuri pentru Ala", "Joc la soare").

·         1942: Eusébio da Silva Ferreira (pronounție în portugheză: /ewˈzɛbiu ðɐ ˈsiɫvɐ fɨˈʁɐjɾɐ/; n. 25 ianuarie 1942, Lourenço Marques, Mozambic - d. 5 ianuarie 2014, Lisabona, Portugalia[3][4]), cunoscut drept „Eusébio”, a fost un celebru jucător de fotbal portughez de origine mozambicană. A ajutat echipa națională de fotbal a Portugaliei să ajungă pe locul 3 la Campionatul Mondial de fotbal din 1966, devenind golgheterul turneului, și a fost ales Fotbalistul European al Anului în 1965. A jucat la clubul de fotbal Benfica Lisabona timp de 15 ani și este golgheterul „all-time” al echipei, înscriind 727 de goluri în 715 meciuri numai în campionatul Portugaliei.
Supranumit „Pantera neagră” sau „Perla neagră”, Eusébio s-a făcut remarcat pentru viteza sa și pentru șutul puternic și plasat cu piciorul drept. Este considerat cel mai faimos jucător al Benficăi și al Portugaliei, și primul atacant de talie mondială de origine africană. A fost ales al 9-lea jucător al secolului XX, într-un sondaj organizat de IFFHS. Pelé l-a numit pe Eusébio printre cei mai buni 125 fotbaliști în viață, în 2004. În noiembrie 2003, la ceremonia Jubileului FIFA, a fost numit „Jucătorul de aur al Portugaliei”, de către Federația Portugheză de Fotbal, ca fiind cel mai bun jucător portughez ai ultimilor 50 de ani
* 1943: William Tobe Hooper (n. ,[4][2][3][5] Austin, SUA – d. ,[1][2][3] Sherman Oaks, Los Angeles, SUA) a fost un regizor american de film, scenarist și producător probabil cel mai cunoscut pentru realizarea unor filme în genul groază. Filmele sale cele mai notabile sunt The Texas Chain Saw Massacre (1974); și continuarea sa, The Texas Chainsaw Massacre 2 (1986); o adaptare după Stephen Kingnominalizată la Emmy, Salem's Lot (1979); și filmul clasic despre fenomenul paranormal produs de Steven Spielberg nominalizat la Oscar, Poltergeist (1982).
·         1944: Ion Dolănescu, interpret român de muzică populară (d. 2009)

·         1944 - S-a născut medicul Gheorghe Benga, membru corespondent al Academiei Române.
* 1946: Mihai Țiu (n. 25 ianuarie 1946) este un scrimer român specializat pe floretă, campion mondial pe echipe la Havana în 1967 și laureat cu bronz la Campionatele Mondiale din 1969 și din 1970, tot pe echipe.[1] A participat la patru Jocurile Olimpice: México 1968, München 1972, Montreal 1976 și Moscova 1980
·         1946: Radu Ulmeanu, poet român

·         1949 - S-a născut Sir Paul Nurse, director general al Imperial Cancer Research Fund, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină. Alături de dr. Tim Hunt şi profesorul american Lee Hartwell, Nurse a făcut descoperiri la nivel molecular cu privire la modul în care evoluează de la o fază la alta a ciclului vieţii. Cei trei au netezit drumul pentru un tratament al cancerului, eforturile lor fiind recompensate prin Premiul Nobel.
* 1950: Jean-Marc Ayrault (pronunție franceză: /ʒɑ̃maʁk eʁo/; n. , Maulévrier, Franța) este un politician socialist francez, de profesie profesor de limba germană, primar al orașului Nantes din 1989și până în 2012. La data de 16 mai 2012 a preluat funcția de prim-ministru al Franței
* 1950: Doina Bumbea (n. 25 ianuarie 1950, Bucuresti – d. 1997, Phenian) a fost o pictoriță de cetățenie română răpită de agenți nord-coreeni în anul 1978 din Italia.[1]
Doina Bumbea a plecat legal din România comunistă, căsătorindu-se la București cu un cetățean italian, în anul 1970, reușind să se stabilească în Italia.[1]În perioada 1972-1975 studiază și devine absolventă la prestigioasa Accademia di Belle Arti din Roma. În toamna anului 1978, la propunerea unui amic italian, s-a îmbarcat într-un avion spre Tokyourmând să-și deschidă o expoziție de pictură în capitala Japoniei. Conform relatărilor din autobiografia unui fost dezertor american în Coreea de Nord și apropiat al victimei, Charles Robert Jenkins, zborul său făcea o escală pe aeroportul din Phenian, unde românca a fost reținută de agenți nord-coreeni.[2], [3]
Familia tinerei a aflat despre cele întâmplate abia în anul 2006, când au făcut legătura între relatările lui Jenkins și un documentar produs de BBC ce spunea istoria unui alt dezertor american, James Joseph Dresnok, acesta încă rămas în Coreea de Nord.[4] În documentarul BBC, Crossing the Line (în română, Depășind limita), Dresnok amintește despre prima sa soție de naționalitate est-europeană (fără a fi precis dacă se referă la Doina Bumbea sau nu), cu care a avut doi copii, Ricardo și Gabriel (despre acesta din urmă se crede că a fost botezat după unchiul său, fratele Doinei Bumbea).
Deși Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut demersuri pe lângă autoritățile nord-coreene pentru a clarifica situația, acestea au fost ignorate la Phenian.[5] Totuși, cazuri de răpiri de cetățeni străini de către agenți nord-coreeni, despre care se credea în trecut că sunt legende, au fost confirmate oficial de către autoritățile nord-coreene, cum este spre exemplu cazul a 13 cetățeni japonezi, printre care și soția dezertorului Jenkins, persoane cărora li s-a permis să se întoarcă în Japonia.[6]
Doina Bumbea s-a stins din viață din cauza unui cancer pulmonar în ianuarie 1997, la Phenian
·         1953: Nicolae Botgros (n. 25 ianuarie 1953, Badicul Moldovenesc, Cahul) este un cunoscut dirijor din Republica Moldova.
Nicolae Botgros s-a născut pe 25 ianuarie 1953, în satul Badicu-Vechi, raionul Cahul, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (azi Republica Moldova), într-o familie de lăutari.
Nicolae este fiul lăutarului Dumitru Botgros "cel strașnic". Acesta și-a învățat copiii că trebuie să muncească, daca vor să aibă ce mînca a doua zi. Nicolae și cei doi frați au învățat să cînte la cîte un instrument, pentru că la nevoie să poata încropi un taraf de nuntă sau orchestră pentru baluri. Repertoriul era bogat, de la "Hora în două părți" la creații de cafe-concert și chiar lucrări clasice. Nicolae a învățat melodiile la ureche, iar un timp se culca și se trezea cu sunetul de tobă. Asculta cu luare-aminte tot ce cînta tata pe la petreceri. A învățat singur să bată toba și-i era tare ciudă pe darabana care era mai mare ca el.
La șapte ani s-a dus la Școala de muzică din Cahul. Împreună cu badea Vasile s-a întors în primavară acasă, căci nu ajungeau bani pentru întreținerea celor doi frați.
Mama lui Nicolae a visat întotdeauna ca băieții și fetele să facă studii, vroia să-i vadă oameni mari. La școală, profesorii erau extrem de indulgenti cu frații Botgros, care veneau la lecții: luni, marți, miercuri și joi, căci sfîrșitul de săptămînă era rezervat nunților și petrecerilor. Uneori, se întîmpla ca Nicolae să adoarma cu capul pe bancă după nopțile de nesomn și oboseală.
"Copilaria a fost foarte grea, își amintește dl Botgros. Eram un copil muncit. Cînd trebuia să cîntăm la nuntă, gospodarii veneau și ne luau cu căruța, dar nu ne aduceau și înapoi. Ne întorceam pe jos, pe frig și ploaie. Totuși, eram fericit, fiindcă te lua lumea în seamă, muzicantul era un om aparte - un fel de magician care adună în jurul său oamenii. Vroiam să scap de toba și uite așa am deprins singur vioara. Tata spunea tuturor că o să mă fac artist!" (Nicolae Botgros).
Chiar dacă se cînta în familie, nici nu se punea problema de bogație materială. Iarna, pentru că nu ajungeau banii pentru toți copiii, micuții purtau "valnicii" (pîslele) cu rîndul, iar cînd dădeau gerurile mari, își puneau în cizme și cîte un strat de paie.
Mai tîrziu, cu banii de la mama (25 de ruble, primite pe ascuns), Nicolae Botgros a ajuns la Soroca, la Școala de iluminare culturală. Aici pentru prima dată a asistat la un concert de-al "Lăutarilor". A rămas vrajit de orchestra și nici nu bănuia că avea să i se dedice mai tîrziu.
Tot la Soroca s-a îndrăgostit lulea de Lidia Bejenaru, care avea să-i devină soție. Nu vedea nimic altceva în jurul său decît ochii ei negri și cosița lungă pînă-n pămînt. S-au luat devreme, aveau cîte 19 ani. La nunta lor au cîntat cei mai vestiți lăutari ai vremii. Soarta comună, ambii venind din familii numeroase, i-a făcut să împartă bucuriile și necazul.
Prima orchestră dirijata de Nicolae Botgros a fost "Ciocîrlia" de la Edineț. În 1973 se mută la Chișinău și este violonist în Orchestra "Mugurel" a Filarmonicii.
Orchestra Națională de muzică populară "Lăutarii" a fost fondată în anul 1970, în cadrul Filamornicii de Stat din R.S..S. Moldovenească, de binecunoscutul interpret Nicolae Sulac, dirijori fiind compozitorul și violonistul Mircea Oțel, apoi trompetistul Gheorghe Usaci.
Considerat un "magician al viorii", maestrul Nicolae Botgros a fost numit în 1978 la conducerea Orchestrei Populare "Lăutarii".
Un geniu al viorii, Nicolae Botgros a dus faima muzicii populare în zeci de țări europene, dar și în Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelanda, precum și în toate țările din spațiul ex-sovietic. În 2010, formația "Lăutarii" și-a aniversat 40 de ani de activitate artistică.
De-a lungul anilor, Nicolae Botgros a reușit să înregistreze doar 2 albume pentru sine și aceasta pe lîngă sutele și chiar miile de materiale muzicale înregistrate cu interpreții de muzică populară. O valoare culturală, a dus faima orchestrei "Lăutarii"nu doar peste țări, ci și peste ani, fiind declarat dirijorul celei mai bune orchestre de muzică populară din întreg arealul românesc în anul 2002.
Nicolae Botgros știe a mînui bagheta de dirijor a orchestrei odată cu arcușul viorii, demonstrînd măiestrie și talent în tot ceea ce face.

·         1956 - S-a născut Andy Cox, chitarist şi compozitor britanic (The Beat, Fine Young Cannibals).
·         1957 - S-a născut Almast-Ioan Dvoracek, jurist şi scriitor ("Pocalul lui Şeitan", "Amalgam").
* 1958: Alessandro Baricco (n. , Torino, Italia) este un scriitor italian contemporan, licențiat în filozofie, autor de romane, eseuri, piese de teatru și scenarii de film.
Cea mai cunoscută operă a lui Baricco este proza scurtă Novecento. Un monolog, care a stat la baza filmului Legenda pianistului de pe ocean(1998), regizat de Giuseppe Tornatore.
Alessandro Baricco a vizitat România pentru prima dată pe 18 mai 2016, când a participat la lansarea celui mai recent roman al său, Mireasă tânără (Ed. Humanitas, trad. Gabriela Lungu).
* 1959: Maria Török-Duca (n. Mária Török, 25 ianuarie 1959, în Sfântu Gheorghe), anterior Maria Verigeanu, este o fostă mare handbalistă de etnie maghiarădin România, acum retrasă din activitatea competițională. În ultimele două decenii, Török-Duca a antrenat diverse echipe de handbal din orașul Râmnicu Vâlcea, iar în prezent este directorul tehnic al HCM Râmnicu Vâlcea, club care activează în Liga Națională. Maria Török-Duca a participat alături de echipa națională a României la trei Campionate Mondiale, iar la nivel de club are în palmares două Cupe IHF și o Supercupă a Europei.
* 1960: Nobuyo Fujishiro (n. 25 ianuarie 1960) este un fost fotbalist japonez.
·         1961: George Păunescu, pictor român

