MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 5 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, TEATRU/FILM, POEZIE, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 1066: Regele Eduard Confesorul al Angliei moare fără moștenitori, ceea ce a dus o criză de succesiune, care va duce în cele din urmă la cucerirea normandă a Angliei.

· 1393: S-a încheiat tratatul de pace dintre Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești 1386-1418), și sultanul Baiazid I. Tratatul prevedea ca „Principatul Valahiei” să se guverneze după propriile sale legi, iar domnul avea dreptul de a face război și pace cu vecinii săi și să încheie tratate de prietenie cu ei și să aibă drept de viață și de moarte asupra supușilor săi.

· 1463: Pedeapsa cu moartea împotriva poetului François Villon este modificată în exil timp de zece ani. De atunci, soarta lui Villon este necunoscută. Poetul a fost implicat într-o altercație de stradă in Paris,in urma careia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurătoare. În urma apelului, Curtea supremă pariziană (“Le Parlement de Paris”) i-a comutat condamnarea la expulzarea din Paris pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 31 de ani (1463) François Villon a părăsit Parisul și a dispărut definitiv.

· 1477: Bătălia de la Nancy: Carol Temerarul este ucis și Burgundia devine parte a Franței. Aflat in fruntea unei armate de doar câteva mii de oameni acesta s- a întâlnit cu forțele reunite ale Lorenei și Confederației Elvețiene si pe 5 ianuarie 1477 este ucis în luptă, corpul său gol și mutilat fiind găsit câteva zile mai târziu inghetat, într-un râu din apropiere.

· 1499: Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), a refuzat să plătească tribut turcilor.

· 1500: Ducele Ludovico Sforza cucerește Milano. Ludovic Maria Sforza, de asemenea cunoscut sub numele de Ludovico il Moro; ( 27 iulie 1452 – 27 mai 1508), a fost Duce al Milano din 1489 până în 1500. Membru al puternicei familiei Sforza, el a fost al doilea fiu al lui Francesco Sforza. A fost renumit ca patron al lui Leonardo da Vinci, caruia i-a comandat pictura Cina cea de taina, în timpul domniei lui avand loc etapa cea mai productivă a renașterii milaneze. Cina cea de taina, una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.

· 1716: Nicolae Mavrocordat este numit domn al Țării Românești. Instaurarea regimului fanariot în Țara Românească. La 5 ianuarie 1716, Nicolae Mavrocordat a parasit tronul Moldovei fiind numit de turci pe tronul Munteniei pe care urca la data de 21 ianuarie in acelasi an. A fost primul domn fanariot al Moldovei unde a domnit de doua ori si ulterior domn al Munteniei, de asemenea de doua ori. Nicolae Mavrocordat, (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București), a deschis șirul domniilor fanariote în Moldova, înlocuindu-l în 1711 pe Dimitrie Cantemir. La Iași domnul s-a înconjurat cu greci din Fanar, sosiţi odată cu dînsul. Cronicarul Nicolae Muste relata, că „se pusteise Fanarul în Ţarigrad, că numai muierile lor rămăsese, iar grec, umblai mult pînă ce dai de unul acolo; iar aice sosind umplut-au curtea domnească, prin toate odăile şi prin tîrg pre la gazdă”.

· 1805: Cea dintâi legiuire care prevede eliberarea unei părți din moșii de toate servituțile feudale și transformarea ei în proprietate absolută a boierului - Așezamântul agrar al lui Alexandru Moruzi.

· 1819: Poarta otomană a promulgat un Regulament special, care hotăra ca scaunele de domnie ale Moldovei și Țării Românești, ca și dregătoriile de dragomani ai Divanului otoman și ai Amiralității otomane urmau a fi ocupate, prin rotație, de 4 familii fanariote.

· 1828: S-au deschis, la Iași, cursurile "Școlii de românește și latinește", la mănăstirea Trei Ierarhi, conduse de Iordache Săulescu.

· 1859: Adunarea Electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza participant la Revoluția de la 1848 și la lupta pentru Unirea Principatelor.

· 1896: Într-o cafenea din orașul egiptean Alexandria, a avut loc prima proiecție cinematografică din Egipt și de pe continentul african.

· 1919: Crearea Partidului Muncitorilor Germani, care va deveni Partidul Muncitoresc Național–Socialist German – partidul nazist. Până în 1920 a fost numit Deutsche Arbeiterpartei, Partidul Muncitorilor Germani, dupa care, pana in 1945, si-a luat denumirea „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei” ( NSDAP) – Partidul Muncitoresc Naţional–Socialist German. În ianuarie 1933 președintele Germaniei Paul von Hindenburg l-a numit cancelar (prim-ministru) al Germaniei pe șeful partidului nazist, Adolf Hitler, care in scurt timp a instaurat un regim de dictatura si a condus tara spre catastrofa razboiului mondial.Imediat dupa razboi, partidul nazist din Germania a fost scos in afara legii.

· 1924: Walter P. Chrysler lansează pe piață primul său automobil – "Chrysler Six".

· 1933: A început construirea podului Golden Gate din orașul San Francisco.

· 1934: În România, se formează un nou guvern liberal prezidat de Gheorghe Tătărăscu. Guvernarea lui Tătărăscu netezeşte drumul către instaurarea dictaturii personale a regelui Carol II-lea al României. Guvernul Tătărăscu va activa pînă la 8 decembrie 1937. Gheorghe Tătărescu (n.21 decembrie 1886, Craiova - d.28 martie 1957, Bucureşti) a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 şi în perioada 1939-1940. Gheorghe Tătărescu a deţinut şi alte portofolii ministeriale. Guvernarea lui Tătărăscu a netezit drumul către instaurarea dictaturii personale a regelui Carol II-lea al României. Guvernul Tătărăscu va activa pînă la 8 decembrie 1937. Gheorghe Tătărescu (n.21 decembrie 1886, Craiova – d.28 martie 1957, Bucureşti), a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 şi în perioada 1939-1940. A fost ambasador la Paris din 1938 şi pînă la 1 septembrie 1939, cînd a fost chemat în ţară şi în locul lui a fost trimis de la Varşovia, Richard Franasovici. La Muzeul Olteniei se află expus stiloul din aur cu care Tătărescu a semnat tratatul de asistenţă mutuală româno-francez ce garanta siguranţa unităţii naţionale române după Primul Război Mondial. A absolvit Liceului Carol I din Craiova si după ce a terminat studiile în Drept, a plecat la Paris, unde a urmat Dreptul și economia politică și a luat parte la activitatea cercurilor socialiste. Si-a susținut doctoratul în științe juridice în anul 1912 cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. A fost căsătorit cu Aretia Pitesteanu, preşedinta Asociaţiei Femeilor din Gorj, şi implicată în ridicarea monumentelor lui Constantin Brîncuşi la Tîrgu-Jiu. In anul 1912, s-a înscris în Partidul National Liberal condus de Ion I.C.Bratianu. La Muzeul Olteniei se află expus stiloul din aur cu care Tătărescu a semnat tratatul de asistenţă mutuală româno-francez ce garanta siguranţa unităţii naţionale române după Primul Război Mondial. Dupa razboi, sa rupt de Partidul National Liberal creat de Bratieni, astfel ca la 1 iulie 1945, Delegații de la Congresul general al partidului l-au proclamat, în unanimitate, președintele noii fractiuni liberale. Erau acum oficial două partide liberale: P.N.L.- Dinu Brătianu și P.N.L.- Tătărescu. A fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România si a colaborat cu guvernul Groza sprijinit de ocupantii sovietici, in care a indeplinit functia de viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine. In august 1946 a fost seful delegației române la Conferința de Pace de la Paris unde s-a mulțumit să ceară doar ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale – frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară – nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”. Odată semnat Tratatul de pace, comunistii încep atacurile fățișeimpotriva sa iar la 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului a adoptat o „moțiune de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe condus de el. În ziua următoare toți miniștri gruparii tătăresciene sunt demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet. A rămas în închisoarea din Sighet până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei unde ,supus la presiuni, a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână o declarația incriminatoare pentru Lucretiu Patrascanu. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. Cu două zile înainte de moartea sa la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.

· 1944: London Daily Mail a devenit primul ziar care are ediții pe cele două maluri ale Atlanticului.

· 1956: Elvis Presley înregistrează "Heartbreak Hotel".

· 1957: Președintele american Eisenhower cere aprobarea Congresului pentru acțiunile de ajutorare a statelor din Orientul Mijlociu amenințate de agresiunea comunistă - "Doctrina Eisenhower".

· 1961: Inaugurarea Teatrului de Comedie din București; primul director a fost Radu Beligan (1961-1969). Prima stagiune a început cu spectacolul „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan (secretar literar al teatrului), în regia lui Moni Ghelerter.

· 1968: Alexander Dubček a venit la putere în Cehoslovacia și a demarat o perioadă de liberalizare politică denumită Primăvara de la Praga.

· 1990: Decret-Lege nr.4 al CFSN privind organizarea și funcționarea Academiei Române.

· 1997: Trupele ministerului rus de interne s-au retras de pe teritoriul Republicii separatiste Cecenia, conform ordinului semnat în luna octombrie 1996 de preşedintele rus Boris Elţîn.

· 2000: Iugoslavia depune un memoriu la "Curtea Internațională de Justiție" împotriva a opt state membre NATO: Belgia, Canada, Franța, Italia, Olanda,Portugalia și Marea Britanie, considerate vinovate că au utilizat forța împotriva unui stat suveran în ziua când a început bombardarea Iugoslaviei: 24 martie 1999; plângerile împotriva Spaniei și SUA au fost anulate ca urmare a deciziei CIJ din 2 iunie 1999.

· 2005: Eris, cea mai mare planetă pitică cunoscută din sistemul nostru solar, a fost descoperită de o echipă americană folosind imagini luate la 21 octombrie 2003 la Observatorul Palomar.

Nașteri

· 1425: Henric al IV-lea al Castiliei (d. 1474)

· 1640: S-a nascut compozitorul italian Paolo Francesco Lorenzani (d. 28 octombrie 1713). A trait timp de 17 ani in Franta . Impreuna cu Jean Baptiste Lully a fost unul dintre cei mai importanti compozitori din timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Frantei.

· 1679: S-a nascut la Roma, compozitorul italian Pietro Filippo Scarlatti (mort la 22 februarie 1750 la Neapole). A fost un renumit organist, si compozitor italian creatorul operei Clitarco prezentata la Teatrul San Bartolomeo din Neapole.
* 1762: Constanze Mozart, născută Constanze Weber, (n. 5 ianuarie 1762, Zell im Wiesental, Germania^[1] – d. 6 martie 1842,^[2]^[3] Salzburg, Austria^[4]) a fost verișoara compozitorului Carl Maria von Weber și soția lui Wolfgang Amadeus Mozart. Mozart și Constanze Weber s-au întâlnit în anul 1777 la Mannheim. Mozart și-a manifestat la început interesul pentru sora acesteia, Aloysia. Când Mozart a reîntâlnit familia Weber în Viena în 1781, Aloysia era deja căsătorită. Mozart a trăit o perioadă alături de familia Weber, însă s-a îndepărtat de aceasta din cauza zvonurilor despre o posibilă relație a celor doi.

Mozart și Weber s-au căsătorit la 4 august 1782. Au avut șase copii în aproape 9 ani:

Raimund Leopold Mozart (1783)
Karl Thomas Mozart (1784)
Johann Leopold Mozart (1786)
Theresia Mozart (1787)
Anna Mozart (1789) și
Franz Xaver Wolfgang Mozart (1791)

Numai doi dintre aceștia, Karl Thomas și Franz Xaver Wolfgang, au supraviețuit copilăriei. Se spune că drept rezultat al nașterilor sale frecvente, Constanze se simțea adesea slăbită și se refugia în patul său.

După moartea lui Wolfgang Amadeus Mozart în 1791, Constanze a întâlnit dificultăți în creșterea celor doi copii rămași în viață. În cele din urmă, a vândut autografele rămase de pe munca lui Mozart (inclusiv incompletul Recviem) în 1800editorului Johann Anton André.

În 1809, Constanze s-a căsătorit cu Georg Nikolaus von Nissen, un diplomat și scriitor danez. Între 1810 - 1820 au trăit în Copenhaga, călătorind de-a lungul anilor prin Europa, în special în Germania și Italia. S-au stabilit în Salzburg în anul 1824. Ambii au lucrat la o biografie a lui Mozart, pe care Constanze o publică în cele din urmă în 1828, la doi ani după moartea celui de-al doilea soț.

* 1779: Comandorul Stephen Decatur, Jr. (n. 5 ianuarie 1779 – d. 22 martie1820) a fost un ofițer naval american notabil pentru eroismul său în războaiele cunoscute în istoriografia americană ca Barbary Wars^⁠(d) și War of 1812. Decatur a fost cel mai tânăr militar din întreaga istorie a United States Navy care a fost avansat la rangul de căpitan, fiind simultan primul american celebrat ca un erou național, dintre cei care nu jucaseră anterior vreun rol în Revoluția americană (așa numiți [The] Founding Fathers).

· 1793: Marie Antoinette Murat franceză Marie Antoinette Murat, Princesse Murat (n. 5 ianuarie 1793; d. 19 ianuarie 1847) a fost membră a Casei Murat. Prin căsătoria cu Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, ea a devenit și membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și Prințesă consort de Hohenzollern-Sigmaringen. Marie Antoinette a fost nepoata lui Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin căsătoria cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

Marie Antoinette a fost bunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

La 4 februarie 1808, la Paris, Marie Antoinette s-a căsătorit cu Karl, Prinț Ereditar de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul cel mare al lui Anton Aloys de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției acestuia, Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg. Marie Antoinette și Karl au avut patru copii:

Prințesa Annunziata Karoline Joachime Antoinette Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (6 iunie 1810 – 21 iunie 1885)
Karl Anton Joachim Zephyrinus Friedrich Meinrad, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811 – 2 iunie 1885)
Prințesa Amalie Antoinette Karoline Adrienne de Hohenzollern-Sigmaringen (30 aprilie 1815 – 14 ianuarie 1841)
Prințesa Friederike Wilhelmine de Hohenzollern-Sigmaringen (24 martie 1820 – 7 septembrie 1906)

Date personale
Marie Antoinette Murat
Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen

Născută	5 ianuarie 1793 Cahors, Lot, Republica franceză
Decedată	19 ianuarie 1847 (54 de ani) Sigmaringen, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen
Părinți	Q61750968[] Q61750969[]
Căsătorită cu	Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen
Număr de copii	4
Copii	Prințesa Karoline Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Amalie Prințesa Friederike
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa Murat Casa de Hohenzollern-Sigmaringen

· 1846: Rudolf Eucken, filozof german, laureat al Premiului Nobel (d. 1926)

· 1847: S-a născut Nikolai Jukovski, specialist rus în aerodonamică şi hidrodinamică, considerat “părintele” aviaţiei ruse.

· 1855: King Camp Gillete, inventator american al lamei de bărbierit (d. 1932)

· 1858: Sándor Adorján, scriitor, jurnalist și traducător maghiar (d. ?)

· 1863: Konstantin Sergheevici Stanislavski (în rusă Константин Сергеевич Станиславский) (n. 5 ianuarie 1863; d. 7 august 1938) a fost un regizor și teoretician rus al teatrului, inovator în teatrul și arta actoricească.
* 1871: Federigo Enriques (n. 5 ianuarie 1871 la Livorno - d. 14 iunie 1946 la Roma) a fost un matematician italian. Este cunoscut pentru contribuțiile aduse în domeniul geometriei algebrice și mai ales în cel al suprafețeloralgebrice.

A făcut parte din școala geometrico-algebrică italiană. Din 1896 a fost profesor la Universitatea din Bologna, iar din 1923 la Universitatea din Roma. A fost membru al "L’Accademia Nazionale dei Lincei" din Roma.

· 1874 - S-a născut medicul american Joseph Erlanger, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1944 (m.05.12.1965).

* 1876: Konrad Hermann Joseph Adenauer (pronunție germană:

/ˈkɔnʁaːt ˈhɛɐman ˈjoːzɛf ˈaːdənaʊɐ/; n. 5 ianuarie 1876,^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]Köln, Regatul Prusiei, Imperiul German – d. 19 aprilie 1967,^[4]^[14]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Rhöndorf[*], RFG^[15]) a fost un politician creștin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 și până în 1933 a exercitat funcția de primar general al Kölnului. Adversar al național-socialismului, a fost înlăturat din funcția de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzația de complot împotriva regimului nazist. Soția sa a fost de asemenea arestată, murind în detenția Poliției Secrete (Gestapo).

În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucție a creștin-democrației germane, mișcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcția de cancelar al Republicii Federale Germania - primul după cel de-al doilea război mondial.

A reușit apropierea țării sale de Franța, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianței franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din "părinții Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franței), Alcide De Gasperi (ministru de externe al Italiei) și Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumerați anterior).

Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.

În 1955 a obținut repatrierea germanilor deportați la muncă forțată în Siberia.

Bustul lui Konrad Adenauer ca element al Monumentului părinților fondatori ai Uniunii Europene din Parcul Herăstrău din București

Și-a dat demisia din funcția de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig Erhard, un politician creștin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.

A continuat să fie activ politic.

Autorul a patru volume de memorii, intitulate Erinnerungen (Amintiri).

Ca omagiu pentru contribuția sa la formarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.^[16]

· 1878: S-a născut Emil Gârleanu. Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași – d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Fiul lui Emanoil Gârleanu, colonel și al Pulcheriei, născută Antipasi-a inceput liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu viitorul scriitor Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A debutat la revista ieșeană „Arhiva” în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” și colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912. A fost un reprezentant de frunte al Semănătorismului si foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut. La Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, pe care o urmează între 1896-1900, îl are coleg pe Gheorghe Brăescu. Renunță între timp la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină, după doar um an și trei luni. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

În 1906 părăsește Bârladul, stabilindu-se la București. Pe 12 februarie 1906 se căsătorește cu Marilena Voinescu. Scriitorul va avea o fiica, Rodica.

Emil Gârleanu este operat în iunie 1914 la spitalul Colțea din București și transferat apoi la Câmpulung Muscel; în iulie Emil Gârleanu moare în urmă unei congestii renale, la Câmpulung Muscel, la doar 36 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Belludin București.

· 1896 - S-a născut actorul George Calboreanu ("Apus de soare", "Bădăranii", "Titanic Vals", "Omul cu mârţoaga") (m. 12 iulie1986)

· 1898: Prințesa Eudoxia Augusta Philippine Clementine Maria a Bulgariei(5 ianuarie 1898 – 4 octombrie 1985) a fost fiica cea mare și al treilea copil al regelui Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma. A fost sora devotată și confidenta regelui Boris al III-lea.

Date personale
Prințesa Eudoxia
Prințesa Eudoxia în 1932
Nume la naștere	Eudoxia Augusta Philippine Clementine Maria
Născută	5 ianuarie 1898 Sofia, Bulgaria
Decedată	4 octombrie 1985 (87 de ani) Friedrichshafen, Germania
Înmormântată	Altshausen
Părinți	Ferdinand I al Bulgariei Maria-Luiza de Bourbon-Parma
Frați și surori	Princess Nadezhda of Bulgaria[*] Boris al III-lea al Bulgariei Prințul Kiril al Bulgariei
Cetățenie	Bulgaria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

· 1900: Yves Tanguy, pictor francez suprarealist (d. 1955)

· 1909: S-a nascut principesa Ileana a României, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria; (d. 21.01.1991). La 23 decembrie 1908 (stil vechi) sau 5 ianuarie 1909 (stil nou), la Bucureşti, se naşte principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, căsătorită la Sinaia cu arhiducele Anton de Habsburg la 26 iulie 1931, avînd şase copii: Ştefan, Arhiduce de Austria (1932-1998), Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959), Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935), Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937), Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939) şi Elisabeta, Arhiducesă de Austria (n. 1942). Pînă la vîrsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieţi la palat. Declanşarea Primului Razboi mondial, a obligat familia regală, împreună cu guvernul şi parlamentul, să se refugieze din calea trupelor austro-germane la Iaşi. Educaţia a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti şi de la personalul curţii. A fost crescută cu dragostea faţă de România, poporul, tradiţiile şi limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al.Steriadi. În 1926 călătoreşte împreună cu Regina Maria şi fratele Nicolae în America, şi apoi în Spania. Domniţa Ileana – cum o numeau apropiaţii – a fost fondatoarea sau preşedintele a unor organizaţii de cercetaşi ca Asociaţia Creştină a femeilor române, Asociaţia Ghidelor şi Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obţine brevetul de căpitan de cursă lungă, navigînd mai mulţi ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. În vara anului 1930, însoţind-o pe mama Sa, Regina Maria într-o vizită în Spania, Principesa îl întîlneşte la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins “. În martie 1931, Ileana şi Regina Maria, întorcîndu-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitaţii primite din Umrich, de la reşedinţa verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntîlneşte pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntîlnirea nu era întîmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorinţa expresă a Regelui Carol al II-lea al României. Iniţiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvîntarea şi consimţămîntul ca şef al Casei Regale. La întoarcerea în ţară, Ileana a anunţat oficial că intenţionează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Şeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, îşi dă acordul. Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana şi al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. Numele complet al Arhiducelui era Anton Maria Franz Leopold Blanka Carl Iosef Ignatz Raphael Michael Margaretha Nicetas, un nume demn de un arhiduce de Austria, primit în amintirea naşilor de botez. După proclamarea Republicii Austria, Anton şi familia sa se retrag în Spania. Arhiducele, absolvent al şcolii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic şi de aviaţie. Împătimit aviator, era cîştigătorul a numeroase concursuri aviatice internaţionale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia şi pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism şi yachting. Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtăşite de ambii soţi şi o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară cînd un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianţă matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în ţară pentru un membru al familiei regale române. Cerimonia căsătoriei are loc la Castelul Pelişor, pe dată de 26-27 iulie, la vîrsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Conjucturile politice ale timpurilor, revoluţia din Spania şi decizia lui Carol al II-lea ca descendenţii din familia Habsburg sa nu fie născuţi pe pămînt românesc a pus pe tinerii căsătoriţi în mare dificultate. Ei sunt nevoiţi să plece în Austria în 1931. S-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Aici se nasc cei şase copii. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Ileana a organizat un spital pentru soldaţii români la castel. În martie 1944, ca să scape de persecuţiile naziştilor s-a mutat de la Viena cu întreaga familie înapoi în România unde a locuit la Castelul Bran, primit de mama sa cadou din partea oraşului Braşov. Înfiinţează lîngă Castel, „Spitalul Inima Reginei ”, în onoarea reginei Maria. Din nefericire, România a fost invadată la scurt timp de armata roşie, iar regele Mihai a fost forţat să abdice de generalul KGB Vîşinski. La 8 ianuarie 1948 părăseşte ţara împreună cu nepotul său Mihai I. Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întîi în Elveţia apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat refugiaţilor politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) şi a soţului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959). După divorţul său, se căsătoreşte în 1961, la New York, cu Ştefan Isărescu, de care ulterior se desparte şi se călugăreşte, făcînd timp de şase ani stadiul de novice, într-o mănăstire din Franţa. În 1967 se reîntoarce în S.U.A. şi, sub numele de maica Alexandra, devine stariţa mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Faţă, din oraşul Ellead, Pennsylvania. După căderea regimului Ceauşescu, Maica Alexandra a vizitat România în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani. Cîteva luni mai tîrziu, la 21 ianuarie 1991, s-a stins din viaţă ca urmare a unor complicaţii survenite în urma fracturii bazinului, la Ohioville, statul Ohio, S.U.A. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951 iar în România în 2005 sub titlul Trăiesc din nou.

· 1909 - S-a născut poetul Bazil Gruia (m.07.10.1995).

* 1914: Brúnó Ferenc Straub (n. 5 ianuarie 1914, Oradea - d. 15 februarie1996, Budapesta), de profesie biochimist, a fost un om politic maghiar, ultimul președinte al Republicii Populare Ungare, în funcție între 29 iunie1988-23 octombrie 1989.

· 1920: Arturo Benedetti Michelangeli, pianist italian (d. 1995)

* 1921: Friedrich Dürrenmatt (n. 5 ianuarie 1921,Konolfingen[*], Elveția^[12] – d. 14 decembrie 1990, Neuchâtel, Elveția^[13]) a fost un dramaturg și prozator elvețian de talie europeană, care și-a scris opera în limba germană. A făcut studii de filozofie, literatură și teologie, dar și-a încercat talentul mai întâi ca grafician, tematica desenelor sale expresive prefigurând-o pe aceea a scrierilor de mai târziu. A fost permanent preocupat de confuzia de valori și de incertitudinile epocii în care trăia ("azi nu mai există nici vinovați, nici oameni care să poarte răspunderea a ceva").

În opera lui un loc central îl ocupă problematica dreptății și îndurării, tratată în cheie tragicomică și grotescă. Cele mai multe din povestirile sale îmbracă forma literaturii polițiste.

Ca dramaturg – unul din cei mai importanți de limbă germană din secolul XX – prefera comedia, considerând-o "unica formă dramatică ce mai poate exprima azi tragicul".
Dramaturgie:

Romulus cel Mare (1948)
Căsnicia domnului Mississippi (1952)
Un înger sosește la Babilon (1954)
Pana de automobil – o comedie, Arche, Zürich 1956
Vizita bătrânei doamne, cea mai celebră dintre piesele sale, (1956)
Frank al V-lea (1960)
Fizicienii (1962)
Regele Ioan (1968)
Play Strindberg (1969)
Operațiunea Vega (1954) - Das Unternehmen der Wega
Răgazul (1977)
Achterloo (1983) ș.a.

Romane și povestiri:

Orașul (1952)
Judecătorul și călăul (1952)
„Tunelul” (Der Tunnel, 1952)
Bănuiala (1953)
Grec caută grecoaică (1955)
Pana de automobil (1956)
Făgăduiala (1958)
Prăbușirea (1971)
Justiție (1985) ^[20]
Misiunea (1986)

Date personale
Friedrich Dürrenmatt
Friedrich Dürrenmatt
Născut	5 ianuarie 1921^[3]^[4]^[1]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[10]^[16]^[17] Konolfingen[*], Elveția^[18]
Decedat	14 decembrie 1990 (69 de ani)^[3]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[10]^[16]^[17] Neuchâtel, Elveția^[19]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
Părinți	Reinhold Dürrenmatt[] Hulda Dürrenmatt[]
Frați și surori	Verena Dürrenmatt[*]
Căsătorit cu	Lotti Dürrenmatt[] (1946–16 ianuarie 1983) Charlotte Kerr[]
Copii	Ruth Dürrenmatt[] Peter Dürrenmatt[] Barbara Dürrenmatt[*]
Cetățenie	Elveția
Etnie	elvețian[*]
Ocupație	dramaturg scriitor pictor scenarist autor poet
Limbi	limba germană^[1] Swiss German[*]
Studii	Universitatea din Zürich Universitatea din Berna[*]
Specie literară	piesă de teatru, proză
Opere semnificative	Die Physiker[]* Vizita bătrânei doamne Der Verdacht[]* Der Richter und sein Henker[]* Minotaurus[]* Die Panne[]*
Note
Premii	Premiul Georg Büchner Schiller Memorial Prize[] Schiller prize[] Buber-Rosenzweig-Medal[] Jean-Paul-Preis[] Schillerpreis der Stadt Mannheim[] Carl Zuckmayer Medal[] Franz-Grillparzer-Preis[] Ernst Robert Curtius Award[] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană^[2]

· 1921: Jean, Mare Duce de Luxemburg (Jean Benoît Guillaume Robert Antoine Louis Marie Adolphe Marc d'Aviano; n. 5 ianuarie 1921) a domnit în Luxemburg din 1964 până în 2000. Este tatăl actualului Mare Duce, Henri și fiul Charlottei, Mare Ducesă de Luxemburg și al Prințului Felix de Bourbon-Parma. Printre nașii săi se numără și Papa Benedict al XV-lea, care i-a dat al doilea nume.
* 1924: Iraida Iacovleva (n. 5 ianuarie 1924, Moscova, URSS) este o specialistă în anatomie patologică și oncologie din Rusia stabilită în Republica Moldova.

A absolvit Institutul de Medicină nr. 2 din Moscova. În anii 1948–1963 a lucrat în calitate de asistentă și docent la catedra de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Chișinău, azi Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova. Ulterior, până în 1990, a fost șef de laborator patomorfologie la Institutul de Oncologie din Chișinău. Din 1990 este colaborator științific principal la aceeași instituție. Din 1965 este doctor habilitat în medicină, iar din 1967 profesor universitar. Este membră a Societății Oncologilor din Moldova și membră de onoare a Societății de Anatomie Patologică din România.^[1]

Iraida Iacovleva a publicat peste 150 de lucrări de profil. A contribuit la cercetarea epiteliului colului uterin în raport cu vârsta, evidențierea de noi forme de neoplazii metaplastice din colul uterin, descrierea deosebirilor metastructurale ale epiteliilor pavimentoase autentice și metaplastice ale colului uterin etc.^[1]

A fost distinsă cu distincțiile sovietice Savant Emerit al RSSM (1967) și Ordinul Steagul Roșu (1971).^[1] În 2000, a fost decorată cu Ordinul Gloria Muncii de către Președintele Petru Lucinschi,^[2] iar în 2016 a fost menționată cu Medalia jubiliară a Academiei de Științe a Moldovei.^[3]

· 1931: Alfred Brendel, pianist austriac

* 1931: Robert Selden Duvall (n. 5 ianuarie 1931) este un actor și regizor american.

· 1932: Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, Alessandria, Piemont – d. 19 februarie 2016, Milano) a fost un scriitor italian, editor, filosof și semiotician.^[12] Este cunoscut în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il nome della rosa, 1980), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru ficțional combinat cu analiză biblică, studii medievale și teorie literară. De atunci a scris mai multe romane, incluzând Pendulul lui Foucault și Insula din ziua de ieri Cel mai recent roman al său, Cimitirul din Praga, publicat în 2010, este un best-seller. Umberto Eco a fost președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.^[13] A scris texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri.

· 1932: Raisa Gorbaciova, soția fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov (d. 1999)
* 1935: Coleta de Sabata (n. 5 ianuarie 1935, Arad) este o scriitoare română, rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara în perioada 1981-1989.^[3]^[4]

Urmează Colegiul Național „Elena Ghiba Birta” din Arad, pe care îl absolvă în 1952. Apoi, până în 1957 urmează Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Timișoara. În 1966 obține titlul de doctor inginer la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași.^[3]

Devine cadru didactic la politehnica din Timișoara, urcând toate treptele didactice. În 1981 devine rector al institutului, funcție pe care o va deține pe durata a două mandate, până în noiembrie 1989.

Domeniul de cercetare este captarea energiei solare, rezultatele obținute fiind publicate atât în cărți^[5] cât și în reviste de profil, ca Thermal Science Journal.^[6]

Din 1990 este profesor consultant și conducător de doctorat în domeniul energiei solare

· 1937: Robert Duvall, actor american

· 1938: Juan Carlos I de Bourbon (n. 5 ianuarie 1938, Roma) a fost rege al Spaniei din 22 noiembrie 1975 până pe 19 iunie 2014, conform constituției Spaniei, care îl recunoaște ca simbol de unitate națională și legitim moștenitor al dinastiei istorice.

Juan Carlos I are ca titlu monarhic (Juan Carlos Alfonso Victor Maria de Borbon y Borbon-Dos Sicilias) este nepotul lui Alfonso XIII și fiul lui Juan de Borbon, Conte de Barcelona și al Mariei de las Mercedes de Borbon și Orleans, Prințesă a celor două Sicilii.

La 2 iunie 2014, Juan Carlos a anunțat că a decis să abdice în favoarea fiului său, Felipe. Juan Carlos a devenit al patrulea monarh european care abdică în doar un an și jumătate, în urma Papei Benedict al XVI-lea(28 februarie 2013), regina Beatrix a Olandei (30 aprilie 2013) și regele Albert al II-lea al Belgiei (21 iulie 2013).

Juan Carlos al Spaniei este fiul Infantelui Juan, Conte de Barcelona și al Prințesei María Mercedes de Bourbon-Două-Sicilii și s-a născut la Roma, Italia, unde bunicul său, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei și alți membri ai familiei regale spaniole s-au stabilit după proclamarea celei de-a Doua Republici Spaniole în 1931. S-a mutat în Spania în 1948 pentru a fi educat acolo după ce tatăl său l-a convins pe Franco să permită acest lucru. Și-a început studiile la San Sebastián și le-a terminat în 1954 la institutul San Isidro din Madrid. A intrat în armată, pregătindu-se să devină ofițer în perioada 1955-1957 la Academia Militară din Zaragoza.

Juan Carlos are două surori și un frate: Infanta Pilar, Ducesă de Badajoz (n. 1936), Infanta Margarita, Ducesă de Soria (n. 1939) și Infantele Alfonso. În martie 1956, Infantele Alfonso a murit împușcat într-un accident la casa familiei Villa Giralda din Estoril, Portugalia, la vârsta de 14 ani.

Regimul dictatorial al lui Francisco Franco a venit la putere în timpul Războiului Civil Spaniol care a generat tensiuni între democrați, anarhiști, socialiști și comuniștii susținuți în parte de liderul sovietic Iosif Stalin și de către voluntari internaționali, împotriva conservatorilor, monarhiștilor, naționaliștilor și fasciștilor.

Moștenitor al tronului Spaniei era Juan de Borbón (Conte de Barcelona), fiul regelui Alfonso al XIII-lea. Cu toate acestea, generalul Franco l-a privit pe moștenitor cu suspiciune extremă, crezând că este un liberal care se opune regimului său. Franco a luat în considerare să ofere tronul Spaniei fiului acestuia, Juan Carlos Alfonso, Duce de Anjou and Cádiz. Alfonso era cunoscut a fi un susținător al lui Franco și dorea să se căsătorească cu nepoata lui Franco, Doña María del Carmen Martínez-Bordiú y Franco în 1972. Ca răspuns, Juan Carlos a început să folosească al doilea nume al său Carlos pentru a-și afirma pretenția la moștenirea ramurii carliste a familiei sale.

În cele din urmă, Franco a decis să sară peste o generație și l-a numit pe Juan Carlos succesorul său personal. Franco a sperat că tânărul prinț putea fi crescut pentru a prelua națiunea păstrând în același timp natura ultraconservatoare a regimului său. În 1969, Juan Carlos a fost desemnat oficial moștenitor și a primit noul titlu de Prinț al Spaniei (în locul tradiționalului Prinț de Asturia). Ca o condiție de a fi numit moștenitor-aparent, Juan Carlos a trebuit să jure loialitate Mișcării Naționale a lui Franco, lucru pe care prințul l-a făcut.

Juan Carlos l-a întâlnit și s-a consultat cu Franco de mai multe ori în timp ce a fost moștenitor aparent și, adesea, a luat parte la ceremoniile oficiale alături de dictator spre furia republicanilor și a liberalilor moderați care sperau că moartea lui Franco va aduce o nouă eră în reformă. Pe parcursul acestor ani, Juan Carlos a sprijinit public regimul lui Franco. Cu toate acestea, Juan Carlos a început întâlnirea cu liderii exilați ai opoziției politice care luptau să aducă reforme liberale în țară. El a avut, de asemenea, discuții secrete cu tatăl său la telefon. Franco, la rândul său, a rămas în mare parte orb la acțiunile prințului și a negat acuzațiile că Juan Carlos ar fi fost lipsit de loialitate regimului.

În perioadele de incapacitate temporară de muncă ale lui Franco din 1974 și 1975, Juan Carlos a fost șef al statului. În apropierea morții, la 30 octombrie 1975, Franco i-a dat control deplin lui Juan Carlos. La 22 noiembrie, după moartea lui Franco, Cortes Generales l-a proclamat regele Juan Carlos al Spaniei și la 27 noiembrie, Juan Carlos a fost uns rege într-o ceremonie numită Liturghia Sfântului Duh, care a fost echivalentul unei încoronări. El a optat să nu se numească Juan al III-lea sau Carol al V-lea ci Juan Carlos I.

Regele Juan Carlos în aprilie 1977.

După moartea dictatorului Franco, regele Juan Carlos I a instituit rapid reforme, spre marea nemulțumire a Falange și a elementelor conservatoare în special din armată care se așteptau ca el să mențină statul autoritar. Regele l-a numit prim ministru al Spaniei pe Adolfo Suárez, un fost lider al Mișcării Naționale.

Juan Carlos și Nicolae Ceaușescu, președintele României, în timpul vizitei din Spania din 1979.

La 20 mai 1977, liderul recent legalizatului Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) Felipe González, acompaniat de Javier Solana, l-a vizitat pe Juan Carlos la Palatul Zarzuela. Evenimentul a reprezentat o aprobare a monarhiei de către politica de stânga din Spania, care a fost istoric republicană. Suportul stângii pentru monarhie a crescut atunci când Partidul Comunist din Spania a fost legalizat la scurtă vreme, o mișcare pe care Juan Carlos a fost presat s-o facă în ciuda opozițiie militare enorme de dreapta în timpul Războiului Rece.

La 15 iunie 1977, în Spania au avut loc primele alegeri democratice post-Franco. În 1978, o nouă Constituție a fost promulgată prin care Juan Carlos era recunoscut drept moștenitor al dinastiei spaniole și rege.

La 23 februarie 1981 s-a încercat o lovitură de stat militară, cunoscută sub numele de "23-F". În această lovitură Cortes Generales au fost confiscate de către membri ai gărzii civile ai camerei parlamentare. Conform versiunii larg acceptate, lovitura de stat s-a dovedit a fi zădărnicită de către o emisiune publică tv a regelui care a solicitat un sprijin fără echivoc pentru guvernul democratic legitim. În orele de dinaintea discursului său, el a chemat personal mai multe figuri militare de rang înalt pentru a le spune că s-a opus loviturii de stat și că a trebuit să apere guvernul democratic.

Atunci când a devenit rege, liderul comunist Santiago Carrillo l-a numit Juan Carlos cel Scurt prezicând că monarhia nu va dura. Totuși, după încercarea de lovitură de stat, Carrillo a spus telespectatorilor într-o declarație emoțională "Dumnezeu l-a salvat pe rege". De asemenea, liderul comunist a mai remarcat: "Astăzi, toți suntem monarhiști". Dacă sprijinul publicului pentru monarhie era limitat înainte de 1981, după această dată a devenit semnificativ mai mare. Potrivit unui sondaj al ziarului El Mundo din noiembrie 2005, 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este "bun sau foarte bun", 15,4% "nu așa bun" și numai 7,1% "rău sau foarte rău".

Alegerea liderului socialist Felipe González ca prim ministru în 1982 a marcat încheierea efectivă a implicării active a regelui în politica spaniolă. González a guvernat peste un deceniu și administrația sa a contribuit la consolidarea cuceririlor democratice și a menținut, astfel, stabilitatea națiunii. În timp ce regele este, în general, socotit ca având un rol pur ceremonial în politică, el deține o mare autoritate morală ca un simbol esențial al unității țării.

Regele ține un discurs anual națiunii în ajunul Crăciunului. El este comandantul șef al forțelor armate spaniole. Juan Carlos este membru al "World Scout Foundation".^[4]

Juan Carlos a participat de mai multe ori la vânătoare de elefanți în Botswana. Costul unei licențe pentru a împușca un elefant este de aproximativ 15 mii dolari la licitație.^[5] În 2012 a provocat un scandal în Spania pentru că și-a permis luxul să meargă la vânătoare de elefanți în Africa, într-un moment în care țara sa se confrunta cu grave probleme financiare (în aprilie 2012, rata șomajului în Spania a fost de 23% și aproape de 50% în rândul tinerilor^[6]) Suveranul a suferit un accident la safari și a fost nevoit să se întoarcă de urgență la Madrid, unde a fost operat de urgență la șoldul drept.^[7]^[8]^[9] El País a estimat costul total al excursiei de vânătoare la 44.000 euro, de două ori salariul mediu anual în Spania.^[6]. O petiție a cerut regelui să demisioneze din funcția sa de președinte de onoare al filialei spaniole a Fondului Mondial pentru Natură.^[10] WWF însăși a solicitat un interviu cu regele pentru a rezolva situația

Juan Carlos s-a căsătorit la Atena, la 14 mai 1962, cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, fiica regelui Paul al Greciei. Ea era ortodoxă însă s-a convertit la roman-catolicism pentru a deveni regină a Spaniei. Împreună au două fiice și un fiu.

De la copiii săi, regele are opt nepoți: Felipe Juan Froilán și Victoria Federica de la Infanta Elena; Juan Valentín, Pablo Nicolás, Miguel și Irene de la Infanta Cristina; Leonor și Sofía de la Infantele Felipe.

Juan Carlos și Sofía vorbesc fluent câteva limbi. Ambii vorbesc spaniola, engleza și franceza. Regele vorbește fluent italiana și portugheza. Spe deosebire de regină nu vorbește germana și greaca, lucru pe care îl regretă. Juan Carlos este operator radio amator iar codul de identificare este EA0JC.

În 1972, Juan Carlos, marinar pasionat, a concurat la proba Dragon la Jocurile Olimpice de vară din 1972 deși nu a câștigat nici o medalie. În vacanțele de vară, familia regală merge la palatul Marivent (Palma de Mallorca) și pe iahtul Fortuna cu care participă la competiții de navigație. Iarna, de obicei merg la schi la Baqueira-Beret și Candanchú (Pirinei).

Lui Juan Carlos îi place, de asemenea, să vâneze urși. În octombrie 2004, el a înfuriat activiștii ecologiști ucigând nouă urși (dintre care unul era o femelă gestantă) în centrul României (în Spania nu pot fi vânați anual decât 27 de exemplare).^[12] În august 2006 s-a afirmat că Juan Carlos a împușcat un urs beat îmblânzit (Mitrofan), în timpul unei partide de vânătoare private din Rusia. Purtătorul de cuvânt al monarhiei spaniole a negat această afirmație, care a fost făcută de către autoritățile ruse regionale.^[13] De asemenea a fost dur criticat în 2003 când în Polonia, alături de șeful diplomației de la Varșovia, a împușcat un bizon. Bizonul este unul dintre animalele pe cale de dispariție, în lume existând doar 1.600 de exemplare.

La 8 mai 2010, Regele a fost operat cu succes de un nodul la plămânul drept, la un spital din Barcelona.^[14] În aprilie 2012, Juan Carlos a trebuit să fie supus unei intervenții chirurgicale la Spitalul San Jose din Madrid, după o cădere la o vânătoare privată în Botswana. El a suferit o fractură triplă de șold.

Date personale
Juan Carlos I
Rege al Spaniei

Nume la naștere	Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias
Născut	5 ianuarie 1938 (81 de ani) Roma, Italia
Părinți	Juan de Bourbon^[1] Maria Mercedes de Bourbon^[1]
Frați și surori	Infanta Margarita, Duchess of Soria[] Infanta Pilar, Duchess of Badajoz[] Infante Alfonso of Spain[*]
Căsătorit cu	Regina Sofia (Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei)
Copii	Infanta Elena Infanta Cristina Felipe, Prinț de Asturias
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al Spaniei[] (22 noiembrie 1975–19 iunie 2014) rege[] (din 19 iunie 2014)
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Rege al Spaniei
Domnie	22 noiembrie 1975 - 19 iunie 2014 (44 ani, 39 zile)
Încoronare	27 noiembrie 1975
Predecesor	Francisco Franco
Succesor	Felipe al VI-lea al Spaniei

* 1941: Hayao Miyazaki (宮崎駿 Miyazaki Hayao^?, n. 5 ianuarie 1941^[10])) este un regizor, producător, scenarist, animator, scriitor și desenator de manga japonez. Cu o carieră de peste cincizeci de ani, Miyazaki este comparat cu Walt Disney, Steven Spielberg și Orson Welles.^[11] În 2002 a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film de animație pentru Călătoria lui Chihiro, iar în 2014 a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră.^[12]

* 1942: Mitrofan Ciobanu (n. 5 ianuarie 1942) este un specialist în domeniul topologiei și matematicii, care a fost ales ca membru corespondent (1995) și apoi membru titular (2000) al Academiei de Științe a Moldovei.
* 1942: Prof.univ.dr. Alexandru Lupaș (n. 5 ianuarie 1942 la Arad - d. 14 august2007 la Sibiu) a fost un matematician român, având contribuții importante în analiza numerică. Are două doctorate în matematică (în Germania și în România, la Cluj Napoca). A fost profesor la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu.

· 1943 - S-a născut muzicologul şi compozitorul Florian Lungu.

* 1944: Nifon Mihăiță (n. 5 ianuarie 1944, Crețești-Vidra, județul Ilfov (interbelic)) este un arhiepiscop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Exarh Patriarhal pentru relațiile Patriarhiei Române cu instituțiile creștine internaționale și cu instituțiile europene. Ziarul Evenimentul zilei a publicat în 2 aprilie 2001 extrase dintr-o notă de convorbire din 1975, în care Nifon informa autoritățile comuniste asupra exilului românesc din Londra, oferind informații despre Ion Rațiuși fostul suveran Mihai al României, printre alții.^[1]

· 1946: Diane Keaton, actriță americană
* 1949: Leo Butnaru (n. 5 ianuarie 1949, comuna Negureni, județul Orhei, Republica Moldova) este un poet, prozator, istoric literar, eseist și traducător român. Licențiat în jurnalism și filologie al Universității de Stat din Chișinău (1967–1972).

· 1950: Ioan Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950, Iași - d. 21 mai 1991, Chicago), istoric al religiilor, scriitor și eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago. Discipol și protejat al lui Mircea Eliade. A fost asasinat prin împușcare, la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago, după ce primise cartea verde și urma să fie angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton). Crima nu a fost elucidată.

A fost asasinat la 21 mai 1991, la Chicago, în plină forță creatoare. Înainte de asasinarea în stil KGB („O tipică execuție în stil KGB-ist”, a comentat ulterior Ion Pacepa^[6]) primise scrisori de amenințare cu moartea; amenințările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca și în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, și a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfășura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în țară.

În ce privește mobilul crimei, scenariul cu cea mai mare "priză" a fost acela că profesorul Culianu a fost asasinat din cauza criticilor aduse Guvernului Român, el afirmând în mai multe rânduri că Securitatea încă funcționează ca parte a Serviciului Român de Informații, deși oficialii români susțineau că a fost desființată în timpul Revoluției.^[7]

· 1951 - S-a născut actorul şi regizorul italian Christian de Sica.
* 1954: Theodore Marvin "Ted" DiBiase Sr. (n. 5 ianuarie 1954)^[5] este un wrestler profesionist, comentator de wrestling și manager de wrestling retras din activitate. Este cel mai bine cunoscut din perioada în care a lucrat pentru WWF ca "Omul Milionului de Dolari" (engl.Million Dollar Man) Ted DiBiase. A câștigat turneul WWF King of the Ring în 1988. De asemenea, deoarece nu a ajuns niciodată campion mondial în WWF, el și-a creat propria centură, Million Dollar Championship, nerecunoscută însă de WWE. Este foarte cunoscut și pentru râsul său diabolic.
* 1958: Ion Draica (n. 5 ianuarie 1958, Constanța) este un luptător român, laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1984 de la Los Angeles, după ce a ocupat locul 4 la Moscova 1980. A fost campion mondial în 1978, vicecampion mondial în 1982, medaliat cu bronz la Campionatul Mondial în 1981, campion european în 1977, 1978, 1979, și vicecampion european în 1983.

A crescut în Constanța aproape de complexul sportiv „Tomis”. La vârsta de șapte ani s-a apucat de lupte greco-romane sub îndrumarea lui Constantin Ofițerescu, cu care s-a pregătit toată carieră.^[1]

După ce s-a retras a devenit conducător sportiv la Farul Constanța, apoi a fost ales președintele al Federației Române de Lupte.^[1] A intrat în afaceri după Revoluția din 1989. A înființat 27 de firme în numeroase sectoare de activitate, de la electronice la alimentație. S-a angajat în politică cu Partidul Noua Românie. În anul 2005 a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru înșelăciune.^[2] A fost grațiat în 2007 din motive medicale de președintele Traian Băsescu.^[2]

* 1960: Glenn Peter Strömberg (n. 5 ianuarie 1960) este un fost fotbalist suedez. A câștigat Cupa UEFA cu clubul IFK Göteborg în anul 1982.

* 1962 Shinobu Ikeda (n. 5 ianuarie 1962) este un fost fotbalist japonez.:

* 1963: Sebestyén Csaba-István (n. 5 ianuarie 1963) este un deputat român, ales în 2016.

* 1965: Laurențiu Chirvăsuță (n. 5 ianuarie 1965) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1965: Vincent Peter "Vinnie" Jones (n. 5 ianuarie 1965) este un actor britanic și fost jucător de fotbal profesionist.

Născut în Watford, Hertfordshire, Vinnie Jones a reprezentat ca jucător, echipa națională de fotbal a Țării Galilor, fiind desemnat și căpitan al ei. În componența "Găștii nebune", Jones a câștigat Cupa Angliei în 1988 cu Wimbledon, club pentru care el a jucate peste 200 de meciuri între 1986 și 1998. De asemenea el anterior a mai jucat pentru Chelsea și Leeds United.

El a profitat de imaginea de tip dur ca fotbalist și este cunoscut și ca actor pentru stilul său agresiv și comportament intimidant, de multe ori fiind selectat în roluri de antrenori, huligani și criminali violenți.

În 1998 a debutat ca actor în pelicula Lock, Stock and Two Smoking Barrelsde Guy Ritchie, iar peste un an s-a retras definitiv din fotbalul profesionist dedicându-se cinematografiei. De atunci, el a apărut în peste 25 de filme ca Snatch, X-Men: The Last Stand, unde a jucat rolul lui Juggernaut.^[1]^[2]

· 1967: Adrian Mihai Cioroianu (n. 5 ianuarie 1967, Craiova, România) este un autor, istoric, jurnalist, eseist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu (în perioada 5 aprilie 2007 - 15 aprilie 2008).

Profesor universitar la Facultatea de Istorie de la Universitatea București, el este autorul mai multor cărți de istorie a României (și în special de istorie a României comuniste). Este cunoscut și în calitate de coautor de manuale de liceu.

Membru al Grupului de Dialog Social, el s-a alăturat Partidului Național Liberal și a fost ales în Senatul României pentru județul Timiș în anul 2004. După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, el a îndeplinit funcția de europarlamentar, membru în Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) și vicepreședinte al Grupului ALDE din Parlamentul European. La data de 5 aprilie 2007, Cioroianu a devenit ministru al afacerilor externe în guvernul Tăriceanu remaniat. Din 2012 este decan al Facultății de Istorie a Universității din București.

Începând din anul 2015, Adrian Cioroianu este ambasador al României pe lângă UNESCO.^[1]Adrian Cioroianu a fost căsătorit timp de 10 ani cu Luminița, o traducătoare de limba engleză, de care a divorțat în anul 2003. Cei doi au împreună un băiat

* 1967: Joe Flanigan (n. 5 ianuarie 1967, Los Angeles, California) este un actor american de televiziune cel mai cunoscut pentru interpretarea Colonelului John Sheppard din Stargate Atlantis.
* 1968: Peter René Baumann (n. 5 ianuarie 1968), cunoscut mai bine sub numele de DJ BoBo, este un cântăreț, compozitor, dansator și producător de muzică elvețian. DJ BoBo a vândut 14 milioane de înregistrări în întreaga lume și a lansat 11 albume de studio, precum și o compilație de câteva albume, care au inclus hit-urile sale anterioare într-un format refăcut.^[1]

· 1969 - S-a născut Marilyn Manson (Brian Warner), solist american de muzică rock.

· 1973: Irinel Ioan Stativă, politician român

· 1975: Bradley Charles Cooper^[1] (n. 5 ianuarie 1975, Philadelphia, Pennsylvania) este un actor și producător american.

După ce absolvit Academia Germantown în 1993, Cooper a urmat Universitatea Georgetown, pe care a absolvit-o cu o diplomă în engleză în 1997. Mai târziu, a studiat la Actors Studio Drama School la Universitatea New School înainte de a-și începe cariera profesională în serialul Sex and the City în 1998. A debutat cu filmul Wet Hot American Summer (2001), înainte de a obține prea bine cunoscutul rol ca Will Tippin în serialul plin de succes Alias (2001–2003).

Cooper a jucat în filmul de familie I Want to Marry Ryan Banks (2004), și a apărut în serialul Jack & Bobby (2004–2005). A jucat în comedia de succes Wedding Crashers (2005), precum și în filmul Failure to Launch(2006) ca prietenul lui Matthew McConaughey. Cooper a jucat în rol principal în Kitchen Confidential, bazat pe memoriile lui Anthony Bourdain, care a debutat în septembrie 2005.

În martie 2006, Cooper a jucat în Three Days of Rain pe Broadway cu Julia Roberts și Paul Rudd la Teatrul Bernard B Jacobs.

S-a căsătorit cu actrița Jennifer Esposito. Ei s-au căsătorit printr-o mică ceremonie în 30 decembrie 2006.

* 1976: Dennis Șerban (n. 5 ianuarie 1976 în București) este un fotbalist și antrenor român retras din activitate.

* 1976: Adrian Toma (născut pe 5 ianuarie 1976 în Focșani, Vrancea) este un fost fundaș român de fotbal. A debutat în Liga 1 pe 4 martie 2000 în meciul Rocar București - Oțelul Galați 3-2.

* 1977: Bojan Alexandrović (alternativ: Boian Alexandrovici sau Boian Alexandru, n. 5 ianuarie 1977 la Negotin, Serbia^[1]) este un preot român ortodox din estul Serbiei (Timoc), paroh de Malainița și Remesiana, precum și protopop al Protopiatului Dacia Ripensis (fiind hirotonit de episcopul român Daniil de la Vârșeț) cu sediul la Negotin. S-a născut în 1977 la Negotin, unde și-a petrecut copilăria. Descendent al unei familii de români timoceni,bunicii din partea tatălui, originari din satul Malainița, situat la câțiva kilometri nord-vest de Negotin. Actualmente, Bojan Alexandrovič locuiește în Malainița, unde slujește în prima biserică ortodoxă în care limba liturgică este româna. Deocamdată doar în Iasicuva (sârb. Jasikovo), în Bigrenița(sârb.: Bigrenica) și Samarinovăț (sârb: Samarinovac) s-au mai ridicat astfel de biserici (sau se află în construcție). La Malainița este plănuită ridicare unei biserici mai mari, biserica actuală urmând să fie transformată în mănăstire.

În 2003, Boian Alexandrovici a ridicat la Mălăinița din fonduri proprii, pe un teren aflat în proprietatea sa, prima biserică ortodoxă română din Serbia de răsărit. Urmează un conflict îndelungat cu autoritățile sârbe, care cereau demolarea lăcașului, invocând ilegalitatea acestei construcții. Un oponent vehement a lui Alexandrovic este și Biserica Ortodoxă Sârbăcare se teme să-și piardă influența în acest colț al Serbiei. Scandalul a ajuns să fie comentat în presa internațională. În aprilie 2005, incidentul a fost discutat și la adunarea Consiliului Europei. La sfârșitul anului 2006, ipodiaconul Boian Alecsandrovic, a fost condamnat la două luni de inchisoare, cu suspendare.

În martie 2008 părintele Bojan Aleksandrović a fost decorat de către ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al României la Belgrad, Ion Macovei, Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Comandor, înalta distincție conferită de președintele României, Traian Băsescu. Înalta distincție a fost decernată de către București "în semn de apreciere deosebită pentru atașamentul și angajamentul său constant față de promovarea identității culturale, lingvistice și religioase a românilor din Serbia".

Cu toate acestea, atacurile Bisericii Ortodoxe Sârbe împotriva preotului român au continuat. Acesta fost caterisit pe motiv că a oficiat slujbe în limba română într-o biserică din Serbia. Sentința de excomunicare, pronunțată pe 16 octombrie 2008 de către Iustin, episcopul ortodox sârb al Timocului, a fost comunicată și preotului Bojan Aleksandrovici, care a fost judecat în absență. În actul semnat de episcopul Iustin se arată următoarele: „Boian Aleksandrovici, fost cleric al episcopiei de Timoc, a disprețuit pe episcopul său competent și fără aprobare și acord al bisericii noastre a fost hirotonit în treapta preoției de către un episcop al Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe presbiterul Boian Aleksandrovici îl caterisim din treapta preoției și îl întoarcem în rândul laicilor fără drepturi și funcții“.

Sfântul Sinod al BOR, întrunit la 30 octombrie 2008 la București, considera "invalid actul de caterisire a părintelui Bojan Alexandrovici de la Malainița (Valea Timocului) de către tribunalul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timoc, deoarece preotul român nu este cleric al Bisericii Ortodoxe Sârbe. De asemenea, Membrii Sfantului Sinod au constatat faptul că Episcopia Ortodoxă Sârba a Timocului nu respecta cele convenite în cadrul Comisiei mixte de dialog a celor doua Biserici Ortodoxe, din aprilie 2006, adică asigurarea serviciilor religioase în limba română pentru comunitățile românești"

Pe 21 ianuarie 2009, părintele Boian Alexandrovici, Protopop de Dacia Ripensis (Valea Timocului/Serbia), a primit o înștiințare ultimativă de la primaria din Negotin în care i se dă un termen de 15 zile pentru dărâmarea fundației celei de-a doua biserici românești în localitatea Malainița, fundație sfințită în martie 2008.^[2]

* 1978: January Kristen Jones (n. 5 ianuarie 1978) este o actriță americană. A devenit cunoscută datorită rolurilor Betty Draper din Mad Men și Cadence Flaherty din American Wedding. A jucat rolul principal în filmul Love's Enduring Promise, unde a interpretat rolul celui mai mare copil de familie, care se îndrăgostește de un bărbat misterios care îi salvează viața tatălui său. A fost apreciată și pentru rolurile avute în Anger Management (2003), Pur și simplu dragoste și Dirty Dancing: Havana Nights. În anul 2005 a apărut în The Three Burials of Melquiades Estrada, regizat de Tommy Lee Jones. În pelicula We Are Marshall (din 2006) a jucat rolul lui Carol Dawson, soția antrenorului de fotbal William "Red" Dawson. A apărut în sezonul 18 al serialului Lege și ordine, în episodul "Quit Claim". A jucat și în producția britanică The Boat That Rocked. În anul 2002 a apărut în topul Celor mai atrăgătoare femei alcătuit de revista Maxim, pe locul 82. În mai 2009 a apărut pe coperta revistei GQ. În 2009 a fost gazda show-ului Saturday Night Live, unde a interpretat câteva piese ale trupei Black Eyed Peas. Prestația ei a fost foarte contestată la acea vreme. În august 2010, în presa de specialitate au apărut stiri potrivit cărora ea ar fi fost distribuită în Emma Frost din X-Men: First Class, regizat de Matthew Vaughn. În 2011 apare împreună cu Liam Neeson și Diane Kruger în thrillerul Necunoscutul, regizat de Jaume Collet-Serra.

* 1981: Joel Thomas Zimmerman (n. 5 ianuarie 1981), cunoscut mai ales cu numele de scenă deadmau5 (română Șoarece mort), este un muzician și producător canadian de muzică house, electro house și house progresiv stabilit în Toronto. Melodiile sale au fost incluse în albume compilații ca In Search of Sunrise 6: Ibiza, Tech-Trance-Electro-Madnessal MixMag (mixat de deadmau5 însuși), și au fost difuzate inclusiv la emisiunea radio A State of Trance găzduită de Armin van Buuren. Albumul său de debut, Get Scraped, a fost lansat în 2006.^[4] Conform revistei de specialitate din lumea DJ-ilor, DJ Magazine, deadmau5 se clasează pe locul 4^[5] și pe același loc în topul celor mai buni DJ ai momentului conform The DJ List.^[6]

A colaborat și cu alți DJ-i precum Kaskade, MC Flipside, Rob Swire de la formația Pendulum, și Steve Duda sub numele de BSOD.^[7] Este cunoscut pentru capul de șoarece pe care îl poartă în spectacolele sale pe care l-a creat în timp ce învăța să folosească un program de grafică 3D.^[8]

* 1982: Andi Cristea (nume complet: Andi Lucian Cristea), (n. 5 ianuarie 1982, Buzău) este un politician român, membru al Partidului Social Democrat. Din mai 2014 este Membru al Parlamentului European, activând în Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților. Andi Cristea este vicepreședinte al Comisiei pentru Afaceri Externe (AFET), Președinte al Delegației la Comisia parlamentară de Asociere UE-Moldova (D-MD), membru în Delegația la Adunarea Parlamentară Euronest (DEPA) și membru al Conferinței președinților de delegație (CPDE).

* 1982: Adrian Ioan Drida (n. 5 ianuarie 1982, Sântana) este un fotbalist român, care în prezent este liber de contract.

* 1982: Anastasiia Pidpalova (n. 5 ianuarie 1982 în Herson)^[1] este o jucătoare de handbal din Ucraina. În prezent evoluează la clubul rusesc Dinamo Volgograd.

* 1982: Jaroslav Plašil (n. 5 ianuarie 1982, Opočno, Cehoslovacia, astăzi în Cehia) este un fotbalist ceh care joacă pentru clubul francez de primă ligă Girondins de Bordeaux.^[1]

* 1983: Júlia Gonçalves de Almeida (n. 5 ianuarie 1983) este o actriță braziliană. Ea este fiica scriitorului de telenovele Manoel Carlos.^[2]

* 1983: Iosif Chirilă (n. 5 ianuarie 1983) este un canoist de origine română, dublu campion mondial în anii 2005 și 2007.

* 1985: Victor Bulat (n. 5 ianuarie 1985) este un fotbalist care joacă pentru clubul moldovean Dacia Chișinău. Are 7 selecții la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova.

* 1985: Sînziana Bucura Nicola^[1] (n. 5 ianuarie 1985, București) este o actriță, scenaristă și regizoare română. Este cunoscută pentru rolul Nadia din filmul O lună în Thailanda,^[2] debutul în lungmetraj al regizorului Paul Negoescu,^[3] dar și pentru dublajele la animații precum Ben 10, Angelo e cel mai tare și Minionii. Joacă mult în teatre independente^[4] – Teatrul Act, Teatrul Metropolis, Green Hours și Godot Café-Teatru.^[5] Alături de Ionuț Grama, Florina Gleznea și Emil Măndănac formează una dintre cele mai longevive echipe din zona teatrală independentă.^[6] În 2013 scrie și regizează scurtmetrajul Duminică,^[7] selectat în 2014 la Festivalul Filmwinter de la Stuttgart, Germania, unde câștigă Premiul Norman pentru cel mai bun scurtmetraj.^[5] Din 2015 este coordonator producție la studioul Fast Production Film,^[1] unul din principalii realizatori de dublaje de filme și de desene animate din Europa.^[8]

Pe lângă actorie, a lucrat ca jurnalist pentru reviste de cultură.^[9]

Debutează în 2006 în serialul La urgență, primul serial românesc despre viața unui grup de medici.^[11] Urmează apariții în scurtmetrajele Bucătărie chinezească (2008) și Piscine, Germania (2009),^[12] pentru ca în 2012 să aibă unul din rolurile principale în pelicula O lună în Thailanda, regizată de Paul Negoescu.

Scurtmetrajul Duminică reprezintă debutul Sînzianei în regie și scenariu.^[12] De-a lungul carierei a participat la festivale importante precum Biennale di Venezia (2012),^[13] Festivalul de Film de la Sarajevo (2013) sau Stuttgarter Filmwinter (2014).^[12]

Filme

Ultimele 5 minute (2011)
O lună în Thailanda (2012) – Nadia
Chosen (2016) – Jessica

Filme regizate

Duminică (2013) – scurtmetraj
Violare de domiciliu (2015) – scurtmetraj^[14]^[15]

Teatru

Cui i-e frică de Virginia Woolf?^[16] – Honey^[17]
For the Win
Hai k potzi!
Countryside Tour
Demoni
Fără sprijin

* 1986: Viktoria Borșcenko (n. 5 ianuarie 1986, în Herson) este o jucătoare de handbal din Ucraina legitimată la clubul Rostov-Don și care joacă pentru echipa națională de handbal feminin a Ucrainei.^[2] Viktoria Borșcenko evoluează pe postul de extremă stânga.

Ea s-a transferat la Rostov-Don în iunie 2013.^[3]

* 1986: Milan Perendija (Chirilice sârbe: Mилaн Пepeндиja ; n. 5 ianuarie 1986 în Belgrad) este un fotbalist sârb care în Rimânia a jucat pentru FC Oțelul Galați.

* 1986: Iana Șemiakina (în ucraineană Яна Шемякіна) (n. 5 ianuarie 1986, Liov) este o scrimeră ucraineană specializată pe spadă.

A cucerit titlul european în 2005 la Zalaegerszeg, câștigând finala cu unguroaica Hajnalka Tóth. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, dar a pierdut în primul tur cu Jesika Jiménez din Panama. La ediția din 2012 la Londra a ajuns în finala după ce a trecut de româncele Ana Maria Brânză și Simona Gherman, respectiv în optimile și în sferturile de finală. A învins-o la o tușă pe germanca Britta Heidemann, câștigând medalia de aur.^[1]

* 1987: Emilian Crețu (n. 5 ianuarie 1987, Negureni, Telenești, RSS Moldovenească, azi Republica Moldova) este un actor, prezentator TV din Republica Moldova, de asemenea acesta este lector superior la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.^[1]^[2]

* 1990: Leroy Johan Fer (n. 5 ianuarie 1990) este un fotbalist olandez care joacă pe postul de mijlocaș la clubul galez din Premier League, Swansea City și la echipa națională de fotbal a Olandei.

* 1991: Nelu Nicolae (n. 15 martie 1991, Craiova) este un fotbalist român. A jucat la Universitatea Craiova, UTA, Râmnicu Vîlcea și FC Podari.^[1]

* 1991: Alexandru Ioan Sorian (n. 5 ianuarie 1991, Sânmartin) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș stânga la clubul din Liga a III-a, Luceafărul Oradea.

* 1994: Claudiu Bumba (n. 5 ianuarie 1994, Baia Mare) este un fotbalist român care evoluează la clubul din Liga I la Concordia Chiajna.

* 1996: Maxim Alexander "Max" Baldry (n. 5 ianuarie 1996) este un actor englez cunoascut pentru rolul Stepan din filmul Vacanța lui Mr. Bean. A mai jucat și în The Little Polar Bear 2:The Mysterious Island în 2005 unde a interpretat vocea lui Chucho, în serialul televizat "Rome", episoadele "A Necessary Fiction"; "Deus Impeditio Esuritori Nullus" și "De Patre Vostro" unde a interpretat rolul lui Caesarion, fiul lui Iulius Cezar și Cleopatra.

Deși Baldry s-a născut la Londra, datorită serviciului tatălui său a crescut la Moscova și Varșovia, unde a frecventat școala; se întoarce în Londra în 2003. Astfel Baldry vorbește fluent engleza și rusa. A frecventat școala Gayhurst, o școală prestigioasă din Buckinghamshire. Max a practicat dansul, cântatul și lecțiile de actorie la școala de teatru Jackie Plamer. Părinții lui sunt Simon Baldry si Carina Baldry.

Decese

· 842: Abu Ishaq 'Abbas al-Mu'tasim bin Harun al-Rashid (Arabă: أبو إسحاق عباس المعتصم بن هارون الرشيد‎; 795 – 5 ianuarie 842), cunoscut mai bine sub numele de al-Mu'tasim bi-'llah (المعتصم بالله, "Cel ce caută refugiu la Dumnezeu"), a fost cel de-al optulea calif abbasid. Acesta a domnit din 833 până la moartea sa, în 842. Înainte de a deveni calif, al-Mu'tasim și-a dobândit reputația de comandant militar iscusit în Anatolia. În timpul domniei fratelui său, al-Mamun, al-Mu'tasim a fost guvernator al Egiptului. El a devenit calif al Imperiului Abbasid după moartea fratelui său, în 833. În perioada de domnie a lui al-Mu'tasim, este plasat momentul constituirii corpului de armată alcătuit din soldați-sclavi turci(mamālīk).^[1]^[2]

Al-Mu'tasim s-a remarcat, printre altele, prin faptul că a fost un calif războinic, purtând în mod constant războaie, atât împotriva Imperiului Bizantin, cât și împotriva diverselor grupări rebele din interiorul Califatului Abbasid. Cea mai notabilă realizare a sa pe plan intern a fost înăbușirea revoltei khurramite.^[1]^[2]

Al-Mu'tasim s-a îmbolnăvit spre sfârșitul anului 841. Acesta a decedat pe 5 ianuarie 842, la Samarra.^[3] În ziua în care a murit al-Mutasim, fiul acestuia, al-Wathiq, a depus jurământul de credință și a devenit noul calif al Imperiului Abbasid.^[9]

Istoricii au pus adesea accentul pe lipsa de cultură a califului al-Mu'tasim, în comparație cu fratele său, al-Ma'mun, însă acesta s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și de suveran, sub conducerea căruia, Califatul Abbasid a continuat să fie o entitate politică și militară solidă.^[1]

· 1066: Eduard Confesorul (c. 1003 / 1004 - 5 ianuarie 1066)^[1], fiul lui Ethelred al II-lea al Angliei, a fost penultimul rege anglo-saxon al Angliei și ultimul al Casei de Wessex, din 1042 până la moartea sa.

Eduard a fost văzut ca o persoană pioasă, iar domnia sa a fost notabilă datorită dezintegrării puterii regale în Anglia și a avansului puterii familiei Godwin. Biografii săi, Frank Barlow și Peter Rex, îl prezintă pe rege ca fiind unul de succes, energic, plin de resurse și uneori nemilos, dar a cărui reputație a fost pătată pe nedrept de către cucerirea normandă la scurt timp după moartea sa. Alți istorici sunt de părere că aceste lucruri sunt parțial adevărate. În opinia lui Richard Mortimer, întoarcerea Godwinilor din exil în 1052 a însemnat sfârșitul efectiv de exercitare a puterii sale.

Eduard l-a succedat pe fiul cel mare al lui Knut, Hardeknud, restabilind ordinea Casei de Wessex după o perioadă de dominație daneză, de când Knut cucerise Anglia în 1016. Când Eduard a murit în 1066, el a fost urmat de Harold Godwinson (cumnatul său) care a fost învins și ucis în același an de către normanzii lui William Cuceritorul în Bătălia de la Hastings.

Eduard este numit Confesorul, fiind porecla unuia care a trăit o viață de sfânt, dar care nu a fost martir. El a fost canonizat în 1161 de către Papa Alexandru al III-lea și este comemorat pe 13 octombrie de către Biserica Angliei și Biserica Romano-Catolică din Anglia și Țara Galilor. Sfântul Eduard a fost unul dintre sfinții naționali ai Angliei până la Regele Eduard al III-lea, care l-a adoptat pe Sfântul George ca sfânt protector al Angliei în jurul anului 1350.

· 1430: Philippa a Angliei (4 iunie 1394 – 5 ianuarie 1430), de asemenea cunoscută ca Philippa de Lancaster, a fost regină consort a Danemarcei, Suediei și Norvegiei din 1406 pînă în 1430. A fost soția lui Eric de Pomerania, care a condus cele trei regate. Regina Philippa a fost de facto regentă a Suediei în 1420 și regentă a Danemarcei și Norvegiei din 1423 până în 1425.^[1]

Philippa s-a născut la castelul Peterborough ca fiica lui Henry Bolingbroke (mai târziu regele Henric al IV-lea al Angliei) și a soției acestuia, Mary de Bohun. În 1401, regele Henric a sugerat reginei Margaret I a Danemarcei o alianță între Anglia și Uniunea Kalmar consfințită printr-o căsătorie între moștenitorul Angliei și Catherine, sora moștenitorului tronurilor nordice. Margaret nu a putut fi de acord cu condițiile căsătoriei; în schimb, Philippa a fos logodită cu Eric și proclamată regină în 1405.

La 26 octombrie 1406, la Lund, Philippa care avea 13 ani s-a căsătorit cu Eric de Pomerania.

· 1465: Charles de Valois (n. 24 noiembrie 1394 - d. 5 ianuarie 1465) a fost Duce de Orléans, dar și un poet francez, cunoscut pentru celebrele sale rondeluri, balade și versuri ocazionale.

Charles s-a căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Isabella de Valois(fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și văduva regelui Richard al II-lea al Angliei), cu care s-a căsătorit la Compiègne în 1406; a murit la naștere. Fiica lor, Joan s-a căsătorit cu Ioan al II-lea de Alençon în 1424 la Blois.

A doua soție a fost Bonne de Armagnac, fiica lui Bernard al VII-lea, Conte de Armagnac, în 1410. Bonne a murit înainte ca el să se întoarcă din captivitate.

La întoarcerea sa în Franța, în 1440, Charles s-a căsătorit cu Maria de Cleves (fiica lui Adolph I, Duce de Cleves) și au avut trei copii:

Maria de Orléans (19 decembrie 1457 – 1493). S-a căsătorit cu Jean de Foix în 1476.
Ludovic al XII-lea al Franței (1462–1515)
Anne de Orléans (1464–1491), stareță la mănăstirile Fontevrault și Poitiers.

· 1477: Carol Temerarul (franceză Charles le Téméraire)^[1] (10 noiembrie 1433, Dijon – 5 ianuarie 1477, Nancy), botezat Charles Martin, a fost Duce de Burgundia între 1467 și 1477. Cunoscut drept Carol cel Groaznic de către dușmanii săi,^[2] a fost ultimul Valois Duce de Burgundia. După moartea sa timpurie, ducatul de Burgundia a fost reintegrat în regatul francez.

· 1589: Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florența - d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Franței și soția regelui Henric al II-lea al Franței, precum și mamă a trei regi aparținând Casei de Valois. S-a născut în Italia, purtând numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai târziu a trăit în Franța sub numele Catherine de Médicis. Mai întâi regină, apoi regentă a Franței, Caterina a fost o figură emblematică a secolului al XVI-lea. Numele său este legat de războaiele religioase. Rolul său în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu face din ea o figură controversată, chiar și în prezent.
Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici.
A fost o femeie puternică, la fel ca vecina ei, Elisabeta I. Când Henric al II-lea a murit, ea era doar o văduvă singură, de origine italiană, cu cinci copii minori și două familii puternice (Guise și Bourbon) care încercau să preia puterea
A făcut totul pentru a păstra tronul pentru fii săi. Practic, autoritatea ei a fost mereu condiționată de războaiele civile. Politica ei a apelat uneori la măsuri disperate pentru a menține familia Valois la putere. Fără ea nici unul dintre fii ei nu ar fi reușit să rămână la putere. Anii în care a condus au fost numiți „anii Caterinei de Medici”

· 1655: Papa Inocenţiu al X-lea; (n. 1574).

· 1762: Elisabeta Petrovna (rusă Елизаве́та (Елисаве́т) Петро́вна) (29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1709 — 5 ianuarie 1762 [S.V. 25 decembrie 1761]), cunoscută și ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat țara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) și în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorința de expansiune teritorială a Rusiei. Politica sa internă a permis nobilimii să obțină o poziție dominantă în cadrul guvernului local, dar cu puteri limitate. Ea a încurajat înființarea de către Lomonosov a Universității din Moscova și a Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg de către Șuvalov. A cheltuit, de asemenea, sume exorbitante pe proiectele grandioase în stil baroc ale arhitectului ei preferat, Bartolomeo Rastrelli, în special în Peterhof și Țarskoe Selo. Palatul de Iarnă și Catedrala Smolnîi rămân principalele monumente ale domniei sale la Sankt Petersburg. În general, ea a fost una dintre cei mai iubiți monarhi ruși, pentru că nu a permis germanilor să ocupe posturi în guvern și nicio persoană nu a fost executată în timpul domniei sale.

În iunie 1756 Elisabeta a suferit un atac cerebral și succesiunea a devenit principalul subiect de la curte. Nepotul ei Petru, în care țarina nu mai avea încredere, căzuse în dizgrație și apăruse zvonul conform căreia împărăteasa îl va numi succesor pe strănepotul ei Pavel. Mama lui Pavel, Ecaterina, a început să discute în secret cu Bestuzev-Riumin și ambasadorul britanic despre cum ar putea obține puterea pentru fiul ei după moartea împărătesei.

Al doilea atac cerebral din 1757 a lăsat-o pe țarină suspicioasă și impulsivă. Împărăteasa a îmbătrânit, a devenit foarte corpolentă, frumusețea ei a pălit și umbla cu multă greutate. La 20 decembrie 1761 a asistat la o reprezentație a teatrului ei privat și și-a afișat public afecțiunea față de strănepotul ei Pavel. După trei zile a suferit un nou atac și a murit în după-amiaza Crăciunului anului 1761.

* 1790: Jacob Christian Schäffer (n. 31 mai 1718, Querfurt – d. 5 ianuarie 1790, Regensburg) a fost un teolog luteran german precum unul di cei mai faimoși botaniști, micologi, entomologi, ornitologi, inventatori și scriitori științifici din secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schaeff..

· 1796: Samuel Huntington (stil vechi, 16 iulie, stil nou, 5 iulie 1731 – 5 ianuarie1796) a fost un jurist, om de stat și Patriot din timpul Revoluției americane din Connecticut. Unul din Părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, Samuel Huntington, în calitatea sa de delegat al Congresului Continental, a semnat Declarația de independență a Uniunii și Articolele Confederației, prima constituție americană. Huntington a fost de asemenea Președintele Congresului continental între 1779 și 1781, șeful Curții supreme de justiție al viitorului stat

Connecticut (între 1784 și 1785, respectiv cel de-al treilea guvernator al statului Connecticut din 1786 până la decesul său.
* 1806: Christian Friedrich Karl Alexander (24 februarie 1736 – 5 ianuarie 1806) a fost ultimul margraf de Brandenburg-Ansbach (1757-1791) și ultimul margraf de Brandebourg-Bayreuth (1769-1791). În 1791, el a vândut drepturile sale asupra celor două principate regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

· 1821: Moare Alexandru Sutu, ultimul domn fanariot din Tara Româneasca.

· 1827: Prințul Frederick, Duce de York și Albany (Frederick Augustus; 16 august 1763 – 5 ianuarie 1827) a fost membru al Casei de Hanovra și al familiei regale britanice, al doilea copil și al doilea fiu al regelui George al III-lea. De la moartea tatălui său în 1820 până la propria sa moarte în 1827, a fost moștenitor prezumptiv al fratelui său mai mare George al IV-lea.
* 1885: Peter Christen Asbjørnsen (n. 15 ianuarie 1812 - d. 5 ianuarie 1885) a fost scriitor și savant norvegian. Scrierile și studiile sale folcloristice au avut un rol important în evoluția limbii literare norvegiene, în variantele sale: Bokmål și Nynorsk.

· 1901: Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxonia (24 iunie1818 – 5 ianuarie 1901) a fost conducător de Saxa-Weimar-Eisenach din 1853 până la moartea sa.

Născut la Weimar, el a fost al doilea fiu însă singurul fiu care a atins vârsta maturității al lui Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Maria Pavlovna a Rusiei. Mama lui a angajat ca tutore pentru Karl pe savantul elvețian Frédéric Soret care a devenit o cunoștință apropiată a lui Johann Wolfgang von Goethe.

Când era Mare Duce Ereditar, Karl Alexander a stabilit puternice relații de prietenie cu Fanny Lewald și Hans Christian Andersen, însă aceste relații apropiate s-au terminat în 1849 din cauza războiului împotriva Danemarcei pentru ducatele Schleswig-Holstein. La 8 iulie 1853 tatăl său a murit iar Karl Alexander a devenit Mare Duce.

Karl Alexander a renovat castelul Wartburg și și-a lăsat urma în multe locuri din Eisenach. A fost protectorul lui Richard Wagner și Franz Liszt, a păstrat tradiția de perioadă clasică la Weimar, și-a dat părții vechi a Weimar un aspect nou și mai bun.

A murit la Weimar în 1901, la vârsta de 82 de ani. După moartea sa a fost succedat ca Mare Duce de nepotul său Wilhelm Ernst.

· 1922: Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.

După ce cursa spre Polul Sud s-a terminat în 1912 cu reușita lui Roald Amundsen, Shackleton și-a îndreptat atenția spre ceea ce el considera singurul mare obiectiv al călătoriilor antarctice—traversarea Antarctideide la mare la mare, cu trecere pe la pol. În acest scop, el a făcut pregătiri pentru ceea ce a devenit Expediția Imperială Transantarctică, 1914–17. Această expediție s-a soldat cu un dezastru, deoarece nava principală, Endurance, a rămas blocată în banchiza de gheață și strivită, înainte să acosteze. A urmat o serie de aventuri, încheiată cu salvarea tuturor membrilor echipajului, ceea ce i-a adus lui Shackleton statutul de erou, deși aceasta nu a fost evidentă imediat.^[3] În 1921, s-a întors în Antarctica cu expediția Shackleton-Rowett, cu intenția de a efectua un program de activități științifice. Înainte ca expediția să demareze lucrul, Shackleton a murit de atac de cord în timp ce nava sa, Quest, era ancorată în Georgia de Sud. La cererea soției sale, Shackleton a fost înmormântat acolo.

În afara expedițiilor sale, viața lui Shackleton a fost în general una neliniștită și plină de neîmpliniri. În căutarea unor căi rapide de îmbogățire și siguranță, a lansat mai multe afaceri și alte scheme de strâns bani, dintre care niciuna nu a avut succes. Când a murit, datora peste 40.000 de lire (peste 1,5 milioane de lire la nivelul anului 2008).^[4]La moartea sa, a fost lăudat de presă, dar după aceea a fost uitat, în timp ce reputația de erou a rivalului său Scott s-a menținut mai multe decenii. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, Shackleton a fost „redescoperit”,^[5] și a devenit rapid o figură istorică importantă, model de conducător care, în condiții extreme, și-a păstrat echipa unită pentru a duce la îndeplinire o poveste de supraviețuire pe care istoricul polar Stephanie Barczewski o descrie ca „incredibilă”.^[6]

* 1925: Yevgenia Bosch (august 1879 – 5 ianuarie 1925) a fost o activistă bolșevică, politician și membră a guvernului Ucrainei.

· 1929: Nicolae Nicolaevici Romanov, Mare Duce al Rusiei (n. 1856)
* 1931: Mihail Rocco (scris și Mihail Roco; n. 1 decembrie 1870, Buciumeni — d. 5 ianuarie 1931, București) a fost un inginer român, întemeietor, alături de Vasile Cristescu, Victor Balaban, Ion Zottu și Ion Ionescu), al revistei Gazeta Matematică.^[1] A făcut primii ani de școală la Școala „Cuibul cu barză” din București, liceul la actualul Colegiu Național „Sfântul Sava” din București, apoi Școala Națională de Poduri și Șosele, terminând ca șef de promoție în 1893.

Este cunoscut și pentru realizarea proiectului și supravegherea lucrărilor la clădirea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, alături de Grigore Cerchez.^[2]

· 1933: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite (n. 1872)
* 1941: Amy Johnson (n. 1 iulie 1903, Hull, Anglia – d. 5 ianuarie 1941) a fost o aviatoare britanică.

Unul dintre cei mai importanți pionieri ai aviației, Amy Johnson, a arătat că femeile pot reuși într-o lume a bărbaților. În 1929, când a învățat să piloteze un avion, Amy Johnson a devenit una dintre primele femei-pilot din lume. Instructorul său de zbor i-a spus că nu va fi luată în serios ca pilot decât dacă va face ceva ieșit din comun, cum ar fi să zboare până în Australia. Astfel, în aprilie 1930, a pornit într-un zbor de 19 zile în jurul lumii. În ciuda vremii potrivnice, a problemelor mecanice și a aterizărilor forțate, a ajuns în Australia și, mai mult decât atât, a intrat în Cartea Recordurilor: pentru acest zbor și pentru multe altele, este cunoscută ca unul dintre cei mai mari aviatori din toate timpurile.

* 1959: Akaki Chkhenkeli (n. 1874, Khoni[*], Georgia – d. 5 ianuarie 1959, Paris, Franța) a fost un politician social-democrat, avocat și publicist georgian.

A fost un socialist menșevic, unul dintre liderii atât din Rusia, cât și din Georgia. În 1912 a fost ales deputat al Imperiului Rus din districtele Batumi-Karsi și Sokhumi-Okruk. A fost inclus în fracțiunea social-democrată a Dumei de Stat. A fost unul dintre primii menșevici georgieni care au înaintatea cererea de autonomie națională și culturală a Georgiei.

În 1914 a participat la reuniunea de la Bruxelles, convocată de Biroul Social-Democrat Internațional. În 1917 a fost reprezentant temporar al guvernului în Transcaucazia, în calitate de comandant al Comitetului Special al Transcaucaziei. Între 1917-1918 a fost membru al Consiliului Național Georgian și al Comitetului Executiv al acestuia, precum și membru al Consiliului fondator al Georgiei (1919-1921) din partea Partidului Social Democrat din Georgia. A fost ministru al afacerilor interne al Comisariatului Transcaucazian în perioada 1917-1918. În aprilie 1918 a fost șeful guvernului Republicii Democratice Federative a Transcaucaziei.

A fost numit ministru al afacerilor externe al Republicii Democrate Georgia între 1918-1921. Anul 1921 este și anul în care a fost nevoit să emigreze în Occident.

· 1970: Max Born (n. 11 decembrie 1882,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Breslau, Imperiul German^[6]^[7]^[8]^[9] – d. 5 ianuarie 1970,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[10] Göttingen, RFG^[11]^[12]^[13]^[14]) a fost un fizician și matematician german care a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice. El a adus contribuții și în fizica solidului și în optică și a îndrumat activitatea unui număr remarcabil de fizicieni din deceniile anilor 1920 și 1930. Born a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1954 pentru „cercetarea fundamentală în mecanica cuantică, în special în interpretarea statistică a funcției de undă”.^[26]^[27]^[28]^[29]

Născut în 1882 la Breslau, pe atunci în Germania, astăzi în Polonia și cunoscut sub numele de Wrocław, Born a intrat la Universitatea din Göttingen în 1904, unde a găsit trei renumiți matematicieni, Felix Klein, David Hilbert și Hermann Minkowski. El și-a scris teza de doctorat pe tema „Stabilitatea elastică în plan și în spațiu”, câștigând Premiul Catedrei de Filosofie a Universității. În 1905, el a început cercetarea relativității restrânse cu Minkowski, și, ulterior, a scris teza de habilitare pe tema modelului Thomson al atomului. O întâlnire întâmplătoare cu Fritz Haber în Berlin în 1918 a condus la discuții despre modul în care se formează compuși ionici atunci când un metal reacționează cu un halogen, fenomen astăzi cunoscut ca ciclul Born–Haber^⁠(d).

În Primul Război Mondial, după ce inițial a fost încadrat ca operator de radio, el a fost mutat, datorită specialității sale, în echipele de cercetare pe tema localizării sunetelor^⁠(d). În 1921, Born a revenit la Göttingen, aranjând o angajare pentru vechiul său prieten și coleg James Franck. Sub Born, Göttingen a devenit unul dintre cele mai importante centre pentru fizică din lume. În 1925, Born și Werner Heisenberg au formulat reprezentarea mecanică matriceală a mecanicii cuantice. În anul următor, el a formulat interpretarea astăzi devenită standard a funcției de densitate de probabilitate^⁠(d) pentru ψ*ψ din ecuația lui Schrödinger, pentru care a fost distins cu Premiul Nobel în 1954. Influența lui s-a extins mult dincolo de propriile sale cercetări. Max Delbrück, Siegfried Flügge^⁠(d), Friedrich Hund^⁠(d), Pascual Jordan, Maria Goeppert-Mayer, Lothar Wolfgang Nordheim^⁠(d), Robert Oppenheimer, și Victor Weisskopf și-au făcut toți studiile de doctorat sub Born la Göttingen, și printre asistenții săi s-au numărat Enrico Fermi, Werner Heisenberg, Gerhard Herzberg, Friedrich Hund, Pascual Jordan, Wolfgang Pauli, Leon Rosenfeld^⁠(d), Edward Teller, și Eugene Wigner.

În ianuarie 1933, Partidul Nazist a venit la putere în Germania, și Born, care era evreu, a fost suspendat. El a emigrat în Regatul Unit, unde s-a angajat la St John's College^⁠(d), și a scris o carte de popularizare a științei, Universul agitat, precum și Fizica atomică, care în curând a devenit manual standard. În octombrie 1936, el a devenit Profesor Tait de Filozofie Naturală la Universitatea din Edinburgh, unde, lucrând cu asistenții săi de origine germană Walter E. Kellermann și Klaus Fuchs, și-a continuat cercetările în fizică. Max Born a devenit cetățean britanic naturalizat la 31 august 1939, cu o zi înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial în Europa. El a rămas la Edinburgh până în 1952. S-a retras în Bad Pyrmont, Germania de Vest, și a murit într-un spital din Göttingen pe 5 ianuarie 1970.^[30]

· 1972 - A murit Dan George, poet şi traducător (n.10.02.1916).

* 1972: Tevfik Rüştü Aras (n. 1883, Çanakkale – 5 ianuarie 1972, Istanbul) a fost un politician, diplomat și medic turc, ministru de externe al Turciei și ambasador al Turciei în Regatul Unit. El a semnat din partea Turciei pactul Înțelegerii Balcanice.

· 1997: Prințul Bertil al Suediei (Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén; 28 februarie1912 – 5 ianuarie 1997), Duce de Halland, a fost al treilea fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria și fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught.
* 1998: Salvatore Phillip „Sonny” Bono (n. 16 februarie 1935, Detroit, Michigan – d. 5 ianuarie 1998, Stateline, Nevada, lângă South Lake Tahoe, California) a fost un artist american, producător de înregistrări, actor și politician a cărui carieră s-a întins de-a lungul a peste trei decenii.

· 2009: Mircea Stănescu (n. 17 iunie 1969, București - d. 5 ianuarie 2009, București) a fost un politician român, membru al Parlamentului României, ales pe listele PD, dar din noiembrie 2006 a trecut la PSD. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Stănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela și Republica Estonia.

Fostul deputat Mircea Stănescu s-a sinucis prin împușcare pe data de 5 ianuarie 2009.^[1] Mircea Stănescu fusese pus sub acuzare de procuratură în urma unui accident rutier în care se presupune că ar fi ucis, pe trecerea de pietoni, un bărbat ce traversa Șoseaua Aerogării din București.

Mircea Stănescu a fost fiul cunoscutului jurnalist Sorin Roșca Stănescu.

A fost căsătorit pentru o perioadă cu jurnalista și vedeta de televiziune Oana Cuzino.^[2]

· 2010: Aurelian-Antonio Tecuceanu (n. 13 ianuarie 1972, București - d. 5 ianuarie 2010, București) a fost un actor român. A fost cunoscut ca membru al emisiunii de divertisment Cronica Cârcotașilor. El a murit pe 5 ianuarie 2010 la spitalul Matei Balș din București, decesul lui fiind provocat de complicațiile cauzate, la plămâni, de gripa nouă^[1]. Moartea lui a determinat mulți români să se vaccineze

· 2014: Eusébio da Silva Ferreira (pronounție în portugheză: /ewˈzɛbiu ðɐ ˈsiɫvɐ fɨˈʁɐjɾɐ/; n. 25 ianuarie 1942, Lourenço Marques, Mozambic - d. 5 ianuarie 2014, Lisabona, Portugalia^[3]^[4]), cunoscut drept „Eusébio”, a fost un celebru jucător de fotbal portughez de origine mozambicană. A ajutat echipa națională de fotbal a Portugaliei să ajungă pe locul 3 la Campionatul Mondial de fotbal din 1966, devenind golgheterul turneului, și a fost ales Fotbalistul European al Anului în 1965. A jucat la clubul de fotbal Benfica Lisabona timp de 15 ani și este golgheterul „all-time” al echipei, înscriind 727 de goluri în 715 meciuri numai în campionatul Portugaliei.

Supranumit „Pantera neagră” sau „Perla neagră”, Eusébio s-a făcut remarcat pentru viteza sa și pentru șutul puternic și plasat cu piciorul drept. Este considerat cel mai faimos jucător al Benficăi și al Portugaliei, și primul atacant de talie mondială de origine africană. A fost ales al 9-lea jucător al secolului XX, într-un sondaj organizat de IFFHS. Pelé l-a numit pe Eusébio printre cei mai buni 125 fotbaliști în viață, în 2004. În noiembrie 2003, la ceremonia Jubileului FIFA, a fost numit „Jucătorul de aur al Portugaliei”, de către Federația Portugheză de Fotbal, ca fiind cel mai bun jucător portughez ai ultimilor 50 de ani.^[5]

* 2016: Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie2016, Baden-Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.^[9] A fundat Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor, a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și Orchestra din Cleveland.
* 2018: Marián Labuda (n. 28 octombrie 1944,^[1]^[2] Hontianske Nemce[*], Republica Slovacă – d. 5 ianuarie 2018,^[3]^[2] Bratislava, Slovacia) a fost un renumit actor slovac.

Sărbători

· Sf. Mc. Teopempt și Teonas; Sf Cuv. Sinclitichia (Ajunul Botezului Domnului – Post) (calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Mc. Teopempt și Teonas;

Sf Cuv. Sinclitichia (Ajunul Botezului Domnului – Post)

Sf. Mc. Teopempt și Teonas

Sfinții Mucenici Teopempt și Teona și Sfânta Cuvioasă Sinclitichia

- Sfinții Mucenici Teopempt și Teona și Sfânta Cuvioasă Sinclitichia, Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia)

Video Fotografii

Sfinții Mucenici Teopempt și Teona și Sfânta Cuvioasă Sinclitichia, Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

Viața Sfântului Mucenic Teopempt

- Viața Sfântului Mucenic Teopempt
  Viața Sfântului Mucenic Teopempt

Împăratul a poruncit să-i ducă în temniță, unde Sfântul Teopempt învățând credința pe Teona, l-a numit Sinesie, adică „plin de înțelegere”, de vreme ce a înțeles cu inimă curată și a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

Împăratul Dioclețian (284-305), în anul întâi al prigonirii ce s-a făcut de dânsul asupra creștinilor, mergând de la Roma, a intrat în cetatea Nicomidiei, unde a făcut mulți idoli și s-a închinat lor; după câteva zile, a fost prins înaintea cetății omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt, care a pătimit la începutul prigonirii făcută de marele păgân Dioclețian, și fiind adus înaintea împăratului, a zis: „Nu sunt dumnezei acei idoli de argint, de aur, de lemn sau de piatră, cărora tu te închini, pentru că nu pot nici să sufle, nici să grăiască, nici să facă ceva bine sau rău. Dumnezeul cel ceresc, Atotputernicul, a făcut cerul, pământul și marea, precum și toate cele ce sunt într-însele”.

Acestea și multe altele grăindu-le sfântul despre credința creștinească, s-a supărat împăratul și i-a zis: „Nu te-am chemat să vorbești multe cuvinte, ci ca îndată să încetezi vorba și să aduci jertfă zeului Apolon”. Sfântul Teopempt a răspuns: „Unor zei ca aceștia eu niciodată nu voi aduce jertfă, nici mă voi teme de chinurile tale, căci este scris: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Iar tu, având putere asupra trupului meu, fă ceea ce voiești”.

Atunci împăratul a poruncit să fie ars în cuptor episcopul, de viu. Deci, ostașii au aprins cuptorul de dimineața până la amiază, și sfântul episcop a zis către dânșii: „Să încetați puțin și eu voi arăta puterea Domnului Dumnezeului meu, pentru al Cărui sfânt nume se încinge acel cuptor, spre a mă pierde”. Zicând aceasta, s-a aruncat în cuptorul cel foarte aprins și a șezut în mijlocul lui, iar aceia s-au dus, crezând că el va arde și va pieri îndată. Dar la miezul nopții, ieșind sfântul bărbat din cuptor și intrând în casă la împăratul, deschizându-se toate ușile singure, l-a deșteptat și i-a zis: „Eu sunt Teopempt, episcopul, omul lui Iisus Hristos, pentru că n-am murit, după cum tu ai poruncit ca să mă omoare și iată că sunt viu”. Zicând acestea, s-a dus iarăși în cuptor; iar împăratul, văzându-l pe sfântul și auzind cuvintele lui, s-a înspăimântat și a rămas ca un mut, de frica cea mare. A doua zi, chemând pe ostașii săi, le-a zis: „Ați aruncat pe creștinul acela în cuptorul cel ars, unde v-am poruncit?”. Ostașii au răspuns: „Am făcut, stăpâne, precum ne-ai poruncit; l-am aruncat și, arzând, a murit ieri”.

Atunci Dioclețian a pornit cu ostașii săi și s-a oprit înaintea cuptorului, dar a auzit pe sfântul episcop, cântând și binecuvântând pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului celui arzând, și s-a mirat foarte mult.

Ieșind sfântul din cuptor nevătămat, împăratul a zis către cei de față: „Vedeți ce putere are vraja creștinească; căci am auzit că în numele unui Iisus își săvârșesc farmecele lor”. Deci a poruncit ca în același ceas să prindă un câine și să-l arunce în cuptor, vrând să vadă dacă nu va arde câinele, precum n-a ars episcopul cu minune; dar îndată a ars câinele. Văzând aceasta împăratul, a zis către omul lui Dumnezeu: „Voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut că ești înșelător și vrăjitor”. Și a poruncit ca într-o temniță să fie închis, fără a i se da nici pâine, nici apă, până în ziua în care avea să-l judece înaintea poporului; și a petrecut omul lui Dumnezeu douăzeci și două de zile în această temniță, fără hrană și băutură, întărindu-se de Dumnezeu.

După trecerea acestor zile, împăratul a poruncit ostașilor săi să meargă ca să cerceteze dacă se află încă în viață creștinul acela. Ostașii, mergând la închisoare, l-au găsit viu și cu fața veselă, ospătat ca la o masă împărătească; apoi s-a supărat Dioclețian și a scos din temniță pe fericitul episcop și, rupându-și hainele de pe dânsul, a bătut din palme, zicând: „Veniți și vedeți vraja creștinească”. Iar fericitul episcop a zis: „Până când, ticălosule, ai inima închisă, și nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat, în Care eu cred? Acela mi-a dat mie putere și tărie. Câtă vreme te voi birui, voi socoti nimic toate chinurile”.

Împăratul, auzind de toate acestea, a poruncit să-i scoată ochiul cel drept și să-l puie în mâna lui cea dreaptă, și astfel să-l ducă iarăși în temniță. Acolo, rugându-se sfântul, o lumină mare a strălucit în întuneric și îndată ochiul său s-a deschis, fiind întreg și sănătos ca și celălalt. De acest lucru înștiințându-se împăratul și văzându-l, s-a mâniat mai mult și a zis: „Mă jur pe împărăția Romei și pe marele Apolon, că nicidecum nu mă voi odihni până ce nu voi chema mai întâi pe cel mai puternic vrăjitor, care va putea să-ți risipească toate meșteșugurile și farmecele tale”. Aceasta zicând, iarăși a poruncit să-l ducă în temniță. A trimis apoi scrisorile sale în toate părțile stăpânirii, că, dacă se va afla vreun vrăjitor, care să poată risipi farmecele creștinești, să vină la dânsul degrabă și să ia multe daruri și mare cinste. Deci a venit un vrăjitor, anume Teona, care stând înaintea lui Dioclețian, a zis: „După porunca voastră împărătească, am venit ca mai degrabă să dezleg creștineștile farmece, căci nu se va afla în mine nedreptate înaintea ta”.

Aceasta auzind împăratul, s-a bucurat și a zis: „Este la mine în temniță un boier creștin, ale cărui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua”. Teona i-a zis: „Să facă creștinul acela vreo putere înaintea mea și eu voi risipi toate lucrările lui”.

Deci, veselindu-se împăratul de niște cuvinte ca acestea, a zis către dânsul: „Eu aș voi ca de la tine mai întâi să văd vreun semn”. Teona i-a zis: „Să se aducă aici un bou mai sălbatic”. Acela fiind adus, Teona a șoptit niște cuvinte în urechile boului și îndată boul a crăpat în două și fiecare parte era deosebită.

Atunci mirându-se împăratul, a zis: „Cu adevărat tu ești destoinic pentru risipirea farmecelor creștinești”. Teona vrăjitorul a zis către împărat: „Așteaptă puțin și vei cunoaște prin minune lucrul ce s-a făcut, împărate”. Aceasta zicând, a poruncit ca să-i aducă un cântar și a pus în el acele părți ale boului, umflându-se amândouă deopotrivă.

Deci a poruncit Dioclețian ca să aducă înaintea sa pe Sfântul Teopempt, episcopul, și, punându-l împotriva vrăjitorului, a zis către dânsul: „Știindu-te că ești înșelător și vrăjitor, am chemat acest fermecător din părțile Egiptului, voind să cunosc cine din voi este mai puternic în fermecătorii”.

Atunci Teona a zis către episcop: „Două meșteșuguri ale farmecelor voi săvîrși acum asupra ta și de nu te vor vătăma, voi crede și eu în Dumnezeul tău”. Deci, făcând două turte din făină fermecată, i-a dat episcopului să mănânce; iar el, luând, le-a mâncat și s-au îndulcit în gura lui ca mierea, cu nimic vătămându-l.

Văzând aceea Teona, s-a mirat și a zis: „Încă un meșteșug de farmece minunat voi săvîrși asupra ta și de nu te va vătăma, voi crede în Dumnezeul tău”.

Luând un pahar de apă, a pus într-însul o iarbă aducătoare de moarte și a chemat numele celor mai puternici diavoli, ca mai puternică să-i fie otrava, apoi a dat-o sfântului să bea; el bând-o, a rămas nevătămat.

Teona, căzând la picioarele episcopului, a zis: „Sunt creștin și mă închin Celui răstignit”. Împăratul auzind aceasta, s-a tulburat foarte și a strigat, zicând: „Mari sunt facerile de minuni ale creștinilor, care se fac cu vrăji”. Deci, a poruncit să-i ducă în temniță, unde sfântul episcop învățând credința pe Teona, l-a numit Sinesie, adică „plin de înțelegere”, de vreme ce a înțeles cu inimă curată și a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

A doua zi împăratul a poruncit ca pe sfântul episcop să-l aducă înaintea sa și, plecându-și grumajii, a zis către dânsul: „Bucură-te, învățătorule al vrăjitorilor”, și-l sfătuia cu cuvinte multe spre păgânătatea elinească.

Nevrând sfântul să jertfească zeilor, împăratul a poruncit să-l întindă pe pământ, cu fața în sus și de patru lemne să-l lege de mâini și de picioare, apoi să aducă o bucată mare de piatră dintr-un stâlp sfărâmat, pe care abia opt oameni puteau s-o ducă și s-o pună pe pântecele sfântului. Dar rugându-se sfântul episcop rugându-se, îndată acea piatră ce era pe pântece, singură ridicându-se, s-a aruncat de la dânsul departe, ca de 15 coți.

Atunci Dioclețian a poruncit să-l spânzure de picioare, cu capul în jos și altă piatră grea să-i spânzure de grumaji; deci a lăsat pe sfântul spânzurat de dimineață până la al treilea ceas din zi. Apoi a poruncit să taie funia cu care sfântul era spânzurat de picioare, ca astfel, deodată căzând și capul sfărâmându-și de greutatea pietrei, iar grumajii rupându-și, să se sfârșească. Aceasta făcându-se, sfântul episcop, cu puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale.

După aceasta tiranul a dat asupra lui hotărâre de moarte, pe care sfântul cu bucurie a primit-o și cu glas mare a grăit: „Bine este cuvântat Dumnezeu și Tatăl Domnului Iisus Hristos, Care m-a învrednicit să ajung această zi, pe care în toată vremea o doream; deci mă rog, Ție, Doamne, pomenește-mă și în acest ceas”. Zicând aceasta, și-a plecat genunchii și i-au tăiat capul, săvârșindu-se în pace și în mărturisirea Sfintei Treimi.

După aceea a poruncit împăratul ca să aducă înaintea sa pe Teona vrăjitorul, care crezuse în Hristos și după ce n-a putut nici cu îmbunări, nici cu îngroziri să-l înduplece la jertfele idolești, a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, să-l astupe cu țarina, apoi a adus cai ca să calce pe sfânt în groapă. Astfel, Sfântul Teona astupându-se cu țarină și de picioarele cailor mult călcându-se, a trecut către Domnul.

Deci Sfinții Mucenici Teopempt episcopul și Teona, zis Sinesie, și-au săvârșit nevoințele lor cele mucenicești de la Dioclețian împăratul, în Nicomidia; împărățind peste toți Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, în veci. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Teonas

- Viaţa Sfântului Mucenic Teonas
  Viaţa Sfântului Mucenic Teonas

Împăratul Diocleţian (284-305), în anul întâi al prigonirii ce s-a făcut de dânsul asupra creştinilor, mergând de la Roma, a intrat în cetatea Nicomidiei, unde a făcut mulţi idoli şi s-a închinat lor; după câteva zile, a fost prins înaintea cetăţii omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt, care a pătimit la începutul prigonirii făcută de marele păgân Diocleţian, şi fiind adus înaintea împăratului, a zis: "Nu sunt dumnezei acei idoli de argint, de aur, de lemn sau de piatră, cărora tu te închini, pentru că nu pot nici să sufle, nici să grăiască, nici să facă ceva bine sau rău. Dumnezeul cel ceresc, Atotputernicul, a făcut cerul, pământul şi marea, precum şi toate cele ce sunt într-însele".

Acestea şi multe altele grăindu-le sfântul despre credinţa creştinească, s-a supărat împăratul şi i-a zis: "Nu te-am chemat să vorbeşti multe cuvinte, ci ca îndată să încetezi vorba şi să aduci jertfă zeului Apolon". Sfântul Teopempt a răspuns: "Unor zei ca aceştia eu niciodată nu voi aduce jertfă, nici mă voi teme de chinurile tale, căci este scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Iar tu, având putere asupra trupului meu, fă ceea ce voieşti".

Atunci împăratul a poruncit să fie ars în cuptor episcopul, de viu. Deci, ostaşii au aprins cuptorul de dimineaţa până la amiază, şi sfântul episcop a zis către dânşii: "Să încetaţi puţin şi eu voi arăta puterea Domnului Dumnezeului meu, pentru al Cărui sfânt nume se încinge acel cuptor, spre a mă pierde". Zicând aceasta, s-a aruncat în cuptorul cel foarte aprins şi a şezut în mijlocul lui, iar aceia s-au dus, crezând că el va arde şi va pieri îndată. Dar la miezul nopţii, ieşind sfântul bărbat din cuptor şi intrând în casă la împăratul, deschizându-se toate uşile singure, l-a deşteptat şi i-a zis: "Eu sunt Teopempt, episcopul, omul lui Iisus Hristos, pentru că n-am murit, după cum tu ai poruncit ca să mă omoare şi iată că sunt viu". Zicând acestea, s-a dus iarăşi în cuptor; iar împăratul, văzându-l pe sfântul şi auzind cuvintele lui, s-a înspăimântat şi a rămas ca un mut, de frica cea mare. A doua zi, chemând pe ostaşii săi, le-a zis: "Aţi aruncat pe creştinul acela în cuptorul cel ars, unde v-am poruncit?" Ostaşii au răspuns: "Am făcut, stăpâne, precum ne-ai poruncit; l-am aruncat şi, arzând, a murit ieri".

Atunci Diocleţian a pornit cu ostaşii săi şi s-a oprit înaintea cuptorului, dar a auzit pe sfântul episcop, cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului celui arzând, şi s-a mirat foarte mult.

Ieşind sfântul din cuptor nevătămat, împăratul a zis către cei de faţă: "Vedeţi ce putere are vraja creştinească; căci am auzit că în numele unui Iisus îşi săvârşesc farmecele lor". Deci a poruncit ca în acelaşi ceas să prindă un câine şi să-l arunce în cuptor, vrând să vadă dacă nu va arde câinele, precum n-a ars episcopul cu minune; dar îndată a ars câinele. Văzând aceasta împăratul, a zis către omul lui Dumnezeu: "Voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut că eşti înşelător şi vrăjitor". Şi a poruncit ca într-o temniţă să fie închis, fără a i se da nici pâine, nici apă, până în ziua în care avea să-l judece înaintea poporului; şi a petrecut omul lui Dumnezeu douăzeci şi două de zile în această temniţă, fără hrană şi băutură, întărindu-se de Dumnezeu.

După trecerea acestor zile, împăratul a poruncit ostaşilor săi să meargă ca să cerceteze dacă se află încă în viaţă creştinul acela. Ostaşii, mergând la închisoare, l-au găsit viu şi cu faţa veselă, ospătat ca la o masă împărătească; apoi s-a supărat Diocleţian şi a scos din temniţă pe fericitul episcop şi, rupându-şi hainele de pe dânsul, a bătut din palme, zicând: "Veniţi şi vedeţi vraja creştinească". Iar fericitul episcop a zis: "Până când, ticălosule, ai inima închisă, şi nu cunoşti pe Dumnezeul cel adevărat, în Care eu cred? Acela mi-a dat mie putere şi tărie. Câtă vreme te voi birui, voi socoti nimic toate chinurile".

Împăratul, auzind de toate acestea, a poruncit să-i scoată ochiul cel drept şi să-l puie în mâna lui cea dreaptă, şi astfel să-l ducă iarăşi în temniţă. Acolo, rugându-se sfântul, o lumină mare a strălucit în întuneric şi îndată ochiul său s-a deschis, fiind întreg şi sănătos ca şi celălalt. De acest lucru înştiinţându-se împăratul şi văzându-l, s-a mâniat mai mult şi a zis: "Mă jur pe împărăţia Romei şi pe marele Apolon, că nicidecum nu mă voi odihni până ce nu voi chema mai întâi pe cel mai puternic vrăjitor, care va putea să-ţi risipească toate meşteşugurile şi farmecele tale". Aceasta zicând, iarăşi a poruncit să-l ducă în temniţă. A trimis apoi scrisorile sale în toate părţile stăpânirii, că, dacă se va afla vreun vrăjitor, care să poată risipi farmecele creştineşti, să vină la dânsul degrabă şi să ia multe daruri şi mare cinste. Deci a venit un vrăjitor, anume Teona, care stând înaintea lui Diocleţian, a zis: "După porunca voastră împărătească, am venit ca mai degrabă să dezleg creştineştile farmece, căci nu se va afla în mine nedreptate înaintea ta".

Aceasta auzind împăratul, s-a bucurat şi a zis: "Este la mine în temniţă un boier creştin, ale cărui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua". Teona i-a zis: "Să facă creştinul acela vreo putere înaintea mea şi eu voi risipi toate lucrările lui".

Deci, veselindu-se împăratul de nişte cuvinte ca acestea, a zis către dânsul: "Eu aş voi ca de la tine mai întâi să văd vreun semn". Teona i-a zis: "Să se aducă aici un bou mai sălbatic". Acela fiind adus, Teona a şoptit nişte cuvinte în urechile boului şi îndată boul a crăpat în două şi fiecare parte era deosebită.

Atunci mirându-se împăratul, a zis: "Cu adevărat tu eşti destoinic pentru risipirea farmecelor creştineşti". Teona vrăjitorul a zis către împărat: "Aşteaptă puţin şi vei cunoaşte prin minune lucrul ce s-a făcut, împărate". Aceasta zicând, a poruncit ca să-i aducă un cântar şi a pus în el acele părţi ale boului, umflându-se amândouă deopotrivă.

Deci a poruncit Diocleţian ca să aducă înaintea sa pe Sfântul Teopempt, episcopul, şi, punându-l împotriva vrăjitorului, a zis către dânsul: "Ştiindu-te că eşti înşelător şi vrăjitor, am chemat acest fermecător din părţile Egiptului, voind să cunosc cine din voi este mai puternic în fermecătorii".

Atunci Teona a zis către episcop: "Două meşteşuguri ale farmecelor voi săvîrşi acum asupra ta şi de nu te vor vătăma, voi crede şi eu în Dumnezeul tău". Deci, făcând două turte din făină fermecată, i-a dat episcopului să mănânce; iar el, luând, le-a mâncat şi s-au îndulcit în gura lui ca mierea, cu nimic vătămându-l.

Văzând aceea Teona, s-a mirat şi a zis: "Încă un meşteşug de farmece minunat voi săvîrşi asupra ta şi de nu te va vătăma, voi crede în Dumnezeul tău".

Luând un pahar de apă, a pus într-însul o iarbă aducătoare de moarte şi a chemat numele celor mai puternici diavoli, ca mai puternică să-i fie otrava, apoi a dat-o sfântului să bea; el bând-o, a rămas nevătămat.

Teona, căzând la picioarele episcopului, a zis: "Sunt creştin şi mă închin Celui răstignit". Împăratul auzind aceasta, s-a tulburat foarte şi a strigat, zicând: "Mari sunt facerile de minuni ale creştinilor, care se fac cu vrăji". Deci, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde sfântul episcop învăţând credinţa pe Teona, l-a numit Sinesie, adică "plin de înţelegere", de vreme ce a înţeles cu inimă curată şi a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

A doua zi împăratul a poruncit ca pe sfântul episcop să-l aducă înaintea sa şi, plecându-şi grumajii, a zis către dânsul: "Bucură-te, învăţătorule al vrăjitorilor", şi-l sfătuia cu cuvinte multe spre păgânătatea elinească.

Nevrând sfântul să jertfească zeilor, împăratul a poruncit să-l întindă pe pământ, cu faţa în sus şi de patru lemne să-l lege de mâini şi de picioare, apoi să aducă o bucată mare de piatră dintr-un stâlp sfărâmat, pe care abia opt oameni puteau s-o ducă şi s-o pună pe pântecele sfântului. Dar rugându-se sfântul episcop rugându-se, îndată acea piatră ce era pe pântece, singură ridicându-se, s-a aruncat de la dânsul departe, ca de 15 coţi.

Atunci Diocleţian a poruncit să-l spânzure de picioare, cu capul în jos şi altă piatră grea să-i spânzure de grumaji; deci a lăsat pe sfântul spânzurat de dimineaţă până la al treilea ceas din zi. Apoi a poruncit să taie funia cu care sfântul era spânzurat de picioare, ca astfel, deodată căzând şi capul sfărâmându-şi de greutatea pietrei, iar grumajii rupându-şi, să se sfârşească. Aceasta făcându-se, sfântul episcop, cu puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale.

După aceasta tiranul a dat asupra lui hotărâre de moarte, pe care sfântul cu bucurie a primit-o şi cu glas mare a grăit: "Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului Iisus Hristos, Care m-a învrednicit să ajung această zi, pe care în toată vremea o doream; deci mă rog, Ţie, Doamne, pomeneşte-mă şi în acest ceas". Zicând aceasta, şi-a plecat genunchii şi i-au tăiat capul, săvârşindu-se în pace şi în mărturisirea Sfintei Treimi.

După aceea a poruncit împăratul ca să aducă înaintea sa pe Teona vrăjitorul, care crezuse în Hristos şi după ce n-a putut nici cu îmbunări, nici cu îngroziri să-l înduplece la jertfele idoleşti, a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, să-l astupe cu ţarina, apoi a adus cai ca să calce pe sfânt în groapă. Astfel, Sfântul Teona astupându-se cu ţarină şi de picioarele cailor mult călcându-se, a trecut către Domnul.

Deci Sfinţii Mucenici Teopempt episcopul şi Teona, zis Sinesie, şi-au săvârşit nevoinţele lor cele muceniceşti de la Diocleţian împăratul, în Nicomidia; împărăţind peste toţi Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, în veci. Amin.

Viața Sfintei Cuvioase Sinclitichia

- Viața Sfintei Cuvioase Sinclitichia
  Viața Sfintei Cuvioase Sinclitichia

Sfânta Sinclitichia covârșea prin începuturi bune și pe cele ce aveau deprinderea vieții monahicești. Când voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu știe stânga ce face dreapta.

Cea numită cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind strămoșii ei despre iubirea de Dumnezeu și credința în Hristos, ce se răspândise în cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungând în acea cetate și aflând faptele mai mari decât vestea, au fost primiți cu prietenească dragoste. Ei nu se bucurau de mulțimea poporului, nici de mărimea caselor, ci mai mult de credința și dragostea cea adevărată, care erau mai prejos în patria lor.

Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestită; dar era împodobită și cu celelalte calități care în viață se socotesc veselitoare. Ea avea o soră și doi frați de un cuget cu dânsa, având și ei viață cinstită, dintre care unul, fiind în vârstă copilărească, a răposat; iar celălalt, ajungând la 25 de ani, era îndemnat de părinți la căsătorie. Însă pregătindu-se toate cele de veselie și săvârșindu-se lucrurile cele după obicei, tânărul a zburat ca o pasăre din lațuri, făcând schimb, în locul miresei pământești, cu soborul cel fără prihană al sfinților.

Sora lui, fiind încă în brațele părintești, își împodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtările de grijă ale trupului le avea numai cît se cuvenea firii; ea era curată și la chip prea frumoasă, încît mulți logodnici s-au apropiat de dînsa; pe de o parte bucurîndu-se de zestre, iar pe de alta gîndindu-se la neamul părinților și, pe lîngă acestea, aprinzîndu-se și de frumusețea fecioarei.

Deci, părinții îndemnau pe tînără spre nuntă, silind-o spre aceasta, ca prin ea să nu li se stingă neamul. Înțeleapta fecioară nicidecum nu se învoia cu asemenea sfaturi ale părinților, ci mai vîrtos, cu cît auzea de nuntă lumească, cu atît privea la cea dumnezeiască. Pe mulți logodnici trecînd cu vederea, ea își îndrepta ochiul la Mirele ceresc.

Ea era o adevărată ucenică a fericitei Tecla, urmînd aceleia întru învățături; pentru că amîndurora Hristos le era logodnic și același Pavel era aducător de Mire al amîndurora. Nici o altă cale din oraș nu cunoștea, decît pe a bisericii. Însuși David spune despre amîndouă în cîntările cele cinstite și dumnezeiești; pentru că în chimvale bine răsunătoare se veseleau sufletele lor cele încredințate lui Dumnezeu, în timpane și psaltiri cu zece strune trimiteau ele în sus cîntarea cea desăvîrșită. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducînd înainte cuvintele, zice: „Să cântăm Domnului, căci cu mărire S-a preamărit”. Iar mîncările dumnezeieștii nunți sînt de obște celor ce se ospătează, căci zice: Gustați și vedeți că bun este Domnul. Țesătura îmbrăcămintelor de mireasă le era totuna, deoarece: Cîți în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au și îmbrăcat.

Deci, la fel le era lor dragostea către Domnul, pentru că de aceleași dăruiri se învredniceau. Încă și cu nevoințele se întreceau, pentru că mucenicia fericitei Tecla o știau toți, cum s-a nevoit prin foc și fiare sălbatice. Apoi nici ostenelile acestei îmbunătățite nu trebuie a se tăinui; pentru că, dacă Unul era Mîntuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrăjmaș li se rînduia lor, adică diavolul.

Tecla socotea chinurile mai ușoare, pentru că ea surpase toată răutatea vrăjmașului; iar către Sinclitichia se arată mai ușor răutatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzătoare. Țesătura cea aleasă a hainei nu a înșelat ochiul ei, nici strălucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult preț. Chimvalul nu a amăgit auzul ei, nici fluierul n-a putut întoarce tăria sufletului ei. N-au înduplecat-o lacrimile părinților, nici vreo altă dojenire a rudeniilor, ci, avînd gîndul ca un diamant, și-a abătut în lături mintea sa.

Ca pe niște ferestre toate simțirile sale închizîndu-le, vorbea cu Mirele său, zicînd cuvîntul acela: „Precum sînt eu, așa și nepotul meu”. Dacă-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea în cămările cele mai dinlăuntru ale sufletului, aducîndu-se pe sine Domnului; iar cînd i se dădeau sfaturi folositoare, toată mintea sa o avea în primirea celor zise.

Postirea o avea așa de iubită, încît nimic nu-i era mai drag; pentru că o socotea păzitoare și temelia celorlalte. Dacă avea nevoie cîndva să mănînce, afară de vremea cea obișnuită, ea făcea împotriva celor ce mănîncă. Se îngălbenea de nemîncare și trupul ei era subțire, din pricina hranei puține. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cît omul nostru din afară se strică, cu atît cel dinlăuntru se înnoiește.

Astfel se străduia, tăinuindu-se de mulți. Cînd părinții s-au dus din viața aceasta, învățîndu-se mai mult cu înțelepciunea, a luat și pe sora sa cu sine, pentru că era lipsită de vedere; apoi s-au depărtat de casele părintești și s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutată din cetate. După aceea, vînzînd toată avuția rămasă și împărțind-o săracilor, a rugat pe unii din preoți a-i tăia părul; de atunci toată împodobirea a lepădat-o, pentru că este obiceiul la femei a socoti părul ca podoabă. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.

De atunci s-a învrednicit de întîia numire feciorească, adică de călugărie; iar toată averea sa împărțind-o săracilor, zicea: „De mare cinste m-am învrednicit, încît nu sînt vrednică a mulțumi Celui ce mi-a dăruit acestea. Dacă pentru toate lucrurile din afară oamenii risipesc toată avuția lor, cu atît mai vîrtos, eu învrednicindu-mă de acest dar, nu se cădea oare ca odată cu averea a da și trupul? Toate sînt ale Domnului; pentru că al Domnului e pămîntul și plinirea lui”. Prin aceste cuvinte, adică prin smerita cugetare, se liniștea, pentru care cu mult mai înainte în ogrăzile părintești se arăta foarte vrednică și iscusită, căci într-însa se înmulțea floarea nevoinței și a faptelor bune.

Cei care fără iscusință și fără socotire s-au apropiat de această taină dumnezeiască (călugăria) au pierdut ceea ce căutau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce călătoresc se îngrijesc mai întîi de merinde, tot asemenea și aceasta, îngrijindu-se mai înainte de oarecare merinde, fără temere mergea spre cele de sus; pentru că, strîngînd mai înainte cele trebuincioase pentru săvîrșirea casei, punea temelia bună. Dar facerea caselor se urmează după plan, din materiile cele din afară; iar Sinclitichia a făcut împotrivă, pentru că nu aduna materiile cele din afară, ci mai vîrtos pe cele dinlăuntru. Banii săi dîndu-i săracilor, părăsind mînia și pomenirea de rău, și izgonind zavistia și mărirea deșartă, și-a zidit casa pe piatra al cărei turn este vestit, iar casa neînviforată.

Ca să nu zic multe, ea covîrșea prin începuturi bune și pe cele ce aveau deprinderea vieții monahicești. Precum copiii cei isteți, fiind încă la începutul cărții, se întrec cu cei în vîrstă, care sînt de mai mult timp pe lîngă dascăli, așa și aceasta, arzînd cu duhul, întrecea pe celelalte.

Deci, viața ei cea pustnicească nu o putem spune, de vreme ce nimănui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovăduitor al vitejiilor ei. Cînd voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu știe stînga ce face dreapta.

Astfel tăinuindu-se, săvîrșea cele cuviincioase făgăduinței. Iar din vîrsta cea dintîi și pînă la cea desăvîrșită, se ferea nu numai de întîlnirea cu vreun bărbat, dar fugea de multe ori și de cele de un neam cu dînsa. Aceasta o făcea pentru două lucruri: ori ca să nu se laude pentru covîrșirea pustniciei, ori ca să nu se sustragă de la fapta bună pentru trebuința trupească. Așa gonea bîntuielile cele dintîi ale sufletului, neiertîndu-l a se da înapoi pentru faptele cele trupești, ci, ca pe un copac stufos, curăța împrejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezrădăcina prin postire și rugăciune. Apoi tot trupul său îl supunea la multe osteneli și se îndestula cu puțină pîine și apă.

Cînd războiul vrăjmașului se ridica, mai întîi pe Stăpînul său Îl chema la rugăciune, spre a lupta împreună. Apoi îndată cu rugămintea, Domnul era de față și fugea războiul. Cînd de multe ori vrăjmașul zăbovea la luptă și Domnul nu chinuia pe războinic, creștea prin aceasta iscusința sufletului celui îmbunătățit, fiind ca o adăugire a darurilor, și mai mult se întărea de biruință asupra vrăjmașului.

Sinclitichia nu numai că se îndestula cu puțină trebuință a hainelor, ci și de ospătările cele de dezmierdare se lepăda; căci pîine de tărîțe mînca, iar apă de multe ori nici nu lua și se culca jos pînă la o vreme oarecare. Deci, pînă înceta războiul, avea niște arme ca acestea, cu rugăciunea era îmbrăcată, iar coiful ei era din credință, pornită din nădejde și dragoste. Credința mergea mai înainte, strîngînd toate încheieturile sufletului ei; după aceea venea și milostenia.

Prin această biruință îndepărta vrăjmașul și ea se ușura în pustnicia cea aspră. Aceasta o făcea ca nu deodată să se dezlege de mădularele trupului, pentru că acesta ar fi fost ceasul biruinței; căci armele căzînd, care mai este nădejdea ostașului în război? Unii fără măsură și fără cercetare, înfrînîndu-se cu ajunare, și-au adus rănire de moarte; și, lăsînd împotrivirea contra luptătorului, pe dînșii s-au nenorocit.

Sinclitichia însă nu făcea astfel, ci toate cu deslușire le făcea și cu vrăjmașul se lupta prin rugăciuni și pustnicie, iar în conducerea corăbiei sale purta grija de trup; pentru că și cei ce plutesc, ajungîndu-i iarna și viforul, rămîn nemîncați, punînd tot meșteșugul lor împotriva primejdiei; iar cînd și-ar dobîndi viața, atunci pentru a doua scăpare se îngrijesc.

Apoi, avînd odihnă puțină, nu sînt fără griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adînc nu se țin, gîndind asupra celor trecute, precum și asupra celor ce vor să fie, căci, deși iarna și furtuna au încetat, marea nu s-a împuținat, și dacă a trecut a doua primejdie, a treia poate să vină. Și dacă cele întîmplate s-au dus, cele ce pot veni sînt ca de față. Deci așa se petrecea cu Sinclitichia. Deși duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stăpînește pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia mării și pentru sărătura răutății vrăjmașului.

Fericita, știind cu dinadinsul viforul de față al vieții și văzînd furtunile valurilor, cu osîrdie ocîrmuia corabia sa, prin dreapta credință în Dumnezeu; pentru că aceasta o scotea neînviforată la limanul cel de mîntuire, avînd ca ancoră întemeiată credința în Hristos. Viața ei apostolească o petrecea în credință și sărăcie.

Strălucind prin credință și smerită cugetare, a săvîrșit această faptă de mîntuire; căci a călcat pe aspidă și pe vasilisc și peste toată puterea vrăjmașului, cum zice Scriptura. Ea știa că cine a fost slugă bună și credincioasă, deși peste puțin a fost credincios, peste multe avea să fie pus. A ținut piept războiului celui materialnic împotriva celui nematerialnic și s-a făcut steag de biruință. Cunoască dar toți mărimea credinței sale, a zis Pavel, adică începătorii și stăpînitorii. Pentru că, biruind puterile cele potrivnice, a cîștigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era săvîrșitoare a faptelor celor bune.

Vremea mergînd înainte și faptele ei bune înflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamărite se ducea la mulți. Pentru că nu este, cum zice Sfînta Evanghelie, lucru ascuns care să nu fie arătat; căci știe Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, și a-i vesti spre îndreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au început unele a veni la dînsa, spre a le vorbi. Pentru că prin cuvinte se cunoșteau faptele vieții ei și mai mult se apropiau, vrînd a se folosi.

Acelea o întrebau pe dînsa, zicînd: „Cum putem a ne mîntui?”. Iar ea, oftînd greu și multe lacrimi vărsînd, nu le răspundea. Apoi cele ce se adunaseră o sileau pe dînsa a spune măririle lui Dumnezeu. Fiind rugată mult, fericita Sinclitichia, după multă vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sărac, pentru că este scăpătat.

Cele de față, primind graiul, mai mult o întrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau către dînsa: În dar ai luat, în dar dă; și vezi să nu plătești pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis către dînsele: „Ce vorbiți astfel pentru mine, păcătoasa, ca și cum eu fac ceva? De obște avem învățător pe Domnul și din aceleași izvoare scoatem apele cele duhovnicești. Apoi ne hrănim din același lapte al Așezămîntului celui vechi și al celui nou”. Iar ele către dînsa ziceau: „Știm și noi că una este învățătura noastră, Scriptura și același este Dascălul; dar tu prin sîrguință ai sporit în faptele cele bune și cele ce s-au făcut de tine prin deprinderea bunătăților trebuie a sluji ca rînduială celor tinere, pentru că și Dascălul nostru Cel de obște aceasta poruncește”.

Fericita, auzind aceasta, plîngea ca pruncii, însă cele adunate o rugau a înceta de plîns. După ce s-a liniștit, au început iarăși a o ruga, iar ea, milostivindu-se și cunoscînd că cele zise nu-i aduc ei laudă, ci celor de față le aduc folos, a început a zice către dînsele astfel: „Fiicelor, toți și toate știm a ne mîntui, dar pentru a noastră nepăsare, ne lipsim de mîntuire. Se cade mai întîi a păzi cele cunoscute prin darul Domnului, adică acestea: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Aici este începutul legii și împlinirea darului. Scurtă este glăsuirea cuvîntului, dar multă și nemărginită este puterea ce iese din acestea; căci toate cele de suflet folositoare, de acestea atîrnă. Chiar și Pavel mărturisește, zicînd: Dragostea este sfîrșitul legii. Deci oamenii de treabă care vor spune că, după darul duhului, sînt din dragoste și cu dînsa sfîrșesc; atunci mîntuirea aceasta este, adică dragostea cea curată.

Se cade a adăuga și aceasta ca urmare a dragostei, adică: „Fiecare din noi cunoscînd ceea ce este, să dorească cele mai mari”. Dar ele nu se dumireau la cele zise și iarăși o întrebau. Iar ea le-a zis: „Știți pilda din Evanghelie despre sămînța care a dat una o sută, alta șaizeci, și alta treizeci. Deci suta este cinul nostru călugăresc, șasezecimea este ceata celor înfrînați, iar treizecimea a celor ce viețuiesc cumpătat. Adică bine este a trece de la cele treizeci spre cele șaizeci și de la cele de șaizeci spre cele de o sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără primejdie; pentru că cel ce o dată s-a plecat spre cele rele, nici întru cele mai puține nu poate sta, ci ca într-un fund de pieire se coboară. Deci, făgăduind cineva feciorie, pricinuiește păcate de nu se va păzi. Iar dacă vom viețui cumpătat, măcar de cele treizeci ne vom învrednici.

Deci, cunoscut să vă fie că tot gîndul rău vine de la vrăjmaș; căci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se rănește de cel potrivnic. Pentru că cel care face aceasta, se judecă ca un ostaș fugar și nu se învrednicește de iertare. Căci, dacă a fugit de făgăduială, ia pedeapsă. Deci se cade, precum mai înainte am zis, a păși înainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o învață și apostolul, zicînd: Cele din urmă uitînd, la cele dinainte priviți. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o păstra și a nu o da înapoi. Pentru că se zice: Cînd veți împlini toate, ziceți atunci în sine că sîntem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, să păzim cumpătarea mai mult decît cele din lume; pentru că acelea se uită cu necuviință și rîd fără rînduială. Iar noi și de acestea lăsîndu-ne, să ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi să scoatem nălucirea cea deșartă; căci Scriptura zice: Ochii tăi să vadă cele drepte. Iar limba să o oprim de la niște păcătuiri ca acestea. Pentru că este necuvios a rosti graiuri urîte; și nu numai de a spune cele deșarte, se cade a ne lăsa, ci și de a le auzi.

Acestea sînt cu putință a le păzi, dacă nu vom ieși des în lume. Pentru că prin simțurile noastre, deși nu voim, intră furii. Cum poate casa a nu se înnegri, venind fum din afară și ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a părăsi mergerile la tîrg, pentru că grea vătămare va fi nouă a privi pe ulițe. Iar cînd ne vom închide, nici acolo nu trebuie să fim fără grijă, ci a priveghea; pentru că s-a scris: Privegheați.

Cu cît ne întemeiem că avem întreaga înțelepciune, pe atît ne adunăm gînduri deșarte. Căci cel ce zice cunoștință, zice durere; pentru că pe cît sporesc sîrguințele, pe atît avem necazuri. Dacă biruiești desfrînarea, atunci vrăjmașul îți pune în minte alte gînduri. Deci, se cade a nu ne învoi cu nălucirile, căci s-a scris: „Dacă duhul celui ce stăpînește se va sui peste tine, locul tău de luptă să nu-l lași; pentru că învoirea cu gîndurile este deopotrivă cu desfrînarea lumească. Cei puternici cu putere vor fi certați. Deci, mare este nevoința contra duhului desfrînării; pentru că acesta este capul vrăjmașului răutății și al pieirii, despre care fericitul Iov zicea către diavol: „Cel ce ai putere peste plăcerea pîntecelui”.

Deci, prin multe măiestrii, diavolul se pornește asupra oamenilor iubitori de Hristos. A rănit pînă și monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amăgit prin vorbă cucernică; pentru că acesta este lucrul vrăjmașului: îmbrăcîndu-se în cele străine, pe furiș vrea să înșele. Arată grăunțe de grîu și pune sub dînsul cursă. Ni se pare că și Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi în îmbrăcăminte de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.

Deci, ce vom face? Să ne facem înțelepți ca șerpii și blînzi ca porumbeii, avînd gînd bun împotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; căci blîndețea porumbelului arată curățirea faptei. Orice lucru bun se săvîrșește cu fuga de cel rău. Dar cum vom fugi de ceea ce nu știm? Deci se cade a ne păzi de reaua măiestrie a acestuia: Care împrejur umblă, căutînd pe cine să înghită. Trebuie totdeauna a priveghea, căci și vrăjmașul prin lucrurile cele din afară priveghează, iar prin gîndurile cele dinăuntru împilează; dar mai mult pe cele dinăuntru, pentru că noaptea și în fiecare zi și cu meșteșug se apropie. De ce lucru avem trebuință la războiul cel de față? Este învederat că de pustnicie dureroasă și de rugăciune curată; și acestea sînt, în scurt, doctoria vindecătoare de tot gîndul. Se cade încă a întrebuința și lucruri osebite, spre a goni această vătămare a sufletului. Iar dacă se face vreo nălucire prin cuvînt deșert, se cade a o pedepsi. Deci, prin niște gînduri ca acestea, cu cuviință este a izgoni necurata răutate și cum un cui scoate pe alt cui, așa și pe diavolul. Dar mai mult decît toate este a stăpîni pîntecele, pentru că numai astfel va fi cu putință a înfrîna și dezmierdările de tot felul.

Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospăț dumnezeiesc al celor de față; pentru că din paharul înțelepciunii se înveseleau, dîndu-le dumnezeiască băutură și fiecare dintr-însa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunaseră o întreba, zicînd: „Este o bunătate lipsa?”. Iar ea a zis: „Este foarte desăvîrșită bunătate celor ce pot, pentru că cele ce rabdă acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihnă”.

Căci precum hainele se spală întorcîndu-se și călcîndu-se, așa și sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întărește; iar cele ce au gîndul mai neputincios, prea puțin necăjindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spălătura cea bună. Sfîrșitul hainelor este de multe feluri; căci unele se rup și pier, iar altele se înălbesc și se înnoiesc. Bun odor este lipsa, la bărbatul înțelept; căci este frîul păcatelor celor cu fapta.

Se cade dar, negreșit, a se iscusi mai întîi în postire, în culcarea pe jos și în celelalte fapte și astfel, a cîștiga această faptă bună; pentru că cei ce nu au făcut astfel, ci deodată au gîndit la lepădarea banilor, desăvîrșit s-au robit de regrete. Pentru că banii sînt unelte îndulcitoare ale vieții. Deci, ucide întîi meșteșugul tău, adică lăcomia pîntecelui și viața cea cu desfătări, și astfel lesne vei putea tăia puterea banilor; că cel ce n-a lepădat pe cea dintîi, cum va putea da afară pe cea de a doua?

Pentru aceasta și Mîntuitorul vorbind către bogat, nu deodată îi poruncește lepădarea banilor, ci mai întîi îl întreaba dacă a împlinit poruncile legii. La urmă îi zice: Du-te, vinde-ți averile tale și dă-le săracilor, apoi vino și urmează-Mi. Deci, bună este sărăcia pentru deprinderea bunătăților. Pentru că, făcînd lepădarea tuturor celor de prisos, se îndreptează către Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvînt: Ochii noștri către Tine nădăjduiesc și Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei săraci mare folos au, că neavînd mintea spre vistieria cea de pe pămînt, privesc la împărăția cerurilor. Săracii socotesc întrebuințarea argintului ca un nimic și-l au numai la hrana de peste zi. Aceștia au temeiul credinței, pentru că Domnul a zis către dînșii a nu se îngriji pentru ziua de mîine: că păsările cerului nu seamănă, nu seceră și Tatăl cel ceresc le hrănește.

Vrăjmașul se biruiește mai mult de cei necîștigători, pentru că nu are cu ce să-i vatăme. Ce să facă duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sînt. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsă asupra vrăjmașului și visterie de mult preț sufletului este lipsa; dar cu cît aceasta este minunată și prea înaltă către fapta bună, pe atît de rea și lesnicioasă la răutate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis că a tuturor relelor este pricina. Pofta bogăției aduce jurămîntul strîmb, furtișagul, răpirea, lăcomia, desfrînarea, zavistia, uciderea, urîciunea de frați, războiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: fățărnicia, momirea, luarea în rîs; deci pricină a tuturor acestora se mărturisește iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mamă a tuturor relelor.

Dumnezeu pedepsește pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecată rana. Cel ce nu are nimic, puține poftește, iar dobîndind ceva, mai multe nu poftește; cel ce are o sută de arginți și poftește o mie, iar aceștia agonisindu-i, merge către nemărginire. Astfel, neputînd să cîștige atît, de-a pururea se plîng de sărăcie.

Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia și așa strică întîi pe cel ce o are. Căci precum viperele născîndu-se, întîi pe mamele lor omoară, mai înainte de a mușca pe alții; așa și zavistia pe cel ce o are, pe el îl veștejește mai înainte de a se duce la alții. Mare lucru este dacă am putea răbda atîtea dureri, căutînd argintul cel lămurit; căci în multe patimi nevindecate cad vînătorii lumii deșarte. Spargeri de corăbii pătimesc, prădătorii îi întîlnesc, pe pămînt cad între tîlhari, sufăr furtună și vînturi silnice și, de multe ori cîștigînd, singuri se socotesc săraci, față de cei ce îi zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gîndim la primejdii ca acestea, pentru cîștigul cel adevărat.

Dacă vom agonisi cît de puțin bine, ne mărim pe noi înșine, fiind pildă oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem în povestire. Trebuie să punem toată sîrguința ca să ascundem cîștigul faptelor, iar cele ce povestesc isprăvile lor, să caute a spune și neajunsurile. Iar dacă acestea se ascund, ca să nu se prihănească de cei ce le aud, cu mult mai vîrtos se cade a le păzi de a le spune pe cele bune, căci, spunîndu-le pe acestea, se înstrăinează de Dumnezeu. Precum o comoară arătîndu-se, se împuținează, așa și fapta cea bună, făcîndu-se cunoscută și vădită, se pierde. Și precum ceara se topește de fața focului, așa și sufletul se slăbește de laude. Dacă lauda lipsește de tărie sufletul, negreșit ocara aduce la mărime fapta lui bună: bucurați-vă și vă veseliți cînd vor spune oamenii toată minciuna asupra voastră. Și se zice: În necaz m-ai întărit pe mine. Și iarăși: Ocară a așteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi în Sfînta Scriptură.

Este întristare folositoare și întristare aducătoare de stricăciune; deci, una este a suspina pentru ale sale păcate și alta pentru necunoștința aproapelui; una spre a nu cădea din scop, iar alta să se atingă de bunătatea cea desăvîrșită. Deci acestea sînt chipurile întristării celei adevărate. Iar duhul trîndăviei se cade a-l izgoni prin rugăciune mai ales, și prin cîntare de psalmi.

Ținîndu-vă de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti că este vreun folos în viață; căci Scriptura zice: Tot capul este în durere și toată inima în întristare; pentru că astfel Duhul Sfînt a spus de viața monahicească și cea lumească. Prin durerea capului se înțelege tainic chipul monahicesc; pentru că cel ce domnește este capul. Iar despre durere a zis că toată fapta cea bună prin dureri se isprăvește. Apoi, prin întristarea inimii, a arătat chipul cel nestatornic și înrăutățit al celor lumești. Inima s-a numit locuință de mînie și întristare. Deci, să nu fim tîrîți pe furiș de cuget, lăudîndu-ne, că vom avea negrijă de lume.

Cele din lume nasc cu greu și cu primejdii și pătimesc multe la hrănirea de lapte și cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabdă neavînd sfîrșit al durerii. Pentru că cei născuți ori se vatămă la trup, ori fiind crescuți rău, cu vicleșug ucid pe cele ce i-au născut.

Deci, acestea știindu-le, să nu ne amăgim de vrăjmașul, ca și cele ce în lume au viață slobodă și fără grijă. Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfîrșesc, iar nenăscînd, ca niște sterpe și neroditoare se disprețuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să vă întemeiați contra celui potrivnic. Nu tuturor sînt potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viața cea monahicească. Căci, precum la oricare ființe nu le priește aceeași hrană, astfel nici tuturor oamenilor nu folosește același cuvînt.

Nu se cade a pune vin nou în oale vechi. Pentru că într-alt fel se ospătează cei plini de cunoștință și într-alt chip cei ce gustă din pustnicie, precum și cei ce sînt norociți în lume. Căci precum ființele, unele sînt de uscat, altele de apă, iar altele zburătoare, la fel și oamenii. Unii jumătate de viață sînt ca cele de uscat, iar alții caută către cele înalte, ca cele zburătoare, iar alții cu apele păcatelor sînt acoperiți ca peștii. Căci am venit, zice Scriptura, în adîncurile mării și viforul m-a copleșit. Aceasta este firea ființelor. Iar noi ca niște vulturi avînd aripi, să zburăm peste cele mai înalte și să călcăm peste leu și peste balaur; iar pe cel ce altă dată stăpînea, acum să-l stăpînim. Aceasta o vom face dacă toată socoteala minții noastre o vom aduce Mîntuitorului. Însă cu cît noi ne suim către înălțimi, vrăjmașul ne ispitește cu cursele sale.

Deci, dacă și către nălucirea cea pămîntească ne pune multe împotrivă, cu atît mai vîrtos către Împărăția cerurilor ne va zavistui. Se cade dar în tot chipul a ne într-arma. Precum o corabie uneori se cufundă de multele învăluiri din afară, iar alteori prin strîngerea apei se îneacă; așa și noi uneori ne pierdem prin păcate, alteori prin gîndurile cele dinlăuntru ne prăpădim.

Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afară ale duhurilor, precum și de necurățiile cele dinlăuntru ale gîndurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gîndul. Pentru că vrăjmașul ca pe o casă vrînd a ne surpa, ori de la temelii aduce căderea, ori de la acoperămînt începînd, o strică toată, ori prin ferestre intrînd, întîi pe stăpînul casei îl leagă și astfel robește toate. Deci ca o temelie sînt faptele cele bune, iar acoperămînt este credința, ferestrele sînt simțurile, prin care ne dă război vrăjmașul.

Drept aceea, se cade a fi cu mulți ochi acela ce voiește a se mîntui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire; căci Sfînta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă. Viața noastră s-a numit „mare” de către sfințitul cîntător David. Căci părțile mării, unele sînt pietroase și pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povățuindu-ne de soarele dreptății, iar aceia noaptea, duși de necunoștință.

De multe ori omul este în furtună și în întuneric, dar priveghind, poate a-și mîntui caiacul său; iar noi întru alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsînd cîrma dreptății. Deci, vadă cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.

De multe feluri sînt căderile. Căci cei ce au căzut, s-au lipsit de ședere; iar căzînd, nu s-au vătămat. Cel ce stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoșeze, ca nu, căzînd, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere ajutor din adîncul puțului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adîncul, nici să-și închidă peste mine puțul gura sa.

Vezi ca și tu, căzînd jos, să nu te faci mîncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide ușa, iar tu nicidecum să nu adormi, ci de-a pururi să zici cîntarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: m-am întărit spre el. Priveghează necurmat din cauza leului care răcnește. Aceste graiuri folosesc nu spre a se înălța cineva, ci a se întoarce și a suspina, spre a se mîntui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de demult, căzînd asupra ta vrăjmașul, ori ca să nu te împiedici, alergînd. Pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi, cînd va vedea pe suflet zăbovind și fiind pregetător. Ori părîndu-i-se sîrguitor și ostenitor către pustnicie, intră pe furiș, adică prin mîndrie și astfel pierde sufletul.

Această armă de pe urmă, adică mîndria, este mai presus decît toate relele. Prin ea diavolul a căzut și tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispitește a-i surpa. Precum cei iscusiți dintre războinici, după ce cheltuiesc săgețile cele mai mărunțele, fiind puternici și viteji, pun înainte sabia cea mai tare decît toate; astfel și diavolul, după ce cheltuiește undițele cele dintîi ale sale, atunci uneltește paloșul cel mai de pe urmă, adică mîndria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintîi? Arătat este că lăcomia pîntecelui, iubirea de dezmierdare și desfrînarea. Pentru că aceste duhuri vin la vîrstele cele tinere; pe care le face să urmeze: iubirea de argint, lăcomia și cele asemenea acestora.

Deci, cînd ticălosul suflet va trece deasupra acestora, cînd și peste dezmierdările cele rele va sări, cînd argintul îl va defăima, atunci de pretutindeni, răucugetătorul, nedumerindu-se, îi supune lui pornire fără rînduială, pentru că îl face pe dînsul cu necuviință a se ridica asupra fraților. Este pierzătoare această otravă a vrăjmașului. Pe mulți deodată întunecîndu-i, i-a coborît, dînd sufletului înțelegerea cea rea și purtătoare de moarte; căci înșală pe om că a ajuns cele neștiute celor mulți și că în posturi întrece pe mulți, fălindu-se cu mulțimea de vitejii.

Apoi uită toate cele ce a păcătuit, pentru a se înălța asupra celor ce sînt împreună cu el; căci ca pe furiș sînt scoase din mintea lui greșelile, și aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca să nu poată zice acel glas doctoricesc: Ție, unuia, am păcătuit, miluiește-mă; nici nu-i dă voie a zice: Mă voi mărturisi Ție, Doamne, cu toată inima mea. Cînd după socoteala minții sale, a zis: Mă voi sui și voi pune acolo scaunul meu, atunci pare că se și vede în acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de învățător sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amăgit, se strică și piere, fiind atins de o rană ce are nevoie de vindecare.

Deci, cînd niște gînduri ca acestea stau în mintea noastră, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeiești: Eu sînt vierme, și nu om și la alt loc, unde se zice: Eu sînt pămînt și cenușă. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toată dreptatea omului este ca o cîrpă lepădată. Dacă vreunele vor rămîne în acele gînduri, mai bine să intre în viață de obște; apoi să se certe și să se dojenească de cele de o vîrstă și să se aducă lor spre citire viețile sfinților. După aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e împotriva neascultării, este cu putință a curăța sufletul. Pentru că ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfă.

Deci se cade a înlătura gîndul de mărire, căci de se va afla sufletul nebăgător de seamă și pregetător, ba uneori și amorțit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voiește a răzvrăti toate; adică pe cei sîrguitori și pustnicești se silește a-i face să uite nelegiuirile cele făcute, căci voiește să se înalțe prin mîndrie.

Sufletelor de curînd venite le pune înaintea ochilor toate păcătuirile, ca printr-însele să aducă deznădăjduire, căci zice uneia: „Tu, fiind desfrînată, nu poți fi iertată”; iar alteia îi zice: „Tu, fiind lacomă, îți este cu neputință a dobîndi mîntuire”. Deci, pe sufletele care se îndoiesc astfel, se cade a le mîngîia și a zice: „Raab era desfrînată și prin credință s-a mîntuit;

Pavel era persecutor și s-a făcut vas de alegere. Matei era vameș, dar nimeni nu știa darul acestuia; tîlharul prăda și ucidea, dar întîi lui i s-a deschis ușa Raiului”. Deci, la acestea gîndind, să nu-ți deznădăjduiești sufletul tău, iar pe acelea care s-au robit din mîndrie și din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca și a le zice: „Ce te-ai umflat ca una ce nu mănînci carne? Alții nici pește nu văd. Dacă vin nu bei, ia seama că alții nici untdelemn nu mănîncă. Pînă seara postești? Dar alții două și trei zile ajunează. Dacă nu te speli, cugeți mari lucruri?

Dar mulți pentru patimă trupească nicidecum baie n-au făcut. Te minunezi că dormi chinuit și în așternut de păr? Dar alții se culcă pe jos neîncetat, ci, dacă ai făcut-o, nimic bun n-ai făcut, pentru că unii chiar pietrele le pun sub ei, ca să nu se gîndească la dezmierdare, iar alții au privegheat toată noaptea. Chiar făcînd toate acestea și făcînd desăvîrșită pustnicie, să nu cugeți a fi măreț; pentru că diavolii mai mult decît ale tale au făcut și fac, nici nu mănîncă, nici nu beau și în pustie petrec. Dacă chiar în peșteră locuiești, ți se pare că faci lucru mare?”.

Deci, prin niște gînduri ca acestea, va fi cu putință a vindeca patimile cele potrivnice; căci precum un foc care arde cumplit, piere, dacă se împrăștie și nu are vînt, tot așa și fapta cea bună zboară prin trecerea cu vederea, dacă se împrăștie repede lauda ei; tot așa piere binele prin lenevire, cînd nu vom avea răcoreala Sfîntului Duh. Sabia cea ascuțită se strică lesne de piatră; așa și pustnicia piere prin mîndrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a îngrădi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsă desăvîrșit de arșița mîndriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a tăia uneori ramurile cele de prisos, ca să fie rădăcina mai întărită.

Pe cel cuprins de deznădăjduire se cuvine a-l sili să caute în sus, prin gîndurile cele mai înainte zise, pentru că sufletul acestuia zboară tot pe jos. Căci chiar cei mai buni din lucrătorii de pămînt, cînd vor vedea un răsad slab și neputincios, îl udă cu îndestulare, și de multă purtare de grijă îl învrednicesc, ca să crească; iar cînd vor vedea în răsad vreo odraslă înainte de vreme, obișnuiesc a tăia împrejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi îi hrănesc destul și îi îndeamnă la plimbare, iar pe alții îi feresc de mîncare. Deci, arătat este cît de mare-i mîndria, între răutăți.

Aceasta o arată fapta cea potrivnică ei, smerita cugetare. A o cîștiga pe aceasta este foarte greu; căci dacă cineva nu va lepăda slava, nu va putea dobîndi această visterie. Așa de mare este smerita cugetare, încît toate faptele bune poate să le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voiește a o ști. Apostolul Petru, știind temeiul ei, ne poruncește a ne împodobi pe dinăuntru cu smerită cugetare și toți, făcînd cele de folos, cu aceasta a se încununa.

De postești, de miluiești, de înveți, de ești cumpătat și priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o în față; toate faptele cele bune ale tale să le cuprindă smerita cugetare. Căci precum este cu neputință a se face corabie fără cuie, tot astfel este cu neputință a se mîntui omul fără smerita cugetare. Iar că este bună și mîntuitoare, să știm că Domnul, împlinind rînduiala către oameni, cu aceasta S-a îmbrăcat, cînd zice: Învățați-vă de la Mine că sînt smerit și blînd cu inima. Vezi cine este Cel ce zice așa, ca desăvîrșit să I te faci ucenic. Deci, să ți se facă început și sfîrșit al bunătăților smerita cugetare. Cugetul smerit formează nu numai pe omul cel dinăuntru, în chip tainic, ci și pe cel din afară. Ai păzit toate poruncile? Știe Domnul. Chiar cînd toate astea le veți face, ziceți: Sîntem niște robi netrebnici.

Deci, smerita cugetare se capătă prin ocări, prin dosădiri, prin răniri, ca să auzi zicîndu-ți-se nebun și lipsit de minte, sărac și scăpătat, neputincios și simplu, nesporit în lucruri, necuvîntător întru grăire, urît la chip, slab în putere. Acestea sînt semnele smeritei cugetări. Acestea Domnul le-a auzit și le-a pătimit, pentru că i-au zis că este samarinean și că are diavol. El chip de rob a luat, a fost pălmuit și a primit răniri. Deci, se cade a urma și noi această smerită cugetare cu fapta. Sînt unii care se fățărnicesc și se smeresc prin formele cele din afară, vînînd prin aceasta slavă; dar din roadele lor se cunosc. Pentru că pe deasupra fiind smeriți, unii ca aceștia nu au suferit nimic, ci numai ca un șarpe și-au dat veninul”.

La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte și iarăși mai așteptau sfaturi și bunătăți. Deci, iarăși a zis fericita către dînsele: „Nevoință multă trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestită. Căci precum cei ce voiesc a aprinde foc, întîi se afumă și lăcrimează, și astfel îl dobîndesc, tot astfel se cade a aprinde și noi dumnezeiescul foc în noi cu lacrimi și osteneală. Pentru că însuși Domnul zice: Foc am venit să pun pe pămînt. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru că, deși în afară au avut îndelungă răbdare, însă gîndirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasă și întunecoasă.

Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: „Dacă toate averile le voi împărți și trupul îmi voi robi, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă răsunătoare și chimval răsunător”. Deci dragostea este mare între bunătăți; dar tot pe atît de rea este mînia, pentru că tot sufletul întunecîndu-l și sălbăticindu-l, la necuvîntare îl aduce. Domnul, îngrijindu-se de mîntuirea noastră, nicidecum n-a gîndit să fie vreo mică parte a sufletului neștiută. Pornește vrăjmașul înverșunare? Domnul ne-a întrarmat cu cumpătare. Naște mîndrie? Smerita cugetare să nu fie departe. A sădit urîciune înăuntru? Dar dragostea stă de față.

Deci, deși vrăjmașul pornește multe săgeți împotriva noastră, dar Domnul ne-a înarmat cu mai multe arme, spre mîntuirea noastră și căderea aceluia. Prea rea între răutăți, cum am zis, este mînia. Pentru că Sfînta Scriptură zice: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se ține în frîu. La vreme trebuincioasă s-a arătat că folosește mînia, dar numai împotriva diavolilor, iar către om a ne porni cu mînie nu folosește, chiar dacă ar păcătui. Ci se cade a-l întoarce după ce va înceta patima mîniei.

A ne mînia însă este o patimă mică între răutăți, iar vorbirea de rău este mai grea decît toate. Pentru că mînia, tulburînd sufletul, ca fumul se împrăștie repede, iar vorbirea de rău, ca una ce s-a înfipt în suflet, îl face mai cumplit decît fiarele. Un cîine se repede împotriva cuiva, însă de hrană se momește și tace; așa și celelalte fiare, de obicei se îmblînzesc. Dar cel ce se stăpînește de vorbirea de rău, nu se pleacă la mîngîieri, nu se îmblînzește de hrană. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rău. Aceștia sînt mai păgîni și mai nelegiuiți decît toți, pentru că nu ascultă pe Mîntuitorul, zicînd: Du-te mai întîi, împacă-te cu fratele tău, și astfel adu darul tău. Apostolul zice: Să nu apună soarele în mînia voastră.

Deci, bine este a nu ne mînia. Chiar dacă s-ar întîmpla astfel, Domnul a zis să nu treacă nici o zi cu această patimă; să nu apună soarele. Iar tu aștepți pînă ce toată vremea ta va apune? Nu știi oare a zice: destul este zilei răutatea ei? De ce urăști pe omul care te-a întristat? Nu este el cel ce te-a nedreptățit, ci diavolul. Urăște boala, și nu pe cel care bolește.

De ce se fălește în răutate cel puternic? Pentru aceasta cîntătorul de psalmi a zis: Nelegiuire și nedreptate toată ziua a gîndit limba ta. Adică, în toată vremea vieții tale nu asculți pe Cel Care a zis: Să nu apună soarele întru mînia voastră. Cînd zice: Nedreptate a gîndit limba ta, înseamnă că nu încetezi hulind pe fratele tău.

De aceea, dreaptă pedeapsă rostește prin aceasta cîntătorul de laudă, zicînd: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pînă în sfîrșit, te va smulge și te va muta din locașul tău, iar rădăcina ta din pămîntul viilor. Acestea sînt isprăvile vorbitorilor de rău, acestea sînt răsplătirile răutății.

Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rău, pentru că multe rele cumplite îi urmează, zavistie și întristare. Apoi este și purtătoare de moarte răutatea acestora, deși pare a fi mică. De multe ori rănile cele făcute de paloșul cel cu două ascuțișuri ori de o sabie mai mare cum este desfrînarea, lăcomia și zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mîntuitoare a pocăinței. Mîndria și vorbirea de rău, ca niște săgeți, ce se par a veni de departe, pe furiș înfigîndu-se în părțile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu mărimea ranei, ci prin nepăsarea celor răniți. Pentru că, socotind ca o nimica grăirea de rău și celelalte, cîte puțin cu totul s-a abătut.

Grea este vorbirea de rău, pentru că unii o au ca hrană și odihnă. Tu să nu primești vorbă deșartă, să nu te faci încăpere a relelor celor străine, ci pregătește-ți cu îngrijire sufletul tău. Pentru că, primind duhul necurăției cuvintelor, vei aduce, prin gînduri, întinăciuni rugăciunii tale, căci fără pricină urăști pe cei ce-i întîlnești. Aplecîndu-se auzul tău la neomenia celor ce grăiesc de rău, cauți la toți posomorît. Deci, este trebuință a păzi limba și auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu pătimire, pentru că este scris: Auzire deșartă să nu primiți. În Psalmi David grăiește: Pe cel ce vorbește de rău pe aproapele său, în ascuns, îl goneam afară. Și apoi zice: Nu va grăi gura mea faptele oamenilor. Dar și noi pe cele ce nu sînt fapte împlinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci după Dumnezeiasca Scriptură să zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte păcătos. Unii, văzînd pe cineva primejduit, dar fiind fără învățătură lumească, au zis acestea: „Cel ce și-a așternut rău, va suferi rău în somn”. Deci, tu, care crezi că ți-ai așternut bine lucrurile în viață, crezi că te odihnești? Dar ce vom face față cu Cel ce zice că aceeași întîlnire are dreptul și păcătosul? Viețuirea noastră de aici una este, dar faptele ne sînt deosebite.

Nu se cade a urî pe vrăjmași, pentru că Domnul prin glasul Său ne-a poruncit acestea: Să nu iubiți numai pe cei ce vă iubesc, pentru că aceasta o fac păcătoșii și vameșii. Omului bun nu-i trebuie meșteșug și nevoință spre a fi iubit, pentru că atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rău are trebuință de dumnezeiasca învățătură și de osteneală multă spre îndreptare; pentru că Împărăția Cerurilor nu este a celor răsfățați și neîngrijitori, ci a celor silitori.

Precum nu se cade a urî pe vrăjmași, tot așa nici de cei nebăgători de seamă și leneși nu trebuie a fugi și a-i lăsa. Unii își zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, și cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei păcătoși, ca să nu ne răzvrătim cu dînșii, prin neștiința sufletului. Dar unii ca aceștia fac împotriva celor scrise, pentru că Duhul Sfînt poruncește a nu ne răzvrăti cu cei răzvrătiți, ci a-i îndrepta de răzvrătire; și împreună vei întoarce, adică împreună îi vei atrage către sine-ți și din cele de-a stînga să-i chemi spre cele de-a dreapta.

Trei feluri de stări sînt în viața oamenilor: Una este a răutății desăvîrșite, a doua este o stare de mijloc, privind către amîndouă; iar a treia, care se gîndește la lupta cea bună. Deci, oamenii cei răi, amestecîndu-se cu alții mai răi, sporesc mai mult în adăugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai răi, temîndu-se de aceștia, ca să nu fie atrași de dînșii, pentru că sînt încă prunci în faptele bune. Iar cei de al treilea, avînd un cuget bun, viețuiesc împreună cu cei răi, vrînd a-i mîntui. Dar se împung de dînșii - pentru că și diavolii îi vatămă mai mult pe cei buni, fiindcă aceștia slăbesc uneltele lor.

Cei buni se ocărăsc și se batjocoresc de către cei ce îi văd pe dînșii petrecînd împreună cu cei leneși, socotindu-i ca pe niște asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca niște laude, săvîrșesc fără frică dumnezeiescul lucru; pentru că Scriptura zice: Frumoasă este fapta acestora, că și Domnul mînca cu vameșii; iar mai vîrtos este iubitoare de frați judecata acestora, decît iubitoare de sine; pentru că văzînd pe cei ce păcătuiesc ca niște case aprinse, se întrec a mîntui pe cei care pier și suferă împreună cu ei. Iar alții, dacă ar vedea pe un frate arzînd în păcate, fug, temîndu-se ca să nu-i apuce și pe dînșii focul. Alții - cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei răi, îi aprind mai mult pe cei ce ard, aducînd ca materie spre pieire răutatea lor. Cei buni, dimpotrivă, chiar cîștigurile lor le socotesc mai mici decît mîntuirea acelora.

Acestea sînt semnele dragostei adevărate; aceștia sînt păzitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se țin, pentru că iubirii de argint îi urmează zavistia, călcarea de jurămînt, mînia și vorbirea de rău; așa și cele potrivnice lor se țin de dragoste, adică: blîndețea, îndelunga răbdare, suferirea de rău, bunătatea desăvîrșită și sărăcia. Pentru că nu este cu putință a dori această faptă bună, fără numai prin sărăcie. Căci Dumnezeu a spus să avem dragoste nu către un singur om, ci către toți. Deci, avînd noi cele de trebuință, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsă; ci a-i îndestula pe toți, pe cît este cu putință omului. Acesta este însă lucrul lui Dumnezeu.

Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoiești? Aceasta se face ție pricinuire de a cîștiga mîntuirea? Celor lumești s-a poruncit aceasta, și nu atît pentru a se hrăni scăpătații s-a poruncit milostenia, cît pentru dragoste: că Dumnezeu ocîrmuiește pe cel bogat și hrănește și pe cel sărac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Să nu fie aceasta, căci ea se face început al dragostei? Precum mai înainte tăierea împrejur a trupului era închipuire a tăierii împrejur a inimii, așa și milostenia este învățătorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevărat dragostei, de prisos le este milostenia.

Nu clevetind mila zic acestea, ci arătînd curățenia sărăciei. Să nu se facă cea mai mică zăticnire dragostei celei mari; pentru că este purtătoare de cruce și ești dator a zice glasul acesta: Iată toate le-am lăsat și am urmat Ție. Tu te-ai învrednicit a urma povățuirea cea aspră a apostolilor; pentru că Petru și Ioan au zis: Argint și aur nu am. Îndoită este învățătura, dar de un chip este credința. Iar între cei lumești, să nu se facă fără socoteală milostenia, că zice: Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluiește să aibă cuget drept, căci cu adevărat unii ca aceștia vor avea plata milosteniei.

Domnul, zidind lumea, îndoită a făcut rînduiala locuitorilor ei. Căci celor ce viețuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalți pentru curățenie i-a făcut întocmai cu îngerii. Acelora le-a dat legi și învățături, iar acestora le zice: A Mea este izbînda, Eu voi răsplăti. Acolo zice: Vei lucra pămîntul; și aici poruncește: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mîine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a făcut prin dar a cunoaște poruncile.

Crucea nouă ne este steag al biruinței, pentru că cinul nostru nimic altceva nu este, decît numai lepădare de sine și cugetare la moarte. Deci precum cei morți nu mai lucrează cu trupul, așa și noi. Pentru că, cîte erau de făcut printr-însul, le-am făcut cînd eram prunci. Căci, zice Apostolul: Mie lumea s-a răstignit, și eu lumii. Cu sufletul trăim; printr-însul să arătăm faptele bune. După socoteala minții noastre trebuie să miluim; căci fericiți sînt cei milostivi cu sufletul.

Precum cel ce a poftit frumusețe, chiar fără lucrare a săvîrșit păcat; tot astfel și aici milostenia s-a săvîrșit în minte, deși argintul lipsește. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; că precum stăpînii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adică pe unii îi trimit în sate, spre a lucra pămînturile și a păzi moștenirea neamului; iar pe cei dintr-înșii născuți, dacă îi vor vedea buni și frumoși, îi țin în casa lor, spre slujbă; tot astfel face și Domnul.

Pe cei ce au ales nunta cea cinstită, i-a pus în lume, iar pe cei mai buni decît aceștia, cîți mai ales au cîștigat bunăvoință înaintea Sa, i-a pus spre slujire. Aceștia de toate cele pămîntești sînt străini, pentru că s-au învrednicit mesei stăpînești; iar ei nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte, căci cu Hristos s-au îmbrăcat.

Deci, al ambelor cete, unul este stăpîn, adică Hristos. Căci precum dintr-același grîu este și paiul și sămînța, astfel de la Dumnezeu sînt și cei ce după lume viețuiesc bine și cei ce au ales viața monahicească. De amîndouă este trebuință, adică de frunză spre paza și hrana seminței, iar de rod, pentru că este naștere a tot. Deci, precum nu este cu putință deodată și buruiană a fi și sămînță, astfel ne este de prisos nouă slava cea lumească spre a face rod ceresc.

Frunzele scuturîndu-se și paiul uscîndu-se, bun de seceriș este spicul; deci și noi, lepădînd nălucirea cea de pe pămînt, în locul frunzelor, și uscînd trupul nostru ca pe un pai și înălțînd gîndul nostru, vom putea da sămînța de mîntuire. Este în primejdie cel ce nu s-a condus în viață cu fapta și vrea să învețe pe alții. Precum dacă cineva avînd casă putredă, și niște străini primind îi va vătăma prin căderea casei, astfel și aceștia nezidindu-se mai întîi pe ei cu întemeiere, pierd și pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru că cuvintele i-au chemat la mîntuire; iar cu răutatea chipului, pe cei sîrguitori mai vîrtos i-au abătut. Căci tîlcuirea cuvintelor se aseamănă cu niște scrisori alcătuite cu vopsele, care după puțină vreme, prin vînturi și prin picături de ploi, s-au șters. Iar învățătura cea lucrătoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvîntul, săpînd părțile cele întemeiate ale sufletului, îi dăruiește chip veșnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l împodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinăuntru.

Am primit lepădare părului; împreună cu el să lepădăm și boldurile cele din cap. Pentru că, rămînînd singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Părul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, cîștigurile de bani, strălucitele împodobiri de haine, uneltele de băi și îndulcirile de mîncări. Acestea ne-am hotărît să le lepădăm, dar boldurile cele stricătoare de suflet mai vîrtos trebuie să le dăm afară. Care sînt dar, acestea? Grăirea de rău, jurămîntul strîmb, iubirea de argint. Deci, capul cu părul nostru închipuiește sufletul și, pînă cînd era acoperit, se părea că se tăinuiesc lucrările lumești, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sînt arătate.

Pentru aceasta în monahie ori în monah sînt arătate chiar și picăturile cele mai simple, precum într-o locuință curată se vede cea mai mică ființă. Iar în cei lumești, ca în niște peșteri necurate, încuibîndu-se cele mai mari păcate, din cele purtătoare de venin, se tăinuiesc, de materia cea deasă, ca de păr acoperindu-se. Este trebuință a curăți casa necurmat și a căuta ca nu vreuna din gîngăniile cele stricătoare de suflet să intre în cămările lui; apoi a tămîia locul cu dumnezeiasca tămîie, adică cu rugăciunea. Căci, precum vietățile cele purtătoare de venin lasă în om cele mai iuți otrăvuri, astfel și gîndul cel întinat este izgonit de rugăciunea împreună cu postul.

Una din fiarele cele stricătoare de suflet este și aceea care se numește noroc, pentru că și aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebăgători de seamă îi stăpînește. Însă nimeni din cei ce viețuiesc după fapta bună nu crede și nu primește această idee stricătoare de minte și deșartă.

Pentru că mai întîi pe Dumnezeu Îl numim începutul tuturor bunătăților ce s-au făcut și se fac; și al doilea, socotesc că judecata lor este stăpîn al faptei bune ca și al răutății. Cîți dar, din lenevire au suferit cele nemulțumitoare, îndată se apropie de acel diavol. Căci precum niște copii fug, nesuportînd pedepsirea părinților spre folos, și ajung prin locuri pustii și se împreună cu diavolii cei sălbatici, astfel și aceștia fac. Uneori zic că de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdări. Pentru că fiind desfrînați, furînd, de iubire de argint bolind și cuget viclean avînd, faptele lor singuri le-au abătut de la adevăr. Sfîrșitul scopului lor este deznădăjduirea cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceștia merg pînă acolo că înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, dacă vor zice că Dumnezeu este întîi, va urma ca toate prin Dînsul să se fi făcut, pentru că El este în toate, El este Domn al norocului.

Dacă cineva este lacom și desfrînat prin naștere, ar urma după ei că Dumnezeu este pricină a răutății, care lucru este necuvios. Deci, din aceste gînduri se vede deșertul lor cuget. Pentru aceștia a zis Scriptura: Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este Dumnezeu. Aceștia au grăit nedreptate și pricinuiesc păcate, pentru că ciuntesc Scripturile. Și fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor. Apoi iau și pe Isaia spre mărturie a nebuniei lor; pentru că spun, că el a zis: Domnul a făcut pace și a zidit răutăți. Pacea aici trebuie s-o înțelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea a sufletului; căci Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătîndu-se, se face rău. Însă și răul slujește spre mîntuirea sufletului și pedepsirea trupului. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?

După aceea, mai zic cei fără de rînduială la minte că totul se cîrmuiește de soartă în lume. Astfel schimbă libertatea în robie. Precum o corabie fără cîrmă de-a pururea se înviforează, așa și pentru aceștia pretutindeni suflă primejdia asupra lor, căci nu se pot bucura de lumina cea mîntuitoare, părăsind pe Domnul, cîrmaciul lor. Mai rătăcește diavolul pe unii, încît zic că întîmplările bune și rele vin de la mersul stelelor.

Diavolul fiind viclean între răutăți, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alții prin iubire de bani, și ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficați îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl rănește la inimă, aprinzînd mînia lui spre iuțime; apoi unora, tîmpind puterea cea domnitoare, ori prin neștiință, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu și despre ființa Lui vrînd a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cîrmuiască.

Cel ce învață literele, întîi trebuie să vadă formele lor și apoi învață numele, deci, dacă pentru litere este trebuință de atîta obișnuință și meșteșug, cu atît mai vîrtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală și vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngîmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeiești, prin învățăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgește cu mintea de diavolul. Căci zice cîntătorul de laude: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvîrșit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Și iar zice: Dacă nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. Ai învățat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădești! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel și tu ca Apostolul să te zidești pe piatra cea vîrtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletnicești mult cu acestea, pentru că diavolul prin bîrfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vînător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le gătește lațuri. Laț greu și purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gîndul acesta.

Precum țăranilor și corăbierilor este oarecum neluminată cunoștința vînturilor și a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea și acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoștința. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvîntări de minciună, este primejdios meșteșugul celor ce le rostesc.

Diavolul nu se îndestulează cu răutatea cea dintîi, căci pune omului în minte că dezlegîndu-se trupul, împreună cu dînsul se pierde și sufletul; iar acestea toate ne sfătuiește ca să ne strice sufletul prin nepăsare. Făcîndu-se aceste năluciri, să nu ne învoim cu dînsele, ca și cu niște lucruri adevărate, pentru că acestea își arată răutatea lor.

Altă dată se apropie în alt fel și într-o clipeală de ochi zboară. Eu știu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune și care își număra bunătățile, silindu-se necontenit spre a le face; și așa cu dinadinsul cunoștea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrăjmașului. Deci, este de trebuință, ca și noi, primind aceste canoane, a le păzi, căci dacă cei ce fac negustoriile vremelnice, în fiecare zi cumpănesc cîștigurile și cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru pagubă se necăjesc, cu atît mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevărată și doresc bunătățile cele mai mari. Dacă se face de la vrăjmaș o hoție cît de mică, cu greu vom fi judecați; nu trebuie pe toate a le lepăda pentru greșeala fără voie. Ai nouăzeci și nouă de oi, caută pe cea pierdută; să nu te sperii pentru una, să nu fugi de stăpîn, ca nu cumva diavolul cel mîncător de sînge să piardă toată turma faptelor tale, robind-o. Deci, să nu lipsești din rînduială pentru una; bun este Stăpînul, căci zice cîntătorul de psalmi: Cînd va cădea, nu se va sfărîma, că Domnul sprijinește mîna lui.

Cîte vom face, ori vom cîștiga aici, să le socotim mult mai mici decît bogăția ce are să fie; pentru că sîntem pe acest pămînt ca într-un al doilea pîntece de maică. Precum în cele dinăuntru ale maicii nu avem o viață ca aceasta, nici de niște mîncăruri ca acestea nu ne îndulceam în pîntece, ca acum, și nici a lucra așa ca aici nu puteam, că eram afară de lumina soarelui și de toată strălucirea; deci, precum într-acele cămări fiind, eram lipsiți de multe din cele de aici, așa și în lumea aceasta de acum sîntem lipsiți de multe care sînt în împărăția cerurilor.

Am încercat mîncărurile de aici? Să poftim pe cele dumnezeiești. Ne-am îndulcit de lumea de aici, să dorim Soarele dreptății, Ierusalimul de sus să-l socotim ca maică și Mitropolie; iar pe Dumnezeu să-L numim Tată al nostru; să trăim aici cu întreagă înțelepciune, ca să dobîndim viața veșnică; pentru că, precum pruncii care în pîntece s-au săvîrșit din prea puțină hrană și viață și apoi vin la lumina cea mare, așa și drepții din petrecerea de jos se duc spre călătoria cea de sus, după cum se scrie: Merge-vor din putere în putere. Iar păcătoșii ca niște stîrpituri ce se sfîrșesc în pîntece, din întuneric, întunericului se dau; căci mor pe pămînt, fiind acoperiți de mulțimea păcatelor.

Aceștia, ducîndu-se din viață, coboară în locurile cele mai întunecate ale Tartarului. De trei ori în viață ne naștem: o naștere este ieșirea afară din sînurile de maică, cînd adică din pămînt la pămînt ne aducem; iar celelalte două ne suie de la pămînt la cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocăință și din ostenelile cele bune. Într-aceasta sîntem noi acum. Deci, sîntem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevărat, a ne împodobi cu mai bună cuviință.

Facă-se nouă, dar, pildă privirea nunții lumești: căci dacă cele cu bărbat atîta sîrguință pun pe băi, pe ungeri mirositoare și pe podoabă împestrițată, pentru că prin acestea par a se face drăgălașe și mai mult; - și dacă s-a pus atîta nălucire în cele ce petrec după trup, - cu mult mai vîrtos este trebuință a le covîrși pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; și astfel a spăla întinăciunea păcatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a îmbrăca în locul îmbrăcămintelor trupești pe cele duhovnicești.

Acelea împodobesc trupul cu flori pămîntești, noi să luminăm sufletul cu fapte bune, și în loc de pietre de mare preț, să punem împrejurul capului cununa cu trei împletituri: credința, nădejdea și dragostea. Împrejurul grumazului să punem cinstita împodobire, adică smerita cugetare; în loc de brîu să ne încingem cu întreaga înțelepciune; iar strălucită ghirlandă să ni se facă necîștigarea și să ni se aducă la masă mîncărurile care nu se strică, adică rugăciuni și cîntări de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci și duhul; să înțelegem cele zise: Că de multe ori gura grăiește, iar inima împrejurul gîndurilor se îndeletnicește. Se cade să luăm aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeieștile nunți, să bolim cu sărăcie de fapte bune, că ne va urî Logodnicul și nu ne va primi nicidecum, dacă nu va vedea făgăduințele noastre. Care sînt acestea? A ne îngriji de trup mai puțin, iar sufletul a-l hrăni mai mult.

Precum nu putem două găleți pline de apă a le sui deodată, că pe osia care se învîrtește una se pogoară deșartă, iar cealaltă se suie -, așa este și cu noi. Cînd toată purtarea de grijă o avem în suflet, el se suie umplîndu-se de bunătăți și dorind cele înalte. Iar trupul nostru, făcîndu-se ușor prin pustnicie, nu îngreunează puterea care stăpînește. Pentru acest lucru Apostolul este martor, căci zice: Pe cît omul nostru din afară se strică, pe atît cel dinlăuntru se înnoiește.

În mănăstire ești de obște? Deci să nu-ți schimbi locul, că te vei vătăma mult. Precum o pasăre zburînd de pe ouă le face răsuflate și fără prăsilă, așa și o fecioară, ori un monah degeră și moare cu credința, mutîndu-se din loc în loc. Să nu te amăgească desfătarea bogaților din lume, ca și cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Dacă aceia iubesc meșteșugul bucătăriei, tu cu postire și cu mîncărurile cele simple covîrșește îndestularea acelora. Căci se zice: sufletul în sațiu fiind, își bate joc de faguri, iar celui care este în lipsă și cele amare i se par dulci. Să nu te saturi de pîine, că nu vei pofti vin.

Trei sînt capetele cele dintîi ale vrăjmașului, din care toată răutatea se coboară: pofta, dezmierdarea și întristarea. Acestea atîrnă una de alta și urmează una alteia. Pe dezmierdare a o ține în frîu este cu putință, iar pofta este cu neputință; pentru că dezmierdarea pleacă de la trup, iar pofta de la suflet; iar întristarea vine din amîndouă. Deci, nelăsînd pofta să lucreze, și pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lăsa să sporească, nicidecum nu va lăsa sufletul să se însănătoșeze, căci scris este: nu da ieșire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare în a sa minte deplin să se cerceteze.

Multora le folosește a fi în viață de obște, dar și multora a trăi retras de folos le este. Precum unele răsaduri cresc în locurile cele umede, iar altora le priesc locurile cele uscate; astfel și oamenii, unora le fac bine locurile cele mai înalte, iar alții în cele mai smerite se mîntuiesc. Deci mulți din cetate, cugetînd la cele ale pustiei, s-au mîntuit, iar mulți fiind în munte, dar făcînd cele ale poporului de obște, au pierit. Pentru că este cu putință ca, fiind împreună cu mulți să cugete cele ale singurătății, și iarăși fiind singur, cu gîndul petrece la alții. Multe și felurite sînt boldurile diavolului. N-a putut el să slăbească un suflet prin sărăcie? Îi dă bogăție prin amăgire. N-a putut prin ocări? Îi pune înainte laude și slave. S-a biruit el prin sănătate? Face trupul bolnav.

Pentru că neputînd cu dezmierdările a amăgi, prin durerile cele fără de voie ispitește și face abateri în lături ale sufletului. Căci aduce boli grele, prin cererea lui, ca să-i tulbure pe oameni, împuținînd dragostea lor către Dumnezeu. De te-ai arde de fierbințeli groaznice și de sete, dar păcătos fiind, acestea să le suferi aducîndu-ți aminte de munca ce va să fie, de focul cel veșnic și de pedepsele acelea, și nu te vei împuțina, mai vîrtos bucură-te că te-a cercetat Domnul.

Apoi zicerea aceea de laudă s-o ai pe limbă: Chinuindu-mă, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar morții nu m-a dat. Ești fier? Dar prin foc lepezi rugina. Dacă bolești, fiind drept, de la cele mari spre cele mici sporești. Ești aur? Prin foc te faci mai lămurit. S-a dat ție îngerul satanei? Înveselește-te. Vezi cui te-ai făcut asemenea. Pentru că te-ai învrednicit de darul Sfîntului Apostol Pavel. Prin friguri te ispitește? Prin răceli te pedepsește? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc și prin apă. Deci, acum repaos s-a gătit. Ai dobîndit pe cea dintîi? Așteaptă și pe cea de-a doua, lucrînd. Căci se zice: Scăpătat și în durere sînt eu.

Cînd vedem înaintea ochilor pe împotrivă luptătorul să nu ne întristăm, ci să stăm la rugăciune și să cîntăm cu glas. Toate acestea s-au dat nouă spre surparea poftelor. Iar postirea și culcarea pe jos s-au legiuit pentru a depărta dezmierdările cele de rușine. Deci, dacă boala le-a slăbit pe acestea, de prisos este osteneala. Dar cea mai bună doctorie la boală este pustnicia cea mare; apoi a suferi și a trimite lui Dumnezeu laude de mulțumire. Ne lipsim de ochi? Să suferim aceasta, pentru că uneltele nesațiului le-am lepădat, iar cu ochii cei dinăuntru privim slava Domnului. Am asurzit? Să mulțumim, lepădînd auzul cel deșert. Pătimim de mîini? Dar pe cele dinăuntru le avem pregătite către războiul împotriva vrăjmașului. Stăpînește boala tot trupul? Atunci sănătatea după omul cel dinăuntru mai mult va crește.

Dacă sîntem în viață de obște să alegem ascultarea mai vîrtos decît pustnicia. Pentru că aceasta ne învață trecerea cu vederea, iar aceea făgăduiește smerita cugetare. Dar cum vom deosebi pustnicia cea dumnezeiască și împărătească de cea tiranică și diavolească? Să ai un îndreptar de postire. Nu patru sau cinci zile să postești, iar în cealaltă zi să te îndestulezi cu mulțime de bucate, pentru că totdeauna nemăsurarea este aducătoare de stricăciune. Nu deodată să cheltuiești lucrurile tale, căci gol te vei afla în război și lesne vei fi robit. Arma noastră este trupul, iar sufletul este ostașul. Deci, de amîndouă îngrijește-te. Ești tînără și sănătoasă? Postește, că va veni bătrînețea plină de neputință.

Cît poți învistierește hrană sufletească, ca îmbolnăvindu-te, să o afli; postește cu socoteală și în toate zilele. Vezi să nu intre pe furiș vrăjmașul sub chipul postirii tale. Pentru aceasta Mîntuitorul a zis: Făceți-vă iscusiți schimbători de bani. Adică pecetea cea împărătească s-o cunoașteți cu dinadinsul, pentru că sînt și peceți mincinoase. Felul aurului același este, dar se deosebește prin pecete. Deci, aurul este postirea, înfrînarea și milostenia. Dar și urmașii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; și ereticii toți prin el se laudă.

Se cade dar a-i vedea pe aceștia și a fugi de dînșii, ca de niște făcători de peceți mincinoase. Caută ca nu cumva, prin neiscusință căzînd între dînșii, să te păgubești. Deci, primește cu întemeiere crucea Domnului, închipuită în faptele bune, adică credință dreaptă, împreună cu fapte bune.

Se cade deci, a cîrmui bine sufletul; iar fiind în viață de obște, să nu căutăm ale noastre, ci maicii celei după credință, adică Bisericii a ne supune. Dacă ne-am surghiunit pe noi înșine din hotarele cele lumești, pe cele ce le-am lepădat, să nu le mai căutăm. Acolo avem slavă, iar aici ocară. Acolo îndestulare de hrană, aici chiar lipsă de pîine. În lume cei ce greșesc, chiar fără voia lor, sînt puși la închisoare, iar noi pentru păcatele noastre ne închidem pe noi înșine, ca să scăpăm de munca ce va să fie. Postești? Să nu pui ca pricină boala. Că și cei ce nu postesc în aceeași boală au căzut. Ai început binele? Să nu dai înapoi, căci vrăjmașul te surpă pentru nerăbdarea ta.

Cei ce încep a pluti, dacă au vînt bun, întind pînzele. Însă corăbierii pregătesc corabia pentru orice fel de vînt și luptîndu-se cu furtuna, plutesc înainte; așa și noi, întîmpinînd vînt potrivnic, vom întinde crucea în loc de pînze și fără frică vom săvîrși înotarea”.

Acestea sînt învățăturile preaîmbunătățitei Sinclitichia, dar mai vîrtos prin fapte decît prin vorbe învăța. Însă și multe alte fapte mari s-au făcut cunoscute despre dînsa, spre folosul celor ce o ascultau și o vedeau; și atîta mulțime de bunătăți au odrăslit într-însa, încît limba omenească nu poate a le spune. Dar diavolul, urîtorul de bine, se topea, nesuferind atîta îmbelșugare de bunătăți și întru sine plănuia cum ar putea să tulbure răsăritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevoința cea desăvîrșită pe viteaza fecioară; și atît de mult i-a uneltit el cu vrăjmășia, căci boala i s-a început nu de la mădularele cele din afară, ci atingîndu-se de plămîni, îi producea adîncă durere, încît era nemîngîiată de ajutorul de la oameni; apoi îi aprindea boala într-atît, încît peste puțină vreme avea să-i aducă sfîrșitul ei.

Deci, cîte puțin topindu-i plămînii, avînd și friguri necontenite, îi rodea trupul ca o pilă; iar fericita era de optzeci de ani, cînd diavolul i-a trimis suferințele lui Iov. Pentru că, precum și atunci la Iov, aceleași pătimiri le-a uneltit; însă acum făcea mai împovărătoare usturimile; căci fericitul Iov a suferit 35 de ani, iar acum vrăjmașul îi dădea Sinclitichiei, vreme de trei ani și jumătate, mai cumplite dureri.

Pe Iov l-a rănit în părțile cele din afară, iar la aceasta de la cele dinăuntru mergea înainte cu durerile. Căci, atingîndu-se de mădularele ei cele dinăuntru, mai mari și mai grele dureri îi producea. Nu tot astfel mi se pare că s-au nevoit cei mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru că la aceia ucigătorul se apropia la cele din afară. Chiar sabie ori foc de le aducea, mai ușor era decît ispitirile cele de față; căci ca printr-un cuptor înfocat ardeau măruntaiele ei, aprinzînd focul cîte puțin, ca o pilă prin vreme îndelungată, precum s-a zis, îi rodea trupul. Este adevărat că grea și fără omenie era această durere, iar pedeapsa era mare, ca a judecătorilor nedrepți.

Fericita, suferind cu vitejie, nu slăbea cu cugetul, ci se înarma tot mai mult împotriva vrăjmașului, căci prin bunele sale învățături, pe cei răniți de dînsul îi vindeca, și ca de la un leu le smulgea sufletele, fără răni. Apoi vindeca pe cei răniți cu doctoriile lui Hristos cele mîntuitoare, iar pe cei nerăniți îi ferea; pentru că, arătîndu-le cursele diavolului, îi izbăvea de pedeapsă. Le spunea minunat să nu fie fără grijă de sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu, căci acestora mai ales se împotrivește vrăjmașul. Cînd ele se liniștesc, el scrîșnește cu dinții, apoi, biruindu-se, se dezgustează; și ducîndu-se pe furiș, pîndește necontenit să vadă de vor adormi, ca așa să intre; iar pe cele ce nu au grijă, le împiedică de la bine. Precum este cu neputință ca cel rău să nu aibă scînteie de bine, așa dimpotrivă cei credincioși, care se luptă, mi se pare, că au uneori parte în locurile cele potrivnice.

Deci, de multe ori un om pare cu totul prea urît, dar este milostiv. Iar cei sîrguitori de multe ori au întreagă înțelepciune, postire și pustnicie dureroasă, dar sînt avari și grăitori de rău. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele ce nu pot vătăma, pentru că picătura mică găurește piatra. Cele mari ale bunătăților vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se par a fi mici, prin noi înșine să le alungăm. Cel ce s-a luptat pentru cele mari, iar pe cele mici a defăimat, mult se va vătăma; căci Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Tată adevărat, întinde mîna copiilor Lui, care de curînd au început a umbla, și izbăvindu-i de orice fel de primejdii, către cele mici ne îndeamnă a ne porni. Cel ce face pe cele mici, este lesne pornit spre cele mari.

Deci, dușmanul binelui, iarăși văzînd pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, și, înțelegînd că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvîntul ei, părîndu-i-se că prin aceasta va lăsa flămînde de dumnezeiescul cuvînt pe cele ce se apropiau de dînsa; dar, deși n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei și se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupești vindecă sufletele cele rănite, văzînd răbdarea și mărimea de suflet a fericitei.

Atunci altă ispită i-a dat vrăjmașul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuință să fie îngrijită, o mulțime de tămîie se ardea, pentru a intra la dînsa, și iarăși se depărta, din pricina mirosului celui greu și nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul și nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătînd prin aceasta bărbăția sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoință.

De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobîndească vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: „De ce mă atrageți pe mine de la această luptă? De ce căutați cele ascunse? De ce iscodiți ceea ce se face, nevăzînd pe cel ce o face?”. Doctorul care era de față, zicea către dînsa: „Nu pentru vindecare ori mîngîiere întrebuințăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună și pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morți, aceasta facem și noi, pentru că dăm aloe, smirnă și mirsină amestecată cu vin”.

Ea a primit sfatul, mai vîrtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimîntat văzînd nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înțelegînd răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzînd căderea vrăjmașului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieșea izvorul cel de mîntuire și prea dulce al cuvintelor și ca o fiară mîncătoare de sînge izgonea toată sîrguința celor ce veneau la ea ca să audă cuvîntul. Vrăjmașul ca pe o femeie o defăima, căci nu știa cugetul ei cel cu bărbăție. Dar ea s-a nevoit trei luni și mai mult în acest fel și prin putere dumnezeiască își ținea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Și cum putea primi hrana, avînd atîta durere în trup? Apoi se depărtase de dînsa și somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinței și încununării ei, a văzut mulțime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de ușile raiului.

După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, și le sfătuia a suferi cu vitejie și fără împuținare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărți de trup. Dar nu numai atît, ci și ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfîrșindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoințelor de la El, adică împărăția cerurilor, pe care facă-se a o dobîndi noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

(Viața Maicii noastre Sinclitichia, scrisă de marele Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei)

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

05.01.2024

Ajunul Botezului Domnului – Post

Ajunul Bobotezei, zi de post negru. Având în vedere aceasta nu voi prezenta reţete alimentare tocmai pentru a nu îndemna la păcat!

Pentru a fi întâmpinat aşa cum se cuvinte praznicul Botezului Domnului, ziua de 5 ianuarie, cunoscută şi ca Ajunul Bobotezei, este rânduită ca zi de post aspru sau chiar post negru pentru cei care doresc şi nu au slăbiciuni trupeşti.

In Ajunul Bobotezei se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita - Agheasma Mare.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie - odovania praznicului. Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie, sa primeasca de la duhovnic, binecuvantarea de a lua Agheasma Mare. Insa, trebuie sa fim cu luare aminte la faptul ca Agheasma Mare nu poate inlocui Sfanta Impartasanie.

Alti preoti ii opresc pe credinciosi sa ia Agheasma Mare. In acest sens, Sfantul Sava spune: "acestia nu fac bine pentru ca prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfintirea lumii si a intregii fapturi... Deci de unde este socotinta acestora pentru ca sa nu guste apa aceasta, deoarece trebuie sa stim ca nu pentru aceasta Apa este necuratia in noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca sa ne curatim de acestea, bem fara de indoiala aceasta Sfanta Apa."

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

Slujba de la Agheasma Mare

Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza o singura data pe an, pe 6 ianuarie, in ziua Botezului Domnului in Iordan.

In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului. Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: ("Treime mai presus de fire..."). Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei ("Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta") si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa. Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh ("Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant"), pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis.

La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ..."

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu".

Pentru categoriile de credincioși care nu pot ține post, iată câteva rețete:

A. PLĂCINTE SAU ANTREURI;

Roşii umplute cu ţelină crudă (viagra naturală)

· 1,8 kg roşii;

· 750 g ţelină;

· 400 g maioneză de post;

· 200 g muştar;

· 10 g zahăr pudră;

· 1 legătură pătrunjel verde

Se aleg roşii de aceeaşi mărime. Se taie capacele, se scot miezurile cu o linguriţă, se aşază roşiile cu gura în jos şi se lasă să se scurgă bine.

Ţelina se curăţă de coaţă şi se rade pe răzătoarea mică.

Se amestecă maioneza cu muştarul şi zahărul pudră, apoi se adaugă ţelina.

Cu această compoziţie se umplu roşiile.

Se aşază pe platou cu capacul în sus şi se presară cu pătrunjel verde.

B. SALATE;

Salată de ciuperci

· 1 kg ciuperci;

· 100 g ulei;

· 100 g lămâie;

· 1 legătură usturoi verde;

· 1 legătură pătrunjel verde;

· Sare

Ciupercile se fierb în apă cu sare, se scurg bine şi se taie felii.

Verdeaţa şi usturoiul verde se taie mărunt.

Se amestecă ciupercile cu verdeaţa, usturoiul, uleiul, zeama de lămâie şi sarea.

Se aşază salata pe un platou şi se decorează cu verdeaţă.

C. SOSURI;

Sos românesc

· 50 g făină;

· 100 g ceapă;

· 100 g ulei;

· 50 g bulion;

· 400 g roşii;

· Sare

Se căleşte făina în ulei, se adaugă ceapa tocată mărunt şi se mai călesc împreună câteva minute. Se stinge cu bulion, se adaugă roşiile tăiate în sferturi şi apă şi se lasă să fiarbă o oră. Se potriveşte gustul de sare şi se pasează sosul prin sită.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME;

Ciorbă de fasole albă din Moldova

· 300 g fasole albă;

· 150 g morcovi;

· 50 g rădăcină pătrunjel;

· 100 g rădăcină ţelină;

· 150 g ceapă;

· 100 g ulei;

· 50 g bulion de tomate;

· Cimbru;

· 50 ml oţet;

· 1 legătură leuştean;

· 1 legătură pătrunjel verde;

· Sare

Fasolea se fierbe schimbându-se 3 – 4 ape. În ultima apă se pune sare. Zarzavatul se taie julien, iar ceapa se toacă mărunt, se călesc împreună în ulei şi se adaugă la fasole când aceasta este aproape fiartă. Se fierbe aproximativ 45 minute, se pune apoi cimbrul şi bulionul şi se potriveşte gustul de oţet şi de sare. La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.

E. MÂNCĂRURI;

Castraveţi muraţi umpluţi

· 8 – 10 castraveţi muraţi de mărime medie;

· 1 morcov;

· 1 ţelină;

· 100 g mazăre (conservă);

· 5 g piper măcinat;

· 10 g sare;

· 50 g făină;

· 1 ceaşcă ulei;

· 1 ceaşcă suc de roşii

Se taie transversal castraveţii, se scobesc de seminţe şi se pun să se scurgă.

Separat se prepară umplutura astfel: în ulei se călesc morcovul şi ţelina date pe răzătoarea mică; se adaugă făina, mazărea şi sarea.

Se umplu castraveţii cu o lingură din umplutură şi se aşază într-o tavă bine unsă cu ulei.

După ce s-au aşezat toţi castraveţii, deasupra se toarnă sucul de roşii în care s-a adăugat piperul măcinat.

Se dau la cuptor 40 minute şi se servesc fierbinţi.

F. DULCIURI

Glazură albă

· 2 ceşti zahăr pudră;

· 5 linguri suc natural de portocale sau lămâi;

· 1 lingură ulei

Se amestecă şi se bat bine toate ingredientele până când se topeşte zahărul şi se obţine o cremă.

Se întinde deasupra checului înainte de a se răci.

Se poate utiliza pentru garnisirea prăjiturilor sau a checului cu ajutorul unui cornet.

TEATRU/FILM

TEATRU/FILM

GEORGE CALBOREANU

George Calboreanu – biografie

Actorul George Calboreanu s-a născut la 05 ianuarie 1896, in localitatea Turnişor din Sibiu.

Cariera:

A absolvit in 1919 Conservatorul de Arta Dramatică din Iaşi si a debutat pe scena Teatrului Naţional ieşean in drama Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, înainte de absolvire. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Cluj si a obţinut o diploma de studii pentru un la Viena. La întoarcere s-a stabilit la Bucureşti, mai întâi a jucat la Teatrul Regina Maria, apoi la Teatrul Popular si din 1923 la Teatrul Naţional.

A debutat pe scena acestui teatru bucurestean, pe care l-a slujit pâna la finalul carierei, cu spectacolul Vlaicu-Voda de Alexandru Davila. In 1927 juca in Omul cu mârţoaga de George Ciprian, apoi in Titanic Vals de Tudor Muşatescu (1932), H

amlet de William Shakespeare, in 1956 juca rolul lui Stefan cel Mare din piesa Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, in prima punere in scenă de după al doilea război mondial, alături de Elvira Godeanu şi Eugenia Popovici. In 1957 pleca in turneu la Veneţia cu piesa Bădăranii de Carlo Goldoni, regizata de Sică Alexandrescu, in 1965 relua rolul de debut, Vlaicu Vodă. Intre sutele de spectacole in care a jucat se numără si Bădăranii de Carlo Goldoni, Idolul şi Ion Anapoda de G. M. Zamfirescu, Borgia de Alexandru Kiriţescu, Meşterul Manole de Lucian Blaga, Maestrul de Mircea Ştefănescu, Letopiseţi de Mihail Sorbul, Ovidiu de Nicolae Iorga, Regele Lear si Iulius Cezar de W. Shakespeare, Hoţii de Schiller, Ion Vodă cel Cumplit de Laurenţiu Fulga, Lorenzaccio de Alfred de Musset, etc.

Debutul in cinematografie a avut loc in 1954, cu filmul Brigada lui Ionuţ. A mai jucat in Bădăranii (1960), Setea (1960), Omul de lânga tine (1961), Lupeni 29 (1962), Lumina de iulie (1963), Străinul (1964), Calea Victoriei sau cheia visurilor (1965), Neamul Şoimăreştilor (1965), Şopârla (1966), Legenda (1968), Fraţii (1970), Serata (1971), Fraţii Jderi (1973), Ultimele zile ale verii (1976).

George Calboreanu a fost artist emerit, a avut un fiu, tot actor, căruia i-a supravieţuit.

Actorul George Calboreanu a murit la 12 iulie 1986.

Pe scurt despre George Calboreanu:

Nume: George Calboreanu
Ocupatia: actor
Data nasterii: 05 ianuarie 1896
Zodia: Capricorn
Locul nasterii: Turnişor, judeţul Sibiu, România
Naţionalitate: româna
Starea civila: căsătorit
Copii: Gicu Calboreanu- actor
Studii: Conservatorul de Arta Dramatica din Iasi, promotia 1919
Data si locul decesului: 12 iulie 1986, Bucureşti

De ce este faimos George Calboreanu?

A fost un mare actor al scenei si cinematografiei româneşti, a jucat in piese de teatru istorice, in comedii, dar si in spectacole moderne, in filme.

De ce ne place George Calboreanu?

Avea o voce puternică, publicul l-a apreciat pentru rolul lui Ştefan cel Mare din drama Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea.

George Calboreanu - Artist al poporului

Teatru Radiofonic - APUS DE SOARE

Ciclopul de Euripide 1970 George Calboreanu, Ion Marinescu TEATRU RADIOFONIC MISTER AVENTURA

TONI TECUCEANU

Date personale
Toni Tecuceanu
Toni Tecuceanu la Party Kiss, 2009
Născut	13 ianuarie 1972 București
Decedat	5 ianuarie 2010 (37 de ani) București
Cauza decesului	cauze naturale (gripa porcină[*])
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Ani de activitate	1998 – decembrie 2009
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Aurelian-Antonio Tecuceanu (n. 13 ianuarie 1972, București, România – d. 5 ianuarie 2010, București, România) a fost un actor român. A fost cunoscut ca membru al emisiunii de divertisment Cronica Cârcotașilor. El a murit pe 5 ianuarie 2010 la spitalul Matei Balș din București, decesul lui fiind provocat de complicațiile cauzate, la plămâni, de gripa nouă^[1]. Moartea lui a determinat mulți români să se vaccineze.^[2]^[3]

CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Toni Tecuceanu obișnuia să joace personaje politice cunoscute precum Nicolae Ceaușescu, Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali și Cristian Țânțăreanu. El a luat parte în misiuni de menținere a păcii sub comanda ONU (Căștile Albastre). În perioada studenției(2000-2004)s-a remarcat în roluri precum " Povestitorul " din spectacolul "Lordul John" spectacol prezentat la Teatrul de Comedie în sectiunea "Off" din cadrul festivalului Hyperion (2001).Spectacolul a fost mediatizat de posturile Tele 7 ABC, TVR 2 și difuzat integral de TVR International.În facultate a mai fost distribuit în roluri precum : "Nicholas Urfe"(Magicianul de John Fowles),"Dinu" ( T.Mușatescu - Titanic Vals),"Kocikariov" (Căsătoria - N.V Gogol),"Sir Toby" (A douăsprezecea noapte de William Shakespeare )"Polonius"( Hamlet de William Shakespeare ),"Rică Venturiano"(I.L Caragiale - O noapte furtunoasă ),"Cațavencu"(I.L Caragiale - O scrisoare Pierdută).În timpul facultății a început o colaborare fructuoasă cu Radio România Actualități.Ca reporter în cadrul emisiunii "MATINAL" s-a remarcat prin maniera hazlie în care aborda subiectele. La teatrul Nottara în spectacolul de licență "Omul de Noroi"(De Paul Ioachim) a avut de interpretat mici personaje , personaje cărora le-a însuflețit haz , diferențiindu-le cu talent.A mai apărut în diverse reclame ,show-uri și seriale de televiziune precum "La bloc" sau "Săriți de pe fix" și a fost unul din câștigătorii concursului "Banc Show".A sustinut numeroase spectacole de tip "Stand Up Comedy". Proaspăt licențiat al Universității Hyperion-secția Actorie în 2005 Toni a participat la Gala "Hop" de la Mangalia , ratând "la fotografie" premiul pentru cel mai bun actor. Însă acest episod s-a materializat în colaborarea cu regizoarea Theodora Herghelegiu , care l-a distribuit în rolul "Lomeier" din spectacolul "Noapte Arabă" , spectacol care a avut premiera pe data de 2 februarie 2006 la Teatrul Mic. Fiind o persoană ambițioasă Toni Tecuceanu a concurat din nou în 2006 la Gala Tânărului Actor, de această dată câștigand premiul pentru cel mai bun actor cu rolul "Groparul" după o idee de Vasile Leac. Monologul(a cărei regie a fost concepută de Toni )i-a binedispus într-un mod special pe membrii juriului, juriu compus din Marius Manole, Cristina Modreanu, Emilia Popescu, Felix Alexa și Ștefan Iordache.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Păcală se întoarce (2006)

La Bloc (2002-2007) - personaj episodic
Trei frați de belea (2006)
Amintiri din Epoca de aur (2009)

In memoriam Toni Tecuceanu 01

In Memoriam Toni Tecuceanu 03

POEZIE

FRANCOIS VILLON

Date personale
François Villon
François Villon Portret imaginar din prima ediție a operelor sale (gravură pe coperta Marelui Testament, ed. Pierre Levet, 1489)
Nume la naștere	François de Montcorbier (sau Des Loges)
Născut	1 aprilie 1431 (stil vechi)/19 aprilie 1432 (stil nou) ca François de Montcorbier sau Des Loges Paris, Franța anilor 1364-1638
Decedat	Dispărut de la 5 ianuarie 1463 (31 de ani)^[1]. necunoscut
Naționalitate	Franceză (Franța anilor 1364-1638)
Ocupație	Diacon (Chierico), Poet, bandit.
Locul desfășurării activității	Paris^[3]
Limbi vorbite	Middle French[*]^[4]
Pseudonim	François Villon
Studii	Licențiat (B.A.) și Maestru în arte (M.A.) al Sorbonei (1452, la 21 de ani)
Pregătire	Guillaume de Villon[*]
Activitatea literară
Limbi	Middle French[*]
Specie literară	poezie, balade scrise în Moyen français
Operă de debut	„Semincerul” (Le Lais) sau, „Micul testament” ("Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456") sau „Balada adevărurilor false” ("La ballade des contre-vérités"), 1456^[2].
Opere semnificative	„Testamentul” (Le Testament) 1461 „Balada spânzuraților” (La Ballade des pendus), 1463. „Balada ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina Maicii Domnului ("Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame"), 1461
A influențat pe[ascunde] François Rabelais, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Auguste Rodin, Claude Debussy, Berthold Brecht, Georges Brassens, Bob Dylan, Bulat Okudzhava, etc.
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

François Villon, alias François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges a adoptat numele „Villon”, după cel al protectorului și tutorelui său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné^[5]; n. 1431, Paris^[a] ^[6] – dispărut în ianuarie 1463) a fost unul dintre marii poeți ai Franței Evului Mediu. A absolvit Universitatea Sorbona (la vremea respectivă, academie ecleziastică de rit catolic), ca Bacalaureat (B.A.) și Maestru (M.A.) al Facultății de Arte, în 1452, la vârsta de 21 de ani.^[7]

Nu sunt cunoscute nici un fel de date despre viața și activitatea sa în perioada 1452-1455. În 1455, la vârsta de 24 de ani, în cursul unei altercații la o petrecere, îl lovește mortal pe un alt preot care va deceda o săptămână mai târziu. Deși Villon va susține ulterior că a acționat în legitimă apărare, pentru a evita să fie prins și judecat a fugit din Paris, unde a revenit în anul următor, fiind amnistiat în ianuarie 1456 de către regele Carol al VII-lea. La sfârșitul aceluiași an, în ajunul Anului Nou este arestat, în urma unui denunț sub tortură, pentru participarea la jefuirea capelei colegiului Navara. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villon a găsit adăpost la Blois, la curtea „prințului-poet”, ducele Charles d'Orléans care i-a acordat protecția sa și i-a introdus trei dintre balade într-un manuscris de opere proprii. Firea de rebel răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la comoda viață de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit de aici în căutarea aventurii.^[8]

Prins după ce s-a alăturat bandei coquillarzilor, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat de regele Louis XI.

Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. În urma apelului, Curtea Supremă pariziană ("Le Parlement de Paris") i-a comutat pedeapsa la expulzarea din Paris pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 32 de ani (1463) François Villon a părăsit orașul și a dispărut definitiv^[9].

Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. Semincerul și Testamentul, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 - la numai 26 de ani de la dispariția sa - urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „legenda Villon”, cu diferite fațete conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat^[10].

Operele sale nu sunt ușor de descifrat fără note și explicații. Limbajul folosit de el nu ne este ușor accesibil. Aluziile la Parisul epocii sale, arta sa de a folosi sensurile duble și antifraza fac adesea textele sale dificil de înțeles, chiar dacă exegezele contemporane au reușit să facă lumină în destul de multe dintre aspectele obscure ale vieții și operei sale.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Biografia lui Villon a rămas, în general, incertă atât din carența de documente, cât și datorită eforturilor de dezinformare strecurată de poet în operele sale. Villon și-a folosit biografia ca sursă de inspirație evident, fără să se simtă obligat să respecte corectitudinea datelor. Din opera sa literară reiese că a avut o viață aventuroasă, el însuși și-a creat un mit de derbedeu (vedeți mai jos cap. Legenda villoniană), devenită celebră și sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni până în zilele noastre. Lipsa de date biografice precise a lăsat loc imaginației romantice. Unul dintre principalii biografi al lui Villon, specialistul în istoria evului mediu francez Jean Favier - profesor la Sorbona, director general al Arhivelor Franței și președintele Bibliotecii naționale franceze - i-a publicat în 1982 o voluminoasă biografie în care a însăilat pe canavaua istoriei vremii respective puținele date biografice considerate corecte^[9]. Biografia scrisă de Favier a fost contestată de alți autori de prestigiu, precum Jean Dufournet, Jean Dérens, M. Freeman și, cu o deosebită vehemență, Gert Pinkernell, profesor de istorie a literaturii la Universitatea din Wuppertal, Germania^[11]^[12]^[13]^[14].

Conform cu Gert Pinkernell, „cu toată impresia contrarie dată de voluminosul „François Villon” a lui Jean Favier (1982), noi avem puține informații pozitive asupra biografiei poetului, celelalte, majoritatea, fiind doar probabile, verosimile sau, ipotetice. Ce știm noi provine din:

șase documente pariziene conservate referitoare la activitățile criminale ale lui Villon;
din ultimele sale texte, în special, „Testamentul” (1461-62) și
un manuscris de prin 1458 cu poeziile personale ale lui Charles d’Orléans, completate cu texte ale altor autori, inclusiv ale lui Villon.”^[15].

De menționat că cercetători ai operei lui Villon, ca Auguste Vitu (1873)^[16] și Auguste Honoré Longnon (1877)^[17] au încercat să elucideze confuziile care ne limitează și astăzi înțelegerea semnificațiilor poeziei villoniene, pe baza datelor biografice spicuite din documentele provenite din arhive, mai ales, ale poliției parisiene

François Villon s-a născut ca François de Montcorbier, alias Moultcorbier, alias Des Loges, alias Des Logos, (numele de naștere al poetului a rămas incert, Pinkernell susține că numele de „Montcorbier”, preferat de manuale și dicționare, nu este decât o supoziție bazată pe un document al Sorbonei: „Franciscus de Montcorbier alias Moultcorbier, B.A. în 1449 și M.A. în 1452”, pe vreme ce alt document menționează „maestrul François des Loges, zis de Villon” (în franceză "maître François des Loges, autrement dit de Villon"), iar un al treilea pomenește de „Françoys de Monterbier” ca fiind identic cu anteriorul (Loges-Villon).^[18]) la Paris (în „Catrenul” său el menționează: „Je suis François, dont ce me poise,/Né de Paris emprès Ponthoise”^A, astăzi Pontoise) sub ocupație britanică, în timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1453), pe 1 aprilie 1431/19 aprilie 1431 (8 aprilie, după Pinkernell^[18]), anul în care a fost arsă pe rug Ioana d'Arc, într-o familie modestă originară din Bourbonnais, localitate care ar aparține în zilele noastre districtului Allier din Franța centrală, ca fiu al unui tată curelar, de care a rămas orfan din pruncie și al unei mame pioasă și analfabetă (Pinkernell presupune că mama sa ar fi fost în viață în anul 1461, conform cu „Testamentul”, versurile 273 și 300^[19]).

Ulterior, pe mama sa, care i-a cerut să se roage pentru ea, Villon o va descrie în „Testament”, 1461:

Biată bătrână-s, cu păcate grele,	Femme je suis povrette et ancienne
Și carte n-am, sunt o neștiutoare.	'Qui riens ne scay; oncques lettre ne leus
(„Testamentul”, 21-22, Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului, trad. Dan Dănilă,)^[20]^[21]

În excursiile organizate de „Biblioteca istorică a Parisului” ("Bibliothèque historique de la Ville de Paris"^[22] sursa citează excursiile din primăvara anului 2005, ghidate de regizorul și scenaristul Roger Jouan - a se vedea și catalogul dedicat acestei Expoziții pe teren denumită "Villon: Paris sans fin"^[23]) Roger Jouan menționează ca loc de naștere al poetului „mizerabilul cartier l'Arsenal, situat între actualele arondismente al IV-lea și al XII-lea.

Pentru a primi o educație de calitate, la vârsta de 6 ani François a fost predat de mama sa pe mâinile unei rude(?) sus-puse, preotul Guillaume de Villon, care l-a crescut, îngrijit și educat între zidurile bisericii Saint-Benoît-la-Bétourné. Adolescentul François va menționa cu recunoștință că a avut șansa să fie „eliberat din lanțurile sărăciei” de câtre tutorle și binefăcătorul său, care i-a facilitat și admiterea la pretențioasa universitate catolică (la vremea respectivă) Sorbona, aflată în vecinătate, unde G. de Villon era profesor de drept canonic^B.

François de Montcorbier (în latină : Dominus Franciscus de Montcorbier, după cum a fost înregistrat în registrele universității) a obținut la 18 ani, în 1449 titlul de bacalaureat (B.A.) al Facultății de arte (în franceză faculté des Arts) și la 21 de ani, în 1452, titlul de Maîtrise ès arts (M.A.) care i-a conferit primul grad ecleziastic, de „chierico”^C, inclusiv anumite privilegii (latină Privilegia clericorum), ca dreptul la purtare de „tonsură”, dreptul de a fi judecat numai de un tribunal al Bisericii Catolice („privilegium fori”) și de asemenea, dreptul de admitere automată la o altă facultate^[24].

După obținerea masteratului, Gert Pinkernell^[25]) presupune că Villon și-a contiuat studiile în teologie, studii care au fost abandonate (fapt regretat ulterior conform Testamentulului, v. 201-208, unde nu este menționată cauza acestui abandon), în urma tulburărilor studențești și demonstrațiilor contra regelui din anii 1451-1453, în care Villon a fost implicat și care au culminat cu o interminabilă grevă a profesorilor. Pinkernell mai susține că în urma acestor evenimente, Villon a intrat în relații cu lumea interlopă a Parisului și, posibil, cu faimoasa bandă a Coquillardilor, relații care au fost reluate după fuga poetului din Paris. Din aceste tulburări studențești Villon a scăpat fără pedeapsă datorită protecției părintelui de Villon (franceză Degeté m'a de maint bouillon, „Testamentul”, versul 853). În amintirea încăierărilor cu poliția la bariera Pet-au-diable, Villon îi va lăsa protectorului său o virtuală moștenire, presupusul „Roman du Pet-au-diable” (Testamentul, v. 857). Villon și-a reamintit ulerior, cu melancolie, în „Testament”, de această perioadă agitată de studenție

Bien sçay, se j'eusse estudié
Ou temps de ma jeunesse folle
Et a bonnes meurs dedié,
J'eusse maison et couche molle.
Mais quoy ! je fuyoië l'escolle
Comme fait le mauvaiz enffant
En escripvant cette parolle
A peu que le cueur ne me fent !^[26]

Aderarea la numele de François Villon apare în „Micul Testament” (1456) în care, printre altele, după o crimă și un jaf, poetul încearcă să-și îmbuneze protectorul, s-ar părea, fără reușită, deorece numele părintelui Guillaume de Villon nu a mai fost menționat ulterior.

Deși Villon și-a considerat binefăcătorul ca „mai mult decât un tată” ("plus que père" - p. 9 și 53) M.e. Guillaume Villon sau, de Villon, M. Nagel susține, pe baza octetului IX din „Micul Testament” și a octetului 23 din Marele „Testament”, că preotul nu i-a fost tată (pe tatăl său adevărat l-a pierdut din pruncie - p. 32) iar posibila rubedenie dintre ei a rămas secundară și nedovedită^[27].

În „Testament” poetul și-a arătat recunoștința față de tutorle și binefăcătorul său, care „...a îngrijit mai mult ca o mamă / un copil dezlănțuit”

Qui m'a esté plus doulx que mere
A enfant levé de maillon^[28]

În poemul Semincerul ("Le Lais",decembrie 1456) Villon a descris cu nostalgie cum auzea suntele clopotului Sorbonei care anunța ora 9:

J'oïs la cloche de Serbonne,
Qui toujours a neuf heures sonne^[29]

Activitatea poetului între anii 1452-1455 a rămas incertă dar se știe că Franța pauperizată de la finele razboiului de 100 de ani nu era capabilă să angajeze un număr mare de intelectuali așa că majoritaea a ajuns să șomeze și să vagabondeze. Faptul că, după terminarea studiilor, Villon nu a obținut poziția bine retribuită pe care o sperase, l-a făcut să se înhăiteze cu alți novici în cler sortiți șomajului, apucându-se de beții și șotii pe deoparte și nutrind un profund dispreț, invidie și antipatie față de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenței la familiile bine plasate, la burghezia pariziană^[30]. Locuind într-o chilie a bisericii Saint-Benoît, situată în centrul Cartierului latin Villon a avut ocazia să cunoască personal familiile onorabile ale celorlalți clerici din biserică, precum pe comandantul jandarmeriei pariziene, magistratul (franceză le prévôt de Paris) Robert d’Estouteville și pe soția sa, pe Regnier de Montigny tatăl a doi preoți la Saint-Benoît care vor avea neșansa să fie spânzurați împreună cu Colin de Cayeux și pe preotul de la Saint-Benoît, Guy Tabarie care, după ce a participat împreună cu Villon la jaful de la colegiul Navara a fost prins și, pus la cazne, și-a denunțat părtașii^[31]. Poetul i-a persiflat pe acești căpătuiți, „galanții grațioși” (în franceză gracieus galans), cei care

Cântă așa de bine, discută așa de bine,	Si bien chantans, si bien parlans,
Așa de plăcuți în fapte și-n vorbe...	Si plaisans en faiz et en dis...
(„Testamentul”, 227-228)

Incidentul cu preotul Chermoye[modificare | modificare sursă]

Cam la trei ani după obținerea titlului (M.A.), în seara zilei de 5 iunie 1455, cu ocazia sărbătorii Corpus Domini poetul, care continua să locuiască într-o chilie de la biserica Saint-Benoît, chefuia cu un preot, Gilles, și cu o domnișoară, Isabelle, când a fost atacat de un alt preot, Phillippe Chermoye (sau Sermoise) care l-a tăiat la buze cu un pumnal. Villon a ripostat cu propriul pumnal, pe care-l deținea la centura sutanei și l-a pocnit și cu o piatră, apoi l-a lăsat pe părintele Chermoye în grija unui bărbier din apropiere (în acele vremuri bărbierii foloseau și ca felceri), pentru a fi tratat și pansat, după ce l-a pansat în prealabil, pe Villon însuși, dar Chermoye, pe care bărbierul l-a transportat la spital, a sucombat cam la o săptămână după internare.

Pentru a nu-și lua riscuri, Villon a fugit din Paris, spre locul de origine a familiei sale, Bourbonnais așa că a fost condamnat în contumacie. În ianuarie 1456 regele Carol al VII-lea și-a petrecut un concediu la curtea sa din localitate, ocazie folosită de poet pentru a cere și a obține - pe baza a două mesaje care susțineau legitima apărare a poetului, unul, din partea protectorului său, G. de Villon și un al doilea, de la avocatul întocmit de acesta, Pierre Fournier („Semincerul” - 165, „Testamentul” - 1030) - o scrisoare de grațiere cu care s-a putut reîntoarce în Paris (Pinkernell lansează și supoziția unei posibile inervenții a Coquillarzilor), de unde a trebuit să fugă din nou după ce a participat la jefuirea Colegiului Navara^[32]^[33]

Sorbona (*Collège de Sorbonne*) în 1550 .

Conform cu Gert Pinkernell, nu au rămas date precise despre scrierea literară a lui Villon din această perioadă dar este posibil că atunci au fost scrise unele dintre baladele cuprinse ulterior în Micul Testament, precum „Balada femeilor din Paris” (Ballade des femmes de Paris) sau, „Romanul Vânturilor Dracului” (Roman du Pet-au-diable) pomenit în Micul Testament (857 s.) și lăsat ca moștenire lui Guillaume Villon, (atât acest roman, cât și o pomenită bibliotecă, au fost inexistente și menționate doar ca o glumă)^[34].

Villon îndrăgostit[modificare | modificare sursă]

Revenit la Paris după amnistiere, înainte de a apela la grațiile și serviciile damelor de proaste moravuri (ca în "La Ballade de la Grosse Margot"), Villon s-a îndrăgostit - dragoste pură și adevărată, naivă și timidă - de o domnișoară, sau doamnă, care a cochetat o vreme cu tấnărul chierico pentru ca apoi să-l ignore. În versurile sale de îndrăgostit dezamăgit (de dulcea sa privire și frumosul aspect/cu o savoare atât de amăgitoare) ea va căpăta diferite nume: Denise, Roze, Katherine de Vauzelles.

Et se j’ay prins en ma faveur
Ces doulx regars et beaux semblans
De tre decevante saveur
Me tresperans jusque aux flans ("Le Lais", 26-30)

Răzbunarea poetului a fost nemiloasă, în câteva rondeluri și balade picante, răutăciose, virulente, adesea pe fond religios, fapt de care s-a folosit respectiva pentru a se plânge forurilor religioase care l-au condamnat pe Villon la biciuire^[32]^[35].

Jefuirea capelei Colegiului Navarra[modificare | modificare sursă]

Datorită sărăciei, în disperare de cauză, a încercat să-l tapeze până și pe ducele de Bourbon - care abia îl salvase - vezi mai sus - în scrisoarea-poem „Petiție la ducele de Bourbon” (La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de Bourbon):

„Petiție la ducele de Bourbon”
Stăpân al meu și prințe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curțile e gata a jura
Că-ți dă 'napoi, nu pierde-ncredințarea:
. . . . . . . . . . . . . .
De la alți prinți lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din șase scuzi primiți cu împrumut,
Mai toți i-a cheltuit pentru mâncare.(trad. Dan Dănilă)

Sărăcia - mai mult simulată, deoarece avea locuința asigurată și șanse sigure de încadrare într-un post clerical cu ajutorul potentului său protector - sau dorința de a o epata pe inabordabila sa iubită l-au făcut pe Villon să participe, conform documentelor păstrate, în ajunul Anului Nou 1456, împreună cu patru complici, doi absolvenți de universitate - unul dintre ei era un chierico, Guy Tabarie - un călugăr și un spărgător de profesie, la jefuirea a 500 de scuzi de aur din cutia milelor colegiului Navara (franceză collège de Navarre, fondat în 1307 în folosul studenților de origine spaniolă). Guy Tabarie a fost prins, anchetat de câtre Inchiziție și, sub torturi, l-a denunțat pe Villon^[36] care a fost încarcerat în închisoarea pariziană Châtelet^[34].

Respins de femeia pe care o iubea și care i-a refuzat avansurile

Puis qu’el ne me veult impartir
Sa grace, il me convient partir., (Le Lais, octetul VI, 44-45)

și de teama consecințelor jafului, poetul a evadat și a fugit din Paris, posibil, spre Angers, („pentru a evita aceste pericole/ este mai bine pentru mine, cred, să abandonez./ Adio!, mi-am luat calea spre Angers.”)

Pour obvier à ces dangers
Mon mieulx est, ce croy, departir
Adieu ! Je m'en vois à Angers. (Le Lais, octetul VI, 41-43)

Se știe că el a fugit din Paris și că a avut o rudă călugăr într-un schit de lângă orașul Angers, la care s-ar fi putut refugia.

Villon va pomeni în Marele Testament de un hotel pe numele de "Lyon d’Angiers", dar există posibilitatea unei coincidențe de nume.

(...)Que dy-je ? non pas reculer,
Chose dont on ne doibt parler…
Ung rien, jusque au Lyon d’Angiers.
Je ne craignoye que les dangiers,(...) (Poezii atribuite lui Villon, 153)

Ca un gest de recunoștință (sau de lingușire, pentru a-și redobândi simpatia și protecția dezamâgitului său tutore și binefăcător după o omucidere și un jaf) poetul a renunțat în 1456 la numele său de familie pentru a-l împrumuta pe cel al protectorului său, devenind François Villon.

Schimbarea de nume apare în poemul Semincerul (Le Lais), împreună cu alte flatări

(...)Je laisse, de par Dieu, mon bruit
À maistre Guillaume Villon,
Qui en l’honneur de son nom bruit,
Mes tentes et mon pavillon. (Le Lais, octetul IX)

care, s-ar părea, nu și-au atins ținta deoarece părintele Guillaume de Villon nu a mai apărut în documentele referitoare la biografia poetului^[37].

La Curtea lui Charles d’Orléans[modificare | modificare sursă]

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villon ajunge în peregrinările sale la Blois, la curtea ducelui Charles d’Orléans, el însuși poet și cunoscut ca protector și susținător al poeților francezi din epocă. Ducele i-a acordat acordat găzduirea, clemența și protecția sa, publicându-i totodată și trei dintre balade, într-o colecție de versuri, într-unul dintre manuscrisele sale, este vorba de Balada contradicțiilor, Balada franco-latină și Răvaș Mariei de Orléans.^[38]

--„Balada contradicțiilor” (la "Ballade des contradictions"), cu care se prezentase la concursul de poezie organizat de duce, descria discrepanța dintre noua sa situație și cea anterioară: „În patria mea mă aflu pe un pământ îndepărtat/ râd și plâng așteptând fără speranță/și meditând la începutul unei schimbări”

En mon pays suis en terre loingtaine (…)
Je riz en pleurs et attens sans espoir (…)
Bien recueully, debouté de chascun.

--„Răvaș Mariei de Orléans” ("Epître à Marie d'Orléans"), este un poem conceput ca un elogiu la nașterea Mariei de Orléans (pe 19 decembrie 1457), fiica ducelui, cu un adaus versificat de recunoștință pentru duce, care l-a salvat dintr-o situație dificilă (rămasă necunoscută încă posterității).

--„Balada franco-latină” (la "Ballade franco-latine"), este o compoziție cu aluzii la două poeme-dialog între duce și amicul său, Fredet, pa care îl persiflează. Charles a fost deranjat de aceste aluzii și a reacționat, după cum menționează Pinkernell, prin a-l prezenta pe Villon, fără să-i menționeze numele, ca arivist și mincinos. Este posibil că în urma acestui incident răzvrătítul Villon s-a văzut nevoit să părăsească comoda viață de la curte, declarând că i-a repugnat protecția prințului^[39].

Nu mi-i stăpân și nu mi-i episcop	Mon seigneur n’est ne mon evesque,
și fără el nu devine pământul pustiu;	Soubz luy ne tiens, s’il n’est en friche;
nu-i sunt obligat să mă ploconesc,	Foy ne luy doy n’hommage avecque,
nu-i sunt nici servitor și nici „căprioară”.	Je ne suis son serf ne sa biche.
„Testamentul”, 9-12

Pinkernell arată că ulterior, prin octombrie-noiembrie 1458, Villon a încercat să reintre în grațiile ducelui cu două balade pline de aluzii măgulitoare la adresa lui Charles, „Balada proverbelor” (la "Ballade des proverbes") și „Balada ziselor mărunte” (la "Ballade des menus propos"), dar aceste eforturi au fost în zadar, pentru că nu au reușit să-i redeschidă porțile Curții din Blois.^[14].:

Prințe, știu despre fiecare,
Știu după chip orișice neam,
Știu că de moarte nu-i scăpare,
Știu tot, de mine habar n-am. (trad. Dan Dănilă)

Șase ani de vagabondaj[modificare | modificare sursă]

A urmat un exil de șase ani de mizerabil vagabondaj, în care s-a alăturat "coquillarzilor"^C, o bandă de hoți și/sau o confrerie de homosexuali^[40] care activa prin părțile Dijonului de la sfârșitul Războiului de o sută de ani^[41].

În anul 1461 Villon a fost prins în ducatul Orléans, se presupune că nevinovat, și, după cum menționează Villon în Testament, încarcerat la închisoarea Meung-sur-Loire într-un regim deosebit de dur, de torturi, frig, pâine și apă, în urma dispozițiilor date de Episcopul de Orléans, Thibault d’Aussigny. În „Epistolă către prieteni” (Epistre en forme de Ballade, à ses amis, 1461) Villon î-și exprimă disperarea implorând ajutorul:

Vă îndurați de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-ați avea!
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,(...)
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?(trad. Dan Dănilă)

Viața i-a fost salvată - posibil - prin intervenția tutorelui său, dar evenimentele care au urmat i-au fost și mai norocoase: pe 2 octombrie 1461 regele Carol al VII-lea a fost succedat de Luis al XI-lea, „Regele cel Bun” care, trecând prin Meung - Ducatul Orléans, a amnestiat arestați, printre care și pe Villon.

Prezentat ca certitudine de către Favier^[42], acest episod, condamnarea, încarcerarea și amnistia, este privit cu suspiciune de către Pinkernell, care crede că se bazează pe o interpretare obsoletă și defectuasă a „Spuselor” și a „dublei balade”^[25]

**„Spânzurații”** (în franceză "Les pendus"), gravură din "Oeuvres de François Villon", imprimată de Pierre Levet, 1489.

Condamnat la moarte prin spânzurare[modificare | modificare sursă]

Revenit la Paris, pe 2 noiembrie 1462 Villon este prins cu o infracțiune minoră și arestat. Eliberarea sa din arest se lovește de surprinzătoarea opoziție a facultății de teologie care, la șapte ani după jefuirea Colegiului de Navarra, folosește ocazia pentru a repune afacerea pe tapet. Negociatorul numit de facultate, canonicul Laurens Poutrel, capelan la Saint-Benoît (care-i cunoștea indubitabil pe atât pe François Villon, care locuia într-o chilie a bisericii, cât și pe protectorul său, G. de Villon) a condiționat eliberarea poetului de promisiunea acestuia de a returna în decurs de trei ani partea sa din uzufructul jafului, respectiv 120 de franci de aur, după cum reiese din documentele descoperite de Marcel Schwob și publicate de Pierre Champion^[43].

După o foarte scurtă perioadă de libertate, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, Villon a fost reîncarcerat la Grand Châtelet, s-ar părea, pe un motiv minor: într-o seară, împreună cu un grup de amici cheflii s-a întâlnit întâmplător cu notarul pontifical Ferrebouc (care participase la interogatoriul lui Guy Tabarie, în cadrul anchetării jafului de la colegiul Navarra, conform documentelor găsite de Longnon^[44]). S-a pornit o altercație al cărei responsabil principal a fost un anume preot băut și pus pe ceartă Rogier Pichiart - care a izbutit să fugă cu ajutorul unor călugări franciscani - și în care unul dintre cheflii, Robin Daugis a scos pumnalul și l-a înjunghiat superficial pe notar. Villon, care se considera nevinovat, a plecat acasă, la chilia lui, și s-a culcat. Dimineața a fost sculat de jandarmii care au venit să-l arestaze pentru participarea la „tentativa de crimă”. Alți trei arestați cu această ocazie au fost eliberați, dar asupra lui Villon apăsau antecedente care au fost decisive pentru a fi condamnat la moarte prin spânzurare. Poetul - care nu a pozat nicicând într-un exemplu de păstrător de lege - a considerat această condamnare ca exagerată, un act de injustiție, o trișare („Am fost condamnat print-o trișare”, „Balada apelului lui Villon”, versul 15, 1462 - "On me jugea par tricherie", "Ballade de l’appel de Villon", v. 15, 1462).

În închisoare, în așteptarea execuției, poetul a scris cinicul „Catren - Ce a făcut Villon când a fost condamnat la spânzurătoare” (vezi cap. Stilul villonian), în franceză : Que feit Villon quand il fut jugé à mourir și, poate, cea mai celebră baladă a sa, un epitaf, un testament lăsat în umbra morții, „Balada spânzuraților” ("La ballade des pendus")^[45].

Pe 5 ianuarie 1463, ca urmare a recursului, Curtea supemă de justiție a Parisului ("le Parlement")^E i-a anulat pedeapsa capitală, posibil, deoarece unul dintre cei trei judecători s-a nimerit să fie părintele Henri Thiboust, canonic la Saint-Benoît dar, „față de modul de viață înrăit al numitului Villon” (în vechea franceză eu regard a la mauvaise vie dudit Villon), l-a condamnat la exilarea din Paris pe o perioadă de zece ani^[46].

La eliberarea de la Châtelet Villon a înmânat funcționarului care-i elibera pe deținuți ultimele versuri știute ca scrise de poet, amuzanta șarjă „Balada apelului lui Villon” - ("Ballade de l’appel de Villon" - 1462), numită și „Balada funcționarului de la ghișeu” ("Ballade au clerc du guichet"), în care-i mulțumește cu emfază și roagă „onorata curte” să-i acorde o păsuire de trei zile „pentru a se organiza cu ale sale și cu Dumnezeu” ("pour moy pourvoir et aux miens à Dieu dire"^[47]).

La începutul lui ianuarie 1463, la vârsta de 31 de ani, François Villon a părăsit Parisul și a dispărut definitiv^[9].

Opera[modificare | modificare sursă]

Articol principal: François Villon - Opera.

François Villon a scris - în total și după căt se știe - 3329 de versuri^[48]^[49]^[50] cuprinse - în general - în patru grupări:

„Semincerul” ("Le Lais"), o colecție de versuri - mai ales, balade și rondeluri - scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456” (în franceză „Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456”),
„Testamentul”, sau „Marele Testament” ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"),
Balade, poeme și rondeluri scrise la diferite ocazii și neincluse în cele două colecții de mai sus,
Poezii atribuite lui Villon și publicate postum.

Ocultată de istoria literaturii franceze de după 1542, opera sa a fost reabilitată cu fervoare pe la jumătatea secolului al XIX-lea^[51]^[52]^[53]^[54]^[55].

În 1923 Louis Thuasne a blamat „despoticul gust al Pléiadei de prelungita eclipsare a interesului pentru (opera lui) Villon, după ediția din 1542 a lui Marot numele lui Villon a căzut într-o uitare aproape completă” (franceză "pendant laquelle le nom de Villon tomba dans un oubli presque complet.")^[56].

Jean Favier a dezavuat și el, mentalitatea neoclasică franceză, pentru această uitare: „În cele din urmă Malherbe a învins. Am încetat să-l citim și să-l imprimăm pe Villon ... și iată-ne în plin romantism. Villon a revenit în biblioteci și antologii” (franceză "Œnfin Malherbe vint. On cesse de lire Villon et de l'imprimer" ... "Et nous voici en plein Romantisme. Villon revint dans les bibliothèques et dans les anthologies.")^[57].

Mesajul poeziei villoniene îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, patos și forța lirică și un permanent dialog cu moartea. Versurile villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impecabile, au fost compuse ca un fel de șarade cu sensuri duble, antifraze și aluzii la evenimente și persoane anterioare și contemporane poetului, într-un limbaj diferit de franceza modernă, „argoul hoților”, în dialectul Moyen français (1400-1600), posibil, din simpatie pentru coquillarzi^[58]^[59]^[60] deci, ele sunt dificil de înțeles și de tradus chiar și pentru un specializat în limba franceză. Cercetătorii stilului villonian se străduiesc și astăzi să-i înțeleagă și să-i interpreteze corect opera^[61].

Surse[modificare | modificare sursă]

Prima publicare a poeziei lui Villon este cea a lui Pierre Levet, din 1489^[62]. Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită inițiativei regelui Francisc I și eforturilor depuse de Clément Marot (1496-1544) - poetul oficial al curții și unul dintre primii mari poeți francezi moderni, precursor al Pleiadei - care le-a adunat și le-a editat în 1533^[63]^[64]^[65].

Printre manuscrisele rămase, primele 6 balade au fost copiate 1568 în manuscrisul de la Brussels, Bibliothèque Royale/Koninklijke Bibliotheek, VI 541, iar baladele 7-11 pot fi găsite în manuscrisul de la Stockholm, Kungliga Biblioteket, V.u. 22, care datează de prin secolul al XV-lea, după 1477.

Auguste Longnon a publicat prima editare a operelor complete ale lui Villon, extrase din manuscrise și publicații mai vechi (Paris, Lemerre, 1892),^[66]. Tot Longnon, impreună cu Lucien Foulet, au editat „Francois Villon: Opere”, în 2 volume, considerată ediție de referință^[67].

André Lanly a tradus în franceza modernă „Baladele în jargon”, inclusiv cele din manuscrisul Stockholm^[68], iar Ionela Manolesco, cele 11 “Ballades du jargon et jobelin” ^[69].

Legenda villoniană[modificare | modificare sursă]

**François Villon** prezentat drept cleric - ca un simbol al escrocului și al depravatului, bărbierit, tuns scurt, cu un halat lung, bonetă și insignă de licențiat în arte, o carte într-o mână și o banderolă cu numele său în cealaltă - gravură la textul care ar fi pus baza *Legendei villoniene* „Recueil des Repues franches...” („Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa”, apărută, probabil, postum, prin 1480 sau, în 1495).

Legenda villoniană, una dintre cauzele care i-au creiat celebritatea, ni-l prezintă pe Villon ca pe un fel de farsor, șarlatan și proclet deși, cu tot disprețul și zeflemeaua la adresa altor clerici, nu vom găsi în opera sa erezie sau lipsă de respect față de credința catolică și Biserica Catolică. Din stilul său ironic, malițios și adesea obscen (spre exemplu, „Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor-de-cur” - "La troisiesme Repeue, des Torcheculs" [torche-cul]) și din tematica inspirată din viața lupanarelor și a cấrciumilor se poate presupune că unele dintre baladele sale de chiolhan (sau ghiftuire, în original: "repeue" sau "repue") aveau un scop efemer, de petrecere, și nu erau destinate posterității, nu erau menite să fie cuprinse în volumele sale de versuri, unde au fost incluse postum și independent de voința autorului. Voluntar sau nu, ele au contribuit la crearea mitului și aureolei de derbedeu-vagabond-romantic^[70]. Publicația care a inițiat această legendă a fost „Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa” (în franceză Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons) apărută - probabil - postum, în 1480 sau, conform cercetărilor publicate de Pierre Champion în 1913, prima ediție ar fi apărut în 1495^[71] și care-l prezintă pe Villon ca pe un ulițar chefliu.

Stilul villonian[modificare | modificare sursă]

„Semincerul” ("Le Lais")[modificare | modificare sursă]

Colecția de versuri - mai ales, balade și rondeluri - „Semincerul” ("Le Lais") scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456” (în franceză "Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456"), sub semnătura François de Montcorbier, deși poetul se recomandă din capul locului: „În o mie patru sute cinci zeci și șase / eu, François Villon, învățăcel...”:

Mil quatre cens cinquante six,
Je, François Villon, escollier,... ("Le Lais", 1-2^[72]).

este o operă de tinerețe adresată amicilor săi de pahar și pozne, dar și o încercare de reconciliere cu binefăcătorul și tutorele său, Guillaume de Villon. Efervescentă, caustică, sarcastică, crudă și amuzantă, plină de auto-compătimire a „bietului Villon” ("povre Villon") sortit să sufere ostilitatea și lipsa de compasiune a celor care i-au blocat calea spre poziția socială care i se cuvenea. Argoul folosit, jocurile de cuvinte, aluziile la personaje și fapte cunoscute lor, dar nu și nouă, ne îngreunează înțelegerea sensului, nonsensului și dublu-sensului care abundă în poeme. Villon a scris această colecție la o scurtă vreme după jaful Colegiului Navarra, cu intenția de a lăsa în urma sa un gaj, un memento, pentru a nu fi dat uitării de prieteni, înainte de a fugi din Paris înspre neștire și fără speranțe de revenire. În această operă de debut se întrezărește viitorul „stil villonian” din marile sale creații ulterioare^[73].

Începând cu „Semincerul” ("Le Lais") Villon a cunoscut succesul imediat. De la publicarea acestuia și până pe la mijlocul secolului al XVI-lea Madeleine Lazard a numărat 34 de reeditări ale operelor sale^[74].

Deși „Semincerul” ("Le Lais") este considerat ca poemul său de debut, Pinkernell susține că prima operă databilă a fost scrisă de Villon după revenirea sa la Paris, în anul 1456, „Balada adevărurilor false” (franceză "La ballade des contre-vérités"), o parodie ironică la o baladă moralistă a poetului Alain Chartier (1385-1433), ca o antiteză adresată anturajului său de tineri delicvenți cultivați. Laitmotívul care conclude fiecare strofă, „Nici înțelepciunea îndrăgostiților” ("il n’y a bien conseillé que l’amoureux") sugerează preocupări amoroase ale poetului la vremea respectivă^[34].

Dialog cu moartea[modificare | modificare sursă]

Poezia lui Villon, plină de revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, se află într-un permanent dialog cu moartea și este axată pe concepția filosofică sintetizată în sintagmele „carpe diem”, „ubi sunt”, „memento mori” și "danse macabre".

Colecția de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495^[75]^[76] se încheie cu „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon” ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon"^G), o baladă specifică curentului de inspirație creștină „Memento mori”, în latină Amintește-ți moartea!^[77] dar, spre deosebire de acest aforism al lui Tertulian din „Apologeticum”^[78], moralistica imorală villoniană se apropie mai mult de „Carpe diem” („Înșfacă ziua” - sau, mai pe română „Hai să trăim, că mấine murim” - păgânul aforism al lui Horațiu^[79]).

„Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon” începe cu aventura a doi studenți care, („...fără să consulte vre-un avocat...”), au decis să se ospăteze pe gratis. Soluția propusă a fost o pomană la umbra sinistrei spânzurători Montfaulcon,

Deux escolliers voyant le cas,
Qui ne sçavoyent bien que tromper,
Sans prendre conseil d’advocatz,
Ilz se voullurent occuper,
Pensant à eux, comme atrapper
Les pourroyent d’estoc ou de trenche;
Car ilz voulloyent ce soir soupper
Et avoir une repeue franche.
....................
....................
...și, odată ajunși la poarta iadului, cei doi studenți s-au găsit în situația inconvenabilă
de a plăti scump pentru acest ciolhan gratuit (repeue franche). Ei s-au raliat lui Lucifer ca părtași activi la caznele bieților condamnați, unul cu cinghelul și altul cu ciomagul, strígănd: „La moarte, la moarte, la moarte (...) în iad cu aceste târfe!...”.

Les escolliers, sans nulle fable,
Voyant ceste desconvenue,
Vestirent habitz de diable,
Et vindrent là, sans attendue:
L’ung, ung croc, l’autre, une massue,
....................

Pour avoir la franche repue,
Vindrent assaillir les galllans.

Disant : « À mort ! à mort, à mort !
Prenez, à ces chaisnes de fer,
Ribaulx, putains, par desconfort,
Et les amenez en enfer ;
llz seront avec Lucifer,
Gettez seront en la rivière !.........

L’ung des gallans, pour abbreger,
Respondit : « Ma vie est finée !
En enfer me fault heberger.
Vecy ma dernière journée ;
Or suis-je bien ame dampnée !
Nostre peché nous a attains,
Car nous yrons, sans demourée,
En enfer avec ces putains !

„Balada spânzuraților”[modificare | modificare sursă]

„Balada spânzuraților”^H ((La) "Ballade des pendus", 1463) este considerată ca poemul villonian cel mai remarcabil și, poate, unul dintre cele mai excelente texte ale Evul Mediu Târziu (Gert Pinkernell: franceză qui est peut-être l’un des meilleurs textes du Moyen-Âge tardif). Pinkernell presupune că a fost scrisă în temniță, în așteptarea execuției^[25] în timp ce Claude Thiry subliniază că „aceasta este o posibilitate printre altele, ce nu poate fi exclusă, dar nici impusă” (în franceză C'est une possibilité, mais parmi d'autres : on ne peut tout à fait l'exclure, mais on ne doit pas l'imposer), deoarece acesta nu este singurul text în care poetul își exprimă spaima sa de ștreangul care-i paște pe „copiii pierduți” ("enfants perdus") ostracizați de soartă, dintre care se considera că face parte^[80].

Actualul titlu al poemului a început să fie folosit prin secolele XVIII-XIX. Inițial el fost scris ca o predică rimată nedenumită, după cum apare în manuscrisul găsit în custodia ducelui M. de Coislin („Manuscrisul Coislin” scris, probabil, ulterior anului 1464 - Paris, Bibliothèque Nationale, ms. fr. 20041)^[81], sau în antologia "Le Jardin de Plaisance et Fleur de rethoricque" (în ortografia de epocă) imprimată în 1501 de Antoine Vérard, unde apare sub denumirea „Altă baladă” ("Autre ballade"). Pornind, deci, de la premiza că poemul a fost conceput ca o predică adresată publicului care începe cu cuvintele „Frați oameni” ("Frères humains" sau, conform originalului, "Freres humains"), detașată de condamarea la moarte a poetului, villoniștii actuali preferă titlul "Frères humains".

Printre alte titluri ale baladei mai găsim: „Epitaful lui Villon” ("Épitaphe dudit Villon") în ediția lui Pierre Levet din 1489^[62], și în manuscrisele "Le Chansonnier de Rohan" de pe la 1475 (Berlin, Bibliothèque Nationale, Cabinet des Estampes, ms. 78 B 17) și în manuscrisul Fauchet (Claude Fauchet, 1530 – 1602) aflat la Stockholm, Bibliothèque Royale, ms. V.u.22^[82], iar Clément Marot (1533) menționează titlul „Epitaf sub formă de baladă făcut de Villon pentru el însuși și tovarășii săi care se așteaptă să fie spânzurați împreună cu el” ("Épitaphe en forme de ballade, que feit Villon pour luy & pour ses compaignons s'attendant à estre pendu avec eulx").

Acest poem este un apel la caritatea creștină, valoare morală foarte prețuită în Evul mediu. Condamnații la spânzurătoare imploră asistența să se roage pentru ei, pentru ca Grația Divină să se reverse și asupra lor. Poetul-preot se căiește pentru că s-a lăsat atras de plăcerile carnale în detrimentul spiritualității, se spovedește și invocă redempțiunea. Căința sa este acentuată prin descrierea crudă și cutremurătoare a cadavrelor în descompunere, imagine inspirată, probabil, din insuportabilul spectacol macabru al „Osuarului Inocenților”^I, în contrast cu evocarea temelor religioase^[83].

În original: Epitaphe Villon ou ballade des pendus^[84]	În franceza modernă: L'Épitaphe de Villon ou "Ballade des pendus"^[85].	În română : Epitaful lui Villon în formă de baladă
Frères humains qui après nous vivez	Frères humains qui après nous vivez,	Frați oameni, care după noi trăiți,
N'ayez les cœurs contre nous endurcis,	N'ayez pas vos cœurs durcis à notre égard,	N-aveți spre noi inime împietrite tare,
Car, se pitié de nous pauvres avez,	Car, si pitié de nous pauvres avez,	Căci mila voastră de ne-o dăruiți
Dieu en aura plus tost de vous merciz.	Dieu en aura plus tôt de vous merci.	Domnul vă va primi mai cu-ndurare.
Vous nous voyez cy attachez cinq, six	Vous nous voyez attachés ici, cinq, six :	Cinci, șase, iată-ne-n spânzurătoare,
Quant de la chair, que trop avons nourrie,	Quant à notre chair, que nous avons trop nourrie,	Iar carnea, îmbuibată altădat'
Elle est pieça devoree et pourrie,	Elle est depuis longtemps dévorée et pourrie,	De mult e putrezită de păcat;
Et nous les os, devenons cendre et pouldre.	Et nous, les os, devenons cendre et poussière.	Ni-s oasele cenuși și spulberare.
De nostre mal personne ne s'en rie :	De notre malheur, que personne ne se moque,	Nu râdeți de necazul ce ni-e dat,
Mais priez Dieu que tous nous vueille absouldre!	Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre!	Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!
	Transcription : Lagarde et Michard	trad. Dan Dănilă

„Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare”^A[modificare | modificare sursă]

În original: Que feit Villon quand il fut jugé à mourir	În franceza modernă: Que feit Villon quand il fut jugé à mourir	În română : Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare
Je suis François, dont ce me poise,	Je suis François et cela me pèse	Eu sunt François, ăsta-i cusurul,
Né de Paris emprès Ponthoise.	Né à Paris près de Pontoise	De prin Paris, mai dimprejurul.
Or d‘une corde d’une toise	Et de la corde d'une toise	De-acum va ști, legat cu șnurul,
Saura mon col que mon cul poise.	Mon cou saura ce que mon cul pèse	Grumazul meu, cât trage curul.
François Villon^[86]	trad. Jean Dufournet^[87]	trad. (cu permisiune) Silvia Feingold

Versul 1: Catrenul debutează cu un joc de cuvinte, în care poetul se lamentează de renghiul jucat se soartă: prenumele de François, cu care se complace ("dont ce me poise"), dar și aluzia la apartenența națională de francez ("Français"), care l-a făcut să se nască în mizerie și să fie condamnat pe nedrept (vezi mai sus afacerea Ferrebouc, care a folosit ca pretext de răfuială cu „bietul Villon”), ca urmare a unei mașinații judiciare care nu și-ar fi avut locul într-un stat cu un sistem judiciar mai corect, precum Savoia (s-ar părea că Villon a apreciat corect situația, deoarece el a obținut comutarea pedeapsei abea în noiembrie, după venirea la Paris a Ducelui de Savoia)^[88].

Versul 2: Elucidează adevăratul motiv al scierii Catrenului: o încercare disperată de flatare a magistratului (în franceză Le prévôt de Paris) Jacques de Villiers, senior de L'Isle-Adam de lângă Pontoise, care l-a condamnat pe Villon și care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus la recursul pe care Villon se pregătea să-l înainteze. Versul: „Născut la Paris, lângă (din preajma), lui Ponthoise” (în franceză Né de Paris emprès Ponthoise) prezintă o rocadă de importanță între metropola Paris și orășelul Ponthoise, care nu a fost o necesitate de rimă, ci o lingușire la adresa magistratului originar din Ponthoise. Aluzia la faptul că s-au născut și au copilărit pe aceleași meleaguri marșa în aceeași direcție^[87].

Versurile 3 și 4: În contradicție cu relativa seriozitate qvasi-oficială din primele două versuri care ne prezintă identitatea poetului, versul 3 folosește un stil zeflemitor, frivol, în argou: ștreangul spânzurătorii ("la corde d'une toise"), care va culmina cu trivialitatea versului 4: Într-o versificație perfectă, Villon folosește aliterația și relația care urma să aibă loc între „mon col” (gâtul, grumazul meu ) și „mon cul” (curul meu), spus pe șleau, cu o vulgaritate intenționată..

Întreaga construcție a catrenului este perfect echilibrată, lipsită de cuvinte inutile sau plasate de dragul rimei. Scris cu un humor amar, într-un moment de deprimare fatalistă, în așteptarea execuției inevitabile, acest mic poem de patru rânduri de octosilabe constituie chintesența artei villoniene, revolta și confuziile unei tinereți năbădăioase, irosite mult prea timpuriu^[89].

*Baladele* lui **François Villon** (1896), gravură de Gerardin^[90]

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Poezii atribuite cu certitudine lui Villon[modificare | modificare sursă]

Următoarea listă de opere complete ale lui Villon se bizuie pe volumul publicat de La Monnoye în 1873^[91]:

Semincerul, sau Micul testament al maestrului Villon făcut în 1456 ("Le Lais", "Le Petit Testament de Maistre François Villon fait en 1456").
Petiție la ducele de Bourbon ("La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de Bourbon")
Marotă la regele François I-ul ("Marot au Roy François Ier").
Balada și povața frumoasei coifărese la fetele de dragoste.
Balada lui Villon pentru amanta lui.
Balada Contradicțiilor, sau Balada concursului de la Blois ((La) "Ballade des contradictions"), 1957.
Răvaș Mariei de Orléans ("Epître à Marie d'Orléans"), 1458.
Spusul la nașterea Mariei ("Le Dit de la naissance Marie"), 1458.
Balada franco-latină (la "Ballade franco-latine"), 1458.
Balada proverbelor ((La) "Ballade des proverbes"), 1458.
Balada ziselor mărunte ((La) "Ballade des menus propos"), 1458.
Pricina, sau balada Fortunei ("Problème ou Ballade au nom de la Fortune").
Epistolă către prieteni ("Epistre en forme de Ballade, à ses amis"), 1461.
Epitaful lui Villon în formă de baladă.
Cearta dintre inima și trupul lui Villon ("Le Débat du cueur et du corps de Villon")
Baladă împotriva dușmanilor Franței ("Ballade contre les mesdisans de la France").
Balada adevărurilor false.
Baladă prin care Villon cere tuturor iertare ("Ballade par laquelle Villon crye mercy à chascun").
Balada bunei învățături pentru cei cu viața păcătoasă ((La) "Ballade du bon consei"/"Ballade de bonne doctrine à ceux de mauvaise vie").
Testamentul ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"), care cuprinde:
- Baladă și orație ("Ballade et oraison"), 1461;
- Balada femeilor din Paris ((La) "Ballade des femmes de Paris"), 1461;
- Balada doamnelor de altădată ("Ballade des Dames du temps jadis"), 1461;
- Balada domnilor de altădată ("Ballade des Seigneurs du temps jadis"), 1461;
- Contrazicerea lui Franc Gontier ("Les Contredictz de Franc-Gontier", 1461)^F.
- Balada lui Villon pentru trupeșa Margot ("Ballade de Villon et de La Grose Margot"), 1461;
- Balada ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina Maicii Domnului ("Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame"), 1461;
- Baladă cu același tâlc în vechiul grai frâncesc ("Ballade a ce propos, en vieil françois"), 1461;
- Dublă baladă cu același tâlc ("Double ballade sur le meme propos"), 1461;
- Balada de încheiere a Marelui Testament ("Ballade pour servir de conclusion"), 1461;
Regretele frumosei Heaulmière ("Les Regrets de la belle Heaulmière")/
Balada frumosei Heaulmière ("Ballade de la belle Heaulmière")
Balada bieților de sub obroc ("Ballade des povres housseurs")
Ballade de Villon à s’amye
Lay ou plustost Rondeau
Ballade que Villon bailla à un gentilhomme
Frumoasa lecție a lui Villon adresată copiilor pierduți ("Belle leçon de Villon aux enfans perduz")
Balada spânzuraților ((La) "Ballade des pendus"/"L’Epitaphe en forme de Ballade que feit Villon pour luy et ses compagnons, s’attendant estre pendu avec eulx"), 1463.
Laudă Curții Parlamentului ("La requeste de Villon à la Cour de Parlement"), 1463.
Balada apelului lui Villon ("Ballade de l’appel de Villon"), 1463.
Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare ("Le quatrain que feit Villon quand il fut jugé à mourir"), 1963.

Alte poezii presupuse a fi ale lui Villon[modificare | modificare sursă]

Titlul celor „Șase balade fără titlu scrise în jargon” (în original: Le Jargon et jobelin dudit Villon sau, mai exact, Le iargon et iobellin dudit uillon), ed. Levet (1489)

Jargonul neghiobilor de maestrul François Villon ("Le Jargon ou Jobelin de Maistre François Villon")^[92].
Rondeluri: I - XIII, XV
Balade (Ballade): XVIII, XIX, XX,
Balada vesală a cârciumarilor (XXI - "Ballade joyeuse des Taverniers")
Baladă morală ("Ballade morale")
Balada actorului ("Ballade de l’acteur")
Balada unui întemnițat ("Ballade pour ung prisonnier")
Monologul lui Franc Archier de Baignollet ("Monologue du Franc Archier de Baignollet")
Dialogul domnilor de Mallepaye și de Baillevent ("Dialogue de messieurs de Mallepaye et de Baillevent")
Balada celor care vor să audă ("Ballade des Escoutans")
Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495^[75]^[76].
Chiolhanul lui Villon și gașca sa ("(La) Repeue de Villon et ses Compagnons")
Cum se poate obține pește ("La manière d’avoir du poisson")
Cum se poate obține o schimbea ("La manière d’avoir des trippes")
Cum se poate obține pâine ("La manière d’avoir du pain")
Cum se poate obține vin ("La manière d’avoir du vin")
Cum se poate obține o pârjoală ("La manière d’avoir du rost")
Al diolea chiolhan, epidemia ("Seconde Repeue, de l’Epidemie")
Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor-de-cur ("La troisiesme Repeue, des Torcheculs")
Al patrulea chiolhan, al mizerabililor ("La quatriesme Repeue, du Souffreteux")
Al cincilea ciolhan, al lopătarilor ("La cinquiesme Repeue, du Pelletier")
Al șaselea ciolhan, al galanților fără de ponoase ("Sixiesme Repeue, des Gallants sans soucy")
Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon".

Memoria lui François Villon[modificare | modificare sursă]

Printre scriitorii, poeții, compozitorii (Claude Debussy: „Trei balade de François Villon”, 1910), cântăreții, trubadurii, pictorii (pictorului grec Nonda n. Epaminondas Papadopoulos i-a luat în 1960 un an de muncă - sponsorizat de André Malraux - pentru a realiza și expune la Paris, în arcul podului Pont Neuf, gigantica pânză de 10 metri "Hommage à Villon", care-l prezenta pe Villon chefuind cu concubine), sculptorii (Auguste Rodin, Marius van Beek) etc. care au fost influențați de Villon se numără și François Rabelais ^[93], Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Georges Brassens („Balda damelor de altă dată” - "Ballade des dames du temps jadis")^[94], vezi și ^I), Bob Dylan^[95], Fabrizio De André (albumul "Tutti morimmo a stento", care cuprinde și La ballata degli impiccati, în italiană „Balada spânzuraților”^[96]), Bulat Okudzhava^[97]., Robert Louis Stevenson („Găzduire pe o noapte”, în engleză "A Lodging for the Night", narațiune apărută în 1882 în colecția "New Arabian Nights"), poetul ucrainean Valentyn Sokolovsky^[98], Théodore de Banville ^[99], Maurice Fombeure, Georg Heym^[100], etc.

Au tradus în românește Baladele lui Villon: Dan Dănilă^[101], Romulus Vulpescu^[102], Petru Cărare, Șerban Foarță, Cezar Ivănescu, Luca Caragiale, Aurel Rău, Dan Botta^[103].

În proză[modificare | modificare sursă]

Robert Louis Stevenson: "A Lodging for the Night: A Story of Francis Villon" („Un adăpost pentru noapte, povestea lui Francis Villon”) 1902^[104].
Pierre d'Alheim: „Pasiunea maestrului François Villon” ("La Passion de maître François Villon")^[105] 1924.
Francis Carco: „Romanul lui François Villon” ("Le Roman de François Villon")^[106] 1926.
Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi rege” ("If I were King"), nuvelă, 1901, tradusă în 1926 în fr de Hélène Caron sub titlul "La Curieuse Aventure de maître François Villon, sire de Montcorbier" („Curioasa aventură a maestrului François Villon, nobil de Montcorbier”)^[107]. Traducerea în ro , sub titlul „De-aș fi rege”, a apărut prin anii '50^[108] și retipărită în 1990^[109].
Charles Kunstler: "Les Amours de François Villon" („Amorurile lui François Villon”)^[110] 1934.
John Erskine: "The Brief Hour of François Villon" („Ora scurtă a lui François Villon”), 1937^[111] 1937.
Jean Teulé: romanul "Je, François Villon" („Eu, François Villon")^[112], 2006.
en Truman Capote, în introducerea la romanul de non-ficțiune „Cu sânge rece” (în engleză "In Cold Blood")^[113], apărut în 1966, a citat primele patru versuri din „Balada spânzuraților” a lui Villon.

Teatru și operă[modificare | modificare sursă]

Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi rege” ("If I were King") (1901), piesă de teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din biografia lui Villon^[114]^[115]. Piesa a fost rescrisă ulterior ca operetă:
Rudolf Friml, muzica, Brian Hooker și William H. Post, textul în versuri: The Vagabond King („Regele vagabond”), operetă în 4 acte după nuvela și piesa de teatru ale lui Justin Huntly McCarthy "If I Were King". Eroii principali sunt François Villon și presupusa sa iubită, Katherine de Vaucelles, verișoara regelui Ludovic al XI-lea al Franței^J.
cs Fischerová, Daniela: Hodina mezi psem a vlkem (Ora dintre câine și lup), piesă inspirată din procesul lui Villon în cazul Ferrebouc, 1979.
Drama „Baal” a lui Bertolt Brecht (1919) este inspirată din Villon, a cărui influență se resimte și în „Opera de trei parale”.
en Erskine, John: The Brief Hour of Francois Villon, 1937.
en Henry Livings: The Quick and the Dead Quick, dramă de inspirată din viața lui Villon, 1961.

Cinematografie[modificare | modificare sursă]

În anul 1914 s-au turnat două filme mute,
- Charles Giblyn: "The Oubliette" și
- "The Higher Law".

Apoi au urmat (listă parțială):

În 1920: "If I were King";
În 1927: "The beloved rogue", cu John Barrymore;
În 1930, Ludvig Berger: "Le roi des vagabonds";
În 1938, Frank Lloyd: "If I were King";
În 1945, André Zwoboda: "François Villon", prelucrare de Pierre Mac Orlan după "If I Were King" de Justin Huntly McCarthy, cu Serge Reggiani ca François Villon și Renée Faure în rolul Catherinei de Vauselles ^[116]
1987, François Villon – Poetul vagabond, un film franco-germano-român regizat de Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale sunt interpretate de Florent Pagny, Marc de Jonge, Christophe Odent, Bernard Farcy, Pascal Pistaccio, Yves Beneyton, Silviu Stănculescu, Traian Costea, Ion Marinescu, George Paul Avram și Olga Tudorache.

POEZII

Balada doamnelor de altădată

Pe unde-s, prin ce ţări de vis,

Flora, romana-ncântătoare,

Alcibiada sau Thais,

Echo, dând zvonuri chemătoare

Pe stânci şi ape spre liman,

Frumoasă de pereche n-are?

Dar unde-i neaua din cel an?

Dar înţeleapta Helois?

De dragu-i, cât a pătimit

Pierre Abelard la Saint Denis,

Scopit şi-apoi călugărit.

La fel, Doamna ce-a poruncit

Să se înece Buridan

În sac şi-n Sena azvârlit?

Dar unde-i neaua din cel an?

Regina Blanche ca floarea-nvoaltă

Cântând cu voce descântată,

Betris, Alis, Berte cea înaltă,

Erembourg, doamnă-n Maine odată,

Lorena Jeanne, nevinovată

De englezi arsă la Rouan,

Unde-s, Fecioară preacurată?

Dar unde-i neaua din cel an?

Prinţe, nu întreba pe unde,

Nici de al vremilor noian,

Doar un refren îţi va răspunde:

Dar unde-i neaua din cel an?

Ce fost-au bune verişoare,

În româneşte de Dan Dănilă

Balada domnilor de altădată

urmând zisele dinainte

Unde-i Calist al treilea, care

Ca ultimul cu-acest blazon

Doar patru ani fu papă, oare?

Alfons, rege în Aragon

Sfiosul duce de Bourbon,

Şi Artus, duce de Bretaigne,

Carol, al şaptelea pe tron?

Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Aşişderi, regele scotist

Cel ce avea, precum se ştie,

Jumate chip ca de-ametist,

Din creştet până la bărbie?

Al Ciprului domn und’ să fie,

Ori riga Spaniei, sunt ani

Şi numele-i uitai, vai mie?

Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Nu zic de alţii, tac mai bine,

Deşertăciune-i lumea toată.

Să-nfrunte moartea n-are cine,

Ori s-o amâne, nici cu plată.

Dar aş mai întreba o dată:

Lancelot, duce de Behaigne

Unde-i? dar spiţa lui bogată?

Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Unde-i Claquin, bravul breton

Sau contele Delfin d’Auvergne

Ori răposatul d’Alencon

Dar unde-i mândrul Charlemagne?

În româneşte de Dan Dănilă

Epistolă către prieteni

Vă înduraţi de mine, îndurare,

Atât măcar, prieteni, de-aţi avea!

În hrubă zac, nu sub un pom în floare,

Aici, în surghiunia cea mai grea,

Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.

Cocote, crai, novici şi tinerei,

Voi acrobaţi, voi dansatorii cei

Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul,

Cu voci ca zvonul unor clopoţei,

Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?

Voi menestrei cântând în voia lor,

Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi,

Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor,

Oameni de duh, oleacă aiuriţi,

Estimp el moare de mai zăboviţi.

Stihuitori de cântec, vers, oraţii,

De se va stinge, faceţi-i libaţii.

El zace, raze nu-i aduc aleanul,

Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii.

Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?

Veniţi să îl vedeţi în pătimire,

Nobili iertaţi de orice bir şi dare,

Neaplecaţi la legi şi cârmuire,

Ci doar în faţa Domnului cel mare.

Postind duminici, marţile, oricare,

Lui dinţii ca de greblă i se fac,

(Din coji uscate, nu din cozonac),

Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul,

În hău adânc nu-i masă, nici hamac,

Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?

Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc,

Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc,

Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul.

Aşa se-ajută porcii, mă gândesc;

Guiţă unul doar, în turmă o tulesc.

Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?

În româneşte de Dan Dănilă

BAZIL GRUIA

GRUIA Bazil (prenumele la nastere: Vasile), se naste la 5 ian. 1909, comuna Cisteiul de Mures, judetul Alba - moare in 7 oct. 1995, Cluj-Napoca.
Poet.

Fiul lui Vasile Gruia, preot, si al Altitei (n. Timar).

Scoala elementara in satul natal (1915-l919); studiile liceale la Turda (1919-l922) si Aiud (1922-l927); studii juridice la Cluj (1927-l932).

Doctor in drept (1932).

Profeseaza avocatura.

Debut cu poezii in revista liceului din Aiud, Ghionoaia; debut editorial cu volum In (ara toamnei (1929). Colaboreaza la Fire de tort din Turda, Unirea din Blaj, Patria din Cluj, Societatea de miine ele. Dupa o lunga intrerupere revine la literatura, adunindu-si productia poetica in volum Arderea etapelor (1968), Patima alba (1976), Efigiile riscului (1978), Inscriptii pe tablite de aer (1983), Miraculosii Alter Ego (1985), Infinitul de fiecare zi (1987) si A patra dimensiune (1989). Marturii si documente legate de biografia lui Lucian Blaga, in volum Blaga inedit (I-II, 1974-l981).

Bazil Gruia debuteaza in stil traditional, fiind remarcat ca atare si de Bazil Gruia Calinescu; el „exprima cu gratie sentimentele oneste si delicate ale unui suflet cu o structura romantica, neadaptat la complicatia vietii sufletesti mai noi". Dupa debut insa poetul asteapta aproape patru decenii pentru ca, prin acumulari succesive, ca si prin aprofundarea actului poetic in preajma unui mare „model" - L. Blaga, sa dobindeasca o voce lirica mai personala. Astfel, daca Arderea etapelor (1968) si, in parte. Obsesia verii (1972) pastreaza ceva din atmosfera de fragilitate sentimentala a inceputului, volumele urmatoare apasa decis pe vointa unui modernism contemporan. Se exprima aici o simtire cvasifrenetica, nesatioasa, precum si dorinta unui constructivism imagistic.

Distanta de la In tara toamnei (1929) la A patra dimensiune (1989) se poate masura si prin suprimarea prejudecatilor „poetice" si prin asumarea unei alerte continue. Poetul nu evoca batrinetea, renuntarea, desi exista in multe poeme o melancolie solemna a trecerii timpului, ci triumful vital, „miraculosul efemer",clipa, mitul „zeitei Rugina", „patima alba" a cuvintului, creatia ce rascumpara degradarea biologica. Reprezentindu-si poezia ca pe o lupta cu logosul, din care lirismul se naste imprevizibil, Bazil Gruia cedeaza firesc unei retorici meditative ce coloreaza atit lirica sa erotica, cit si, mai cu seama, cea patriotica si de inspiratie istorica. in doua colectii de marturii despre Lucian Blaga (prin acumularea unor depozitii luate de la apropiatii poetului si colectarea de documente epistolare ori de alta natura), Bazil Gruia face opera de popularizare si de paraistorie literara. Corectind unele erori, aducind pe alocuri lamuriri utile in unele capitole de biografie, cartea e scrisa cu emotie si piosenie.

OPERA:
In tara toamna. Cluj. 1029;
Arderea etapelor. Bucuresti, 1968;
Obsesia verii. Cluj. 1972;
Blaga inedit. Amintiri si documente. Cluj-Napoca, 1974;
Patima alba, Cluj-Napoca, 1976;
Efigiile riscului, Cluj-Napoca, 1978;
Blaga inedit. Efigii documentare, [-II, Cluj-Napoca, 1974-l981: In-scriptiipe tablite de aer, Cluj-Napoca. 1983;
Mira-culosii Alter Ego, Cluj-Napoca, 1985;
Infinitul de fiecare zi. Cluj-Napoca, 1987;
A patra dimensiune, Cluj-Napoca, 1989.

REFERINTE CRITICE:
G. Calinescu, in Via(a literara, or. 121, 1929;
M. Popa, in Luceafarul, nr. 18, 1968;
S. Cioculcscu. in Romania literara, nr. . 1972;
D. Micu. in Luceafarul, nr. 16, 1975;
P. Poanta, Radiografii. III. 1978-l983;
A. Sasu, in cautarea formei, 1979;
M. Vaida, in Tribuna, nr. 20, 1983: N. Steinhardt, in Via(a Romaneasca, nr. 2.1984: P. Poanta, in Steaua, nr. 1,1984;
V. Tascu. Poezia poeziei de azi, 1985;
idem. in Steaua, nr. 10, 1987;
P. Poanta, in Romania literara, nr. . 1987.

Joc de şah

Stranie frunză mi-a fost cândva inima,
Ah, albele negrele, negrele albele şi nevăzutul jucător,
Locuieşte-n turnul umbrelor ce le conduce,
E-n marea-i tactică unicul vrăjitor?

Statuile negre ies dintr-o cetate,
Câte impasuri de când adversarul indiferent de mai înainte
Îmi întunecă spaţiul cucerit, poziţiile de remiză,
Cad figurile de lumină în necunoscute morminte.

Repliat într-un colţ, mă-nvârt în axa speranţei.
Aş refuza să-mi fie anulat vreun pas greşit,
Nici în fluctuaţii albul nu-şi risipeşte onoarea, nimbul.
Indulgenţa adversarului ar fi absurd sfârşit.

Dar pe cine-am învins şi cine mă-nvăluie-acum cu negrele piese?

GEORGE DAN

George Dan (10 februarie 1916, Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul României - 5 ianuarie 1972, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al lui Vasile Dan. După ce a absolvit Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Comercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. După război se stabileşte în Bucureşti. În 1935 scoate la Călăraşi revista „Nenufar". Debutează în „Revista scriitorilor români" (1936), cu poezia Cufundare, semnată George Danubia; debutul editorial are loc în 1949, cu volumul de balade şi poeme Bună dimineaţa!

Din 1945 frecventează cenaclul Sburătorul. Colaborează la revistele „Preocupări literare", „Viaţa românească", „Istm", „Festival", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Tomis", „Astra", „Familia", „Ateneu" etc. Este redactor Ia „România liberă" (1946-1948) şi la „Flacăra" (1948-1949).

Din 1966 călătoreşte mult pe mare, către destinaţii orientale şi extrem-orientale. În acelaşi an participă ca traducător la Congresul internaţional al iranologilor de la Teheran, iar în 1971, la sărbătorirea a 2500 de ani de existenţă a statului iranian. Traduce poezie persană şi indiană, din Baudelaire, Verlaine, Poe şi din literatura sovietică.

Cunoscut mai ales ca poet-traducător din poezia persană, Dan este el însuşi un poet prolific. După un scurt episod conformist, versurile sale, de inspiraţie exclusiv marină sau dunăreană, mărturisesc pasiunea pentru meseria sa, cea de navigator. Orientul şi marea sunt cele două filtre esenţiale prin care este văzută lumea: Dobrogea este o „Persie mică", nalbele sunt flori orientale, versurile din Barcagiul Barbălată poartă drept moto un gazel, marea are „ochi de pisică siameză".

Acuarelele dunărene sunt proiecţii care şi ele au inflexiuni orientale: „Dintr-un fildeş lucrat foarte proaspăt / sfârcul alb ia o gâză în cioc; / ce subţire-i al smârcului oaspăt/despletindu-şi penajul din coc!"; „Pe-o fragedă tipsie de smarald, / un nufăr aburind în rouă, cald: / ou despicat prin dur albuş,/până-n polen de gălbenuş." Un număr important de poezii sunt scrise în călătoriile în jurul lumii, constituindu-se în mărturii transfigurate ale unor întâlniri cu alte civilizaţii.

Exotismului locurilor i se adaugă şi o oarecare teatralitate a personajelor, precum şi o grandilocvenţă a gesturilor acestora; rezultatul este o poezie în care totul se percepe într-un mod exotic, aventuros, cu un filon de patetism, dar şi de umor: „La bar ŤLa Calul Troiiť / se-ntorc din larg eroii / cu pumnii-n buzunare, / setoşi de răzbunare".

Această viziune este susţinută structural de poeme lungi, balade, romanţe, în care Dan versifică uşor, rostogolind cuvintele cu impetuozitate şi părând a se opri cu greu. Înrudirii cu Ion Minulescu, semnalată de Mioara Apolzan, i se adaugă aceea cu Panait Istrati, atmosfera baladescă fiind uneori asemănătoare, cum remarca Ion Vinea. Poet şi navigator, Dan s-a îndreptat în cele din urmă către traducerea de poezie „exotică" - persană şi indiană -, realizând traduceri din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore etc.

Opera

• Bună dimineaţa!, Bucureşti, 1949; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marcel Gafton, cu o însemnare de Ion Vinea, Bucureşti, 1976;
• Decorat cu Ordinul Muncii, Bucureşti, 1949;
• Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare cu Nicolae Jianu), Bucureşti, 1949;
• Rapsodia marinarilor, Bucureşti, 1954;
• Dunăre, Dunăre..., Bucureşti, 1955;
• Flori de mare, Bucureşti, 1957;
• Hamalii, Bucureşti, 1957;
• Goarna şi sirena, Bucureşti, 1959;
• Pui de lună, Bucureşti, 1960;
• Cântece de luptă, Bucureşti, 1962;
• Fildeşul negru, Bucureşti, 1965;
• Corabia cu cincizeci de catarge, Bucureşti, 1966;
• Din ochiul ciclonului, postfaţă Ion Vinea, Bucureşti, 1968;
• Fructe de mare, Bucureşti, 1970;
• Mater nostra, Bucureşti, 1971.

Traduceri

• Constantin Simonov, Prieteni şi duşmani, Bucureşti, 1949;
• K.M. Staniukovici, Povestiri marinăreşti, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dina Haim);
• Serghei Mihalkov, Poezii, Bucureşti, 1957;
• Saadi, Grădina florilor (Golestan), prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1959;
• Poeţi persani, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1963;
• Rabindranath Tagore, Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966, Poeme, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1967, Luna în creştere, Bucureşti, 1968;
• Firdousi, Şah-name (Cronica Şahilor), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1969;
• Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971;
• Omar Khayyam, Catrene, Bucureşti, 1972.

Simposion

Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți:
de geniu, de trudă,
de ocazie și de nimic.
Poemele poetului de geniu
sunt nuci-de-cocos:
verzi, dau lapte răcoros,
și coapte - dulce miez untos...
Poemele poetului de trudă
sunt struguri tămâioși:
verzi - acră aguridă,
și copți - stafidă...
Poemele poetului de-ocazie
sunt castraveți:
verzi, car soare și oțet,
și copți - amari și galbeni ca invidia...
Versificările de poetastru
greoaie și-n doi peri -
sunt pepeni furajeri:
verzi, abia-i duci în brațe,
și nu se coc sub nici un astru...
Și cititori de patru feluri
aleg poeme după apetitul lor:
unii vor lapte și unt-de-cocos,
alții vor struguri stafidiți,
unii se mulțumesc cu castraveți,
iar alții mor după lubenițe...
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți,
și patru feluri de poeme,
și cititori cu patru gusturi
- Poftă bună!...

SFATURI UTILE

DESPRE RODIE

Rodia este fructul arbustului numit rodiu, fiind folosit la inceput pe post de a afrodisiac, acest mai numindu-se si "particica dragostei”. Ulterior s-a descoperit faptul ca rodia nu este benefica doar in "iubire" ci si in imbunatatirea sanatatii in general.

Semintele de rodie contin un compus care restabileste echilibrul hormonal in organism, de acea in cazul durerilor menstruale este recomandat consumul de seminte de rodie.

In cazul diabeticilor, rodia nu doar ca este accesibila, ci este si folositoare pentru ca doar o jumatate de lingurita de suc de rodie consumat de 4 ori pe zi inainte de masa, va ajuta la scaderea glicemiei.

Inca din antichitate este cunoscut faptul ca rodia lupta impotriva anemiei, de acea persoanele care sufera de aceasta deficienta trebuie sa consume sucul de rodie de trei ori pe zi cu 30 de minte inainte de masa, timp de 2 luni.

Rodia contine o substanta numita tanina, care ajuta la ameliorarea durerilor fiind recomandata in caz de angina, faringita dar si stomatita. In cazul stomatitei aftoase, trebuie facuta gargara cu suc de rodie o data pe zi, timp de 2-3 zile.

Infuzia din coaja de rodie este foarte utila in cazul afectiunilot inflamatorii iar pentru a trata aceste afectiuni aveti nevoie pe doua linguri de pudra de coaja de rodie peste care sa turnati un pahar de apa fierbinte. Faceti baie de aburi 30 de minute dupa care strecurati si diluati cu apa fiarta, consumand aceasta infuzie de doua ori pe zi, cate 50 de grame cu 30 de minute inainte de masa.

Pentru pilea grasa, puncte negre sau cosuri cel mai bun remediu este masca din coaja de rodie usor prajita cu unt sau ulei de masline. Pentru arsuri, fisuri sau zgarieturi este recomandata de asemena aceeasi pudra din coaja de rodie.

Atat coaja cat si semintele de rodie au proprietati astrigente si sunt folosite impotriva diareei, colitei dar si a enterocolitei. Pentru adulti coaja de rodie maruntita si consumata dupa fiecare masa de 3 ori pe zi este suficient. Pentru copii in schimb, este suficient sa consume doar sucul de rodie.

GÂNDURI PESTE TIMP

Citate din autori diverși: