MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 9 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET; POEZIE, DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·      475 - Generalul  Basiliskos a devenit împărat al Bizanțului, după ce Zenon a fost obligat să părăsească  Constantinopolul.

Solidus cu chipul lui Basiliskos în cinstea devenirii sale împărat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Flavius Basiliscus, sau Basiliskos (d. 476/477) a fost un împărat al Imperiului Roman de Răsărit, membru al Dinastiei Leonide, care a domnit pentru scurt timp (9 ianuarie 475–august 476), când împăratul Zenon a fost izgonit din Constantinopol din cauza unei revolte.

Basiliskos era fratele împărătesei Aelia Verina, soţia împăratului Leon I (457–474). Relaţia sa cu împăratul i-a permis să urmeze o carieră militară care, după câteva succese la început, a luat sfârşit în 468, după ce a condus dezastruoasa invazie bizantină a Africii vandale, una dintre cele mai mari operaţiuni militare ale Antichităţii târzii.

Basiliskos a preluat puterea în 475, exploatând nepopularitatea împăratului Zenon, succesorul „barbar” al lui Leon, şi un complot organizat de Verina care l-a obligat pe Zenon să plece din Constantinopol. În timpul scurtei sale domnii, însă, Basiliskos şi-a înstrăinat susţinătorii din rândurile bisericii, ca şi pe locuitorii Constantinopolului, promovând monofizismul, în opoziţie cu credinţa calcedoniană.

Politica sa de a-şi asigura puterea prin numirea de oameni loiali în roluri-cheie i-a atras antipatia unor figuri importante de la curte, inclusiv pe sora sa Verina. Astfel, când Zenon a încercat să redobândească imperiul, nu s-a confruntat cu nicio opoziţie, a intrat triumfător în Constantinopol, şi l-a capturat şi ucis pe Basiliskos şi pe familia sa.

Lupta dintre Basiliskos şi Zenon a împiedicat Imperiul Roman de Răsărit să intervină pentru a opri căderea Imperiului Roman de Apus, care a avut loc la începutul lui septembrie 476. Când liderul tribului herulilor, Odoacru, l-a detronat pe împăratul occidental Romulus Augustus, trimiţând regalia imperială la Constantinopol, Zenon abia îşi recâştigase tronul, şi nu a mai putut face altceva decât să-l numească pe Odoacru dux al Italiei, punând capăt existenţei Imperiului Roman de Apus.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Zenon (425 – 491) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Flavius Tarasicodissa Zenon (425 – 491), a fost împărat bizantin între  9 februarie 474 – 9 ianuarie 475 si din nou intre 476 si  491.  Domnia i-a fost zguduită de lupte pentru tron și de conflicte religioase (între ortodocși și monofiziți). Zenon i-a alungat în  469 pe vandali din Epir  De asemene a lăsat trupe pe Dunare  împotriva hunilor și a gepizilor.

Un complot al  soacrei sale, Verina, care îl sprijinea pe Basilikos, fratele vitreg al lui Zenon,  l-a forțat pe Zenon să abdice în ianuarie 475, dar in 476, profitând de faptul că Basiliskos devenise nepopular (deoarece sprijinea monofizismul), acesta  a reintrat în capitala Comstantinopol,  redevenind împărat.

In vest, Odoacru, conducătorul herulilor germanici, l-a detronat pe imparatul Romulus Augustus al Imperiul Roman de Apus  si  i-a trimis lui Zenon însemnele imperiale, declarându-se rege al Italiei. Lupta pentru tron din  Imperiul Roman de Răsărit nu a putut sa previna  căderea Imperiului Roman de Apus, care a avut loc la începutul lunii septembrie 476. Zenon a murit pe 9 aprilie 491. Pentru că el nu a avut copii, văduva sa, Ariadne, l-a ales pe Anastasie ca soț și împărat.

·         681: In Spania, regele vizigot Erwig initiaza in Consiliul de la Toledo o serie de masuri impotriva evreilor.

·    1317 - Regele Filip al V-lea a fost încoronat la Rheims rege al Frantei.

Filip al V-lea în viziune artistică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Filip al V-lea (n. 1292/93  – d. 3 ianuarie 1322 ), supranumit Lunganul (în franceza: Le Long), a fost rege al Frantei și al Navarrei (ca Filip al II-lea) și Contele de Champagne, începând cu 1316 și până la moartea sa. (…) La moartea fratelui său Ludovic al X-lea, a doua soție a regelui, Clémence a Ungariei, era însărcinată așa că, Prințul Filip a fost declarat regent până la nașterea copilului. După nașterea unui fiu, Ioan I, Filip a trebuit să continue regența, până la majoratul nepotul său. Însă acest fiul postum al lui Ludovic al X-lea a murit la cinci zile după naștere iar Filip a fost încoronat rege în 1317. 

Philip engineered a hasty coronation after the death of his nephew, the young John I, to build support for his bid for the French throne in 1316-17

·       1350 - Populatia evreiasca din Basel (Elvetia) a fost masacrata fiind acuzata ca a raspandit “Moartea Neagra”.

„Moartea Neagră” – foto: ro.pinterest.com

Aceasta  a fost una din cele mai violente pandemii din istoria omenirii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie  numită Yersinia pestis. Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa.

În 1347, ciuma ajunsese deja în porturile Constantinopole  și Trebizonda, răspândindu-se apoi pe tot continentul, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciuma de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.

În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa, au crezut că venise sfârșitul lumii. În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent. Moartea Neagră s-a retras, dar numai pentru o vreme.

În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni. Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.

* 1438 - Reprimarea sângeroasă a Răscoalei de la Bobâlna (1437 – 1438).

Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Răscoala a început în mai 1437. La Aiud și la Cluj, acolo unde țăranii se adăpostiseră pe vreme de iarnă, s-au dat lupte crâncene.Dar soarta n-a ținut cu mulțimea asupriților, astfel că nobilimea ungară și armata sa au ieșit victorioase. Cetățenii din Cluj făcuseră front comun cu țăranii răsculați. Prin urmare, armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat orașul Cluj și l-a cucerit.

Cea dintâi consecință majoră a înfrângerii răscoalei de la Bobâlna a fost uciderea conducătorilor țărănimii și schingiuirea groaznică a mii de țărani, dintre cei care se implicaseră în acea timpurie și energică încercare de eliberare de sub jugul pe care urmau să-l mai poarte câteva secole. Clujului i s-au retras privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani.

·         1768 - Philip Astley înfiinţează la Londra primul circ modern

·         1788: Connecticut devine cel de-al cincilea stat american.

·       1792 - S-a încheiat Tratatul de la Iași între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la sfârșitul războiului ruso-turc desfasurat intre anii 1787 și 1792. Rusia obține Crimeea,Oceakov si litoralul Marii Negre până la Nistru.

Teritoriul ocupat de Imperiul Ţarist în urma războiului ruso-turc dintre 1787 şi 1792 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat de către marele vizir Iusuf Pașa și prințul Bezborodko, care i-a succedat prințului Potemkin la conducerea delegației rusești, după moartea acestuia. Tratatul, confirmând creșterea puterii rusești în zona Mării Negre, a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, și a cedat Yedisanul acestei țări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban, a rămas neschimbată.

·   1839 - Tehnica fotografică a daghereotipiei, denumită după inventatorul său, Louis Daguerre, a fost prezentată pentru prima oară de Academia Franceză de Științe. În 1829 artistul și farmacistul francez Louis J.M. Daguerre, a  creat un design de cameră complet nou si s-a asociat cu Joseph Nicéphore Niépce, un pionier al fotografiei preocupat de  fotochimie, pentru a-și dezvolta tehnologiile.

Louis Jacques Mandé Daguerre – foto: ro.wikipedia.org

Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d’Oise, d. 10 iulie 1851 la Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie

Joseph Nicéphore Niépce (n. 7 martie 1765 la Cholon-sur-Saône și — d. 5 iulie 1833 în Franța) a fost pionierul fotografiei – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

După moartea lui Niépce în 1833, Daguerre a continuat să cerceteze chimia și mecanica înregistrării imaginilor prin acoperirea plăcilor de cupru cu argint iodurat. În 1835, Daguerre a descoperit—după ce a spart din greșeală un termometru cu mercur —o metodă de a developa imagini expuse timp de 20–30 de minute.

Perfectionarea acestui proces avea să-i permită să fixeze imaginea—împiedicând înnegrirea argintului—cu o soluție puternică de săruri. În 1837, el a realizat o natură moartă cu matrițe de ipsos, o sticlă îmbrăcată în răchită împletită, un desen înrămat și o draperie (intitulată L’Atelier de l’artiste) care a fost primul daghereotip care a trecut cu succes prin procesul complet de expunere, developare și fixare.

Daguerre nu a obținut patent pentru invenția sa în Franța, dar guvernul francez i-a oferit o pensie. În Regatul Unit, Miles Berry, în numele lui Daguerre, a obținut un patent pentru procedeul daghereotipiei la 14 august 1839. Aproape simultan, la 19 august 1839, guvernul francez a anunțat că invenția este un dar „oferit gratuit Lumii. În același an,  englezul William Fox Talbot a anunțat dezvoltarea calotipului . Împreună, cele două invenții marchează anul 1839 ca an al inventării fotografiei.

·   1844 - A aparut, la Iaşi, periodicul “Propăşirea. Foaie ştiinţifică literară”, care continua programul Daciei Literare.

“Propăşirea. Foaie ştiinţifică literară” (Iaşi – 9/21 ianuarie–29 octombrie/8 noiembrie 1844) – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

Propășirea (Foaie pentru intereseurile materiale și intelectuale) a fost o revistă săptămânală de cultură, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica și Petre Balș. A apărut la Iași în perioada 9/21 ianuarie–29 octombrie/8 noiembrie 1844. După o activitate de 10 luni și apariția a 42 de numere, revista a fost suspendată de cenzură din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.

Primul număr, în care se publica articolul-program, a fost interzis de cenzură, de aceea revista a continuat să apară sub titlul impus de cenzură, Foaie științifică și literară. A continuat ideile revistei Dacia literară pe plan literar și cultural, venind în sprijinul militantismului revoluționar al epocii, fiind prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova.

Aici a publicat Nicolae Bălcescu studiul “Puterea armata si arta militara de la intemeierea Printipatului Valahiei si pana acum”, pe care marele istoric Nicolae Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. Tot în „Propășirea” apare studiul lui Nicolae Balcescu “Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri” (1846).

·         1865: În România, se pune în circulaţie emisiunea filatelică “Alexandru Ioan Cuza”, cu efigia în oval, formată din trei timbre, cu valori nominale de 2, 5 şi 20 parale.

·    1878 - Umberto I a devenit rege al Italiei.

Umberto I de Savoia  - foto – ro.wikipedia.org

Umberto I de Savoia (n. 14 martie 1844, Torino, d. 29 iulie 1900, Monza), fiu al lui Vittorio Emanuele II de Savoia și al Mariei Adelaide de Ranieri, rege al Italiei din 1878 până în 1900. Numele său complet este Umberto Rainerio Carlo Emanuele Giovanni Maria Ferdinando Eugenio, Principe de Piemont.

·     1888 - În România, este promulgată legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă.

·    1892 - A avut loc la Sibiu, Transilvania, Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român., care alcătuieşte un memorandum (Memorandumul Transilvaniei) către împăratul austro-ungar Franz Joseph, cuprinzînd revendicările românilor din monarhia austro-ungară. Conferinţa alege preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu.

După Ausgleich-ul din 1867 (n.r. termenul german se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph şi o delegaţie maghiară condusă de Ferenc Deák), românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Memorandumul Transilvaniei a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii. Românii din Imperiul austro-ungar solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

Franz Josef a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie Ioan Raţiu a rostit celebra frază:

„Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

·    1900 -  S-a înfiinţat clubul de fotbal  Lazio. Este primul club de fotbal din capitala Italiei, Roma, si unul dintre cele mai vechi cluburi din Italia.

SS Lazio – foto: ro.wikipedia.org

SS Lazio este un club de fotbal italian din Roma, Italia, care evoluează în Serie A. A fost fondat în anul 1900 și joacă meciurile de pe teren propriu pe Stadio Olimpico din Roma, stadion pe care joacă și concitadina AS Roma. Culorile echipei sunt alb-bleu, iar simbolul echipei este Vulturul. Clubul roman este cel mai vechi din capitala Italiei și unul dintre cele mai vechi cluburi din Italia.

* 1905 - Duminica însângerată.

Revoluția rusă din 1905 (22 ianuarie 1905 – 16 iunie 1907) – Demonstrații înainte de Duminica însângerată – În dimineața zilei de 9 ianuarie 1905 (la Poarta Narva). Gravură realizată de un artist necunoscut – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Duminica însângerată a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul Rus), în timpul căruia demonstranții pașnici, neînarmați, care doreau să înmâneze o petiție țarului Nicolae al II-lea au fost împușcați de gărzile imperiale în Sankt Peterburg.

Marșul fusese organizat de preotul Gapon, un agent provocator aflat pe ștatele de plată ale Ohranei – poliția secretă țaristă. Evenimentele din duminică însângerată au reprezentat o greșeală grosolană a Ohranei, având uriașe repercusiuni asupra regimului țarist. În ciuda consecințelor acestei acțiuni, tarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului nefiind în capitală.

·      1916 - A luat sfarsit  Campania antiotomana de la Gallipoli’ din Primul Razboi Mondial, odata cu infrangerea si  retragerea ultimelor trupe britanice.

·        1917 - Primul Război Mondial - Consiliul de război german a hotarât angajarea războiului submarin fără restricții (începând cu 1 februarie 1917).

·   1918 - Armata româna, care se îndrepta spre Chisinau, întampina rezistență  între Cornesti si Straseni din partea  unitatii militare bolsevice, conduse de Iona Iachir. Iachir a fost  ulterior exterminat din ordinul lui Iosif Stalin in timpul marilor epurari la 11.VI.1937.

Iona Emmanuilovich Yakir - foto: en.wikipedia.org

Iachir Iona (n.15.08.1896 Chişinău intr-o familie evreiasca – m. 11.06.1937), a fost unul dintre comandantii Armatei Rosii bolsevice. A participat la luptele împotriva lui Krasnov din sectorul Liski (1918), fiind unul dintre primii militari decoraţi cu ordinul comunist Drapelul Roşu. După terminarea războiului civil, a fost comandant al Districtelor militare Ucraina (1925-1935) şi Kiev (1935-1937). A fost supus represaliilor de către regimul stalinist, fiind exterminat din ordinul lui Iosif Stalin, in timpul marilor epurari din deceniul al 4-lea al secolului trecut.

·   1918 - Reprezentantii Sfatului Tarii au eliberat circa 1 000 de voluntari din Ardeal arestati de “Front”-ul bolsevic si tinuti în închisoarea din Chisinau.

·         1923:  Franța anunță public că Germania nu și-a îndeplinit obligația de cărbune datorată.

·         1937: Primul număr al revistei Look este scos pe piață în Statele Unite ale Americii.

·      1938 - Prințul Paul al Greciei (viitor rege al Greciei) se căsătorește la Atena cu Frederica de Hanovra.

Portretul oficial al Prințului Moștenitor (mai târziu rege) Paul al Greciei și a Prințesei Moștenitoare (mai târziu regină) Frederica a Greciei, 1939 – foto: ro.wikipedia.org

·         1941: Bombardierul britanic Avro Lancaster este testat în primul său zbor. Aeronava va fi produsă în număr mare pentru Royal Air Force. Avro Lancaster a fost un bombardier greu utilizat de către Royal Air Force din 1942 până în 1963.

·         1951 - A fost inaugurat oficial noul sediu ONU din New York. El a fost construit cu ajutorul donatiei facute de John Davison Rockefeller  Junior.

Sediul ONU din New York

foto: ro.wikipedia.org

·         1954: Inaugurarea Teatrului de Operă și Balet din București, azi Opera Națională Română. Opera Națională București este una din cele patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării. Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu[1], sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski.

·         1964: În zona canalului Panama a fost identificată una dintre cele mai ample mișcări anti-americane.

· 1968 - A fost infiintata “Organizația Țărilor arabe Exportatoare de Petrol” (OPEC).

Țări membre OPEC – foto: ro.wikipedia.org .

* 1985 - S-a hotărat demolarea ansamblului mănăstiresc Văcăreşti. Mănăstirea Văcărești, cunoscută și ca Închisoarea Văcărești, a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

Mănăstirea Văcărești – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Pe 2 decembrie, 1984, șantierul a fost vizitat de Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Patriarhul Iustin Moisescu. Ceaușescu i-a propus Patriarhului să facă în Mănăstirea Văcărești Institutul Teologic pentru care există bani de la ONU. Patriarhul a refuzat să ia localul în primire până nu este complet renovat, deoarece se temea ca Ceaușescu să nu dispună mutarea sediul Patriarhiei la Văcărești.

Atunci Nicolae Ceaușescu a dispus demolarea mănăstirii. Deși mai mulți intelectuali, Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer au semnat un memoriu pentru salvarea mănăstirii, demolarea acesteia a început în toamna anului 1985.

Biserica Mănăstirii Văcărești în anul 1906 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda protestelor și intervențiilor Bisericii Ortodoxe Române, oamenilor de cultură din țară și de peste hotare, organizațiilor și instituțiilor internaționale, între 11-15 decembrie 1986 a fost demolată biserica, iar în 1987 întreaga Mănăstire Văcărești a fost rasă de pe fața pământului pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiție, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiției, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem și alte instanțe judecătorești. După ce în 1988 a început turnarea fundațiilor, în 1990 lucrările au fost abandonate. Nici măcar dealul nu a fost cruțat, el fiind aproape total distrus.

Mănăstirea Văcărești în ianuarie 1987 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În incinta Mănăstirii Văcărești, cu puțin timp înainte de demolare, Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene de luptă, cu tancuri, pentru filmul “Noi, cei din linia întâi“, aducând grave deteriorări ansamblului, precum fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii mari, fapt ce a determinat intervenția la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului București.

·         1990 - Decret CFSN privind unele măsuri pentru comemorarea eroilor Revoluţiei. Decretul prevedea ca ziua de 12 ianuarie să fie declarată zi de doliu naţional. Timişoara şi Bucureşti sînt declarate oraşe martir. Piaţa Palatului îşi schimbă denumirea în Piaţa Revoluţiei.

·  2000 -  În Uzbekistan au loc alegeri prezidenţiale: Islam Karimov este ales  cu… 99% din voturi.

Islam Karimov - foto: ro.wikipedia.org

Islam Karimov (n. 30 ianuarie 1938, Samarkand) este un om politic uzbec, care îndeplinește funcția de președinte al Uzbekistanului (începând din 1990)

·   2005 - Au avut loc alegeri în   Statul Palestina pentru înlocuirea lui  Yasser Arafat, decedat la 11 noiembrie 2004. Preşedinte al Autorităţii Palestiniene a fost ales Mahmud Abbas, candidatul Fatah, principala mişcare palestiniană

·         2005: Se semnează   între Miscarea Populara de Eliberare a Sudanului si guvernul acestei tari, Acordul de pace prin care se pune capat celui de-al doilea razboi civil.

·       2006 - Un elicopter aparținând SMURD s-a prăbușit în apropierea aeroportului din Iași. Patru persoane și-au pierdut viața.

·         2007 - Patru brăţări dacice care fac parte din patrimonul naţional şi care au fost descoperite în Munţii Orăştiei, au fost răscumpărate de Guvernul României şi readuse în ţară

Nașteri

·      1554 -  S-a născut Papa Grigore al XV-lea; (d. 1623).

Papa Grigore al XV-lea – foto: ro.wikipedia.org

Papa Grigore al XV-lea, născut Alessandro Ludovisi, (n. 9 ianuarie 1554, Bologna – d. 8 iulie 1623, Roma) a fost papă al Romei din 1621 până în 1623.

·         1807: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (9 ianuarie 1807 – 2 februarie1873) a fost soția Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a Sophie Dorothea de Württemberg.

În 1822 s-a logodit cu vărul său Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei (asasinat în 1801) și fratele Țarului Nicolae I al Rusiei. Charlotte era o fată foarte inteligentă și matură pentru cei 15 ani ai ei. Mihail a fost impresionat de frumusețea ei; în timpul unei recepții date în onoarea ei, a fermecat întreaga asistență prin conversații plăcute. În 1823 a trecut la ortodoxism și a ales numele de Elena Pavlovna.

La 20 februarie 1824, la vârsta de 17 ani, la Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail și s-au stabilit la Palatul Mihailovski. Când împărăteasa mamă Maria Feodorovna a murit în 1828, Pavlovsk a fost moștenit de Mihail iar el și Elena îl vizitau adeseori. Mariajul lor nu a fost unul fericit: Mihail avea pasiune doar pentru arme și o neglija pe Elena. Elena și Mihail Pavlovici au avut șase fiice:

• Marea Ducesă Maria Mihailovna a Rusiei (9 martie 1825, Moscova – 19 noiembrie 1846, Viena); a murit celibatară
• Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei (26 mai 1826, Moscova – 28 ianuarie 1845, Wiesbaden); căsătorită cu Adolf, Mare Duce de Luxemburg; a murit la naștere
• Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei (28 august 1827, Sankt Petersburg – 12 mai 1894, Sankt Petersburg), căsătorită cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
• Marea Ducesă Alexandra Mihailovna a Rusiei (28 January 1831, Moscova – 27 martie 1832, Moscova)
• Marea Ducesă Anna Mihailovna a Rusiei (27 octombrie 1834, Moscova – 22 martie 1836, Sankt Petersburg)

Elena a fost prietenă apropiată cu cumantul ei, Alexandru I al Rusiei, și cu soția acestuia, împărăteasa Elisabeta Alexeievna. De asemenea, ea s-a împrietenit rapid cu timida Maria Alexandrovna, soția Țareviciului Alexandru. Când soțul Prințesei Charlotte a murit în 1849, ea a devenit patroana câtorva organizații caritabile și de artă. A fondat la Conservatorul din Sankt Petersburg ca și un grup de asistente medicale care în cele din urmă vor forma Crucea Roșie din Rusia.

A murit la vârsta de 66 de ani, la Stuttgart.

Prințesa Charlotte
Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei
Date personale
Născută	9 ianuarie 1807 Stuttgart
Decedată	2 februarie 1873 (66 de ani) Stuttgart
Înmormântată	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Părinți	Prințul Paul de Württemberg Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen
Frați și surori	Prințesa Pauline de Württemberg Prințul Frederic de Württemberg Prince August of Württemberg[*]
Căsătorită cu	Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
Copii	Marea Ducesă Maria Mihailovna Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna Marea Ducesă Alexandra Mihailovna Marea Ducesă Anna Mihailovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	diaristă[*] ornitolog[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*] Prințesă
Familie nobiliară	House of Württemberg[*] Marea Ducesă Elena Pavlovna, 1862

·         1822 - S-a născut Carol Benesch, arhitect român de origine sileziană (d. 1896)

Carol Benesch – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

Carol Benesch (n. 9 ianuarie 1822, Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia – d. 30 octombrie 1896, București) a fost un arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

În diferite documente numele său apare și în diverse alte grafii: Carl Benesch, Carol Benisch, Carl Benisch, Carol Beneș, Carl Beneș, Carol Beniș, Carl Beniș. Carol Benesch a făcut studii de arhitectură la Viena. La scurt timp după terminarea studiilor a fost adus în Țara Românească de principele Nicolae Bibescu-Brâncoveanu, devenind un arhitect renumit în București.

Carol Benesch a fost membru fondator și primul vicepreședinte al Societății Arhitecților din România (1891-1892). ucrări semnificative: Azilul Elena Doamna, Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Constanța, Spitalul Brâncovenesc, Biserica Domnița Bălașa, Catedrala Sfântul Iosif, Castelul Peleș.

·   1829 - S-a născut Franz Friedrich Fronius, profesor, biolog și etnolog sas din Transilvania (d. 1886)

Franz Friedrich Fronius - foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com

Franz Friedrich Fronius (n. 9 ianuarie 1829, Nadeș, comitatul Târnava, Principatul Transilvaniei – d. 14 februarie 1886, Agnita, Ungaria, în cadrul statului dualist Austro-Ungaria) a fost un profesor, biolog și etnolog sas din Transilvania, membru al Comitetului VSL și al Uniunii Agricole Transilvănene, precum și membru al Uniunii Transilvănene pentru științele naturii din Sibiu.

Începând cu anul 1847 a studiat teologia evanghelică și științele naturii la Universitatea din Leipzig. Între 1850–1859 a fost profesor de științele naturii în Sighișoara și s-a dedicat în special studiului botanicii. Între 1855–1858 a făcut observații fenologice ale florei și faunei sighișorene. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale din domeniul botanicii, Flora din Sighișoara, a apărut în anul 1858.

A făcut expediții în Carpații Orientali și Meridionali pentru întregirea colecției sale. Rezultatele expedițiilor sale au fost cuprinse în lucrarea intitulată Dezbateri și comunicări a Uniunii Transilvănene pentru Științele naturii din Sibiu. Din 1859 a fost numit preot la Archita din actualul județ Mureș, unde a redactat o monografie a localității și a publicat lucrări etnografice despre datinile, obiceiurile și credințele țăranilor transilvăneni din acea localitate.

Toate acestea au fost adunate în tratatul Bilder aus dem sächsischen Bauernleben inSiebenbürgen. Ein Beitrag zur deutschen Culturgeschichte (Imagini din viața țărănească a sașilor. O contribuție laistoria culturii germane) care a apărut la Viena în 1879.

* 1848: Vasile Urseanu (n. 9 ianuarie 1848, București; d. 1926, București) a fost un amiral român, fondator al Observatorului Astronomic Popular din București, azi Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu.

·         1854: Lady Randolph Churchill (9 ianuarie 1854 – 9 iunie 1921), născută Jennie Jerome, a fost soția Lordului Randolph Churchill și mama prim-ministrului britanic Winston Churchill. Jeanette "Jennie" Jerome s-a născut la Cobble Hill, Brooklyn în 1854.^[1]A fost a doua fiică din cele trei ale milionarului american Leonard Jerome și a soției lui Clara.^[2]) A crescut în Brooklyn și New York City. A avut două surori, Clarita și Leonie. S-a zvonit că Leonard Jerome a fost tatăl cântăreței de operă Minnie Hauk.^[3]

Jennie Churchill în anii 1880.

A fost considerată una dintre cele mai frumoase femei din vremea ei; s-a căsătorit pentru prima dată în 1874 la Ambasada britanică de la Paris cu Lordul Randolph Churchill, al treilea fiu al lui John Winston Spencer-Churchill, al 7-lea Duce de Marlborough.^[4] Prin căsătorie a devenit cunoscută ca Lady Randolph Churchill.

Cuplul a avut doi copii: Winston(1874–1965) născut la mai puțin de opt luni după căsătorie și John(1880–1947). Lady Randolph a avut numeroși iubiți în timpul căsătoriei inclusiv pe Contele Karel Kinsky, Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit) și Herbert von Bismarck.

Așa cum era obiceiul timpului, Lady Randolph a jucat un rol limitat în educația fiilor ei, bazându-se în mare măsură pe bone, în special pe Elizabeth Everest. Winston i-a scris numeroase scrisori mamei sale în timpul când era elev și o ruga să-l viziteze, lucru pe care ea l-a făcut rar. După ce a devenit adult, au devenit buni prieteni și aliați puternici, până la punctul în care Winston a privit-o aproape ca un mentor politic, mai mult ca o sora mai mare decât ca o mamă. Ea a fost respectată și influentă în cele mai înalte cercuri sociale și politice britanice. S-a spus despre ea că a fost inteligentă, spirituală, și veselă. În special reginei Alexandra îi plăcea compania ei, în ciuda faptului că Jennie a avut o relație cu soțul ei, regele Eduard al VII-lea, fapt bine cunoscut de Alexandra.^[5]

Prin contactele familiei ei și relațiile romantice extraconjugale, Jennie a ajutat foarte mult la începutul carierei Lordului Randolph, precum și cea a fiului ei Winston.

Lord Randolph a murit în 1895, la vârsta de 45 de ani. La 28 iulie 1900, Jennie s-a recăsătorit cu George Cornwallis-West (1874–1951), un căpitan care era de-o seamă cu fiul ei cel mare, Winston. S-a separat de cel de-al doilea soț în 1912, și au divorțat în aprilie 1914, după care Cornwallis-West s-a căsătorit cu actrița Patrick Campbell.

La 1 iunie 1918, Jennie s-a căsătorit pentru a treia oară cu Montagu Phippen Porch (1877–1964), membru al Serviciului Civil britanic în Nigeria, care era cu trei ani mai tânăr decât Winston. La sfârșitul Primului Război Mondial, Porch a demisionat și după decesul lui Jennie s-a întors în Africa de Vest.

În mai 1921, în timp ce Montagu Porch era în Africa, Jennie a alunecat în timp ce cobora scările în casa unor prieteni, purtând noii ei pantofi cu toc înalt și și-a rupt glezna. La 10 iunie, în urma cangrenei care s-a instalat, i s-a amputat piciorul deasupra genunchiului. A murit în casa ei din Londra, la 29 iunie, în urma unei hemoragii de la o arteră de la coapsă. Avea 67 de ani.^[6]

A fost înmormântată lângă primul ei soț.

Lady Randolph Churchill
Date personale
Nume la naștere	Jeanette Jerome
Născută	9 ianuarie 1854 Rochester, New York
Decedată	9 iunie 1921 (67 de ani) Londra, Anglia
Înmormântată	St Martin's Church[*]
Cauza decesului	cangrenă
Părinți	Leonard Jerome
Căsătorită cu	Lord Randolph Churchill
Copii	Winston Churchill John Strange Spencer-Churchill
Cetățenie	SUA  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	autobiografă[*] scriitoare socialite[*]
Activitate
Cauza decesului	cangrenă

* 1870: Joseph Baermann Strauss (n. 9 ianuarie 1870 - d. 16 mai 1938) a fost un inginer constructor și designer de poduri american de origine germană, cel mai cunoscut pentru a fi fost designerul principal și inginerul șef al construirii celebrului pod Golden Gate Bridge între 1933 și 1937.

Strauss s-a născut în Cincinnati, Ohio într-o familie cu înclinații artistice, având o mamă pianistă și un tată care a fost scriitor și pictor. A terminat University of Cincinnati în 1892, fiind atât președintele cât și poetul generației sale. Joseph Baermann Strauss a decedat ca urmare unui infarct cardiac, în Los Angeles, California.

* 1881: Giovanni Papini (n. 9 ianuarie 1881, Florența - d. 8 iulie 1956, Florența) a fost un jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier italian.

*  1890 - S-a născut Karel Čapek, jurnalist, prozator și dramaturg ceh, unul dintre cele mai populare nume ale literaturii cehe; (d. 25 decembrie 1938)

Karel Čapek – foto: ro.wikipedia.org

Karel Čapek (n. 9 ianuarie 1890; d. 25 decembrie 1938) a fost un desenator, jurnalist, prozator și un dramaturg ceh, unul dintre cele mai populare nume ale literaturii cehe.

·         1900 - S-a născut scriitoarea Henriette Yvonne Stahl (m.25.05.1984).

·         1902: Se naste la Braila, arhitectul, profesorul universitar, si academicianul  (1974) Octav Doicescu; printre marile ansambluri arhitectonice pe care le-a realizat se numara: Opera Româna si Institutul Politehnic Bucuresti si  Complexul de pe malul lacului Snagov; (d.10 mai 1981, Bucuresti). A fost cetățean de onoare al orașului New York, 1939, titlu acordat lui Doicescu de celebrul primar Fiorello La Guardia (1882 – 1947), ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World’s Fair 1939. A  conceput Parcul Herăstrău din Bucuresti, si a proiectat  primele case în cartierul Jianu, numit astăzi „Primăverii”.  Una dintre cele mai impresionante realzari ale sale  a fost Turnul dezrobirii Basarabiei. Acest monument a fost ridicat în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupanţii sovietici de către trupele române, în vara anului 1941. Inaltat  pe o colina in apropiere de Chisinau, de pe locul in care se afla acest impresionant monument se vedeau bine Cheile Bâcului, Chisinaul  si  satele din jurul capitalei: Durleşti, Ghidighici, Buiucani, Petricani, şesul Bâcului până la gara Visterniceni. La dezvelirea sa, pe 1 noiembrie 1942, au fost prezenți regele Mihai al României și maresalul Mihai Antonescu. În cei doi ani de existenţă, până la recucerirea Basarabiei de către ruşi în august 1944, Turnul devenise un simbol al faptelor glorioase ale armatelor române, strajă neclintită a drepturilor româneşti pentru acest sfânt pământ. Impresionantul monument  fost distrus de ocupantii sovietici. Ansamblul era format din trei componente: 1. Turnul, având forma pătrată, cu latura de 10 metri, dar şi o înălţime de 30 de metri. La intrarea în turn, deasupra era un basorelief în piatră, reprezentându-i pe împăratul Traian şi generalii săi de pe Columna lui Traian de la Roma, fiind înscrise cuvintele de aur ale mareşalului Ion Antonescu: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem”. 2. Blocul masiv de piatră în faţă, de 10 metri înălţime, având pe el următoarea pisanie: „S-a înălţat acest Turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al Statului fiind mareşalul Ion Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri fiind dl profesor Mihai Antonescu, guvernator al Basarabiei – general C. Voiculescu.Construit pe locul de unde mareşalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit şi a condus operaţiile pentru eliberarea oraşului Chişinău”. 3. Colonada din stâlpi de piatră (propilee) de tip roman,  pe partea dreaptă a turnului. Turnul, de formă pătrată și o înălțime de circa 30 de metri, avea pe fețele lui încrustate 14 semne din marmură, reprezentând stemele României, Basarabiei, Moldovei si a unor județe si orașe importante. Intrarea în turn era străjuită de un basorelief cu un fragment din Columna lui Traian precum și de următoarele cuvinte „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”. În interiorul turnului se afla o scară elicoidală care ducea la o cameră de rugă. Blocul de piatră cu pisania se afla în fața turnului. Blocul era masiv de aproape 8 metri înălțime. Colonada (propileele) era formată din 24 de stâlpi din piatră pe care erau înscrise numele unităților care au luptat pentru eliberarea Chișinăului. Întregul monument a fost distrus de către „eliberatorii” sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944. În prezent, locația este acoperită cu un strat gros de gunoi industrial.

* 1902: Josemaría Escrivá de Balaguer Albás (n. 9 ianuarie 1902, Barbastro, județul Huesca, Spania – d. 26 iunie 1975, Roma) a fost un preot spaniol, sfânt al Bisericii catolice. La data de 2 octombrie 1928 a văzut Opus Dei,^[1] o instituție în cadrul Bisericii Catolice care răspândește chemarea la sfințenie în mijlocul lumii, oferind lui Dumnezeu munca profesională bine făcută și slujind pe ceilalți.
* 1906: Ștefan Voicu (născut Aurel Rotenberg,^[1] 9 ianuarie 1906^[2], București - d. 1992, București)^[3] a fost un activist comunist român de origine evreiască.
* 1907: Samuel Zauber (n. 9 ianuarie 1907, Timișoara, Austro-Ungaria – d. 12 iunie 1986, Ierusalim, Israel) a fost un fotbalist evreu din Austro-Ungaria și România, membru al clubului sportiv Maccabi București, care a jucat pe post de portar în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1930 din Uruguay.

În anul 1964 a emigrat în Israel.

·    1908 - S-a născut  Simone de Beauvoir, scriitoare franceză, o luptătoare în slujba egalităţii în drepturi dintre sexe, cunoscută ca teoreticiană a mişcării feministe din anii ’70 (“Mandarinii”, “Invitaţia”, “Sîngele celorlalţi”, “Amintirile unei fete cuminţi”, “Bătrîneţea”); (d.14.04.1986).

Simone de Beauvoir - foto: ro.wikipedia.org

Simone de Beauvoir (n. 9 ianuarie 1908 – d. 14 aprilie 1986) a fost o eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954), și în același timp o figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al Doilea Război Mondial

Simone de Beauvoir discutând cu Jean Paul Sartre și Che Guevara la Havana în 1960 - foto: ro.wikipedia.org

Romane

• L'Invitée, 1943
• Le sang des autres, 1945
• Tous les hommes sont mortels, 1946
• Les Mandarins, 1954, premiul Goncourt
• Les belles images, 1966
• La femme rompue, 1968
• Quand prime le spirituel, 1979

Eseuri

• Pyrrhus et Cinéas, 1944
• L'Existentialisme et la Sagesse des nations, 1945
• Pour une morale de l'ambiguïté, 1947
• Le Deuxième sexe, 1949
• Privilèges, 1955
• La Longue Marche, 1957
• La Vieillesse, 1970
• Faut-il brûler Sade?, 1972

Memorii, corespondență

• L'Amérique au jour le jour, 1948
• Mémoires d'une jeune fille rangée, 1958
• La Force de l'âge, 1960
• La Force des choses, 1963
• Une Mort très douce, 1964
• Tout compte fait, 1972
• La Cérémonie des adieux, 1981
• Journal de guerre, 1990
• Lettres à Sartre, 1990
• Lettres à Nelson Algren, 1997
• Correspondance croisée. 1937-1940, 2004
• Cahiers de jeunesse, 2008

Simone de Beauvoir
Simone de Beauvoir
Date personale
Nume la naștere	Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir
Născută	9 ianuarie 1908[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]  Paris, Franța[13][14]
Decedată	14 aprilie 1986 (78 de ani)[4][5][6][7][8][9][10][11][9][12]  Paris, Franța[15]
Înmormântată	Cimitirul Montparnasse[16]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Frați și surori	Hélène de Beauvoir[*]
Cetățenie	Franța
Religie	ateism
Ocupație	filosof politic[*] jurnalistă romancieră[*] autobiografă[*] eseistă[*] activist politic[*] diaristă[*] epistolier[*] filozoafă feministă[*] critic literar[*] scriitoare autoare
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Universitatea din Paris
Mișcare/curent literar	ateism, feminism, existențialism
Opere semnificative	Les Mandarins[*] Quand prime le spirituel[*] Pyrrhus et Cinéas[*] Al doilea sex L'Invitée[*]
Influențe[ascunde] Jean-Paul Sartre[2]
Note
Premii	Premiul Goncourt Jerusalem Prize[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[3]

* 1911 - S-a născut Lya Hubic, interpretă de operă și operetă română – soprană (d. 2006).

Lya Hubic – foto preluat de pe www.romania-muzical.ro

Lya Hubic (n. 9 ianuarie 1911, Paleu, Bihor, România – d. 16 februarie 2006, Cluj-Napoca, România) a fost o interpretă de operă și operetă română (soprană) A urmat cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj la canto și pedagogie, avându profesori pe Lia Pop, Augustin Bena, Marțian Negrea, Mihai Andreescu-Skeletty, Ana Voileanu-Nicoară, și George Simonis.

A fost angajată la Opera Națională Română din Cluj, unde a debutat pe 3 octombrie 1936 în rolul Musetta din Boema de Giacomo Puccini. A cântat alături de Ana Roza Vasiliu, Aca de Barbu, Dan Bădescu, Petre Ștefănescu Goangă, Corneliu Fânățeanu, David Ohanesian ș.a. Până la pensionare, soprana, supranumită „privighetoarea Ardealului”, a susținut peste 2.000 de spectacole în țară și străinătate.

În repertoriul său, care a însumat 46 de eroine titulare în genul operei și operetei, se regăsesc: Paiațe de Ruggiero Leoncavallo, Carmen de Georges Bizet, Liliacul de Johann Strauss-fiul, Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach, Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini, Don Pasquale de Gaetano Donizetti, Don Giovanni de W.A. Mozart, Traviata, Rigoletto de Giuseppe Verdi, Văduva veselă de Franz Lehár, Vânzătorul de păsări de Carl Zeller, Madama Butterfly de G. Puccini, etc.

A realizat numeroase înregistrări radio și la Casa Electrecord și trei CD-uri cu arii și duete. În paralel a fost conferențiar universitar la Facultățile de Muzică din Cluj și Brașov. A fost distinsă cu numeroase titluri, premii și decorații precum: Ordinul Meritul Cultural (1946), Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1954), Titlul de Artistă Emerită (1956), Ordinul național Steaua României în grad de cavaler (2002), etc.

·         1913: Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913, Yorba Linda[*], California, SUA^[10] – d. 22 aprilie 1994,^[Manhattan, SUA^[11]) a fost al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție. Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al treizeci și șaselea vicepreședinte al SUA între 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.

Nixon s-a născut în Yorba Linda^⁠(en), California. A absolvit Colegiul Whittier^⁠(en) în 1934 și școala de drept de la Universitatea Duke în 1937, revenind în California pentru a practica dreptul. Împreună cu soția sa, Pat Nixon, s-a mutat apoi la Washington pentru a lucra pentru guvernul federal în 1942. Ulterior, a servit în Marina Statelor Unite în al Doilea Război Mondial. Nixon a fost ales în Camera Reprezentanților din partea statului California în 1946 și apoi în Senat în 1950. Implicarea sa în cazul Alger Hiss^⁠(en) i-a adus o reputație de anticomunist de frunte, precum și o notorietate națională. A fost ales candidat la vicepreședinție împreună cu candidatul prezidențial republican Dwight D. Eisenhower la alegerile din 1952^⁠(en). Nixon a fost vicepreședinte opt ani, după care a candidat la funcția prezidențială la alegerile din 1960, fiind învins la limită de John F. Kennedy, după care a pierdut și alegerile pentru funcția de guvernator al Californiei în 1962. În 1968, a candidat din nou pentru președinție și a fost ales.

Deși Nixon a escaladat la început implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam, a sfârșit prin a retrage SUA din conflict până în 1973. Vizita efectuată de Nixon în 1972^⁠(en) în Republica Populară Chineză a deschis comunicațiile între cele două țări și a dus la normalizarea relațiilor diplomatice. El a inițiat o destindere a relațiilor cu Uniunea Sovietică și a semnat în același an Tratatul Împotriva Rachetelor Balistice^⁠(en). Pe plan intern, administrația sa a adoptat în general politici ce transferau puterea de la Washington către state. Printre altele, el a lansat inițiative pentru combaterea cancerului și a drogurilor ilegale, a impus controlul salariilor și prețurilor, a pus în aplicare desegregarea școlilor din Sud, a implementat reforme ale mediului, a introdus legi pentru reformarea sistemului sanitar și de protecție socială. Deși a fost președinte în timpul aselenizărilor ce au început cu Apollo 11, el a înlocuit explorarea spațială umană cu misiuni ale navetelor spațiale. A fost reales cu ușurință în 1972.

Al doilea mandat al lui Nixon a fost marcat de o criză în Orientul Mijlociu, soldată cu un embargo asupra petrolului și cu resetarea procesului de pace în Orientul Mijlociu, dar și de o serie de dezvăluiri legate de Scandalul Watergate. Scandalul a escaladat și l-a costat pe Nixon mare parte din susținerea politică, astfel că la 8 august 1974 a demisionat în condițiile în care era aproape sigur că va fi demis de Congres. După demisie, el a acceptat amnistierea venită din partea succesorului său, Gerald Ford. După retragerea din viața politică, Nixon a scris nouă cărți și a efectuat numeroase călătorii în străinătate, ceea ce a contribuit la reabilitarea imaginii sale publice. A suferit un grav accident cerebral la 18 aprilie 1994, și a murit după patru zile, la 81 de ani.

Richard Milhous Nixon 

foto: ro.wikipedia.org

·         1914 - S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar (m.27.06.1976).

·         1915 - S-a născut inventatorul cartonaşelor galbene şi roşii în fotbal, arbitrul britanic Ken Aston. Această idee i-a venit aşteptînd cu maşina la semafor, în anul 1966. La acea vreme, arbitrii nu le spuneau jucătorilor că sînt avertizaţi, trecînd doar numerele lor în carneţel, ceea ce dădea naştere unor controverse în teren şi tribune. Cartonaşele au fost folosite în premieră la Mondialul din 1970, cînd Ken Aston era preşedintele Comisiei de Arbitri a FIFA. Acelaşi Aston a mai introdus echipamentul negru pentru arbitri şi al patrulea oficial în teren şi a colorat steguleţele asistenţilor în roşu şi galben, pentru a fi vizibile (m.25.10.2001).
* 1920: Ilie Savu (n. 9 ianuarie 1920 în Cornățelu, Dâmbovița — d. 16 noiembrie2010, București) a fost un fotbalist și antrenor român care a jucat pe postul de portar.^[1] A fost unul dintre cei care au pus bazele grupării „roș-albastre”
* 1922: Ștefan Mangoianu (n. 9 ianuarie 1922, Constanța — 24 martie 1979, București a fost un compozitor român. A urmat Facultatea de Arhitectură din București (1940–1949) după absolvirea căreia, în 1949, studiază muzica la București cu Sofia Teodoreanu (teoria muzicii), Mihail Jora (armonie, compoziție) și Constantin Bugeanu (orchestrație). Între 1955 și 1960 urmează și absolvește cursurile Conservatorului din București, unde îi are ca profesori pe Victor Giuleanu (teoria muzicii), Gheorghe Dumitrescu(armonie), Myriam Marbé (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Adriana Sachelarie și Radu Negreanu (istoria muzicii), Emilia Comișel și Tiberiu Alexandru (folclor). Lucrează concomitent ca pianist-corepetitor la ansamblul artistic al CFR-Giulești, apoi ca asistent-corepetitor la Facultatea și Școala de Coregrafie din București și șef-corepetitor al orchestrei de muzică populară „Barbu-Lăutarul”, apoi lector șef-adj. al formațiilor Filarmonicii din București. A mai lucrat ca pianist-corepetitor al Ansamblului Artistic al CCS, secretar muzical al Filarmonicii din Ploiești, profesor la Școala Generală de Muzică și Arte Plastice nr. 2 din București, iar din 1970, ca profesor de pian la Liceul de Muzică „George Enescu”.

A publicat studii și cronici in presa de specialitate.

A primit distincții: premiul al III-lea la Concursul National dedicat Festivalului Mondial al Tineretului (1957) și Premiul Uniunii Compozitorilor din România (1968).

·         1928 - S-a născut Domenico Modugno, cântăreţ şi compozitor italian.
* 1929: Ulu Grosbard (n. 9 ianuarie 1929 la Anvers - 19 martie 2012 la New York City) este un regizor de teatru și film și totodată producător de film belgian 

·        1931 - S-a nascut regizorul, actorul și profesorul român Ion Cojar ; (d. 18 octombrie 2009).

Ion Cojar – foto: ro.wikipedia.org

Ion Cojar (n. 9 ianuarie 1931, Recaș, județul Timiș, d. 18 octombrie 2009, București), profesor român de actorie de metodă, cercetător, regizor de teatru și, ocazional, actor de film. El este fondatorul școlii românești de actorie de metodă. La nivel teoretic, Ion Cojar și-a adunat toate cercetările și descoperirile în cartea sa intitulată „O poetică a artei actorului”, publicată la editura Unitext în 1996 și reeditată la editura Paideia în 1998.

·         1931 - S-a născut compozitoarea Myriam Marbe ("Cîntecele ploii", "Inscripţie pe un inel", "Profilul unui ţărm") (m.25.12.1997).

* 1933: Wilbur Addison Smith (n. 9 ianuarie 1933) este un scriitor contemporan de limbă engleză. S-a născut în Rhodesia de Nord (actualmente Zambia) pe 9 ianuarie 1933. După studii strălucite în Africa de Sud, a devenit om de afaceri și apoi un scriitor de succes.

Wilbur Smith este considerat maestru incontestabil al romanelor de aventuri. Toate cărțile sale, traduse în 27 de limbi, sunt best-seller-uri internaționale.

·         1934 - S-a născut scriitorul Mircea Tomuş ("Răsfrîngeri", "Istorie literară şi poezie").

* 1936: Ion Nunweiller (1936-2015) a fost un fotbalist român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României.

La vârsta de 14 ani, în 1950, juca la Progresul ICAS București.

Din 1951 a trecut la Dinamo București (debut în Divizia A pe 12 august 1956, Dinamo Buc. - Dinamo Bacău 2 - 1), unde a activat întreagă carieră până în 1972, cu două perioade de întrerupere: în 1956 la Dinamo și 1968-1970 la Fenerbahce, în Turcia, unde în 1970 a cucerit eventul campionat-cupă. Înzestrat cu deosebite calități fizice și morale a reprezentat tipul apărătorului-luptător, bun acroșer, excelent la jocul de cap, sigur în deposedarea adversarului, ambițios și tenace.

De la el și de la fratele său Lică provine porecla "câinele roșu", preluată mai târziu de clubul dinamovist. A fost un veritabil stâlp al apărării dinamoviste și al naționalei în cele 40 de meciuri în care a îmbrăcat tricoul cu nr. 3. printre marile sale performanțe, a jucător, se înscriu 5 titluri și 3 cupe (279 jocuri/19 goluri în prima noastră divizie, 26/3 în cupele europene).

Ca antrenor s-a afirmat relativ repede, reușind chiar în primul an la conducerea tehnică a lui Dinamo, în 1972-1973, să câștige titlul. În continuare a activat în cuplu cu Nicușor, tot la Dinamo, cistigand în în următorii doi ani, încă un titlu, performanță pe care a repetat-o și în 1977, ca antrenor principal la Dinamo. Din 1979 a lucrat la echipele naționale de juniori din cadrul F.C. Luceafărul contribuind la formarea unor valoroase promoții de jucători. După câteva escale fără ecou la Gloria Bistrița (1981-1983), Corvinul (1984-1986), Flacăra Moreni (1986-1989 unde a antrenat echipa mare în timp ce fratele său, Victor Nunweiller, a antrenat echipa mică) și F.C. Argeș (1990-1991),a ajuns pe banca echipei turce Bursaspor. A urmat apoi Ceahlăul, pe care, în 1993, a promovat-o în prima divizie.

După o scurtă retragere a preluat echipa feminină (1996-1998), iar în 1998, F.C. Baia Mare. După 1999 s-a retras, devenind consilier la Dinamo.

Pe 25 martie 2008 a fost decorat de președintele României, Traian Băsescu pentru toată activitatea și pentru „formarea tinerelor generații de viitori campioni” cu „Meritul sportiv Clasa a III-a”

·         1940 - S-a născut Miguel Angel Rodriguez, preşedinte al republicii Costa Rica (ales la 01.02.1996, învestit în funcţie la 08.05.1998).

·         1940 - S-a născut Jimmy Boyd, cântăreţ american.

·       1941 - S-a nascut Joan Baez, cântăreață americană de folk

Joan Chandos Baez (in 1963) – foto: ro.wikipedia.org

Joan Chandos Baez (n. 9 ianuarie, 1941 în Staten Island, New York), cântăreață americană de origine mexicană, foarte cunoscută datorită vocii sale foarte individuale. Este deseori numită “conștiința și vocea anilor ’60″. Multe cântece au o tematică socială

* 1942: Lee Kun-hee (Hangul: 이건희; hanja: 李健熙; pronunție în coreeană: [iːɡʌnhi]; n. 9 ianuarie 1942) este un magnat al afacerilor din Coreea de Sud și este președintele Samsung Group. El a demisionat în aprilie 2008, ca urmare a unui scandal cu fonduri obscure pentru Samsung, dar a revenit pe 24 martie 2010. În 1996, Lee a devenit membru al Comitetului Internațional Olimpic. Cu o avere netă estimată la 12,6 miliarde $, el și familia sa sunt printre cei mai bogati oameni din lume în clasamentul Forbes. El este al treilea fiu al fondatorului Samsung Lee Byung-chul

·         1943 - S-a născut Roy Head, cântăreţ american.

·         1944 - S-a născut Scott Engel, vocalist şi basist american (The Walker Brothers).

·         1944: Grid Modorcea (n. Mitică-Puiu Modorcea,^[1] n. 9 ianuarie 1944) este un scriitor român, care s-a manifestat în mai multe genuri literare (poezie, proză, teatru, eseu, pamflet, critică, scenarii de film, studii filosofice, religioase, jurnalism), autor de dicționare de literatură, film, muzică, arte plastice.

Este fondator și director artistic al revistelor „Homo Scandalum” (1990), „Cetățeanul turmentat” (1992), „Acuz” (1993) „Evenimentul cu papagali” (1994). Fondator și director artistic al Studioului „Baricadafilm” (1990) – primul studio de film independent din România postdecembristă. Fondator și director artistic al trupei de teatru ALEF 20 (1968 – 1970), al Editurii EMIN (1994 – 1998) și al Editurii și Studioului de teatru și film EU & UE (2007 – 2008).

·    1944 - S-a nascut Jimmy Page, chitaristul trupei Led Zeppelin

James Patrick “Jimmy” Page (n. 9 ianuarie 1944) este un chitarist și compozitor englez – in imagine: Jimmy Page în 1977 – foto: ro.wikipedia.org

·         1946: Virgil Săhleanu, lider sindical român (d. 2000). Virgil Săhleanu (n. 9 ianuarie 1946, satul Cacica, județul Suceava – d. 7 septembrie 2000, Iași) a fost un lider sindical ieșean, asasinat din ordinul conducerii firmei al cărei sindicat îl conducea și al investitorului extern care cumpărase pachetul majoritar de acțiuni.

* 1947: Ioana Ieronim (n. 9 ianuarie 1947, Râșnov, județul Brașov) este o poetă și traducătoare română. A debutat cu versuri în 1971, în „România literară” și „Luceafărul”, iar editorial în 1979 cu volumul „Vară timpurie”.

Are preocupări în domeniul teatrului, traducând din Shakespeare pentru piesele regizate de Cătălina Buzoianu: 

• Furtuna, regia Silviu Purcărete;
• Măsură pentru măsură, regia Andrei Șerban și Dana Dima;
• Regele Lear, dar a tradus și piese aparținând lui Arthur Miller și Tennessee Wiliams

·         1948 - S-a născut William Cowsill, vocalist şi chitarist american (Cowsills).

·         1948 - S-a născut Tim Hart, cântăreţ, chitarist şi compozitor folk american.
* 1948: Susana Dosamantes este o este o actriță de origine mexicană.
* 1950: Profesorul Sir Alec John Jeffreys este un genetician britanic, care a inventat amprentarea ADN, metodă care este folosită în prezent în toată lumea în știința medico-legală (în munca detectivilor, în testele de paternitate și disputelor legate de imigrări).^[7] El este profesor de genetică la Universitatea Leicester,^[8][9] și a devenit cetățean de onoare al orașului Leicester în 26 noiembrie 1992.^[10] În 1994 a primit titlul de cavaler al Imperiului Britanic pentru rezultatele sale din știință

* 1951: Michel Barnier (n. 9 ianuarie 1951, La Tronche, Franța) este un om politic francez, membru al partidului Republicanii (fostul UMP) și vicepreședinte al Partidului Popular European.
* 1951: Ioan Ioniță (n. 9 ianuarie 1951, București, Republica Populară Română) este un fost jucător român de hochei pe gheață pe postul de apărător. A jucat pentru Echipa națională masculină de hochei a României la Jocurile Olimpice de iarnă din 1976 de la Innsbruck.

Sportiv în cadrul secției de HOCHEI PE GHEAȚĂ în sezoanele competiționale 1964/65-1989/90. De asemenea, în sezoanele competiționale 1963/64-1966/67 a activat și la echipa de juniori a clubului. Maestru al sportului din 1972, Maestru emerit al sportului din 1997. A participat la ediția din 1976 a Jocurilor Olimpice de iarnă(locul 7), la 14 ediții ale Campionatului Mondial(1969 – locul 6/grupa B, 1970 – locul 7/grupa B, 1971 – locul 1/grupa C, 1972 și 1973 – locul 4/grupa B, 1974 – locul 6/grupa B, 1975 – locul 5/grupa B, 1976 – locul 1/grupa B, 1977 – locul 8/grupa A, 1978 – locul 4/grupa B, 1981 și 1982-locul 5/grupa B, 1983-locul 7/grupa B, 1985-locul 3/grupa C), la 8 ediții ale Cupei Campionilor Europeni (1977/78 – eliminare în turul 1 și 1978/79 – locul 5-8, 1982/83, 1984/85, 1986/87-eliminare în turul 2, 1987/88, 1988/89, 1989/90-eliminare în grupa preliminară) precum și la 3 ediții ale Spartachiadelor Militare de iarnă (1977 – locul 3, 1979 – locul 4 și 1987-locul 3) la care a cucerit 2 medalii de bronz. 21 titluri de campion național din care 20 la seniori (1964/65, 1965/66, 1966/67, 1968/69, 1969/70, 1973/74, 1974/75, 1975/76, 1976/77, 1977/78, 1979/80, 1981/82, 1982/83, 1983/84, 1984/85, 1985/86, 1986/87, 1987/88, 1988/89, 1989/90) iar 1 la juniori (1966/67). 16 titluri de câștigător al Cupei României (1969, 1973, 1974, 1975, 1976, 1977, 1978, 1980, 1981, 1982, 1984, 1985, 1986, 1987, 1989, 1990-primăvară).

* 1951: Ștefan Urâtu (n. 9 ianuarie 1951, Ustia, raionul Dubăsari) este un fizician, doctor în științele fizicii, profesor de fizică și apărător al drepturilor omului, președinte al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova și profesor la Universității de stat din Tiraspol cu sediul la Chișinău. În perioada august-decembrie 2010 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.^[1] Este căsătorit, are 3 fiice.

* 1955: Ion Mureșan (n. 9 ianuarie 1955, Vultureni, județul Cluj) este un poet și publicist român contemporan.

A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1981). A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”. După absolvire devine membru al cenaclului „Saeculum” din Beclean. Între anii 1981 și 1988 a fost profesor de istorie în comuna Strâmbu. Din 1988 devine redactor la revista „Tribuna” din Cluj. În prezent este publicist comentator la un ziar clujean și redactor-șef al revistei „Verso” din Cluj. A debutat cu poezie în revista „Cutezătorii” (1968). În 2005 a fost invitat în Franța în cadrul programului „Les Belles Étrangères”.

* 1956: Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton, CBE (n. 9 ianuarie 1956)^[4] este o actriță britanică de teatru și film, câștigătoare a premiului BAFTA pentru rolul Vera Drake. A jucat în filmul "Harry Potter și Ordinul Phoenix" având- o ca personaj pe Dolores Umbridge.

·         1959: Cristian Alexandru Minculescu (născut pe 9 ianuarie 1959, Pitești), mai cunoscut sub numele de Cristi Minculescu, este un solist vocal și compozitor de muzică rock român. Este cunoscut în special pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei Iris. Tatăl lui Cristi Minculescu, născut în 1927, a murit pe 20 ianuarie 1981, la doar 54 de ani.^[5] Cristi explică de ce, după moartea tatălui, a rămas să cânte o vreme cu trupa „Totuși”, deși Iris părăsiseră ­Cenaclul „Flacăra”: „Eram, practic, întreținătorul familiei, pentru mama și sora mea. În Cenaclu se plătea bine, iar noi aveam nevoie de bani”.^[5]

Mama lui Cristi, născută în 1931, s-a stins în 2006. În 2007, după concertul din București al legendarilor Rolling Stones, Minculescu regreta: „Mie îmi pare rău că ai mei au murit, pentru că, dacă veneau la Rolling Stones, ar fi fost bucuria vieții lor. Tata ar fi avut 80 de ani și mama 76”.^[1]

Cristi Minculescu este căsătorit cu Rodica și au împreună doi copii, gemenii Mădălina și Florin, născuți în 1978. Cristi o descrie pe Rodica drept „prietenul ideal“^[13]. „Mie mi-a fost clar din prima, pentru că am avut flux. Eu am flux imediat cu foarte puțină lume. Și ea e imaginea mea în oglindă. Imediat mi-am dat seama că ea e“^[14], mai spune Minculescu despre soția sa.

„Cristi este un tată și un soț incredibil de iubitor. Când nu era în turneu sau în studioul de înregistrări era acasă, cu familia. Cred că iubirea atât de mare a Rodicăi se datorează și modului în care s-a comportat Cristi față de ea și față de copii”^[15], spune fostul fotbalist Ilie Balaci, un prieten apropiat al familiei.

Rodica este o femeie modestă, căreia nu îi place să se vorbească despre ea. Întotdeauna a stat în umbra soțului, a știut să impună respect pentru viața lor privată. Puțini au reușit să pună întrebări despre asta, „și mai puțini să primească răspunsuri”, spune creatoarea de modă Liza Panait, pe care o leagă de familia Minculescu o prietenie veche de 15 ani.^[15]

Florin Minculescu, fiul lui Cristi, a studiat jurnalismul în România, apoi a făcut cursuri de marketing și relații publice la Universitatea Ludwig Maximilian din München și un master în marketing și comunicare în afaceri. A lucrat doi ani de zile pentru ziarul „Starnberger Merkur”. În total, a locuit în München șase ani. Acum stă în România, traduce catalogul „Quelle” și nu vrea să mai plece nicăieri, deocamdată. A avut o cafenea în București, pe care o numise „Cristi Cafe”, dar nu a mers.^[16] Florin spune despre tatăl său: „Eu i-am mai spus lui, este perfect”.^[17]

Sora geamănă a lui Florin, Mădălina, a studiat Dreptul în Germania, apoi a urmat cursurile Facultății de Limbi Străine a Universității din București, iar acum lucrează pentru guvernul Canadei.^[18]

Până au împlinit trei ani, gemenii Mădălina Ioana și Bogdan Florin nici nu știau de Cristi Minculescu, și nici el de ei. Gemenii sunt de fapt din prima căsătorie a Rodicăi, cu Adrian Roșu, stabilit de 10 ani în Canada..^[19]

Cristi Minculescu a depus la Tribunalul București o cerere de adopție a celor doi copii. Solicitarea s-a făcut într-o ședință secretă, iar la termen au fost prezenți Cristi Minculescu, soția sa Rodica și cei doi gemeni, Mădălina Ioana și Bogdan Florin. Pe data de 15 iunie 2009, Tribunalul București a admis cererea lui Cristi Minculescu și a încuviințat ca acesta să-i poată adopta pe cei doi copii ai soției sale

Pe data de 11 februarie 2009 Cristian Minculescu a fost internat într-o clinică din Regensburg, Germania, artistul suferind de câțiva ani de boala polichistică hepatoacută. „Boala, care cauzează multe chisturi pe ficat și rinichi, a fost moștenită de la tatăl său și a evoluat în ultima perioadă. Chisturile s-au mărit și au început să afecteze funcțiile hepatice”^[21], a precizat dr. Dorel Săndesc, medicul timișorean care l-a consultat periodic pe Minculescu, citat de NewsIn. Medicul a infirmat zvonurile conform cărora Cristi ar suferi de ciroză. În urma analizelor din Germania a rezultat că Minculescu are nevoie urgentă de transplant de ficat. Soția artistului, Rodica Minculescu, și-a dat acordul să-i doneze o parte din ficat în vederea transplantului. După investigații amănunțite, medicii au constatat că soția artistului, în vârstă de 53 de ani, este un donator compatibil.

Ministerul Sănătății din România a decis să suporte costul operației. „Ministerul Sănătății plătește doar costul intervenției chirurgicale, adică 47.000 de euro, restul suportă familia. Este un gest de respect și de recunoștință pentru un artist care ne-a încântat sufletele”, a declarat pe data de 1 martie 2009 ministrul Sănătății, Ion Bazac, referindu-se la transplantul de ficat.^[22]

Operația principală s-a desfășurat pe 24 martie 2009 și a început la ora 8.30, iar în sala de operații a fost adusă mai întâi soția aristului, Rodica Minculescu. Medicii i-au prelevat soției o porțiune de aproximativ 65 la sută din lobul drept al ficatului, operație ce a durat aproximativ patru – cinci ore. În ultima parte a intervenției chirurgicale a fost adus și Minculescu pentru a i se extrage partea afectată a ficatului și a i se implanta ficatul donat.^[23]

„Transplantul a reușit! Organul a fost acceptat”, a declarat în cursul aceleiași zile Cosmin Nicoară, impresarul trupei Iris, după operație. „Cele două intervenții chirurgicale suportate de Cristi și Rodica Minculescu au fost făcute paralel. Transplantul hepatic efectuat marți lui Cristi Minculescu s-a încheiat după zece ore.”^[24]

Cristi Minculescu a fost supus ulterior altor două intervenții chirurgicale, una pe 27 martie și cealaltă pe 12 aprilie. Solistul a trecut cu succes și de aceste operații. „Starea lui este bună. I-au scos sâmbătă seara tampoanele care îi susțineau organele interne și acum este pe cont propriu, s-au terminat intervențiile. Medicii sunt mulțumiți”, a declarat impresarul Cosmin Nicoară, adăugând că „soția cântărețului, Rodica, a fost și ea scoasă de la terapie intensivă și așteaptă să i se alăture și Cristi”.^[25]

Minculescu a fost externat la începutul lunii aprilie și s-a întors în România pe 16 aprilie 2009. Actualmente urmează un program de recuperare. Conform colegilor lui de trupă, el și soția sa se simt foarte bine. Pe data de 25 iulie Iris au susținut primul concert de după operația lui Cristi, la festivalul CokeLive Peninsula de la Târgu Mureș

* 1963: Angela Aramă (n. 9 ianuarie 1963, Cornești, Ungheni) este o jurnalistă, publicistă și om politic din Republica Moldova, care a deținut funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 2005-2009.
* 1965: Cristian Pîrvulescu (n. 9 ianuarie 1965, Ploiești) este un politolog și un comentator al vieții sociale și politice românești. Absolvent al Facultății de Filosofie al Universității București (1989), s-a format la școala de politologie franceză.^{[necesită citare]}

Din 1999 este președintele Asociației "Pro Democrația". Ca analist politic, s-a pronunțat pentru corectitudinea și transparența finanțării partidelor și a actului politic, dar și pentru diminuarea rolului lor în ceea ce privește inițiativele guvernamentale, aceasta fiind o cauză a ineficienței politice^{[necesită citare]}.

Este conferențiar universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, unde susține cursurile de politică comparată și instituționalism politic. Din decembrie 2005 este decanul Facultății de Științe Politice.

* 1967: Claudio Paul Caniggia (n. 9 ianuarie 1967, în Henderson, Buenos Aires) este un fost fotbalist argentinian, care juca pe postul de atacantsau mijlocaș. Caniggia a evoluat în 50 de meciuri pentru echipa națională de fotbal a Argentinei,^[1] reprezentându-și țara la trei Campionate Mondiale de Fotbal (1990, 1994, 2002).

Pe durata carierei sale Claudio Caniggia a jucat și la cele două mari rivale din Argentina, River Plate și Boca Juniors, câte trei ani la fiecare.

* 1967: Ionuț Chirilă (n. 1967) este un antrenor de fotbal român. Este fiul lui Ioan Chirilă și al Iarinei Dermian și fratele lui Tudor Chirilă. A fost antrenor la mai multe cluburi, printre care CSM Focșani, Concordia Chiajna și CSMS Iași.

·         1969 - S-a născut poetul Mihail Grădinaru ("Eusebeia", "Poetică şi poezie modernistă", "Cuvinte de taină").

·         1970: Lara Fabian, cântăreață și actriță belgiană
* 1975: Xavier Méride (n. 9 ianuarie 1975, Paris, Franța) este un fost fotbalist francez. De-a lungul carierei a evoluat la RC Lens, Toulouse FC dar și la Dinamo în Liga I.

·         1977: Vlad Gabriel Hogea, politician român

·         1978: Gennaro Ivan „Rino” Gattuso,^[1] Ufficiale OMRI (n. 9 ianuarie 1978, Corigliano Calabro, Italia) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist italian, care evolua pe poziția de mijlocaș defensiv.

Gattuso este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai agresivi, dar și unul dintre cei mai buni mijlocași defensivi din lume. De-a lungul carierei sale la AC Milan, a câștigat trofeul UEFA Champions League, în 2002–03 și 2006–07, și de asemenea titlul în Serie A în 2003-04 și 2010-2011.

Între 2002 și 2010, Gennaro Gattuso a reprezentat Italia la trei Campionate Mondiale și la trei Campionate Europene de Fotbal.

·         1978: A.J. McLean, membru al formației Backstreet Boys
* 1979: Silvio Fernández Briceño (n. 9 ianuarie 1979, Caracas) este un scrimervenezuelan specializat pe spadă. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice.

Este fiul scrimerului Silvio Fernández, care a participat la Jocurile Olimpice din 1968 de la Ciudad de México.^[1] Primele sporturi au fost fotbal și natație. S-a apucat de scrimă la vârsta de zece ani.^[2] În 2000, a mers la Paris pentru să urmeze studii de drept administrativ și să se pregătească sub îndrumarea maestrului francez Daniel Levavasseur. În momentul respectiv, nu vorbea franceză: s-a prezentat la clubul Racing Lagardère cu o hârtie pe care era scris „Pot veni să mă antrenez?”^[2]

S-a calificat la Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena și a ajuns în sferturile de finală. A fost învins de elvețianul Marcel Fischer, care a cucerit titlul olimpic în cele din urmă. La Beijing 2008, a pierdut în tabloul de 16 cu maghiarul Gábor Boczkó. La Londra 2012, a ajuns din nou în sferturile de finală, unde a fost bătut de americanul Weston Kelsey.

S-a căsătorit în anul 2009 cu spadasina elvețiană Sophie Lamon. Împreună au o fată, Celeste, născută în octombrie 2012. Avocat de formație, lucrează ca prim secretar la ambasada venezuelană de la Berna.

·         1980: Francisco Pavón, fotbalist spaniol
* 1980: Edgard Anthony Álvarez Reyes (n. 9 ianuarie 1980, Puerto Cortés, Honduras) este un fotbalist hondurian care se află sub contract cu clubul Dinamo București.
* 1980: Francisco „Paco” Pavón Barahona (n. 9 ianuarie 1980 în Madrid, Spania) este un fost fotbalist spaniol care a jucat pe postul de fundaș central.
* 1981: Pavel Beganski (n. 9 ianuarie 1981) este un fotbalist din Belarus, care în prezent joacă la MKK-Dnepr Rogachev. În 2007 a jucat la Oțelul Galați.
* 1981: Dorotheea Petre (n. 9 ianuarie 1981, Eforie Nord) este o actriță românăde teatru, voce și film. Petre a absolvit Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța, după care a profesat timp de un an ca educatoare. A fost admisă în Universitatea Națională de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București în toamna anului 2002 și a absolvit în 2006. În 2004 a participat la un casting pentru lung-metrajul de debut al regizoarei Ruxandra Zenide, Ryna, obținând rolul principal. La filmări, actrița îl cunoaște pe Cătălin Mitulescu, producător al filmului; Mitulescu o va invita să joace unul dintre rolurile din filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, propunere care se materializează în vara anului 2005. Actrița câștigă premiul pentru cel mai bun rol feminin la secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes din anul următor.
* 1981: Ionela Gâlcă-Stanca este o jucătoare de handbal din România care, până pe 6 martie 2013,^[2] a evoluat la clubul CS Oltchim Râmnicu Vâlcea. Începând din iulie 2015, ea a devenit componentă a clubului francez AC Issoudun Handball, care evoluează în liga N3

·         1982: Catherine, ducesă de Cambridge (Catherine Elizabeth; născutăMiddleton; n. 9 ianuarie 1982),^[1] cunoscută popular sub numele "Kate"este soția Prințului William de Wales. Ducele de Cambridge este al doilea în linia de succesiune la tronurile Commonwealth, după tatăl său; este de așteptat ca într-o zi ducesa să devină regină consort.^[2]

Catherine a crescut la Chapel Row, un sat din apropiere de Newbury, Berkshire, Anglia.^[3] A studiat Istoria Artei în Scoția la Universitatea din St Andrews, unde l-a întâlnit pe Prințul William de Wales în 2001. Logodna lor a fost anunțată la 16 noiembrie 2010, și ea a participat la numeroase evenimente regale înainte ca ei să se căsătorească la 29 aprilie 2011 la Westminster Abbey.

Catherine a avut un impact major asupra modei britanice, fiind numită "efectul Kate Middleton", și în 2012, a fost selectată ca una din cele 100 de persoane cele mai influente din lume de către revista Time.^[4][5] La 22 iulie 2013 ea a născut un băiat, Prințul George de Cambridge, care este al treilea în linia de succesiune la tronul britanic. Cea de-a doua sarcină a fost anunțată de Palatul Kensington la 8 septembrie 2014

Middleton s-a născut la spitalul Royal Berkshire, ca primul copil din cei trei ai lui Michael Francis Middleton (n. 1949), fost dispecer aerian la British Airways și Carole Elizabeth Middleton (n. 1955), fostă stewardesă. Michael și Carole s-au căsătorit la 21 iunie 1980 la Dorney, Buckinghamshire.^[7][8]

Kate a studiat la colegiul Marlborough, apoi a urmat Universitatea St Andrews, unde l-a întâlnit pe Prințul William. A absolvit universitatea în 2005 cu un master în Istoria Artei.

La 16 noiembrie 2010, Casa Clarence a anunțat că Prințul William și Kate Middleton intenționează să se căsătorească în 2011.^[9][10] Cuplul s-a logodit în octombrie 2010 în Kenya, în timpul unei vacanțe de 10 zile.^[11][12] Nunta a avut loc la Westminster Abbey la 29 aprilie 2011.^[13]

La 3 decembrie 2012, Palatul St James a anunțat că ducesa de Cambridge este însărcinată și așteaptă primul copil al cuplului.^[14] Anunțul a fost făcut după ce ducesa a fost internată la spitalul privat "King Edward VII" situat în centrul Londrei, din cauza gravidarum hyperemesis (grețuri).^[14]. La 22 iulie 2013 ducesa a născut un băiat de 3,80 kg. La 24 iulie 2013, Palatul Kensington a anunțat că băiatul se va numi George Alexander Louis.La 2 mai 2015 ducesa a născut o fată de 3,70 kg. La 4 mai 2015, Palatul Kensington a anunțat că fata se va numi Charlotte Elizabeth Diana. În data de 4 septembrie 2017, Palatul Kensington a anunțat că ducesa de Cambridge este însărcinată cu cel de-al treilea copil. La 23 aprilie 2018, ducesa a născut un băiat de 3,80 kg.^[15] La 27 aprilie 2018, Palatul Kensington a anunțat că băiatul se va numi Louis Arthur Charles.

Ducele și Ducesa s-au întâlnit cu președintele american Barack Obama și cu Prima Doamnă Michelle Obama la Palatul Buckingham la câteva săptămâni după nuntă.^[17]

Catherine a fost introdusă oficial în viața publică la 24 februarie 2011, cu două luni înainte de nuntă, atunci când ea și William au participat la o ceremonie în Trearddur, Anglesey în North Wales.^[18] O zi mai târziu ei au apărut la St Andrews la celebrarea a 600 de ani de existență a universității. La 16 februarie 2011, Casa Clarence a anunțat că ducele și ducesa vor participa la primul tur regal din Canada care a avut loc în iulie 2011.^[19]

În mai 2011, la scurt timp după nuntă și în timp ce Prințul Charles era în vizită oficială în Statele Unite, Casa Clarence a anunțat că ducele și ducesa vor vizita și California după turul canadian. A fost prima vizită a ducesei de Cambridge în Statele Unite.^[20]

La 26 octombrie 2011, ea a efectuat primul ei eveniment solo pentru In Kind Direct, în timp ce Prințul de Wales era în Arabia Saudită.^[21] La 2 noiembrie, ducele și ducesa de Cambridge au vizitat Centrul de Resurse al UNICEF pentru furnizarea de alimente copiilor subnutriți din Africa, situat în Copenhaga, Danemarca.^[22][23]

La 19 martie 2012, ducesa a susținut primul ei discurs public, într-un centru de tratamente paliative pentru copii, pe care îl patronează.^[24]

Ducesa s-a implicat în organizațiile de caritate sprijinite de soțul ei și de fratele acestuia, prințul Harry. În iunie 2012, Fundația Prințului William și a Prințului Harry a fost redenumită în "Fundația Regală a ducelui și ducesei de Cambridge și a Prințului Harry" pentru a reflecta contribuția Catherinei.^[25] Ducele și Ducesa au fost anunțați ca ambasadori pentru Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra, alături de prințul Harry.^[26] Ca parte a rolului ei, ducesa a participat la numeroase evenimente sportive de-a lungul jocurilor.

În septembrie 2012, ducele și ducesa s-au angajat într-un tur care a cuprins Singapore, Malaezia, Tuvalu și Insulele Solomon, ca parte a Jubileului Regal. În timpul acestei vizite în străinătate, ducesa a ținut primul ei discurs oficial în străinătate, în timp ce vizita un ospiciu din Malaezia, bazându-se pe experiența sa în calitate de patron al Ospiciului de copii din Anglia de Est.^[27]

După nașterea Prințului George, ea efectuat primul ei angajament la sfârșitul lunii august, atunci când l-a însoțit pe Duce pentru a se întâlni cu atleții care se pregăteau pentru un ultra-maraton pe insula Anglesey, unde Ducii au o reședință. La începutul lunii martie 2014, s-au anunțat detaliile unui tur de două săptămâni în Noua Zeelandă și Australia pe care Ducele, Ducesa și fiul lor urmau să-l facă în perioada 16-25 aprilie. A fost prima vizită a Catherinei în acea zonă și prima apariție publică majoră a Prințului George de la botezul său, din octombrie 2013. Turul a început în Noua Zeelandă unde au vizitat Wellington, Blenheim, Auckland, Dunedin, Queenstown și Christchurch. S-a terminat în Australia unde au vizitat Sydney, the Blue Mountains, Brisbane, Uluru, Adelaide și Canberra.

La 21 iulie 2014, s-a anunțat că Ducesa va face primul ei tur de una singură și va vizita Malta în perioada 20–21 septembrie 2014, când insula va celebra cea de-a 50-a aniversare de la independență. Călătoria a fost anulată, Ducele înlocuind-o, după ce s-a anunțat la începutul lunii septembrie cea de-a doua sarcină a ei. În aprilie 2016, Ducesa și soțul ei au făcut un tur în India și Bhutan

• 9 ianuarie 1982– 29 aprilie 2011: Miss Catherine Elizabeth Middleton
• 29 aprilie 2011– prezent: Alteța Sa Regală ducesa de Cambridge^[29]

Spre deosebire de majoritatea mireselor regale și în contrast cu cele mai multe consoarte regale anterioare timp de 350 de ani, Catherine nu are un fond aristocratic sau regal.^[30][31] În dimineața nunții, la 29 aprilie 2011 la 8:00 am, oficiali de la Palatul Buckingham au anunțat că în concordanță cu tradiția regală regina l-a numit pe Prințul William duce de Cambridge, Conte de Strathearn și Baron Carrickfergus

Catherine Middleton
Ducesă de Cambridge
Ducesa de Cambridge în 2018
Date personale
Nume la naștere	Catherine Elizabeth Middleton
Născută	9 ianuarie 1982 (37 de ani) Reading, Berkshire, Anglia
Părinți	Michael Middleton[*] Carole Middleton[*]
Frați și surori	Pippa Middeletone James William Middleton[*]
Căsătorită cu	Prințul William, Duce de Cambridge
Copii	Prințul George de Cambridge Prințesa Charlotte de Cambridge Prințul Louis de Cambridge
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	aristocrat[*] femeie de afaceri
Apartenență nobiliară
Titluri	Ducesă de Cambridge,Contesă de Strathearn,Lady Carrickfergus
Familie nobiliară	Casa de Windsor

* 1985: Juan Francisco Torres Belén (n. 9 ianuarie 1985), cunoscut ca Juanfran, este un fotbalist spaniol care evoluează la Atlético Madrid în La Liga, pe postul de fundaș.
* 1987: Anna Tatangelo, de asemenea, cunoscută doar ca Anna^[1] (Sora, 9 ianuarie 1987), este o cântăreață italiană.

De asemenea, ea a lucrat ca prezentatoare de televiziune, model și personalitate de televiziune. După ce a câștigat numeroase concursuri de muzică și Academia Cantecului din Sanremo, a devenit cunoscută datorită victoriei de la Festivalul Sanremo 2002 în secțiunea Tineri, cu cântecul ”Doppiamente fragili”.

A publicat 6 albume de studio, 25 de single-uri, și o coloană sonoră, și a vândut peste 700.000 de exemplare din discurile sale^[2] , câștigând mai multe discuri de aur și platină. A participat de șapte ori  la Festivalul Sanremo cu melodiile ”Doppiamente Fragili” în 2002, ”Volere volare” în 2003, ”Ragazza di periferia” în 2005, ”Essere una donna” în 2006 (care a devenit piesa ei cea mai faimoasă până astăzi, cu peste 180.000 de exemplare vândute) ”Il mio amico” în 2008, ”Bastardo” în 2011, și ”Libera” din 2015 concurând într-un total de nouă categorii și câștingând cinci podiumuri, inclusiv victoria în categoria de Tineri în 2002, și primul loc la categoria de Femei în 2006. De asemenea, ea a primit numeroase premii și distincții, inclusiv un Premio Mia Martini "Tineri", Veneția Music Award, un Vânt Music Award , și două partecipări la Coca Cola Festival de Vară.

* 1987: Lucas Pezzini Leiva (n. 9 ianuarie 1987), cunoscut ca Lucas, este un fotbalist internațional brazilian, care în prezent evoluează la echipa din Serie A, SS Lazio și la echipa națională de fotbal a Braziliei. Lucas este nepotul fostului fotbalist brazilian Leivinha^[3] și mai deține cetățenie italiană.

* 1988: Monica Elena Ungureanu (n. 9 ianuarie 1988, Craiova) este o judokaromână legitimată la CS Dinamo, laureată cu bronz la Campionatul European din 2016 de la Kazan.

S-a apucat de judo la vârsta de 11 ani la CSM Craiova sub îndrumarea lui Mihai Voinea.^[1] S-a mutat în 2003 la CSM Club, apoi la CS Dinamo. Începând cu 2006 s-a alăturat lotului olimpic. În 2014 a câștigat Grand Prix-ul de la Zagreb^[2] și cel de la Qingdao.^[3] În anul următor a câștigat Grand Slam-ul de la Baku^[4] și s-a clasat pe locul 7 la Campionatul Mondial.

·         1989: Nina Dobrev (născută Nikolina Konstantinova Dobreva; 9 ianuarie1989, Sofia, Bulgaria)^[2] este o actriță, cântăreață și fotomodel de origine bulgaro-canadiană.^[3][4] A jucat rolul Miei Jones, o tânără adolescentă devenită mamă, în serialul Degrasi: The Next Generation. În acest serial a jucat pentru 3 sezoane, de la sezonul 6 până la sezonul 9.

A fost protagonista serialului Jurnalele Vampirilor (Elena Gilbert). Plecand, astfel, la sfarsitul sezonului 6. Aceasta a mai fost si Amara si Katherine Pierce (Katrina Petrova) care erau dublurile mai batrane ale Elenei Gilbert.

·         1989: Kinga Byzdra (n. 9 ianuarie 1989, în Puławy)^[2] este o handbalistă polonezăcare joacă pentru clubul muntenegrean ŽRK Budućnost Podgorica și echipa națională a Poloniei.
* 1990: Cristina Strecopîtov (n. 9 ianuarie 1990, București) este un magiciandin București, România, cunoscută după aparițiile sale din televiziune precum și din spectacolele de magie jucate pe scenele teatrelor din România. Ea a fost catalogată de media ca prima femeie magician din România.
* 1996: Oana Gregory (n. 9 ianuarie 1996, Negrești Oaș, Țara Oașului, jud. Satu Mare), pe numele ei adevărat Oana Grigoruț, este o tânără actriță, cunoscută pentru rolurile sale din serialele Disney.
Oana Grigoruț sau Oana Gregory s-a născut în orașul Negrești Oaș, avându-i ca părinți pe Dumitru și Mariana Gregoruț.^[1] La vârsta de 6 ani ajunge se mută împreună cu familia în Statele Unite.^[2] Imediat după ce a ajuns la Hollywood, Oana a început să facă print-modeling și reclame de publicitate TV.^[3] A jucat în filmul „Spork” (2010)^[4], în productiile Disney „Kickin’ It” (anul 2011) și „Lab Rats”, în prezent joacă rolul principal în serialul „Crash & Bernstein”, unde o interpretează pe Amanda. Pentru rolul Amandei, Oana a fost aleasă din peste 2600 de persoane participante la casting.^[2] Serialul se difuzează deja în 26 de țări

Decese

* 1350 - Populatia evreiasca din Basel (Elvetia) a fost masacrata fiind acuzata ca a raspandit “Moartea Neagra”.

„Moartea Neagră” – foto: ro.pinterest.com

Aceasta  a fost una din cele mai violente pandemii din istoria omenirii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie  numită Yersinia pestis. Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa.

În 1347, ciuma ajunsese deja în porturile Constantinopole  și Trebizonda, răspândindu-se apoi pe tot continentul, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciuma de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.

În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa, au crezut că venise sfârșitul lumii. În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent. Moartea Neagră s-a retras, dar numai pentru o vreme.

În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni. Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.

·         1514: Anne, Ducesă de Bretania (25 ianuarie 1477 – 9 ianuarie 1514 ^[1]), cunocută sub numele Anna de Bretania (franceză Anne de Bretagne), a fost conducător breton, care a devenit regină a doi regi francezi succesivi. S-a născut la Nantes, Bretania și a fost fiica lui Francisc al II-lea, Duce de Bretania și a Margaretei de Foix. Bunicii materni au fost Gaston al IV-lea de Foix și Eleanor de Navara. După moartea tatălui ei, a devenit Ducesă de Bretania, Contesă de Nantes, Montfort și Richmont și Vicontesă de Limoges. Pe timpul acela, a fost cea mai bogată femeie din Europa.

Anne a fost logodită de mai multe ori.

• În 1480 ea a fost oficial promisă în căsătorie lui Edward, Prinț de Wales, fiul regelui Eduard al IV-lea al Angliei. Curând după moartea regelui, în 1483, Prințul de Wales a dispărut, se presupune că a fost ucis din ordinul regentului, Richard al III-lea.
• Maximilian, împărat al Sfântului Imperiu Roman, văduv al Mariei de Burgundia, fiica și moștenitoare lui Carol Temerarul.
• Alain I de Albret, fiu al lui Catherine de Rohan și Jean I de Albret. Prin mama sa, el era strănepot al Ducelui Ioan al V-lea de Bretania și deci posibil moștenitor. Deși el a fost un aliat al Ducelui Francisc al II-lea, Anne a refuzat să se căsătorească cu el găsindu-l respingător.
• Louis, Duce de Orléans, văr al regelui Carol al VIII-lea al Franței, a fost un alt aspirant la mâna ei în ciuda faptului că era deja căsătorit cu sora regelui, Jeanne.
• Ioan al IV-lea de Chalon-Arlay, Prinț de Orania. Nepot al Contelui Richard de Étampes și nepot al tatălui ei, el era în linia de succesiune după Anne și Isabelle.
• Edward Stafford, Duce de Buckingham. În 1488 Henric al VII-lea a sugerat o căsătorie între Buckingham și Anne, însă în decembrie 1489 executorii lui Henry Percy, Conte de Northumberland au plătit regelui 4000 de £ pentru căsătoria lui Buckingham cu fiica cea mare a lui Percy, Eleanor.

Vicontele Ioan al II-lea de Rohan, aflat de asemenea în linia de succesiune a tronului breton, a oferit cu sprijinul mareșalului Jean IV de Rieux un dublu mariaj pentru fii săi François și Jean cu Anne și sora ei Isabelle, însă Francisc al II-lea s-a opus acestui plan.

Anne
Regină a Franței; Ducesă de Bretania
Date personale
Născută	25 ianuarie 1477 Nantes, Brittany
Decedată	9 ianuarie 1514 (36 de ani) Blois, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Francis II[*] Margaret of Foix[*]
Frați și surori	Isabeau of Brittany[*]
Căsătorită cu	Maximilian I, Împărat Roman Carol al VIII-lea al Franței Ludovic al XII-lea al Franței
Copii	Claude, Ducesă de Brittany Renée, Ducesă de Ferrara
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce regină[*] () regină consoartă[*] duchess[*]
Familie nobiliară	Casa Dreux-Montfort
Ducesă de Bretania
Domnie	9 septembrie 1488 – 9 ianuarie 1514 6 decembrie 1491 – 7 aprilie 1498 8 ianuarie 1499 – 9 ianuarie 1514
Predecesor	Francisc II
Succesor	Claude

·         1774 - A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea (n.17.01.1705).

·    1780 - A murit Chesarie de Ramnic, carturar, tipograf și traducator; provenit dintr-o familie de origine araba din Alep, se va calugari la București și va ajunge episcop de Ramnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Țara Romaneasca; (n. 1720).

Chesarie de Ramnic – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Chesarie de Ramnic, (n. 1720 – d. 9 ianuarie 1780) carturar, tipograf și traducator; provenit dintr-o familie de origine araba din Alep, se va calugari la București și va ajunge episcop de Ramnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Țara Romaneasca. A facut studii la Şcoala domnească din Bucureşti.

După ce a fost tuns în monahism, ajunge eclesiarh la catedrala mitropolitană şi protosinghel al Mitropoliei. Acum a tradus şi tipărit Iucrarea lui Simion al Tesalonicului „Voroavă de întrebări şi răspunsuri” (Bucureşti, 1765). In 1770 a făcut parte din delegaţia condusă de mitropolitul Grigorie al II- lea care a plecat la Petersburg, pentru a cere sprijinul ţarinei Ecaterina a II-a.

Locţiitor de episcop la Râmnic (c. dec. 1771 – dec. 1773), apoi Episcop eparhiot (ales 26 dec. 1773, hirotonit 12 ian. 1774), a păstorit până la moarte. Ca episcop a înfiinţat o şcoală în Bucureşti, alta în Craiova, a refăcut tiparniţa de la Râmnic, în care a imprimat peste zece cărţi româneşti:

- Octoihul (1776),

- Triodul (1777),

- Ceaslovull (1779),

- Mineiele pe oct.- mart. (1776 – 1779), tipărite pentru prima data în române:te, după vechea traducere a episcopului Damaschin, revăzută acum de un grup de cărturari (mitropolitul Grigorie II, episcopul Chesarie, viitorul episcop Filaret, monahul Rafail de la Hurezi, ierodiaconul Anatolie de la Episcopie, lordan Capadocianul gramaticul),

Prezintă un mare interes prefeţele celor şase Mineie, scrise de episcop, în care se ocupă de originea române a poporului şi a limbii române, de continuitatea noastră în teritoriul fostei Dacii. Mineiele au contribuit la progresul limbii literare române, prin ele au intrat în limba noastră o serie de neologisme, de origine greacă şi latină.

Prefeţele Mineielor episcopului Chesarie al Râmnicului - foto: ziarullumina.ro

·         1799: Maria Gaetana Agnesi, matematiciană, lingvistă și filozoafă italiană (n. 1718)

·         1816: Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg (25 octombrie 1768, Haga – 9 ianuarie 1816, Weilburg) a fost conducător al Nassau-Weilburg. În 1806 a primit titlul de Prinț de Nassau, în timp ce vărul său, Prințul Frederic Augustus de Nassau-Usingen, a devenit Duce de Nassau. Frederic Wilhelm a murit în ianuarie 1816, cu numai două luni înaintea vărului său. Ambii au fost succedați de fiul lui Frederic Wilhelm, Wilhelm.

Prin fiul său, Frederic Wilhelm a fost străbunicul reginei Elisabeta a României.

Frederic Wilhelm a fost fiul cel mare al lui Karl Christian de Nassau-Weilburg și al Prințesei Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau. Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania și a Annei, Prințesă Regală și Prințesă de Orania. Bunica lui Frederic Wilhelm, Anne, a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach.

La 31 iulie 1788 la Hachenburg, Frederic Wilhelm s-a căsătorit cu Louise Isabelle de Kirchberg (19 aprilie 1772 - 6 ianuarie 1827). Mirele era cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât mireasa, care avea numai 16 ani. La acel moment el era încă moștenitorul principatului. Tatăl lui a murit la 28 noiembrie în același an iar Frederic l-a succedat.

Frederic Wilhelm și Louise Isabelle au avut patru copii:

• Wilhelm, Duce de Nassau (14 iunie 1792 - 20 august/30 august 1839).
• Auguste Luise Wilhelmine de Nassau-Weilburg (Weilburg, 5 ianuarie 1794 - Weilburg, 11 aprilie 1796).
• Henrietta de Nassau (30 octombrie 1797 - 29 decembrie 1829). S-a căsătorit cu Arhiducele Karl, Duce de Teschen
• Friedrich Wilhelm de Nassau-Weilburg (Bayreuth, 15 decembrie 1799 - Viena, 6 ianuarie 1845). S-a căsătorit la 7 iunie 1840 cu Anna Ritter, Edle von Vallyemare (1802 - 1864), creată Gräfin von Tiefenbach în 1840, văduva lui Johann Baptist Brunold. Singura lor fiică a fost:
• Wilhelmine Brunold (5 iulie 1834 - Geneva, 12 decembrie 1892), creată în 1844 Gräfin von Tiefenbach, căsătorită la Paris la 30 octombrie 1856 și divorțată în 1872 de Émile de Girardin

Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg
Date personale
Născut	25 octombrie 1768 Haga
Decedat	9 ianuarie 1816 (47 de ani) Weilburg
Înmormântat	Schloss Weilburg[*]
Cauza decesului	fall[*]
Părinți	Karl Christian de Nassau-Weilburg Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
Frați și surori	Mary of Nassau-Weilburg[*] Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg Karoline Luise Friederike of Nassau-Weilburg[*] Amelia of Nassau-Weilburg[*] Louise of Nassau-Weilburg[*] Karl Ludwig of Nassau-Weilburg[*] Charles of Nassau-Weilburg[*] Louis of Nassau-Weilburg[*] Georg Wilhelm Belgicus of Nassau-Weilburg[*]
Căsătorit cu	Louise Isabelle de Kirchberg
Copii	Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Auguste Luise Prințesa Henrietta Prințul Friedrich Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Nassau

·         1819: Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei (rusă Екатерина Павловна) (10 mai 1788 – 9 ianuarie 1819) a fost al șaselea copil al Marelui Duce, mai târziu Țarul Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. A devenit regină de Württemberg prin căsătoria cu verișorul său primar Prințul Moștenitor William care a devenit regele William I de Württemberg în 1816.

Frumoasă și vioaie, Ecaterina s-a căsătorit cu verișorul ei primar Ducele George de Oldenburg la 3 august 1809. Deși mariajul lor a fost aranjat, Ecaterina i-a fost devotată soțului ei. George era al doilea fiu al lui Petru, Duce de Oldenburg și a soției lui, Prințesa Friederike de Württemberg. S-a spus despre el că nu era frumos însă Ecaterina s-a îngrijit de el iar moartea soțului ei în 1812 ca urmare a febrei tifoide a întristat-o profund.

Văduva Ecaterina a călătorit în Anglia cu fratele ei Alexandru pentru a-l întâlni pe Prințul Regent și din nou în timpul Congresului de la Viena.

Ecaterina a avut doi fii cu Ducele George de Oldenburg (9 mai 1784 – 27 decembrie 1812):

• Peter Georg Paul Alexander de Oldenburg (30 august 1810 – 16 noiembrie 1829)
• Konstantin Friedrich Peter de Oldenburg (26 august 1812 – 14 mai 1881)

Era în Anglia când l-a întâlnit pe Prințul Moștenitor William de Württemberg. A fost dragoste la prima vedere. Totuși, William era căsătorit cu blânda Prințesă Charlotte de Bavaria de care în cele din urmă a divorțat. William s-a căsătorit cu Ecaterina în 1816 la Sankt Petersburg. După ce soțul ei a devenit rege, acum regina Ecaterina de Württemberg s-a dedicat activităților caritabile în noua ei țară. Ea a fondat numeroase instituții în beneficiul oamenilor de rând.

Cu regele de Württemberg, ea a avut două fete:

• Maria Friederike Charlotte (30 octombrie 1816 – 4 ianuarie 1887)
• Sophie Friederike Mathilde (17 iunie 1818 – 3 iunie 1877) - a devenit regină a Olandei

Ecaterina a murit în ianuarie 1819 de erizipel complicată de pneumonie. După moartea ei, soțul ei a construit Mausoleul Württemberg din Rotenberg, Stuttgart dedicat memoriei Ecaterinei.

Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna
Regină de Württemberg ant. Ducesă de Oldenburg
Date personale
Născută	10 mai 1788 Sankt Petersburg, Rusia
Decedată	9 ianuarie 1819 (30 de ani) Stuttgart, Württemberg
Înmormântată	Württemberg Mausoleum[*]
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Pavel I al Rusiei[1] Sophie Dorothea de Württemberg[1]
Frați și surori	Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Nicolae I al Rusiei Alexandru I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
Căsătorită cu	William I de Württemberg Ducele George de Oldenburg
Copii	Ducele Georg de Oldenburg Ducele Peter de Oldenburg Prințesa Maria Friederike Charlotte de Württemberg Sophie, regină a Olandei
Cetățenie	Imperiul Rus  Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg Casa de Württemberg Casa Holstein-Gottorp-Romanov
Domnie
Domnie	30 octombrie 1816 – 9 ianuarie 1819 Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna Marea Ducesă în 1788

·         1848: Caroline Lucretia Herschel (n. 16 martie 1750 la Hanovra - d. 9 ianuarie1848 la Hanovra) a fost o astronomă germană/engleză. La începutul carierei sale științifice l-a ajutat pe fratele ei Wilhelm Herschel cu cercetările și observațiile sale, s-a remarcat însă foarte devreme cu contribuții științifice proprii. Este descoperitoarea mai multor comete, îndeosebi cometa periodică35P/Herschel-Rigollet, care îi poartă numele, iar la data de 7 noiembrie 1795, a redescoperit cometa Encke, la Slough, în Anglia.

·    1858 - Anson Jones, ultimul președinte al Republicii Texas, se sinucide.

·    1870 - A murit Alexander I. Herzen, scriitor şi filosof rus; (n. 1812).

·    1873 - A murit  impăratul francez  Napoleon al III-lea (1852-1870); (n.20.04.1808).

Napoléon al III-lea – (Portrait by Franz Xaver Winterhalter) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 – d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.

A fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui acestuia  Louis Nonaparte , care s-a căsătorit cu Hortense de Beauharnais , fiica din prima căsătorie a soției imparatului Napoleon, Josephine de Beauharnais. Epoca celui de-al doilea Imperiu Francez este caracterizată de o industrializare rapidă și de modernizarea instituțiilor economice și administrative ale statului.

După războiul din Crimeea(1854- 1856) și implicarea în unificarea Italiei si a Principatelor Romane, Franța redevenise o mare putere europeană. După eșecul expediției militare din Mexic (1862 – 1867)  și in urma înfrângerii de la Sedan, cand  împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel, Franta redevine republica. La  eliberarea din detenție în 19 martie 1871, Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.

Bustul lui Napoléon al III-lea amplasat în piața bucureșteană care îi poartă numele

După Revoluția din 1848 i-a fost permisă întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. În 20 decembrie 1848 Ch-L-Napoleon a fost ales președinte al Republicii Franceze, prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de "principe-președinte" și puteri dictatoriale. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Ch-L-Napoleon a fost numit Napoleon al III-lea ca împărat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Investirea fusese validată de un plebiscit. Împăratul s-a căsătorit în 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo, cu care a avut un fiu, pe Louis Napoleon.

Epoca celui de-al doilea Imperiu Francez este caracterizată de o industrializare rapidă și de modernizarea instituțiilor economice și administrative ale statului. După războiul din Crimeea (1854-1856) și implicarea în unificarea Italiei Franța a redevenit o mare putere europeană. După eșecul expediției militare din Mexic (1862-1867) și neputința sa de a evita conflictul cu Prusia renumele politic al lui Napoleon III a apus și nu a mai putut fi restabilit nici prin reformele liberale din 1869. În urma înfrângerii de la Sedan împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel.

După eliberarea din detenție la data de 19 martie 1871, Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.

Napoleon al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Charles Louis Napoléon Bonaparte
Născut	20 aprilie 1808 Paris, Franța
Decedat	9 ianuarie 1873 (64 de ani) Chislehurst, Londra, Regatul Unit
Înmormântat	Sarcophagus of Emperor Napoleon III[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (septicemie)
Părinți	Louis Bonaparte Hortense de Beauharnais
Frați și surori	Napoleon Louis Bonaparte Napoleon Charles Bonaparte Charles de Morny[*]
Căsătorit cu	Eugénie de Montijo
Copii	Ludovic Napoléon, Prinț Imperial
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Împărat
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Primul Președinte al Franței
Domnie	20 decembrie 1848– 2 decembrie 1852
Predecesor	Louis-Eugène Cavaignac ca șef de stat și al guvernului
Succesor	A Doua Republică Franceză El însuși ca Împărat al Franței
Împărat al Franței
Domnie	2 decembrie 1852– 4 septembrie 1870
Predecesor	A Doua Republică Franceză El însuși ca președinte al Franței Ludovic Filip, Duce de Orléans a fost monarhul anterior ca Rege al Franței Monarhie abolită A Treia Republică Franceză Louis Jules Trochu ca președinte al Guvernului Apărării Naționale

·         1877: Alexandr Briullov (în rusă Александр Павлович Брюллов) (n. 29 noiembrie 1798, Sankt Petersburg - d. 9 ianuarie 1877, Sankt Petersburg) a fost un pictor și arhitect rus născut într-o familie de origine franceză.

Împreună cu alții, a proiectat Teatrul Mihailovschi, Biserica Luterană a Sf. Petru și Sf. Paul, Observatorul Pulkovo, toate din Sankt Petersburg.

* 1878: Marița a fost o fată română în vârstă de 15 ani din zona Timocului, împușcată de soldații Imperiului Otoman^[1] la 9 ianuarie 1878,^[2] în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului (astăzi Inovo). Marița s-a aflat, alături de alți voluntari români din jurul Smârdanului, printre cei care au oferit ajutor Armatei Române în Războiul de Independență de la 1877. Ea a făcut parte dintr-un grup de 37 de tinere fete care au oferit sprijin activităților Serviciului Sanitar, aducând, de asemenea, apă și hrană soldaților din tranșee.^[1][3]

A fost prima dintre cele cinci fete voluntare căzute victime, la Smârdan

·         1878: Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II) (n. 14 martie1820 – 9 ianuarie 1878) a fost supranumit „Regele gentilom”.

Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța vreodată la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re galantuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat Constituția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat în 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii", el desăvârșește unitatea italiană, încheiată În 1878. În 1911, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, în memoria sa a fost ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic, în relativă dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de scris". Regatul Italiei

La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a întrunit la Torino, care rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și administrativ ale Piemontului au fost extinse sau, mai potrivit spus, impuse în restul țării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II - nu a devenit Victor Emmanuel I al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour continuă opera începută de Massimo d'Azeglio în ciuda reticențelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere într-un stat liber", el structurează net congregațiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului

Victor Emanuel al II-lea
Rege al Sardiniei Rege al Italiei
Date personale
Nume la naștere	Vittorio Emanuele Maria Alberto Eugenio Ferdinando Tommaso di Savioa
Născut	14 martie 1820 Palatul Carignano, Torino, Regatul Sardinia
Decedat	9 ianuarie 1878 (57 de ani) Roma, Italia
Înmormântat	Panteonul din Roma
Cauza decesului	boală
Părinți	Carol Albert de Sardinia Maria Theresa a Austriei
Frați și surori	Ferdinand, Duce de Genova
Căsătorit cu	Maria Adelaide de Austria Rosa Vercellana
Copii	Maria Clotilde, Prințesă Napoléon Umberto I al Italiei Amadeo al Spaniei Prințul Oddone, Duce de Montferrat Maria Pia, regină a Portugaliei
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	om politic monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Rege al Sardiniei
Domnie	23 martie 1849 – 17 martie 1861
Predecesor	Carlo Alberto
Rege al Italiei
Domnie	17 martie 1861 – 9 ianuarie 1878
Succesor	Umberto I

* 1905: Vasile Burlă (n. 9 februarie 1840, Opăițeni, Bucovina - d. 9 ianuarie1905, Iași) a fost un filolog român.

·         1907: Prințesa Maria de Saxa-Altenburg (14 aprilie 1818 – 9 ianuarie 1907) a fost regină a Hanovrei prin căsătoria cu George al V-lea de Hanovra care a fost nepot al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.
Maria s-a căsătorit la 18 februarie 1843, la Hanovra, cu George, Prinț Moștenitor al Hanovrei. Ei au avut trei copii: Prințul Ernest Augustus, Prințesa Frederica și Prințesa Maria.

Prințul și Prințesa Moștenitoare au devenit rege și regină a Bavariei după decesul tatălui său, Ernest Augustus I de Hanovra la 18 noiembrie 1851. Soțul ei a fost expulzat din regatul său în anul 1866, ca urmare a sprijinului său pentru Austria în Războiul austro-prusac, iar la 20 septembrie 1866, regatul a fost anexat de către Prusia. Cu toate acestea, George nu a abdicat niciodată; el, Maria și copiii lor au trăit în exil la Gmunden, în Austria, până la moartea lui George în 1878.

La 18 septembrie 1872, regina Maria a fost nașa nepoatei reginei Victoria, Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein. Prințesa Marie Louise a fost fiica cea mică a Prințesei Helena (a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și a Prințului Albert).

Maria de Saxa-Altenburg
Regină a Hanovrei
Date personale
Nume la naștere	Alexandrina Mary Wilhelmina Catherine Charlotte Theresa Henrietta Louise Pauline Elizabeth Frederica Georgina
Născută	14 aprilie 1818 Hildburghausen, Thuringia
Decedată	9 ianuarie 1907 (88 de ani) Gmunden, Austria
Înmormântată	Gmunden, Austria
Părinți	Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Amelia de Württemberg
Frați și surori	Therese von Sachsen-Altenburg[*] Alexandra de Saxa-Altenburg Elisabeta de Saxa-Altenburg
Căsătorită cu	George al V-lea de Hanovra
Copii	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Frederica de Hanovra Prințesa Maria de Hanovra
Cetățenie	Germania
Ocupație	compozitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Altenburg (prin naștere) Casa de Hanovra (prin căsătorie)
Domnie
Domnie	18 noiembrie 1851 – 12 iunie 1878 Regina Maria împreună cu fiica ei Maria, de Wilhelm von Kaulbach, ca. 1866

·         1908: Avram Goldfaden, poet, dramaturg și actor rus de origine evreiască (n. 1840)

·         1908: Wilhelm Busch (n. 15 aprilie 1832 - d. 9 ianuarie 1908) a fost un poetgerman. Opera sa satirică cultivă poanta, parodia și grotescul. Desenator, și-a ilustrat el însuși cărțile.
* 1916: Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg (25 octombrie 1768, Haga – 9 ianuarie 1816, Weilburg) a fost conducător al Nassau-Weilburg. În 1806 a primit titlul de Prinț de Nassau, în timp ce vărul său, Prințul Frederic Augustus de Nassau-Usingen, a devenit Duce de Nassau. Frederic Wilhelm a murit în ianuarie 1816, cu numai două luni înaintea vărului său. Ambii au fost succedați de fiul lui Frederic Wilhelm, Wilhelm.

Prin fiul său, Frederic Wilhelm a fost străbunicul reginei Elisabeta a României.

La 31 iulie 1788 la Hachenburg, Frederic Wilhelm s-a căsătorit cu Louise Isabelle de Kirchberg (19 aprilie 1772 - 6 ianuarie 1827). Mirele era cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât mireasa, care avea numai 16 ani. La acel moment el era încă moștenitorul principatului. Tatăl lui a murit la 28 noiembrie în același an iar Frederic l-a succedat.

Frederic Wilhelm și Louise Isabelle au avut patru copii:

• Wilhelm, Duce de Nassau (14 iunie 1792 - 20 august/30 august 1839).
• Auguste Luise Wilhelmine de Nassau-Weilburg (Weilburg, 5 ianuarie 1794 - Weilburg, 11 aprilie 1796).
• Henrietta de Nassau (30 octombrie 1797 - 29 decembrie 1829). S-a căsătorit cu Arhiducele Karl, Duce de Teschen
• Friedrich Wilhelm de Nassau-Weilburg (Bayreuth, 15 decembrie 1799 - Viena, 6 ianuarie 1845). S-a căsătorit la 7 iunie 1840 cu Anna Ritter, Edle von Vallyemare (1802 - 1864), creată Gräfin von Tiefenbach în 1840, văduva lui Johann Baptist Brunold. Singura lor fiică a fost:
  • Wilhelmine Brunold (5 iulie 1834 - Geneva, 12 decembrie 1892), creată în 1844 Gräfin von Tiefenbach, căsătorită la Paris la 30 octombrie 1856 și divorțată în 1872 de Émile de Girardin

·         1927: Houston Stewart Chamberlain (n. 9 septembrie 1855,^{[1][2][3][4][5]}Portsmouth, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[6] – d. 9 ianuarie1927,^{[1][2][3][4][5]} Bayreuth, Germania^[7]) a fost un scriitor, sociolog și filosof englez; autor de cărți despre filosofie politică. El este descris în Oxford Dictionary of National Biography ca "scriitor rasialist".^[8] Ulterior a devenit cetățean german și ginere al lui Richard Wagner, după ce s-a căsătorit cu fiica acestuia, Eva von Bülow. Cartea în două volume a lui Chamberlain, Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts,^[9]publicată în 1899, a devenit una din multiplele referințe pentru mișcarea pan-Germanică de la începutul secolului al XX-lea, iar mai târziu pentru antisemitismul völkisch al politicii rasiale naziste.

·         1940: John Crepps Wickliffe Beckham, cunoscut public mai ales ca J. C. W. Beckham (n. 5 august 1869 – d. 9 ianuarie 1940) a fost cel de-al 35-leaguvernator al statului Kentucky și senator al Senatului Statelor Unite ale Americii din partea aceluiași stat Kentucky, statul său natal. Beckham a fost primul senator al statului care a fost ales prin vot direct ca urmare a votării celui de-al Șaptesprezecelea Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii.

Descinzând dintr-o familie politică proeminentă, Beckham a fost ales ca partener al lui William Goebel în alegerile pentru guvernator din anul 1899 din partea Partidului Democrat. Goebel a pierdut atunci alegerile în favoarea republicanului William S. Taylor, dar Adunarea Generală Legislativă a statului (Kentucky General Assembly) a contestat rezultatele aducând argumente în favoarea contestării.

În timpul ambiguității politice care a urmat, un asasin necunoscut l-a împușcat pe Goebel. A doua zi, Adunarea Generală a statului a invalidat suficient de multe voturi pentru ca Goebel să câștige alegerile. Acesta a jurat credință și a fost învestit în funcție pe patul de moarte. Imediat după moartea sa, conform constituției statului Kentucky, vice-guvernatorul J. C. W. Beckham a devenit guvernator. Taylor a contestat decizia, afirmând că alegerile ar fi fost furate de către majoritatea democrată a Adunării și deci implicit de către tandemul Goebel-Beckhman. După un proces juridic, în urma căruia Beckham a ieșit câștigător, Taylor a părăsit statul pentru întotdeauna.

* 1944: Antanas Smetona (n. 10 august 1874,^[1][2][3][4] Ukmergė[*], Imperiul Rus – d. 9 ianuarie 1944,^[1][2][3][4] Cleveland, SUA^[5]) a fost una din cele mai importante personalități politice din Lituania în perioada interbelică. El a fost primul Președinte al Lituaniei între 4 aprilie 1919 și 19 iunie1920. Mai târziu, a fost și ultimul președinte al țării sale, între 19 decembrie 1926 și 15 iunie 1940, înainte de ocuparea Lituaniei de către Uniunea Sovietică. El a fost de asemenea unul din cei mai de seamă ideologi naționaliști din Lituania.

* 1947: Karl Mannheim (n. 1893- d. 1947) a fost un filozof și sociolog german.

A fost profesor de sociologie la Frankfurt și Londra, elev al lui Max Weber. Domeniul principal de cercetare al lui Mannheim l-a constituit sociologia cunoașterii, pe care a fundamentat-o printr-o asimilare specifică a rezultatelor sociologiei teroretice germane si a concepției materialiste a istoriei, rămânând însă predominant pe terenul idealismului. Mannheim a urmărit să trateze sistematic factorii care determină gândirea grupurilor sociale, considerând sociologia cunoașterii drept o "știința empirică a faptelor", care are ca temă de studiu "gândirea reală" a grupurilor umane. Mannheim considera cunoașterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conviețuirii active în societate. Într-un spirit relativist, Mannheim considera ideologia ca falsă conștiință, ca interpretare spontană sau conștient denaturată a realității, determinată de diferitele poziții sociale ale oamenilor, negând astfel valoarea ei cognitivă reală. Mannheim și-a imaginat și un nou tip de om al viitorului, in formarea căruia ar trebui sa se pornească "de la modele religioase", ceea ce, evident, arată cât de mult a rămas Mannheim între limitele conștiinței burgheze a timpului.

·         1957 - A murit Ion Al-George, poet şi traducător (n.27.03.1891).

·         1961 - A murit Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist, traducătorul în limba română al ciclului "A la recherche du temps perdu" de Marcel Proust (n.20.02.1901).

·    1961 - A murit Emily Greene Balch, scriitor și pacifist american, deținător al Premiului Nobel (d. 1961)

Emily Greene Balch – foto: ro.wikipedia.org

Emily Greene Balch (n. 8 ianuarie 1867, Jamaica Plain, SUA – d. 9 ianuarie 1961, Cambridge, Massachusetts) a fost sociolog american și activistă pentru pace, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în anul 1946, împreună cu John R. Mott. Emily Greene Balch a studiat la Bryn Mawr College, iar apoi, din 1896, a predat la Wellesley College.

A înființat un azil la Boston și a făcut parte din comisiile de stat pentru relații de muncă ( 1908 – 1909 ) și pentru imigrație (1913 – 1914). În anul 1918, și-a pierdut postul la catedră, pentru că s-a opus intrării Statelor Unite în Primul Război Mondial. În 1919, împreună cu Jane Addams, a contribuit la înființarea Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate.

* 1964: Halide Edip Adıvar, în turca otomană: خالده اديب اديوار , altă formă: Halidé Edib, (n. 1884 - d. 9 ianuarie 1964) a fost o scriitoare turcă și lider al mișcării feministe din această țară. Talentul său este descoperit de scriitorul Ahmet Midhat, însă adevăratul debut al lui Halide Edip are loc în anul 1908 când aceasta începe să publice diverse articole în ziarul Tanin, editat de Hüseyn Cahit.
* 1972: Ilie Ardelean (n. 10 octombrie 1906, Gyula - d. 9 ianuarie 1972, București) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române din 1948. Este considerat întemeietorul igienei experimentale în România.

A studiat Medicina la Cluj-Napoca, iar în perioada 1936 - 1938, s-a specializat ca igienist în SUA, ca bursier al Fundației Rockefeller.

În 1948 a devenit șeful Catedrei de igienă generală și comunală la Facultatea de Medicina din București și ulterior rector al acestui institut. De asemenea, a fost președinte al Societății de Științe Medicale și al Societății de Igienă din România.

* 1976: Iacob Teclu (n. 9 mai 1899, București, România – d. 9 ianuarie 1976, București, RS România) a fost un general de armată român, care a luptat în cel de al Doilea Război Mondial.

Iacob Teclu s-a născut la 9 mai 1899 la București. A absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie (1916 - 1917), Școala Specială de Infanterie (1919) și Școala Superioară de Război (1933 - 1935).

·         1980: A decedat  la Iasi, folcloristul și filologul  român Petru Caraman (n. 14 decembrie 1898, Vârlezi, Galați). A fost exclus de la catedră de regimul comunist. În anul 1991 a devenit membru post mortem al Academiei Române. Petru Caraman (n. 14 decembrie 1898, Vârlezi, Galați – d. 10 ianuarie 1980, Iași) a fost un savant român, folclorist și filolog, exclus de la catedră de regimul comunist. În anul 1991 a devenit membru post mortem al Academiei Române.

·         1993: Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Gubernia Basarabia - d. 9 ianuarie 1993, Saint-Louis, SUA) a fost un avocat, autor, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (1917), subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). Anton Crihan este reprezentantul celei de-a treisprezecea generații, pe linie bărbătească, al vechii familii de boieri români moldoveni, prima mențiune referindu-se la timpul domniei lui Stefan cel Mare^[2]. Cartea domnească de întăritură de la Constantin Movilă voievod^[3] afirmă că străbunii lui Anton Crihan onorau titlul boieresc de «paharnic».

Și-a făcut studiile la Liceul de Băieți din Bălți și la Universitatea din Odessa, Facultatea de Economie. Fiind deputat în Sfatul Țării a votat Actul Unirii, a fost deputat în Parlamentul României și a fost conducător al Comisiei agrare și a instituției de stat Casa noastră, care a înfăptuit reforma agrară în Basarabia. A predat la Universitatea din Iași și la Facultatea de Agronomie a universității ieșene, cu sediul la Chișinău. A fost numit de două ori subsecretar de stat. Își susține teza de doctorat în economie la Universitatea Sorbona din Paris în 1934.

În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris și într-un final se stabilește în Statele Unite.

A decedat în Saint-Louis, Statele Unite, dar la dorința sa testamentară, a fost înmormântat în Chișinău (în Cimitirul Central)

·         1998: Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932, Chișinău, România – d. 9 ianuarie 1998, București, România) a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului.

De asemenea, în legislatura 1990-1992, Lia Manoliu a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.

Între anii 1990-1998, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.

·         1998 - A murit chimistul japonez Keinichi Fukui, laureat al premiului Nobel pentru chimie, în anul 1981 (n.04.10.1918).

* 2006 - Un elicopter aparținând SMURD s-a prăbușit în apropierea aeroportului din Iași. Patru persoane și-au pierdut viața.

·         2007: Ion Dincă (n. 3 noiembrie 1928, Comuna Cobia, Dâmbovița - d. 9 ianuarie 2007, București) a fost un general de armată, politician comunistromân.

Studii: Școala Militară Politică Ineu (1948 - 1949), Cursul de locțiitori politici de regimente și instructori de M.U. (noiembrie 1950 - mai 1951), Cursul academic superior de comandanți și șefi de state majore de pe lângă Academia Militară (octombrie 1954 - octombrie 1955) și Academia Militară Generală - Facultatea de Arme Întrunite (1965 - 1968), ca șef de promoție.

Grade obținute: locotenent - 1949, locotenent major - 1950, căpitan - 1951, maior - 1952, locotenent colonel - 1954, colonel - 1959, general maior - 10 martie 1961, general locotenent - august 1969.

Locțiitor politic al comandantului Batalionului 3 transmisiuni (mai 1950 - martie 1951), șef birou în Direcția organizare și instructaj (martie - mai 1951), șef Secție și locțiitor al șefului Direcției Organizare din D.S.P.A. (mai 1951 - octombrie 1954) și șef Secție politică Corpul 81 Artilerie a.a. (octombrie 1955 - iulie 1957)

El a îndeplinit funcția de secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei (iunie 1960 - iunie 1965), urmat de Ion Coman. A fost numit în 1968 în funcția de consilier militar al șefului statului.

Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.^[1]

A devenit adjunct (august 1968), prim-adjunct ( noiembrie 1970) și șef secție al CC al PCR (1971), secretar al CC al PCR (1972 - iunie 1973), membru al CC al PCR (din 1972), membru al Consiliului de Apărare (1972-1973) și prim-secretar al Comitetului Județean de Partid din Argeș (iunie 1973 - iunie 1976).

Între iunie 1976 - februarie 1979 a fost prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. și primar general al municipiului București. Dincă a fost ministru al construcțiilor industriale (februarie 1979 - aprilie 1980). În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier (aprilie 1980 - decembrie 1989).

Ion Dincă a fost deputat în Marea Adunare Națională în sisiunile din perioada 1961 - 1989.^[2]

Ion Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”^[3], întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, a avut de-a face cu nervii lui Dincă.

A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru participare la reprimarea revoluției române din 1989^[4], dar eliberat cinci ani si trei luni mai târziu, din Penitenciarul Jilava.^[5] Ulterior, s-a readaptat și a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, acționar la FC Dinamo.^[6].

A murit marți, 9 ianuarie 2007, în urma unui accident vascular, în vârstă de 79 ani și a fost înmormântat la cimitirul Ghencea Militar din București.^[7]

Are două fiice, stabilite în S.U.A.. Cele două fete ale lui Dincă, Doina (soția controversatului om de afaceri Gabriel Popoviciu) și Liliana (fosta soție a lui Nicolae Badea), erau ofițeri de contraspionaj, activând la Academia din Băneasa, la secția dialecte arabe

·         2009: Preşedintele Sport Club Miercurea Ciuc, Antal Istvan, a decedat. Antal Istvan a fost jucător, antrenor şi preşedinte al SC Miercurea Ciuc. A făcut parte din generaţia de aur a hocheiului românesc, participând la numeroase competiţii , cea mai prestigioasă fiind Jocurile Olimpice de iarnă din 1980 de la Lake Placid, dar şi la mai multe ediţii ale CM. (n. 18 septembrie 1958)

* 2011: Liana Alexandra (n. Liana Alexandra Moraru^[5]; 27 mai 1947, București - d. 9 ianuarie 2011) a fost o compozitoare și pianistă^[6]română, doctor în muzicologie și profesoară universitară la Universitatea Națională de Muzică din București. “Liana Alexandra este considerată drept cel mai important compozitor român al generației ei. Limbajul ei componistic este bogat, de la tehnica aleatorică și cea a clusterelor la melodica de amplu lirism inspirată de elemente folclorice din cultura ei natală.” (Gregory Youtz. The Pacific Lutheran University, Tacoma, Washington, U.S.A.)^[7] S-a afirmat drept ilustră compozitoare pe plan național și la nivel internațional încă din anii 1970, obținând numeroase premii^[7][8]. Intreaga ei creație componistică a fost publicata de editura franceză on-line www.free-scores.com^[9].

A obținut numeroase premii internaționale de compozitie^[7][8]. A susținut si o bogată activitate diplomatică, in calitate de Prim-Vicepreședintă a Asociației Culturale de Prietenie România-Israel. A inițiat în România și promovat sistematic, împreună cu compozitorul Șerban Nichifor, directia neo-consonantă^[10], colaborând in special cu instituții muzicale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, precum "Living Music Foundation" ^[11].

A fost căsătorită, din anul 1978, cu compozitorul și violoncelistul Șerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, atât Liana Alexandra Nuova Musica Consonante-Living Music Foundation (USA)^[12], cât și Duo Intermedia^[13], un duo instrumental (violoncel și pian), cu care a susținut concerte în România și în străinătate, ca pianistă, colaborând în perioada 2002-2006 și cu flautista Susan McClellan din Statele Unite ale Americii^[14]. Liana Alexandra și Șerban Nichifor s-au evidențiat și ca promotori ai genului de avangardă Visual Music^[15] în spațiul cultural românesc ^[16].

În testamentul ei video ^[17], precum și în ultimul ei interviu (noiembrie 2010) Liana Alexandra declara: eu sunt profund dezamagită de răutațile colegilor. Adică nu mi-aș fi putut imagina că mă întâlnesc cu niște răutăți - invidie - atât de mari încât se plătesc unele și cu viața, la modul fizic...^[14]. Pe data de 9 ianuarie 2011 Liana Alexandra a suferit hemoragia cerebrală fatală. Creațiile ei muzicale ei se păstreză la Academia Română și la Library of Congress din Statele Unite ale Americii^[18].

·  2012 - A murit Malam Bacai Sanhá, președintele Guineei-Bissau (n. 1947)

Malam Bacai Sanhá – foto: ro.wikipedia.org

Malam Bacai Sanhá (n. 5 mai 1947 – d. 9 ianuarie 2012), a fost președinte al Guineei-Bissau, în perioada 8 septembrie 2009 – 9 ianuarie 2012.

·    2013 - A murit James M. Buchanan, economist american, laureat Nobel (n. 1919)

James M. Buchanan Jr.  – foto: ro.wikipedia.org

James M. Buchanan Jr. (n. 3 octombrie 1919 – d. 9 ianuarie 2013) a fost un economist american, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1986 pentru contribuțiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale și constituționale fondate pe studiul procesului de pregătire și luare a deciziilor politice și economice.

Prin metode specifice economiei, Buchanan, a analizat comportamentul alegerilor publice ale votanților, ale liderilor de partid, ale funcționarilor. Pe parcursul vieții sale academice este distins cu diferite titluri onorifice printre care și doctor honoris causa în anul 1994 acordate de Universitatea București și Academia de Studii Economice din România.

Buchanan este considerat fondatorul școlii alegerilor publice. Importantă atât pentru științele economice cât și pentru cele politice această școală a deschis noi perspective în analiza instituțională. În România este cunoscut mai ales prin intermediul celor două cărți traduse și în limba română: The Limits of Liberty: Between Anarchy and Leviathan (Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan). The Calculus of Consent – coautor Gordon Tullock (Calculul consensului).

·  2014 - A murit Amiri Baraka, scriitor și critic muzical afroamerican (n. 1934)

Amiri Baraka – foto: ro.wikipedia.org

Amiri Baraka (7 octombrie 1934 – 9 ianuarie 2014), cunoscut inițial ca LeRoi Jones, a fost un scriitor și critic muzical afroamerican. Scrierile sale, având nuanțe naturaliste, critică societatea americană și au ca temă lupta împotriva discriminării rasiale.

* 2019: Verna Bloom, actriță americană (n. 1938)

Sărbători

·         Sf. Mc. Polieuct;  Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei (calendar creștin-ortodox)

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391) – foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Mc. Polieuct;

  Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei

Sf. Mc. Polieuct

Viața Sfântului Mucenic Polieuct

• • 

    Viața Sfântului Mucenic Polieuct

    Viața Sfântului Mucenic Polieuct

Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu.

În vremea lui Deciu (249-251) și Valerian (253-259), împărații Romei, erau doi ostași cinstiți, Nearh și Polieuct, din cetatea Melitinei, pământul Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atâta dragoste unul către altul, încât nici între frați nu se afla așa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său își are viața și sufletul.

Nearh era creștin dreptcredincios și în legea Domnului desăvârșit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credința cea adevărată, însă avea obiceiurile cele creștinești și se împodobea cu toate faptele bune, fiind în toate că un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credința creștinească, adeseori citindu-i dumnezeieștile Scripturi și arătându-i deșertăciunea și uriciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui și al mântuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, până ce s-a auzit prin târguri și prin ulițe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgânilor împărați, care îi silea pe toți la închinarea zeilor lor, și-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus și neascultător.

Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a început a se mâhni pentru prietenul său Polieuct, crezând că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viața creștinească se va teme de porunca și îngrozirea împărătească și va fi întru păgânătatea elinească până în sfârșit, și deci astfel i se va închide calea spre mântuire. De aceea, întristându-se foarte și în taină plângând pentru pierderea fratelui, se schimbase la față, încât se părea că este tulburat și mâhnit.

Polieuct, văzând pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricină mâhnirii lui, iar acela nespunându-i, s-a mâhnit și Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare și în tulburare. Deci, stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: „Oare, întru ce te-am mâhnit? Care este greșeala mea împotriva ta? Ce lucru atât de greu ți-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?”. Nearh, umplându-și ochii de lacrimi și din adâncul inimii suspinând, i-a zis: „Când mă gândesc, prietene, la despărțirea și zădărnicirea dragostei noastre și a prieteșugului, mă mâhnesc și se întristează în mine duhul meu”.

Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima și a zis: „Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăiești niște cuvinte ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărțirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne despartă?”. Nearh zise: „O! Prea iubitule prietene, tare mă mâhnești, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărțirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decât moartea cea firească”.

Polieuct, încă neînțelegându-i cuvântul, s-a sculat degrabă și cuprinzând cu dragoste pe fratele său, îl rugă cu osârdie, zicându-i: „Spune-mi, Nearh, spune-mi pe față și mă încredințează, cum va fi acea despărțire a noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea și nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcând mort la pământ fără suflet”.

Atunci Nearh a început a grăi: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgânătatea elinească; și când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei lăsa”.

Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înțelegere, îndată a cunoscut ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, și a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărțire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se de mine și, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preț și frumusețe nu este cu putință a o spune, iar nasturii de la haină aceea erau de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat”.

Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat și tâlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi și îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea să într-o viață mai bună; apoi i-a zis: „Se cade ție să lași păgânătatea elinească și să te îmbraci întru Hristos, prin credința cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Și a mai zis către Polieuct: „Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Iar el a zis: „Dar când nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima când îmi spuneai despre El? Când îmi citeai Sfânta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creștinesc nu-l aveam, dar cu osârdia și cu inima eram creștin; că totdeauna cu râvnă cugetam, ca, lăsând idolii cei deșerți, să slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm și nu mărturisim pe față credința noastră cea întru Hristos?”.

Nearh cu dulceață ascultând cuvintele lui, se înveselea cu duhul; și temându-se să nu înceapă a dori averi, femei și copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dânsul despre deșertăciunea acestei lumi, a-i spune de bunătățile cele nevăzute și de slava care este în ceruri, zicând: „Mie, Polieucte, nici bogățiile, nici slava, nici cinstea ostășească, nici orice lucru din cele lumești nu-mi este mai cinstit și mai dorit decât viața cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sunt de nimic”.

Polieuct, ca și cum ispitindu-l, a zis: „Apoi, oare nu iubești cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?”. Nearh a răspuns: „Socotesc că încă nu știi, Polieucte, cinstea și slava cea adevărată și fericirea cea nesfârșită, pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi”. Polieuct a zis: „Tu crezi că eu nu știu de acele măriri și fericiri care sunt la Hristos, în ceruri. Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cerești, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ți-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creștinești, a se apropia cineva de Hristos și a se face ostaș al Lui?”.

Nearh a răspuns: „Să nu te îndoiești despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dânsul, nu-i închide ușa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca și celor ce au lucrat toată ziua. Așa și tâlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul și pentru puțină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alții au vărsat multe sudori”.

Auzind aceasta Polieuct, a zis: „Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate cele deșarte ale lumii și mărturisesc că sunt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge și voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creștinilor și asupra Domnului și Dumnezeului meu Iisus Hristos”.

Zicând astfel, s-a dus în târg și, citind scrisoarea cea împără-tească înaintea tuturor, a defăimat-o și a rupt-o în bucăți. Întor-cîndu-se, a văzut ducând pe idoli în templu și oameni închinându-se lor; deci, mai întâi a râs de nebunia păgâneasca, apoi, ca și cum mergea spre închinăciune, a pornit către idoli, și apropiindu-se de ei, apuca câte un idol și-l trântea la pământ, sfărâmându-i pe toți ca pe niște vase; așa că a zdrobit atunci doisprezece zei elinești.

Săvârșind aceasta, a venit la dânsul tatăl femeii sale, anume Felix, care era rânduit de împărați pentru a chinui pe creștini, și văzând sfărâmarea idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mâhnit foarte mult, zicând: „Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără de veste rămân fără dânșii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea”.

Polieuct, dănțuind pentru sfărâmarea celor neînsuflețiți, a zis către socrul său: „De ce te întristezi, tată? Iată cum pe față am arătat cât sunt de neputincioși zeii voștri și dacă sunt mai mulți de aceștia, să se aducă aici în mijloc, și vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc”.

Felix a zis: „Atotputernicii împărații noștri au poruncit ca pe unii ca aceștia să-i ucidem, și de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul uciderii tale a sosit și în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va schimba. Îți îngădui numai ca să mergi în casa ta și să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii și fiilor tăi”. Sfântul a zis: „Ce grijă am eu de femeie și copii, când acum nu iau în seamă cele pământești, ci caut spre cele cerești și gândesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voștri”.

Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plâns pentru dânsul, zicând: „Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că și pe tine te-a înșelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare”. Sfântul Polieuct a zis: „Aceasta nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoștința adevărului pentru El, cu dumnezeiască Să dreaptă cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viață și din rătăcire m-a povățuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi și a fi ostaș al Lui”.

Sfântul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii și l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plâns pentru dânsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfântul zicea către socrul său: „O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necurați, pentru ce te sârguiești cu lacrimile tale cele înșelătoare și cu ale fiicei tale, ca să mă abați de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plângi pe Polieuct, când se cade ca mai mult pentru tine să plângi? Căci slujind vremelnicilor împărați, veșnicului foc te vei da”. Femeia sfântului, anume Paulina, tânguindu-se, zicea către dânsul: „Ce ți s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit și te-ai pornit ca să sfărâmi pe cei doisprezece zei ai noștri?”.

Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Dacă am biruit și am sfărâmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, și cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri și Aceluia să te închini și te sârguiește ca să schimbi viața aceasta vremelnică cu cea veșnică”.

Acestea și mai multe grăind sfântul către femeie, mulți din cei necredincioși stând împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui și cunoscând puterea tainei s-au umilit și au crezut în Hristos. Apoi, adunându-se judecătorii cetății cu toți sfetnicii, au pus pe Sfântul Polieuct înaintea judecății lor și pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sârguiau ca iarăși să-l întoarcă la păgânătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărât asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfârșit prin sabie.

Atunci, sfântul, mergând la moarte cu bucurie nespusă, încredința poporul care mergea împrejur că vorbește cu un tânăr prea luminat, care îl întărește și-i poruncește să uite toate cele lumești; dar nimeni nu putea să vadă pe acel tânăr decât numai sfântul mucenic. Apoi, văzând între popor pe fericitul Nearh, prietenul său, și după Dumnezeu, tată, a strigat către dânsul: „Mântuiește-te, iubitul meu prieten, și să-ți aduci aminte de așezământul dragostei cel întărit de noi”.

Zicând acest din urmă cuvânt, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și s-a botezat în sângele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinstea și mărirea în vecii nesfârșiți. Amin.

Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei

Sfântul Petru, Episcopul Sevastiei (†387)

Sfântul Petru a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont.

Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Viitorul Episcop al Sevastiei era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără.

Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sfântul Petru a intrat în obştea mănăstirii fratelui său Vasile şi i-a urmat ca egumen în anul 362. În anul 380 a fost ales Episcop al Sevastiei în locul lui Eustaţie. În anul 381 a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol. A trecut la cele veşnice în anul 387.

TEATRU/FILM

ION COJAR

Ion Cojar
Date personale
Născut	9 ianuarie 1931  Recaș, Timiș, România
Decedat	18 octombrie 2009 (78 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (boala Parkinson)
Căsătorit cu	Raluca Zamfirescu
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de teatru actor
Activitate
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Profesor pentru	Andrei Duban
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ion Cojar (n. 9 ianuarie 1931, Recaș, Timiș, România – d. 18 octombrie 2009,^[1] București, România) a fost un profesor român de actorie, cercetător, regizor de teatru și, ocazional, actor de film. El este fondatorul unei metode unice ce a revoluționat școala românească de actorie.^[2][3]

CUPRINS

• 1Ion Cojar ca profesor de actorie
• 2Ion Cojar ca regizor de teatru
• 3Viața personală
• 4Filmografie
  • 4.1Actor
• 5Premii și distincții
  • 5.1Decorații
• 6Note
• 7Bibliografie
• 8Legături externe

ION COJAR CA PROFESOR DE ACTORIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Cojar a schimbat vechiul mod de înțelegere al actoriei în România, când actorul era învățat cum să joace teatru, să se prefacă, să interpreteze, să imite sau să mimeze trăiri, emoții sau personaje, cu unul nou care obligă actorii, regizorii și profesorii să creeze circumstanțele în care se poate naște adevărul de viață, iar actorul/actrița să treacă pe scenă sau la filmări prin procese realist-psihologice autentice, la finalul cărora să fie schimbat(ă) în mod real și personal ca om, astfel încât spectatorii să poată urmări procesele vieții, să poată înțelege și crede ceea ce văd și aud, să poată empatiza cu actorii.^[4]

Ion Cojar a argumentat că pentru a face un rol autentic, procesele psiho-emoționale ale actorului, odată cu vorbele sale, mișcările corpului și modificările fiziologice, care sunt rezultatele acelor procese, nu trebuie să fie anticipate, deoarece în acest fel ele ar fi ancorate în idei preconcepute și nu ar fi noi si autentice, și, de asemenea, nu trebuie să fie controlate în mod conștient, deoarece nu ne putem observa propriile procese în timp ce ele au loc fără a le întrerupe.^[4]

În viața de zi cu zi niciodată nu știm ce urmează să se întâmple sau cum urmează să ne comportăm sau ce urmează să spunem în interacțiunea cu cineva, ci doar încercăm să schimbăm ceva în acea persoană pentru a ne atinge obiectivul. În același mod, actorul, într-o anumită situație de viață și cu o anumită psihologie care au fost asumate anterior, urmărește să schimbe ceva în mod real în partenerul său pentru a-și atinge obiectivul (obiectivul personajului său pe care și l-a asumat anterior), fără a anticipa vreun obstacol, avântându-se în necunoscut și oferindu-și libertatea de a greși. Iar toate lucrurile care i se vor întâmpla pe parcurs, de la emoții la mișcări ale corpului la vorbe, vor veni în mod organic, fără a fi controlate în mod conștient sau anticipate, și în acest fel vor fi autentice, așa ca în viața de zi cu zi, iar astfel spectatorii vor înțelege și vor crede ceea ce vor vedea și auzi și vor empatiza cu actorul.^[4]

Ion Cojar a argumentat de asemenea că putem ști cu siguranță că actorul nu se preface sau că nu joacă teatru, ci trece printr-un proces autentic atunci când vedem schimbări organice instantanee în culoarea și textura feței sale, ca atunci când sângele îi inundă instantaneu vasele în momente importante, deoarece aceste transformări sunt imposibil de mimat.^[4]

Ca profesor și cercetător la UNATC, călăuzit de principiul „procesul, nu succesul”, Ion Cojar a lucrat cu studenții săi astfel încât ei să-și dezvolte un mecanism psiho-emoțional specific care, odată cu utilizarea unei metode actoricești specifice, să le permită să transforme cu ușurință convențiile în adevăr de viață (convenții precum situații de viață fictive și imaginare, poveste, parcurs și replici date, personalitatea unui personaj și obiectivul său etc.), spre deosebire de veche școală de actorie în care studenții erau învățați cum să joace teatru.^[4] Ion Cojar spus mereu că „arta actorului nu are nimic in comun cu teatrul” ^[5], afirmație ce a devenit marca sa.

Actorii profesioniști care au fost formați prin metoda pedagogică a lui Cojar tind să folosească în procesele lor de creație o metodă actoricească derivată din cea anterioară. Una dintre fostele lui studente, Luminița Gheorghiu, a câștigat premiul asociației criticilor de film din Los Angeles (Los Angeles Film Critics Association Award) pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul din filmul Moartea domnului Lăzărescu (2005).^[6] Profesorul Mircea Gheorghiu, un alt fost student al lui Ion Cojar, este considerat^{[de cine?]} a fi principalul continuator al metodei sale pedagogice în arta actorului.^[7][8]

În paralel cu dezvoltarea metodei sale, Ion Cojar a susținut un sistem de învățământ în care studentul să nu fie învățat sau modelat de către profesor, ci-n care mediul de studiu să fie unul de laborator de experimentare și autocunoaștere, de despecializare și de eliberare de preconcepțiile dobândite în familie, școală și societate, un mediu în care studentul să-și conștientizeze și să-și utilizeze întregul potențial creator nativ care-l face unic.^[4]

La nivel teoretic, Ion Cojar și-a adunat toate cercetările și descoperirile în cartea sa intitulată „O poetică a artei actorului”, publicată la editura Unitext în 1996 și reeditată la editura Paideia în 1998.

ION COJAR CA REGIZOR DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ca regizor de teatru, Ion Cojar a susținut de asemenea că spectatorii, pentru a empatiza la modul total cu ceea văd și aud, nu trebuie să aibă niciun indiciu sau impresia că asistă la un spectacol de teatru, ci la o situație autentică sau un eveniment autentic de viață. A urmărit să realizeze spectacole de teatru care, în mod paradoxal, să nu arate deloc a spectacole, la care spectatorii să nu găsească absolut niciun element care să le indice că asistă la un spectacol de teatru și nu la un eveniment de viață real.^[4]

La Teatrul național din București, a regizat în 1980 și 2006 piesa de teatru Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu.^[9]

VIAȚA PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Cojar a fost căsătorit cu actrița Raluca Zamfirescu. Actrița Irina Cojar (n. 29 mai 1980) este nepoata lor.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actor[modificare | modificare sursă]

• Mere roșii (1976)
• Iarba verde de acasă (1977)
• Drumuri în cumpănă (1979)
• Salutări de la Agigea (1984)
• Cuibul de viespi (1986)
• Cale liberă (1987)
• Martori dispăruți (1988)
• Ambasadori, căutăm patrie (2003)

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Absolvenților UNATC (2007), cu spectacolul Oameni și șoareci ^[10]
• premiul UNITER pentru întreaga activitate (1996) ^[11]

Decorații[modificare | modificare sursă]

• Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[12]
• Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[13]
• Ordinul Steaua României în gradul de ofițer (2001)^[14]

Portrete in acvaforte - Ion Cojar

DOROTHEEA PETRE

Dorotheea Petre
Date personale
Născută	9 ianuarie 1981 (40 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Dorotheea Petre (n. 9 ianuarie 1981, Eforie Nord) este o actriță română de teatru, voce și film.

CUPRINS

• 1Studii
• 2Activitate
• 3Referințe
• 4Legături externe

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Petre a absolvit Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța, după care a profesat timp de un an ca educatoare. A fost admisă în Universitatea Națională de Teatru și Film „I.L. Caragiale” din București în toamna anului 2002 și a absolvit în 2006.

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 2004 a participat la un casting pentru lung-metrajul de debut al regizoarei Ruxandra Zenide, Ryna, obținând rolul principal. La filmări, actrița îl cunoaște pe Cătălin Mitulescu, producător al filmului; Mitulescu o va invita să joace unul dintre rolurile din filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, propunere care se materializează în vara anului 2005. Actrița câștigă premiul pentru cel mai bun rol feminin la secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes din anul următor.

Actrița Dorotheea Petre în dialog cu scriitoarea Doina Ruști, despre romanul „Paturi oculte”

OANA GREGORY

Oana Grigoruț
Date personale
Nume la naștere	Oana Grigoruț
Născută	9 ianuarie 1996 (25 de ani) Negrești Oaș, Țara Oașului, România
Cetățenie	SUA  România
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	2009-prezent
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Oana Grigoruț (n. 9 ianuarie 1996, Negrești Oaș, Țara Oașului, jud. Satu Mare), pe numele ei adevărat , este o tânără actriță, cunoscută pentru rolurile sale din serialele Disney.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Premii
• 3Referințe și note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Oana Grigoruț sau Oana Gregory s-a născut în orașul Negrești Oaș, avându-i ca părinți pe Dumitru și Mariana Gregoruț.^[1] La vârsta de 6 ani ajunge se mută împreună cu familia în Statele Unite.^[2] Imediat după ce a ajuns la Hollywood, Oana a început să facă print-modeling și reclame de publicitate TV.^[3] A jucat în filmul „Spork” (2010)^[4], în productiile Disney „Kickin’ It” (anul 2011) și „Lab Rats”, în prezent joacă rolul principal în serialul „Crash & Bernstein”, unde o interpretează pe Amanda. Pentru rolul Amandei, Oana a fost aleasă din peste 2600 de persoane participante la casting.^[2] Serialul se difuzează deja în 26 de țări.^[5][6]

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 10 ani Oana Gregory a câștigat titlul de „actrița anului" la preadolescenți și a fost declarată primul „Runner-up" - „modelul anului", tot la preadolescenți în cadrul concursului organizat de International Models & Talent Association.^[7]

Oana Gregory Talks "Crash & Bernstein"

 INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

LYA HUBIC

Lya Hubic
Date personale
Născută	9 ianuarie 1911  Paleu, Bihor, România
Decedată	16 februarie 2006 (95 de ani)  Cluj-Napoca, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operă
Activitate
Premii	Ordinul Meritul Cultural (1946) Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1954) Ordinul național „Steaua României” (2002) doctor honoris causa
Modifică date / text

Lya Hubic (n. 9 ianuarie 1911, Paleu, Bihor, România – d. 16 februarie 2006, Cluj-Napoca, România) a fost o interpretă de operă și operetă română (soprană).^[1]

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Educație
  • 1.2Activitate
• 2Distincții și onoruri
• 3Note
• 4Bibliografie

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Educație[modificare | modificare sursă]

A urmat cursurile liceale la Liceul de Fete de la Beiuș și la Liceul din Satu Mare, apoi, între 1931-1936, cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj la canto și pedagogie, avându-i ca dascăli pe Lia Pop, Augustin Bena, Marțian Negrea, Mihai Andreescu-Skeletty, Ana Voileanu-Nicoară, și George Simonis.

Activitate[modificare | modificare sursă]

A fost angajată la Opera Națională Română din Cluj, unde a debutat pe 3 octombrie 1936 în rolul Musetta din Boema de Giacomo Puccini. A cântat alături de Ana Roza Vasiliu, Aca de Barbu, Dan Bădescu, Petre Ștefănescu Goangă, Corneliu Fânățeanu, David Ohanesian ș.a. Până la pensionare (13 aprilie 1967), soprana, supranumită „privighetoarea Ardealului”, a susținut peste 2 000 de spectacole în țară și străinătate.^[2]

În repertoriul său care a însumat 46 de eroine titulare în genul operei și operetei, se regăsesc rolurile: „Nedda” din Paiațe de Ruggiero Leoncavallo, „Micaela” din Carmen de Georges Bizet, „Adela” din Liliacul de Johann Strauss-fiul, „Olimpia” și „Antonia” din Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach, „Rosina” din Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini, „Norina” din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, „Zerlina” din Don Giovanni de W.A. Mozart, „Violetta” din Traviata, „Gilda” din Rigoletto de Giuseppe Verdi, „Hanna Glawari” din Văduva veselă de Franz Lehár, „Christina” din Vânzătorul de păsări de Carl Zeller, „Cio-Cio-San” din Madama Butterfly de G. Puccini etc.

A realizat numeroase înregistrări radio și la „Casa Electrecord” și trei CD-uri cu arii și duete.

În paralel a fost conferențiar universitar la Facultățile de Muzică din Cluj și Brașov.^[3]

DISTINCȚII ȘI ONORURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distinsă cu numeroase titluri, premii și decorații precum:

• Ordinul Meritul Cultural, 1946,
• Titlul de Artistă Emerită, 1956,
• Premiul de Stat al Republicii Populare Române, 1954,
• Ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler, 2002,
• Doctor honoris causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca,
• Cetățean de onoare al orașului Cluj-Napoca, 1992.

A fost membru de onoare al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca.^[1]

În 2003 a fost instituit, în onoarea artistei, Trofeul „Lya Hubic”, care va fi decernat unor personalități în domeniul artei lirice.^[4]

In memoriam LYA HUBIC. 2010 Sala Radio Cluj. Part 1

In memoriam LYA HUBIC. 2010 Sala Radio Cluj Part 2

In memoriam LYA HUBIC. 2010 Sala Radio Cluj Part 10

LIANA ALEXANDRU

Sari la navigareSari la căutare

Liana Alexandra
Prof. univ. Dr. Liana Alexandra, compozitoare și pianistă, Premiul ACMEOR, Tel-Aviv, Israel, 1997.
Date personale
Născută	27 mai 1947 București, România București, România
Decedată	9 ianuarie 2011 (63 de ani) București, România București, România
Căsătorită cu	Șerban Nichifor
Cetățenie	România
Ocupație	Compozitor, profesor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	Muzică simfonică
Instrument(e)	Pianistă
Ani de activitate	1967-2010
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Liana Alexandra, concert la Festivalul "Săptămâna Internațională a Muzicii Noi", ediția 2002

Duo INTERMEDIA: Liana Alexandra şi Şerban Nichifor

Susan McClellan, Liana Alexandra şi Şerban Nichifor în concert, 6 iunie 2004

Liana Alexandra (n. Liana Alexandra Moraru^[1]; 27 mai 1947, București - d. 9 ianuarie 2011) a fost o compozitoare și pianistă^[2] română, doctor în muzicologie și profesoară universitară la Universitatea Națională de Muzică din București. “Liana Alexandra este considerată drept cel mai important compozitor român al generației ei. Limbajul ei componistic este bogat, de la tehnica aleatorică și cea a clusterelor la melodica de amplu lirism inspirată de elemente folclorice din cultura ei natală.” (Gregory Youtz. The Pacific Lutheran University, Tacoma, Washington, U.S.A.)^[3] S-a afirmat drept ilustră compozitoare pe plan național și la nivel internațional încă din anii 1970, obținând numeroase premii^[3][4]. Intreaga ei creație componistică a fost publicata de editura franceză on-line www.free-scores.com^[5].

A obținut numeroase premii internaționale de compozitie^[3][4]. A susținut si o bogată activitate diplomatică, in calitate de Prim-Vicepreședintă a Asociației Culturale de Prietenie România-Israel. A inițiat în România și promovat sistematic, împreună cu compozitorul Șerban Nichifor, directia neo-consonantă^[6], colaborând in special cu instituții muzicale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, precum "Living Music Foundation" ^[7].

A fost căsătorită, din anul 1978, cu compozitorul și violoncelistul Șerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, atât Liana Alexandra Nuova Musica Consonante-Living Music Foundation (USA)^[8], cât și Duo Intermedia^[9], un duo instrumental (violoncel și pian), cu care a susținut concerte în România și în străinătate, ca pianistă, colaborând în perioada 2002-2006 și cu flautista Susan McClellan din Statele Unite ale Americii^[10]. Liana Alexandra și Șerban Nichifor s-au evidențiat și ca promotori ai genului de avangardă Visual Music^[11] în spațiul cultural românesc ^[12].

În testamentul ei video ^[13], precum și în ultimul ei interviu (noiembrie 2010) Liana Alexandra declara: eu sunt profund dezamagită de răutațile colegilor. Adică nu mi-aș fi putut imagina că mă întâlnesc cu niște răutăți - invidie - atât de mari încât se plătesc unele și cu viața, la modul fizic...^[10]. Pe data de 9 ianuarie 2011 Liana Alexandra a suferit hemoragia cerebrală fatală. Creațiile ei muzicale ei se păstreză la Academia Română și la Library of Congress din Statele Unite ale Americii^[14].

CUPRINS

• 1Studii
• 2Cariera didactică
• 3Opera
  • 3.1Compoziții muzicale (selecție)
  • 3.2Publicistică
• 4Premii
• 5Discografie (selecție)
• 6Bibliografie
• 7Referințe
• 8Legături externe

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (în prezent UNMB) în perioada 1965 - 1971 (șefă de promoție pe țară), cu Alfred Mendelsohn, Tudor Ciortea, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Albert Guttman, Emilia Comișel, urmând mai târziu cursuri de specializare în Germania, la Weimar și Darmstadt - cu Ton de Leeuw, Brian Ferneyhough și Morton Feldman. Bursă în cadrul “International Visitor Leadership Program” oferită de United States Information Agency (USIA), US State Department și de Institute for International Education (IIE) la Universitățile Stanford, Urbana-Illinois și Michigan (1983). În 1994 a obținut doctoratul în muzicologie (SUMMA CUM LAUDE) la UNMB, cu teza Componistica muzicală - un inefabil demers între fantezie și rigoare aritmetică și geometrică.

CARIERA DIDACTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Începând din 1971 a predat la Universitatea Națională de Muzică din București la clasa de compoziție, orchestrație și forme muzicale. A început cariera didactică pe post de asistentă universitară, în perioada 1971-1990, parcurgând ulterior toate treptele didactice: lector (1990-1993), conferențiar (1993-1997) și profesor universitar (din 1997).

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Întreaga ei creație componistică a fost publicată de editura franceză on-line www.free-scores.com.^[5]

Compoziții muzicale (selecție)[modificare | modificare sursă]

• Simfonia I, 1971
• Cantata I "La curtile dorului" pe versuri de Lucian Blaga, 1971
• Muzică pentru clarinet, harpă și percuție, 1972
• "Valențe", moment simfonic, 1973
• Sonata pentru flaut solo, 1973
• Concert pentru clarinet și orchestră, 1974
• Secvență lirică pentru clarinet, trompetă și pian, 1974
• Muzică Concertantă pentru cinci soliști și orchestră, 1975
• Cantata a II-a "Laudă" pe versuri de Lucian Blaga, 1977
• Cantata a III-a "Țară-pământ, țară-idee" pe versuri de Nichita Stănescu, 1977
• "Colaje" pentru cvintet de alamă, 1977
• Simfonia a II-a (Imnuri), 1978
• Ciclul cameral "Consonanțe", 1978-1998
• Ciclul cameral "Incantații", 1978-2002
• „Crăiasa zăpezii” de Liana Alexandra, după Hans Christian Andersen, operă într-un act, 1978 București
• Concert pentru flaut, violă și orchestră, 1980
• Poemul coral "Soarele și luna", versuri populare, 1981
• „Mica Sirenă”, libretul de Anda Boldur, după Hans Christian Andersen, balet, 1982 București
• Simfonia a III-a , 1982-1983
• "Imagini întrerupte" pentru cvintet de suflători, 1983
• "Quasi Cadenza" pentru vioară solo, 1984
• Simfonia a IV-a , 1984
• "Allegro veloce e caratteristico" pentru orgă solo,1985
• Simfonia a V-a, 1985-1986
• Sonata pentru șase corni, 1986
• „In labirint”, libretul de George Arion, operă în două acte, 1987
• "Larghetto" pentru orchestră de coarde, 1988
• Simfonia a VI-a, 1988-1989
• "Intersecții", sonata pentru corn și pian, 1989
• Poem simfonic „Jerusalem”, 1990
• "Music for Het Trio", 1990
• Concert pentru orchestră de coarde,1991
• "A Tre"pentru flaut, clarinet și fagot,1991
• "Cadenza" pentru pian, 1992
• Sonata pentru pian, 1993
• Concert pentru pian la patru mâini și orchestră, 1993
• „Fantazie” pentru violoncel și pian, 1994
• "Poem pentru România" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
• "Poem pentru Madona de la Neamț" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
• „Chant d'amour de la dame à la licorne” versuri de Étienne de Sadeleer, operă de cameră, 1995
• Simfonia a VII-a, 1995-1996
• Concert pentru saxofon și orchestră, 1997
• "Cinci Mișcări" pentru violoncel și pian, 1997
• Melodie pentru violoncel și pian, 1999
• "Pastorale"pentru orchestră de suflători, 1999
• Concert pentru oboi și orchestră, 2000
• "Muzici paralele" pentru saxofon, violoncel și pian, 2001
• Concert pentru orgă și orchestră, 2002
• Simfonia a VIII-a "Variations", computer music, 2003
• "Bassoon Quartet", 2003
• Simfonia a IX-a "Jerusalem", 2003
• Ciclul cameral "Omagiu Pionierilor Americani", 2003-2006
• "8 Studies", computer music, 2004
• "Ritmuri" pentru patru percuționiști, 2004
• "Elegie"pentru contrabas solo, 2006
• "The Sojourn of The Spirit", libretul de John Gracen Brown, imaginea de Dan Reisinger și Ryan Geiss, Video-Operă, 2007-2010

Publicistică[modificare | modificare sursă]

• Portret Mihai Moldovan, în Muzica, 1985, nr.6
• Notația unor structuri de tip parlando-rubato, în Muzica, 1987, nr.7
• Notația unor structuri ritmice muzicale pe baza seriei aditive a numerelor triunghiulare, în Muzica, 1991, nr.2

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul de prietenie România - Israel, ACMEOR, 1997 ^[15]
• Premiul Academiei Române (1980)^[10]
• Premiul Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania (1975, 1979, 1980, 1982, 1984, 1987, 1988)^[10]
• Premiul "Gaudeamus" Olanda (1979 si 1980)^[10]
• Premiul Beer-Sheva (1986)^[10]
• Premiul Mannheim-Gedock (1989)^{[necesită citare]}
• Premiul "Fanny Mendelssohn" Dortmund-Unna (1991)^[10]
• Premiul Magadino (1992)^[10]
• Premiul ISCM Mexico (1993)^[10]
• Premiul ACMEOR Bucharest (1997)^[10]
• Prize ACMEOR Tel-Aviv (1997)^[10]
• Premiul Bourges (2003, 2004)^[10]
• Ordinul "Meritul Cultural" (2004)^[10]
• Medalia "United States Defense Attache Office" (2005)^[10]
• Diploma de Onoare a Uniunii Compozitorilor Belgieni (2005)^[10]
• Premiul "Punto Y Raya" Festival (2009)^[10] ș. a.

• Lucrări publicate la: Editura Muzicală (București), Edition Modern (München), Editura Furore (Kassel)^[16], Editura Cerosa (Klein-Winternheim)^[17] și www.free-scores.com^[5].

DISCOGRAFIE (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Mansi Barberis, Carmen Petra-Basacopol, Liana Alexandra Șaptefrați, Irina Odăgescu-Țuțuianu, Cvartettino pentru coarde în stil neoclasic, Sonata pentru flaut și harpă, „Colaje” Pentru cvintet de alămuri, Sonata pentru vioară și pian, LP, Electrecord ST-ECE 01545
• Șerban Nichifor, Liana Alexandra, Anton Șuteu, Anamorphose, Incantații II, Culori, - Cvartetul Gaudeamus, Formația Musica Nova, LP, Electrecord ST-ECE 01694
• Crăiasa zăpezii, operă-feerie, LP, Electrecord, ST-ECE 03259; Audio CD, Electrecord, EDC757, Licență U.C.M.R.-A.D.A. RO7AF27500380
• Spire Live In Geneva Cathedral St. Pierre, ... Liana Alexandra, Consonances III, ... CD, Touch, 2005
• Contemporary Music IV - Audio CD (Feb. 22, 2005) by Paul Constantinescu, Pascal Bentoiu, Liana Alexandra, Șerban Nichifor, Laurențiu Profeta, et al. Electrecord, ASIN: B0007MSURQ.
• Symphony VI & Symphony VII - Audio CD, Romanian Broadcasting Corporation, Editura "CASA RADIO", Licență U.C.M.R.-A.D.A. 1122330
• Video Music Cyberart - Liana Alexandra, Șerban Nichifor - 12 Variations, Infinite Song, Sticky Dances, Video DVD, Electrecord EDVD 001, Licență Nr. RO8AV20500382
• Duo INTERMEDIA - Șerban Nichifor, violoncel & Liana Alexandra, pian - Music from ROMANIA and BELGIUM, Cesar Franck, Jacques Leduc, Raoul De Smet, Boudewijn Buckinx, Liana Alexandra, Șerban Nichifor, Editura Muzicală, Poziție catalog 038, Licență U.C.M.R.-A.D.A. 5AF081508184
• 60x60 (2006-2007) Vox Novus VN-002 ^[18][19]
• 60x60 (2004-2005) Vox Novus VN-001 ^[20][21] - Album Nominated for Just Plain Folks Award (2009)^[22]

Liana Alexandra - Crăiasa Zăpezii - operă feerie

 POEZIE

ION AL - GEORGE

Ion Al-George
Date personale
Născut	27 martie 1891  Sângeorz-Băi, Bistrița-Năsăud, România
Decedat	9 ianuarie 1957 (65 de ani)  București, România
Frați și surori	Vasile Al-George[*]
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

Ion Al-George (n. 27 martie 1891, Sângeorz-Băi, Bistrița-Năsăud, România – d. 9 ianuarie 1957, București, România) a fost un poet român. A semnat și cu pseudonimele Terentius, Varro, Vilica, Ion Vilica, Ion Al. Francesco, Ion Al. Cozia.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Aquile, Câmpina, 1913;
• Sapho, comedie în versuri în două acte, București, 1915;
• Domus taciturna, București, 1916.

Opere:

Aquile, poezii, Campina, 1913; ed. II, «H. Steinberg», 1916. - Domus taciturna, elegii, «H. Steinberg», 1916. -Sapho, comedie antica in doua acte, «L. Alcalav».

Colaborare la reviste:

Convorbiri literare. Vapaia, Flacara, Sburatorul, Spicul.
De consultat: C. Sp. Hasnas: Aquile, «Flacara», IV, 9-10, 1914. -Duiliu Zamfirescu: Raport academic despre Aquile, «Analele Academiei Romane» (Dezbateri), S. II. T. 36, 1913-1914. -G. T. [G. TopirceanuJ: Aquile si Domus taciturna, «Viata romaneasca», XI, 4-5, 1916. -T. A. [Tudor Arghezi]: Domus taciturna, Craiova, II, 6l-62, 1916.

Floarea vârstei

Cand prin aerul straveziu ca izvorul de apa
se vede paienjenisul de miere
al miresmei de tei ;
cand prin apa stravezie ca vantul
se vede auria pacla de miere
a miresmei de tei
cand nourii alergatori mustesc
jumatate de apa, jumatate de mireasma ;
cand nourii buimaci, de pulbere,
sunt jumatate nisip, jumatate mireasma
de tei -
atunci e floarea varstei
lui
Manimazos.
A floare de tei miroase pamantul
Traciei -
sapat cu sapa de bronz ;
a floare de tei miros vitele
la jugurile zugravite

La căpătâiul gigantului

Zvarlit cu fata-n iarba, ca o ganganie blanda si mare,
impilat de moarte, doarme taraneste si zace
de departe i se vad degetele de la picioare,
cum sta trantit in plasa lumii, de insecta rapace ;
cu gura-n pamant, parca ucis in batai,
prin orbite-i putrezesc pietrele ochilor frati ;
pe sfecla fetei, livida, spalata sa fie data la oi,
se coc tumorile vanatailor ca mugurii degerati.
Se-nfierbanta rupturile carnii, de vana de bou ; parca i-au scos caii samburele gigantic al capatanii, parul ca frunza de stevie-l bate vantul fara ecou - umflat de apele zoioase ale raului minciunii, pe branci, parca-ncercand sa-si smulga din razor monstruosul tubercul al capului sau de dihor.

In jur e numai vantul lingau si ipocrit,

Gigant zvarlit cu fata-n iarba, pus cu botul pe labe atarna-n cangea soarelui ca o bucata putreda, de
momeala - curge sange din el ca dintr-un sac din care galgaie boabe pe urechea sparta rosul primordial se da la iveala.
Greu ca un morun nazdravan -
de vreme ce mainile rupte la gura par aripi de peste,
de vreme ce furca de fantana a cracilor lui de taran
s-a rascracanat pe doi astri sub care putrezeste :
cu botul pe labe, cu gura-n tarana,
pare c-a tabarat pe iarba, dedandu-se unui cumplit viol
si prins asupra faptului, nesabuit, de fiara batrana,
l-a strangulat zeul in iarba caltoasa ca panza de tol,
Doamne, ce prunc izbavitor, fiinta din fiinta unui zeu
S-ar fi iznodit din lacomia carnii gigantului asupra ierbii
sa fie ceea ce face, in caldurile toamnelor, cerbii.
insa iarba-l tine pe piept adormit neputincios ;
duhoarea sangelui ce i-o boraste-n fata
o nauceste ; si ea se lupta din rasputeri sa-l zvarle jos
sufocata de aburul durerii din mate.
Urias, cazut in plasa de paianjen fara sat,
il coace soarele de seara ca pe-un batal la protap -
zace-n iarba ca un dropioi batran cazut in lat,
uscandu-i-se gheara piciorului stang, de i se scurge
sangele-n cap.
Sub nasul lumii si-a bagat astfel degetul mare, de i se vede unghia ca streasina de manastire acoperita
cu branita - copita lui scortoasa pe care-a vindecat-o cu sare intinsa la apa rece a raului fara granita ; sub unghia aceasta s-a troienit pamantul stramosesc val de aparare, porti incercuite cu lant, transee-n care se vad arcasii cum incaruntesc

prefacuti in tufisuri de salcami si otetari - simpli arbori
de sant.
Acolo la stangul gigantului pus cu botul pe labe,
la degetul mare sub unghia crapata ca piatra de moara,
harbuita, legata cu picaturi de plumb si scoabe -
s-a adunat pamantul celei mai manoase bucati de tara.
Gigantul cazut in iarba ca pasarea lovita-n piept de ochiul urduros al farului ce lacrama lumina - o mana nevazuta-l tine de piciorul drept ca pe-un animal cu lana multa, trantit pe rogojina.
Cum sta rascracanat de parca se-atine la boi,
din randul degetelor gatlanoase ca niste prune,
se ridica degetul heghemon, scurt si teapan ca gatul de
ratoi, dand un sut in botul gros al
Soarelui -apune - solzos ca o soparla cu creasta in fruntea celorlalte, gheboase, jupuite ca nodurile unei
franghii, cu care s-a masurat mireasma pe mosia vasta a pamantului parintesc de sub unghii.
Mosie,
Patrie - si daca nu duhneste-n carne putreda a
sange acru, a bors de transpiratie si-a scarba tuturor privatilor aceasta se datoreste fluviului de sudoare vechi si sacru curgand prin apeductele de os ale batranilor in cruciadele
vene ale stranepotilor.
Pamantul de sub unghia gigantului, patria mea, ogor de
aur, adevarata tara a clasei mele mame,
tarina manoasa, aluat negru si gros ca sangele de taur caci din pamantul de sub unghii al gigantului traim si nu
stim de foame.
Trantit cu fata-n iarba raioasa ca pielea vacii, nepasator de sine cu botul pe labe,

bag seama ca-i pe moarte de vreme ce gandacii
urca pe el si-l umbla ca pe un sac cu boabe :
bag seama ca-i pe moarte de vreme ce bondari
si gargarite - din cele ce-mping oua si sfere de balega
roiesc in carduri nepasatoare si grase si mari
de se lovesc unul de altul, se rastoarna si se-ncaleca.
De vreme ce stoluri de muste-i dau roata trupului cu zumzaiala si forfota cu spaima si turbare - traind ca trantorii in miezul stupului, unde se plamadeste mierea acestei tari multe veacuri
agrare.

Descântec de frământat pâinea

Se scula
Muma
Zeita, se spala pe maini,
vazu luna ca ugerii vacilor -
puse la cale zamislirea sfintei paini,
urzirea marturiilor si-a colacilor ;
un pumn de pietre de rau
arunca-n apa ca sangele de peste -
ceva tulbure, trosnind, turna-n faina de grau
ce zamisleste ;
basici ca ouale de broasca,
gogoloaie rostogolite de nevazute vietati,
din care sa nasca
sprintene zeitati :
sub mana tanara si sfanta
pe care cade faldul panzei de camasa
se leaga pasta lumii, se zvanta,
lenesa se-nvartoasa -
dar totul este inca sterp ;
mocirla alba, stari de valuri mazgoase,
in care mana
Marei
Mume ca umbra unui cerb
fuge spre planeta unor nisipuri de oase

Ci iata vine clipa cand in burta painii,
la ultima inghititura de apa,
Maica infige taicul cu calcaiul mainii
ca un taran care seamana ceapa ;
se-ntinde drojdia ca samburul de caisa
cat inima-n vita, cat oul in gaina, varos -
e apoi stransa painea, ridicata greu ca o mioara ucisa
si iarasi pusa jos :
dar acolo unde a scobit lebada mainii,
alba ca
Leda si somnoroasa -
se vede buricul painii
ca burta taranului gaurit de coasa

Fiind semnul sacru deasupra capisterii
o-nveleste
Maica
Muma cu stergarul de matase
si-o duce la capataiul prispei, unde se parguie merii
si-o pune sa traga la aghioase j
mai apoi geme painea durere de taranca batuta
in matca materna -
ci vine
Muma si-i muta capul pe perna ;
si-i clatina leaganul si iar face semn ;
o dezveleste si-o vede ghemuita ca un homuncul
alba, rasucindu-se-n matricea de lemn -
zbatandu-se si lovind cu piciorul in burta ca pruncul.

IOANA IERONIM

Ioana Ieronim
Date personale
Născută	9 ianuarie 1947 (75 de ani)  Râșnov, Brașov, România
Cetățenie	România
Ocupație	poetă traducătoare scriitoare
Modifică date / text

Ioana Ieronim (n. 9 ianuarie 1947, Râșnov, județul Brașov) este o poetă și traducătoare română.^[1]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat cu versuri în 1971, în „România literară” și „Luceafărul”, iar editorial în 1979 cu volumul „Vară timpurie”.

Are preocupări în domeniul teatrului, traducând din Shakespeare pentru piesele regizate de Cătălina Buzoianu:

• Furtuna, regia Silviu Purcărete;
• Măsură pentru măsură, regia Andrei Șerban și Dana Dima;
• Regele Lear, dar a tradus și piese aparținând lui Arthur Miller și Tennessee Wiliams.^[2]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Versuri[modificare | modificare sursă]

• Vara timpurie, 1979;
• Proiecte de mitologie, 1981;
• Cortina, 1983;
• Egloga, 1984;
• Poeme, 1986;
• Luni dimineața, 1987;
• Când strugurii se prefac în vin, 2013.^[3]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• N. Petersen, Strada săndălarilor, 1977;
• J. Conrad, Țărmul refugiului, 1979;
• S. Vestdijk, Călătorie în Jamaica, 1980.

Lauda

Tot el mai presus
trupul, darul
si nu lumina de furat
lumina care te-a invatat sa taci
la umilinta si lovire
si batjocura
acolo unde trupul, o, cit de frumos
ar fi raspuns.

Portre de femeie

Poarta o mantie neagra de catifea
un acord al tainei de ore tirzii
si arcade

s-a fardat pe un singur obraz
caciula mare trasa pe frunte
bratele in fisul etern albastru

ivindu-se din faldurile moi
cu o mica poseta
sacosa
cizmele incarcate de noroiul
cartierului nou
copilul pe linga ea
intre tarabele de
zarzavaturi

flori vopsite rosu, vernil, auriu
miere solara
cu surisul ferit si stapin, de madona
ea stringe intr-un colt de geanta
hirtiile scrise azi-noapte
le apara
de tentaculele umede ale telinei.

Viața e vis

ea cotrobaie in coltul de jos, la camara
isi umple de zarzavaturi castronul mare de plastic galben
pune un ziar pe masa de bucatarie
ia cutitul supranumit iataganul (un fier
negricios si aspru, cum nu gasesti in oras
cu una - cu doua)
instaleaza radioul portativ pe un scaun la priza
"Raspundem ascultatorilor
Paducelul,
Folia crataegi
este cunoscut inca din cele mai vechi timpuri.

in zilele noastre"
Curata intai morcovi atosi de anul trecut
ii arunca pe rand in chiuveta,
radacinile de patrunjel razuite
isi raspandesc mirosul agresiv
si o telina obeza, cu fata crapata adanc
"fratii
Huascar si
Atahualpa
au purtat intre ei razboaie

grele, pentru stapanirea
Imperiului"
cutitul inconjoara leguma dura,
ii reteaza nodurile, mustatile
- deodata lama scapa si cresteaza degetul, sangele se prelinge pe pielea murdara de pamant, reflex, ea apropie mana de gura, se opreste la timp, da drumul apei sa curga peste taietura
(apa calda nu mai e la ora asta
si pana la os doare apa rece pe rana)
ia o zdreanta alba, o infasoara pe falanga,
leaga ata pe deasupra, rasucind mosorul
de mai multe ori
"Cel mai de seama diamant din lume, pe numele lui
Cullinan, a fost taiat in noua"
mai are cartofii si ceapa, da jetul puternic peste ele
pune marar, leustean, patrunjel palid de iarna
intr-o sita, le clateste indelung
"Cel mai mare vulcan al lumii
e un vulcan stins"
da la o parte capacul, aburul
rabufneste pana-n tavan - gaina fiarta
s-a umflat, alba, sta sa plesneasca
suna la usa - copilul - apasa repetat
- nu te mai distra asa ca se strica, nu ti-am spus? ce-ai facut la scoala?
hai sa mananci ceva, unt cu branza
unt cu miere unt cu gem, cel putin o portocala,
pe urma fugi la joaca
"Nu sunt baiat, dar
am indragit cariera armelor"
(ah, alta emisiune)

da drumul la zarzavaturi in supa
pune capacul, copilul a plecat,
ea intra in baie, isi curata mainile
pe un sfert de lamaie
suna telefonul, prinde receptorul cu doua degete
sunt aia de la servici, da-da, pana maine
incheie toate calculele
se intoarce la baie, isi strange parul se unge pe fata, spala chiuveta cu tix apa se prelinge pe perete
- numai de n-ar curge iar la vecini - merge in casa, inchide geamul
pune un radiator in priza, pune un disc
strange hainele de pe fotolii
le vara in dulapuri, le agata in cuier
uda palmierul din glastra
iar suna telefonul - bine, pe-aici si eu, ocupata
dar tu? ne vedem curand, da, neaparat
aduna niste scame de pe covor se asaza apoi la masa de lucru
- cerul - albastru, sarbatoare divina
Soarele pulseaza pe zidul din fata, ferestre, balcoane, scutece, asternuturi.
Tanarul cunoscut sub numele de "Prajina
Libertatii"
- in tura de noapte saptamana asta -isi scutura patura galbena
Ea coboara ochii pe hartii
lucreaza - ochii tes invizibile linii
de la o hartie la alta,
piciorul ritmeaza, imperceptibil,
muzica pusa in surdina.
Copilul navaleste pe usa
Ce-i? - imi iau patinele,
facem intrecere cu scara sase -
ea se asaza iar la birou, incremeneste
in cristalul mut al camerei.

Intr-un tarziu merge la bucatarie
apa in oala a scazut
peretii au asudat
Pune borsul sa fiarba.
E vremea pranzului

DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE 9 Ianuarie

ATENEUL ROMÂN

Ateneul Român este o sală de concerte din București, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”.

Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul ... căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc "la marginea orașului"? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu.

La recomandarea arhitectului francez Charles Garnier, autorul Opéra Garnier din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, în așa fel încât să se poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888.^[1]

Ateneul Român în 1940

În 1935, la inițiativa lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei. Orga a fost construită de firma E.F. Walcker & Co. Ludwigsburg Württemberg și a fost inaugurată la 22 aprilie 1939 printr-un concert susținut de Franz Schütz, director al Hochschule für Musik din Viena. (Aceeași firmă construise în 1910-1912 orga care este instalată în Biserica Evanghelică C.A. București care se află în apropiere de Ateneu).^[2]

Ateneul a fost consolidat, restaurat și modernizat în perioada 1994-2004 de arhitectele Ana Braniște, Raluca Nicoară și Gabriela Mindu împreună cu inginerii Dragoș Badea și Silvia Caraman. A fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional George Enescu.

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane frontale și două laterale. La intrarea principală, cele opt coloane ionice au proporții similare coloanelor templului Erechteion de pe Acropole. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m.

În interior, sala de concerte, cu un diametru de 28,50 m, și o înălțime de 16 m, are 600 de locuri la partere și 52 de loji (în total aproximativ 794 de locuri).

Ateneul Român - fresca

Ateneul Român - Holul principal

În conferința ținută la 14/26 februarie 1888, Alexandru Odobescu declara: „N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria națională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru ateneu?”^[3]

Câțiva ani după aceea, pe peretele circular al ateneului a fost scris cu literele aurite: „Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”.^[3]

În anul 1901, pictorul Ștefan Popescu a prezentat prima ofertă pentru înfăptuirea acestei opere de artă. Oferta i-a fost refuzată deoarece suma necesară, cel puțin 80.000 de lei a părut enormă.^[3]

În 1933, după 32 de ani, a început ornamentarea frizei, acceptându-se proiectul elaborat de pictorul Costin Petrescu (1872-1954) din Pitești. Fresca, începută în 1933 și inaugurată în seara zilei de 26 mai 1939, lată de 3 metri și lungă de 70 de metri, se întinde deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepția locului unde se află scena.^[4]Este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României:

1. Împăratul Traian intră în Dacia
2. Legionarii romani colonizează Dacia
3. Formarea poporului daco-roman
4. Straja romană
5. Invazia barbarilor
6. Începuturile poporului român
7. Statornicirea
8. Descălecarea
9. Statul militar
10. Statul administrativ — împărțirea dregătoriilor
11. Cruciada romînească
12. Ștefan cel Mare
13. Epoca de pace și credință
14. Mihai Viteazul
15. Începuturile culturii românești
16. Horia, Cloșca și Crișan
17. 1821 — Revolta lui Tudor Vladimirescu
18. Anul 1848 în Transilvania
19. Anul 1848 în Principate
20. Al.I. Cuza
21. Anul 1859 — Unirea Principatelor
22. Carol I — Războiul de Independență
23. Războiul întregirii naționale 1916-1918
24. Ferdinand I Întregitorul
25. Epoca de consolidare

În volumul București. Ghid istoric și artistic, București, 1938, de Grigore Ionescu, la pagina 56, „episodul XXV“ al frescei e descris astfel: „Carol al II-lea. Epoca de consolidare. Epopeea națională se încheie cu un tablou final, care înfățișează starea actuală a țării și tendințele nouei generații. Pe un fond de oraș modern, Carol al II-lea, regele culturii, însoțit de moștenitorul tronului, Marele Voievod Mihai, coboară în mijlocul poporului său ca să patroneze știința, literatura, arta, munca agricolă și industria“.

Marcă poștală reprezentând scena Carol al II-lea. Epoca de consolidare

Scena

În 1940, Ion Antonescu, care preluase puterea în România, i-a cerut pictorului Costin Petrescu să-l elimine din frescă pe fostul rege Carol al II-lea, devenit indezirabil. În locul fostului rege, Costin Petrescu a pictat alegoria țărăncilor reprezentând provinciile României Mari reunite: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina. Deoarece în pictură apăreau și personaje anonime, simbolice, țărani, copii etc., autoritățile comuniste au ignorat faptul că două din țărăncile alegorice, reprezentând Basarabia și Bucovina, nu mai făceau parte din România și nu au intervenit pentru modificarea picturii.^[5]

În perioada 21-23 februarie 1948, în clădirea Ateneului Român a avut loc Congresul de unificare a PCR cu PSD și formare a PMR.^[6] În pregătirea congresului, fresca de la Ateneu, pictată de Costin Petrescu, a fost acoperită cu catifea roșie, cu scopul de a ascunde rolul monarhiei în istoria României^[7]. În perioada 1966-1967, în Ateneu au fost executate ample lucrări de introducere a aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.^[8] Cu această ocazie a fost îndepărtată și catifeaua roșie care acoperea fresca ce a stat ascunsă privirilor aproape două decenii (1948-1966)^[9].

Tot Costin Petrescu a realizat și mozaicurile exterioare de la Ateneul Român din București.^[10]

Altădată, în Ateneul Român se afla și Pinacoteca Statului. Fondul de tablouri a fost preluat de actualul Muzeu Național de Artă al României.

În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu busturile care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artiști români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu (de Ion Georgescu), Mihail Kogălniceanu (de W. C. Hegel), P.S. Aurelian(de W. C. Hegel), Ion Ghica (Iordănescu), Traian Demetrescu (de Filip Marin), Dumitru Georgescu-Kiriac (de Oscar Han), Ienăchiță Văcărescu (de W. C. Hegel), Constantin Esarcu (de W. C. Hegel), Gavriil Musicescu (de Milița Petrașcu), C. A. Rosetti (de I. Georgescu), Vasile Urechea-Alexandrescu (de W. C. Hegel), generalul Ioan Emanoil Florescu (de I. Georgescu), Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Theodorescu (de Carol Storck), C. I. Stăncescu (de W. C. Hegel) și Theodor Șerbănescu (de Filip Marin).

După îndepărtarea acestora, în fața Ateneului a fost instalată o singură statuie: „Alergătorii”^[11][12] realizată în 1913 de sculptorul Alfred Boucher (1850-1934^[13]). Actualmente statuia „Alergătorii” este declarată monument istoric cu cod LMI B-III-m-B-20062 și a fost reamplasată din 1950 pe Calea Victoriei 142-146^[14]).

În prezent, în locul acesteia, în Grădina Ateneului este amplasată statuia lui Mihai Eminescu, executată în bronz, în 1963, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

Ateneul Român este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004, sub cod LMI B-II-m-A-18789, monument de arhitectură de grupă valorică A, de valoare națională și universală.^[16]

Monumentul este protejat și prin Legea nr.5/2000, Lege privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național-PATN, Secțiunea III, Zone protejate, Valori de patrimoniul cultural de interes național, (monumente istorice de valoare națională, excepțională).

În ziua de 21 martie 2007, cu prilejul marcării, în România, a aniversării a 50 de ani de la semnarea, la la 25 martie 1957, a Tratatului de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, pe zidul Ateneului Român a fost așezată o placă spre a marca includerea acestui monument pe lista Patrimoniului European, aprobată cu ocazia Consiliului informal al miniștrilor culturii din Uniunea Europeană, care a avut loc la Berlin, la 13 februarie 2007

Marea frescă a Ateneului Român - documentar

GÂNDURI PESTE TIMP