·         1962: Marina Florea, solistă româncă de muzică ușoară

·         1968: Liviu Codîrlă (n. 25 ianuarie 1968) este un deputat român. În legislatura 2004-2008, Liviu Codîrlă a fost ales pe listele PRM, iar din septembrie 2007 a devenit deputat independent iar din februarie 2008 a devenit membru PDL. Liviu Codîrlă a fost ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular. În legislatura 2012-2016, Liviu Codîrlă a fost ales pe listele PP-DD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Belgiei și Marele Ducat de Luxemburg.
În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
·         1973: Vasile Cosmin Nicula (n. 25 ianuarie 1973, Simeria, județul Hunedoara) este un politician român, membru al Parlamentului României pe listele PSD. În legislatura 2004-2008, Vasile Cosmin Nicula a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Estonia, Republica Cuba, Republica Federativă a Braziliei. În legislatura 2008-2012, Vasile Cosmin Nicula a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat, Republica Croația și Regatul Hașemit al Iordaniei. În legislatura 2008-2012, Vasile Cosmin Nicula a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie Republica Populară Chineză și Republica Panama.
* 1973: Tyra Banxxx (născută Alana Andersen pe 25 ianuarie 1973 în Los Angeles, California) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Tyra Banx, Tyra, Tyra Banks, Alana și Tyra Spanks.
* 1974: Mihai Godea (n. 25 ianuarie 1974, Pîrlița, raionul Ungheni, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova) este un politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, președintele Partidului Acțiunea Democratică.
·         1975 - S-a născut Celia Petricu, redactor-prezentator al ştirilor de la TVR 1.
* 1975: Mia Kirshner (n. 25 ianuarie 1975, Canada) este o actriță, scriitor și activist canadian. Ea este cunoscută în filmele și serialele: Not another teen movie (2001), The L Word (2004-2009) si TV Series 24 (2001-2005).
* 1976: Michelle McCool (n. 25 ianuarie, 1976 în Palatka, Florida) este o wrestleră care facea parte din divizia Smackdown (X),în care deținuse titlul Women's Championship.
* 1976: Laura Vasiliu (născută la 25 ianuarie 1976, în Piatra Neamț, România) este o actriță de teatru și film.
Laura Vasiliu s-a născut la 25 ianuarie 1976, în orașul Piatra Neamț, județul Neamț, România, fiind singură la părinți.
Actrița Laura Vasiliu a urmat cursuri de actorie înainte [1] de a studia la Academia de Teatru și Film din București, pe care a absolvit-o.
În prezent ea este actriță la teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, unde evoluează din 2003, de la prima stagiune a acestui teatru.
În octombrie 2008, actrița a obținut cel mai bun punctaj la concursul pentru funcția de director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din județul Ilfov 
Filmografie: 
* 1978: Charlène Grimaldi, Prințesă de Monaco (n. 25 ianuarie 1978 în Bulawayo, Rhodesia (acum Zimbabwe) ca Charlene [1] Lynette Wittstock) este o fostă înotătoare din Africa de Sud care s-a căsătorit la 1 iulie 2011 cu Albert al II-lea, Prinț de Monaco.
Charlene Wittstock este fiica lui Michael Kenneth Wittstock și al Lynette Humberstone. Tatăl ei avea o firmă iar mama ei a fost profesoară de sport. Charlene s-a născut în Rhodezia (azi Zimbabwe) ea a început să practice înotul de timpuriu împreună cu cei doi frați ai ei. Străstrăbunicii ei au emigrat îm 1861 în Africa, ei provin din Zerrenthin o comună din Mecklenburg-Vorpommern, Germania, ei au lucrat la început ca zilieri pe câmpurile de diamante din Rhodesia. În 1999 Charlène câștigă la înot cupa la probele de 100 m spate, 100 m liber la Jocurile Panafricane(ANOCA). În 2000 ea începe să studieze la Universitatea din Pretoria. Ea a făcut parte din echipa de înot a Africii de Sud care a participat la Jocurile Olimpice de vară din 2000 din Sydney unde au ocupat locul cinci la proba de ștafetă 4 × 100-metri. Tot în același an câștigă medalia de aur la proba de 200 m, la campionatul "Marenostrum" din Monaco. Ea a mai participat cu succes la alte competiții internaționale de înot la probele pe distanță scurtă de 50 și 100 de m. La Jocurile Olimpice de vară din 2008 din Peking n-a mai participat din cauza unei accidentări la umăr. Revista americană a prezentat fotografia ei ca model, în costum de baie. În anul 2000 îl cunoaște pe viitorul ei soț Albert al II-lea, Prinț de Monaco.
Căsătoria civilă din 1 iulie 2011 a fost urmată de o căsătorie religioasă la 2 iulie.[2] La 10 decembrie 2014 s-au născut gemenii Gabriella Thérèse Marie, Contesă de Carladès și Jacques Honoré Rainier, Prinț Ereditar de Monaco
* 1980: Xavier Hernández Creus (n. 25 ianuarie 1980, Terrassa, Catalonia, Spania), cunoscut ca Xavi, este un fotbalist spaniol care joacă pe postul de mijlocaș la clubul Al Sadd SC[3] și la naționala Spaniei. A câștigat Campionatul European de Fotbal 2008, Campionatul Mondial de Fotbal 2010, La Liga de 5 ori cu Barcelona și a fost nominalizat la Balonul de Aur FIFA 2010, unde concurenții lui au fost chiar coechipierii săi de la Barcelona, Lionel Messi și Andres Iniesta.
* 1981: Alicia Augello Cook (n. 25 ianuarie 1981, New York, S.U.A.) este o cântăreață, actriță, textieră și pianistă americană.[4][5] Cunoscută sub numele de Alicia Keys, ea a fost crescută de mama sa în cartierul newyorkez Manhattan.[6] La vârsta de șapte ani, Keys a început să cânte muzică clasică la pian,[7][8] iar în anul 1997 a absolvit Școala Profesională de Artă din New York ca șefă de promoție.[9] Ulterior ea a frecventat cursurile Universității Columbia, însă a renunțat la studii pentru a-și putea pregăti debutul discografic.[9][10]
Primul album al Aliciei Keys, intitulat Songs in A Minor,[11] a fost un succes comercial, fiind comercializat în peste doisprezece milioane de exemplare la nivel mondial.[12] La scurt timp MTV o numea „Cea mai bună debutantă” și „Cea mai bună interpretă de muzică R&B” din anul 2001.[13] La gala premiilor Grammy, ediția anului 2002, interpreta a câștigat cinci trofee, cele mai importante câștiguri fiind la categoriile „Debutul anului” și „Cântecul anului”, pentru „Fallin'”.[14] Cel de-al doilea material discografic al interpretei, The Diary of Alicia Keys,[15] a fost lansat în anul 2003 și a devenit un succes internațional, fiind vândute peste opt milioane de copii.[16] Discul a primit patru premii Grammy în 2005,[17] iar la finele aceluiași an, Keys publica primul său album în concert, intitulat Unplugged,[18] care a debutat pe prima poziție a prestigiosului clasament Billboard 200.[19]
Alicia Keys a debutat în industria cinematografică la începutul anului 2007, odată cu lansarea peliculei Așii din mânecă.[20] Pe parcursul aceluiași an, cel de-al treilea album de studio al interpretei, As I Am, a început să fie comercializat.[21] Discul s-a bucurat de succes, fiind vândut în șase milioane de exemplare și aducându-i interpretei trei premii Grammy.[22][23] În 2008 Keys a primit o nominalizare la premiile NAACP Image, pentru interpretarea sa din pelicula Viața secretă a albinelor.[24] Cel de-al patrulea material discografic din cariera cântăreței, The Element of Freedom, a fost lansat pe 15 decembrie2009.[25][26] Cel de-al cincilea album, Girl on Fire, a fost lansat la 22 noiembrie 2012. A fost urmat de Here (2016), al șaptelea album al său care a ajuns pe primul loc în clasamentul albumelor R&B și Hip-Hop.
Pe parcursul carierei sale, Keys a câștigat numeroase premii și este inclusă în lista celor mai bine vânduți interpreți în S.U.A., având paisprezece milioane de albume comercializate în regiune.[27] Totuși, la nivel internațional, albumele sale au fost distribuite în peste treizeci de milioane de copii, Alicia Keys devenind unul dintre cei mai bine vânduți muzicieni ai tuturor timpurilor
·         1982: Noemi, cântăreață italiană
* 1983: Yasuyuki Konno (今野 泰幸 Konno Yasuyuki?, n. 25 ianuarie 1983 în Sendai) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul Gamba Osaka din J. League.
* 1984: Stefan Kießling (pronunțat în germană /ˈʃtɛfan ˈkiːslɪŋ/; n. 25 ianuarie 1984 în Lichtenfels) este un fotbalist german care joacă în prezent ca atacant pentru Bayer Leverkusen și Germania.
* 1984: Robson de Souza (n. 25 ianuarie 1984, São Vicente, São Paulo, Brazilia), cunoscut ca Robinho, este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul turcesc Sivasspor, pe postul de atacant. Robinho este cunoscut pentru instinctul său de atacant, dribblingul și controlul bun al balonului
* 1985: Valentin Nicolae Calafeteanu (n. 25 ianuarie 1985 în București) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de mijlocaș la grămadă (scrum-half) sau de mijlocaș la deschidere (fly-half). A început să practice rugbyul la RC Grivița Roșie București, unde tatăl său era un jucător.[1] A debutat la seniori în echipa CS Dinamo, cu care a câștigat titlul național în 2007 și 2008. În 2010 a plecat la Arad, apoi s-a transferat la RCM Timișoara, cu care a fost campion Superligii în 2012 și 2013 și a cucerit Cupa României în 2011 și în 2014. A fost cel mai bun marcator al Superligii în 2011, cu 196 de puncte.[2]
Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci amical cu Japonia în februarie 2004. A participat la Cupa Mondială de Rugby din 2007, cea din 2011 și cea din 2015. Până în octombrie 2015, a strâns 76 de selecții în națională și a marcat 211 de puncte, înscriind 11 eseuri.
* 1987: Jake Roper (n. 25 ianuarie 1987) este o personalitate de pe internet americană cunoscută în primul rând pentru găzduirea canalului Vsauce3 pe YouTube. Vsauce3 are peste 3.400.000 abonați[2] și conține postări cu conținut legat de lumi ficționale, jocuri video și știință.[3]Roper, de asemenea, are un canal personal, denumit "OFFICIALjakeroper"[4], și găzduiește frecvent alte show-uri pe canalele Vsauce afiliate, inclusiv DONG (Do Online Now, Guys) și canalul WeSauce.

Decese
·         844: Papa Grigore al IV-lea
·         1559: Christian al II-lea (1 iulie 1481 – 25 ianuarie 1559) a fost rege al Danemarcei, Norvegiei (1513-1523) și al Suediei (1520-1523) în timpul Uniunii de la Kalmar. Christian s-a născut la Castelul Nyborg ca fiu al regelui Hans al Danemarcei și a reginei Christina de Saxonia. I-a succedat tatălui său ca rege al Danemarcei și Norvegiei iar mai târziu a fost succedat de unchiul său, Frederick I al Danemarcei.
În timpul domniei sale, Christian s-a concentrat pe încercarea de a menține un control al Suediei în timp ce încerca o concentrare a puterii în mâinile monarhului, în detrimentul atât al clerului cât și al nobilimii. Pentru această încercare, el a sprijinit crearea unei clase puternice a burgheziei.[2]
Christian a luat parte la cucerirea tatălui său a Suediei în 1497 și la luptele din 1501 atunci când Suedia s-a revoltat. Hans a fost numit vicerege al Norvegiei (1506-1512) și a reușit să mențină controlul asupra acestei țări. În timpul administrației lui dure [2] din Norvegia a încercat să priveze nobilimea norvegiană de influența tradițională exercitată prin intermediul Consiliului de stat (Rigsraad), lucru care a condus la controverse.
O particularitate, mai mult fatală pentru el, a fost gustul său pentru oamenii obișnuiți, care a crescut odată cu pasiunea lui pentru o fată norvegiană numită Dyveke Sigbritsdatter, care a devenit amanta lui, în 1507 sau 1509.
Succesiunea lui Christian pe tron a fost confirmată de Herredag sau ansamblul de notabili din cele trei regate de nord, care s-a reunit la Copenhaga în 1513. Nobilii și clerul din toate cele trei regate au privit cu îndoieli grave un conducător care a demonstrat deja în Norvegia, că nu se teme să-și aplice autoritatea la marginile ei extreme.
La 12 august 1515, Christian se căsătorește cu Isabella de Burgundia, nepoata lui Maximilian I, Împărat Roman. Dar el nu va renunța la legătura sa cu Dyveke; doi ani mai târziu, amanta sa moare în circumstanțe suspecte.
* 1578: Sultana Mihrimah (turcă otomană مهر ماه سلطان, pronunțare în turcă: /mihɾiˈmah suɫˈtan/; n. , Palatul Topkapî, Imperiul Otoman – d. , Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost fiica sultanului otoman Suleiman Magnificul și a soției sale, Sultana Hürrem.[2] Soțul ei a fost Rüstem Pașa, Mare Vizir al sultanului Soliman I. Ea și sultana Hürrem au fost cele mai frumoase femei din acele vremuri.[necesită citare]. Cu ajutorul lui Mihrimah, Hurrem i-a intins o capcana lui Mustafa, distrugindui reputatia si omorandu-l. Mihrimah l-a indragit pe Bali Bey un luptator frumos, curajos,si istet, Insa Hurrem nu i-a permis sa se casatoreasca cu el, deoarece a fost fortata sa se logodeasca cu Rustem Pasa pentru ca sa-l distruga pe Mustafa si sa-l urce pe tronul otoman pe unul dintre fii sai. sultana Mihrimah i-a trimis lui Suleiman o scrisoare în care scria că Mustafa s-a dat de partea persanilor pentru a-l detrona pe sultan, și Mihrimah a semnat cu sigiliul lui Mustafa pentru a-l convinge pe Suleiman că scrisoarea este scrisă de el, deoarece sultana nu voia ca Mustafa să urce pe tron.
·         1586: Lucas Cranach, zis „Cranach cel tânăr", pictor și gravor german (n. 1515)
·         1670: Nicholas II, Duce de Lorena (n. 1612)
·         1881: Konstantin Thon, arhitect rus (n. 1794)
* 1892: Prințesa Ludovika de Bavaria (Marie Ludovika Wilhelmine; 30 august1808 – 25 ianuarie 1892) a fost al șaselea copil al regelui Maximilian I Joseph de Bavaria și a celei de-a doua soții, Carolina.
La 9 septembrie 1828, la Tegernsee, Ludovika s-a căsătorit cu Maximilian Joseph, Duce de Bavaria (4 decembrie 1808 - 15 noiembrie 1888), al cărui tată, ducele Pius August, era vărul ei. Cuplul a avut zece copii

Ludovika de Bavaria
* 1900: Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (20 iulie 1835 – 25 ianuarie 1900) a fost nepoata de soră a reginei Victoria a Regatului Unit. A fost a doua fiică a lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a soției acestuia, Prințesa Feodora de Leiningen, sora vitregă a reginei britanice.[1] Prințesa Adelheid este strămoașa actualului monarh al Suediei, Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei.
În 1852, nu mult după ce Napoleon al III-lea al Franței a devenit împărat al Franței a cerut-o de soție pe Adelheid de la părinții ei după ce acesta a fost respins de Prințesa Carola a Suediei.
Deși el nu a întâlnit-o niciodată, avantajele politice ale căsătoriei pentru împărat au fost evidente. Aceasta ar fi câștigat respectabilitate dinastică pentru linia Bonaparte și ar fi putut promova o alianță mai strânsă între Franța și Marea Britanie, pentru că Adelheid era nepoata reginei Victora. În același timp, ea nu era membră oficială a casei regale britanice, astfel încât riscul de refuz era mic. Era de așteptat ca Adelheid să fie suficient de recunoscătoare pentru norocul ei și să se convertească la romano-catolicism.
De fapt, propunerea a îngrozit-o pe regina Victoria și l-a contrariat pe Prințul Consort, care a preferat să nu confere legitimitate unei Franțe revoluționare. Curtea britanică a menținut o tăcere strictă asupra Hohenlohes în timpul negocoerilor de căsătorie, ca nu cumva regina să fie prea dornică să respingă perspectiva unei căsătorii cu Napoléon.
Părinții, care au interpretat tăcerea britanică drept o dezaprobare, au respins oferta franceză. Napoléon a cerut-o în căsătorie pe Eugénie de Montijo, contesă de Teba
La 11 septembrie 1856 Adelheid s-a căsătorit cu Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein. Cuplul a avut șapte copii:
O mică insulă în Arhipelagul Franz Josef, insula Adelaide, a fost numită după Prințesa Adelheid de expediția austro-ungară la Polul Nord
·         1908 – A murit  Mihail Cigorin, mare maestru de sah, fondatorul scolii ruse de sah (n.12.11.1850).
·         1920:  Jeanne Hébuterne, pictoriță franceză, soția pictorului italian Amedeo Modigliani (n.1898)
·         1935: Vasile Suciu (n. 13 ianuarie 1873, Copăcel, comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov - d. 25 ianuarie 1935, Blaj) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș între 1920-1935, membru de onoare al Academiei Române.
Primele studii și le-a făcut în satul natal, Copăcel, iar liceul la Blaj. A fost unul dintre elevii excepționali ai Liceului din Blaj. S-a remarcat la matematici, rezolva ecuații mental, cu ușurință. Președintele comisiei examenului de maturitate (bacalaureat), delegat al ministerului maghiar al învățământului, care era profesor la Universitatea Tehnică din Budapesta, observând ușurința cu care rezolva cele mai dificile probleme, i-a propus tânărului Vasile Suciu să urmeze studiile superioare la facultatea de inginerie din Budapesta, oferindu-i și o bursă de studii.
Însă Vasile Suciu a optat pentru chemarea preoției. Astfel a fost trimis la Roma, unde și-a continuat studiile teologice la Colegiul „De Propaganda Fide”. Acolo a obținut titlul de doctor în filosofie (1894) și în teologie (1898). A fost un elev și student eminent.
După anii de studii la Roma, tânărul teolog Vasile Suciu, doctor în filosofie și teologie, îl întâlnim în calitate de profesor la Seminariul teologic din Blaj, prefect de studii, profesor de religie la liceul de băieți, precum și bibliotecar al Bibliotecii arhidiecezane. Purta o barbă îngrijită, tradițională în rândul îndrumătorilor sufletești români.
A intrat în politica militantă, ca membru al Partidului Național Român, și a obținut succese în circumscripția Vințu de Jos, din actualul județ Alba.
În anul 1912, când era deja canonic, a fost trimis la Roma, de către mitropolitul Victor Mihali de Apșa, unde a rămas 3 săptămâni. Acolo a înaintat din partea Bisericii Române Unite cu Roma un memoriu de protest și a insistat pe lângă dicasteriile de la Vatican contra înființării Episcopiei Greco-Catolice Maghiare de Hajdúdorog.
În luna ianuarie a anului 1918, după decesul mitropolitului Victor Mihaly de Apșa, canonicul dr. Vasile Suciu a fost ales vicar general capitular. Deși avea importanta și de mare răspundere funcție de girant al Arhiepiscopiei Române Unite de Alba Iulia și Făgăraș, dr. Vasile Suciu, cu toate riscurile care puteau apărea, a primit funcția de președinte al Consiliului Național Român de la Blaj și a luat jurământul tuturor subalternilor săi, în Catedrala „Sfânta Treime” de la Blaj. Aceasta se întâmpla în perioada când soarta războiului nu era încă decisă și armatele de ocupație germane se aflau încă, la București, iar guvernul român se afla tot la Iași, în pribegie.
Generalul român Constantin Prezan a trimis la Blaj primul avion al Marelui Cartier Român, întrucât acolo se afla cel mai sigur loc de aterizare din Transilvania, sub apărarea gărzii naționale române, al cărui comandant spiritual era vicarul general capitular dr. Vasile Suciu. Consiliul Național Român, prezidat de Ștefan Cicio-Pop, a decis să convoace adunarea de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
La 27 noiembrie 1918 Vasile Suciu a dat Circulara pastorală nr. 5742, prin care anunța prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, subliniind dreptul popoarelor la autodeterminare, urmând principiile președintelui Statelor Unite ale Americii, Thomas Woodrow Wilson. În circulara citată, Vasile Suciu dă poruncă preoților și credincioșilor: „Faceți-vă Sfaturile voastre naționale române în fiecare comună românească și faceți-vă gărzile voastre naționale române supuse nemijlocit Sfatului Național Român comunal. Cu ajutorul acestora păziți rânduiala [...] prin aceasta ordon tuturor, fraților preoți, ca în toate slujbele bisericești și dumnezeiești să fie pomenit Sfatul Național Român” [1]. În castelul mitropolitan de la Blaj, „s-au conturat pentru întâia dată proporțiile și hotărârile Adunării Naționale de la Alba Iulia [...] în sfatul de canonici și ofițeri ai regelui românesc”, pentru înfăptuirea Unirii Ardealului cu Patria Mamă.
În calitate de membru al Consiliului Național Român Central, a participat activ la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, care a adoptat hotărârea unirii Transilvaniei cu România. „Unirea”, publicație a Mitropoliei Române Unite cu Roma, care apărea sub directa conducere a lui Vasile Suciu, era, în acel moment istoric, singurul ziar național oficial al pregătirii și împlinirii Marii Uniri.
Cei 1228 de delegați au votat unirea Transilvaniei cu România și au ales un Consiliu Dirigent, avându-l președinte pe Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent avea sarcina să conducă provincia până la integrarea ei în regatul României. În anul 1919, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Sinodul electoral mitropolitan, ținut la data de 9 mai 1918, la Blaj, l-a desemnat, pe primul loc pe Vasile Suciu, pe locul al doilea aflându-se tânărul episcop al Gherlei, Iuliu Hossu, viitorul prim cardinal român (in pectore) al Bisericii Universale. Însă guvernul de la Budapesta s-a opus numirii lui Vasile Suciu, cunoscându-se atitudinea sa de nesupunere la ordinele autorităților chezaro-crăiești. De aceea, numirea și confirmarea sa în funcția de mitropolit al al Bisericii Române Unite cu Roma va fi amânată pentru vremuri mai prielnice.

Vasile Suciu
La 1 ianuarie 1920 Vasile Suciu a fost hirotonit arhiereu și instalat în scaunul de Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, devenind astfel primul mitropolit român unit învestit de regele României Mari, Ferdinand I, în fața căruia a depus jurământul de credință. În cuvântul său, pronunțat cu acest prilej, în fața regelui românilor, Ferdinand I, mitropolitul Vasile Suciu i-a raportat acestuia că porunca dată de la Bucureștiprimului episcop al Bisericii Române Unite, Atanasie Anghel, de către patriarhul ortodox Dositei al Ierusalimului de a săvârși slujbe bisericești doar în limba „elinească sau slovinească” a fost încălcată, nu a fost ținută, iar în Biserica Română Unită s-a slujit doar în limba română.
Pentru întreținerea și educarea orfanilor de război, mitropolitul Vasile Suciu a înființat Congregația Surorilor Maicii Domnului, care a deschis la Blaj un orfelinat înzestrat de Mitropolie cu atelierele necesare. Cu ajutorul papei, precum și cu donații ale foștilor elevi ai școlilor blăjene, a construit, la Blaj, Institutul Recunoștinței, care cuprindea liceu teoretic, școală normală de învățătoare, școală comercială superioară de fete, școală de aplicație, școală de menaj. Institutul era menit să ofere instrucție și educație fetelor, în vederea însușirii de către acestea a unei profesii în învățământ, în comerț, precum și în familie. Încredințează educația fetelor Surorilor Congregației „Maicii Domnului”, pe care o înființase, la Blaj, la 2 februarie 1921, (prima congregație de surori din Biserica Română Unită cu Roma). Această congregație îi va sprijini, material și spiritual, pe cei umili, pe bolnavi, pe orfani. „De atunci, în timpuri bune și mai puțin bune, tinere fete s-au înrolat în această armată smerită și disciplinată precum Maica Domnului, pentru slujirea lui Isus în semenii lor."[2]. Mitropolitul Vasile Suciu a făcut toate acestea în scopul refacerii vieții morale în rândul poporului român, având speranța că aceste eleve, prin educație, vor deveni, mâine, adevărate soții și mame creștine.
A trimis o parte din dintre surorile călugărițe din Blaj, la Cluj și le-a dat posibilitatea acestora să se ocupe, de educația moral-creștină a studentelor cazate într-un cămin studențesc. Această operă a fost continuată de episcopul Iuliu Hossu, după mutarea sediului episcopiei române unite de Gherla la Cluj, în 1930.
A lărgit seminariul teologic, iar cu ajutorul papei Pius al XII-lea a ridicat edificiul Școlii Normale de Băieți, precum și clădirea Liceului Comercial de Băieți din Blaj. Mitropolitul Vasile Suciu urmărea crearea unei clase mijlocii românești, bazate pe morala creștină. De aceea mitropolitul Vasile Suciu poate fi numit al treilea ctitor al Blajului.
Mitropolitul Vasile Suciu a intervenit pe lângă Sfântul Scaun și a obținut Biserica Minoriților din Cluj, inclusiv clădirea și terenul adiacent, pentru Episcopia de Cluj-Gherla. În acest perimetru a fost ridicată Academia Teologică Unită din Cluj (în imobilul retrocedat către BRU funcționează în prezent Academia de Muzică Gheorghe Dima).
La Roma a sfințit piatra fundamentală a Colegiului „Pio Romeno”, unde vor fi trimiși tinerii studenți, iar cu prilejul împlinirii a 175 de la întemeierea școlilor Blajului, a sfințit Palatul Cultural din Blaj.
În timpul arhipăstoriei sale, la 10 mai 1927, a fost încheiat Concordatul cu Sfântul Scaun, care a fost ratificat la 7 iulie 1929, în timpul guvernului condus de Iuliu Maniu.
Mitropolitul Vasile Suciu, om de mare cultură și mare teolog, a participat la diferite congrese internaționale teologice. În anul 1929 a înființat AGRU (Asociația Generală a Românilor Uniți), iar în anul 1930 a reușit să să obțină înființarea Episcopiei Române Unite a Maramureșului.
Anual, la Blaj, erau organizate pentru preoți reculegeri, exercițiile spirituale devenind obligatorii. Aceste exerciții spirituale aveau loc în Catedrala „Sfânta Treime”, la care erau aduși cei mai buni oratori din Provincia Mitropolitană. „După una din serii, ținută de canonicul Octavian Domide de la Gherla, mitropolitul a dispus ca meditațiile să fie adunate și publicate în volum. Așa a apărut „Știința mântuirii de veci”, cu douăzeci de meditații în 275 de pagini, în tipografia Seminariului din Blaj în anul 1928.” [3].
Mitropolitul era îngrijorat de situația românilor secuizați, lucru care i-a produs nenumărate zile și nopți de zbucium. În viața particulară, Mitropolitul Vasile Suciu a fost de o modestie simplă și austeră. Nu avea decât un singur slujitor în întregul castel mitropolitan.
Sănătatea mitropolitului Vasile Suciu s-a șubrezit, suferea de ateroscleroză și de diabet. A fost nevoit să suporte o operație chirurgicală grea, de amputare a piciorului stâng. Însă trăia o viață sufletească deosebit de echilibrată, ca urmare a unei desăvârșite convingeri religioase. „Rar suflet atât de împăcat cu sine și cu hotărârile Providenței”. A continuat să muncească până la moarte, care a survenit la 25 ianuarie 1935.

·         1947: Alphonse Gabriel „Al” Capone (în italiană Alfonso Capone, n. ,[3][4][5][6] Brooklyn, SUA – d. ,[3][4][5][6]Palm Island[*], SUA) a fost unul din cei mai faimoși gangsteri⁠(d) americanidin anii 1920 - 1930 . Fiu al unei familii de imigranți italieni din zona Napoli, Al Capone a dominat lumea interlopă din Chicago, ajungând conducătorul unei mari rețele de crimă organizată („Chicago Outfit”), obținându-și veniturile din afaceri de jocuri de noroc ilegale, din rețele de bordeluri, iar în anii regimului Prohibiției în SUA, din trafic ilegal de băuturi alcoolice, la care se adăuga extorcarea de bani sub forma taxelor de protecție . Până astăzi numele său se leagă de noțiunea de spălare a banilor, Al Capone camuflându-și sursele încasărilor sale, prin unele afaceri aparent banale ca spălătorii, vânzare de mobilă veche și antichități, etc., pe care le prezenta ca fiind ocupația sa oficială.
Deși a reușit multă vreme să se sustragă justiției și să nu fie niciodată găsit vinovat pentru crimele violente comise de «sindicatul crimei » pe care l-a condus, cariera sa de gangster s-a încheiat de fapt în 1931 când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscală. A petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care vestita Alcatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.
Ultimii ani ai vieții i-a petrecut n Florida, bolnav de neurosifilis. A murit în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 48 ani. Poreclit "Scarface" din cauza cicatricilor de pe față, urme ale unor confruntări violente, și "The Big Fellow" din cauza poziției lui de conducător de bandă, Al Capone a devenit un simbol al gangsterismului american și italo-american.
Al Capone a fost căsătorit din 1918, de la vârsta de 19 ani, cu Mae Josephine, născută Coughlin, de origine irlandeză catolică, cu care a avut un fiu - Albert Francis „Sonny” Capone.
·         1951: Serghei Vavilov, fizician sovietic (n. 1891)
* 1954: Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei.
Ion Gheorghe Pelivan s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni). A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).
Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic.
S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.[1] Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.
În onoarea sa a fost denumită o stradă din sectorul Buiucani din Chișinău.[2] De asemenea și liceul teoretic din satul Răzeni, raionul Ialoveni, îi poartă numele lui Ion Pelivan.[3][4]
De asemenea există o localitate numită în onoarea sa: satul Pelivan, [[Județul Orhei (interbelic)|județul Orhei
·         1957 - A murit Martina Augusta Wied, scriitoare austriacă (n.10.12.1882).
* 1957: Prințul Franz de Bavaria (germană Franz Maria Luitpold Prinz von Bayern; 10 octombrie 1875 – 25 ianuarie 1957) a fost membru al Casei de Wittelsbach și general maior în armata bavareză.
A fost al treilea fiu al regelui Ludovic al III-lea al Bavariei și a soției acestuia, Maria Theresa de Austria-Este. Inițial, Franz a fost comandant al regimentului de infanterie König, însă cu puțin timp înaintea izbucnirii Primului Război Mondial a primit comanda unei brigăzi de infanterie. Prințul Franz a condus brigada spre victorii la Fort Douaumont, Bătălia de la Passchendaele și Kemmelberg.
La 12 iulie 1912 Prințul Franz s-a căsătorit cu Prințesa Isabela Antonie de Croÿ, fiica Ducelui Karl Alfred de Croÿ și a Prințesei Ludmila de Arenberg. Nunta a avut loc la palatul Weilburg din Baden în apropiere de Viena, Austro-Ungaria. Cuplul a avut șase copii:
* 1971: Hermann Hoth (n. ,[1] Neuruppin, Germania – d. ,[2][1] Goslar, Germania) a fost un ofițer în armata germană1903 - 1945. A atins rangul de Generaloberst în timpul celui de-al doilea război mondial. A luptat în Franța, însǎ cel mai mult a devenit cunoscut pentru faptele sale ca comandant pe Frontul de Est. Hoth a comandat a 4-a Armată Panzer în timpul operațiunii Barbarossa din 1941 și mai târziu în timpul ofensivei de varǎ a Wehrmacht-ului din 1942. După încercuirea de la Stalingrad a Armatei a 6-a în noiembrie 1942, Hoth a comandat armata Panzer în timpul operațiunii Wintergewitter. După Stalingrad, Hoth a condus ofensiva de la Kursk în vara anului 1943 și Bătălia de la Kiev. Armata a 4-a Panzer de sub comanda sa la Kursk, a fost cea mai mare formatǎ vreodatǎ. Hoth a fost demis de la comandă de Adolf Hitler în 1943, doar pentru ca mai târziu sǎ fie reintrodus pentru o perioadă scurtă de timp în ultimele săptămâni ale războiului. După război, a stat șase ani în închisoare pentru crime de război, și a devenit un scriitor de istorie militară.
·         1973: Edward G. Robinson, actor american de origine română (n. 1893)
* 1990: Ava Lavinia Gardner (n. 24 decembrie 1922, Grabtown, North Carolina– d. 25 ianuarie 1990, Londra) a fost o actriță americană. Ava este descoperită prin fotografiile făcute în atelierul fotografic al cumnatului ei. La început a jucat roluri secundare în diferite filme. Însă prin frumusețea și erotismul ei a reușit să facă carieră după căsătoria cu actori renumiți ca Mickey Rooney, Artie Shaw și Frank Sinatra. Unul dintre succesele ei a fost rolul jucat în filmul "The Killers" alături de Burt Lancaster. Pe plan internațional devine cunoscută prin filmele "The Snows of Kilimanjaro" (Zăpada de pe Kilimanjaro), unde a jucat alături de Gregory Peck, sau în filmul "Mogambo" alături Clark Gable. Pentru filmul Mogambo este nominalizată în 1953 pentru premiul Oscar.
·         1992 - A murit fizicianul Aretin Corciovei, membru corespondent al Academiei Române (n.08.09.1930).
* 2001: Vadim Valerianovici Kojinov (rusă: Вадим Валерианович Кожинов) (n. 5 iulie 1930, Moscova - d. 25 ianuarie 2001) a fost un critic literar rus[3] și publicist.
* 2004: Miklós Fehér (n. 20 iulie 1979 - d. 25 ianuarie 2004) a fost un fotbalistprofesionist maghiar.
* 2009: Eleanor Francis "Glo" Helin (n. 19 noiembrie 1932 - d. 25 ianuarie 2009[1]) a fost o astronomă americană. A fost investigatorul principal al programului Near Earth Asteroid Tracking (NEAT) patronat de Jet Propulsion Laboratory - NASA. S-a retras în anul 2002.
·         2010 – Este executat prin spanzurare, Ali Hassan al-Majid Abd al-Tikriti (n. 30 noiembrie 1941), var primar cu dictatorul Saddam Hussein, fost sef al Serviciului de Informatii Irakian, ministru de interne  si guvernator al Kuweitului anexat de Irak. A devenit cunoscut în anii 1980 și 1990 pentru rolul său în campaniile guvernului irakian împotriva forțelor interne de opoziție, și reprimarea sangeroasa  a rascoalei etnicilor kurzi din nord, și  a opozantilor shiiti ai regimului. Al-Majid a fost supranumit   de către irakieni Ali “Chimicul”,dupa ce a ordonat  utilizarea de arme chimice impotriva kurzilor. Apelul său  impotriva  pedepsei cu moartea a fost respins  și a fost  executat la 25 ianuarie 2010. 
* 2012: Emil Hossu (n. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului, județul interbelic Sibiu- d. 25 ianuarie 2012, București) a fost un actor român de teatru și film.
Emil Hossu a spus într-un interviu: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme.[1]
După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.
În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare. A fost credincios al Bisericii Române Unite cu Roma și membru în Asociația Foștilor Deținuți Politici.[2]
A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu.
Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1984).
Actorul Emil Hossu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”
A murit în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiției generale, pe scena teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarctul miocardic. Ultimele cuvinte ale actorului au fost: Te iubesc, Catrinel.
Filmografie:

* 2014: Bohdan Poręba, cu numele real de Jerzy Bogusław Poręba, (n. 5 aprilie1934, Vilnius, Polonia, astăzi în Lituania - d. 25 ianuarie 2014, Varșovia) a fost un regizor polonez de film și de teatru, scenarist, om politic și publicist.
* 2015: Demis Roussos (nume real: Artemios Ventouris-Roussos, în greacăΑρτέμιος "Ντέμης" Βεντούρης-Ρούσσος; n. 15 iunie 1946, Alexandria, Egipt – d. 25 ianuarie 2015, Atena, Grecia) a fost un cântăreț grec, cunoscut pe plan internațional. Roussos a atins pentru prima dată succesul ca membru (vocalist și basist) al formației Aphrodite's Child, în care a fost coleg cu Vangelis. Împreună au înregistrat cântece precum „Rain and Tears”, „Marie Jolie” și „It's Five a Clock”, iar la începutul anilor '70 au lansat albumul conceptual 666.

După această etapă, Roussos și-a investit energia în propria carieră solo. În timp ce primul său album a fost un proiect necomercial, Demis Roussos s-a orientat mai târziu spre genul șlagăr, lansând cântece precum „Forever And Ever”, „Goodbye, My Love, Goodbye” și „My Friend the Wind”. A cântat în mai multe limbi.
De-a lungul carierei sale, Roussos a vândut peste 60 de milioane de albume în lumea întreagă.[5]
Demis Roussos a fost căsătorit de trei[6][7][8][9] sau, posibil, de patru ori.[10][11][12] Prima sa soție, Monique, i-a născut o fiică, Emily, iar cea de-a doua soție, Dominique, i-a născut un fiu, Cyril. Ambii copii activează în domeniul muzicii.[13][14] Cea de-a treia soție a lui Demis a fost fotomodelul american Pamela Smith,[15] acum Pamela Roussos-Rațiu (soția omului de afaceri român Indrei Rațiu[16], stabilit la Turda). Ea a fost cu Demis în timpul deturnării cursei de avion TWA pe 14 iunie 1985 de către teroriști.[17]
Roussos a afirmat că compozitorii săi favoriți sunt Mozart și Sting.[18]
Demis Roussos a murit la 25 ianuarie 2015, într-un spital din Atena
 * 2018: Senatorul UDMR Verestoy Attila, a murit,  la vârsta de 63 de ani. Era bolnav, suferea de cancer şi se afla la Viena, pentru tratament.
* 2018: Neagu Djuvara (n. 18/, București, România – d. ,[1] București, România) a fost un istoric, diplomat, filosof, jurnalist și romancier român.
Neagu Bunea Djuvara[2] s-a născut la București într-o familie aristocratăde origine aromână,[3][4] comercianți așezați în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.[5][6]
Tatăl său, Marcel Djuvara, frate cu ministrul de externe Alexandru Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg (1906) și căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.
Familia sa, din partea tatălui, se ocupa (la 1820) cu comerțul vitelor și cerealelor „dela Brașov până la Brăila”, la un moment dat o parte a familiei s-a orientat către „profesiuni liberale”, așa au apărut intelectualii și politicienii din familia Djuvara.[4] După primul război mondial, în urma exproprierilor statului Român și crizei din 1929, familia devine realativ săracă, mama (văduvă) hotărește plecarea lor în străinătate.[4]
Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Nisa (primii ani de liceu) și Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940).[6] În acei ani Franța era plină de mișcări radical socialiste (governul fiind socialist moderat), multe violente, greve, impresionat negativ de aceste evenimente tânărul Djuvara este interesat de Mișcarea Legionară, ajungând un simpatizant al acesteia.[4]
Își dă sema că „soluțiile radicale” și mișcările totalitare sunt nocive, partidul unic și dictatura sunt idei groaznice ce duc la crime, devine adeptul economiilor de piață libere și a democrațiilor parlamentare de tip Vest European.[4]
A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.[6]
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943 (Departamentul Cifru), este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și acest minister.
Anticomunist convins colaborează, timp de patru ani, cu serviciile secrete americane și franceze în vederea antrenării și parașutării de voluntari anticomuniști în România ocupată de Sovietici.[4]
Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”).
În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde a stat douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.
Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron;[7] mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale de la Paris (INALCO).
Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.
A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.[8]
Neagu Djuvara a primit pe 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat, începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.
Pe 15 martie 2017 lui Neagu Djuvara i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.[9]
Slujba sa de înmormântare a fost oficiată în data de 28 ianuarie 2018 în Catedrala Sfântul Vasile din București, de către Mihai Frățilă, episcop român unit (greco-catolic) de București.
Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.[12]
Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioada interbelică și perioada comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, precum teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.[13][14]
Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural "între orient și occident",[15][16][17] caracterizând-o ca fiind "ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European",[14] referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismuluidin Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.[18]
De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabilă occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă precum și istoria ultimelor veacuri.[14]
A mai scris despre ceea ce el numește "hegemonia americană" și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei. Djuvara descrie eforturile SUA de a stabili ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa și alte părți ale lumii ca un "război de șaptezeci și șapte de ani" care a avut loc pe parcursul veacului XX.[19]
Neagu Djuvara a fost perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit, precum Dracula sau Negru Vodă. În memoriile sale, Neagu Djuvara își istorisește viața din exil la Paris și Niamey
Deși unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca "antiromânești", și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării.
Istoricii contemporani i-au contestat teoriile și calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmație, "amator".[14] Studiile sale în domeniu precum și doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenție sporită, datorată în mare popularității sale în România.


Sărbători

·      +)   Sf. Ier Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului; +) Sf. Ier Bretanion, episcopul Tomisului (calendar creștin-ortodox)

·         Tu Bișvat - sărbătoare mozaică
·         Rusia: Ziua studenților (datează din 1755, când împărăteasa Elisabeta a semnat decretul de întemeiere a Universitatii din Moscova)




RELIGIE ORTODOXĂ

+)   Sf. Ier Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului;
 +) Sf. Ier Bretanion, episcopul Tomisului

+)   Sf. Ier Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului

    • Viața Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului

      Viața Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos.

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numește și Nazianz. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urmă în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu necredința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericită Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii; ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.

Fericită Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înțelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creștinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis că aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soția sa, care adeseori se ruga; el nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simțit în inimă o mare plăcere; apoi, deșteptându-se, se veselea și a spus soției sale. Iar ea înțelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii.

Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.

Atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericită Nona în cinstită însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut Nona înainte de nașterea fiului, ce fel va fi el, cum și numele lui l-a știut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înștiințase înainte. Apoi a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică până la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa și de alți mari părinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

Crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârsta de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru că era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învățături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrânesc; pentru că jucăriile și glumele copilărești și tot felul de priveliști, le-a urât cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură; cheltuindu-și vremea, nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa maică îl învăța dreapta credință cu multe învățături, spunându-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osârdnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.

Deci, bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa până la sfârșitul său; iar la aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite cu mahrame subțiri, nu numai capetele, ci și fețele lor, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească; apoi erau pline de curățenie, buzele erau că floarea trandafirului roșu și cu tăcere multă arătându-se. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.

Acelea văzându-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebându-le el: „Cine sunteți și de unde ați venit?”. Cea dintâi i-a spus că este curăția, iar a doua s-a numit înfrânarea și spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos și de frumusețile cereștilor fecioare se îndulcesc. Și-i ziseră: „Fii de un gând cu noi, unește mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălțăm la cer, în lumina cea aleasă, și aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem”. Acestea zicându-i, s-au înălțat la cer, precum cu niște aripi zburând în sus. Iar tânărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, până ce au intrat în cele cerești, apoi deșteptându-se, și-a simțit inima sa plină de negrăită plăcere și veselie. Și dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osârdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrânare se sârguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beții, și de îmbuibări.

După nașterea Sfântului Grigorie, fericită Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțină vreme din destul la învățături; mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, avea multă sârguință, și s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogățindu-se.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească; atunci Grigorie temându-se de moartea cea sufletească, plângea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roșie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.

Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tânăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericită Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat; și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulțumit și au crezut în El.

Tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea plină de înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casă și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți în Atena, căci în puțină vreme au întrecut pe dascălii lor și ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constanțiu, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învăța cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: „O! cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.

Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai presus de toată înțelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lingă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

După aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind o vrednicie și cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și avea în Pont o mânăstire cu o mulțime de monahi și care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemându-l la sine. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci, au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.

Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plângeau părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserică era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvățat, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nazianz și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătăcirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.

După moartea împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și ridicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, cum și basmele elinești cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția dreptcredinciosul creștin Iovian (363-364), iarăși a înflorit credința lui Hristos.

Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul(364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum și arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptură cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință. De aceasta Sfântul Grigorie a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. Deci, a scris Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mânia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească. Astfel, Sfântul Grigorie, făcând pace între Eusebiu arhiepiscopul și Sfântul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfântului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost rușinați, încât unii au tăcut, iar alții au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfântul Vasile și, în dragoste cu dânsul viețuind, s-a sfârșit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioși, marele Vasile, chiar nevrând. Iar cei răucredincioși neîngăduind aceasta și cu zavistie pornindu-se, au făcut că cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se fățărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.

Acela cu alți episcopi, de un gând cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; și a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărțirea eparhiei. Văzând Sfântul Vasile luate din eparhia sa câteva cetăți și sate, a socotit astfel: era între Cezareea și între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfântul Vasile voia să așeze noul scaun de episcopie și să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia că astfel să potolească și certurile, și sufletele multora întru dreaptă credință să le păzească. Însă neavând bărbat iscusit, a trimis la Sfântul Grigorie prietenul său, rugându-l să primească sfințirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credință, precum era el.

Sfântul Grigorie i-a scris, lepădându-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dânsul și necîștigîndu-și dorirea, s-a sculat și a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile și bătrânul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfințirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetății Sasimei. De care lucru înștiințându-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun și străjuia drumurile venirii lui. Sfântul Grigorie venind acolo și înștiințându-se despre răutatea lui Antim și despre puterea ostașilor, s-a dus într-o mânăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălășluit în pustie, la dorita lui liniște.

După câtăva vreme însă, iarăși prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinții lui îmbătrâniseră și le trebuia la bătrânețe ajutor de la dânsul, fiindcă ei nu mai aveau alți fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea și fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, și acolo îngropară pe sora lor. Sfântul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; și rămăsese singur la părinți, ca o lumină a ochilor, și nu era cu putință ca să nu asculte pe părinții lui, ci era dator să le slujească la bătrânețile lor, și apoi, sfârșindu-se ei, să-i dea obișnuitei îngropări.

Întorcându-se iarăși Sfântul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrânețea, a voit ca, în viață fiind, să așeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări și cu rugăminte, ci și cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grijă pentru bisericeștile rânduieli, nu se lepăda, supunându-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. „Nu este cu putință mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viața aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău.” Iar tatăl nemaisupărându-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punând asupra lui, i-a zis: „Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrâneților mele, iar după ducerea mea, vei face precum îți va fi plăcerea!”.

Nu mult după aceasta s-a sfârșit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfântului Grigorie, având pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a viețuit 100 de ani de la nașterea sa, și a fost îngropat cu cinste, venind și Sfântul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Și a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfântului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme și aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.

Îngropând Sfântul Grigorie pe ai săi sfinți părinți, s-a ușurat de grijă pentru dânșii; apoi, vrând să scape și de tulburare, de vreme ce îl silea poporul că, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia și petrecea lângă biserica Sfintei celei dintâi Mucenițe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini și de bolnițe; pentru că Sfântul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-și plece capul, aduna pe săraci și bolnavi, văduvele, sărmanii și străinii acolo, și de hrana cea rânduita lor îngrijindu-se, a încredințat iubitului său prieten grija pentru dânșii. Și era Sfântul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor și odihnitorul străinilor.

Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulți ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulți; iar acum se mai ivise și eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfântului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o ființă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl și huleau pe Sfântul Duh. Unii dintr-înșii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, și nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfântul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfântul Duh nu-L cinsteau. Și se înmulțea acel eres mai mult în Constantinopol.

Apoi, cu sfatul de obște al Sfântului marelui Vasile și al altor mulți credincioși și episcopi, Sfântul Grigorie, ca un bărbat înțelept și puternic la cuvânt, a fost îndemnat să meargă la Bizanț, pentru biruirea învățăturii celei eretice și pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credințe. Dar mai înainte de a merge la Bizanț, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfârșit; și așa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult și cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungând la Bizanț, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioșii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată și numărul credincioșilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dânșii, era lăsată dreptcredincioșilor.

Drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praștia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările și dogmele lor, pe care le rupea ca pe niște pânze de păianjen; și în toate zilele întorcea pe mulți de la credința cea rea către dreapta credință; apoi, cu cuvintele cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu, în puțină vreme a înmulțit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putință a se număra. Iar numărul ereticilor se împuțina din zi în zi și se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David și a lui Saul: casa lui David se înălța și se întărea, iar casa lui Saul slăbea.

Neîncetând răutatea arienilor și a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înțelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca și cum Hristos n-ar fi luat suflet, și că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela și iscusit în înțelepciunea elinească, pe mulți a înșelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pământul, vânând pe cei neînvățați și atrăgându-i la pierzare, ca cu o undiță. Iar bunul nevoitor, Sfântul Grigorie, avea iarăși mare nevoință, luptându-se cu ereticii aceia și cu cei căzuți din dreapta credință, învățându-i, rugându-i, și pe unii păzindu-i în credință, iar pe alții ridicându-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau pe Sfântul Grigorie, ca și cum Hristos ar fi despărțit în doi fii; apoi, mereu semănând o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie și răutate împotriva Sfântului Grigorie, pentru că și picăturile de apă picând, adeseori, găuresc piatra.

Deci, cei ce nu puteau să priceapă meșteșugul cuvintelor eretice și să înțeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii și ereticii erau crezuți și cinstiți, în locul păstorilor și bunilor învățători; iar păstorul cel ce învăța adevărul, se socotea că un lup și eretic. Și făcând gâlceava, aruncau pietre asupra sfântului, ca și altădată iudeii asupra Sfântului întâiului Mucenic Ștefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins că fiarele și l-au adus înaintea judecății eparhului cetății, ca pe un tulburător și pricinuitor de gâlceavă și de zavistie.

Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blând și smerit cu inima, într-atâta primejdie și năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești. Iar eparhul știindu-i nevinovăția și văzând răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; și a ieșit mucenicul fără răni și fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, având totuși voință să pătimească pentru Hristos.

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de „Cuvântător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obște tuturor celor mai mari învățători și arhierei, pentru că toți au predicat cu dreapta credință Sfântă Treime; însă Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească „Cuvântător de Dumnezeu”, spre semn de biruință asupra acelor atât de mari și de mulți eretici; și de atunci au început toți a-l chema „Cuvântător de Dumnezeu”.

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioși și toată mulțimea voia să-l aibă patriarh. Chiar și Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, încredințându-i scaunul cetății lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic și ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meșter în răutate, tare viclean și înșelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească și fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserică; dar viețuia cu vicleșug, acoperindu-se fățărnicește cu cucernicia, ca și cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neștiindu-i vicleșugul lui și întoarcerea de la păgânătate spre creștinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperământ cu el; el însă, urmând lui Iuda, a gândit să se depărteze de părintele și învățătorul său și să ridice război asupra lui și luând ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu și iscusit a țese vicleșuguri. Cu acela a început cu vicleșug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuință nu de puțin aur, adică cu plată și cu daruri să înduplece pe mulți la împlinirea gândului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, și cu sporirea satanei și-a câștigat dorința în acest chip.

A venit în Bizanț un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înșelându-l cu mari făgăduințe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvârșirea vicleșugului scornit și au trimis în taină la Alexandria multe și mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor și clericilor de lângă dânsul, rugându-l foarte mult să-i trimită la Bizanț pe episcopii săi și prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca și cum ar fi uitat de scrisoarea să mai înainte către Sfântul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor și nezăbovind episcopii cei trimiși de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) și voiau să-l sfințească pe Maxim ca arhiepiscop.

Înștiințându-se aceasta îndată la toți, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii și popor mult, nu numai credincioși, ci și eretici, pentru că toți, mirându-se de acea răutate tăinută și de hirotonia cea fără de rânduiala, s-au aprins de mânie, și strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu rușine ieșind din biserică, au intrat în casa unui om, și acolo, făcând sfințirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), având ajutor pe unii din clerici și mireni, din care unii din greșeală erau despărțiți de Biserică, alții pentru plată, iar alții prin făgăduință de daruri și de cinstire erau înșelați; se țineau lingă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulți și mai cinstiți cetățeni aprinzându-se, defăimau cu negrăite ocări și dosădiri pe Maxim; dar și pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să viețuiască în casă cu dânsul și că de prieteșugul său l-a învrednicit.

Sfântul răspundea către dânșii, zicând: „Nu vă miniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă această, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez și în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, și se arăta îmbunătățit, deși cu fățărnicie, precum acum s-a vădit fățărnicia și răutatea lui; și nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneștile gândiri, nici știm ce va să fie, fără numai când Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la față căutăm, iar Dumnezeu în inimă”.

Cu niște cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luându-și soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeștile rânduieli, s-a gândit să aibă prin poruncă împărătească stăpânirea ocârmuirii bisericești, vrând mai ales să domnească decât să păstorească.

De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie și îngrozire a izgonit de la dânsul pe Maxim și pe episcopii care veniseră cu dânsul. Și au plecat toți în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală și fără rușine zicea către patriarhul Petru: „Sau să mijlociți scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta”. Și săpa groapa patriarhului prin viclene meșteșugiri și ar fi săvârșit răutatea sa, de nu s-ar fi înștiințat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temându-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.

Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanț de o boală trupească, s-a lepădat de grijă pentru ocârmuirea Bisericii Bizanțului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Și a făcut către popor cuvântul cel de pe urmă, învățând să păzească credința fără de prihănire și să facă lucruri bune. Iar poporul înțelegând că vrea să se ducă, și-a ridicat glasul și toți plângeau, zicând cu o gură: „O! părinte, plecând de la noi, duci cu tine și pe Sfânta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credință”.

Un glas ca acesta și plângerea poporului auzind Sfântul Grigorie, a părăsit scopul său și a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era așteptare ca, adunându-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aștepta sfântul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci țineau Biserica cea sobornicească arienii, având patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioșii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică și veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemând împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decât să se depărteze de la credința lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o țineau, cum și celelalte biserici. Și când arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul și poporul, mulțimea arienilor înarmându-se ca la război, stăteau lângă biserică, oprind intrarea credincioșilor; iar pe sfânt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tânăr îndrăzneț și voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pântece.

Atunci s-a făcut tulburare și gâlceava de arieni; și cu adevărat ar fi făcut acel rău sfântului, dacă n-ar fi venit împăratul și n-ar fi dus singur în biserică pe sfântul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioși, cu mare bucurie și veselie a înălțat glasuri de laudă și slavă lui Dumnezeu, vărsând lacrimi de bucurie, ridicând și mâinile în sus, căci bisericile după atâția ani, iarăși și-au dobândit a lor sfințenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfântul neputând singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupești, a strigat printr-un oarecare cleric: „O! fiilor, acum este vremea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăși să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rândui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns că acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; și după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudându-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut rușinați.

Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducându-și aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, că nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sârguința sfântului era ca de-a pururea să învețe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi și să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiților, să sprijinească pe cei neputincioși și să-și curețe turma să de vătămările eretice. Ieșea uneori la sat, iubind liniștea și tămăduind puțin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpânind mari averi bisericești, nici un ban nu și-a oprit sieși și nici nu cerceta pe iconomii bisericești, cât au adunat și cât au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toți îndemna să-și păzească conștiința curată pentru Dumnezeu.

Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea și de bătrânețe, s-a îmbolnăvit odată și zăcea la pat; de care lucru înștiințându-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el șezând în pat, întreba: „Ce voiți, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?”. Iar aceia, închinându-se, îi aduceau mulțumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curățat cetatea de eresuri și a întors iarăși la dreapta credință sfintele biserici, pe care de mulți ani le țineau arienii; că atât de mult bine a făcut tuturor, prin învățătură și prin păstoresca grijă cea pentru toți; iar după aceea îi ziceau: „Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat și pentru toată Biserica”. Dar sfântul spunându-le că boala să nu este spre moarte și învățându-i după obicei, i-a slobozit.

Ieșind aceia, a rămas un tânăr, care stând la picioarele sfântului, cu lacrimi și cu tânguire îl ruga, să-i ierte greșeala. Iar sfântul întrebându-l care este greșeala lui, tânărul nu răspundea nimic, ci numai se tânguia și cerea iertăciune. Iar unul din cei ce stă înaintea lui a zis: „Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pântecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căiește și cere iertăciune”.

Sfântul a zis tânărului: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie milostiv, o! iubite, și să-ți ierte greșeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ți eresul și apropie-te de Hristos Dumnezeu și slujește Aceluia cu credință”. Și astfel a liberat cu iertăciune pe tânărul acela; de care lucru înștiințându-se toată cetatea și minunându-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dânsul.

După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanț, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetății împărătești, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Și adunându-se episcopi credincioși, 150, printre care era începător Sfântul Meletie antiohianul; atunci, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, chiar și nevrând, fiind bolnav și plângând, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugându-l împăratul și tot poporul. Apoi nu multe zile trecând, preasfințitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt și din Macedonia și nu îngăduiau așezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dânșii este ales, și ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întâi, și pe acela trebuia să se așeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînțelegere și gâlceava între episcopi, unii zicând că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alții împotrivindu-se; și așa episcopii se gâlceveau unul cu altul.

Sfântul Grigorie, văzând cearta care era între episcopi pentru el, le-a ținut în sobor o cuvântare, zicând: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut și s-a întărit cu ale mele sudori și osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, și de la El să aștept răsplată; totuși dragostea turmei celei cuvântătoare și judecata arhiereilor cea de obște m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulți că nu mă voiesc pe mine. Deci, să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episcopie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Zicând acestea, a ieșit, lăsând casa patriarhală, și s-a sălășluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gâlceavă și de întrebările celor ce veneau la dânsul. Apoi, mulți din popor alergând la dânsul, îl rugau să se milostivească spre turma să, să n-o lase, căci a crescut-o și a înmulțit-o cu atâtea osteneli și sudori; și-i ziceau: „Dă, o! părinte, darul tău iubiților tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruiește nouă și rămășița zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce suntem luminați prin învățăturile tale”. Iar sfântul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioșa cu inima și nu știa ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine pentru turma să.

Adunându-se mai mulți episcopi, și mai mare neunire și gâlceava făcând, fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urât și cu totul trist ar fi dacă învățând pe alții pace, înșivă să ridicați război unii către alții; căci pe alții învățați a se uni într-un cuget, iar voi înșivă sunteți neuniți; deci, vă rog pentru însăși Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace, iar de sunt eu pricinuitor de dezbinare, nu sunt mai cinstit decât proorocul Iona, deci, aruncați-mă în mare și va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice ați voi, deși sunt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea, precum zice Zaharia, iubiți-le; fiți sănătoși, sfinți păstori, și a pomeni ostenelile mele să nu încetați”.

Acestea zicându-le, ei s-au rușinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfântul, ieșind din sinod și gândind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: „Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ți răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpâne, să nu te îndoiești a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preț; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze și zavistia multora și să aibă pace episcopii, prin sârguința ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpânirea ta cea purtătoare de biruință s-o împodobești prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace și unire între ei; și o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvârșit să-l arăți mie”.

Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfântul și a lăcrimat; la fel și boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toți erau cuprinși de mare dragoste către dânsul și nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punând înainte bătrânețile și bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dânsul între episcopi, și mult rugind pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voiește; ca celelalte zile ale vieții sale să le săvârșească în pace, odihnindu-se puțin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toți și, pace dând oilor sale, ieșea din cetate, tot poporul petrecându-l și cu mare tânguire plângând. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfântul Grigorie și plângeau după dânsul au ieșit din cetate, lăsând soborul și s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei și mulți alții. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.

Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mergând în țara Capadociei, s-a sălășluit în satul părintesc, care se numea Arianz, și se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuși nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflându-și patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curățit-o prin multe sfătuiri și scrisori. Și fiind rugat de cetățeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios și îmbunătățit, l-a pus episcop; iar el se liniștea în satul Arianz, unde viețuind câtva vreme, și multe scrieri folositoare lăsând, întru adânci bătrânețe a trecut la viața cea neîmbătrânită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, și a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.

După mulți ani, cinstitele lui moaște le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol și le-a pus în biserica Sfinților Apostoli, spre ajutorul și apărarea cetății și spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.


+) Sf. Ier Bretanion, episcopul Tomisului


Viața Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

    • Viața Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

      Viața Sfântului Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

    • Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, se pare că a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare.


Sfântul Bretanion (sau Vetranion) a fost episcop de Tomis (Constanța de astăzi), în Dobrogea, și s-a făcut cunoscut mai ales datorită luptei sale împotriva ereziei ariene. În vremea aceea, împăratul Valens (364-378) cerceta episcopii, pentru a-i atrage la arianism.

Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului, se pare ca a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. A fost numit Episcop al Tomisului în jurul anului 360 și a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381. Date despre acest Episcop avem de la Sozomen și Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbește de vizita împăratului arian Valens (364-378) la Tomis, în anul 369, pe când se întorcea dintr-o expediție împotriva goților. Autorul spune în „Istoria sa bisericească” ca împăratul a intrat în biserica episcopală și a cerut Episcopului Bretanion să intre în comuniune cu arienii pe care îi simpatiza, și să slujească împreună cu ei. Marele episcop a aparat dreapta credință și „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea calca”. Sfântul Bretanion a avut un rol important în redactarea și trimiterea documentelor cu privire la transferarea sfintelor moaște ale Sfântului Sava Gotul în Capadocia, la cererea Sfântului Vasile cel Mare. Bretanion este cel care a redactat actul martiric al Sfântului Sava Gotul.


 INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET


ELISABETA NECULCE CARȚIȘ


Elisabeta Neculce-Carțiș
Date personale
Născută Modificați la Wikidata
Decedată (75 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiecântăreață de operă Modificați la Wikidata
Activitate
StudiiUniversitatea Națională de Muzică București  Modificați la Wikidata
Tipul de vocesoprană  Modificați la Wikidata
Instrument(e)voce[*]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Elisabeta Neculce-Carțiș (n. 25 ianuarie 1923, București — d. 4 decembrie 1998, București) a fost o soprană română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Născută la București la 25 ianuarie 1923, Elisabeta Neculce-Carțiș a copilărit și și-a făcut studiile la Brăila, oraș în ale cărui tradiții muzicale s-au încrustat numele unor mari cântăreți de operă ai poporului român - ca Hariclea Darclee, George Niculescu-Basu, Petre Ștefănescu-Goangă, Ionel Voineag, fapt care fără îndoială a înrâurit formarea viitoarei artiste.

Admisă la Conservatorul din București, a studiat arta cântului în clasa profesoarei Livia Vațianu-Vrăbiescu; printre personalitățile artistice care au îndrumat-o se mai numără compozitorii Dimitrie Cuclin, Vasile Popovici, Ioan Chirescu, dirijorul Umberto Pessione, baritonul Mihail Vulpescu.

Absolvind Conservatorul, nu consideră câtuși de puțin că prin aceasta și-a încheiat studiile, ci pornește abia atunci să își întemeieze cunoașterea aprofundată a marelui repertoriu și tainele varietății stilistice în abordarea fațetelor atât de felurite ale creației vocale universale și naționale.

Începând cu primul recital de lieduri - dat la 18 ianuarie 1955 la Studioul Ateneului - parcurge sute de nestemate ale liricii vocale de cameră și devine paralel, apărând adesea ca solistă a unor programe simfonice, una din cele mai apreciate cântărețe de concert ale vieții muzicale românești. Contribuțiile sale interpretative în redarea Liedurilor Wesendonck de Wagner, a Celor din urmă patru cântece de Richard Strauss, a partidei solistice din Missa în do minor de Mozart sau din Simfonia a IX-a de Beethoven, prezentarea în versiune de concert a monodramei Erwartung (Așteptarea) de Arnold Schonberg sau a unor extrase din Wozzeck de Alban Berg se înscriu ca momente memorabile în experiența muzicală a celor care au avut privilegiul să le urmărească. Artista a mărturisit că marea ei pasiune a fost dintotdeauna muzica de concert, către care au îndreptat-o preferințele ei muzicale, educația estetică aleasă, o anume simplitate și sobrietate - calități de asemenea definitorii pentru profilul ei interpretitiv. Faptul că s-a orientat cu operativitate în orice text muzical inedit, că a știut să deslușească liniile de forță ale oricărei partituri ce se înfățișa entuziasmului ei neobosit în propagarea componisticii contemporane, a făcut din Elisabeta Neculce-Carțiș una dintre cele mai importante susținătoare ale muzicii vocale românești. Relizările ei impresionante pe acest tărâm au fost adesea subliniate de critica muzicală și i-au adus chiar prețuirea formulată în scris a Uniunii Compozitorilor pentru serviciile importante aduse slujirii creației naționale.

După absolvirea Conservatorului, Elisabeta Neculce-Carțiș a cântat în corul Radiodifuziunii Române sub bagheta compozitorului și dirijorului Gheorghe Danga.Elisabeta Neculce-Carțiș a fost angajată solistă a Operei Române din București de la data de 1 ianuarie 1959. Pe prima scenă lirică a țării, cântăreața a slujit în primul rând acel repertoriu către care o îndreptau în chip firesc calitățile aparte ale vocii sale, dar și cultura artistică specifică. A fost căsătorită cu Teodor Carțiș, compozitor și dirijor al Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, devenit ulterior director al Casei de discuri Electrecord. Au avut o fiică, Mihaela, și ea absolventă de Conservator. A debutat la 20 iunie 1959 în rolul Alicei Ford din Falstaff de Verdi; au urmat Contesa din Nunta lui Figaro, Donna Elvira din Don Giovanni și Fiordiligi din Cosi fan tutte de Mozart, Eva din Maeștrii cântăreți din Nurnberg și Elsa din Lohengrin de Wagner, Mareșala din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss și Euridice din Orfeu de Gluck. În 1964, când se reprezintă în premieră opera Prometeu de Doru Popovici, întreaga critică remarcă drept unul din personajele cele mai realizate pe acela al nimfei Eromeni, creat de Elisabeta Neculce-Carțiș.

Fără să creăm vreo ierarhizare și neuitând că artista a marcat creții excelente și în rolul titular dinMadama Butterfly de Puccini, în acela al Margaretei din Faust de Gounod sau în acela din Albert Herring de Britten, în care a realizat un rol de compoziție, depășind cu naturalețe dificultățile unor contururi melodice complicate, putem totuși afirma că ea s-a evidențiat înainte de toate prin relevarea nobleței liniei muzicale din capodoperele cele mai sublime ale artei lirice, cu o preferință marcată spre operele germane; o destinau acesteia natura aparte a frazării, felul de a-și conduce glasul, culoarea vocală. Cu toate acestea, interpreta nu s-a ancorat într-o unilateralitate stilistică: mărturie stau versurile reușite date unor pagini cum sunt Aria scrisorilor din Werther de Massenet.

De la Gluck la Berg, de la Mozart la Wagner, de la Puccini la Massenet, Elisabeta Neculce-Carțiș a demonstrat diapazonul artistic deosebit de cuprinzător al resurselor sale. A murit la 4 decembrie 1998 la București, după o lungă și grea suferință, fiind înmormântată lângă părinții săi în Cimitirul Sfântul Constantin din Brăila, orașul copilăriei și adolescenței sale, de care a fost extrem de legată pe parcursul vieții.


Elisabeta Neculce Cartis

Elisabeta Neculce-Cari (n. 25 ianuarie 1923, Bucureti — d. 4 decembrie 1998, Bucureti) a fost o soprana romana.

BIOGRAFIE

Nascuta la Bucureti la 25 ianuarie 1923, Elisabeta Neculce-Cari a copilarit i i-a facut studiile la Braila, ora in ale carui tradiii muzicale s-au incrustat numele unor mari cintarei de opera ai poporului roman - ca Hariclea Darclee, George tefanescu-Basu, Petre tefanescu-Goanga, fapt care fara indoiala a inraurit formarea viitoarei artiste.

Admisa la Conservatorul din Bucureti, a studiat arta cintului in clasa profesoarei Livia Vaianu-Vrabiescu; printre personalitaile artistice care au indrumat-o se mai numara compozitorii Dimitrie Cuclin, Vasile Popovici, Ioan Chirescu, dirijorul Umberto Pessione, baritonul Mihail Vulpescu.

Absolvind Conservatorul, nu considera catui de puin ca prin aceasta i-a incheiat studiile, ci pornete abia atunci sa ii intemeieze cunoaterea aprofundata a marelui repertoriu i tainele varietaii stilistice in abordarea faetelor atat de felurite ale creaiei vocale universale i naionale.

Incepand cu primul recital de lieduri - dat la 18 ianuarie 1955 la Studioul Ateneului - parcurge sute de nestemate ale liricii vocale de camera i devine paralel, aparand adesea ca solista a unor programe simfonice, una din cele mai apreciate cintaree de concert ale vieii muzicale romaneti. Contribuiile sale interpretative in redarea Liedurilor Wesendonck de Wagner, a Celor din urma patru cintece de Richard Strauss, a partidei solistice din Missa in do minor de Mozart sau din Simfonia a IX-a de Beethoven, prezentarea in versiune de concert a monodramei Erwartung (Ateptarea) de Arnold Schonberg sau a unor extrase din Wozzeck de Alban Berg se inscriu ca momente memorabile in experiena muzicala a celor care au avut privilegiul sa le urmareasca. Artista a marturisit ca marea ei pasiune a fost dintotdeauna muzica de concert, catre care au indreptat-o preferinele ei muzicale, educaia estetica aleasa, o anume simplitate i sobrietate - calitai de asemenea definitorii pentru profilul ei interpretitiv. Faptul ca s-a orientat cu operativitate in orice text muzical inedit, ca a tiut sa deslueasca liniile de fora ale oricarei partituri ce se infaia entuziasmului ei neobosit in propagarea componisticii contemporane, a facut din Elisabeta Neculce-Cari una dintre cele mai importante susinatoare ale muzicii vocale romaneti. Relizarile ei impresionante pe acest taram au fost adesea subliniate de critica muzicala i i-au adus chiar preuirea formulata in scris a Uniunii Compozitorilor pentru serviciile importante aduse slujirii creiei naionale.

Elisabeta Neculce-Cari a fost angajata solista a Operei Romane din Bucureti de la data de 1 ianuarie 1959. Pe prima scena lirica a arii cantareaa a slujit in primul rand acel repertoriu catre care o indreptau in chip firesc calitaile aparte ale vocii sale, dar i cultura artistica specifica. A debutat la 20 iunie 1959 in rolul Alicei Ford din Falstaff de Verdi; au urmat Contesa din Nunta lui Figaro, Donna Elvira din Don Giovanni si Fiordiligi din Cosi fan tutte de Mozart, Eva din Maetrii cantarei din Nurnberg i Elsa din Lohengrin de Wagner, Mareala din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss i Euridice din Orfeu de Gluck. In 1964, cand se reprezinta in premiera opera Prometeu de Doru Popovici, intreaga critica remarca drept unul din personajele cele mai realizate pe acela al nimfei Eromeni, creat de Elisabeta Neculce-Cari.

Fara sa cream vreo ierarhizare i neuitand ca artista a marcat creii excelente i in rolul titular dinMadama Butterfly de Puccini, in acela al Margaretei din Faust de Gounod sau in acela din Albert Herring de Britten, in care a realizat un rol de compoziie, depaind cu naturalee dificultaile unor contururi melodice complicate, putem totui afirma ca ea s-a evideniat inainte de toate prin relevarea nobleei liniei muzicale din capodoperele cele mai sublime ale artei lirice, cu o preferina marcata spre operele germane; o destinau acesteia natura aparte a frazarii, felul de a-i conduce glasul, culoarea vocala. Cu toate acestea, interpreta nu s-a ancorat intr-o unilateralitate stilistica: marturie stau versurile reuite date unor pagini cum sunt Aria scrisorilor din Werther de Massenet.

De la Gluck la Berg, de la Mozart la Wagner, de la Puccini la Massenet, Elisabeta Neculce-Cari a demonstrat diapazonul artistic deosebit de cuprinzator al resurselor sale. A murit la 4 decembrie 1998 la Bucureti, dupa o lunga i grea suferina, fiind inmormantata langa parinii sai in Cimitirul Sfantul Constantin din Braila, oraul copilariei i adolescenei sale, de care a fost extrem de legata pe parcursul vieii.


Elisabeta Neculce Carţiş - Muzică vocală simfonică 🎼 Album INTEGRAL


Elisabeta Neculce Carţiş - Richard Wagner: Isoldes tod vom oper tristan und isolde


Elisabeta Neculce Carţiş - Werther, Cine-ar fi crezut oare


Ion Dacian şi Elisabeta Neculce- Carţiş - Prințesa circului, Duet Spune-mi cum vezi tu iubirea?






POEZIE


CĂTĂLIN CIOLCA

Cătălin Ciolca, poet, editor şi ziarist
S-a nascut pe 25 ianuarie 1941, in Urziceni, Ialomita. Este absolvent al Facultatii de Litere din Bucuresti, promotia 1966.

Opera:

Versuri, 1968Discursuri si peisaje, 1983Cartea Falticenilor, 2006

Cătălin Ciolca, scriitor și jurnalist, s-a stins din viață noaptea trecută, la Iași, la vârsta de 75 de ani.
Regretatul scriitor și-a legat numele de Fălticeni prin prieteniile pe care le-a avut în mediul cultural fălticeneani. În semn de prețuire pentru marile nume ale spațiului fălticenean, Cătălin Ciolca a publicat două ediții ale lucrării “Cartea Fălticenilor de la A la Z” (2005 și 2010), o continuare a albumului monografic al Fălticenilor realizat în anul 2003 de scriitorul Grigore Ilisei, căruia Cătălin Ciolca i-a fost editor.
Vestea morții lui Cătălin Ciolca este dureroasă pentru prietenii săi. Scriitorul și jurnalistul a fost răpus de o complicație la nivel pulmonar în data de 26 februarie 2016 la Iași.
Episcopul Timotei Aioanei a vorbit în termeni laudativi  despre cel dispărut, trecerea la cele veșnice fiind considerată o pierdere grea pentru mediul cultural.
Având în vedere munca depusă pentru a consemna momentele și oamenii de seamă care au marcat istoria Fălticenilor, Timotei Aioanei consideră că scriitorul Cătălin Ciolca merită cu prisosință titlul de Cetățean de Onoare al Fălticeniului, post-mortem.
Cătălin Ciolca s-a născut la 25 ianuarie 1941, în Urziceni, județul Ialomița. A fost licențiat în litere al Universității București, cu o teză despre Anton Holban.
A debutat cu versuri, în anul 1964, în revistele „Luceafãrul” și „Steaua”. Ulterior a publicat versuri, eseuri, reportaje și articole de critică și istorie literară în „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Timpul” – Iași, „Literatură și artă” – Chișinău.

Între 1966-1968, a redactat, împreună cu George Sidorovici, Platon Pardău, Lucian Valea, Radu Mareș, Alexei Rudeanu, revista literarã „Suceava”, supliment al ziarului „Zori noi”.



RADU ULMEANU

Radu Ulmeanu

Radu Ulmeanu (n. 25 ianuarie 1946, Ulmeni, județul Maramureș) este un poet și scriitor român contemporan.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
 v • d • m 

A urmat studiile la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. El a acționat ca profesor de limbă și literatură română, director fondator al Casei de Editură Pleiade și al revistelor de literatură „Pleiade” și „Acolada”, precum și al revistei săptămânale de divertisment „Arena” din Satu Mare. Este și fondator al Societății CATV SAMTEL Satu Mare, împreună cu un grup de asociați. A condus ca director studioul TV și Radio Samtel Satu Mare, Radio 1 Satu Mare. A debutat cu o pagină de poezii cu o prezentare („Radu Ulmeanu: O dimineață frenetică”) de Geo Dumitrescu în revista „Contemporanul” (1966). Prezent în volumul colectiv Eu port această ființă, Antologie de poezie tânără de Nicolae Prelipceanu, apărută la Editura Dacia în 1972. Debutul editorial propriu-zis: Patinoar, versuri, Editura Cartea Românească, 1979. A colaborat la revistele „Contemporanul”, „România literară”, „Viața Românească”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Pleiade”, „Acolada”, „Dacia literară” etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Asociația Scriitorilor București și membru al PEN Club Român.

VOLUME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Patinoar, versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1979.
  • Un domeniu al meu, versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1982.
  • Astrele negre, versuri, Ed. Albatros, București, 1983.
  • Sintagmele nopții, versuri, Ed. Eminescu, București, 1987.
  • Sonete din Nord, versuri, Ed. Eminescu, București, 1990.
  • Ce mai e nou cu Apocalipsa, versuri, Ed. Helicon, Timișoara, 1997.
  • Climatul fulgerului. Poeme regăsite, Ed. Dacia, Cluj, 2001.
  • Laptele negru. Antologie de versuri în selecția autorului, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Ed. Brumar, Timișoara, 2008.
  • Prăpastia numelui, versuri, Ed. Pleiade, Satu Mare, 2009.
  • Chermeza sinucigașilor, roman, Ed. Pleiade, Satu Mare, 2010.
  • Politica, o comedie cu final cunoscut, articole, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.
  • Ospețele iubirii, antologie de poezii cu prefețe de Barbu Cioculescu și Alex. Ștefănescu, Ed. Tipo Moldova, colecția Opera Omnia, Iași, 2013.
  • Ceea ce suntem, versuri, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Ed. Pleiade, 2016.
  • Chermeza sinucigașilor, roman, ediția a II-a, cu ilustrații de Mihai Olos, Ed. Grinta, Cluj-Napoca.
  • Siberii, roman, cu o prefață de Ion Cristofor, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017.
  • Sonete, cu o prefață de C.D. Zeletin, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018.
  • Ab Urbe condita, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2020.

ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Eu port această ființă, antologie de poezie tânără, Ed. Dacia, 1972.
  • Antologia poeților tineri (George Alboiu), Ed. Cartea Românească, 1982.
  • Ierarhiile pergamentelor, Casa de Editură Panteon, 1995.
  • O mie și una de poezii românești, antologie de Laurențiu Ulici, Ed. DU Style, București, 1997.

REFERINȚE CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • în reviste (în ordine cronologică): Gheorghe Pituț, Neobosita căutare a luminii, în Luceafărul, nr. 14, 7 aprilie 1979; Nicolae Ciobanu, Un elegiac modern, în Luceafărul, nr. 14, 7 aprilie 1979; Laurențiu Ulici, Prima verba. Un poet, în România literară, nr.25, 21 iunie 1979; Adrian Popescu, Ipostaze lirice, în Steaua, nr. 6, iunie 1979; Eugen Simion, Tineri poeți, în România literară, nr.33, 16 august 1979; Ion Murgeanu, Ceva foarte aproape de torță, în România liberă, nr. 10864, 2 octombrie 1979; Dan Ciachir, Un debut remarcabil, în Săptămâna culturală a capitalei, Serie nouă, nr. 470, 7 decembrie 1979; George Vulturescu, Radu Ulmeanu, în Geneze, august 1980; I.(on) B.(ledea), Starea de poezie, în Cronica sătmăreană, nr.3836, 28 martie 1982; George Alboiu, Un domeniu poetic, în Luceafărul, nr. 25, 19 iunie 1982; V. Fanache, Radu Ulmeanu - Un domeniu al meu, în Steaua, nr. 7, 1982; Radu Săplăcan, Radu Ulmeanu: Un domeniu al meu, în Tribuna, nr.27, 8 iulie 1982; Nae Antonescu, Moment literar sătmărean, în Tribuna, nr. 29, 22 iulie 1982; Nae Antonescu, Radu Ulmeanu, „Un domeniu al meu”, în România literară, nr.37, 9 septembrie 1982; Constant Călinescu, „Un domeniu al meu”, în Luceafărul, nr.6, 12 februarie 1983; Victor Niță, Trei poeți din Satu Mare, în Flacăra, nr. 3, 20 ianuarie 1984; Cristian Livescu, Radu Ulmeanu: „Astrele negre”, în Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 1984; Alexandru Zotta, O eropoetică?, în Cronica sătmăreană, nr.4489, 6 mai 1984; Miron Blaga, Astrele negre, în Familia, nr. 1, ianuarie 1985; Laurențiu Ulici, Promoția ’70. Ardelenii (XXI), în România literară, nr.3, 15 ianuarie 1987; Marian Papahagi, O cale a poeziei, în Tribuna, nr. 32, 6 august 1987; Constant Călinescu, La „cumpăna apelor”. (Noua geografie literară), în Luceafărul, nr. 40, 3 octombrie 1987; Nicolae Manolescu, Actualitatea literară. Doi poeți, în România literară, nr.43, 22 octombrie 1987; Gheorghe Glodeanu, Radu Ulmeanu - Sintagmele nopții, în Familia, nr. 11, noiembrie 1987; Valentin F. Mihăescu, Radu Ulmeanu: „Sintagmele nopții”, în Luceafărul, nr.46, 14 noiembrie 1987; Nae Antonescu, Radu Ulmeanu: Sintagmele nopții, în Steaua, nr. 12, decembrie 1987; Radu G. Țeposu, Radu Ulmeanu, „Sintagmele nopții”, în Tribuna României, nr. 363, 1988; Alexandru Pintescu, Diptic liric, în Atitudinea, nr. 2 (5), august 1990; George Vulturescu, Radu Ulmeanu - Ce mai e nou cu Apocalipsa, în Poesis, nr. 7-8, 1997; Dora Mircea-Radu, Geometria unui „sistem” poetic?, în Steaua, nr.1, 2002; Ion Pop, Cosmosul suav, În România literară nr. 45, 14/11/2008 - 21/11/2008; Tudorel Urian, Intimism viforos, în România literară nr. 5 / 6 februarie 2009; Adrian Dinu Rachieru, Radu Ulmeanu – un «profet mohorât»? în Convorbiri literare nr. 2 – 2009; Anamaria Lupan, Paradise de vise, în Steaua nr. 4-5 (726-727), aprilie-mai 2009; Constantin Trandafir, Domeniul poetului, în România literară nr. 45/ 13 noiembrie 2009; Magda Ursache, Pânda și moartea, în Acolada nr. 12, decembrie 2009; Ion Zubașcu, «Chermeza sinucigașilor» – romanul unei tragedii naționale, în Familia, nr. 11-12 noiembrie-decembrie 2009; Cristina Chiprian, La temelia lumii..., în Dacia literară, nr. 1/ 2010; Mircea Moț, Repere ale unui univers poetic, în Acolada, nr. 1, ianuarie 2010; Adrian Țion, Despre «adevărul sensibil» al poeziei, în Steaua, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2010; Adela Lungu-Schindler, Radu Ulmeanu. Chermeza sinucigașilor, în Reflex, nr. 1 – 6 (112-117), ianuarie – iunie 2010; Vasile Spiridon, Sex-appeal-ul de seară, în Convorbiri literare, nr. 2 (170) / februarie 2010; Ion Zubașcu, Nucleul de rezistență al poeziei lui Radu Ulmeanu, în Tribuna, nr. 181, martie 2010; Horia Gârbea, Radu Ulmeanu. Chermeza sinucigașilor, în Luceafărul de dimineață, nr. 22, 2010; C. Cubleșan, O frescă a degringoladei umane, în Tribuna, 1-15 mai 2010; Ștefan Vlăduțescu, Istoria a trecut și pe la Satu Mare, în Ramuri, nr. 5/2010; Constantin Trandafir, Revoluția și erotismul, în Viața Românească, nr. 5-6, 2010; Simona-Grazia Dima, Iubire sacră și iubire profană, în Ramuri, nr. 6, 2010; Gheorghe Grigurcu, O superbie biologică, în România literară nr. 16, 2010.
  • în volume: Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 158-160; Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. 5, Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000, Editura Niculescu, București, 2000, p. 523-525; George Vulturescu, Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului – Dicționar 1700-2000, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000, p. 243-248; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II, p.545; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. IV, Editura Albatros, București, 2001; Gheorghe Grigurcu, Profil de poet, Cuvânt înainte la antologia de versuri de Radu Ulmeanu Laptele negru, Ed. Brumar, 2008; Tudorel Urian, A fost sau n-a fost?, prefață la romanul Chermeza sinucigașilor de Radu Ulmeanu, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009; Paul Aretzu, Giulgiul mirosului de crini, în Jurnal de lecturi, Fundația – Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009, p. 81-84; Dumitru Augustin Doman, Radu Ulmeanu. În preajma revoluției, în Cititorul de roman, Editura Pământul, Pitești, 2010.

POEZII:

Ceva fără nume 

Un vultur negru vine din când în când în picaj 
să-mi ciugulească sprâncenele 
şi trage toţi norii de pe cer după el 
lăsând în urmă o nebunie de stele 

Nu mai ştiu cum să mă feresc de pliscul lui necruţător 
încerc să-mi apăr măcar ochii 
şi mi-i acopăr cu palmele găurite 

Ascult ţipătul înfometat al acvilei seară de seară 
şi mă ascund în beciuri adânci, ferecate 
de unde ţâşnesc flăcări şi fum ca din bolgii infernale 
odată cu scrâşnetele proscrişilor 

Iar vulturul scurmă cu ghearele acoperişul caselor 
străpunge fiecare nivel până să ajungă la mine 
smulgându-mi fir după fir din arcade 
ceva fără nume 
16 ian. 2008 


Prag 

Ce măsură nemăsurată 
pentru merii ce clipocesc uşpr prin livezi 
către primul anotimp al florilor 

Totodată, pe sub stratul de iarbă 
în afânatul, mult afânatul pământ 
râme fără culoare îşi dezmiardă plictisul 
digerând ştiri politice 

în chiar mijlocul grădinii 
câinele meu care a murit de un an 
se mai înoarce din când în când 

Ţii minte cum lătra de nerăbdare 
aşteptând plimbarea de după-amiază? 
Exact aşa latră şi acum 
conştient că nu-l mai aude nimeni 

Stăpânul lui, stăpânul fostului câine 
de cum intră în grădina uitată 
simte tot sufletul câinesc al acestei lumi 

Pe străzi, plimbându-se fragezi şi trişti 
mă silesc să văd trecătorii cum dau alene din coadă, 
pentru a traversa acest prag metafizic 
13 martie 2008 

Din Nord 

Din Nord vin vânturi care ne doboară 
din Sud aproape nu mai vine niciun vânt 
degetul tău subţire şi plăpând 
îmi sparge tâmpla cu-o atingere uşoară. 

E mult de când n-am scris un rând de tine - 
poate-ai murit şi n-am aflat nimic 
şi poate că ai înviat un pic 
doar cât să-mi vezi coşmarul, în aldine. 

Ori poate - cine ştie - eşti din nou 
o flacără ţâşnind abrupt din stele 
spărgând această coajă ca de ou 

a lumii ce întinde-n spaţiu grele 
tăceri tânjind ca din cavou 
spre existenţe noi, dintre zăbrele. 



TEATRU/FILM


EMIL HOSSU

Cu Emil Hossu ("Toamna bobocilor", "Iarna bobocilor", Accident", "Cel mai iubit dintre pământeni" şi "Balanţa")
Biografie Emil Hossu
Emil Hossu (n. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului, județul interbelic Sibiu - d. 25 ianuarie 2012, București) a fost un actor român de teatru și film.
Emil Hossu a spus într-un interviu: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme.[1]
După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.
În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.
Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare. A fost credincios al Bisericii Române Unite cu Roma și membru în Asociația Foștilor Deținuți Politici.[2]
A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu.
Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1984).
Actorul Emil Hossu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”
A murit în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiției generale, pe scena teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarctul miocardic. Ultimele cuvinte ale actorului au fost: Te iubesc, Catrinel.
Filmografie:



LAURA VASILIU

LAURA VASILIU

Studii:

2000 – Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, București, Facultatea de Teatru, Secția: Actorie, la clasa profesor Olga Tudorache

2006 – Master în actorie, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, București

Spectacole la Teatrul Nottara:

  • Eva – Sonată de toamnă de Ingmar Bergman, regia Alexandru Mâzgăreanu, 2021
  • Sue – O haită de sfinți de Neil LaBute, regia Vlad Zamfirescu, 2020
  • Myra Bruhl – Capcană mortală de Ira Levin, regia Alexandru Mâzgăreanu, 2020
  • Audrey – Cum vă place de William Shakespeare, regia: Alexandru Mâzgăreanu, 2019
  • Gabriela – Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, regia: Magda Catone, 2019
  • Elmire – MOLIÈRE/ ÈREILOM, regia: Roman Feodori, 2018
  • Tereza – Balul sinucigașilor, creație colectivă, regia: Iulian Furtună, 2018
  • Diana – Efecte colaterale de Alexandru Popa, regia: Vlad Zamfirescu, 2016
  • Clotilde Pontagnac – Fazanul de Georges Feydeau, regia: Alexandru Mâzgăreanu, 2015
  • Jen – Un pic prea intim de Rajiv Joseph, regia: Cristi Juncu, 2013
  • Momo – Ai toată viața înainte de Romain Gary, regia: Alina Rece, 2009
  • Lucy – Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regia: Diana Lupescu, 2009

Spectacole la alte teatre:

  • Agnes – Școala nevestelor de J.B. Molière, regia: Petre Nicolae, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2015
  • Nastasia – Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia: Petre Nicolae, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2015
  • Hermia – Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia: Florin Gabriel Ionescu, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2010
  • Julieta – Romeo și Julieta de William Shakespeare, regia: Kemal Basar, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2007
  • Wendla – Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, regia: Tudor Țepeneag, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2005
  • Turandot – Turandot de Carlo Gozzi, direcția de scenă: Victor Ioan Frunză, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2004
  • Lena – Leonce și Lena de Georg Büchner, regia: Mihai Constantin Ranin, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2003
  • Bacchae – Bacantele de Euripide, regia: Mihai Măniuțiu, Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2003
  • Nora – A fost odată în Brooklyn de Neil Simon, regia: Iarina Deniam, Teatru de Comedie, 2001

Filme:

  • Mama – The Poison Child, regia: Mick Davis, 2019
  • The Crucifixion/ Cronicile fricii, regia: Xavier Gens, 2017
  • Ștefania – Fiore, regia: Claudio Giovannesi, 2016
  • Adela – Pop-Up, regia: Stuart McBratney, 2015
  • Nadia Mulder – Milo, regia: Berend Boorsma, 2012
  • Soția – A Family, regia: Emanuel Pârvu, 2009
  • Marja – Il resto della notte, regia: Francesco Munzi, 2008
  • Gabriela Drăguț (Găbița) – 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regia: Cristian Mungiu, 2007
  • Second Hand, regia: Dan Pița, 2005
  • Mina – Ariane Ferry, regia: Gerard Cuq și Silvie Aime, 2004
  • Căsătorie imposibilă, regia: Silviu Jicman, 2004
  • Binecuvântată fii, închisoare!, regia: Nicolae Mărgineanu, 2002
  • Callas Forever, regia: Franco Zeffirelli, 2002

Premii:

  • Premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film FIPRESCI, pentru cele mai bune actrițe, Anamaria Marinca și Laura Vasiliu, 2007
  • Premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin acordat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Centrul Național al Cinematografiei din România, pentru rolul Găbița din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regia: Cristian Mungiu – Gala Gopo, 2008
  • Premiul pentru cel mai bun rol secundar, pentru rolul Găbița din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regia: Cristian Mungiu – Gala UCIN, 2008
Laura Vasiliu
Date personale
Nume la naștereLaura Vasiliu
Născută (46 de ani)
Piatra Neamț, județul Neamț
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieactriță Modificați la Wikidata
Roluri importanteGăbița Drăguț în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; Maria, în Il resto della notte
Premii Gopo
Cea mai bună actriță în rol secundar
2008 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Laura Vasiliu (n. 25 ianuarie 1976, Piatra Neamț, România) este o actriță de teatru și film.

ORIGINEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Laura Vasiliu s-a născut la 25 ianuarie 1976, în orașul Piatra Neamț, județul Neamț, România, fiind singură la părinți.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actrița Laura Vasiliu a urmat cursuri de actorie înainte [1] de a studia la Academia de Teatru și Film din București, pe care a absolvit-o.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În prezent ea este actriță la teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, unde evoluează din 2003, de la prima stagiune a acestui teatru.

În octombrie 2008, actrița a obținut cel mai bun punctaj la concursul pentru funcția de director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din județul Ilfov [2].

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Roluri[modificare | modificare sursă]





MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT


ION DOLĂNESCU

Ion Dolănescu
Ion Dolanescu (3367720835 crop).jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Perșinari, Dâmbovița, România Modificați la Wikidata
Decedat (65 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (infarct miocardic) Modificați la Wikidata
Căsătorit cuJustina Băluțeanu
Maria Ciobanu Modificați la Wikidata
CopiiIonuț Dolănescu,
Dragoș Carlos
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
OcupațieCântăreț de muzică populară, om politic
Activitate
Instrument(e)voce[*]  Modificați la Wikidata
Ani de activitate1966 - 2009
Case de discuriElectrecord, Eurostar (casă de discuri)
Interpretare cuMaria Ciobanu, Ionela Prodan, Ileana Constantinescu, Tiberiu Ceia etc.
PremiiOrdinul Meritul Cultural în grad de mare ofițer[*][2]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Ion Dolănescu (n. , Perșinari, Dâmbovița, România – d. ,[1] București, România)[3] a fost un cântăreț român de muzică populară și deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele partidului PRM.[4]

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Dolănescu s-a născut în satul Perșinari, județul Dâmbovița.[3]

În 1961 a urmat-o pe Maria Tănase într-un turneu de două-trei săptămâni prin județul Dâmbovița. A debutat la 18 ani, la Casa de Cultură din Târgoviște. În 1966 a absolvit Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște și a urmat cursurile Școlii Populare de Artă.[3] În 1966 devine solist la ansamblul „Ciocârlia”.[5]

A fost căsătorit întâi cu Iustina Băluțeanu, iar apoi cu Maria Ciobanu, cu aceasta din urmă nefiind căsătorit și în acte. Cu a doua soție are un fiu, Ionuț Dolănescu, însă căsătoria nu a durat. În 1975 i se naște al doilea copil, Dragoș Carlos, a cărui mamă este Margarita Valenciano, din Costa Rica care atunci era studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj.[4][5] Ionuț este și el un cunoscut cântăreț de muzică populară, iar Dragoș Carlos și-a făcut și el studiile în România, actual fiind psiholog în Costa Rica și având doi copii, nepoți ai lui Ion Dolănescu: Maria de Isus, născută în 2001 și Ioan Angel Dolănescu-Bravul, născut în 2005.[5] Din partea lui Ionuț are un nepot, pe Vlad, născut în 2008.[6]

A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele PRM. În cadrul activității sale parlamentare, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Slovacia și Lituania. A renunțat la activitatea politică deoarece a considerat că n-a reușit să facă prea mult pentru artiști.[5]

La începutul anului 2006, Ion Dolănescu s-a declarat dezamăgit de cele lumești și a spus că va renunța la (aproape) toate lucrurile efemere pentru a-și închina viața lui Dumnezeu.[4]

A încetat din viață la data de 19 martie 2009 la ora 16:05 în urma unei afecțiuni cardiace.[4] Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.[7]

Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu va fi numit, post mortem, cetățean de onoare al comunei sale natale, Perșinari, iar Căminul Cultural din localitate îi va purta numele.[8]

Controverse[modificare | modificare sursă]

Înainte de 1989 a fost acuzat de câștiguri ilicite, Ioana Radu intervenind la Nicolae Ceaușescu în favoarea lui, însă o perioadă de timp a fost considerat persona non-grata.[5] Acest episod a inspirat celebrul șlagăr „Banii mei munciți cu gura mi i-a luat Procuratura”.[9]

O perioadă de timp relațiile dintre el și Ionuț Dolănescu au fost foarte reci, deoarece acesta se împăcase cu mama sa și refuzase să se căsătorească cu Irinuca Loghin.[4][nefuncțională]

MOȘTENIREA ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe aceeași scenă cu Irina Loghin și Mihai Mălaimare

Ion Dolănescu a înregistrat, de-a lungul carierei sale, nu mai puțin de 50 de albume, pe discuri de vinil și CD.[5][10] A fost un interpret cu o discografie semnificativă, cu numeroase înregistrări la radio și televiziune și cu o bogată activitate concertistică. Multe melodii le-a interpretat în duet cu Ionuț Dolănescu și cu Maria Ciobanu, atât mai demult, cât și în ultimul timp, în care se împăcase și el cu ea. A mai colaborat și cu Ionela Prodan și Elena Merișoreanu.[3]

Câteva cunoscute piese muzicale ale lui Ion Dolănescu:

  • „M-am născut lângă Carpați”anul 1977
  • „Gorjule, grădină dulce”[4]
  • „De când sunt pe-acest pământ”[4]
  • „Mândro, când ne iubeam noi”[4]
  • „Să-mi trăiască nevestica”[4]
  • „Neuitata mea, Maria”[4]
  • „Au, lele, vino-ncoa” (duet cu Maria Ciobanu)
  • „Face-m-aș privighetoare” (duet cu Maria Ciobanu)
  • „Pe sub dealul cu izvorul” (duet cu Maria Ciobanu)
  • „Mi-e dor de baiatul meu”
Discografie parțială
Discuri 7 inch
  • „Spune, maică, adevărat” - Electrecord, EPC 964
  • „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPC 904
  • „Au, Lele, Vino-ncoa” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, EPC 10.087
  • „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPC 10.014
  • „Prin Pădurea Cu Flori Multe” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, EPC 10.120
Albume
  • „Ion Dolănescu -.-” - Electrecord, EPD 1229
  • „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPD 1270
  • „Maria Ciobanu și Ion Dolănescu” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, STM-EPE 0828
  • „Gorjule, grădina dulce” - Electrecord, STM-EPE 0990
  • „Cîntece și balade din țara novacilor”[5] - Electrecord, STM-EPE 01096
  • „Pe drumul căruțelor” - Electrecord, STM-EPE 01520
  • „Româncuța mea” - Electrecord, ST-EPE 01689
  • „Romanțe și cîntece de petrecere”[5] - Electrecord, ST-EPE 01743
  • „Doi voinici din lumea mare” (cu Tiberiu Ceia) - Electrecord, ST-EPE 02016
  • „Mîndro, cînd ne iubeam noi” - Electrecord, ST-EPE 02286
  • „Romanțe și Cîntece Îndrăgite” - Electrecord, ST-EPE 02571
  • „Am cîntat și-o să mai cînt” (cu Ionuț Dolănescu) - Electrecord, ST-EPE 03835
  • „Cântece de nuntă” (cu Ionuț Dolănescu) - Electrecord, EPE 04414
  • „Hăulite”[5]
  • „Astăzi e ziua ta” (cu Maria Ciobanu).[3]
  • Călătorule Din Drum-Electrecord,EDC 409
  • Gorjule Grădina Dulce-Electrecord,EDC 421
  • M-am Născut Lângă Carpați-Electrecord,EDC 734
  • Dacă M-aș Mai Naște Odată Romanțe Și Melodii De Petrecere-Electrecord,EDC 364
  • Maria Ciobanu ȘI Ion Dolănescu-Electrecord,EDC 612
Compilații
  • „Ion Dolănescu” - Electrecord, STC 00223
  • „Ion Dolănescu” - Electrecord, STC 00265
  • „Discul De Aur” 2009 - Intercont Music, Jurnalul Național

A primit Discul de aur 1970/1996 pentru întreaga activitate.[3]

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Ion Dolănescu la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.[11]


Ion Dolănescu, cele mai cunoscute piese de muzică populară




NICOLAE BOTGROS

Nicolae Botgros
Nicolae Botgros.jpg
Date personale
Născut (69 de ani) Modificați la Wikidata
Badicul Moldovenesc, raionul Cahul, Republica Moldova Modificați la Wikidata
Căsătorit cuLidia Bejenaru (–) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Moldova.svg Republica Moldova Modificați la Wikidata
Ocupațieviolonist
dirijor Modificați la Wikidata
Activitate
Instrument(e)vioară  Modificați la Wikidata
PremiiOrdinul național „Pentru Merit”
Ordinul Republicii
Artist al poporului din RSS Moldovenească
Medalia „Mihai Eminescu”  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Nicolae Botgros (n. , Badicul Moldovenesc, raionul Cahul, Republica Moldova) este un dirijor din Republica Moldova.

COPILĂRIE ȘI STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Nicolae Botgros s-a născut pe 25 ianuarie 1953, în satul Badicu-Vechi, raionul Cahul, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (azi Republica Moldova), într-o familie de lăutari.

Tatăl său a fost lăutarul Dumitru Botgros. Nicolae și cei doi frați au învățat să cânte la câte un instrument, lui Nicolae revenindu-i toba.

La șapte ani s-a dus la Școala de muzică din Cahul. Împreună cu fratele său Vasile, s-a întors primăvara acasă, din lipsă de bani. Copiii cântau la nunți pentru a câștiga un ban. Câte puțin, Nicolae a lăsat toba în favoarea viorii.

Mai târziu, Nicolae Botgros a ajuns la Soroca, la Școala de iluminare culturală. Aici pentru prima dată a asistat la un concert al orchestrei „Lăutarii”.

ACTIVITATE ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Prima orchestră dirijată de Nicolae Botgros a fost „Ciocîrlia” de la Edineț. A activat apoi în „Joc”. În 1973 s-a mutat la Chișinău și a devenit violonist în orchestra „Mugurel” a Filarmonicii.

Orchestra Națională de muzică populară „Lăutarii” a fost fondată în anul 1970, în cadrul Filamornicii de Stat din R.S.S. Moldovenească, de către interpretul Nicolae Sulac, dirijor fiind compozitorul și violonistul Mircea Oțel, apoi trompetistul Gheorghe Usaci. Datorită abilităților sale de violonist, Nicolae Botgros a fost numit în 1978 conducător al Orchestrei Populare „Lăutarii”.

În activitatea solo, a înregistrat 2 albume, dar a colaborat la sute de materiale muzicale înregistrate cu interpreți de muzică populară, precum Maria Ciobanu, Sofia Vicoveanca, Irina Loghin, Dinu Iancu Sălăjan, Zinaida Julea, Ștefan Bănică Jr. etc.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 2014, Botgros a fost decorat de Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, Categoria B - „Muzică”, în calitatea sa de director artistic și prim dirijor al Orchestrei Naționale de Muzică Populară „Lăutarii”.[1]

Pe 29 martie 2021, a fost decorat, alături de alte personalități, cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”, de către președintele României Klaus Iohannis.[2]

VIAȚĂ PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Când învăța la Soroca, Nicolae Botgros a întâlnit-o pe Lidia Bejenaru, cu care s-a căsătorit când ambii aveau câte 19 ani. Au un singur copil, interpretul de muzică populară Cornel Botgros. Aceștia au fost căsătoriți până la moartea Lidiei, în 2021.


Nicolae Botgros și Orchestra Lăutarii din Chișinău, recital emoționant la Chișinău




MARINA FLOREA

Marina Florea
Date personale
Născută (60 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiecântăreață Modificați la Wikidata
Activitate
Instrument(e)voce[*]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Marina Florea (n. 25 ianuarie 1962, București) este o cântăreață română de muzică ușoară. A urmat cursurile Școlii Populare de Artă (1980-1982) la clasa Mihaela Runceanu - Ionel Tudor. Debutează în 1982 la TVR în emisiunea "Album Duminical" cu piesa "Să nu te miri" compusă de George Grigoriu.

În 1983 participă la Festivalul Național de muzică ușoară de la Mamaia și câștigă trofeul la secțiunea Interpretare cu piesa "Marea mea iubire marea" compusă de George Grigoriu.

De-a lungul vremii obține premii la diferite festivaluri naționale și internaționale:

  • Premiul I la Festivalul București '82;
  • Premiul al-III-lea la Festivalul "Lotca de Aur" de la Brăila în 1982;
  • Premiul Juriului la Festivalul Național de muzică ușoară Mamaia 1983, secțiunea Creație;
  • Premiul al-III-lea la Concursul Internațional de muzică de la Praga în 1983[1];
  • Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România îi decernează în 1993, Premiul la categoria "Cea mai bună voce a anului";
  • Melodiile prezentate de Marina Florea la diferite ediții ale Concursului de Televiziune "Șlagăre în devenire" dețin frumoase distincții.

Marina Florea participă la realizarea coloanelor sonore ale filmelor:

De asemenea, apare în spectacolele Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" din București și susține programe muzicale-recital în nightcluburi precum: Melody Athenée Palace, Odobești, Internațional din Olimp.

PIESE DIN REPERTORIU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • "Nu vreau să te pierd iubire",
  • "Un semn de dragoste",
  • "Îmi plac desenele animate",
  • "Tinerețe și dragoste",
  • "A fost de-ajuns doar o privire",
  • "Iubirea mea de-o viață-ntreagă",
  • "Să cântăm, să dansăm, să visăm" (George Grigoriu);
  • "Stele perechi" (Ionel Tudor);
  • "Pământ" (Horia Moculescu);
  • "O crizantemă" (Zsolt Kerestely);
  • "Dans non-stop" (Silviu Hera);
  • "Nu te pot uita" (Dragoș Docan);
  • "Steaua iubirii" (Mihai Alexandru).

ALBUME[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • În fiecare zi mi-e dor de tine (1985)
  • Marina Marina Marina (1986)
  • Să iubim muzica (1987)
  • Nu te pot uita (1996)
  • Steaua iubirii (2001)

Marina Florea, muzică ușoară de neuitat din anii '80




MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

Massimo Ranieri ... Live Concert Rome 2010





GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 25 Ianuarie

























SFATURI UTILE 25 Ianuarie

VINDECAREA INFECȚIEI SINUSURILOR ȘI GÂTULUI

Oregano este nu numai un condiment foarte popular, ci şi un potenţial remediu pentru diferite boli şi afecţiuni. Oregano conţine numeroşi nutrienţi importanţi precum quercitină, luteolin-7-0 glucozidă, eriocitrină, apigenin-7-0 glucozidă şi luteolină.


Oregano mai conţine şi fitonutrienţi precum acid rozmarinic şi timol, substanţe cu un efect antioxidant puternic. Studiile au arătat că oregano este un antioxidant mai eficient chiar şi decât multe antibiotice puternice.


Mai mult, un studiu publicat în 2007 în Jurnalul International de Ştiintă şi Nutriţie a demonstrat că introducerea oregano în alimentaţia zilnică contribuie la coborârea colesterolului rău.




PROPRIETĂŢI ANTICANCERIGENE

Studiile de specialitate sugerează că oregano prezintă potenţial anticancerigen mulţumită concentraţiei mari de quercitină pe care o conţine.

Un studiu publicat în 2008 în Jurnalul de Farmacie şi Farmacologie a arătat că extractul de oregano a stopat înmulţirea celulelor canceroase la şoarecii de laborator inoculaţi cu cancer de colon.

Cercetătorii pun această performanţă pe seama antioxidanţilor puternici conţinuţi de oregano. Deşi rezultatele sunt promiţătoare, nu există însă studii pe subiecţi umani care să ateste eficienţa acestei metode de tratament.

REŢETA DE PREPARARE A CEAIULUI DE OREGANO

AI NEVOIE DE:

- 6 linguri de frunze proaspete de oregano

- 1 lingură de miere

- 2 căni şi ½ de apă

- Strecurătoare

MOD DE PREPARARE:

Taie mărunt frunzele ca să activezi uleiurile conţinute. Pune apă la fiert. Când apa dă în clocot, adaugă frunzele şi fierbe-le 5 minute. Strecoară ceaiul astfel preparat şi adaugă miere după ce acesta s-a răcit puțin. Cel mai indicat este să bei ceaiul calduț.


BENEFICIILE CEAIULUI DE OREGANO

- Alină simptomele de răceală şi gripă

- Sprijină digestia

- Ameliorează depresia şi anxietatea

- Îndepărtează păduchii şi elimină negii

- Ameliorează durerile de spate

- Vindecă oboseala

- Vindecă alergiile, astmul, aftele, infecţiile urechilor şi eczemele

- Vindecă flatulenţa şi balonarea

- Ameliorează infecţiile urinare


GÂNDURI PESTE TIMP 

Câteva citate din autori diferiți:






















la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...