MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 7 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, GÂNDURI PESTE TIMP, SFATURI UTILE,

ISTORIE PE ZILE

Astăzi, în zi de mare sărbătoare ortodoxă să spunem LA MULȚI ANI PENTRU TOȚI IONII ȘI IOANELE!

Evenimente

· 312: Biserica Catolica il celebreaza pe Sfantul Lucian din Antiohia (n.240), teolog influent si martir crestin, care a lasat o amprenta profunda asupra istoriei crestinismului . Filosofia sa a stat la originea arianismului.
A condus in Antiohia o scoala de exegeza crestina si a inceput traducerea Vechiului Testament in limba greaca. Arestat in timpul persecutiilor imparatului Diocletian, a fost exectat dupa noua ani de detentie.

· 1325 - După decesul tatălui său regele Denis, Afonso al IV-lea a devinit rege al Portugaliei.

Afonso al IV-lea al Portugaliei (8 februarie 1291 – 28 mai 1357), supranumit Viteazul (portugheză o Bravo), a fost al șaptelea rege al Portugaliei, din 1325 până la moartea sa în 1357. A fost singurul fiu legitim al lui Denis al Portugaliei, cu soția acestuia Elisabeta de Aragon - Afonso in Genealogy of the Kings of Portugal (António de Holanda, 1530–1534) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Afonso in Genealogy of the Kings of Portugal (António de Holanda, 1530–1534) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Afonso al IV-lea al Portugaliei (8 februarie 1291 – 28 mai 1357), supranumit Viteazul, a fost al șaptelea rege al Portugaliei, din 1325 până la moartea sa în 1357. A fost singurul fiu legitim al lui Denis al Portugaliei, cu soția acestuia Elisabeta de Aragon. A ramas in istorie ca soldat și general, de aici și supranumele Cel Viteaz.

A acordat o mare atentie dezvoltarii marinei portugheze, finantand crearea unei flote si ordonand primele explorări maritime. Insulele Canare (astăzi făcând parte din Spania ) au fost descoperite in timpul domniei sale.

· 1558: Ultima posesiune a Angliei pe teritoriul francez, orasul-port Calais, aflat din în 1347 sub ocupatie engleza, reintra in stapanirea Frantei.

· 1566: Scaunul pontifical din Vatican este ocupat de Papa Pius al V-lea.

· 1598 - Boris Godunov a devenit primul țar al Rusiei din afara dinastiei Rurik.

Boris Godunov (n. c. 1551 – 23 aprilie [S.V. 13 aprilie] 1605) a fost între anii 1584-1598 regentul țarului rus Fjodor I care era debil mintal, și a domnit apoi ca țar între anii 1598-1605 - foto: ro.wikipedia.org

Boris Godunov – foto: ro.wikipedia.org

Boris Fiodorovici Godunov, s-a născut în anul 1552, fiind fiul unui mic nobil sărac, Fiodorovici Ivanovici Godunov și al Stepanidei Ivanovna. Legenda despre originea lui din neamul prințului tătar „Cetmurza” hanul Hoardei de Aur este azi neacceptată de oamenii de știință ruși. S-a căsătorit cu Maria Skuratova, fiica tarului Ivan cel Groaznic.

Zece ani mai târziu, țarul Ivan o va alege pe fiica lui Gudunov, Irina, ca soție pentru fiul său, Fiodor. A fost între anii 1584-1598 regentul țarului rus Fiodor I care era debil mintal, și a domnit apoi ca țar între anii 1598-1605. Înainte de a muri, Ivan cel Groaznic cere sprijinul aristocrației pentru a-l sprijini pe fiul său la conducere, deoarece acesta era bolnav psihic.

Profitând de situație, Boris Gudunov devine adevăratul conducător, astfel că după moartea lui Fiodor I, cu ajutorul lui Zemskij Sobor, devine, ca uzurpator, țar pe tronul Rusiei . A fost învinuit de boieri, că ar fi răspunzător de moartea lui „Dimitri Ivanovici”, fiul cel mai tânăr a lui Ivan cel Groaznic , care ar fi fost succesorul legal pe tron. A fost încoronat ca țar la data de 1 septembrie 1598. Prin urcarea lui pe tron ia sfârșit dinastia Riurik.

· 1610 - Matematicianul şi astronomul italian Galileo Galilei a observat pentru prima oară trei dintre cei patru așa-numiți sateliți galileeni ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto.

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism – (Portrait of Galileo Galilei (1636), by Justus Sustermans) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca „trei stele fixe, totalmente invizibile prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta. Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe.

La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter. El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie.

Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo al II-lea de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și în cinstea celor trei frați ai săi. Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții galileeni în cinstea lui Galileo.

O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene, conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului, și numeroși astronomi și filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa ceva. Observațiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și a fost primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611.

· 1785 – A avut loc prima traversare a Canalului Mânecii cu balonul, de catre francezul Jean Pierre Blanchard si americanul John Jeffries.

· 1789: Au avut loc primele alegeri naționale din SUA, în urma cărora George Washington a devenit primul președinte al SUA(1789 – 1797).

· 1797: Tricolorul italian a fost adoptat pentru prima oară ca drapel al Republicii Cispadane, un stat efemer din timpul războaielor napoleoniene.

· 1840: În casa lui Catargi din Chişinău, Basarabia ţaristă, este deschis oficial pensionul particular de fete, întemeiat de surorile Anastasia şi Ecaterina Rizo. Pensionul era amplasat la colţul străzilor Aleksandrovskaia şi Kupeceskaia şi la începutul secolului XX aceasta aparţinea lui Krupenski. Ulterior pensionul trece în casa lui Langsberg (curtea casei respective dădea în străzile Nikolaevskaia şi Haralampievskaia). Pensionul particular de fete a fiinţat pînă în 1864.

· 1904: A fost anunțat semnalul marinăresc utilizat în caz de pericol, CQD ("seek you, danger"), efectiv începând cu 1 februarie, înlocuit, un an mai târziu la 1 Aprilie 1905, cu SOS. (SOS poate fi privit ca o abreviere a: "save our ship", "save our souls", sau "send out succour", dar in realitate nu este o abreviere, nici acronim).

· 1914: Ia sfarsit la Ploieşti primul Congres de sine stătător al sindicatelor din Romania (5 – 7 ianuarie).

· 1917: S-a creat, la Iași, "Comitetul Național al românilor emigranți din Austro-Ungaria", avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu și pe Octavian Goga. Comitetul, alcătuit din 12 membri, a semnat Declarația de război împotriva Austro-Ungariei.

· 1919: Are loc la Sibiu, România, Congresul Partidului Social-Democrat Român din Ardeal şi Banat, in timpul caruia se adoptă programul partidului.

· 1927 - Prima convorbire telefonica transatlantica (de la New York la Londra) a avut loc între un redactor al cotidianului Daily Mail (situat pe Fleet Street din Londra) si un corespondent al ziarului, aflat la New York.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Propagarea sunetului s-a realizat, în lipsa cablurilor telefonice, cu ajutorul unei statii de transmisie radio cu unde scurte, apartinând serviciului postal (British Post Ofice). Conversatia a durat trei minute si a costat 15 lire sterline (corespondentul a 75 de dolari).

* 1927 - A fost infiintata celebra echipa de baschet demonstrativ, Harlem Globetrotters.

Harlem Globetrotters 1927 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Harlem Globetrotters este o echipă de baschet demonstrativă, care a devenit celebră pentru spectacolul de pe teren. Echipa a fost înființată de Abe Saperstein în 1927 la Chicago, Illinois. Numele Harlem provine de la cartierul newyorkez cu același nume, celebru pentru comunitatea afroamericană. De la înființare și până în prezent, echipa a jucat pe 20.000 de partide demonstrative în 118 țări.

· 1931: Are loc, la sala Femina, premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", film sonor (cu dialog în inserturi) despre eroina de la Jiu.

· 1946: Admiterea în guvernul Petru Groza a câte unui reprezentant al PNȚ (Iuliu Maniu) și PNL(Brătianu) în calitate de miniștri secretari de stat fără portofoliu - anunță sfârșitul "grevei regale".

· 1949: S-a încheiat războiul din Palestina declanșat după proclamarea independenței Israelului, la 14 mai 1948.

· 1953: Președintele american Harry Truman a anunțat public faptul că SUA au dezvoltat prima bombă cu hidrogen din lume.

· 1973: La Paris, Henry Kissinger, consilier prezidențial pe probleme de securitate națională al SUA, și Le Duc Tho, conducătorul delegației nord-vietnameze, au încheiat negocierile de pace cu privire la războiul din Vietnam (1964-1975).

· 1979 - Regimul criminal comunist maoist al Khmerilor Rosii, condus de Pol Pot, este răsturnat de la conducerea Cambodgiei de trupele comuniste vietnameze.

· 1989 – Akihito devine împărat al Japoniei; ceremonia oficiala de încoronare s-a desfasurat la 12 noiembrie 1990

· 1990 - Turnul din Pisa este închis pentru siguranță pentru vizitatori, înclinarea devenind prea periculoasă. Lucrările de renovare vor dura până la 15 decembrie 2001.

Turnul înclinat din Pisa – foto: ro.wikipedia.org

Turnul înclinat din Pisa (în italiană Torre pendente di Pisa) este cea mai faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia. Turnul a fost planificat ca o campanilă pentru Domul din Pisa. După doisprezece ani de la punerea pietrei de temelie, la 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, datorită proastei calități a solului, constituit din noroi argilos și nisip, turnul începea să se încline în direcția sud-est. Timp de o sută de ani construcția a fost stopată.

Următoarele patru etaje au fost construite oblic, pentru a compensa partea înclinată. După aceea, construcția a trebuit să fie întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat. Datorită importanței sale pentru industria turismului din Pisa, guvernul italian s-a implicat serios în ultima consolidare care a început în anul 1990. În decembrie 2001 turnul a fost declarat stabil și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului.

· 1990 - Prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, în România a fost abolită pedeapsa capitală, abolire reconfirmată de Constituția României din 1991.

Eliminarea pedepsei cu moarte pentru crime pe timp de pace a fost reafirmată în articolul 16 al Constituției din 1923. La 24 septembrie 1938, legea nr. 3247 pentru implementarea noului cod penal din 1936 l-a pus pe acesta în acord cu noua Constituție a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea din 20 februarie 1938:

Art. 15. Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiție militară. Consiliul de Miniștri va putea decide aplicarea dispozițiunilor din alineatul precedent și în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Șefilor Statelor străine și demnitarilor Statului din mobile și în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic.

În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul antonescian a crescut numărul infracțiunilor pedepsite cu moartea, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea, trădarea, spionajul și altele, în vreme ce numărul execuțiilor a crescut rapid. În România comunistă au fost executate 104 persoane. Între 1965 si 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane.

Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață. Pe 12 ianuarie 1990, sub presiunea mulțimii care cerea pedeapsa cu moartea pentru zeci de lideri comuniști, trimiși în judecată pentru omor deosebit de grav, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) a decretat scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român și organizarea, în data de 28 ianuarie 1990, a unui referendum cu privire la pedeapsa cu moartea.

Cu zece zile înainte de referendum, CFSN a decis anularea acestuia, împreună cu anularea decretului prin care PCR fusese scos în afara legii. Conducerea CFSN, prin vocea lui Ion Iliescu, a recunoscut atunci că ideea referendumului a fost o greșeală politică. Constituția din 1991 a garantat dreptul la viață și a dispus clar interzicerea pedepsei cu moartea. Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (25 decembrie 1989).

· 1992: In Romania a început recensământul populaţiei şi al locuinţelor. Acţiunea s-a încheiat la 14 ianuarie 1992.

Români 20,408,542 = 89.5%
Maghiari 1,624,959 = 7.1%
Romi 401,087 = 1.8%
Germani 119,462 = 0.5%
Ucraineni 65,764 = 0.3%
Ruși 38,606 = 0.2%
Turci 29,832 = 0.1%
Sârbi 29,408 = 0.1%
Tătari 24,596 = 0.1%
Slovaci 19,594 = 0.1%
Bulgari 9,851 = 0.1%
Evrei 8,955
Cehi 5,797
Polonezi 4,232
Croați 4,085
Greci 3,940
Armeni 1,957
Alții 8,602
Nedeclarată 766

Total 22,810,035

· 1996: Exploratorul Fiodor Koniukov a atins Polul Sud, după o călătorie de 60 de zile pe schiuri, în care a parcurs 1350 de km; marșul a început la 7 noiembrie 1995.

· 1997 - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat hotărârea de înfiinţare a Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate (CNAICCO), coordonat de preşedintele României şi funcţionînd pe lângă CSAT

· 1999: A început procesul împotriva președintelui american Bill Clinton, acuzat de sperjur.

· 2009 - Ministrul Economiei, Adriean Videanu, a anunţat că a luat decizia de a instaura situaţia de urgenţă în sistemul energetic, în urma sistării livrărilor de gaze ruseşti către România.

* 2011:

Atacul de la Charlie Hebdo

* 2015 - Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo de la Paris s-a soldat cu 12 morți. Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo a avut loc la Paris, la 7 ianuarie 2015, în jurul orei locale 11:30. Procurorii parizieni au confirmat că 12 oameni au fost uciși (10 jurnaliști și 2 polițiști) și 11 răniți în atacul asupra sediului săptămânalului satiric. Doi atacatori mascați și înarmați au luat cu asalt birourile editoriale și au început să tragă cu arme automate.

Nașteri

· 1502 - S-a nascut Grigore al XIII-lea, papă al Bisericii Catolice din anul 1572, până în 1585.

Papa Grigore al XIII-lea, cunoscut și ca papa Gregor al XIII-lea, (n. 7 ianuarie 1502, Bologna — d. 10 aprilie 1585, Roma), papă al Romei din 1572 până în 1585 - foto: ro.wikipedia.org

Papa Grigore al XIII-lea, – foto: ro.wikipedia.org

Papa Grigore al XIII-lea, cunoscut și ca papa Gregor al XIII-lea, (n. 7 ianuarie 1502, Bologna — d. 10 aprilie 1585, Roma), Unul din cele mai mari merite ale sale a fost actualizarea calendarului iulian in anul 1582. Actualul calendar îi poartă numele,calendar gregorian.

* 1504: Papa Pius al V-lea (n. 17 ianuarie 1504 - d. 1 mai 1572) a fost un papă al Romei, cu numele de mirean Antonio Ghislieri.

Date personale
Pius al V-lea

Nume la naștere	Antonio Ghislieri
Născut	17 ianuarie 1504^[1] Bosco Marengo, Ducatul Milanului
Decedat	1 mai 1572 (68 de ani)^[1] Roma, Statele Papale^[2]
Înmormântat	Bazilica Santa Maria Maggiore
Cauza decesului	cancer de prostată
Cetățenie	Statele Papale
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	cleric[] cleric[] preot catolic[*]
Activitate
Început de pontificat	7 ianuarie 1566
Final de pontificat	1 mai 1572
Predecesor	Papa Pius al IV-lea
Succesor	Papa Grigore al XIII-lea

· 1528 - S-a nascut Ioana a III-a a Navarrei, soția lui Antoine de Navara și mama regelui Henric al IV-lea al Franței (d. 1572)

Jeanne III de Navara,
portret de François Clouet, 1570 – foto: ro.wikipedia.org

Jeanne d’Albret (16 noiembrie 1528 – 9 iunie 1572), cunoscută și ca Jeanne a III-a, a fost regină a Navarrei în perioada 1555 – 1572. S-a căsătorit cu Antoine de Bourbon, Duce de Vendôme și a fost mama lui Henric de Bourbon care a devenit rege al Navarrei și rege al Franței sub numele Henric al IV-lea al Franței, primul rege Bourbon. Prin căsătorie, ea a devenit Ducesă de Vendôme.

· 1745 - S-a născut Jacques Etienne Montgolfier, inventator francez.
* 1745: Johan Christian Fabricius (n. 7 ianuarie 1745, Tønder – d. 3 martie1808) a fost un zoolog danez, specializat în „Insecte”, care pe atunci includeau toate artropodele: insectele, arahidele, crustaceele și altele. A fost studentul lui Carl Linnaeus, și este considerat unul dintre cei mai importanți entomologi ai secolului al XVIII-lea, fiind recunoscut pentru denumirea a peste 10 000 de specii de animale; de asemenea, el a stabilit baza modernă pentru clasificarea insectelor.

Date personale
Johan Christian Fabricius
Johan Christian Fabricius
Născut	7 ianuarie 1745 Tønder
Decedat	3 martie 1808 (63 de ani) Danemarca
Naționalitate	Danez
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	botanist[] lepidopterist[] economist zoolog[] profesor universitar arachnologist[] carcinologist[*]
Activitate
Rezidență	Danemarca
Domeniu	Zoologie
Alma Mater	Universitatea din Copenhaga[*]
Doctoranzi	Carl Linnaeus

· 1794 - S-a nascut Eilhard Mitscherlich, chimistul german cunoscut, printre altele, pentru descoperirea formelor iztomorfe și polimorfe ale cristalelor și pentru descoperirea acidului selenic (H2SeO4) și acidului manganic (HMnO4).A decedat la 28 august 1863 la Berlin.

· 1796: Prințesa Charlotte Augusta de Wales (7 ianuarie 1796 – 6 noiembrie 1817) a fost singurul copil al regelui George al IV-lea al Regatului Unit și al reginei Caroline.

Charlotte s-a căsătorit cu Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld la 2 mai 1816 la Casa Carlton din Londra.^[1] și a murit la 6 noiembrie 1817 a doua zi după ce a născut un copil mort.^[2] Dacă ar fi trăit ar fi devenit regină a Regatului Unit. La sfârșitul anului 1810, regele George al III-lea a început decaderea sa finală în nebunie. Charlotte și regele au ținut foarte mult unul la celălalt și tânăra prințesă a fost foarte întristată de boala lui. La 6 februarie 1811, tatăl lui Charlotte a fost investit în funcția de Prinț Regent în fața Consiliului de Coroană.^[8] Charlotte a fost entuziastă de partidul Whig, la fel ca tatăl ei. Cu toate acestea, acum că el era în exercitarea atribuțiilor monarhiei, el nu a chemat liberalii atât de des așa cum aceștia se așteptau. Charlotte a fost scandalizat de ceea ce a vazut ca trădare tatălui ei, și, la operă, a demonstrat sprijinul său prin suflarea unei sărutări în direcția liderului Whig, Charles Grey, al 2-lea Conte Grey.^[9]

Cum Prințul Regent era ocupat cu afaceri de stat, Charlotte era obligată să-și petreacă mare parte din timpul la Windsor cu mătușile sale. Plictisită, s-a îndrăgostește de vărul ei primar, George FitzClarence, fiul nelegitim al Ducelui de Clarence. La scurt timp, FitzClarence a fost chemat la regimentul său iar Charlotte s-a îndrăgostit de locotenetul Charles Hesse, fiul nelegitim al unchiului ei, Frederic, Duce de York.^[10]Hesse și Charlotte au avut un număr de întâlniri clandestine iar mama sa a făcut tot posibilul să încurajeze relația, chiar punându-i la dispoziție o cameră în apartamentul ei.^[11] Aceste întâlniri s-au sfârșit când Hesse s-a alăturat forțelor britanice din Spania.^[12]

În 1813, George a început să ia în considerare în mod serios problema căsătoriei Charlottei. Prințul Regent și consilierii săi s-au decis asupra lui William, Prințul Moștenitor de Orange, fiul și moștenitorul lui William I al Olandei. O astfel de căsătorie ar putea crește influența britanică în nord-vestul Europei. William a făcut o impresie proastă Charlottei când l-a văzut prima dată, la petrecere de ziua lui George, la 12 august, atunci când a devenit în stare de ebrietate, așa cum a făcut însuși Prințul Regent și mulți dintre oaspeți.

Crezând că fiica sa intenționează să se căsătorească cu William, Duce de Gloucester, Prințul Regent a abuzat verbal atât fiica cât și pe Gloucester. La 12 decembrie, Prințul Regent a aranjat o întâlnire între Charlotte și Prințul de Orange, la o cină, apoi i-a cerut Charlottei părerea. Ea a declarat că îi place ceea ce a văzut până acum, lucru pe care George l-a luat ca o acceptare.^[13]

Negocierile de căsătorie au durat câteva luni, Charlotte insistând să nu fie obligată să părăsească Marea Britanie. La 10 iunie 1814, Charlotte a semnat contractul de căsătorie.^[14] La o petrecere la hotelul Pulteney din Londra, Charlotte l-a întâlnit pe generalul locotenent al cavaleriei ruse, Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld.^[15]

Prințesa de Wales s-a opus căsătoriei dintre fiica ei și Prințul de Orange și a avut un mare sprijin public: când Charlotte a ieșit în public, mulțimea a îndemnat-o să nu-și abandoneze mama prin căsătoria cu prințul de Orange. Charlotte l-a informat pe Prințul de Orange că, dacă se vor căsători, mama ei ar trebui să fie bine venită în casa lor, condiție inacceptabilă pentru Prințul Regent. Când Prințul de Orange n-a fost de acord, Charlotte a rupt logodna.^[16] Răspunsul tatălui ei a fost s-o izoleze la Casa Warwick (adiacentă Casei Carlton) nevând voie să vadă pe nimeni în afară de regină.

În primele luni ale anului 1815, Charlotte s-a fixat asupra lui Leopold ca soț.^[17] Ceremonia de căsătorie a avut loc la 2 mai 1816. La ora 9, la Casa Carlton, cu Leopold care a îmbrăcat pentru prima dată uniforma de general britanic (Prințul Regent a îmbrăcat uniforma de mareșal), cuplul s-a căsătorit. Rochia Charlottei a costat peste 10.000 ₤.

Cuplul a petrecut luna de miere la Palatul Oatlands, reședința din Surrey a Ducelui de York și s-au întors la Londra pentru sezonul social. Au mers la teatru unde au fost aplaudați și li s-a cântat "God Save the King". Când s-a îmbolnăvit, publicul n-a fost îngrijorat de starea ei. S-a anunțat că Prințesa a suferit un avort spontan.^[18]La 24 august 1816, cuplul și-a stabilit reședința la Claremont.^[19]

Medicul lui Leopold,^[5] Christian Stockmar (mai târziu, Baron Stockmar, consilier al reginei Victoria și al Prințului Albert),^[20] a scris că în primele șase luni ale căsătoriei n-a văzut-o pe Charlotte purtând altceva decât lucruri simple și cu gust (anterior fusese criticată). De asemenea, a observat că Prințesa era mult mai calmă și mai sigură pe ea și a atribuit lui Leopold această influență.^[21]

O gravură pe baza picturii lui Sir Thomas Lawrence; Charlotte însărcinată în stadiu final.

La 7 ianuarie, Prințul Regent a organizat un mare bal pentru a celebra aniversarea de 21 de ani ai Charlottei. La sfârșitul lui aprilie 1817, Leopold l-a informat pe Prințul Regent că Charlotte era din nou însărcinată.^[22]sarcina Charlottei a fost un subiect de mare interes public. Prințesa și-a petrecut timpul în liniște, a pozat pentru un portret lui Sir Thomas Lawrence,^[23] a mâncat mult și a făcut puțină mișcare. Apoi a încercat o dietă strictă în încercarea de a reduce dimensiunea copilului la naștere. Dieta și luările de sânge ocazionale, au slăbit-o pe Charlotte.

Prințesa credea că va naște în jurul datei de 19 octombrie însă la sfârșitul lui octombrie nu existau semne de naștere. Contracțiile au apărut în seara zilei de 3 noiembrie însă pe 5 noiembrie era clar că Charlotte nu putea expulza copilul. Medicii Croft și Matthew Baillie au decis să trimită după obstetricianul John Sims.^[24] Totuși, Croft nu i-a permis lui Sims să vadă pacientul și forcepsul nu a fost folosit. Potrivit lui Plowden, ei ar fi putut salvat-o și pe ea și pe copil, chiar dacă exista o rată ridicată de mortalitate atunci când se utilizau instrumente în epoca înainte de antiseptice.^[25]

La ora nouă în seara zilei de 5 noiembrie, Charlotte a născut un copil mort; copilul - un băiat - era foarte mare. Epuizată, Charlotte a ascultat veștile calmă. Puțin după miezul nopții, a început să vomite violent și să se plângă de dureri de stomac. A fost chemat Sir Richard, care a fost alarmat când și-a găsit pacientul rece la atingere, cu dificultăți de respirație și sângerare. I-a pus comprese calde și a început tratamentul acceptat la sângerare post-partum, dar sângele nu s-a oprit. L-a chemat pe Stockmar și a cerut să-l aducă pe Leopold. Stockmar nu l-a putut trezi pe Leopold și a mers s-o vadă pe Prințesă, care i-a prins mâna și i-a spus "M-au amețit". Stockmar a părăsit sala plănuind să încerce din nou să-l trezească pe Leopold dar a fost rechemat de vocea Charlottei. Când a intrat în cameră Prințesa era moartă.^[26]

Prințul Regent a fost prosternat de durere și nu a putut să participe la funeraliile copilului său. Prințesa Carolina a auzit știrea de la un curier și a intrat în șoc. Chiar și Prințul de Orange a izbucnit în lacrimi iar soția lui a poruncit doamnelor de la curte să poarte doliu.^[27] Cel mai mare efect l-a simțit Prințul Leopold.

Prințesa a fost înmormântată cu copilul la picioare în capela Castelului Windsor, la 19 noiembrie 1817. Regina și Prințul Regent au fost blamați că n-au asistat la naștere deși Charlotte a cerut în mod expres să stea departe.^[28] Mulți l-au blamat pe Croft pentru că nu a avut grijă de Prințesă. Prințul Regent a refuzat s-l învinovățească pe Croft; cu toate acestea, la trei luni după moartea Charlottei și în timp ce asista o altă tânără, Croft a luă un pistol și s-a împușcat mortal.^[29]

Decesul Charlottei l-a lăsat pe rege fără nepoți legitimi și cel mai mic copil al său avea peste 40 de ani. Ziarele au îndemnat fiii necăsătoriți ai regelui să se căsătorească. Un astfel de articol a ajuns la cel de-al patrulea fiu al regelui, Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, la casa sa din Bruxelles, unde locuia împreună cu amanta sa, Julie de St Laurent. Eduard și-a părăsit amanta și a cerut-o în căsătorie pe sora lui Leopold, Victoria, Prințesă de Leiningen.^[30] Deși Eduard nu a trăit suficient ca să vadă, fiica lor, Prințesa Victoria de Kent, a devenit moștenitoare și regină a Regatului Unit.

Leopold, care a devenit rege al Belgiei, a sfătuit-o de la distanță pe nepoata sa și a asigurat căsătoria dintre aceasta și nepotul său, Albert de Saxa-Coburg and Gotha.

Date personale
Prințesa Charlotte Augusta de Wales
Prințesă Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld
Portret al Charlottei de George Dawe
Născută	7 ianuarie 1796 Casa Carlton, Londra
Decedată	6 noiembrie 1817 (21 de ani) Claremont[*], Regatul Unit
Înmormântată	Windsor
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	George al IV-lea al Regatului Unit Caroline de Braunschweig
Căsătorită cu	Leopold I al Belgiei
Copii	stillborn boy von Sachsen-Coburg und Gotha[*]^[1]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Hanovra Charlotte as a young girl Prințesa Charlotte Augusta de Wales de Richard Woodman, 1816. Charlotte Augusta și doțul ei, Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Saalfied, de George Dawe. O gravură pe baza picturii lui Sir Thomas Lawrence; Charlotte însărcinată în stadiu final.

· 1800: Millard Fillmore, politician american, al 13-lea președinte al Statelor Unite (d. 1874)
* 1822: Ioan Pipoș (n. 7 ianuarie 1822 Hondol – d. 10 octombrie 1888, Alba Iulia) a fost un avocat român din Transilvania, comite suprem („fișpan”, din maghiară főispán) al Comitatului Zarand între 1861–1867. În timpul cât a fost comite suprem a reușit să facă demersurile necesare pentru înființarea gimnaziului greco-ortodox din Brad. Ioan Pipoș se trage dintr-o veche familie de mineri. În timpul lui Horea un străbunic al său a venit în Hondol, iar din porecla sa, „Almășanu”, se presupune că ar fi venit din Almaș, dar se trăgea din Țebea. Lazăr, unul din fiii săi, a devenit proprietar de mine și a avut șapte copii, trei băieți și patru fete. Dintre băieți, Petru (1797–?) a devenit protopop la Geoagiu, cu scaunul protopopiatului la Hondol. Petru a avut șase copii, Ioan, Victor (consilier economic), Petru (jurist), Vasile (preot), Elisa și Eufemia.

Date personale
Ioan Pipoș

Născut	7 ianuarie 1822^[1]^[2]^[3]^[4] Hondol^[1]^[2]^[3]^[4] Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei (astăzi România)
Decedat	10 octombrie 1888^[1]^[2]^[3]^[5] Alba Iulia^[1]^[2]^[3]^[5] Austro-Ungaria (astăzi România)
Frați și surori	Victor, Petru, Vasile, Elisa, Eufemia
Naționalitate	română
Cetățenie	Imperiul Austriac Austro-Ungaria
Etnie	română
Religie	ortodox
Comite suprem
În funcție 1861 – 1867
Circumscripția	Comitatul Zarand

Alma mater	Universitatea din Cluj Academia de Mine din Schemnitz
Profesie	avocat Pe scaune: Iosif Hodoș, vicecomite, deputat de Brad; Ioan Pipoș, comite suprem, Sigismund Borlea, protonotar, deputat de Hălmagiu. În picioare: Ioan Moțiu, jude de tribunal; George Secula, vicenotar, fisc comitatens; Ioan Frâncu, fisc comitatens; Haralambie Munteanu, notar la comitat; Ioan Coșeriu, asesor. Lipsește: Amoș Frâncu (senior), vicecomite.

* 1825: Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Șieu), (n. 7 ianuarie1825, Botoșani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române și prefect al județului Constanța. După ce Dunca a fost, între anii 1883-1885 , comandant al Diviziilor 8 și 1, apoi din 1885 acel al Diviziei 9 Mărășești,^[8] a fost trecut, în anul 1891, la gradul de general de brigadă, comandant al diviziei active din Dobrogea 5 infanterie și prefect al județului Constanța.^[9] În această funcție s-a angajat pentru prosperitatea soldaților săi. În ziua de 26 septembrie 1891 de exemplu a dat ordin pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale militarilor din pichetele Companiei a 3-a de la Chilia Veche.^[10]

Generalul de brigadă Iulius Dunca a făcut parte dintre cei ce au pus bazele artileriei române moderne, începându-și activitatea la 7 ani de la înființarea acesteia. Are meritul de a fi fost comandant al renumitelor Regimente 1 și 2 Artilerie

Date personale
Iuliu Dunca
Iuliu Dunca
Născut	7 ianuarie 1825 Botoșani, Moldova
Decedat	24 decembrie 1907 (82 de ani) Lausanne, Elveția
Cetățenie	România
Activitate
Alma mater	Școala Militară de Ofițeri din Iași (1852-1854)
Premii	Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României”

· 1834 - S-a nascut Johann Philipp Reis, inventator german, profesor german de fizică și matematică, care a construit primul aparat de telefon în stare de funcționare și a folosit pentru prima oară denumirea de “Telephon”; (d.24.01.1874). Aparatul a fost prezentat la data de 26 octombrie 1861 în Frankfurt, Germania. Americanul Alexander Graham Bell , cel caruia i se acorda adeseori gresit paternitatea inventarii telefonului, a experimentat cu aparatul inventat de profesorul german Johann Philipp Reis. Bell a depus abia pe data de 14 februarie 1876 cererea de patent în America.

· 1844: Bernadette, călugariță franceză, cea care a avut viziunea Fecioarei Maria (d. 1879)

· 1845: Ludovic al III-lea al Bavariei (Ludwig Luitpold Josef Maria Aloys Alfried; 7 ianuarie 1845 – 18 octombrie 1921) a fost ultimul rege al Bavariei și a domnit în perioada 1913-1918. În iunie 1867, Ludovic a vizitat Viena pentru a participa la funeraliile verișoarei sale, Arhiducesa Mathilda de Austria (fiica surorii tatălui său Prințesa Hildegarde de Bavaria). În timp ce era acolo, Ludovic a întâlnit-o pe verișoara Mathildei, Maria Theresia, Arhiducesă de Austria-Este, care avea 18 ani.

La 20 februarie 1868, la biserica Sf. Augustine din Viena, Ludovic s-a căsătorit cu Maria Theresa. Ea era singura fiică a Arhiducelui Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este (1821–1849) și a soției lui Arhiducesa Elisabeth Franziska de Austria (1831–1903).

Până în 1862, unchiul lui Ludovic a domnit ca regele Otto I al Greciei. Deși Otto a fost detronat, Ludovic a rămas în linia de succesiune la tronul Greciei. Dacă ar fi reușit să devină rege al Greciei, ar fi fost necesar ca el să renunțe la biserica romano-catolic și să treacă la ortodoxism.

Prin căsătorie, Ludovic a devenit un bărbat bogat. Maria Teresa a moștenit multe proprietăți de la tatăl ei. Deținea domeniul Sárvár din Ungaria și domeniul Eiwanowitz din Moravia (acum Ivanovice na Hané în Cehia). Veniturile din aceste domenii i-au permis lui Ludovic să achiziționeze o moșie la Leutstetten în Bavaria. De-a lungul anilor, Ludovic a extins moșia din Leutstetten până când aceasta a devenit una dintre cele mai mari și mai profitabile din Bavaria. Uneori, Ludovic a fost criticat ca Millibauer (producător de lactate), datorită interesului său în agricultură.

Deși au menținut ca reședință Palatul Leuchtenberg din München, Ludovic și Maria Theresa au trăit în cea mai mare parte la Leutstetten. Au fost foarte fericiți și devotați iar din căsnicie au rezultat 13 copii:

Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei (1869–1955)
Adelgunde Marie Auguste Therese, Prințesă de Bavaria (1870–1958). Căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen (1864–1927).
Maria Ludwiga Theresia, Prințesă de Bavaria (1872–1954). Căsătorită cu Ferdinando, Duce de Calabria (1869–1960); au avut copii.
Karl Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1874–1927).
Franz Maria Luitpold, Prinț de Bavaria (1875–1957). Căsătorit cu Isabella Prințesă von Croÿ (1890–1982); au avut copii.
Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda, Prințesă de Bavaria (1877–1906). Căsătorită cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary.
Wolfgang Maria Leopold, Prinț de Bavaria (1879–1895)
Hildegarde Maria Christina Therese, Prințesă de Bavaria (1881–1948)
Notburga Karolina Maria Theresia, Prințesă de Bavaria (1883, a trăit doar câteva zile)
Wiltrud Marie Alix, Prințesă de Bavaria (1884–1975). Căsătorită cu Wilhelm, Duce de Urach (1864–1928).
Helmtrud Marie Amalie, Prințesă de Bavaria (1886–1977).
Dietlinde Maria Theresia, Josepha Adelgunde Prințesă de Bavaria (1888–1889)
Gundelinde Maria Josepha, Prințesă de Bavaria (1891–1983). Căsătorită cu Johann Georg Conte von Preysing-Lichtenegg-Moos (1887–1924); au avut copii

După decesul unchiului ei, Francis, în 1875, Maria Theresa a devenit moștenitoare a pretenției iacobite la tronul Angliei și a fost denumită de iacobiți regina Mary a IV și a III-a

Ludovic al III-lea s-a întors în Bavaria. Soția sa Maria Theresia a murit la 3 februarie 1919 la Castelul Wildenwart.

În februarie 1919, Eisner a fost asasinat; temându-se că ar putea fi victima unei contra-asasinat, Ludovic a fugit în Ungaria, mai târziu în Liechtenstein apoi în Elveția. S-a întors în Bavaria, în aprilie 1920 și a trăit la Castelul Wildenwart. Acolo a rămas până în septembrie 1921 când a plecat spre castelul său din Sárvár în Ungaria. A murit la Castelul Nádasdy la 18 octombrie 1921 la vârsta de 76 de ani.

La 5 noiembrie 1921 corpul i-a fost mutat la München alături de soția sa. I s-au făcut funeralii de stat și a fost înmormântat în cripta bisericii Frauenkirche din München.

Portret a lui Ludovic al III-lea la vârsta de 70 de ani.

Ludovic al III-lea în 1914.

Scurta domnie a lui Ludovic a fost conservatoare și influențată de enciclica catolică Rerum Novarum. Primul ministru Georg von Hertling numit de Luitpold în 1912, a rămas în funcție.

La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Ludovic a trimis un oficial la Berlin pentru a exprima solidaritatea Bavariei. Mai târziu, Ludovic chiar a pretins anexiuni pentru Bavaria (Alsacia și orașul Anvers, în Belgia, pentru a primi un acces la mare).

În 1917, când situația din Germania s-a înrăutățit treptat, Hertling a devenit cancelarul german și prim-ministru al Prusiei iar [Otto Ritter von Dandl]] a fost numit ministru de stat al Casei Regale și a Exteriorului și președinte al Consiliului de Miniștri la 11 noiembrie 1917, un echivalent al titlului de prim-ministru al Bavariei. Acuzat că a arătat loialitate oarbă Prusiei, Ludovic a devenit tot mai nepopular în timpul războiului. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, revoluția germană din 1918-1919 a izbucnit în Bavaria. La 7 noiembrie 1918, Ludovic a fugit de la reședința sa din München împreună cu familia sa. El a fost primul dintre monarhii detronați în Imperiul German în urma războiului.

La 12 noiembrie 1918, prim-ministrul Dandl s-a dus la Palatul Anif, lângă Salzburg, pentru a se vedea cu regele și de a obține ceea ce este cunoscut sub numele de Anifer Erklärung (Declarația Anif) în care Regele a eliberat pe toți oficialii guvernamentali, soldați și ofițeri civili de jurământul depus, dar nu a făcut nici o declarație de demisie.

Guvernul republican nou-format condus de Kurt Eisner a interpretat acest lucru ca o abdicare. Declarația a fost publicată de guvernul Eisner când Dandl a revenit la München a doua zi; interpretarea aceasta, oarecum ambiguă, a dus la căderea Casei de Wittelsbach.

Ludovic al III-lea s-a întors în Bavaria. Soția sa Maria Theresia a murit la 3 februarie 1919 la Castelul Wildenwart.

Date personale
Ludovic al III-lea

Nume la naștere	Ludwig Luitpold Josef Maria Aloys Alfried
Născut	7 ianuarie 1845 München
Decedat	18 octombrie 1921 (76 ani, 284 zile) Sárvár, Ungaria
Înmormântat	Catedrala din München
Părinți	Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Augusta de Austria
Frați și surori	Theresa de Bavaria Prințul Leopold al Bavariei Prince Arnulf of Bavaria[*]
Căsătorit cu	Maria Theresia de Austria-Este
Copii	Rupprecht, Prinț Moștenitor al Bavariei Adelgunde, Prințesă de Hohenzollern Maria, Ducesă de Calabria Prințul Karl de Bavaria Prințul Franz de Bavaria Mathilde, Prințesă de Saxa-Coburg-Kohary Prințul Wolfgang de Bavaria Prințesa Hildegarde de Bavaria Prințesa Notburga de Bavaria Wiltrud, Ducesă de Urach Prințesa Helmtrud de Bavaria Prințesa Dietlinde de Bavaria Gundelinde, Contesă von Preysing-Lichtenegg-Moos
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Rege al Bavariei
Domnie	5 noiembrie 1913 - 7 noiembrie 1918 (5 ani, 2 zile)
Predecesor	Otto al Bavariei

* 1859: Rudolf Ferdinand Spitaler (* 7 ianuarie 1859 la Bleiberg, Carintia, Austria; † 16 octombrie 1946 în Lübtheen, Mecklenburg, Zona de ocupație sovietică din Germania) a fost un astronom, geofizician, meteorolog și climatolog austriac.^[3]^[4]^[5]^[6]

A descoperit 64 de obiecte IC, în timp ce lucra la Observatorul din Viena, precum și cometa 113P/Spitaler.^[7]

A fost unul dintre primii care a speculat existența celei de-a 13 constelații zodiacale, identificată mai târziu ca fiind Ophiuchus.

· 1872 - S-a născut pictorul Octav Băncilă.

· 1872 - S-a născut Frederic Storck, sculptor român de origine germană.

· 1881: S-a nascut Ion Minulescu, poet, prozator și dramaturg român (d. 1944). Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.

* 1890: Ion Păscăluță (n. 7 ianuarie 1890, Târgul Fălești , județul interbelic Bălți- d. 1988, Canada) a fost un om politic român, membru al Sfatului Țării.

· 1895: Clara Haskil, pianistă originară din România (d. 1960). Născută în România într-o familie de evrei (sefarzi) români, este nevoită să se refugieze în 1940 în Franța, de unde datorită persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană.

· 1902 - S-a născut chimistul Ilie G. Murgulescu, preşedinte al Academiei Române (1963-1966) (m.28.10.1991).

* 1905: Coert Laurens Steynberg (n. 7 ianuarie 1905, Hennops River - d. 28 iulie1982, Pretoria), este un sculptor și desenator sud-african, ieșit din comunitatea afrikaners.

· 1910 - S-a născut cunoscutul bancher Alain de Rothschild.

· 1916: Elena Ceaușescu (numele la naștere Lenuța Petrescu; n. 7 ianuarie 1916,^[1]^[2] Petrești, România – d. 25 decembrie 1989,^[1]^[2] Târgoviște, România) a fost o politiciană comunistă română, soția președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu. A deținut funcțiile de membră a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR și prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri, având un rol politic tot mai important în Epoca Nicolae Ceaușescu, odată cu trecerea timpului.

În calitate de soție, a devenit subiect al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. A fost înfățișată drept o importantă cercetătoare chimistă, deși în realitate publicațiile apărute sub numele ei nu îi aparțineau. Printre numeroasele onoruri conferite, a fost și acela de membru titular al Academiei Române. Elena Ceaușescu a fost prezentă la mitingul din 22 decembrie 1989, însoțindu-l pe Nicolae Ceaușescu în fuga spre Târgoviște. Arestați și predați noilor autorități, cei doi au fost judecați sumar și executați prin împușcare. Date importante: 1916 • În data de 7 ianuarie 1916 se naște în satul Petrești din județul Dâmbovița, Lenuța Petrescu. Părinții ei se numeau Nae și Alexandrina Petrescu și erau țărani mijlocii care practicau atât munca câmpului, cât și negoțul (de aici și porecla de "Lenuța lui Briceag"). A avut un singur frate mai mare care s-a numit Gheorghe (Gogu) Petrescu. Acesta va pleca în București și se va căsători cu Adela, care îl va converti la marxism-leninism și va fi una din cele mai apropiate prietene ale Elenei Ceaușescu. Gogu și Adela Petrescu au avut trei copii. Aceștia vor fi nepoții preferați ai Elenei Ceaușescu.

1930 • Primele trei clase primare le face în Petrești. La vârsta de 14 ani, când se afla în clasa a IV-a primară, este declarată repetentă ca urmare a rezultatelor slabe la învățătură. A promovat doar la disciplinele de muzică, sport și lucru manual.

1930-36 • După ce lucrează o vară-două la câmp își părăsește satul natal pentru București pentru a sta cu fratele ei Gogu și soția acestuia, Adela. Primul ei serviciu a fost ca muncitoare necalificată într-o fabrică de produse farmaceutice. Ceva mai târziu își va găsi, prin relațiile fratelui ei, un post de ucenică la fabrica de textile Jaquard (care se afla pe Dealul Spirii). După război, Elena își va găsi un post de laborantă la un laborator chimic.

1937 • Elena Ceaușescu devine membră a Partidului Comunist Român (P.C.R.). Începe să frecventeze Cercul cultural muncitoresc, apropiindu-se de mișcarea sindicală comunistă. A activat în Comitetul de organizare al tineretului comunist din Capitală, reprezentând sectorul II Negru, perioadă în care este înregistrată cu numele conspirativ "Florina".

1939 • În primăvara anului 1939, la una din acțiunile Cercului cultural muncitoresc din București (al breslei metalurgiștilor și lucrătorilor din îmbrăcăminte), Nicolae Ceaușescu o cunoaște pe Lenuța Petrescu. S-a aflat ulterior că fratele mai mare, Marin Ceaușescu, ar fi cunoscut-o primul pe ilegalista Lenuța Petrescu. Acesta i-ar fi prezentat-o ulterior fratelui său mai mic, Nicolae. • La 1 mai 1939, participă la demonstrația organizată de breslele bucureștene (episod a cărui natură avea să fie, mult mai târziu, falsificată de propaganda oficială, prezentându-se că ar fi fost vorba de „o puternică demonstrație antifascistă”, organizată și condusă de Nicolae și Elena Ceaușescu).

• La 13 august 1939, în cadrul unei serbări câmpenești organizate în „Parcul Veseliei” de muncitorimea Capitalei, Lenuța Petrescu a fost aleasă „regina balului”, transformată ulterior în „regina muncii”. • În octombrie Nicolae Ceaușescu este ales de „Conferința de organizare a UTC” secretar al UTC. Reușește să părăsească locul, dispărând din activitate 6 luni.

1943 • La 14 august, Nicolae Ceaușescu este internat în lagărul de la Târgu Jiu, pentru deținuți politici, unde au fost transferați comuniștii din închisori. Conform literaturii de partid, tânăra utecistă Lenuța l-a vizitat de câteva ori la închisoarea de la Târgu-Jiu. Scopul vizitelor era acela de a asigura legătura deținutului cu exteriorul, pentru "a organiza și conduce din lagăr lupta partidului". Astăzi, unele surse din cadrul familiei Ceaușescu afirmă că, de fapt, Lenuța nu avea cum să-l viziteze la închisoare pe Nicolae, deoarece vizitele nu erau permise decât membrilor familiei. La acea dată cei doi nu erau căsătoriți legal. Lenuța Petrescu procura de la Ajutorul Roșu alimentele și îmbrăcămintea pe care unul din frații lui Ceaușescu i le ducea apoi la închisoare. Un sâmbure de adevăr există totuși în legăturile Elenei, deoarece ea îl vizita de fapt pe fratele său, Gheorghe Petrescu, închis și el la Târgu-Jiu.

• După 23 august 1944, ca vechi lucrător „cu munca politică”, Elena Ceaușescu devine membră CC al UTC, în vreme ce, pe linie profesională, ocupa doar un post de laborantă.

• La 30 august 1944 Nicolae Ceaușescu, însoțit de Lenuța Petrescu, împreună cu Petre Constantinescu-Iași, Constantin Agiu, Gheorghe Apostol, întâmpină la Colentina primele unități ale Armatei roșii. În aceeași zi, în numele tineretului comunist, Ceaușescu, asistat de Lenuța Petrescu, susține primul său mare discurs în balconul Societății Generale (vis-a-vis de Universitate) din București în cadrul mitingului de întâmpinare a unităților Armatei roșii. Tot în aceeași zi, Nicolae Ceaușescu este numit secretar CC al UTC (poziție deținută până în octombrie 1945).

1945 Elena Ceaușescu lucrează ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe însă va fi demisă pentru incompetență. Această situație era văzută ca incompatibilă cu calitatea ei de soție a unui personaj de seamă al conducerii de partid, drept care, la ordin, se înființează în cadrul Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din București un curs fără frecvență pe care, urmându-l (la sfârșitul anilor’40 – începutul anilor’50), Elena Ceaușescu dobândește titlul de „inginer chimist”. Trebuie menționat că după acest episod cursul respectiv a fost desființat.

1946 – 47 • Nicolae Ceaușescu îndeplinește funcția de instructor de partid (și nu secretar așa cum s-a spus în timpul regimului său) al comitetelor regionale Dobrogea, iar apoi Oltenia ale P.C.R.. Elena Ceaușescu îl însoțește în ambele locații. • Pe 17 noiembrie, Nicolae Ceaușescu este ales deputat în Circumscripția Slatina, județul Olt, fiind deputat în toate legislaturile până în decembrie 1989.

1947 • Pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceaușescu și Lenuța Petrescu se căsătoresc (actul de căsătorie nr. 2592/947).

1948 Pe 7 februarie 1948 se naște Valentin Ceaușescu, primul copil al soților Ceaușescu.

Zoia și Elena Ceaușescu în 1978

1949 Pe 1 martie 1949 se naște Elena – Zoia Ceaușescu, al doilea copil al soților Ceaușescu.

1951 • Pe 1 septembrie se naște Nicu Ceaușescu, al treilea copil al soților Ceaușescu.

1957 • Elena Ceaușescu ocupă funcția de cercetător științific la Institutul de Cercetări Chimice din București (ICECHIM).

1964 • Pe 20 martie 1964, Elena Ceaușescu se înscrie pentru teza de doctorat. „Doctoratul” Elenei Ceaușescu în chimie are o poveste interesantă. Acad. Constantin Nenițescu, șeful Catedrei și decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul IPB, s-a opus categoric. Partidul găsește însă o soluție și în această situație. Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iași a Academiei R.P.R., făcea cunoscut ICECHIM-ului, la 20 martie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceaușescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susținerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). De menționat că teza de doctorat a Elenei Ceaușescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaș, lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieșean pentru a fi susținută de cea care pretindea a o fi realizat. • În lunile iunie și iulie sunt grațiați 6711 deținuți politici (3.467 în iunie și 3.244 în iulie). • La 15 noiembrie 1964, Elena Ceaușescu preia funcția de director al ICECHIM (prin Ordinul nr. 1.895 al ministrului Industriei Petrolului și Chimiei, Mihail Florescu), „cu un salariu brut lunar de 3.500 lei”. • Pe 21 octombrie Gheorghe Gheorghiu-Dejcere noii conduceri sovietice, prin intermediul ambasadorului de la București, retragerea totală a consilierilor sovietici din România, ce va fi dusă la îndeplinire în decembrie același an.

1965 • Elena Ceaușescu devine membră a Consiliului Național al Cercetării Științifice (care avea 90 de membri) • Pe 18 martie MAN alege ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Ion Gheorghe Maurer ca președinte al Consiliului de Miniștri și pe Ștefan Voitec ca președinte al MAN. • Pe 19 martie 1965 încetează din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim–secretar al C.C. al P.M.R. și președinte al Consiliului de Stat.

1967 Pe data de 18 decembrie 1967, Elena Ceaușescu obține titlul științific de „doctor inginer” (cum îi comunica prin adresa nr.896, din 18 decembrie 1967, Ministerul Învățământului, Direcția Comisia Superioară de Diplome, sub semnătura secretarului științific, prof. Dr. Gheorghe Buzdugan).

1968 Pe 24 -25 octombrie, Plenara CC al PCR hotărăște înființarea organizației politice Frontul Unității Socialiste, care să grupeze în jurul – PCR și sub conducerea lui – toate organizațiile politice, obștești și profesionale din România și să fie singura structură abilitată să propună candidați la alegerile legislative locale. • Elena Ceaușescu devine membru al Comitetului Municipiului București al P.C.R.

1970 • În perioada 1970 – 1980, Elena Ceaușescu deține funcția de director general al ICECHIM-ului, postură din care – cu concursul nemijlocit al aparatului de partid și Securitate – începe să colecționeze titluri științifice care mai de care mai prestigioase de la o serie de instituții de profil din lume. • În perioada 13 - 27 octombrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în S.U.A., la invitația președintelui Richard Nixon.

1971 În perioada 1 – 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o serie de vizite de stat în: R.P. Chineză (1 – 9 iunie), R.P.D. Coreeană (9 – 15 iunie), R.D. Vietnam (15 – 19 iunie), R.P. Mongolă (21 – 25 iunie). Aceste vizite de stat (în special cele din R.P. Chineză și R.P.D. Coreeană) vor avea consecințe catastrofale asupra vieții social-culturale a României.

1972 La Conferința Națională a PCR, din 19 – 21 iulie 1972, Elena Ceaușescu este aleasă membră CC (Comitetul Central) al P.C.R. • Elena Ceaușescu devine membră a Biroului Executiv al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.

1973 • Elena Ceaușescu devine membră în Consiliul Suprem pentru Dezvoltare Economică și Socială. • Plenara CC al PCR, din 18 – 19 iunie, o alege pe Elena Ceaușescu membră a Comitetului Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. (fostul Birou Politic). În cadrul Plenarei, Nicolae Ceaușescu dispune, în luna iulie, să se continue construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră. • În perioada 4 - 8 decembrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o nouă vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Richard Nixon.

1974 • În perioada 28 februarie – 1 martie, drept „recunoaștere a excepționalelor sale merite științifice”, Elena Ceaușescu este aleasă membru al Academiei Republicii Socialiste România. Până în 1988 va reuși să devină membră a șase academii, Doctor Honoris Causa a 10 universități și va primi numeroase alte titluri și distincții.

• În perioada 5 – 8 martie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Argentina la invitația președintelui Juan Peron și a soției acestuia, vicepreședintele Isabel Peron. Ambițiile politice ale Elenei Ceaușescu vor crește și mai mult după întâlnirea cu Isabel Peron.

La Congresul al XI-lea al PCR, care are loc în perioada 25 – 28 noiembrie 1974, Nicolae Ceaușescu este reales în funcția de Secretar General al C.C. al P.C.R.. Comitetul Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. își schimbă denumirea în Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.) al C.C. al P.C.R. Elena Ceaușescu este realeasă membră a Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. Tot la Congresul al XI-lea al PCR este aleasă și membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. (care deținea 16 membri) – poziție deținută până în 22 decembrie 1989. Elena Ceaușescu este însărcinată cu problemele de cadre din PCR. Din acest moment Elena Ceaușescu devine persoana numărul doi în stat și în partid. Biroul ei din Comitetul Central al PCR va fi cunoscut de acum înainte sub numele de 'CABINETUL 2'.

1978 • În perioada 12–17 aprilie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează a treia vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Jimmy Carter.

• În perioada 13–16 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Regatul Unit al Marii Britanii. Cei doi sunt sunt primiți de regina Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham.

1979 • În ianuarie 1979, Elena Ceaușescu devine Președintele Comisiei C.C. însărcinat cu cadrele de Partid și de Stat (Comisia de Cadre a C.C. - poziție deținută până în 22 decembrie 1989), ceea ce însemna că practic ea controla toate numirile în partid și în guvern, atât la secretariatele de județ, cât și în funcțiile publice. În această funcție, Elena Ceaușescu controla întreaga politică în domeniu a P.C.R., nicio numire mai importantă nefăcându-se fără avizul său. • În luna martie se constituie „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii” din România, unul din primele din Europa răsăriteană.

• Pe date de 7 iunie 1979, Elena Ceaușescu este aleasă Președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (poziție deținută până în 22 decembrie 1989), devenind astfel membru cu drepturi depline în Cabinetul Ministerial.

• La Congresul al XII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1979, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin. Congresul se încheie cu o zi mai devreme decât fusese programat, datorită incidentului creat de veteranul partidului, Constantin Pârvulescu, care se ridică în plen împotriva cultului personalității creat în jurul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, cerând congresului să nu-l mai aleagă în fruntea partidului. Incidentul este oprit de Elena Ceaușescu care, împreună cu restul CPEx-ului, începe să-l aplaude pe Nicolae Ceaușescu.

1980 • Pe 30 martie 1980, la Plenara CC al PCR, Marea Adunare Națională (M.A.N.) alege Consiliul de Stat și Guvernul. Elena Ceaușescu este aleasă în funcția de prim-viceprim–ministru al Guvernului (poziție deținută până în 22 decembrie 1989).

• Pe 8 aprilie, Elena Ceaușescu este re-numită președintă a Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.

1981 • Elena Ceaușescu devine președintele Comitetului Național Român „Oamenii de știință și pacea” •

• Pe 29 decembrie se constituie Comitetul Național Român “Oamenii de știință și pacea”, în fruntea căruia se află Elena Ceaușescu. • 31 decembrie – PCR numără 3.150.812 membri.

1982 Pe 21 mai ședința de lucru a CC al PCR operează masive mișcări de cadre la nivelul guvernului și CPEx al CC al PCR. Primul ministru Ilie Verdeț este eliberat din funcție. MAN alege în funcția de prim-ministru, pe Constantin Dăscălescu. Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă sunt realeși în funcția de prim vice-primi-miniștri.

• În luna decembrie, Elena Ceaușescu este aleasă vicepreședinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale.

1983 • Pe 21 mai CPEx al CC al PCR numește un nou guvern condus de Constantin Dăscălescu, prim-ministru; sunt prim-viceprim-miniștrii: Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă.

1984 Pe 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu inaugurează oficial temelia viitoarei „Casa Republicii (Poporului)” și a Bulevardului „Victoria Socialismului”.

Se desfășoară, la București, lucrările Congresului al XIII–lea al P.C.R. La Congresul al XIII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1984, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin.

1985 • Pe 28-29 martie MAN, rezultată din alegeri, realege ca președinte al României pe Nicolae Ceaușescu. Sunt alese, de asemena, Consiliul de Stat, guvernul condus de Constantin Dăscălescu (având ca prim-viceprim-miniștri pe Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă).

• Primul Congres al Științei și Învățământului, care are loc în perioada 28 – 29 noiembrie 1985, o desemnează pe Elena Ceaușescu în funcția de președinte al Consiliului Național al Științei și Învățământului.

· 1918: Ion Frunzetti, critic și istoric de artă, poet, publicist, eseist și traducător român (d. 1985)

* 1925; Gerald ('Gerry') Malcolm Durrell (n. 7 ianuarie 1925,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]Jamshedpur[*], India – d. 30 ianuarie 1995,^[2]^[3]^[4]^[5] Jersey) a fost un naturalist, conservaționist, autor și prezentator de televiziune. Este fratele mai mic al cunoscutului scriitor englez Durrell Lawrence. A fost un reputat cercetător în domeniul știintelor naturale și un miliant pentru protecția mediului inconjurator și pentru prezervarea speciilor amenințate de extincție.

· 1926: Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băița, județul Hunedoara (interbelic) - d. 19 august 1999, București) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist și producător de film. Mircea Sântimbreanu este cunoscut mai ales ca scriitor de literaturăpentru copii și pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a condus-o. Ion Anghel Mânăstire este unul dintre romancierii valoroși pe care Mircea Sântimbreanu i-a promovat pe prima scenă a literaturii române. A studiat la Liceul Ortodox-Român “Avram Iancu” din Brad^[1] (1935-1943), a absolvit Facultatea de Drept (1947) și Facultatea de Filosofie din București (1951), iar între anii 1948-1951 a fost asistent universitar la Catedra de Drept Penal a Universității București.^[2]

Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Școala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Școala elementară de 7 ani nr. 139 din București, cartierul Rahova. Experiența cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărți pentru copii. Din anul 2000, școala poartă numele de Mircea Sântimbreanu. ^[3]

A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[4]

La 20 mai 1996 Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetățean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Țării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.

· 1928: S-a născut inginerul Mihai M. Niţă, membru corespondent al Academiei Internaţionale de Astronautică din 1969 (m.21.10.1999).

· 1930 - S-a născut Jack Greene, cântăreţ şi baterist country american.

· 1935: S-a nascut renumita actriță română, Ioana Bulcă (Ioana Bulcă-Diaconescu) ("La Moara cu noroc", "Burebista", "Lovind o pasăre de pradă"). Din 1959 este actriță a Teatrului Național din București. A făcut Liceul Teoretic, în Sibiu; În 1957 absolvă Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București; Din 1959 este actriță a Teatrului Național din București.

Piese de teatru: IATC, „Casandra”, roluri de absolvire: Ruxandra- „Trei generații” de Lucia Demetrius, regia Ion Finteșteanu, 1956; Solveig- „Peer Gynt” de Henrik Ibsen, regia Dinu Cernescu, 1957. Teatrul Național București (din 1959): Marianne- „Tartuffe” de Moliére, regia Ion Finteșteanu, 1960, Mitte Kremnitz- „Eminescu” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1964, Ileana Cosânzeana- „Înșir’te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Miron Nicolescu, 1964, Georgeta- „Enigma Otiliei” de George Călinescu, regia Ion Cojar, 1968, Nicole Martois- „Un fluture pe lampă” de Paul Everac, regia Horea Popescu, 1972, Ancuța- „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, regia Marietta Sadova, 1973, Elisabeth- „Richard al III-lea” de W. Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976, Colette Duduleanu- „Gaițele” de Al. Kirițescu, regia Horea Popescu, 1977, Berta – „Cartea lui Ioviță” de Paul Everac, regia Paul Everac, 1981, Didina Mazu- „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, regia Sanda Manu, 1984, Felice- „Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia Victor Moldovan, 1988, Hecuba – „Troienele” („Trilogia antică), regia Andrei Șerban, 1990, Înălțimea sa – „Cabinierul”- Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991, Bélise – „Femeile savante” de Moliére, regia Lucian Giurchescu, 1997, Lotta Bainbridge- „Așteptând la Arlechin” de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2007;

Cu „Trilogia antică” (TNB) participă la Festivalurile de la Sao Paolo, Edinburgh, Paris, Milano și Salzburg. A jucat în filme:

Moara cu noroc (1957) - Ana;
Portretul unui necunoscut (1960);
Partea ta de vină (1963);
Mofturi 1900 (1964);
Zodia Fecioarei (1966) - Midia;
Fantomele se grăbesc (1966);
Răutăciosul adolescent (1969)
Mihai Viteazul (1971) - Doamna Stanca
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
Astă seară dansăm în familie (1972) - Blonda
Ciprian Porumbescu (1973) - Tereza Kanitz
Scorpia (1973) - film TV
Cantemir (1975) - Doamna Casandra;
Mușchetarul român (1975) - Doamna Casandra;
Burebista (1980) - Magna Mater Midia
Șantaj (1981);
Întoarcerea la dragostea dintâi (1981);
Bunicul și o biată cinste (1984);
Lovind o pasăre de pradă (1984);
Restul e tăcere (2008) - Aristizza Romanescu.

Date personale
Ioana Bulcă
Ioana Bulcă
Nume la naștere	Ioana Bulcă
Născută	7 ianuarie 1935 (84 de ani) Podari, județul Dolj, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Alte nume	Ioana Bulcă-Diaconescu
Premii Gopo
Cea mai bună actriță în rol secundar 2008 Restul e tăcere

* 1936: Ioana Citta Baciu (n. 7 ianuarie 1936, Galați - d. 20 ianuarie 2016, București) a fost o actriță de film, radio, televiziune, scenă și voce română.
S-a născut la Galați pe 7 ianuarie 1936. Între 1953 - 1971, Ioana Citta Baciu a jucat la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, la Teatrul "V.I. Popa" Bârlad, la Teatrul "Maria Filotti" Brăila, la Teatrul Național Târgu-Mureș și la Teatrul "Alexandru Davilla" Pitești. A murit la 20 ianuarie 2016.
Filmografie:

· 1936 - S-a născut Eldee Young, basist american.

· 1941 - S-a născut James West, cântăreţ american (The Innocents).

· 1942 - S-a născut Danny Williams, cântăreţ sud-african.

· 1942 - S-a născut Paul Revere, clăpar american (Paul Revere & The Raiders).
* 1942: Takao Nishiyama (n. 7 ianuarie 1942) este un fost fotbalist japonez.
* 1942: Hayford Peirce este un scriitor american de literatură science-fiction, de mister și thriller.
* 1943: Delia Steinberg Guzmán este de o muziciană, scriitoare^[1]^[2]^[3] și, începând cu anul 1991, Președinte Internațional al Noii Acropole, organizație internațională cu caracter filosofic, cultural și social.
S-a născut la Buenos Aires, Argentina, în 7 ianuarie 1943, obținând cetățenia spaniolă în 1975.
Pentru activitatea domniei sale în calitate de director al Organizației Internaționale Noua Acropolă a primit, în 1980, Medalia de Argint în Arte, Științe și Litere din partea Societății Academice pentru Educație și Încurajare, patronată de Academia Franceză.

· 1944 - S-a născut Mike McGear, (Michael McCartney), vocalist şi compozitor britanic, fratele lui Paul McCartney (Scaffold).

· 1945 - S-a născut Dave Cousins, vocalist, muzician şi compozitor britanic (Strawbs).
* 1947: Dan Anca (n. 7 ianuarie 1947 – d. 20 octombrie 2005) a fost un renumit fotbalist și antrenor român, remarcat în România pentru activitatea sa la Universitatea Cluj pentru care a îmbrăcat de 318 ori tricoul alb-negru în prima ligă.

A fost printre puținii sportivi care, în cariera lor, au evoluat la o singură echipă timp de peste un deceniu. În această perioadă a fost și component al echipei naționale, cu care a participat la Campionatul Mondial din Mexic1970 și a jucat în meciul dintre Anglia și România de pe Wembley în 15 ianuarie 1969, încheiat cu scorul de 1-1. Ca antrenor a activat doar la Universitatea Cluj, unde a ocupat și funcția de vicepreședinte.

În cinstea marelui fotbalist, suporterii Universității Cluj au organizat o cupă a suporterilor numită "Cupa Dan Anca". Prima ediție a avut loc în vara anului 2008 fiind un adevărat succes organizatoric, la această competiție înscriindu-se 31 de echipe însumând peste 350 de jucători. Toate meciurile s-au jucat pe Stadionul Ion Moina. Se dorește ca acest eveniment să aibă loc anual sau chiar de două ori pe an, asta dacă va fi posibilă organizarea competiției și pe timp de iarnă în Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj Napoca.

· 1948 - S-a născut Kenny Loggins, vocalist, chitarist şi compozitor american (Loggins & Messina).
* 1952: Sammo Hung (n. 7 ianuarie 1952) este un actor și regizor din Hong Kong, cunoscut mai ales datorită filmelor lui de arte marțiale. A colaborat cu Jackie Chan, King Hu și John Woo.
* 1953: Robert Longo (n. 7 ianuarie 1953) este un pictor, sculptor și regizor american. S-a născut la 7 ianuarie 1953 în Brooklyn, New York și a crescut în Long Island, într-un cartier fascinant înconjurat artă: film, televiziune, magazine și cărți comice, care continuă să-i influențeze arta. Longo a început colegiul la University of North Texas, în orașul Denton însa a renunțat înainte de absolvire. Mai târziu a studiat sculptura cu Leonda Finke care l-a încurajat într-o carieră artistică. În 1972 Longo a primit o bursă de studiu la Accademia di Belle Arte în Florența, Italia, unde intră în contact cu arta europeană care îl impresionează foarte mult.
* 1957: Alexandru Ungureanu (n. 7 ianuarie 1957, București – d. 11 octombrie 2004, Bacău) a fost un scriitor de science-fiction român. Fiul juristului Vasile Ungureanu și al Elenei, își începe studiile în București, unde, după absolvirea școlii generale, urmează cursurile secției reale a Liceului Teoretic Nr. 24 și, apoi, pe cele ale secției Tehnologia Transporturilor și Telecomenzi Feroviare a Facultății de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic București.

Are preocupări literare încă din liceu, frecventând mai toate cenaclurile bucureștene și scriind cu frenezie proză umoristică, poezie și teatru absurd. În anul 1978 își face debutul în cenaclul studențesc Solaris, al Casei de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa", pe care îl va și conduce în perioada 1979-1982. În 1979 creează primele proze de anticipație, gen care îl va impune rapid mai ales prin inventivitatea, viziunea poetică și romantică, dar și ultramodernă cu care își construia misterioasele povestiri.

Debutează publicistic peste doi ani, când SLAST îi publică povestirea Alarmă în sistemele cibernetice, în același an revista "Convorbiri literare" acordându-i premiul său pentru povestirea Mașina de visat șerpi. Urmează, firesc, alte și alte consacrări, între care se număra Premiul Helion pentru povestirea „Artele marțiale moderne” (I) - 1982, Premiul al III-lea la secțiunea povestire a concursului Consfătuirii Naționale a Cenaclurilor de Anticipație, pentru „Cei dintr-o lacrimă” - 1982ș.a., precum și apariția în paginile revistelor Știință și Tehnică, Ateneu, Convorbiri literare, România literară, Steaua, Vatra, în fanzinele Paradox, Helion, Fantastic Magazin, Ing, Quasar, în almanahurile Anticipația și Convorbiri literare.

În 1982, la absolvirea facultății, e repartizat ca inginer la Stația Căi Ferate Uzinale a Combinatului de îngrășăminte Chimice Bacău, din 1984 preluând și conducerea cenaclului Clepsidra al Comitetului Județean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creație de aici îi priește, lucrând concomitent la culegerea de povestiri Artele marțiale moderne și la romanul realist Povestiri de la marginea lumii.

Editorial debutează în 1984, când Editura Albatros îi publică, în colecția "Fantastic Club", romanul Marele Prag, ce l-a impus definitiv și i-a adus Premiul Comitetului Central al U.T.C. În 1987 se transferă la Centrul de Radiodifuziune Galbeni (Bacău), iar după 1990 își abandonează profesia de bază, dedicându-se aproape în exclusivitate gazetăriei, împreună cu cenacliștii de la "Clepsidra" pune bazele publicației "Pur și simplu", al cărei redactor-șef e în perioada 1990-1991, apoi devine director al săptămânalului "Argus" (1992), redactor-șef adjunct al cotidianului "Ziua" (1993), redactor-șef al "Radio Star B" (1993) și la cotidianele "Ultima oră" (1995), "Monitorul de Bacău" (1995-1996) și săptămânalului "Așa" (1998), director al publicației "Top Class", la alte publicații cu caracter economic. Nu neglijează afacerile, având preocupări editoriale, care au condus la apariția celui de-al doilea volum, Artele marțiale moderne (Editura "Celelalte Cuvinte", Bacău, 1990), precum și a altora, de factură tehnică.

După 1990, s-a dedicat o vreme activității editoriale, fiind redactor și editor al revistei "Dracula" (1990-1991), precum și al unor antologii SF de proze românești și străine.

Tradus peste hotare și inclus în dicționarele de gen, prozatorul a decedat înainte de vreme, la începutul lui octombrie 2004.

A publicat în "Convorbiri literare", Știință și tehnică, Almanahul Anticipația, Ing, Paradox, Helion, Fantastic Magazin și în toate antologiile SF dinainte de 1990.

· 1959 - S-a născut Kathy Valentine, basistă americană (Go-Gos).
* 1960: Grigore Belostecinic (n. 7 ianuarie 1960) este un economist moldovean, specialist în marketing și logistică, rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (din 2001). Este membru al Academiei de Științe a Moldovei. Din 2010 până în 2015 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturele a XIX-a și a XX-a; și-a depus mandatul pentru a-și continua activitatea în calitate de rector
* 1962: Aleksandr Gelievici Dughin (rusă: Александр Гельевич Дугин) (n. 7 ianuarie 1962) este un geopolitician, filosof, sociolog și politician rus. Este cunoscut pentru vederile sale fasciste^[1]^[2]^[3]^[4] și a avut legături strânse cu Kremlinul și armata rusă.^[5] De asemenea, este președintele Partidului Eurasiatic - mișcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care și Bazele geopoliticii (1997). Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiția geopoliticii clasice germanecu cea a gîndirii panslaviste, precum și cu mistica teosofică rusească
* 1964: Nicolas Cage (n. 7 ianuarie 1964,^[1]^[2]^[3]^[4] Long Beach, California, SUA^[5]) este pseudonimul lui Nicolas Kim Coppola, un actor american, laureat al Premiului Academiei Americane de Film în 1996 pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul său din filmul Leaving Las Vegas. Și-a început cariera în televiziune în anul 1981.

În total a jucat în peste 60 de filme inclusiv Face/Off (1997), Ghost Rider(2007) și Knowing (2009). A fost căsătorit de 3 ori Patricia Arquette, Lisa Marie Presley și Alice Kim Cage cu care este încă însurat; și are 2 copii: Weston Coppola Cage și Kal-El Coppola Cage.

Pentru a evita orice formă de nepotism fiind nepotul lui Francis Ford Coppola, a decis să-și schimbe numele din Nicolas Coppola în Nicolas Cage, nume inspirat de supereroul Marvel Luke Cage.^[14] A colaborat cu unchiul sau în filmele „Rumble Fish“^[15] și „Peggy Sue Got Married“.^[16]

În 1987 a jucat în comedia romantică numită „Moonstruck“ împreună cu Cher;^[14] în comedia cult S-a furat Arizona,^[14] filmul Wild at Heart regizat de David Lynch în 1990;^[14] a avut un rol principal în 1999 în filmul Bringing Out the Dead regizat de Martin Scorsese^[14] și ca să nu uităm de rolul lui foarte bine jucat în filmul Matchstick Men în 2003.^[17]

A fost nominalizat de 2 ori pentru un Oscar, câștigând odată în rolul unui alcoolic sinucigaș în Leaving Las Vegas.^[14] Cealaltă nominalizare a venit pentru rolul dublu din filmul Hoțul de orhidee.^[18] În ciuda acestor succese, marea majoritate a filmelor de la începutul carierei nu au avut cele mai bune încasări, spre exemplu filmul 8mm care nu a vândut cele mai multe bilete dar este acum considerat un film foarte bun.^[19] Pentru rolul din filmul Captains Corelli's Mandolin a învățat să cânte la mandolină.^[20]^[21] Filmele Lord of War și The Weather Man care au apărut în 2005 și în care Nicolas Cage a avut rolul principal^[22] nu au avut vânzări foarte bune în ciuda criticilor pozitive pe care Cage le-a primit pentru aceste filme.^[23]

În decembrie 2006, Cage a anunțat la festivalul internațional de film din Bahamas ca plănuiește să reducă din activitatea sa în filme și să încerce să urmărească alte interese în viața lui: „Am făcut foarte multe filme deja și simt că ar trebui să explorez și alte oportunități fie ele o pasiune către scris sau alte pasiuni pe care le voi găsi pe parcurs.“

În 2008 Cage a jucat rolul unui asasin plătit care se răzgândește în mijlocul unei misiuni în filmul Bangkok Dangerous.^[24]

În 2009 îl putem găsi pe Cage în filmul științifico-fantastic Knowing. În acest film el joacă rolul unui profesor care studiază conținutul unei capsule care a fost îngropată timp de 50 de ani. Pe o bucată de hârtie care pare să conțină numere aleatorii descoperă secvențe care arată locul, data și numărul de morți în toate catastrofele din ultimii 50 de ani. Totodată descoperă că sunt trei care nu au avut loc și ultima însemnând sfârșitul lumii.^[25] Tot în 2009, Nicolas joacă în filmul Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans^[26] unde are rolul unui polițist corupt care este încurcat în jocuri de noroc, trafic de droguri și probleme cu alcoolul. În acest film Cage se reîntâlnește cu Eva Mendes cu care a mai jucat în Ghost Rider

* 1965: José Manuel Imbamba (n. 7 ianuarie 1965, Boma, Saurimo) este un cleric angolez, arhiepiscop, mitropolit romano-catolic de Saurimo din 12 aprilie 2011

* 1966: Jorge Paulo Agostinho Mendes (n. 7 ianuarie 1966) este un om de afaceri și impresar portughez de fotbal, fondator al companiei de impresariat sportiv GestiFute.

Mendes este considerat drept unul dintre cei mai bogați și mai influenți impresari de fotbal din lume, printre clienții săi numărându-se Cristiano Ronaldo, David de Gea, Diego Costa, James Rodríguez, Ángel Di Maríași antrenorii Carlos Queiroz și José Mourinho. În anul 2016, Mendez avea o avere estimată la 72 de milioane de dolari americani. ^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]

Jorge Mendes a fost numit Impresarul Anului de către Globe Soccer Award de 6 ori consecutiv, între 2010 și 2015

* 1969: Claudia Amengual (n. 7 ianuarie 1969, Montevideo, Uruguay^[1]) este o romancieră și o traducătoare uruguayană. A scris:

La rosa de Jericó, 2000 (roman)^[2]
El vendedor de escobas, 2002 (roman)
Desde las cenizas, 2005 (roman)
Más que una sombra, 2007 (roman)
Nobleza obliga, 2010 (articole în revista Galería)
Diez años de Arquitectos de la Comunidad, 2010 (institucional)
Falsas ventanas, 2011 (roman)
Rara avis. Vida y obra de Susana Soca, 2012 (eseuri)
El rap de la morgue y otros cuentos, 2013 (povestiri)^[3]
Cartagena, 2015 (roman)^[4]
Una mirada al periodismo cultural: Jaime Clara y „Sábado Sarandí”, 2016 (eseuri)^[5]
Viajar y escribir: nueve destinos que inspiran, 2017 (eseuri)
El lugar inalcanzable, 2018 (roman)^[6

* 1971: Jeremy Lee Renner (n. 7 ianuarie 1971)^[1]^[2]^[3] este un actor, cantaret, muzician și fost make-up artist american.

* 1975: Bogdan Andone (n. 7 ianuarie 1975,^[1] Aiud, România) este un mijlocașromân de fotbal retras din activitate și actual antrenor. A debutat în Liga Ipe 22 martie 1992 în meciul Sportul Studențesc - Corvinul Hunedoara 3-0.

* 1975: Urs Imboden (n. 7 ianuarie 1975, satul Santa Maria im Münstertal, Cantonul Graubünden, Elveția) este un schior elvețian, care a concurat la Jocurile Olimpice de iarnă de la Salt Lake City (2002) din partea Elveției și la Jocurile Olimpice de iarnă de la Vancouver (2010) din partea Republicii Moldova. El este cetățean moldovean naturalizat. Disciplina sa favorită este slalomul.

* 1975: Oleg Șișchin (n. 7 ianuarie 1975, în Chișinău) este un fotbalist internațional moldovean, care în prezent evoluează la clubul Academia Chișinău.^[2]

Oleg Șișchin a jucat în 38 de meciuri pentru echipa națională de fotbal a Moldovei.

* 1976: Sorin Moisă (n. 7 ianuarie 1976, Piatra Neamț, Neamț) este de profesie economist, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale. De asemenea, a absolvit un program de Masterat în Relații Internaționale al Școlii Naționale de Știinte Politice și Administrative București și este în curs de finalizare a lucrării de doctorat în Relații Internaționale la Universitatea Oxford din Marea Britanie, cu o teză, începută în anul 2006, despre Uniunea Europeană ca actor politic transformator în contextul extinderii UE către fostele țări comuniste. În anul 2001, la invitația Departamentului de Stat al SUA, a participat la un program de vizite în Statele Unite ale Americii axat pe probleme de securitate internațională. Cunoaște la nivel avansat englezași franceza.

Între ianuarie 2002 și august 2006, Sorin Moisă a fost consilierul politic al Delegației Comisiei Europene la București. Și-a început activitatea profesională la rețeaua de ziare Monitorul, unde a publicat articole de analiză și opinie pe teme economice, politice și de afaceri europene.^[1]

În calitatea sa de Director de Cabinet adjunct al Comisarului European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Dacian Cioloș (de la începutul mandatului în februarie 2010), Sorin Moisă a participat nemijlocit la coordonarea politică și administrativă a uneia dintre cele mai mari și puternice Direcții Generale ale Comisiei Europene.

În 2014, în numele coaliției de stânga centrată în jurul Partidului Social Democrat, a câștigat un mandat de deputat in Parlamentul European.

* 1977: Nuno Claro (n. 7 ianuarie 1977, Tondela, Portugalia) este un fotbalistportughez care evoluează la clubul Olt Slatina pe postul de portar.

* 1979: Ionica Munteanu (n. 7 ianuarie 1979, București) este o jucătoare de handbaldin România, care joacă pentru Universitatea Cluj^[5] și echipa națională a României

* 1980: André Izepon Astorga (n. 7 ianuarie 1980) este un jucător de fotbalbrazilian care în sezonul 2007-2008 a jucat la clubul U Cluj.

* 1980: Mamouma Armel Ossilia Disney (n. 7 ianuarie, 1980) este un jucător de fotbal congolez, care a evoluat în Liga 1 pentru Internațional Curtea de Argeș, Pandurii Târgu-Jiu și Farul Constanța.

* 1983: Matteo Tagliariol (n. 7 ianuarie 1983, Treviso, Italia) este un scrimeritalian specializat pe spadă, camion olimpic în 2008, vicecampion mondial pe echipe în 2007 și la individual în 2009.

· 1985 - S-a nascut fotbalistul Bănel Nicoliţă; (n.Făurei, Brăila).

· 1985: Lewis Carl Davidson Hamilton (născut 7 ianuarie 1985, la Stevenage, Marea Britanie) este un pilot de Formula 1. El a debutat în campionatul mondial în 2007, la echipa McLaren Mercedes. Este primul pilot de culoare din Formula 1, fiind născut în Marea Britanie dar din părinți imigranți din Grenada.
* 1985: Luminița-Maria Jivan (n. 7 ianuarie 1985) este un deputat român, ales în legislația 2016-2020.
* 1985: Wayne Neville Routledge (n. 7 ianuarie 1985 ,Londra), este jucător de la Swansea City AFC.
* 1987: Davide Astori (n. 7 ianuarie 1987,^[2] San Giovanni Bianco, Italia – d. 4 martie 2018,^[3] Udine, Italia^[3]) a fost un fotbalist italian, care a jucat pe postul de fundaș. După ce a jucat fotbal la tineret pentru Pontisola, Astori și-a început cariera la Milano, jucând cu Pizzighettone și Cremonese. În 2008, Cagliari l-a transferat în coproprietate, înainte de a fi transferat definitiv de Milan, dar nu a jucat niciodată în primă echipă în 2011.
La 4 martie 2018, Astori a murit în timp ce se afla într-un hotel din Udine, înainte de meciul lui Fiorentina cu Udinese. O declarație a clubului a spus că "Fiorentina este profund zguduită și obligată să anunțe că căpitanul lor Davide Astori a murit."^[4]^[5] A murit de un atac de cord în timpul somnului
* 1987: Michael McGlinchey (n. 7 ianuarie 1987) este un fotbalist neozeelandez.
* 1988: Hardwell pe numele real Robbert van de Corput (n. 7 ianuarie 1988) este un DJ olandez de muzică House Progresiv și Electro House, de asemenea este și un producător muzical.

Ieșirea pe scenă, în 2009, o face cu bootleg-ul "Show Me Love vs Be". Printre cele mai răsunătoare hit-uri ale sale se enumeră: "Spaceman", "Encoded", "The World", "Cobra" și "Apollo", iar în colaborare cu Tiësto - "Zero 76". În 2011 a reușit să intre în Top 100 al revistei DJ Magazineclasându-se pe locul 24, iar în 2012 a urcat 18 poziții, clasându-se deja pe locul 6 în lume

* 1989: Elena Avdekova (în rusă Елена Авдекова; n. 7 ianuarie 1989)^[1] este o este o handbalistă din Rusia care joacă pentru CS Minaur Baia Mare^[2] și echipa națională a Rusiei
* 1989: Emiliano Adrián Insúa Zapata (n. 7 ianuarie 1989, Buenos Aires) este un fotbalist argentinian care joacă pe postul de fundaș stânga la clubul din Bundesliga,VfB Stuttgart. Insúa este cetățean spaniol, unul din bunicii săi fiind spaniol.^[2]

Emiliano Insúa a început fotbalul la o echipă anonimă din Argentina, Pinocho. Aici joacă atât ca fundaș central cât și ca fundaș stânga, însă ce l-a adus în atenția granzilor din Argentina a fost tehnicitatea sa deosebită cât și precizia paselor sale. Apoi Insua se alătură juniorilor lui Boca Juniors. În 2006 promovează în echipa mare a lui Boca, însă nu bifează nici măcar o partidă pe La Bombonera.

Deși nu joacă la echipa mare a lui Boca, scouterii lui Liverpool îl conving pe Benitez că Insua are un potențial enorm. Așa că Insua este împrumutat de Boca la Liverpool. Debutează la Liverpool pe 28 aprilie 2007, într-un meci cu Portsmouth. Totuși, în acel sezon a bifat doar două prezențe pentru Liverpool, locul de titular pe banda stângă a apărării cormoranilor fiind deținut de Fabio Aurelio. În acel an câștigă Campionatul Mondial cu echipa U20 a Argentinei, pentru care bifează 15 prezențe într-un singur an. Această performanță l-a convins pe Benitez că Insua merită transferat definitv la Liverpool, fapt ce se realizează în 2007. În acel sezon bifează doar 3 prezențe la echipa mare. Insua a jucat o bună perioadă de timp la echipa a doua a clubului din Liverpool, cu care câștigă campionatul „rezervelor” din 2008. La Galatasaray este antrenat de Gheorghe Hagi. A fost cumpărat de Atlético Madrid de la Sporting Lisabona.

· 1990: Gregor Schlierenzauer, săritor cu schiurile austriac
* 1991: Clément Grenier (Pronunție în franceză: /klemɑ̃ ɡʁənje/; n. 7 ianuarie 1991) este un fotbalist francez care joacă pentru Olympique Lyon și naționala Franței, pe care a reprezentat-o la toate categoriile de vârstă. Este cunoscut pentru abilitățile sale tehnice, dribling și pentru executarea de lovituri libere. Mai poate juca ca extremă dreapta sau al doilea atacant.
* 1991: Caster Semenya (n. 7 ianuarie 1991, Ga-Masehlong, provincia Limpopo) este o atletă sud-africană specializată pe distanțe medii, campioană mondială în 2009 și vicecampioană olimpică în 2012 în proba de 800 m.
* 1992: Ionuț Năstăsie (n. 7 ianuarie 1992,^[1] Craiova, România) este un fotbalistprofesionist, care evoluează pe postul de mijlocaș la echipa FC Argeș în Liga a II-a. A jucat pe plan internațional pentru Echipa națională de fotbal a României Under-19
* 1992: Viorel Ștefan (n. 7 ianuarie 1992, Crevedia) este un fotbalist român aflat sub contract cu clubul Dinamo București. În prezent este împrumutat la CS Buftea până în iulie 2012

Decese

· 672: A decedat impăratul Tenji (n. 626), cunoscut de asemenea sub numele de împăratul Tenchi. A fost a conform tradiției al 38-lea imparat al Japoniei.
* 810: Widukind, cunoscut și ca Wittekind (n. cca. 777 — d. 7 ianuarie 810), a fost un cunoscut conducător al saxonilor în lupta acestora împotriva Imperiului Franc condus de Carol cel Mare. Și-a făcut prima apariție ca duce al saxonilor, în timp ce Carol lupta contra longobarzilor în Italia. În prima fază Widukind a operat cu succes, însă apoi Carol i-a învins pe saxoni în mai multe bătălii și a forțat triburile acestora la supunere. Widukind a fugit și în 776 a ridicat o nouă revoltă. Când Carol a revenit cu forțe superioare, saxonii într-un număr mare sau prezentat la el la Dieta de la Paderborn (777), și și-au exprimat dorința de a fi botezați, acceptând plata impozitelor și zeciuielei. Widukind care nu a vrut să se prezinte francilor a fugit în Danemarca (încă păgână), la regele Sigfred cu a cărui soră a fost căsătorit. În timpul campaniei lui Carol în Iberia, a invadat teritoriile adiacente Rinului. Și numai întoarcerea lui Carol l-a forțat din nou să se retragă. În 782 Widukind a atacat pe malurile Weserului o armată francă, măcelărind-o în totalitate. Carol a răzbunat înfrângere printr-o metodă drastică, executând 4500 de prizonieri saxoni lângă Verden. Această cruzime a provocat o revoltă generală a saxonilor sub conducerea lui Widukind și Abbio. Bătălia de la Detmold (783) a rămas indecisă, însă în bătălia de la Hase, lângă Osnabrück, forțele saxone au fost distruse, astfel încât chiar Widukind și Abbio au văzut imposibilitatea de a mai continua lupta. Ei au venit la Attigny în Champagne, și au fost botezați. De atunci, numele lui Widukind nu a mai fost menționat, însă potrivit legendei populare, Carol la ridicat în rang de duce al Saxoniei. El a condus cu amabilitate și pe bună dreptate din castelul său de lânga Lübeck și a murit în 807, în război împotriva ducelui suab, Herold.
* 1285: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,^[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.

Prin căsătoria cu Beatrice, moștenitoarea lui Raymond Berengar al IV-lea de Provence, a fost conte de Provence și Forcalquier începând cu 1246. În 1247, fratele lui, Ludovic al IX-lea, l-a făcut conte de Anjou și de Maine, ca apanaje ale coroanei franceze. Prin cucerire și autoproclamare, a devenit rege al Albaniei în 1272 și prin cumpărare, rege al Ierusalimului în 1277. Prin testamentul lui William al II-lea de Villehardouin, a moștenit principatul Achaea în 1278.

· 1325 - A murit Denis al Portugaliei (n. 1261)

Denis - foto: ro.wikipedia.org

Denis (n. 9 octombrie 1261 în Lisabona – d. 7 ianuarie 1325 în Santarém), supranumit Fermierul (o Lavrador), a fost al șaselea rege al Portugaliei. Fiul cel mare al lui Afonso al III-lea cu a doua sa soție, Beatrice de Castilia, Denis și-a urmat tatăl pe tron în 1279.

· 1355: Inês de Castro, metresă, apoi regină consort Portugaliei (n. 1325)

· 1536: Catherine Aragon (n. 15 decembrie 1485, Aragon, Spania - d. 7 ianuarie 1536, Kimbolton, Cambridgeshire, Anglia) a fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla. A fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Mary cea sângeroasă.
La vârsta de numai 3 ani, părinții au aranjat căsătoria ei cu fiul lui Henric al VII-lea al Angliei (Henry VII), Arthur, în vârstă de numai 2 ani. Cei doi s-au căsătorit pe 14 noiembrie 1501 la Catedrala Sfântul Paul (Old St. Paul's Cathedral) din Londra. După numai șase luni, aflându-se la Ludlow Castle, cei doi soți se îmbolnăvesc grav. Arthur moare pe 2 aprilie 1502, dar Catherine de Aragon supraviețuiește, pentru a rămâne văduvă înainte de a împlini 16 ani.

Catherine în copilărie, portret de Juan de Flandra, 1485

Pentru a nu fi nevoit să înapoieze zestrea adusă de Catherine, la 14 luni de la moartea soțului ei, Henric al VII-lea al Angliei îi aranjează logodna cu celălalt fiu al său, Henric, duce de York, viitorul rege Henric al VIII-lea, prea tânăr pentru a se putea căsători la acea dată. Dar moartea Isabellei de Castilia, mama Catherinei, schimbă perspectiva regelui asupra acestei logodne. În 1505, Henric al VII-lea nu mai era în relații bune cu Spania. El amână ostentativ căsătoria tânărului Henric sub pretextul că acesta nu are vârsta potrivită (era cu cinci ani mai tânăr decât Catherine). Între 1505-1509, Catherine de Aragon trăiește aproape ca o prizonieră la Durham House, în Londra.

După moartea tatălui său laba, în 1509, una din primele acțiuni ale proaspătului rege Henric al VIII-lea a fost să se căsătorească cu Catherine de Aragon. Pentru căsătoria lor a fost necesară o dispensă papală, Henric fiind frate cu primul ei soț. Pentru a obține această dispensă, Catherine a trebuit să declare că mariajul ei cu Arthur nu fusese consumat. Cei doi s-au căsătorit pe 11 iunie 1509, la șapte ani după moartea prințului Arthur, printr-o ceremonie privată la Greenwich Church. Ceremonia de încoronare a celor doi soți ca rege și regină a Angliei a avut loc pe 24 iunie 1509, la Catedrala Westminster.

Cuplului regal i s-au născut șase copii. Din nefericire, nici unul din cei cinci băieți născuți din căsătoria lor nu a supraviețuit suficient după naștere. Patru s-au născut morți. Al doilea născut, Henric, duce de Cornwall, venit pe lume la 1 ianuarie 1511, nu a trăit decât 52 de zile. În 1516 Catherine a dat naștere penultimului ei copil, o fiică, botezată Mary, singurul copil supraviețuitor al cuplului regal, care va deveni ulterior regină a Angliei și Irlandei.

Mormântul Catherinei de Aragon, la Catedrala Peterborough

Frustrat de faptul că nu avea un urmaș masculin la tron, într-o vreme în care nu mai existase precedentul ca o femeie să acceadă la domnie, și îndrăgostit de Anne Boleyn, una din domnișoarele de onoare din suita reginei, în 1527 Henric a solicitat papei Clement al VII-lea anularea căsătoriei cu Catherine. Dezbaterile au durat câțiva ani. Exasperat că nu a primit un răspuns favorabil din partea Papei, Henric îl sfidează, asumându-și supremația asupra chestiunilor religioase în 1531,sub titlul de Conducător suprem al Bisericii și clerului din Anglia și rupând relațiile diplomatice cu Roma. În 1532 o repudiază pe Catherine, după 23 de ani de căsătorie. Această repudiere, cunoscută ca divorțul regal (într-o epocă în care nu exista noțiunea de divorț), marchează ieșirea clerului catolic din Anglia de sub autoritatea papală și nașterea Bisericii Anglicane. Anularea căsătoriei, refuzată de Clement al VII-lea în 1530, a fost pronunțată în 1533 de Thomas Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn și noul arhiepiscop de Canterbury. La câteva zile după pronunțarea divorțului, Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu Ann Boleyn.

După divorț, Catherine de Aragon a fost exilată de la Curte la castelul Kimbolton, în comitatul Cambridgeshire, unde a murit pe 7 ianuarie 1536. A fost înmormântată la Catedrala Peterborough, ca prințesă văduvă de Wales (Dowager Princess of Wales) - singurul titlu recunoscut de rege după divorț, ca văduvă a fratelui său - și nu ca Regină a Angliei.

Catherine de Aragon

· 1655: Papa Inocențiu al X-lea (Giovanni Battista Pamphilj sau Pamphili) (n. 6 mai 1574 Roma – d. 7 ianuarie 1655 Roma) a deținut funcția de papăîntre anii 1644-1655.
* 1681: Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels (2 septembrie 1648 – 7 ianuarie 1681) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a soției acestuia, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii paterni au fost Johann Georg I, Elector de Saxonia și Magdalene Sibylle a Prusiei.

La 14 noiembrie 1669, ea s-a căsătorit cu Ducele Frederic I de Saxa-Gotha-Altenburg. Cuplul a avut următorii copii:

Anna Sophie (n. 22 decembrie 1670, Gotha – d. 28 decembrie 1728, Rudolstadt); s-a căsătorit la 15 octombrie 1691 cu Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
Magdalene Sibylle (n. 30 septembrie 1671, Gotha – d. 2 martie 1673, Altenburg).
Dorothea Marie (n. 22 ianuarie 1674, Gotha – d. 18 aprilie 1713, Meiningen); s-a căsătorit la 19 septembrie 1704 cu Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen.
Fredericka (n. 24 martie 1675, Gotha – d. 28 mai 1709, Karlsbad); s-a căsătorit la 25 mai 1702 cu Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst.
Frederic II (n. 28 iulie 1676, Gotha – d. 23 martie 1732, Altenburg).
Johann Wilhelm (n. 4 octombrie 1677, Gotha – d. 15 august 1707), ucis în bătălie. A fost general imperial.
Elisabeta (n. 7 februarie 1679, Gotha – d. 22 iunie 1680, Gotha de variolă).
Johanna (n. 1 octombrie 1680, Gotha – d. 9 iulie 1704, Strelitz); s-a căsătorit la 20 iunie 1702 cu Adolf Frederic al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz.
^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
^ „Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014

· 1715: A murit François Fénelon (de Salignac de La Mothe), prelat catolic şi scriitor francez, precursor al iluminismului (“Aventurile lui Telemac”, “Dialoguri despre elocinţă”, “Fabule”); (n.06.08.1651).
* 1743: Anne Sophie Reventlow (16 aprilie 1693 – 7 ianuarie 1743) a fost o nobilă daneză, metresă regală, soție prin bigamie, și, mai târziu, regină consort a Danemarcei și Norvegiei 1721–30, ca a doua soție a regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei și Norvegiei.
* 1799: James Bolton (n. 23 noiembrie 1735 (data botezului), Warley, Yorkshire– d. 7 ianuarie 1799, Stannery at Luddenden aproape Halifax^[1] a fost un naturalist, botanist, briolog, micolog, ornitolog și pteridolog precum ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bolton.

· 1830: Charlotte a Spaniei (portugheză Carlota Joaquina Teresa Caetana de Bourbon e Bourbon; spaniolă Carlota Joaquina Teresa Cayetana de Borbón y Borbón) (25 aprilie 1775 - 7 ianuarie 1830) a fost regină a Portugaliei ca soție a regelui Ioan al VI-lea. Charlotte a fost fiica cea mare a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui Maria Luisa de Parma. La 8 mai 1785 s-a căsătorit oficial (consumată la 9 ianuarie 1790 la Lisbona) cu viitorul Ioan al VI-lea, rege al Portugaliei, Braziliei și Algarves, al doilea fiu al reginei Maria I a Portugaliei și al regelui Petru al III-lea al Portugaliei.

În 1788, când fratele mai mare al soțului ei, José, Prinț al Braziliei, a murit, Ioan a devenit primul în linie la tronul mamei sale. Curând el a primit titlurile de Prinț al Braziliei și al 17-lea Duce de Braganza. Între 1788 și 1816, Charlotte a fost cunoscută sub numele de Prințesă a Braziliei. Ioan, soțul ei, a fost blajin, indolent, corpolent și aproape la fel de urât ca ea. Cuplul a fost destul de incompatibil. Cu toate acestea, ei au avut nouă copii și pentru că toți au fost frumoși, se zvonea că în special cei mai mici au avut tați diferiți.

După nașterea celui de-al nouălea copil au început să trăiască vieți separate, el la Mafra și ea la Queluz. Aici se zvonea că ea a cumpărat un loc de refugiu unde se complăcea în orgii sexuale.

În 1807, familia regală portugheză a părăsit Portugalia pentru Brazilia din cauza invaziei lui Napoleon.

Când familia regală portugheză a revenit în Portugalia în 1821 după o absență de 14 ani, Charlotte a întâlnit o țară care s-a schimbat mult de la plecarea lor. În 1807, Portugalia a trăit stabilă sub absolutism. Trupele lui Napoleon și evoluțiile din Spania ei natală au adus idei revoluționare.

În 1820, o revoluție liberală a început în Porto. În 1821 Portugalia a promulgat prima ei constituție. Regina a avut o poziție conservatoare și a vrut o dezvoltare reacționară în Portugalia. Charlotte a făcut o alianță cu fiul ei cel mai mic, Miguel, care împărtășea opiniile conservatoare ale mamei sale. În 1824, folosindu-se de poziția lui Miguel de comandant al armatei, au preluat puterea și l-au ținut prizonier pe rege în palat, unde regina a încercat să-l facă să abdice în favoarea lui Miguel. Totuși, regele a primit ajutor britanic și și-a recăpătat puterea; în cele din urmă fiul său a părăsit țara. De asemnea, regina a plecat într-un scurt exil.

Regele Ioan al VI-lea a trăit la Palatul Bemposta iar regina Charlotte în Queluz. Deși ea a locuit acolo în liniște, ea s-a îmbrăcat excentric și a dezvoltat un comportament excentric. Cu toate acestea, fiul lor cel mare, Petro, lăsat în urmă ca regent în Brazilia, a fost proclamat și încoronat la 1 decembrie 1822 ca împărat. Ioan al VI-lea a refuzat să accepte acest lucru până când, în august 1825, el a fost convins de britanici să facă acest lucru. În martie 1826, la vârsta de 58 de ani, a murit.

Pretinzând probleme de sănătate, Charlotte a refuzat să-și vadă soțul pe patul de moarte și a început zvonul că soțul ei a fost otrăvit de către francmasoni.

Împăratul Braziliei a devenit și împăratul Portugaliei, dar știind că acest lucru este imposibil, Pedro a abdicat in Portugalia și a desemnat-o regină pe fiica sa cea mare, Maria, care avea șapte ani și pe care a logodit-o cu fratele său mai mic, Miguel. Între timp, fiica Charlottei, Infanta Isabel Maria, a fost regentă în Portugalia. Aproximativ doi ani mai târziu, mica regină a ajuns în Gibraltar pentru a afla că unchiul și logodnicul ei nu numai că a înlăturat regența dar s-a autoproclamat rege al Portugaliei.

Regina Charlotte a murit sau s-a sinucis la Palatul Queluz la vârsta de 54 de ani.

· 1830 - A murit Sir Thomas Lawrance, pictor englez (n.13.04.1769).
* 1839: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.

· 1890: Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach (Augusta Marie Luise Katharina von Sachsen-Weimar-Eisenach) (30 septembrie 1811 – 7 ianuarie 1890) a fost regină a Prusiei și prima regină a Imperiului German ca soție a lui Wilhelm I al Germaniei. Augusta a fost a doua fiică a lui Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a Mariei Pavlovna a Rusiei, fiica țarului Paul I al Rusiei și a Sofiei Dorothea de Württemberg.

În timp ce tatăl ei avea capacități intelectuale limitate, ale cărui lecturi preferate până la sfârșitul vieții erau poveștile, Goethe vorbea despre mama Augustei, Maria, ca despre „una dintre cele mai semnificative femei a timpului ei”. Augusta a primit o educație completă care a inclus lecții de desen de la pictorul curții, Luise Seidler, ca și lecții de muzică de la capelmaistrul curții Johann Nepomuk Hummel.

La 11 iunie 1829, la capela Palatului Charlottenburg, Augusta s-a căsătorit cu Wilhelm, care era cu 14 ani mai mare decât ea.

Primele săptămâni de mariaj au fost armonioase. Augusta a fost primită favorabil la curtea regelui Prusiei, totuși, curând Augusta a început să se plictisească de sobrietatea militară și cele mai multe îndatori de la curte au fost rezervate cumnatei ei, Prințesa Moștenitoare Elisabeta.

Într-o scrisoare pe care Wilhelm a scris-o la 22 ianuarie 1831 surorii sale Charlotte, el s-a plâns de "lipsa feminității" soției sale. Primul copil al cuplului, Prințul Frederic (viitorul Frederic al III-lea al Germaniei) s-a născut la 18 octombrie 1831, la trei ani după nuntă iar al doilea copil, Prințesa Louise la 3 decembrie 1838, șapte ani mai târziu. Augusta a trecut prin mai multe faze maniaco-depresive începând cu 1841; s-a simțit nedorită din cauza aventurilor lui Wilhelm.

În 1858, Wilhelm a devenit regent după ce fratele său nu a mai putut conduce guvernul după ce a suferit câteva accidente cerebrale. El și Augusta s-au întors la curtea de la Berlin. Curând Wilhelm a destituit miniștrii vechi și a sucedat fratelui său, care nu avea moștenitori, ca rege al Prusiei în 1861. Și-a numit proprii miniștri liberali, printre care Alexander von Schleinitz, care a devenit secretar al afacerilor externe, August von Bethmann, ministru al culturii și Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringenprim-ministru al Prusiei. Câteva luni mai târziu regele a dizolvat Parlamentul și l-a numit pe Otto von Bismarck ca noul prim-ministru al Prusiei.

Augusta, care a detestat războiul în mod clar, a fondat Asociația Națională a Femeilor în 1864, care avea grijă de soldații răniți și a adoptat ideile lui Florence Nightingale. Există astăzi mai multe fundații de spital create din inițiativa Augustei, inclusiv Societatea Germană pentru Chirurgie.

Războiul austro-prusac s-a terminat în 1866 însă patru ani mai târziu, a izbucnit Războiul franco-prusac iar Augusta a continuat să-l considere responsabil și pentru acest război pe Bismarck.

Augusta a îngropat diferendele cu Bismarck numai în ultimii ei ani, cum părea că acesta este singurul care îl suportă pe iubitul ei nepot, Wilhelm.

Date personale
Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach
Regina în roba de încoronare
Nume la naștere	Augusta Marie Luise Katharina
Născută	30 septembrie 1811 Weimar
Decedată	7 ianuarie 1890 (78 de ani) Berlin
Înmormântată	Charlottenburg
Cauza decesului	gripă
Părinți	Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach
Căsătorită cu	Wilhelm I al Germaniei
Copii	Frederic al III-lea al Germaniei Louise, Mare Ducesă de Baden
Cetățenie	Germania
Religie	protestantism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin mariaj)
Regină consort a Prusiei
Domnie	2 ianuarie 1861 – 9 martie 1888
Împărăteasă consort a Germaniei
Domnie	18 ianuarie 1871 - 9 martie 1888 Prințesa Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, 1838 Împărăteasa Augusta a Germaniei

* 1908: Ronetti Roman, pseudonimul lui Aron Blumenfeld^[1], (n. 1853, Jezierzany, Galiția, Imperiul Austriac, acum Ozeryany, Ucraina^[2]^[3]^[4] - d. 7 ianuarie 1908, Iași)^[5] a fost un poet, scriitor și dramaturg român de etnie evreiască care a scris piesa de teatru Manasse, dramă în patru acte despre dragostea imposibilă dintre doi tineri, un român - Matei Frunză - și o evreică - Lelia -, nepoata lui Manasse Cohen din Fălticeni.

Datele despre biografia lui Ronetti Roman sunt incerte și contradictorii.^[1]Și-a pierdut de timpuriu părinții, evrei din orășelul Jezierzany, din Galiția, și a fost crescut de o bunică, așa cum sugerează poema Radu.^[1]

În anul 1868 , adolescent fiind, se stabilește la Hârlău, unde învață limba germană cu un profesor particular. Devine învățător la Sadagura, apoi, este contabil la Bacău, pregătindu-se să-și dea bacalaureatul la Suceava.^[1]

În toamna lui 1869 a plecat la Berlin și se înscrie la Facultatea de medicină, dar se simte mai atras de filologie și frecventează Akademie für Philologie, urmând totodată, ca audient, filosofia. Studiază în mai multe orașe din Germania, dar nu finalizează nici o facultate.^[1]

Călătorește prin Franța și Italia și în această perioadă își schimbă numele, împrumutat, de Moise Roman în Ronetti Roman. La înapoierea în țară se angajează ca pedagog și profesor de limba germană la Institutul lui V. A. Urechia.^[1]

Între anii 1868 și 1872, semnând Moise Roman sau Romano, publică în Hamagid și alte publicații străine articole în chestiuni de literatură ebraică.

Debutează literar cu o poezie în Revista literară și științifică în anul 1876.^[1]

În anul 1877 demisionează de la institut, în urma unor comentarii antisemite ale lui Urechia^[6], și publică la Roman satira Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav care este un pamflet corosiv la adresa lui Urechia.^[1]

Participă la salonul literar condus de Titu Maiorescu sau la Junimea, unde se împrietenește cu I.L. Caragiale^[A] și M. Eminescu^[B].

În anul 1878, pentru o scurtă perioadă^[7], a fost membru al redacției ziarului Timpul, împreună cu Caragiale și Eminescu. Lucrează la Ministerul de Externe translator de limba germană, la solicitarea lui Mihail Kogălniceanu. În același an editura Szollosy îi publică poemul Radu, reeditat la Bucureștide editura Ionescu în 1914.

În 1893, publică Două măsuri, volum de articole privind problema evreiască. În parte din articole polemizează, din nou, cu V. A. Urechia cu care se afla în conflict în urma ieșirilor sale antisemite.^[8].

În 1905 este decorat cu „Bene Merenti” clasa I-a (de aur) pentru deosebite merite literare.

Se căsătorește cu fiica arendașului Smil Herșcovici, Eleonora, prin 1881-1882 și începe să ducă o viață mai retrasă de moșier în județul Neamț, la Râșnov și Davideni.^[9] Răscoala din 1907 îl înspăimântă și-l zdruncină. În articolul Două răscoale, apărut postum, încearcă să explice motivele mișcării nu prin starea grea a țărănimii, ci prin unele subtilități de conjunctură economică.^[1]

Refugiat la Iași, moare la 7 ianuarie 1908 în urma unui atac de cord.

* 1918: Julius Wellhausen (n. 17 mai 1844 – d. 7 ianuarie 1918), a fost un cercetător biblic și orientalist german, cunoscut în special pentru contribuția sa notabilă la înțelegerea științifică a originilor Pentateuhului / Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).

Născut la Hamelin în Regatul Hanovra, fiul unui pastor protestant,^[1] a studiat teologia la Universitatea din Göttingen sub îndrumarea lui Georg Heinrich August Ewald și a devenit Privatdozent de istoria Vechiului Testament în 1870 la această universitate. În 1872 a fost numit profesor ordinarius de teologie la Universitatea din Greifswald. El și-a dat demisia din facultate în 1882 din motive de conștiință, afirmând în scrisoarea de demisie:^[2]

„Am devenit teolog deoarece mă interesa studiul științific al Bibliei; doar treptat am ajuns să înțeleg că un profesor de teologie are de asemenea sarcina practică de a pregăti studenții pentru a servi în Biserica Protestantă și că eu nu sunt potrivit pentru această sarcină practică ci, din contra, în ciuda precauțiilor luate de mine îmi fac auditorii nepotriviți pentru slujba lor. De atunci funcția mea de profesor de teologie a fost o povară pentru conștiința mea.”

A devenit profesor extraordinarius de limbi orientale la facultatea de filologie din Halle, a fost ales profesor ordinarius la Marburg în 1885 și a fost transferat la Göttingen în 1892, unde a rămas până la moartea sa.

El este cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels(Prolegomena la istoria Israelului), o sinteză detaliată a unor viziuni contemporane lui despre primele șase cărți ale Vechiului Testament: contribuția sa a fost cea de a situa dezvoltarea acestor cărți într-o perspectivă istorică și socială. Argumentul lucrării sale, numit ipoteza documentară, a rămas modelul dominant al cercetătorilor Bibliei până la sfârșitul secolului XX.

* 1927: Fritz Ulysse Landry (n.Locle^[3], Elveția, la 26 septembrie 1842 – d. Neuchâtel, la 7 ianuarie 1927) a fost un artist elvețian, cunoscut mai ales pentru că a fost autorul gravurii care împodobește cea mai cunoscută piesă monetară de aur, emisă în franci elvețieni, Vreneli.

· 1932: A murit André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11 decembrie 1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (n.17.02.1877).

· 1943: Nikola Tesla (în sârbă Никола Тесла; n. 28 iunie/10 iulie 1856,^[2]^[3]^[1]Smiljan, Gospić, Austro-Ungaria^[4]^[1] – d. 7 ianuarie 1943,^[4]^[2]^[3]^[5]^[6]^[1]New York, New York, SUA^[7]^[1]) a fost un inventator, fizician, inginer mecanic, inginer electrician și unul dintre promotorii cei mai importanți ai electricității comerciale. Tesla este considerat ca fiind un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Invențiile, precum și munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazice, sistemele de distribuție a puterii și motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluție Industrială.

Tesla era etnic sârb^[11], fiind născut în satul Smilijan, în Imperiul Austriac(actualmente în Croația). Era cetățean al Imperiului Austriac prin naștere și mai târziu a devenit cetățean american. Prin demonstrația lui de comunicare fără fir prin intermediul undelor radio în 1894 și după victoria în „războiul curenților”, a fost recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari ingineri electricieni ai S.U.A. Mare parte din munca sa inițială a fost pionierat în ingineria electrică modernă și multe dintre descoperirile lui au fost de foarte mare importanță. În toată această perioadă, în Statele Unite faima lui Tesla rivaliza cu a oricărui inventator sau om de știință al vremii, dar din cauza afirmațiilor sale aparent incredibile și în unele cazuri aproape neverosimile despre dezvoltarea invențiilor și inovațiilor științifice și tehnologice, Tesla a fost în final etichetat drept un om de știință nebun.

Statuia lui Nikola Tesla în State Park lângă Cascada Niagara

Amprenta lui Tesla poate fi observată în civilizația modernă oriunde este folosită electricitatea. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism și inginerie, Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, științei calculatoarelor, fizicii nucleare și fizicii teoretice. Nikola Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de către știință drept cea mai nobilă metodă de îmbunătățire a condiției umane cu ajutorul principiilor științei și progresului industrial și una care să fie compatibilă cu natura.

Cu numele său este denumită unitatea de măsură a inducției magneticedin Sistemul Internațional (1 Tesla = 1T).

· 1944: Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România - d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române.

· 1958: Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coștei, Lugoj și Colegiul maghiar reformat din Orăștie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Dreptși Științe Economice din Budapesta (primind o bursă de la Fundația Gojdu)^{[necesită citare]}. Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține doctoratul în științe juridice cu distincția magna cum laude.

Petru Groza

La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.

Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. A fost înhumat inițial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar, ulterior, a fost depus în mausoleul din fosta Piață a Libertății din Capitală. Urna cu rămășițele pământești se află în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut și a copilărit.

După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe Petru Groza (statuia lui Petru Groza din București, operă a lui Romulus Ladea, din 1971, și statuia lui Petru Groza din Deva, operă a lui Constantin Baraschi, din 1962. Cea din urmă a fost repusă pe un soclu în 2007, în localitatea sa natală, Băcia.).

* 1960: Prințul Ferdinand Pius (Ferdinando Pio Maria), Duce de Calabria (25 iulie 1869, Roma – 7 ianuarie 1960, Lindau), a fost șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii și pretendent la tronul Regatului celor Două Sicilii din 1934 până în 1960. Ferdinand a fost primul copil al Prințului Alfonso, Conte de Caserta și a soției acestuia, Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii. Prin mama sa a fost nepot al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. A fost fratele mai mare pentru Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii, Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii, Prințesa Maria Cristina a celor Două Sicilii și Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii.

La 31 mai 1897 Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ludwiga Theresia de Bavaria, fiica regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. Ei au avut șase copii: ^[1] ^[2]

Prințesa Maria Antonietta (1898–1957)
Prințesa Maria Cristina (1899–1985), căsătorită în 1948 cu Manuel Sotomayor-Luna
Prințul Ruggiero Maria, Duce de Noto (1901–1914)
Prințesa Barbara Maria Antonietta Luitpolda (1902–1927), căsătorită în 1922 cu contele Franz Xaver zu Stolberg-Wernigerode
Prințesa Lucia Maria Raniera (1908–2001), căsătorită în 1938 cu Prințul Eugenio, Duce de Ancona
Prințesa Urraca Maria Isabella Carolina Aldegonda (1913–1999)

· 1964 - A murit Cyril Davies bluesman american (n.1932).

· 1984: Costică Acsinte, fotograf român (n. 1897)

· 1984: Alfred Kastler, fizician francez (n. 1902)

· 1989: Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică.

Shōwa reprezintă totodată și numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.

Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie) - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Hirohito - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

* 1990: Ovidiu Bîrlea (n. 13 august 1917, Mogoș, Alba - d. 7 ianuarie 1990, Cluj-Napoca) a fost un etnolog, folclorist, prozator și cercetător român, fratele istoricului Octavian Bârlea. S-a născut la data de 13 august 1917 în localitatea Bîrlești-Mogoș, județul Alba.

Între 1924-1928 urmează școala primară în localitatea natală, iar ulterior gimnaziul la Baia de Arieș (1928-1929).

Între 1929-1937 își continuă studiile absolvind liceul militar din Târgu Mureș.

Între 1937-1939 și 1940-1942 urmează studiile de literatură (filologie modernă) la universitățile din Cluj și din București.

Pe 15 noiembrie 1948 ajunge funcționar în Departamentul naționalităților, unde activează până pe 31 martie 1949.

Pe 1 aprilie 1949 devine cercetător la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde între 1 ianuarie 1950 și 1 iulie 1969 îndeplinește funcția de șef al sectorului literar.

A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Universității din Timișoara”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Muzeului Rtnografic al Transilvaniei”, „Ateneu”, „Flacăra”, „Limbă și literatură”, „Orizont”, „Revista de Folclor” (devenită „Revista de Etnografie și Folclor”), „Revista Fundațiilor regale”, „România literară”, „Satul”, „Sociologie românească”, „Steaua”, „Tribuna” ș.a.

· 1993: Vasile (Sile) Dinicu (n. 10 decembrie 1919, Bacău, România - d. 7 ianuarie 1993) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române. A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.

Studiile muzicale le-a urmat la Galați cu Theodor Fucs (pian) și la Conservatorul „Lyra” din Brăila (1929-1930), iar din 1933 a început să lucreze în București. După debutul la Radio (1936) cu pianistul Theodor Sibiceanu, a desfășurat activitate de pianist în diverse formații de muzică ușoară din capitala. Între 1941 și 1943 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra teatrului Cărăbuș iar din 1943 până în 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu. În aceeași perioadă a condus programul locantelor „Cina” și „Zissu”, celebre în epocă.

Ca dirijor de estrada a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și în țările socialiste de la acea data. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la Concursurile și Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).

A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: București, București, Întotdeauna marea, Nu mă certa, Porți de aur, porți de vis, Seri la malul mării - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, Tu m-ai fermecat - Doina Moroșanu, Cine ți-a spus, Noapte bună București - Dan Spătaru, Sus paharul, la mulți ani - Gică Petrescu.

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, dirijorului Sile Dinicu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.^[2]

A fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III (1956), cu premii de interpretare (1964, 1965) și mențiune de creație (1965) la Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia, cu Ordinele „Meritul cultural” clasa V (1968) și clasa II (1974) și cu Premiul Uniunii Compozitorilor.

· 1993: Ștefan Baciu, poet, ziarist, eseist, critic de artă din diaspora (n. 1918)

* 1996: Károly Grósz (n. 1 august 1930, Miskolc, Regatul Ungariei-d. 7 ianuarie 1996, Gödölő, Ungaria) a fost un politician comunist ungar.

Grósz s-a născut la Miskolc, în Ungaria. S-a alăturat Partidului Comunist Ungar (Magyar Kommunista Párt-MKP) în 1945, la vârsta de 14 ani. Când comunismul s-a instaurat complet în Ungaria, în 1949, el a avansat în ierarhia de partid și a ajuns foarte cunoscut în regiunea sa natală. În 1974 a fost numit șeful Departamentului de Agitație și Propagandă al Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar (Magyar Szocialista Munkáspárt-MSZMP).

În 1979 a devenit prim-secretar de partid al județului în care se născuse. În 1984 a redevenit important la nivel național, fiind numit șef al comitetului de partid din Budapesta. La congresul partidului din 1985 a fost ales membru al Biroului Politic, iar în 1987 a fost numit prim-ministru, succedându-l astfel pe György Lázár, care deținuse funcția pentru mai bine de unsprezece ani. Cum țara se confrunta cu probleme economice, liderul partidului, János Kádár, demisionează în 1988, deși la congresul partidului fusese ales pe o perioadă de cinci ani și urma să ocupe funcția de secretar general până în 1990. La 27 mai 1988, Károly Grósz este ales secretar general, după ce chiar Kádár îl recomandase în această funcție pe 22 mai.

Grósz a deținut în paralel și funcția de prim-ministru până la sfârșitul lui noiembrie, când a fost înlocuit de Miklós Németh, reprezentantul facțiunii partidului care dorea reforma radicală. Grósz însă pleda pentru o reformă politică și economică moderată, cu scopul de a realiza reforma atentă a socialismului, fără a-i atinge bazele. Mai exact, era împotriva unui comunism bazat pe unele idei ale capitalismului.

Soarta sa a fost pecetluită când a acceptat să se întâlnească cu liderul român Nicolae Ceaușescu, pentru a discuta ce este de făcut cu numărul mare de etnici unguri care părăseau România. Mulți dintre colegii de partid ai lui Grósz au spus că l-a crezut prea mult pe Ceaușescu. Ca rezultat, autoritatea i-a scăzut și a fost neputincios în a încetini schimbările economice, politice și sociale din 1989.

El a încercat să încetinească și chiar să stopeze schimbările radicale pe care le doreau adversarii săi politici, mai exact un sistem politic de tip vestic, cu economie de piață. De asemenea, s-a opus reabilitării lui Imre Nagy, primul-ministru ungar din timpulrevoluției din 1956. La 1 septembrie 1989, la întâlnirea Comitetului Central al MSZMP, Grósz a arătat că Nagy avusese legături cu NKVD-ul, dar cei prezenți acolo au decis să nu publice faptele. Abia după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, Grósz a declarat, în februarie 1993, pentru ziarul maghiar Népszabadsag că Nagy a lucrat într-adevăr pentru poliția secretă sovietică în anii '30 și la începutul anilor '40.

În 1989, a fost tot mai mult îndepărtat din conducerea partidului de către reformatorii radicali, cum ar fi Németh, Rezső Nyers, Gyula Horn și Imre Pozsgay. În vara lui 1989, a devenit membru al colectivului de patru oameni care conducea partidul și care era condus de Nyers. S-a opus reformelor radicale în partid și organizării acestuia sub forma unui partid social-democrat, de tip vestic. A rămas secretar general până la 7 octombrie, dată la care partidul s-a reorganizat sub numele de Partidul Socialist Ungar (Magyar Szocialista Párt-MSZP).

Facțiunea dură a partidului, care dorea un comunism de tip sovietic, condusă de Grósz, s-a reorganizat în decembrie 1989 și a fondat din nou MSZMP, mai târziu numit Partidul Comunist Muncitoresc Maghiar (Magyar Kommunista Munkáspárt-MKMP). Grósz a devenit președinte al acestuia. La alegerile parlamentare, MSZMP nu a obținut niciun loc în Parlamentul Republicii Ungare.

În 1996, la vârsta de 65 de ani, a murit de cancer la rinichi, la Gödölő.

· 1998: Alexandru Elian (n. 27 octombrie 1910, București - d. 7 ianuarie 1998, București) a fost un academician român, istoric, membru titular (1993) al Academiei Române, considerat a fi unul dintre cei mai mari bizantinologi români

* 1998: Richard Wesley Hamming (n. 11 februarie 1915, Chicago, SUA, d. 7 ianuarie 1998, Monterey, California, SUA) a fost un matematicianamerican a cărui muncă a avut implicații majore în informatică și telecomunicații. Printre contribuțiile sale se numără codurile Hamming(care utilizează o matrice Hamming), fereastra Hamming (descrisă în capitolul 5.8 al cărții sale Digital Filters), numerele Hamming, și distanța Hamming.

· 1998: Vladimir Prelog, chimist elvețian, laureat Nobel (n. 1906)

· 1999 - A încetat din viaţă poetul şi graficianul Constantin Dracsin (n. 20 iulie 1940)

· 2002 - A murit Astrid Henning-Jensen, cunoscută ca „cineasta copiilor” (n.10.10.1914).
* 2006: Călin N. Turcu (n. 25 septembrie 1942, Ploiești - d. 7 ianuarie 2006, Craiova) a fost un cercetător român al fenomenului OZN, fondator al RUFOR (Romanian UFO Researchers). Cercetător pasionat al paleoastronauticii, parapsihologiei, exobiologiei, ufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.

Din anul 1972 a făcut investigații pe întreg teritoriul României despre fenomenul OZN, deținând în acest sens mai multe mii de declarații scrise de la martori oculari ai fenomenului amintit.

În anul 1977 a înființat grupul RUFOR la Vălenii de Munte , iar între 1979-1986 a publicat împreună cu acest grup un buletin intern (27 de numere). Cofondator al revistei RUFOR, din care au apărut 27 de numere - între 1994-1996.

Din 1992 a pus bazale unei biblioteci internaționale de ufologie la Vălenii de Munte.

· 2006 - A încetat din viaţă alpinistul şi scriitorul austriac Heinrich Harrer, primul care a escaladat versantul nordic al masivului Eiger din Alpii elveţieni. Harrer, a cărui carte autobiografică “Şapte ani în Tibet” a fost transpusă pe marile ecrane de regizorul Jean-Jacques Annaud, într-un film în care rolul său a fost jucat de Brad Pitt, era cunoscut şi pentru relaţia sa cu Dalai Lama, căruia i-a fost profesor în anii 1940. La sfârşitul anilor 1990, Harrer a confirmat că în tinereţe a făcut parte din partidul nazist şi din SS; (n. 1912).
* 2007: Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie1921, Chișinău - d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanuși a compozitoarei Mansi Barberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu. Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.
Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.

A lucrat la Teatrul „Constantin Nottara”, Teatrul Național din Iași (prim regizor artistic între 1965-1969), Teatrul Mic din București (1969-1978), Teatrul „Ion Vasilescu” (1978-1983), Teatrul de Operetă (director între 1990-1992), „Theatrum Mundi”, la Deutsches Nationaltheater din Weimar și la Jena și a montat opera Oedip de Enescu la Opera din Weimar. A întreprins numeroase turnee cu piesele regizate de ea, în țară și în străinătate (Germania, URSS, Polonia, Iugoslavia, Maroc).

A regizat peste 190 de spectacole de teatru, printre care Cerere în căsătorie – Cehov, Coboară iarna – Maxwell Anderson, Petru Rareș – Horia Lovinescu, Comedia erorilor– Shakespeare, Micii burghezi – Maxim Gorki, Vrăjitoarele din Salem – Arthur Miller, Soțul ideal – Oscar Wilde, Beckett – Jean Anouilh, Lungul drum al zilei către noapte – Eugene O'Neill, Noaptea iguanei – Tennessee Williams, Profesiunea doamnei Warren de G. B. Shaw, Rața sălbatică – H. Ibsen, Viforul, Luceafăru, Hagi Tudose – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Liola, Dar nu e nimic serios – Luigi Pirandello, Amfitrion – Plaut, Cafeneaua – Goldoni, Ursul – Cehov, Steaua Sevillei – Lope de Vega, D’ale carnavalului – I. L. Caragiale. A colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic.

A fost cadru universitar la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale” din București, la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.

Sorana Coroamă-Stanca a scris piese de teatru (Seară cu dans, Ploaia pe acoperiș, Podul, Un anotimp fără nume, Veghea tânărului războinic ș.a.), și scenariii (Mușatinii, Afacerea Protar, după Mihail Sebastian) și a fost cunoscută ca eseistă, critic teatral și literar.

După 1989, a fost o prezență activă în cadrul societății civile, ca membră în comitetul de conducere al Fundației „Memoria”, în Consiliul Național al Alianței Civice, președinte de onoare al Uniunii Italienilor din București, membră UNITER și a Uniunii Scriitorilor.

* 2007: Gheorghe Pănculescu (n. 26 martie 1903 - d. 7 ianuarie 2007) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial.

A fost ultimul veteran român din Primul Război Mondial și unul dintre ultimii veterani de Primul Război Mondial din lume. Pănculescu s-a născut în Varșovia, atunci parte a Imperiului Rus. În 1918, la vârsta de 15 ani, s-a inrolat minor în armata română, și a servit în Primul Război Mondial. Pănculescu a rămas în armată după război și în cel de al Doilea Război Mondial el a ajuns la gradul de general. A murit la 7 ianuarie 2007, la vârsta de 103 ani.

· 2011: A încetat din viaţă Ion Vova (Vladimir Ionescu), cunoscut actor şi regizor al Teatrului Naţional Radiofonic; supranumit “Domnul Radio” – şi-a legat indisolubil numele de teatrul la microfon, de emisiunile educative pentru copii şi de programele de divertisment precum “Ora veselă”; (n. 30 septembrie 1917).

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război şi pe urmă, vreo şaizeci şi cinci de ani teatru, o parte pe scândură şi cincizeci şi cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînţeles că sunt mai mulţi, respectiv mai multe!), la Radio.” Ion Vova a fost admis ca student la Teatru, de o comisie din care făceau parte nume grele: Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Ion Manolescu. Tânărul actor Vladimir Ionescu, a primit pseudonimul Ion Vova de la marea actrita Lucia Sturza Bulandra.

· 2013: A decedat la Panciu, județul Vrancea, Epifanie Norocel (n. 14 decembrie 1932, Mălini, județul Baia, primind la botez numele de Gavril Norocel), fost un episcop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A îndeplinit funcțiile de stareț al Mănăstirii Neamț (1971-1975), episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos (1975-1982), episcop al Buzăului (1982-2009) și arhiepiscop al Buzăului și Vrancei (2009-2013). În anul 1961 a fost licențiat în Teologie la Academia Teologică din Sofia, a studiat teologia la București și Moscova. Între 1965-1971 a fost profesor și director la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Între 1971-1975 a fost starețul Mănăstirii Neamț, iar în data de 9 noiembrie 1975 a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, cu titulatura de „Tomitanul” și reședința la Constanța (sediul Arhiepiscopiei se afla la Galați). În anul 1981 a fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului, devenind arhiepiscop după ridicarea episcopiei în anul 2009 la rangul de arhiepiscopie a Buzăului și Vrancei. A suferit un infarct miocardic în timp ce se deplasa către Mănăstirea Brazi din județul Vrancea, în ziua de 7 ianuarie 2013 si a fost transportat de urgență la spitalul din Panciu, dar medicii de acolo nu au reușit să-l resusciteze.

· 2013: Huell Howser, actor american (n. 1945)

· 2014: Emiel Pauwels, atlet belgian (n. 1918)

2015: Tadeusz Konwicki, regizor și scriitor polonez (n. 1926)
2015: Rod Taylor, actor australian de film (n. 1930)

* 2017: Mário Soares (n. 7 decembrie 1924,^[1]^[2] Lisabona, Prima Republică Portugheză^[3] – d. 7 ianuarie 2017, Lisabona, Portugalia) a fost un om politic portughez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Portugaliei. A fost prim-ministru al Portugaliei între anii 1976 - 1978 și 1983 - 1985, și președintele Portugaliei din 1986 până în 1996.

* 2018: France Gall, cântăreață franceză (n. 1947)

Sărbători

· † Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul; Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului (calendar creștin-ortodox)

Sfântul Ioan Botezătorul – foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului. Pomenirea sa de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 7 ianuarie.

RELIGIE ORTODOXĂ

† Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul;

Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului

† Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

- Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului
  Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

A doua zi după Sfânta și dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rânduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului și slăvitului proroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punând mâna sa pe creștetul Stăpânului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinstește de toți și cu cântări se slăvește, pentru că prin sobor se înțelege adunarea poporului în biserică, la cântarea și slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea și lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Celui ce se prăznuiește.

Un sobor ca acesta, măcar că se săvârșea la toate bisericile ce sunt în toată lumea, ba încă se săvârșește și astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele Botezătorului, precum oarecând în biserica lui de lângă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mina lui cea dreaptă a fost dusă de Sfântul Evanghelist Luca, și în Constantinopol, unde acea sfântă mina se adusese din Antiohia și unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mina chiar în seara dumnezeieștii Arătări, când se face sfințirea apelor.

Se părea atunci că însuși Botezătorul sosește nevăzut la sfințirea apelor, făcându-se bucurie împăraților și la tot poporul, care cu multă prăznuire săvârșea soborul lui, după ziua dumnezeieștii Arătări. Deci, să săvârșim și noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfântului marelui Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul, rugându-l să mijlocească pentru noi către Stăpânul Hristos, ca să fim și noi în Biserica celor ce prăznuiesc veșnic, în locașul cel nefăcut de mină și acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănțuiesc și prăznuiesc dumnezeieștile arătări cele veșnice, săturîndu-ne cu ei de vederea feței lui Dumnezeu, Care Se arată sfinților Săi; și să slăvim cu toate cereștile cete pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)

Propovăduirea și mesajul

Protosinghel Maxim Morariu

- foto: Ștefan Cojocariu
  foto: Ștefan Cojocariu

Pocăința reprezintă, apodictic, mesajul pericopei evanghelice de astăzi. E legată de apropierea Împărăției. Ori mai degrabă, de nevoia apropierii noastre de Împărăție.

Text și context

Din capul locului, orice lectură a acestui pasaj cere remarcată frumoasa continuitate existentă între debutul capitolului și episodul în cauză. Înainte de a ieși la propovăduire, Hristos merge în pustie. Știm de la Marcu că acest moment survine Botezului realizat de către Ioan. Acolo, în locuri arareori umblate de om, prin care-și făceau adesea veacul felurite duhuri, postește timp de patruzeci de zile. Se folosește, de prilej pentru a-Și îngădui răgazul intimității cu Părintele Său, pentru a da Concurenței o lecție pe care nu o va uita degrabă și pentru a ne transmite nouă un mesaj cu valoare perenă. Cu privire la adevărata hrană, închinare și formele de manifestare ale credinței. Odată încheiată această etapă, Învățătorul se întoarce în lume.

Întemnițarea lui Ioan și începutul propovăduirii

Evenimentul e de asemenea condiționat de întemnițarea lui Ioan. Proorocul are curajul să spună lucrurilor pe nume. Critică adulterul în care trăiește regele Irod, care luase în chip nelegiuit pe soția fratelui său Filip. Cuvintele lui pică greu femeii care se dorea regină, nu concubină. Astfel, într-o societate atât de blamată de faptul de a nu fi cunoscut beneficiile lui „gender equality”, cel mai mare bărbat născut din femeie e întemnițat și ulterior, ucis în chip samavolnic. La solicitarea unei femei desfrânate.

Odată ce prima etapă are loc, Hristos își începe propovăduirea. Nu oriunde, ci în Galileaa. Probabil și din rațiuni practice. A sta în vecinătatea locului în care Ioan însuși a lucrat ar fi putut aduce o seamă de complicații. Acest lucru arată și de ce Irod îl va vedea ulterior ca fiind revenirea Proorocului. Căci propovăduirea Lui nu începuse în Iudeea, ci în Galileea. Desigur, mai important decât acest lucru îl reprezintă împlinirea proorociei. Isaia vorbise despre faptul că Iisus își va începe munca aici: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”, va vesti profetul.

Mesajul

Mesajul propovăduirii Sale e unul clar și răspicat. Se găsește în raport de deplină continuitate cu cel al Botezătorului: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor”, va spune și El, aidoma celui pe care regișorul evreu tocmai îl închisese. În fapt, cu El Împărăția era nu doar aproape. Sosise întru lucrare. Căci cine poate vesti mai bine Împărăția decât Împăratul însuși? Hristos e conștient de acest fapt. Dar, din smerenie, nu spune: „Eu sunt Împărăția. Eu sunt împlinirea proorociilor”. Ci cheamă. Pentru ca descoperirea făcută în mod voluntar să fie cea care aduce încredințare. Și-n plus, arată că nu s-au sfârșit toate odată cu încarcerarea Proorocului. Dimpotrivă.

În loc de concluzii

Pocăința reprezintă, apodictic, mesajul pericopei evanghelice de astăzi. E legată de apropierea Împărăției. Ori mai degrabă, de nevoia apropierii noastre de Împărăție. Căci dacă sufletul nostru nu e atins de germenii ei, nu putem să ne plasăm în vecinătatea lui Hristos. Două accente se cer totuși, puse cumsecade atunci când vorbim despre acest subiect. Cel dintâi e legat de dragoste. Căci toate gravitează în jurul ei. Pocăința nu e un fapt cerut de un Dumnezeu care ne umilește. Ci o formă de manifestare a dragostei. Când iubești pe cineva, îți pare rău de toate greșelile săvârșite în raport cu acea persoană. Uneori și de cele pe care ești pe cale să le faci. Acest lucru nu-ți scade valoarea în ochii ei. Dimpotrivă. Dacă e dragoste adevărată, ți-o crește. Căci sensibilitatea e precum sarea în bucate într-o relație trainică. Iar cel de-al doilea, e legat de propovăduirea lui Hristos. El cheamă, nu forțează. Invită. Căci cum poți să te convingi într-o măsură atât de mare de ceva, încât să fii ulterior dornic să urmezi modelul oferit de acel lucru, ori de acea persoană. Îndrăzniți!

Ev. Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că loan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.

Ap. Efeseni 4, 7-13

Fraților, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.

Predică la Sărbătoarea Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – Arhimandrit Ilie Cleopa

În Sfânta Evanghelie de astăzi aţi auzit că trăiau în Ierusalim şi mai cu seamă în Hebron, unde era casa lor, doi oameni drepţi. Bărbatul era arhiereu şi preot al Legii vechi, din neamul lui Avis, iar soţia lui era Elisabeta, din fiicele neamului lui Aaron. Şi Zaharia îmbătrânise, ca şi Elisabeta, soţia sa şi erau oameni drepţi şi temători de Dumnezeu, oameni sfinţi, curaţi, milostivi, dar aveau o întristare mare, că n-aveau copii. Deşi trecuse de 80 de ani, Zaharia ţinea rânduiala preoţiei lui de o săptămână în Sfânta Sfintelor, unde intra o dată pe an arhiereul şi unde era jertfelnicul de aur şi sicriul Legii Domnului, cu toate cele sfinte ale Legii vechi (Luca 1, 8-11).

Deci când ţinea rânduiala săptămânii lui, stând să slujească şi să aducă jertfă pentru păcatele sale şi ale poporului, când a intrat în Dumnezeiescul altar al tămâierii, ca să cădească împrejurul altarului celui de aur, deodată a stătut înaintea lui Arhanghelul Gavriil, iar el foarte s-a înspăimântat şi cu trupul şi cu sufletul, dar îngerul Domnului l-a liniştit zicând: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici sicheră şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor desăvârşit” (Luca 1, 15-17).

Iar Zaharia, auzind această proorocie neaşteptată, a zis: „După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea este învechită în zile. Cum vom naşte noi, oameni de 80 de ani?”. Atunci Arhanghelul Gavriil i-a spus: „Dar Avraam cum a născut la 100 de ani? Iar Elcana, care a născut pe proorocul Samuel, nu era tot aşa?”. Şi apoi a adăugat: „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor, iată semnul care va fi: vei fi mut şi n-ai să poţi vorbi până se va naşte acela”.

Şi a rămas Zaharia mut în altar, iar poporul aştepta să iasă din altar, că era cu cădelniţa şi a aşteptat poporul mult şi a înţeles că s-a săvârşit o taină, că s-a îmbolnăvit, sau s-a întâmplat altceva. Şi a ieşit Zaharia cădelniţând cu cădelniţa, dar nu putea vorbi. Făcea numai semne către popor, iar tot poporul a înţeles că el a văzut în altar o vedenie mare. Şi din ziua aceea Zaharia preotul, sfântul tată al marelui Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, a rămas mut (Luca 1, 22).

Şi după puţine zile Elisabeta s-a aflat grea şi s-a tăinuit în sine ca la cinci luni şi zicea: „Aşa a făcut milă cu mine Dumnezeu, când a vrut să scoată ocara mea dintre oameni”. Pentru că la evrei era mare ocară să nu ai copii. În luna a şasea, când avea încă în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul, s-a întâmplat altă minune.

A venit binevestitorul Arhanghel Gavriil la Preacurata Fecioară Maria, în luna Nisan, adică în luna martie şi a vestit naşterea lui Mesia. Luceafărul era în pântecele Elisabetei şi Soarele cel gânditor sălăşluia acum în pântecele Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria. Şi ce zice Sfântul Evanghelist Luca? În luna a şasea, trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; şi i-a binevestit naşterea Mântuitorului. Şi după ce Preacurata a primit buna vestire, i-a spus Arhanghelul Gavriil: „Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă” (Luca 1, 26-36). Şi s-a grăbit Preacurata Fecioară Maria să se suie din Nazaret la Hebron, cetatea cea preoţească. Căci Hebron este cetatea din munţii cei înalţi foarte de la miazăzi de Ierusalim. Aceasta se chema pe atunci „Cetatea Muntelui” şi era dintre cetăţile preoţeşti pe care Isus al lui Navi le-a dat pentru întreţinerea preoţilor care slujeau la cortul sfânt (Isus Navi 30, 13).

Şi s-a dus Preacurata Fecioară Maria, având pe soarele Hristos în pântece, iar aceea pe Luceafărul Înaintemergător; şi s-au întâlnit şi a zis: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 43). Erau amândouă proorociţe, amândouă femei sfinte.

Iar Dumnezeiescul Înaintemergător, care numai cu şase luni este mai mare după trup şi cu viaţa decât Hristos, a săltat în pântecele Elisabetei, care zise: „Că iată, cum fu glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). Dumnezeiescul Înaintemergător s-a închinat cu bucurie, încă din pântecele maicii sale, Preasfântului Mântuitor, care atunci se afla în pântecele Maicii Sale, Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria; s-a închinat sfeşnicul înaintea Luminii, luceafărul înaintea Soarelui Dreptăţii, lumina cea mică înaintea Luminii celei mari.

Şi ce a urmat după aceasta? A venit vremea să nască Elisabeta şi a născut în cetatea Hebronului. Şi s-a săvârşit o minune mare când a născut. Pentru că la opt zile, la evrei, era botezul, adică tăierea-împrejur a pruncului, au dus pruncul la biserică şi se gândeau să-i pună numele. Dar ce s-a întâmplat? Toţi care erau acolo, la botezul lui Ioan, ziceau ca să-i pună numele tatălui său, Zaharia. Iar mama lui, Sfânta Elisabeta, nu voia, ci a zis: „Ioan va fi numele lui”. Iar ei se împotriveau, zicând că din neamul lor nu era nimeni cu numele acesta, Ioan. Ce va să zică Ioan? Ioan însemna „plin de dar”, că plin de Duhul Sfânt era Ioan încă din pântecele maicii sale.

Şi au făcut semn tatălui său, care era mut, lui Zaharia proorocul, întrebându-l cum să-i pună numele. Iar el a făcut semn să-i aducă o tăbliţă şi a scris cu condeiul: „Ioan va fi numele lui”. Şi s-au minunat toţi, iar când a scris că Ioan va fi numele lui, în clipa aceea i s-a dezlegat gura şi limba, şi a început a vorbi şi a binecuvânta pe Dumnezeu zicând: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său” şi celelalte, cum ştiţi din cântarea lui Zaharia proorocul. Şi a spus proorocie pentru Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 68-79).

Şi după ce a proorocit Zaharia, s-a auzit în toată Cetatea Muntelui şi de la Hebron până la Vitleem, care era la poalele muntelui şi până la Ierusalim, vestea mare că s-a dezlegat limba lui Zaharia îndată ce a numit numele pruncului său Ioan. Şi a auzit aceasta şi Irod, care pururi se temea să nu-i ia cineva domnia şi se gândea ce va fi cu pruncul acesta. Dar nu numai el zicea aşa, ci toată lumea, că a văzut minunea dezlegării limbii părintelui său la punerea numelui său.

Şi Irod pândea să vadă ce va urma. Iar când au venit magii la Betleem şi i-au spus lui Irod că s-a arătat o stea care a venit până acolo, că s-a născut pe acolo un împărat, Irod a dat poruncă să se taie 14.000 de prunci, gândind să taie şi pe Ioan Botezătorul. Că zicea: „Poate acela va fi împărat în locul meu, dacă a făcut minunea de a dezlegat limba tatălui său”.

Deci, când a tăiat pe cei 14.000 de prunci din Betleem şi din jur, s-au auzit glasurile pruncilor şi ale mamelor de acolo, că nu-i departe Betleemul de Hebron. Şi atunci Elisabeta, când a auzit glasul pruncilor şi al mamelor ţipând, a luat pe Dumnezeiescul prunc şi a fugit cu el în pustie. Şi fiindcă ostaşii lui Irod o urmăreau să o prindă, când a văzut că sunt aproape să pună mâna pe ea, a spus unui munte de piatră: „Munte de piatră, desfă-te, să intre maica şi pruncul, că mă prind acei vrăjmaşi ai lui Dumnezeu!”. Şi s-a desfăcut muntele şi a intrat Sfânta Elisabeta, cu Înaintemergătorul Ioan în braţe, în peştera aceea a muntelui, unde i-a făcut Dumnezeu loc. S-a deschis muntele cu gură mare şi s-a închis iarăşi, iar înăuntru a rămas peştera mare şi Dumnezeu le-a dat un izvor de apă şi un finic care rodea şi se pleca până la pământ, de unde se hrănea Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul şi hrănea şi pe prunc (vezi Prologul).

Şi văzând Irod că n-a pus mâna pe pruncul acela minunat, pe Ioan Botezătorul, să-l taie, a trimis ostaşi la Zaharia, în Templul din Ierusalim şi i-a spus: „Dă-ne nouă pe fiul tău!”. Iar acesta a zis: „Nu ştiu unde este acum, că eu slujesc rânduiala Stăpânului meu, Dumnezeul Cel Viu, iar de soţia mea şi de fiul meu nu ştiu unde sunt”. Şi i-au zis a doua oară: „Dacă nu-l dai, avem poruncă să te ucidem!”. Şi după ce l-au somat a doua oară, el a zis: „Nu ştiu, dar să ştiţi un lucru: voi veţi ucide trupul meu, dar Dumnezeu va lua sufletul meu din biserică”. Şi atunci gealaţii lui Irod s-au repezit la Zaharia proorocul, i-au tăiat capul între biserică şi altar şi sângele Dumnezeiescului prooroc Zaharia a curs între biserică şi altar şi s-a închegat în marmură ca piatra, ca mărturie împotriva lui Irod şi a ucigaşilor pe care-i trimisese acolo. Şi au venit ucenicii lui şi au luat trupul lui Zaharia şi l-au dus la Hebron şi l-au îngropat, iar sângele lui a rămas vreme îndelungată închegat în piatră şi nici un fel de unealtă nu-l putea rade sau şterge de acolo, întru mărturia urgiei care îl aştepta pe Irod.

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător, după ce tatăl său a fost tăiat între biserică şi altar, a rămas în peştera aceea. Iar maica lui Ioan a mai trăit cu dânsul un an de zile, după care a murit şi s-a îngropat acolo. Iar Sfântul Ioan Botezătorul a rămas în peştera aceea şi a fost hrănit de îngerul Domnului în pustie până în ziua – cum zice evanghelia de astăzi – arătării sale în faţa poporului. Iar când a trebuit să iasă să propovăduiască înaintea Mântuitorului botezul pocăinţei, a auzit glasul Tatălui ceresc: „Ieşi de aici şi du-te în părţile Iordanului şi începe a propovădui acolo botezul pocăinţei şi găteşte calea înaintea Fiului Meu!” (ibidem).

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător a crescut în pustie timp de mai bine de 20 de ani, hrănindu-se de îngerul Domnului. Şi arată Sfânta Evanghelie că era foarte aspră vieţuirea lui, spunând: „Şi mânca ahride şi miere sălbatică”. Ahridele sunt nişte vlăstare, nişte muguri de copaci care cresc în părţile acelea ale Iordanului, iar mierea era aceea pe care o fac viespile sălbatice, fiind foarte amară. Cu acestea se hrănea Dumnezeiescul Înaintemergător, iar îmbrăcămintea sa era de piele de capră, cu o cingătoare de piele. Şi propovăduia zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2).

Aţi auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie:„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul? Iar cine a fost Botezătorul, dacă vrem să ştim, să întrebăm pe Hristos. Că iată ce spune: „Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc”. Şi auziţi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Zic vouă: între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 24-28).

Deci toţi proorocii sunt mari, dar nici unul ca Ioan. Aceasta e mărturia Domnului Însuşi, cum spune troparul Sfântului: „Pomenirea dreptului cu laude, iar Ţie destul îţi este mărturia Domnului”. Ioan n-a fost mărturisit de un prooroc, n-a fost mărturisit de un drept sau de un sfânt, ci de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu; El a spus că e mai mare decât toţi proorocii. Cine era Ioan Botezătorul, deci? Era prietenul Mirelui Hristos, era gura Cuvântului, era Înaintemergătorul Lui, era vârful tuturor proorocilor. Cine era Ioan Botezătorul? Era acela despre care a spus Duhul Sfânt prin proorocul Maleahi: „Iată, trimit înaintea feţii Tale pe Îngerul Meu, care va găti calea Ta, înaintea Ta” (Maleahi 3, 1; Luca 7, 27). Înger, vârful proorocilor, mucenic, Înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos: el a fost toate acestea.

Dar cu ce atrăgea Botezătorul poporul în pustie? Auzi ce spune Sfântul Evaghelist Marcu: „Şi ieşeau la el ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Cu ce atrăgea Ioan? Oare trimitea ordin de chemare sau invitaţie cuiva? Ce venea să vadă poporul la Ioan?

Fraţilor, nimic nu e mai scump pe lume şi mai de laudă decât fapta bună. Ceea ce atrăgea miile de oameni şi mulţimile în pustie era lumina vieţii lui Ioan. Viaţa lui îngerească şi mai presus de trup adesea atrăgea pe toţi să-l vadă şi să-i audă cuvintele. Au venit să-l vadă şi Irod şi tot Ierusalimul. Au venit cei graşi să vadă pe cel uscat de post; veneau cei îmbrăcaţi cu haine moi de fir şi de mătase să vadă pielea cea de capră a lui Ioan; veneau cei încinşi cu brâie de aur să vadă pe cel cu cingătoarea de curea; veneau cei deprinşi să doarmă pe paturi bătute cu nestemate şi dormeau pe prundurile Iordanului, zile şi nopţi şi uitau că-s boieri, uitau că au paturi scumpe, uitau că-s boieri din cetate; veneau să vadă un om minunat, că o spaimă cuprinsese toată lumea, auzind de viaţa îngerească a lui Ioan Botezătorul.

Virtutea lui Ioan, sfinţenia lui, glasul lui şi proorocia lui erau acelea care atrăgeau pe toţi. Şi Ioan nu le vorbea cu blândeţe. Ei veneau să-l asculte, dar el nu-i cruţa şi niciodată n-a măgulit pe cineva. Auzi ce le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă! Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avram. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 7-10). Îi mustra, îi făcea pui de năpârci şi fiii gheenei. Îi mustra şi le arăta răutăţile, dar poporul nu-l ura, pentru că le spunea adevărul, pentru că le spunea ceea ce era preasfânt şi preacurat, pentru mântuirea lor. Iată deci ce atrăgea în pustie atâta popor: viaţa cea sfântă şi preacurată şi vrednică a lui Ioan. Aşa ştie Dumnezeu să slăvească pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul. Căci zice în psaltire: „Cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi pe ei”.

Deci Sfântul Ioan, prin petrecerea sa îngerească şi prin propovăduirea sa cea aspră şi curată, proslăvea pe Dumnezeu Cuvântul şi a fost Înaintemergătorul Lui şi a adus mii de oameni la botezul pocăinţei, pregătindu-i pentru botezul cel cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Acestea fiind zise – puţine şi prea puţine pentru praznicul de astăzi – să întoarcem acum cuvântul în altă parte. Fraţii mei, Irod a pândit şi pe Hristos ca să-L omoare şi pe Ioan Botezătorul; şi dacă n-ar fi fost împiedicat de Dumnezeu, sigur ar fi dus la împlinire planul lui cel blestemat. Şi dacă ar fi omorât Irod un prunc cum a fost Ioan Botezătorul, câtă lumină ar fi stins el în lume, câtă răutate ar fi pricinuit el la atâtea popoare care ar fi trebuit să audă cuvântul lui! Ce lucrare Dumnezeiască a făcut Ioan mergând înaintea Cuvântului, ca un sfeşnic al Legii darului! Toate ar fi fost stinse dacă Dumnezeu n-ar fi apărat pe Sfânta Elisabeta cu pruncul în muntele acela. Deci gândiţi-vă că un prunc ca acesta, ..., s-a născut o dată şi misiunea lui rămâne până la sfârşitul lumii.

Vezi ce înseamnă un copil ales de Dumnezeu? Dar din cine s-a născut? Părinţii lui erau drepţi şi sfinţi şi fără de prihană şi temători de Dumnezeu, păzind toate poruncile Lui. Odrasla cea bună şi sfântă a răsărit din rădăcină sfântă. Sfântul Ioan, proorocul, a răsărit din alt proroc, iar înainte de a prooroci el, a fost mare proroc şi mucenic tatăl său. Vezi din cine răsar cei drepţi? Dar vai de părinţii aceia care petrec în păcate! Din ei nu răsar copii buni. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Nunta este rădăcina firii omeneşti şi de va fi nunta sfântă, sfinte vor fi şi ramurile”. Însoţirea trebuie făcută înaintea lui Dumnezeu şi în Biserică.

S-a făcut acum o lege de stat, care nu numai că e bună, dar e sfântă şi preasfântă. De ce? Pentru că împiedică mii şi zeci de mii de morţi de copii. Vai de aceia care-şi omoară copii! Şi Preabunul Dumnezeu a rânduit că, chiar dacă ne constrânge din afară, să ne oprim de la această hegemonie a întunericului peste lume. Deci, dacă se ucideau atunci cei doi prunci, se zăticnea mântuirea întregii lumi. S-ar fi zădărnicit mântuirea lumii dacă s-ar fi ucis Hristos sau Ioan Botezătorul.

Aşa şi acum, se sfătuieşte omul cu femeia ca să-şi omoare copilul, dar nu ştiu că acela ar putea să fie un sfânt care să predice Evanghelia la popoare şi să întoarcă la Hristos mulţime de oameni. Că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Un om duhovnicesc care e ajutat de darul lui Dumnezeu poate într-un ceas să mântuiască mii de suflete”. Cum? Auzi ce spune Apostolul: „Credinţa vine prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Şi mai zice: „Cum vor crede, de nu li se va propovădui şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi, chemaţi şi aleşi?”.

Deci, iată, poate a omorât cineva un prunc; el a omorât poate un proroc, sau un preot, sau un arhiereu, sau un preşedinte de ţară, sau cine ştie pe cine. Iar dacă a omorât unul, prin acela a omorât mii de suflete, că prin acela poate Dumnezeu voia să lumineze multe suflete. Dacă viaţa lui ar fi fost lumină, ar fi luminat popoarele. Deci mare primejdie paşte pe cei ce ucid copii.

Să nu ne temem numai de legile din afară, că acelea pedepsesc numai cu trei sau patru ani de închisoare şi asta e o nimica toată; să ne temem de temniţa iadului, care nu are sfârşit în vecii vecilor!

...Să vă spun legile Bisericii şi canoanele ei, să vă spun rostul zămislirii. Iată ce spune Sfântul Atanasie Sinaitul: „Precum când tună şi fulgeră, îndată vezi lumina fulgerului şi îndată auzi tunetul, aşa este şi când se împreună soţul cu soţia lui cea legitimă. În clipa aceea se zideşte trupul şi sufletul în trupul maicii lui”. Şi dacă numai la un ceas după zămislire vei împiedica naşterea cu ceva, în orice chip, ucigaş de om te-ai făcut. Să nu spui că-i numai de două luni şi n-are încă suflet. Căci în clipa aceea, din sufletul părinţilor, prin darul lui Hristos şi prin suflarea Sfântului Duh, se zideşte şi sufletul şi trupul. Deci nu vă înşelaţi, că nici o piedică împotriva naşterii nu-i binecuvântată, ci e blestemată de Dumnezeu.

Am să vă spun o istorioară, ca să vă daţi seama cât de greu e păcatul uciderii, după ce v-am arătat că uciderea se face chiar numai după un ceas de la zămislire, dacă cineva unelteşte împotriva zămislirii copilului. Din istorioara aceasta veţi vedea cât de greu se răscumpără păcatul uciderii.

Erau doi oameni gospodari şi s-a întâmplat – aşa cum se întâmplă şi astăzi – că nu aveau copii. Şi ei s-au rugat mult lui Dumnezeu să le dea copii, cum s-au rugat Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, ca şi alţii. Dar Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru că ei n-au avut atâta credinţă cât au avut Sfinţii Ioachim şi Ana sau Zaharia şi Elisabeta. Şi după ce s-au rugat şi au văzut că n-au copii, s-a sfătuit bărbatul cu femeia, zicând : „Măi femeie, noi avem avere multă şi ca mâine vom muri; hai să luăm un copil de suflet!”.

Şi s-au înţeles amândoi şi au luat un copil parte bărbătească şi l-au crescut cu mare atenţie şi l-au învăţat şcoală şi iată că a venit vremea să-l căsătorească. Iar la căsătorie s-a logodit cu o fată de bun neam, dar aceea cerea multă avere. Şi când a fost să se aşeze zestrea, ce-i dă băiatului şi ce-i dă fetii, băiatul îi spune tatălui său: „Tată, dacă m-ai înfiat pe mine şi numai pe mine mă ai, cui ai să-i dai averea? Deci ca să pot reuşi să iau pe fata aceea în căsătorie, să-mi dai toată averea în scris mie!”. Mama s-a învoit, că ştia că are avere multă, dar tatăl său mai prudent şi ca bărbat, a zis : „Ba nu, măi băiete! E adevărat că am avere multă şi am să ţi-o dau ţie toată, dar eu am să fac un act la cununie, cu tine, cu clauză. Jumătate din avere ţi-o dau acum, iar jumătate după moartea noastră. Tot ţie ţi-o rămâne, dar cât voi trăi, voi avea şi eu jumătate, ca nu cumva pe urmă soţia ta sau fiii tăi să-mi zică: «Du-te de aici, că n-ai nici un drept!», ci să ştiu că am şi eu avere”. Ce s-a întâmplat? Băiatul, vrând-nevrând, a trebuit să primească, dar şi-a spus în inima lui: „Am să iscălesc, am să primesc aşa cum a spus tata”.

Dar satana i-a zis în inimă: „Ştii ce să faci dacă ţi-a dat toată averea numai după moarte? Omoară-l mai repede şi apoi ia-i tu averea!”. Şi satana i-a pus în inimă acest gând. Dar el, dacă ar fi avut cunoştinţă şi frică de Dumnezeu şi s-ar fi dus la duhovnic să-l spovedească, ar fi scăpat de gândul cel rău. Căci oricând îţi poate spune satana să faci ceva, dar dacă te-ai spovedit, ai scăpat de gândul cel rău, că aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge, tot aşa fuge din inimă şi gândul care e de la satana şi pleacă de la omul care se spovedeşte sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare decât de omul care-şi ascunde gândurile sale. Deci el avea de gând să omoare pe tatăl său, dar nu spunea nimănui şi nu i-a spus nici femeii sale. „Am să-l omor – zicea el –, că actele zic după aceea are să-mi rămână mie toată averea”. Şi după trei ani de la căsătoria lui, într-o primăvară, în vremea aratului, a pus împreună cu tatăl său, cum se întâmplă şi astăzi, un plug cu patru boi. Şi avea ţarina lui la marginea unei păduri. Plugurile pe atunci erau de lemn, după cum aţi auzit şi văzut chiar, numai limba le era de fier; pluguri pentru care trebuia să iei barda cu tine, că mereu se stricau.

Deci a luat tatăl său barda şi s-a dus la ţarină să are. Şi când au tras la popas, i-a zis satana feciorului său: „Iată acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda şi omoară-l pe tatăl tău!”. Şi aşa a făcut; s-a uitat în stânga şi în dreapta, să vadă dacă nu-i cineva şi când a văzut că nu-i nimeni, s-a dus şi a luat barda de la plug, s-a repezit la tatăl său, care nici nu gândea la aşa ceva, i-a tăiat capul, l-a luat de păr, l-a dus în iarbă la marginea pădurii, a dus şi trupul, apoi cu un lemn de la plug a săpat, a făcut o groapă de o palmă-două şi l-a acoperit cu iarbă. Şi sângele tatălui său a curs pe brazdă şi pe iarbă. Iar după ce l-a ucis pe tatăl său, fiindcă nu mai era până seara o bucată de vreme, a mânat boii singur, iar seara s-a dus acasă şi a început să le ia la ocară pe mama sa şi pe femeia lui: „Dar ce-a făcut tata acasă, că m-a lăsat singur cu plugul pe ogor?”. Femeile răspunseră: „Măi omule, n-a venit tatăl tău acasă”. „Ei, uite, m-a lăsat cu patru boi să ar singur; şi-i greu singur”. Să vedeţi, până la urmă, ce s-a întâmplat. Au aşteptat să vină tatăl său, a aşteptat şi mama sa şi femeia lui, dar de unde să vină?! A trecut o lună, două şi toată lumea spunea în sat: „ Măi, Gheorghe al cutăruia nu mai vine, s-a pierdut omul acela. Ce s-o fi făcut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a făcut cu el?”. Nimeni nu bănuia că l-a ucis feciorul său.

Dar iată ce s-a întâmplat. Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns nici al lui Abel. Acest om care a ucis pe tatăl său a început să slăbească, nu mânca, nu bea, nu dormea, se tot uita aşa într-o parte, întorcea capul şi iar se uita în acea parte, apoi privea speriat în toate părţile. Ştiţi de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână şi se auzea un glas: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”. Dacă se uita în castronul cu borş, îl vedea acolo cu capul în mână; dacă se culca pe pernă, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână; dacă se ducea pe drum, îl vedea şi se speria; se uita în altă parte, dar auzea iarăşi glasul: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”. Şi cu frica aceasta a trecut un an; şi văzându-l aşa mama sa şi soţia lui, s-au tulburat ele foarte, au priceput şi ziceau: „Mare lucru de nu l-a omorât pe tatăl său!”. Şi-l iau ele într-o seară amândouă, cu blândeţe: „Măi Ioane, te vedem turburat, nu mănânci, nu dormi, parcă eşti speriat şi slăbit, te-ai uscat, ce ai măi? Nu cumva tu ai ucis pe tatăl tău?”. Iar el a răspuns: „Nu vă pot spune vouă, duceţi-mă la o mănăstire ca să mă spovedesc”.

Şi era o mănăstire prin apropiere; şi l-au dus mama şi soţia la mănăstirea aceea şi i-au zis: „Spune măcar duhovnicului, măi, că tu ori ai să înnebuneşti, ori ai să mori!”. Şi era un sihastru acolo care l-a mărturisit, iar el a spus tot sihastrului, cum l-a ucis pe tatăl său. L-a întrebat acela de ce e aşa de slab şi de speriat. „Părinte, iată de ce-s slab, că nu pot dormi şi nici nu pot mânca; atâta mustrare de cuget am şi o spaimă mare, că unde mă uit, îl văd pe tata cu capul în mână şi tot zicând aşa: «Dragul tatii, de ce m-ai tăiat?»”. „Ei, fiule, aceasta-i mare crimă – a zis duhovnicul – şi trebuie canon aspru; du-te acasă şi 7 ani de zile să nu mănânci decât o dată în zi mâncare fără untdelemn, iar după apusul soarelui să faci 500 de metanii şi după 7 ani să vii la mine iar”. S-a dus acasă şi a spus femeilor: „7 ani de zile să nu-mi faceţi mâncare de dulce; dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum e în Postul Mare vinerea şi miercurea”.

Şi au înţeles ele că i-a dat canon pentru că a ucis pe tatăl său, dar el tot n-a vrut să spună mamei sale şi femeii sale. Şi el tot aşa se speria, dar după un an, doi apărea tatăl său mai rar, iar la 7 ani ajunsese să apară tatăl său cu capul în mână cam la 2-3 săptămâni, dar tot mai apărea. Iar el se învăţase cu postul şi avea şi la mâini şi la picioare bătături de canon, ca boii de la jug, de câte mii de metanii a făcut. Şi plângea omul şi se ruga şi postea şi-şi luase cămăruţa lui şi trăia viaţa în curăţie, că nu i-a mai trebuit nici soţie, nici nimic. Post şi rugăciune şi plângere şi suspine şi metanii – să îmblânzească pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui. Iar la 7 ani s-a dus din nou la duhovnic, iar acela nu l-a mai cunoscut, câtă lume venea la el. Iar el a zis: „Părinte, eu sunt acela căruia i-aţi dat canon 7 ani”. „Ei, tu eşti, fiule? Ai făcut canonul?”. „L-am făcut, părinte”. „Mai vine tata cu capul în mână?”. „Mai vine, părinte, dar mai rar şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pot dormi un ceas-două pe noapte, că atunci nu puteam, eram sfărâmat pururea”. Şi atunci i-a zis duhovnicul: „Du-te acum, dacă ştii unde l-ai îngropat; du-te acolo şi ascultă dacă n-ai să auzi nici de acolo din iarbă vocea lui, apoi vino înapoi. De vei auzi ceva, vino să-mi spui şi apoi ştiu eu ce are să fie cu tine”. Deci s-a dus el şi se întreba: Oare ce să fie asta? Şi fiindcă era tot primăvara, a tăiat-o peste ţarină, de-a dreptul unde ştia că e ogorul lui şi s-a dus în direcţia aceea unde ştia că l-a tăiat pe tatăl său şi l-a îngropat.

Dar când era încă la sute de metri, a auzit un glas de acolo din iarbă, care striga aşa: „Judecată, judecată!”. Şi din ce se apropia, glasul acela se auzea mai tare, iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaimă mare de tare ce striga tatăl său: „Judecată, judecată!”. Deci s-a întors înapoi şi a venit la duhovnicul mănăstirii, aproape ieşit din minţi de atâta spaimă. „Ce-ai păţit, fiule?”. „Vai de mine, părinte, m-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apropiat, am auzit un glas care striga aşa: «Judecată, judecată!». Din ce mă apropiam, din ce striga mai tare, iar când am fost aproape, m-a cuprins spaima şi m-am întors; oare ce să fie asta, părinte?”. Şi a zis duhovnicul: „Fiule, tatăl tău cere judecata lui Dumnezeu asupra ta. Dar nu ştiu un lucru: dacă cere judecată în lumea aceasta, sau în cealaltă. Deci bine ar fi să fii judecat de Dumnezeu în lumea aceasta”. Şi a întrebat omul: „Părinte, de unde am să ştiu aceasta?”. „Iată, fiule, dacă judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, o să fie bine; ai să tragi un necaz mare şi ai să scapi în cealaltă lume, te duci acolo la bine; iar dacă judecata lui Dumnezeu te urmăreşte dincolo de mormânt, e mult mai greu. Fiule, acum du-te acasă şi dacă pe drum nu vei păţi nimic, mai fă un an de zile ce-ai făcut, apoi vino iar la mine. Iar dacă ai să întâlneşti un necaz mare în drumul acesta spre casă, să-l rabzi cu mare bărbăţie de suflet, că prin necazul acela ai să te cureţi şi ai să scapi de osânda pe care o ai asupra ta, că ai fost ucigaş de tată”. Deci a plecat omul, îngândurat. Dar de la mănăstirea aceea până la satul lui trebuia să treacă printr-un târg.

Şi femeia lui, când plecase de acasă, îi spusese aşa: „Măi omule, din cauza ta, că tu nu mănânci nici carne, nici ouă, nici brânză, ne-am uscat şi noi!”. (Că aşa se întâmplă în casă: când nu mănâncă unul, nu mănâncă nici ceilalţi, iar când postesc în casă 5-6 şi unul mănâncă de dulce, nu se prinde de el, chiar dacă mănâncă, de parcă mănâncă iască…). Deci, din cauza lui, că postea de atâţia ani, se uscaseră şi mama sa şi femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea! Şi i-au zis ele când a plecat de acasă: „Tu ai să treci prin târg. Te rugăm, adu-ne o bucată de carne, să facem puţină zeamă, măcar acum, că n-am mai mâncat de 7 ani şi am şi uitat cum e mâncarea de dulce. Adă-ne, că ne-am săturat de post!”. De aceea, trecând el prin târg, şi-a adus aminte şi s-a dus la un măcelar. Dar era spre seară şi se vânduse toată carnea şi nu mai era acolo pe tarabă decât un cap de oaie, zvântat bine.

Deci a împachetat capul cel de oaie zvântat bine, a plătit, l-a pus în traistă şi a apucat-o pe o uliţă a târgului care urca la deal. Şi mergând la deal, ce s-a întâmplat? A început să curgă din traistă sânge mult, fierbinte, pe stradă. Şi oamenii, când au văzut aceasta, au zis: „Stai bre, ce ai în traistă? Ai tăiat un porc, ce-i, că uite, toată haina e numai sânge?!”. Dar acela zicea: „Da de unde, am cumpărat un cap de oaie şi acela n-avea sânge, de unde să fie?!”. Şi când s-au uitat oamenii în traista lui, ce credeţi că era? Capul tatălui său proaspăt, atunci tăiat! Iată că judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când au văzut oamenii, au chemat poliţia: „Oameni buni, veniţi că un om a tăiat capul altuia şi-l duce în traistă!”. S-a adunat lumea de mirare mare: „Măi ucigaşule, dacă l-ai tăiat, îl duci pe strada mare? Cum ai avut tu curaj, măi?”.

Dar el, când a văzut că judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis: „Staţi, oameni buni, că vă spun adevărul! Cu adevărat sunt ucigaş, cu adevărat m-a ajuns judecata lui Dumnezeu, dar nu l-am tăiat acuma”. Şi mai stând puţin, oamenii au început să-l cunoască. „Ăsta-i tatăl său, măi! Oare tatăl său nu lipsea din comună?”. „Da – zice el –, dar nu l-am tăiat acum; sunt opt ani de atunci”. „Ei – ziceau ei –, tu crezi că poţi minţi lumea, dar capu-i tăiat acum, numai că nu vorbeşte!”. Dar el a spus aşa: „Hai să vă spun cum l-am tăiat şi unde l-am îngropat, că nu l-am omorât acum”. Dar ei nu credeau. „Dacă nu mă credeţi, să chem pe duhovnicul mănăstirii din apropiere, să vă spună el când am tăiat pe tata: acum sau cu 8 ani înainte”. Şi l-a adus poliţia pe duhovnic şi a mers şi toată lumea la poliţie, unde duhovnicul a zis: „Eu nu pot descoperi nici un secret de la spovedanie, că dacă voi descoperi, trebuie să-mi scoată limba pe ceafă, aşa spune pravila. Dar fiindcă aici s-a întâmplat minune şi mai înainte de mine a spus Dumnezeu, spun şi eu. E adevărat, tânărul acesta a tăiat pe tatăl său, dar nu acum. El face canon de 7 ani şi întâmplarea a fost cu un an înainte de mărturisire, deci sunt 8 ani de atunci. Dar ei nu credeau şi au zis omului: „Hai acolo unde l-ai tăiat!”.

Şi când au ajuns acolo pe ogor, ce credeţi că era? Era dâra de sânge proaspătă, cum l-a tăiat pe tatăl său! „Unde l-ai îngropat?”. El zise: „Săpaţi aici!”. „Măi, nu vezi că-i sângele proaspăt pe iarbă?”. Şi când au săpat, l-au găsit pe tatăl său îngropat şi putrezit, dar fără cap. Capul îl pusese îngerul în traistă la el şi a făcut din capul cel de oaie capul tatălui său. Şi atunci s-au încredinţat toţi că l-a ajuns judecata lui Dumnezeu. Şi era atunci pedeapsa după lege, cap pentru cap şi i-au spus: „Băiete, pregăteşte-te să pui capul tău pentru capul tatălui tău”.

Dar duhovnicul a spus: „Daţi-mi voie să-l spovedesc şi să-i citesc o dezlegare”. Iar el, când a văzut pe duhovnicul lângă dânsul, a căzut cu lacrimi şi a început a plânge cu toată puterea, zicând: „Părinte, nu mă lăsa!”. Dar duhovnicul a zis: „Nu te mai teme acum! Ţi-am spus că dacă ai să păţeşti un necaz mare în lumea aceasta, are să te ierte Dumnezeu, deci ai să ai bucurie mare”. Şi l-a spovedit preotul în faţa tuturor şi l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Şi a zis celor ce ţineau sabia: „Împliniţi porunca voastră, că eu mi-am făcut partea mea faţă de acest suflet”. Şi când a fulgerat sabia, a căzut capul lui într-o parte, chiar în locul unde-l omorâse pe tatăl său. Iar când a căzut pe brazdă, un porumbel alb a zburat de pe umărul lui şi s-a dus la cer. Şi aşa acest tânăr, după atâţia ani de pocăinţă, până n-a plătit cu sângele său sângele tatălui său, n-a fost iertat.

Vedeţi, fraţilor, pentru o ucidere câtă pocăinţă, câte lacrimi, câte metanii, câtă durere, câtă întristare – şi tot n-a fost iertat până n-a dat capul său pentru tatăl său! Deci băgaţi de seamă, că fiecare prunc, fiecare copil e un om, un om desăvârşit, încă de atunci de când s-a zămislit, că aşa a lăsat Dumnezeu.

V-am spus istoria asta ca să nu vă pară glumă. Să nu-ţi fie ruşine că eşti fată mare şi ai făcut un copil. Nu. Dacă ai alunecat ca o fiinţă slabă, creşte-l şi fă-l un înger al lui Dumnezeu şi prin acela ai să te mântuieşti şi tu. Să-l creşti bine, cu frica lui Dumnezeu şi se va ruga pentru tine şi te va ierta Dumnezeu şi pe tine şi va ierta şi pe părinţii tăi. Dar dacă, Doamne fereşte, îl pierzi, ai pierdut un înger, ai pierdut un sfânt. Băgaţi de seamă că toţi greşim – cum zice Sfântul Apostol Iacov –, dar nu trebuie să cădem în deznădejde, adică de la una să trecem la alta. Ai greşit într-un fel, nu cumva să cazi în alta, că uciderea este de o mie de ori mai mare păcat decât curvia. Pentru ce? Că ucigând, iei viaţa unui suflet şi un suflet e mai scump decât toată lumea.

Acum, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, la încheierea acestei predici, vă spun să fiţi cu frica lui Dumnezeu şi să aveţi în minte frica lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă înţelepciune înaintea lui Dumnezeu nu este titlul de doctorat sau nu ştiu câte licenţe, ci aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa: „Am văzut pe mulţi cu studii în cele Dumnezeieşti, adică în teologie, dar fiindcă nu aveau adevărata şcoală, care e frica lui Dumnezeu, s-au tăvălit în mocirla păcatelor şi a patimilor şi s-au făcut departe de Dumnezeu”.

Deci, iată ce-i trebuie omului ca să se oprească de la păcat: îi trebuie frica lui Dumnezeu. Un filosof îşi lăuda femeia către un alt filosof: „Măi, am o femeie frumoasă”. Şi acela i-a tras un zero pe hârtie. „Măi, am o femeie cuminte”. Şi acela i-a mai tras un zero pe hârtie. „Am o femeie harnică”, a mai spus el. Şi acela a mai tras un zero. „Am o femeie de neam mare”. Şi acela a mai pus un zero. „Măi, femeie mea ştie să coasă la gheghef şi la broderie artistică”. Şi acela i-a mai tras un zero. „Măi, femeia mea e sănătoasă”. Şi acela, la toate, i-a pus un zero, iar la urmă i-a zis: „Femeia mea e cu frica lui Dumnezeu”. Şi atunci acela i-a pus un 1 în frunte. Pusese şase de zero şi acum i-a dat valoarea de un milion. Când? Când a spus că are frica lui Dumnezeu. Sigur, e mult un milion, dar acesta e numai un fel de a spune, căci cine poate preţui cu adevărat o femeie cu frica lui Dumnezeu, despre care se spune la Pilde: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul?” (31, 10). Deci, nu-i înţelept acela care învaţă toate şcolile din lume, ci acela care se teme de Dumnezeu.

Solomon spune: „Frica Domnului este şcoala înţelepciunii”. David o numeşte „începutul înţelepciunii”, iar Isus Sirah spune: „Frica Domnului mai presus de toate a covârşit”. Deci, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia ce se tem de Dumnezeu, că aceia nu vor ajunge niciodată la crime; nu sunt în stare să omoare o muscă, darămite să omoare copii!

Am să vă mai spun o istorioară şi voi încheia. Un om era învăţat să fure şi de meseria asta fiind, a pus caii la căruţă şi a luat cu dânsul o copiliţă numai de 6 ani. Era vara, în timpul secerişului şi s-a dus la un lan, în zori de zi, fiindcă nu era sătul până nu încărca bucate de la altul. S-a dus la un lan unde erau clăile de grâu ca stelele, a tras căruţa pe un drum de ţarină şi a început să aducă de la o claie snopi, să pună în căruţă. Când s-a dus pe lan, s-a uitat la răsărit, la apus şi în toate părţile. Dar copiliţa a observat. Şi prin copiii mici lucrează Dumnezeu. Copila nevinovată, când a văzut pe tatăl său că se uită în toate părţile, când a venit cu snopii la căruţă, zise: „Tătăică, mata ai uitat ceva!”. „Ce-am uitat, draga tatii?”. „Mata ai uitat să te uiţi în sus; te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat!”.

Ştiţi cât a preţuit vorba copilei? Omul a dus snopii înapoi la claie, a întors caii şi s-a dus acasă. Dar femeia i-a zis: „Ţi-a mers rău, mi se pare că te-a prins!”. „Măi femeie, nu mi-a mers rău, dar de azi înainte, câte zile voi avea, eu unul nu mai fur!”. „Dar ce-ai păţit, măi, te-a prins?”. „Nu. Câte zile voi trăi, de furat nu mai fur!”. „Dar de ce?”. „Din cauza copilului; ia uite ce mi-a zis copilul: eu m-am uitat, când m-am dus să fur din ogorul altuia, în toate părţile, să nu fie cineva pe ogoare, pe lan, dar copila mi-a zis: «Tătăică, dar în sus nu te-ai uitat?». Dacă mă uitam în sus, nu mai trebuia să mă uit nicăieri, nu mai trebuia să mă tem de oameni… Acum ştiu: în faţa păcatului doar o grijă ai, de ochii şi de urechile oamenilor – să nu mă vadă cutare, să nu mă audă cutare! Dar oare de Dumnezeu ne putem păzi?”.

Într-adevăr, ce spune Solomon? „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele”; că zice: „Întunericul nu te va întuneca pe tine şi noaptea ca ziua va fi”. Nu este întuneric la Dumnezeu.

Deci, fraţii mei, când vine în faţa noastră un păcat, mai ales cu lucrul, să nu ne gândim că ne vede cumătrul sau cumnatul, sau cutare. Nu te teme de om, căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu te temi de om şi de om te vei ruşina”. Să ne temem de ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu, Care veghează la inimile noastre şi Care şi cele mai înainte gândite le ştie!

Deci întotdeauna să ne uităm în sus, dar nu cu ochii aceştia, ci cu cei de gând, cu mintea. „Oare ce vorbesc eu acum Îi place lui Dumnezeu? Ce fac eu acum Îi place lui Dumnezeu?”. Şi îndată ne va răspunde conştiinţa că nu.

Deci vă spun că n-ajungem la ucidere şi la zavistie şi la judecăţi şi la răzbunări şi la beţii şi la orice păcat; să ne temem de Dumnezeu, căci „frica Domnului este înţelepciune – a zis Iov – şi paza de la rău, priceperea” (Iov 16, 28; 13, 11; 37, 23).

Pentru rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Maicii Sale şi ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, să ne miluiască Bunul nostru Mântuitor pe noi pe toţi. Amin!

Duminica după Botezul Domnului – Comentarii Patristice

- Duminica după Botezul Domnului – Comentarii Patristice
  Duminica după Botezul Domnului – Comentarii Patristice

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Duminica după Botezul Domnului (Ev. Matei 4, 12-17)

(Mt. 4, 12) Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.

Nu s-a retras din cauza fricii. Prin aceste lucruri pe care le-a săvârşit, ne-a învăţat pe noi cum să evităm prigonitorii. El s-a retras din Iudeea la neamuri. Aceasta arată că Dumnezeu Însuşi pleacă într-o zonă îndepărtată a pământului iudeilor când aceştia păcătuiesc împotriva proorocilor şi batjocoresc dumnezeirea Sa.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 34, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 12) Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.

Fără îndoială, punerea în temniţă a lui Ioan a fost îngăduită de Dumnezeu pentru că nimeni nu poate facă nimic împotriva unui om sfânt, decât dacă Dumnezeu îngăduie. Un om nelegiuit îi poate face un rău unui alt nelegiuit pentru că un păcătos nu este complet sub grija lui Dumnezeu. Împotriva unui om al lui Dumnezeu, totuşi, fără îndoială el nu îi poate face nimic rău, pentru că Dumnezeu este scut pentru toţi cei care nădăjduiesc în El (Psalmul 17, 33). Şi, aşadar, spune în alt loc: Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi, chiar şi perii capului, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi, aşadar, voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările (Matei 10, 29-30) ...

Domnul ştia aceasta şi s-a retras, nu pentru că s-a temut de moarte, ci pentru două motive. În primul rând, pentru a-Şi pregăti patimile Sale pentru timpul rânduit şi în al doilea rând, pentru a ne arăta nouă în ce chip să fugim de pericolul ispitelor. Nu a fugit pentru că S-a temut de primejdia ispitelor, ci pentru că altfel nu ar fi putut rezista tuturor ispitelor. Dacă ne-a vegheat de-a lungul fiecărui act de dreptate ca Stăpân al nostru, încât să-L urmăm ca ucenici ai Săi, este clar că nu a urmărit ce putea El face, ci ceea ce eram noi capabili să facem. De altfel, dacă Hristos ar fi făcut acele lucruri pe care le putea face şi pe care noi nu le putem realiza, nu am putea fi ucenici ai Lui pentru că ne-ar lipsi puterea să-L urmăm.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 13) Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali.

De ce S-a retras? El S-a folosit pe Sine ca model pentru a ne învăța să nu căutam ispitele, ci să ne retragem din sfera lor de influenţă. Nu este reproşabil când cineva nu se pune pe sine intenţionat în primejdie. Cu toate acestea, fiecare trebuie să stea neclintit când din nebăgare de seamă cade în ispită. Deci, pentru a ne învăţa aceasta şi pentru a calma mânia conducătorilor iudei (căci Ioan a fost arestat cf. Matei 4, 12), El s-a retras în Capernaum şi, făcând aceasta, a împlinit proorocia lui Isaia (Isaia 9, 1-2 „ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare (Matei 4, 14-16)).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 14, 15) Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor”

După cum istoria ne arată, aceste seminţii erau primele care au trecut în Babilon (Zabulon şi Neftali făceau parte din Israel şi erau deci trimise de asirieni Babilonului (cf. 2 Regi 17), înainte ca aceeaşi soartă să lovească locuitorii Iudeii). Se cade, aşadar, ca toţi cei loviți de mânia lui Dumnezeu să fie acoperiţi primii de milostivirea Lui şi acei care au fost conduşi în robie de ispitele trupeşti să fie aduşi întâi din captivitatea spirituală. Poporul care locuia întru întuneric a văzut lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura şi în umbra morţii lumină va străluci peste voi (Isaia 9, 2). Şi iudeii, de asemenea, locuiau în întuneric. Chiar dacă erau sub lege, dreptatea lui Dumnezeu nu se manifesta. Deşi dreptatea era prezentă, era acoperită în diferite chipuri şi taine ale lucrurilor trupeşti. Ce lumină a dreptății există în circumcizie? Într-adevăr, întunericul a fost prezent sub Lege, care a fost dată mai degrabă ca să pedepsească împietrirea inimilor noastre, decât să înfăptuiască dreptatea. Aşa cum Domnul a spus: Pentru învârtoșarea inimilor voastre v-a scris această poruncă (Marcu 10, 5). Legea nu era dată ca să mântuiască, ci să-i pedepsească. Legea i-a orbit, încât, ameţiţi de lege, nu puteau vedea strălucirea luminii lui Hristos atunci când Acesta a venit (nu este vorba aici de Legea dată prin Moise, care este sfântă, dreaptă și bună [Romani 7,12], ci de acele prescripții și tradiții care au fost adăugate Legii după întoarcerea evreilor din exilul babilonic, prescripții care erau atât de numeroase, încât umbreau semnificația și scopul Legii divine – n.red.).

Într-adevăr, erau mulţi luminători printre iudei: Moise şi Aaron, Iosua şi judecătorii, proorocii. Toţi erau luminători. Fiecare învăţător era o lumină pentru lume, pe care o luminează prin învăţătură, după cum este scris: Tu eşti lumina lumii (Matei 5, 14). Dar Hristos este lumina desăvârşită. În latura şi în umbra morţii locuiau neamurile, fie pentru că acestea comiteau nedreptăţi, fie pentru că cinsteau idolii şi demonii, cinstire care îi conducea către moartea cea veşnică.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

„Marea lumină” este Hristos Domnul nostru şi lumina învăţăturii evanghelice. Nu este Legea, care era comparată cu o lumină (Pildele lui Solomon 6, 23; Psalmul 118, 105). Din acest motiv, o lumină a ars mereu în locuri sfinţite din pricina puţinelor „licăriri” ale Legii, care şi-au răspândit puternic lumina doar în hotarele iudeilor. Aşadar, neamurile erau în întuneric, neavând această lumină a învăţăturii.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 34, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

Evanghelistul a amintit, în pasajele următoare, cuvintele proorocului: Dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: poporul care locuia întru întuneric a văzut lumină mare (Matei 4, 15-16). În ce întuneric? Cu siguranţă, în profunda greșeală a ignoranţei. Ce lumină mare au văzut? Lumina care se referă la următoarele: El era adevărata lumină care luminează pe oricine vine în această lume (Ioan 1, 9). Aceasta era lumina despre care Simeon a declarat în Evanghelie: „Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). Acea lumină a răsărit aşa cum David a vestit, spunând: Răsărit-a în întuneric lumină drepţilor (Psalmul 111, 4). De asemenea, şi Isaia a mărturisit despre lumina ce se apropia să vină pentru lămurirea poporului când a spus: Luminează-te, luminează-te, că vine lumina ta şi Slava Domnului peste tine a răsărit (Isaia 60, 1).

Referitor la acea lumină, şi Daniel a subliniat: Descoperă profunzimea şi ascunzişul lucrurilor, ştiind acele lucruri care se află în întuneric, iar lumina este cu ele (Daniel 2, 22), că acesta este Fiul împreună cu Tatăl, aşa cum Tatăl este lumina, aşa şi Fiul este Fiul luminii. Şi David, de asemenea, vorbeşte în psalm: Întru lumina Ta, vom vedea lumina. Pentru că Tatăl este în Fiul, aşa cum Domnul ne spune în Evanghelie Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl (Ioan 14, 9). El este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, aşa cum apostolii o arată (Coloseni 1,15).

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

A vorbit despre „umbra morţii” şi nu simplu, despre „moarte”. Aceasta datorită incapacităţii păcatului de a corupe sufletul pe deplin. Asemenea alterări totale se întâmplă cu trupurile moarte. Dar păcatul aduce la iveală umbra morţii. Şi cuvintele „lumina s-a ivit” semnifică faptul că nu s-a răspândit peste noi, cei care o căutăm, ci s-a arătat peste cei care nu erau pregătiţi pentru ea.

(Origen, Fragment 73, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

Privitor la această lumină, Evanghelistul atrage atenţia în versetul prezent: Poporul care locuia întru întuneric a văzut o lumină mare. Ei nu au văzut aceasta cu ochi trupeşti, pentru că lumina este invizibilă, ci cu ochii credinţei şi cu ochii minţii. Aşadar, spune el, Poporul care locuia întru întuneric a văzut o lumină mare, şi pentru cei care locuiau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit (Isaia 9, 2). Aşadar, nu doar pentru cei care erau întru întuneric le-a apărut această lumină, ci spune că a răsărit o lumină pentru acei care locuiau în latura şi în umbra morţii. Şi ce este latura şi umbra morţii, de nu latura şi locuinţa iadului, despre care David vorbeşte: Că de voi şi umbla în umbra morţii, nu mă voi teme de rele pentru că Tu cu mine eşti (Psalmul 22, 4)? Nu se va teme de nici un rău, pentru că acestea sunt pedepsele iadului. Aşadar, o lumină mântuitoare a răsărit pentru acei care locuiesc în latura şi în umbra morţii, lumină care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care spune în Evanghelie: Eu sunt lumina cea adevărată. Cine Mă va urma nu va umbla întru întuneric (Ioan 8, 12). El, după răstignire şi slăvita moarte, a coborât în latura şi în locuinţa iadului. Deodată aduce lumina măreţiei Sale peste toţi cei care erau acoperiţi, înlănţuiţi de moarte, pentru ca să-I elibereze pe cei ţinuţi printre cei morţi, în aşteptarea venirii Sale, aşa cum Domnul Însuşi, prezentat ca Înţelepciune,spune prin Solomon: Mă voi coborî în adâncurile pământului şi voi privi ţintă la cei care sunt adormiţi şi îi voi lumina pe cei care au nădăjduit în Dumnezeu (cf. Ecclesiast 24, 5).

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Predica despre pocăinţă (Origen notează că în anumite manuscrise „pocăinţa” (metanoiete) a fost absentă. De asemenea atestată de Iustin în al II-lea secol şi, prin urmare destul de veche, această lectură este considerată puţin importantă de editorii moderni, care preferă text mai complet. Interpretarea lui Origen ia în considerare ambele variante alte textului–n.trad) a lui Ioan nu era identică cu cea a lui Iisus, însă Mântuitorul predică în completarea lui Ioan, pentru că există un singur Dumnezeu care i-a trimis pe amândoi. Ioan prima dată spune: „pocăiţi-vă”, pentru ca să instruiască un „popor pregătit” pentru Dumnezeu (Luca 1, 17). Iisus, când primeşte poporul care este pregătit şi care s-a pocăit deja, nu le spune doar „pocăiţi-vă”. De aceea, El nu predică în rivalitate cu Legea şi cu profeţii. Când Ioan a împlinit vechiul legământ, Iisus a început să-l predice pe cel nou, El Însuşi fiind începutul acestuia. Din acest motiv, cuvintele „El a început” nu sunt scrise despre Ioan, pentru că el era un sfârşit. De altfel, unul predica în pustie, altul în mijlocul poporului.

(Origen, Fragment 74, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

„Din acel moment”. Care moment? După ce Ioan a fost închis. Dar de ce nu a început să predice din primele momente? Ce prilej a prevăzut Ioan? Nu mărturia lucrării sale a confirmat acest lucru? El a început doar în acest moment să predice în public, pentru ca identitatea Sa unică dumnezeiască să devină recunoscută, despre care patriarhii şi profeţii au vorbit deja, anticipând-o, precum prin vocea lui Zaharia: Şi tu Pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1, 76). Iar pentru a nu lăsa nici o ocazie pentru interpretări impetuos fariseice, sublinia: Căci Ioan a venit, nici mâncând, nici bând şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a dovedit a fi dreaptă din faptele Sale (Matei 11, 18-19).

Mai mult, a fost necesar să fie cunoscut în mod corect, nu din cuvintele sale, ci din ale altora. Altfel, chiar şi după atât de multe şi puternice mărturii şi dovezi, ei L-ar fi refuzat, spunându-i: Tu mărturiseşti din convingerile Tale, mărturisirea Ta nu este adevărată (Ioan 8, 13 NRSV). dacă Ioan nu ar fi spus nimic şi dacă Iisus ar fi venit primul în mijlocul lor şi ar fi mărturisit doar despre El, iţi imaginezi ce ar fi putut spune. Deci, El nu a predicat public înaintea venirii lui Ioan, nici nu a făcut minuni până ce Ioan a fost închis, pentru ca poporul să nu fie confuz.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omila 14, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Din momentul întemniţării lui Ioan, Iisus a început să predice. Dacă începea să predice pe când Ioan trăia, fără îndoială i-ar fi micşorat lucrarea lui Ioan, iar predica lui putea fi considerată superfluă în comparaţie cu cea a lui Iisus – ca şi cum lumina care răsare în acelaşi timp cu aprinzătorul de lumină umbreşte harul celui din urmă. Cât de înţelept a început să predice ca şi Ioan, care era obişnuit să spună: pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape (Matei 3, 2). Intenţiile Sale nu erau să dispreţuiască învăţătura lui Ioan, ci să o confirme încă o dată. Pentru că, dacă predica pe când Ioan încă învăța, ar fi părut că întrerupe lucrarea misionară a lui Ioan. Dar acum, când Ioan este întemniţat, continuă învăţătura lui Ioan. Nu este călcat nimic în picioare, ci mai mult, este o întărire a lucrării lui Ioan. El adevereşte învăţătura lui Ioan, remarcându-l ca un adevărat martor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

„Împărăţia cerurilor” nu este într-un loc, ci în trăire. Pentru că este „în noi” (Luca 17, 21). Ioan predică venirea împărăţiei cerurilor, pe care Hristos Împăratul o va preda lui „Dumnezeu, şi Tatălui” (I Corinteni 15,24).

(Origen, Teodor de Mopsuestia, Fragment 74, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Vocea Domnului îndeamnă poporul la pocăinţă – Duhul Sfânt a făcut cunoscut poporului că trebuie să fie cu băgare de seamă, spunând: „Astăzi, când auziţi vocea Sa, nu vă răzvrătiţi inimile, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustie” (Psalmul 94, 8). În acelaşi psalm de mai sus, se arăta clar că îndemna poporul aflat în stare de păcătoşenie spre pocăinţă şi arăta starea unui suflet pocăit, spunând: Vino, să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului care ne-a făcut pe noi, pentru că El este Domnul nostru (Psalmul 94, 6-7). Domnul îndeamnă poporul spre pocăinţă şi promite să ierte greşelile, conform spuselor lui Isaia: Eu, Eu sunt acela care şterge nedreptăţile tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale. Adu-Mi aminte, arată-Mi ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala, ca să te dezvinovăţeşti (Isaia 43, 25-26). Cu înţelepciune, apoi, Domnul îndeamnă poporul la pocăinţă, când spune: Pocăiţi-vă, că împărăţia cerurilor este aproape, ca prin această mărturisire de păcate să fie vrednici a se apropia de împărăţia cerurilor. Pentru că nimeni nu poate primi harul Tatălui Ceresc dacă nu a fost curăţit de fiecare pată a păcatului prin mărturisirea pocăinţei, prin darul botezului Domnului şi Mântuitorului nostru.

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Împărăţia cerurilor este aproape. Aceasta se referă la binecuvântarea împărăţiei cerurilor pe care a pregătit-o Dumnezeu celor credincioşi. Mesajul este acela de a ne pregăti fiecare, prin pocăință şi răbdare, pentru a primi binecuvântarea împărăţiei cerurilor. Timpul pentru primirea cununii este aproape. Dacă tu te împotriveşti săvârşirii răului şi doreşti să faci binele sau dacă nu doreşti împărăţii ori te temi de chinuri, fii cu băgare de seamă. Cei drepţi să se bucure, pentru că problemele lor se sfârşesc acum şi buna lor moștenire începe. Păcătoşii să se tânguie pentru că moştenirea lor cea bună trece şi necazurile lor încep. Nici un rău nu se atinge de oamenii drepţi. Necazurile lor s-au încheiat şi moştenirea cea bună începe. Amintirile necazurilor trecute nu doar că nu rănesc, ci determină o şi mai mare bucurie. Într-adevăr, cât timp necazurile sunt prezente, par a fi apăsătoare. Când acestea trec, amintirea lor este cauza unei bucurii. Dar ce bucurie poate fi atunci când păcătoşii au obţinut avere şi încep să trăiască necazul? Pentru că amintirile din trecut nu doar că nu fac nici un bine, dar devin chiar şi respingătoare. Pentru că, atât timp cât acea avere este prezentă, ea este o sursă a plăcerilor; când este un eveniment din trecut, însă, amintirea ei devine o sursă a necazului. Oare a dat roade această învăţătură în aducerea poporului la Hristos? Ea a răspândit cuvântul pocăinţei şi a născut virtuoși învăţători ai dreptăţii.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

TEATRU/FILM

IOANA BULCĂ

Date personale
Ioana Bulcă
Ioana Bulcă
Nume la naștere	Ioana Salciana Eugenia Bulcă
Născută	7 ianuarie 1935 Podari, Dolj, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București^[1]
Alte nume	Ioana Bulcă-Diaconescu
Premii Gopo
Cea mai bună actriță în rol secundar 2008 Restul e tăcere
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ioana Bulcă (cunoscută și ca Ioana Bulcă-Diaconescu, n. 7 ianuarie 1936,^[2] Podari, Dolj, România) este o actriță română de voce, teatru și televiziune.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este absolventă a Liceului Teoretic, Sibiu. În 1957, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București.

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din 1959 este actriță a Teatrului Național din București.

Cu „Trilogia antică” (TNB) participă la Festivalurile de la Sao Paolo, Edinburgh, Paris, Milano și Salzburg.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Moara cu noroc (1957) - Ana;
Portretul unui necunoscut (1960);
Mîndrie (1961)
Partea ta de vină (1963);
Fantomele se grăbesc (1966);
Zodia Fecioarei (1967) - Midia
Răutăciosul adolescent (1969)
Mihai Viteazul (1971) - Doamna Stanca
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
Astă seară dansăm în familie (1972) - Blonda
Ciprian Porumbescu (1973) - Tereza Kanitz
Scorpia (1973) - film TV
Cantemir (1975) - Doamna Casandra
Mușchetarul român (1975) - Doamna Casandra;
Burebista (1980) - Magna Mater Midia
Șantaj (1981)
Întoarcerea la dragostea dintâi (1981)
Bunicul și o biată cinste (1984)
Lovind o pasăre de pradă (1984)
Restul e tăcere (2008) - Aristizza Romanescu

PARTICIPĂRI LA FESTIVALURI ÎN STRĂINĂTATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Festivalul Internațional al Filmului de la Moscova, „Răutăciosul adolescent” (1970);
„Mihai Viteazul” (1972);
Face parte din delegația română invitată la Festivalul „Sommerfilmtage”, RDG (1972 și 1973);
Invitată de onoare a Festivalului Internațional al Filmului de la San Sebastian (1973);
Face parte din delegațiile prezentând filmul românesc la: Copenhaga, Paris, Praga, Roma, Napoli, Leningrad.

PREMII ȘI DECORAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină pentru rolul Doamna Stanca în „Mihai Viteazul”, r.Sergiu Nicolaescu acordat de UCIN (1971)
Medalia „Centenarul Cinematografului Românesc 1896-1996” pentru contribuția la progresul cinematografiei naționale, acordat de UCIN (1996)
Medalia de aur, a Centrului Național al Cinematografiei (CNC), pentru rolul Doamna Stanca, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la Unirea din 1600 (2000)
Premiul de excelență pentru contribuția deosebită la afirmarea filmului românesc conferită de Centrul Național al Cinematografiei (2002)
Artistă de onoare a filmului românesc pentru contribuția la gloria artei și culturii naționale, conferit de M.C.C.; Medalia Aniversară (1852-2002) cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare, conferită de Teatrul Național (2001)
Titlul de Societar de Onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” (2002)
Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. ^[3] (2004)
Diplomă de Onoare a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București, la împlinirea a 50 de ani de la absolvirea IATC (2007)
Premiul de excelență pentru întreaga activitate la „Festivalul Internațional de Film Transilvania”, la Sibiu, Capitala Culturală a Europei 2007 (2007)
Medalia aniversară (1963-2008) a Uniunii Cineaștilor din România, „pentru merite în cinematografia națională”;
Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film B-EST (2008)
Premiul Gopo pentru „cea mai bună actriță a anului 2008”, pentru rolul Aristizza Romanescu din „Restul e tăcere”, r. Nae Caranfil (2009)

Membru fondator al Uniunii Cineaștilor din România; Membru UNITER;

Mușatisme

Lovind o pasăre de pradă (1984)

IOANA CITTA BACIU

Ioana Citta Baciu (n. 7 ianuarie 1936, Galați – d. 20 ianuarie 2016, București) a fost o actriță de film, radio, televiziune, scenă și voce română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la Galați pe 7 ianuarie 1936. Între 1953 - 1971, Ioana Citta Baciu a jucat la Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, la Teatrul "V.I. Popa" Bârlad, la Teatrul "Maria Filotti" Brăila, la Teatrul Național Târgu-Mureș și la Teatrul "Alexandru Davilla" Pitești. A murit la 20 ianuarie 2016.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACTRITA IOANA CITTA BACIU A IESIT DIN SCENA VIETII

SORANA COROAMĂ - STANCA

Imagini pentru sorana coroama stanca

Date personale
Sorana Coroamă-Stanca
Născută	24 ianuarie 1921
Decedată	7 ianuarie 2007 (85 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	scenaristă
Alte premii
Ordinul Național „Serviciul Credincios”
Modifică date / text

Sorana Coroamă-Stanca (n. Sorana-Iosefina-Caterina Plăcințeanu, 24 ianuarie 1921, Chișinău – d. 7 ianuarie 2007, București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română, fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Plăcințeanu și a compozitoarei Mansi Barberis.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Educație[modificare | modificare sursă]

După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași (1946), s-a îndreptat spre regia de teatru, avându-i ca maeștri pe Marietta Sadova, Alice Voinescu, Aurora Nasta, Lucia Sturdza Bulandra, Soare Z. Soare, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu.

Excluderea din viața publică între 1959 și 1965[modificare | modificare sursă]

Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.

Regizor artistic[modificare | modificare sursă]

Viață personală[modificare | modificare sursă]

Căsătorită, prima oară, la 15 noiembrie 1942, la Iași, cu economistul și doctorul în drept Sextil Coroamă, subdirector în Guvernământul Bucovinei, cu care a avut un fiu, istoricul și muzeograful Radu Coroamă. Al doilea soț a fost poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul clujean Dominic Stanca. Corpul neînsufletit al artistei a fost depus la cimitirul Reînvierea.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul de Stat (1953),
Premiul Galei UNITER pentru întreaga activitate (1999),
Doctor honoris causa al Universității de Arte „George Enescu” din Iași.

Decorații[modificare | modificare sursă]

Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[1]
Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[2]

Sorana Coroamă Stanca

TEATRU RADIOFONIC Sorana Coroama Stanca Malul celalalt 1983

TEATRU RADIOFONIC Sorana Coroama Stanca Inainte muzica

ION VOVA (VLADIMIR IONESCU)

Date personale
Ion Vova
Născut	30 septembrie 1917 Berlin, Imperiul German
Decedat	7 ianuarie 2011 București
Naționalitate	română
Ocupație	regizor
Modifică date / text

Vladimir Ionescu, mai cunoscut ca Ion Vova, (n. 30 septembrie 1917, Berlin - 7 ianuarie 2011,^[1] București) a fost un actor, realizator de emisiuni și regizor artistic la Radiodifuziunea Română. Era supranumit Domnul Radio deoarece a lucrat peste 60 de ani în radio și a realizat peste 1.000 de emisiuni^[2] dintre care cea mai cunoscută este Ora veselă.^[3]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studia canto.^[4]

A absolvit Academia de Muzică și Artă Dramatică, secția actorie, la clasa profesorului Ion Manolescu, fiind coleg cu Radu Beligan.

Din 1952 lucrează ca regizor la Societatea Română de Radiodifuziune inițial ca regizor de studio, apoi ca regizor artistic. A promovat la radio doua generații de actori cum ar fi: Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Rodica Popescu Bitănescu, Nicu Constantin și Nae Lăzărescu.

Printre emisiunile radio la care a lucrat se numără: Prietena noastră, cartea, Părinți și copii, Do-re-mi, Legendele Olimpului, Teatru la microfon, Unda veselă, Satira și umorul, Noapte bună, copii!.

PIESE DE TEATRU REGIZATE (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Aceasta este o listă de piese de teatru regizate de Vova - între paranteze (unde este cazul) este trecut (și) anul întregistrării radio.

Tartuffe de Molière^[5]
Cei doi tineri din Verona (înregistrare din 1953; și ca actor),^[6] Regele Lear (din 1954), Nevestele vesele din Windsor (din 1956)^[7] de William Shakespeare
de Henrik Ibsen
de George Bernard Shaw
de Miguel de Cervantes
Soțul ideal de Oscar Wilde^[8]
de Vasile Alecsandri
Justiție (în 1969), Diplomație (în 1969), Începem (1979), Om cu noroc (1983) de Ion Luca Caragiale
Titanic Vals; Profesorul de franceză (în 1991) de Tudor Mușatescu^[9]
de Mircea Ștefănescu
Comisarul e băiat de treabă (în 1972) de Georges Courteline
Nu priviți la îngeri (în 1977) de Tome Arsovski
Boemii (din 1995) - pe baza piesei de teatru Lulu Popescu de Ion Minulescu
Revizorul (din 1953) de Nikolai Gogol^[10]
Volpone (din 1956) de Ben Jonson (regia de studio și ca actor de voce)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Directorul nostru (1955)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Vova a primit Premiul Asociației Umoriștilor din România în 1991 pentru activitate creatoare în domeniul emisiunilor de comedie, Premiul Asociației oamenilor de știință – scenarii științifice (1994), Premiul UNCER – creații radiofonice în Fonoteca de aur (1999), Premiul pentru cel mai bun spectacol radiofonic, acordat la Gala UNITER pentru stagiunea 1999 – 2000, Titlul de excelență al Culturii Române (2001), Diplomă de fidelitate față de Radio România – 50 ani (2002).^[11]

Ion Vova

Fram Ursul Polar | Teatru Radiofonic

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

CLARA HASKIL

Date personale
Clara Haskil

Născută	7 ianuarie 1895^[1]^[6]^[7]^[8] București, România^[9]
Decedată	7 decembrie 1960 (65 de ani)^[1]^[6]^[7]^[8] Bruxelles, Belgia
Înmormântată	Cimitirul Montparnasse^[10]
Cauza decesului	accident^[3] (cădere[*])
Cetățenie	Elveția Regatul României
Etnie	evreică evrei sefarzi
Ocupație	pianistă
Activitate
Studii	Conservatorul din Paris^[2]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	pian^[3]
Case de discuri	Naxos[]^[3] Decca[]^[4]
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*]^[5]
Modifică date / text

Clara Haskil (n. 7 ianuarie 1895,^[1]^[6]^[7]^[8] București, România^[9] – d. 7 decembrie 1960,^[1]^[6]^[7]^[8] Bruxelles, Belgia) a fost o pianistă evreică română, renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic și apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă a lui Mozart din epocă, dar și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti. Unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul International de Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția poartă numele ei.

Născută în România într-o familie de evrei (de rit spaniol) români, este nevoită, în situația regimului fascist românesc, să se refugieze în 1940 în Franța de unde, din cauza persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată elvețiană. Din cauza legilor discriminatorii ale României acelor vremuri, Clara Haskil - cu toate că era născută în România - nu a avut dreptul, ca și alți nenumărați evrei, la cetățenia română.

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei. Avea talent nativ, învățând ușor după ureche. La vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României.

La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian cu Richard Robert. Face progrese rapide și în 1905 - la vârsta de 10 ani - dă primul ei recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. În același an se înscrie la Conservatorul din Paris, unde devine eleva renumitului pianist Alfred Cortot. Câștigă mai multe concursuri de interpretare dar, din nefericire, este silită să-și întrerupă activitatea pentru mai mulți ani, fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Abia în 1921 este în măsură să reapară în public ca solistă în recitaluri de pian sau concerte orchestrale, ori însoțind muzicieni prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaye, Dinu Lipatti. Intervine o nouă întrerupere de activitate datorită unei tumori a nervului optic, care a trebuit să fie operată. Refugiată în 1940 de teama nazismului, după numeroase peregrinări datorate persecuțiilor rasiale, în 1942 reușește să părăsească și Franța și să se stabilească în Elveția, la Vevey.

Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după Al Doilea Război Mondial, când Clara Haskil apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți ca Leopold Stokowski sau Thomas Beecham, Sergiu Celibidache sau în duo cu celebri instrumentiști. Datorită interpretării excepționale a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart este solicitată în repetate rânduri să participe la Festivalurile Muzicale din Salzburg, unde la 27 ianuarie 1956, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

Casa Clarei Haskil la Vevey

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Când Clara se așeza la pian, "muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal"^[11] - Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca "însumarea perfecțiunii pe pământ", Wilhelm Backhaus a numit arta ei "cel mai frumos lucru de pe pământ", iar Tatyana Nikolayeva a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin a supranumit-o "Clara cea perfectă". Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: "în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill"^[12].

La 6 decembrie 1960, însoțită de sora ei Lili, sosită cu trenul la Bruxelles pentru un turneu de concerte, împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. În primele ore ale dimineții de 7 decembrie se stinge din viață, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormântată în mormântul familiei Haskil din Cimitirul Montparnasse din Paris^[13]^[14]^[15].

ONORURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Placă commemorativă la Vevey

Mormântul familiei Haskil, Cimitirul Montparnasse din Paris

La Vevey - Elveția, orașul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o și onorat-o și unde are loc „Concursul Internațional de Pian Clara Haskil”, o stradă îi poartă numele.

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil[modificare | modificare sursă]

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil (în franceză : Le Concours International de Piano Clara Haskil) a fost fondat în anul 1963 în onoarea pianistei, la trei ani după deces, și are loc în anii fără soț la Vevey. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare. ^[16]^[17]

Concursul are loc cu sprijinul societății de radio elvețiene, „La Radio Suisse Romande-Espace 2”, fundației Nestlé pentru artă, etc. Concertul final este retransmis la radio și TV elvețiene în cadrul prestigosului „Festival International de Muzică și Artă Lirică Montreux-Vevey”.

În anul 1995 Marele Premiu a fost câștigat de pianista română Mihaela Ursuleasa.^[18]

La concursul din anul 2007, căștigat de pianista japoneză Hisako Kawamura, pe locul al II-lea s-a situat românca Alina Elena Bercu^[19].

Manase Radnev și Ana Simon au scris piesa de teatru Clara si Dinu, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil si Dinu Lipatti.^[20]

Clara Haskil plays Mozart's Piano Concerto No. 20 (RIAS-Symphonie, Ferenc Fricsay, cond.)(1954)

SILE DINICU

Sile Dinicu

Compozitor

Date personale
Sile Dinicu
Nume la naștere	Vasile Dinicu
Născut	10 decembrie 1919, Bacău, județul Bacău
Decedat	7 ianuarie 1993
Ocupație	dirijor, compozitor, pianist
Activitate
Instrument(e)	pian
Ani de activitate	1933-1993
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române
Modifică date / text

Vasile (Sile) Dinicu (n. 10 decembrie 1919, Bacău, România – d. 7 ianuarie 1993) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române.^[1]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.

Ca dirijor de estradă a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și în țările socialiste de la acea dată. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la concursurile și festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).

A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: „București, București”, „Întotdeauna marea”, „Nu mă certa”, „Porți de aur, porți de vis”, „Seri la malul mării” - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, „Tu m-ai fermecat” - Doina Moroșanu, „Cine ți-a spus”, „Noapte bună București” - Dan Spătaru, „Sus paharul, la mulți ani” - Gică Petrescu.

Sile Dinicu și Orchestra Radio

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

Spanish Guitar 2023 : Great Relaxing Spanish Guitar Music - Beautiful Instrumental Cafe Music

GÂNDURI PESTE TIMP

MIRCEA SÂNTIMBREANU

Date personale
Mircea Sântimbreanu

Născut	7 ianuarie 1926^[1] Băița, Hunedoara
Decedat	19 august 1999 (73 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Pregătire	Facultatea de Drept și Facultatea de Filosofie
Activitatea literară
Specie literară	literatură pentru copii
Operă de debut	Cu și fără ghiozdan (1956)
Modifică date / text

Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băița, județul Hunedoara (interbelic) – d. 19 august 1999, București) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist și producător de film. Mircea Sântimbreanu este cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii și pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a condus-o. Ion Anghel Mânăstire este unul dintre romancierii valoroși pe care Mircea Sântimbreanu i-a promovat pe prima scenă a literaturii române.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A studiat la Liceul Ortodox-Român “Avram Iancu” din Brad^[2] (1935-1943), a absolvit Facultatea de Drept (1947) și Facultatea de Filosofie din București (1951), iar între anii 1948-1951 a fost asistent universitar la Catedra de Drept Penal a Universității București.^[3]

La 20 mai 1996 Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetățean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Țării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.^[6]

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cu și fără ghiozdan (Editura Tineretului, 1956),
Sub lupă (Editura Tineretului, 1957),
Extemporale și... alte lucrări scrise (1963),
Lângă groapa cu furnici (1964),
„A se feri de umezeală”, povestire SF din 1965, CPSF #253
Recreația mare (1965), reeditare Editura Ion Creangă 1999; Editura Herra, 2007; 2009^[7]; Editura Regis 2010
32 de premianți (1980)
Să stăm de vorbă fără catalog (1980)
Mama mamuților mahmuri (Ed. Ion Creangă, 1980; 1983)
Un Gulliver în țara chiticilor, Editura Albatros, 1983
Pescuitul de la A la Z - ghidul pescarului sportiv, Editura Venus, 1995
Să stăm de vorbă fără catalog, Editura Herra, 2007; 2009

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Haiducii (1966)
Dacii (1967)

Mircea Sântimbreanu - Citate:

SFATURI UTILE

REMEDIU NATURIST CONTRA PARAZIȚILOR DIN STOMAC ȘI INTESTINE

Exista foarte multi oameni care se confrunta cu prezenta parazitilor si bacteriilor in stomac si intestine, ce pot duce la aparitia unor boli destul de periculoase. Daca si dumneavoastra va numarati printre ei, azi va vom prezenta un remediu natural, cu ajutorul caruia veti elimina parazitii si bacteriile la timp!

Acest remediu contine ulei de masline, otet de mere, miere de Manuka si smochine - aceste ingrediente, conform spuselor expertilor, se utilizeaza si in tratarea problemelor digestive, anemiei, bronsitei si infertilitatii.

Smochinele sunt bogate in nutrienti, cum ar fi calciu si fibre, ajutand la scaderea in greutate, fiind un foarte bun laxativ, in acelasi timp. Fructul contine si potasiu, ce regularizeaza presiunea sanguina, dar si omega 3.

Vitamina C din smochine poate curata pielea, iar vitamina B6 si antioxidantii trateaza mahmureala.

Otetul de mere este un excelent remediu natural pentru tratarea multor boli. Acest elixir este benefic pentru combaterea bolilor gatului, scaune neregulate si slaba circulatie. Mai este recomandat consumul de otet de mere si atunci cand vine vorba de boli ale inimii, boli legate de vasele de sange si boli ale rinichilor. S-a dovedit ca otetul de mere scade tensiunea arteriala si este foarte eficace in cresterea fertilitatii.

Un aspect demn de luat in seama este ca bacteriile si parazitii au imunitate 0 in fata mierii de Manuka. Asta inseamna ca bacteriile care isi consolideaza puterea in fata antibioticelor repetate, pot fi ucise de aceasta miere speciala de Manuka.

Hipocrate a spus odata faptul ca hrana noastra ar trebui sa fie medicamentul nostru si ca unul dintre cele mai bune lucruri pe care le putem face, ar fi sa consumam zilnic cate o lingurita deulei de masline. Pe langa faptul ca uleiul de masline este una dintre cele mai bune surse de grasimi mononesaturate, acest ulei este medicamentul absolut. A fost intotdeauna recunoscut ca un ulei sanatos, insa acum, numeroase studii i-au consolidat acest titlu: Uleiul de masline este medicamentul natural absolut, cu uimitoare beneficii asupra sanatatii!

Iata cum preparati remediul:

Ingrediente

20 de smochine uscate

50 de grame de miere de Manuka

Ulei de masline cat sa acopere smochinele

2-3 linguri de otet de mere

Preparare

Puneti smochinele intr-un borcan si turnati restul ingredientelor peste, amestecand pana la omogenizare. Ulterior inchideti borcanul si lasati preparatul sa se aseze, timp de 20 de zile. Agitati continutul din cand in cand.

Iata cum sa-l folositi:

- pentru Helicobacter pylori - se consuma cate o smochina dimineata pe stomacul gol pana cand se termina toate cele 20 de smochine.

- pentru Escherichia coli (E-coli)- se consuma cate o smochina inainte de fiecare masa, timp de 7 zile

- pentru oxiuri, giardia, ascarizi, limbrici, parazitul Leishmania (raspunzator de declansarea eruptiilor acnneice si a rozaceei), trematodul pancreatic al bovinelor – Eurytrema ( raspunzator de declansarea diabetului), nematodul Strongyloides (raspunzator cu declansarea durerilor de cap si a migrenelor), parazitul Fasciolopsis buskii (un vierme plat care declanseaza cancerul), se consuma cate 5-6 smochine pe tot parcursul zilei pana la eliminarea completa a problemelor.

duminică, 7 ianuarie 2024

Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului