MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, 

TEATRU/FILM, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,

GÂNDURI PESTE TIMP.

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·          1048 - Consacrarea Papei Leon al IX- lea.

Papa Leon al IX-lea – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Leon al IX-lea s-a nascut la 21 iunie 1002 in Eguisheim in Alsacia si a decedat pe 19 aprilie 1054 la Roma , numele sau laic fiind Bruno Graf von Egisheim-Dagsburg. A fost Papă al Bisericii Universale între 12 februarie 1049 și 19 aprilie 1054. In timpul pontificatului sau, a provocat Marea Schisma dintre Roma şi Biserica Ortodoxă, care s-a produs in urma unui litigiu doctrinar indelungat intre bisericile din părţile de est şi de vest a vechiului Imperiu Roman.

Ca urmare a Marii Schisme din anul 1054, se ajunge la excomunicarea de către Biserica Apuseană a Patriarhului Constantinopolului şi a tuturor urmaşilor sai, Papa fiind anatemizat la randul sau de catre Patriarhul Constantinopolului. Leon al IX-lea a fost inmormantat in Bazilica Sf.Petru la Vatican si a fost canonizat în anul 1087, de către Papa Victor al III-lea. Sărbătoarea sa este în mod tradițional celebrată la 19 aprilie, ziua morții sale, care este considerată de credincioșii catolici „Nașterea în Cer” a sfântului.

·         1502 – O  puternica flota de cincisprezece nave și opt sute de oameni, a plecat de  la Lisabona sub conducerea lui Vasco da Gama  in a doua calatorie catre India.

·      1541 – Întemeierea orașului Santiago de Chile.

Tablou al lui Pedro Lira (1889), înfățișând fondarea orașului Santiago de Chile de către Pedro de Valdivia – foto: ro.wikipedia.org

Santiago a fost înființat de Pedro de Valdivia la 12 februarie 1541 sub numele Santiago de Nueva Extremadura. Ceremonia de înființare a fost ținută pe Dealul Huelén (redenumit apoi Cerro Santa Lucia. Valdivia a ales locația orașului datorită climatului moderat și ușurinței cu care putea fi apărat.

Primele clădiri au fost construite cu ajutorul indienilor Picunche. Orașul a fost ușor afectat în timpul “Războiului Chilian De Independență” (1810–18) în Bătălia de la Maipú, care a avut loc la sud-vest de oraș. Santiago a fost numit capitală în 1818. În timpul primelor decenii ale secolului al XIX-lea, Santiago a rămas un oraș mic având puține clădiri cu excepția Palacio de La Moneda și a câtorva biserici. În 1880 extracția de fertilizator din nordul țării a adus prosperitate și a dus la dezvoltarea capitalei. Au fost construite puncte de referință importante în 1910, precum Biblioteca Natională și Muzeul de Arte. În 1985 un cutremur a distrus anumite clădiri istorice din centrul orașului.

·         1593 – Invazia japoneza in Coreea. 3000 de soldati coreeni condusi de generalul Kwon Yu resping cu succes fortele  japoneze de cateva ori mai numeroase  care asediau Haengiu. Acesta este considerat cel mai mare victorie coreean în timpul celor șapte ani de război.

·      1709 - Marinarul scoțian Alexander Selkirk („modelul” lui Robinson Crusoe), este salvat după patru ani trăiți în singurătate pe insula Juan Fernandez.

Statuia lui Alexander Selkirk din Largo (Thomas Stuart Burnett – 1885) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexander Selkirk (n. 1676 – d. 13 decembrie 1721) a fost un marinar scoţian care a trăit patru ani pe o insulă de lângă Chile şi a servit drept inspiraţie pentru romanul Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe. S-a născut în satul Lower Largo din regiunea Fife. În 1703 a plecat într-o expediţie pe vasul exploratorului englez William Dampier (1651 – 1715), care a fost primul om ce a efectuat circumnavigaţia Pământului de trei ori. Ulterior, perioada în care a stat singur pe insulă a fost între 1704 – 1708.

·         1733 – Englezul James Oglethorpe  întemeiază colonia britanica Georgia   și primul său oraș, Savannah.

·         1736 - Căsătoria dintre Maria Terezia a Austriei și Francisc Stephan.

Maria Tereza și soțul ei, Francisc Ștefan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maria Terezia a Austriei (la naştere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută şi ca Maria Theresia, (în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717, Viena – d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Ţărilor Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soţia împăratului Francisc Ştefan şi mama împăraţilor Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea.

A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Deşi nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ştefan de Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan. De atunci încolo Maria Terezia a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.

·   1814 - La numai doi ani de la ocuparea tinutului dintre Prut si Nistru de catre Rusia, apar primele proteste ale boierilor moldoveni pamanteni, împotriva politicii duse de împăratul Rusiei în noua provincie anexată.

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 – foto: ro.wikipedia.org

(…) Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.”

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.”

·    1817 - Trupele chiliene ajutate de cele argentiniene, constituie Armata Anzilor si infrang in Bătălia de la Chacabuco din 12 februarie 1817, trupele colonialiste spaniole si elibereaza intreg teritoriul tarii. Anul următor, independența e declarată, iar tara intra sub autoritatea lui Bernardo O’Higgins, care preia titlul de Comandant Suprem.

Chilean and Argentinean troops going to the Battle of Chacabuco (February 12, 1817) led by José de San Martín – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…) La 18 septembrie 1810, un grup de creoli, profitând de invaziile napoleoniene în Spania borbonica, a constituit o juntă, pentru a iniția un proces de autodeterminare. Astfel, a început o perioadă istorică cunoscută sub denumirea Vechea Patrie, care a durat până la dezastrul de la Rancagua, în 1814, când regaliștii au preluat controlul teritoriului. Soldații independentiști s-au refugiat, în număr de 6514, la Mendoza, și, acolo, unindu-se cu trupele provinciei Argentina, în număr de 2600 soldați, au format armata Anzilor. Aceasta din urmă a eliberat Chile în bătălia de la Chacabuco (12 februarie 1817).

În anul următor, independența e declarată, și țara e plasată sub autoritatea lui Bernardo O’Higgins, care preia titlul de Comandant Suprem. [6]. Reformele sale, însă, nemulțumesc aristocrația și, în 1823, este nevoit să abdice. În următorii 10 ani, Chile e supusă unei serii de reforme menite să organizeze țara. După o serie de victorii ale conservatorilor, în 1829, începe o perioadă de stabilitate. Datorită constituției din 1833, ministrul Diego Portales devine principalul arhitect al organizării teritoriale.

·         1818 - Proclamarea independenţei de stat a Republicii Chile.

·    1856 - Juristul si omul politic roman Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, in care pleda pentru constituirea unui stat național romanesc independent sub garanția celor șapte mari puteri.

Vasile Boerescu, portret în Enciclopedia României – foto: ro.wikipedia.org

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate. În perioada Revoluției de la 1848, Vasile Boerescu era elev la Colegiul Sfântul Sava din București și colabora la ziarul “Pruncul român“. A terminat colegiul în anul 1850, iar după o perioadă de pregătire la Școala de Drept din București, a plecat la Paris, unde obține licența în anul 1855 și doctoratul în științe juridice în 1857.

În perioada petrecută în Franța, Vasile Boerescu a militat pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru unirea acestora sub un principe străin. În 1857, după reîntoarcerea în țară, este numit profesor de drept comercial la Colegiul Sfântul Sava, iar din 1859 este profesor la Facultatea de Drept din București. În martie 1871 devine rector al Universității din București, iar în octombrie 1873 este numit decan al Facultății de Drept.

·         1864: Parlamentul votează proiectul de lege pentru organizarea puterii armate în România. La inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Parlamentul țării se votează proiectul de lege pentru organizarea armatei în România. Această lege constituia nucleul primului sistem de apărare al României după Unirea din 1859 și prevedea ca armata să aibă în componenţă trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri şi dorobanţi, ce puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. După adoptarea acestei legi, efectivele armatei au fost treptat mărite, astfel că dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanţi cărora li se alăturau alţi 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme și potrivit legii votate la 12 februarie 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie publică, înrolări de bună voie şi reangajări. De asemenea, odată cu adoptarea acestei legi s-a trecut la organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, a intendenţei şi serviciului sanitar militar în fruntea căruia a fost numit doctorul Carol Davila. Totodată, în cadrul Ministerului de Război, au fost create comitete şi consilii de avizare militară precum Consiliul Tehnic, Consiliul de Instrucţiune al Armatei, Comitetul Financiar, Consiliul de Administraţie al Armatei și altele. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea, iar misiunile militare franceze au contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române şi la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române. În plus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene.

·         1892: Pentru prima oară în istoria tehnicii, o invenție - aparatul de cronofotografie al francezului Leon Bouly – este denumită cinematograf.

·         1902 - Premiera piesei "Vlaicu Vodă" de Alexandru Davila, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

·    1912 - Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, a abdicat, China devenind de atunci republică. Sfarșitul dinastiei Qing si proclamarea Republicii sub conducerea lui Sun Iat sen. Revoluţia din 1911-1912, condusă de Sun Yat-sen, l-a fortat pe imparatul Puyi să abdice la vârsta de şase ani.

Pu Yi – foto: ro.wikipedia.org

Pu Yi, (n. 7 februarie 1906 – d. 17 octombrie 1967) a fost al doisprezecelea și ultimul împărat al Dinastiei chineze Qing. A fost încoronat la vârsta de doar trei ani în anul 1909 și a fost obligat să abdice la 12 februarie 1912. A fost cunoscut ca împărat sub numele de Împăratul Xuantong, între 1908 și 1911, și ca împărat, dar fără să conducă efectiv, între 1911 și 1924, iar între anii 1932 și 1945 a domnit în statul marionetă cunoscut sub numele de Manciukuo.

·         1912: China adoptă calendarul gregorian.

·         1919: Consiliul militar interaliat de la Paris a aprobat ca armata română să înainteze pe aliniamentul Satu Mare – Carei –Oradea – Salonta – Arad

·         1922: Și-a început pontificatul Papa Pius al XI-lea (n. 1857 - 1939).

·         1924: La New York are loc premiera lucrării simfonice Rapsodia albastră de George Gershwin. George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York – d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.

·         1931 – Papa Pius al XI-lea inaugureaza Radio Vatican. Acesta a fost inaugurat de Papa Pius al XI 12 februarie 1931, în prezenţa inventatorului radioului, Guglielmo Marconi.

·         1953 – URSS rupe relaţiile cu Israelul.

* 1959 - A avut loc condamnarea, în baza articolului 209 CP, ulterior 167, a peste 20 de intelectuali, printre care Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară, Dumitru Banu, ziarist, Ion Caraion, poet, pentru difuzarea de “înscrisuri dușmănoase”: poeme sosite din străinătate, scrisori etc. Va relata experiența de închisoare, din exilul lui de mai târziu, Ion Caraion.

·         1961:  A fost lansată prima stație interplanetară automată în direcția Planetei Venus: Venus – 1

·         1966 - A aparut primul număr al săptămînalului "Cronica".

·    1974 - Dizidentul rus Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1970, este exilat din Uniunea Sovietică .

Aleksandr Isaievici Soljenițîn -foto: en.wikipedia.org

Alexandr Isaievici Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, URSS, d. 3 august 2008, Moscova) a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică.

Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise, a reușit să publice o serie de cărți, dintre care cele mai cunoscute sunt: “Arhipelagul Gulag“, “O zi din viața lui Ivan Denisovici” sau “Pavilionul canceroșilor“.

“Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”, Soljenițîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbușirea regimului comunist.

·         1994 – Victoria Matthews a fost aleasa  prima femeie episcop al Bisericii Anglicane din Canada.

·         1994    - Una dintre cele mai faimoase picturi ale lumii, „Ţipătul”, realizată de Edvard Munch a fost furată dintr-un muzeu norvegian.

·         1994: Se deschid Jocurile Olimpice de Iarnă la Lillehammer, Norvegia.

·   1996 - Yasser Arafat a depus juramantul in calitate de prim președinte ales (20 ianuarie 1996) al Autoritații Naționale Palestiniene.

Yasser Arafat vorbind la Forumul Economic Mondial, în 2001 – foto – ro.wikipedia.org

Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) a fost un lider palestinian.

·      1997 - A fost hirotonita prima femeie preot in Anglia. Lucy Winkett in varsta de 28 ani, a devenit astfel prima femeie preot a bisericii anglicane.

cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Lucy Clare Winkett (born 8 January 1968) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·      1999 - Senatul american l-a achitat pe Preşedintele Clinton de acuzatiile de a fi a minţit sub jurământ şi obstrucţionarea justiţiei în cazul Monica Lewinski.

Bill Clinton – foto: ro.wikipedia.org

William Jefferson “Bill” Clinton, cunoscut mai ales ca Bill Clinton, (născut William Jefferson Blythe III pe 19 august 1946), cel de-al patruzeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind ca șef al executivului Statelor Unite două mandate complete de 4 ani între 1993 și 2001.

·         2000: A avut loc, la București, reuniunea statelor membre ale Pactului de Stabilitate din Europa de Sud-Est, la nivelul șefilor de state și de guverne, la finele căreia a fost semnată Carta relațiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate și cooperare în Europa de Sud-Est.

·     2002 - La tribunalul de la Haga, începe procesul fostului președinte al Iugoslaviei Slobodan Milosevic.

Slobodan Milošević - foto: europeanul.org

Slobodan Milošević (20 august 1941 – 11 martie 2006) președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În procesul, care a început la 12 februarie 2002, Slobodan Milosevic a fost chemat în faţa Tribunalului Penal Internaţional TPII pentru crime împotriva umanităţii, încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva şi încălcări ale legilor războiului. Milosevici a murit în centrul de detenţie în Scheveningen ONU, la 11 martie 2006, înainte de sfârşitul procesului său.

·         2004    - Cercetătorii sud-coreeni au reuşit să producă prin clonare un embrion uman şi să extragă de la acesta celule suşe identice din punct de vedere genetic cu persoana clonată, ceea ce constituie o premieră mondială.

·       2010 - Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarna de la Vancouver, Canada.

Jocurile Olimpice de iarnă din 2010 – foto: ro.wikipedia.org

Olimpiada de iarnă din 2010 se desfășoară în perioada 12–28 februarie 2010 în Vancouver, Columbia Britanică, Canada, cu câteva competiții și în Whistler, Columbia Britanică. Cele două jocuri (Olimpice și Paralimpice) sunt organizate de Comitetul de Organizare Olimpic Vancouver (VANOC).

·      2016 - Papa Francisc se întâlnește cu Patriarhul Kiril al Moscovei la Havana, Cuba. Este pentru prima dată când capul Bisericii Romano Catolice și capul Bisericii Ortodoxe Ruse se întâlnesc.

În ziua de 12 februarie 2016 papa Francisc a avut o întâlnire cu patriarhul Chiril I al Moscovei, în Havana, capitala Cubei,[33] în urma căreia au semnat o declarație comună, cu 30 de paragrafe, în care, printre altele, cei doi își exprimă speranța că această întâlnire va deschide calea reducerii tensiunilor între greco-catolici și ortodocși, intensificate de conflictul din Ucraina. 

Pope Francis, left, reaches to embrace Russian Orthodox Patriarch Kirill after signing a joint declaration at the Jose Marti International airport in Havana, Cuba, Feb. 12, 2016

foto preluat de pe themoscowtimes.com

Nașteri

·   41 - S-a născut Tiberius Claudius Caesar Britannicus, fiul imparatului roman Claudius și al Messalinei Claudia, a treia sa soție. A fost moștenitorul desemnat al imperiului și a fost ucis la 11 februarie 55 ,tronul revenindu-i lui Nero.

Tiberius Claudius Caesar Britannicus (12 February AD 41 — 11 February AD 55)  - foto: en.wikipedia.org

·    1074 - S-a născut Conrad al II-lea, rege al Germaniei (1087-1098) și rege al Italiei (1093-1098). ( d. 1101)

Conrad al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conrad al II-lea (n. 12 februarie 1074, abația Hersfeld – d. 27 iulie 1101, Florența) a fost rege al Germaniei între 1087 și 1098 și rege al Italiei de la 1093 la 1098. Conrad a fost cel de al doilea fiu al împăratului Henric al IV-lea, iar mama sa a fost Berta de Savoia. Fratele său mai mare Henric se născuse și murise în august 1071.

Ca moștenitor al tatălui său, Conrad a fost numit duce de Lotharingia Inferioară și markgraf de Torino în 1076, de la vârsta de doi ani. În același an, l-a însoțit pe tatăl său în drum spre Canossa. Conrad a fost dat spre grijă arhiepiscopului Tedald de Milano și a rămas în Italia.

În 1087, el a fost ales Imperiul romano-german|rege al Germaniei, fiind încoronat la 30 mai în Aachen, fapt care l-a consacrat oficial ca moștenitor al tatălui său. În 1093, Conrad a fost încoronat și rege al Italiei la Milano, de către arhiepiscopul Anselm al III-lea. Potrivit istoricului milanez Landulf Iuniore, Conrad ar fi fost încoronat și la Monza, unde era păstrată Coroana de fier a regilor longobarzi.

Sub influența marchizei (markgrafei) Matilda de Toscana și a mamei sale vitrege (fiind cea de a doua soție a lui Henric al IV-lea) Eupraxia, care l-a părăsit pe Henric și a fugit la Canossa, Conrad s-a raliat în 1093 taberei papale, acționând astfel împotriva tatălui său.

În 1095, el a fost prezent la conciliul de la Piacenza și a confirmat acuzațiile Eupraxiei potrivit cărora Henric ar fi fost membru al sectei nicolaite, că ar fi participat la orgii și ar fi oferit-o pe Eupraxia lui Conrad, considerând că acesta era motivul pentru care s-a întors împotriva tatălui său, împăratul.

La puțină vreme după acest conciliu, Conrad a jurat credință papei Urban al II-lea în Cremona și a servit ca strator al suveranului pontif, conducând calul papei ca gest simbolic de umilință. În schimb, Urban i-a promis lui Conrad coroana imperială. În același an, papa a aranjat căsătoria lui Conrad cu Constanța, fiică a contelui normand din dinastia Hauteville Roger I de Sicilia.

Tatăl său a reacționat în cadrul Reichstag-ului de la Mainz din aprilie 1098 prin depunerea lui Conrad și desemnarea fiului său mai mic, Henric drept succesor. Din acel moment, Conrad putea doar cu mare greutate să influențeze evenimentele politice din Italia, iar în 1101 el a murit la vârsta de 27 de ani la Florența. El a fost înmormântat în Santa Reparata, astăzi înlocuită cu Santa Maria del Fiore.

·         1768: Francisc I al Austriei (în germană Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 12 februarie 1768, Florența - d. 2 martie 1835, Viena) a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc.

A fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747-1792) și al soției acestuia, Maria Luiza de Spania.

Francisc I și-a continuat rolul de opozant marcant al Franței în timpul razboaielor napoleoniene și a mai suferit cateva înfrângeri dupǎ Austerlitz. Căsatoria ficei sale Maria Luiza de Austria cu Napoleon din rațiuni de stat pe 10 martie 1810 este cu certitudine cea mai severǎ înfrângere. Dupǎ abdicarea lui Napoleon ca urmare a războiului celei de-a sasea coaliții, Austria a participat drept statul proeminent al "Sfintei Aliațe" la Congresul de la Viena, care a fost marcat vizibil de Kemens Wenzel, cancelarul lui Francisc, prinț de Metternich. Epilogul acesteia este trasarea unei noi harți a Europei si restaurarea domeniilor stravechi ale lui Francisc (cu excepția Sfântului Imperiu de natiune germana, care fusese dizolvat).

Portret al lui Francisc de Johan Zoffany, 1775

Francisc a fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747–1792) și a soției acestuia, Maria Luisa a Spaniei (1745–1792), fiica regelui Carol al III-lea al Spaniei.

Francisc s-a născut la Florența, capitala Toscanei, unde tatăl lui domnea ca Mare Duce din 1765. Deși el a avut o copilărie fericită înconjurat de mulți frați,^[1], familia lui știa că Francisc urma să fie viitorul împărat (unchiul său Iosif nu avea nici un moștenitor în viață din cele două căsătorii), așa încât în 1784 tânărul arhiduce a fost a trimis la Curtea imperială de la Viena, să fie educat și să se pregătească pentru viitorul său rol.^[2]

Împăratul Iosif al II-lea însuși a preluat educația și dezvoltarea lui Francisc. Regimul lui disciplnar a fost un contrast puternic cu indulgenta curte florentină a lui Leopold. Împăratul a scris că Francisc era "pipernicit în creștere", "încet în dexteritatea corporală și comportament", și "nici mai mult, nici mai puțin decât copilul răsfățat al unei mame".

După moartea lui Iosif al II-lea în 1790, tatăl lui Francisc a devenit Împărat. Francisc, la vârsta de 22 de ani a avut un gust timpuriu de putere, acționând în calitate de adjunct al lui Leopold la Viena, în timp ce împăratul a traversat Imperiul încercând să-i recâștige pe cei înstrăinați de politicile fratelui său.^[3] Solicitarea și-a spus cuvântul și în iarna anului 1791 împăratul s-a îmbolnăvit. Sănătatea lui s-a înrăutățit treptat de-a lungul începutului anului 1792; în după-amiaza zilei de 1 martie Leopold a murit la vârsta de 44 de ani. Francisc, abia trecut de 24, era acum împărat, mult mai devreme decât se aștepta.

Domnia sa a fost marcată de rivalitatea cu Franța revoluționară și napoleoniană. Abia urcat pe tron, a primit vestea sumbră a decapitării mătușii sale, regina Maria-Antoaneta, în timpul terorii Revoluției Franceze. În anii următori, Austria s-a confruntat militar cu Franța, fiind învinsă de geniul militar al lui Napoleon I Bonaparte. Prin Tratatul de la Campo-Formio (27 octombrie 1797), cedează Franței teritoriile de la stânga Rinului, în schimbul Veneției și Dalmației. Semnează Tratatul de la Lunneville (9 februarie 1801), care dizolvă Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Apoi, în timpul celei de-a Doua Coaliții Antinapoleoniene, înfruntă din nou Franța suferind o severă înfrângere în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805).

La 11 august 1804 se declară împărat ereditar al Austriei, iar la 6 august 1806, în urma creării Confederației renane și dispariției Sfântului Imperiu Roman, renunță la titlul de împărat romano-german luând numele de Francisc I (Franz I).

În 1809 atacă din nou Franța, profitând de cursul nefavorabil al intervenției militare napoleoniene din Spania.

În 1814, își atacă pentru a patra și ultima dată marele inamic, aliat fiind cu Anglia, Prusia și Rusia. În urma victoriei, este recunoscut rolul crucial al Austriei în obținerea acesteia, Francisc prezidând Congresul de la Viena, care a pus bazele Sfintei Alianțe.

A fost căsătorit de patru ori:

1. La 6 ianuarie 1788 s-a căsătorit cu Elisabeta de Württemberg (21 aprilie 1767 – 18 februarie, 1790), care a murit la nașterea fiicei sale, Ludovika (1790-1791).

2. La 15 septembrie 1790, s-a căsătorit cu verișoara lui primară atît pe parte maternă cât și paternă, Maria Theresia de Napoli și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807), fiica regelui Ferdinand I al Regatului celor Doua Sicilii, cu care a avut 12 copii din care doar 7 au ajuns la maturitate:

• Maria Louisa
• Ferdinand I, urmașul său pe tronul Austriei.
• Maria Leopoldina, căsătorită cu Pedro I al Braziliei.
• Maria Clementina (1798-1881), căsătorită cu unchiul său, prințul Leopold al Regatului celor Două Sicilii (fiul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii).
• Maria Carolina (1801-1832), căsătorită cu Prințul Moștenitor Friedrich August al Saxoniei.
• Franz Karl, al cărui fiu a fost viitorul împărat Francisc Iosif I al Austriei.
• Maria Anna (1804-1858).

3. La 6 ianuarie 1808, s-a căsătorit cu o altă verișoara lui primară, Maria-Ludovika de Austria-Este (14 decembrie 1787 – 7 aprilie 1816), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica Arhiducelui Ferdinand de Austria-Este și a Maria Beatrice d'Este, Prințesă de Modena.

4. La 29 octombrie 1816, s-a căsătorit cu Karolina Augusta de Bavaria (8 februarie 1792 – 9 februarie 1873), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica regelui Maximilian I Iosif de Bavaria și mai fusese căsătorită cu regele Wilhelm I de Württemberg.

În 1810 își căsătorește fiica Maria-Louise cu vechiul său inamic, împăratul Napoleon I.

Din 1815 lasă "de facto" conducerea imperiului lui Metternich, ultimii 20 de ani de viață stând departe de problemele politice și economice.

Francisc al II-lea (SIR) Francisc I al Austriei
Date personale
Nume la naștere	Franciscus Josephus Carolus
Născut	12 februarie 1768 Florența
Decedat	2 martie 1835 (67 de ani) Viena
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Maria Anna Ferdinanda Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Theresa de Austria Arhiducele Louis de Austria Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Arhiducele Rainer Joseph de Austria Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]
Căsătorit cu	Elisabeta de Württemberg Maria Theresa de Neapole Maria Ludovika de Austria-Este Caroline Augusta de Bavaria
Copii	Arhiducesa Ludovika Elisabeth Marie Louise, împărăteasă a Franței Ferdinand I Arhiducesa Marie Caroline Arhiducesa Caroline Ludovika Maria Leopoldina, împărăteasă a Braziliei Clementina, Prințesă de Salerno Arhiducele Joseph Franz Leopold Marie Caroline, Prințesă Moștenitoare de Saxonia Arhiducele Franz Karl Arhiducesa Maria Anna Arhiducele Johann Nepomuk Arhiducesa Amalie Theresa
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	șef de stat
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Rege al Ungariei și al Boemiei
Domnie	1 martie 1792 – 2 martie 1835
Încoronare	14 iulie 1792, Frankfurt
Predecesor	Leopold II
Succesor	Ferdinand V
Sfântul Imperiu Roman
Domnie	5 iulie 1792 – 6 august 1806
Predecesor	Leopold II
Împărat al Austriei
Domnie	11 august 1804 – 2 martie 1835
Succesor	Ferdinand V

* 1772: Maria Theresa de Neapole și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807) a fost fiica cea mare a regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a soției lui Maria Carolina a Austriei. A fost prima împărăteasă a Austriei.

Născută Maria Teresa și numită după bunica maternă Maria Tereza a Austriei, a fost cel mai mare copil din cei 17 ai părinților ei, regele și regina Neapolelui și ai Siciliei. Tatăl ei era fiu al lui Carol al III-lea al Spaniei și a prințesei saxone Maria Amalia de Saxonia. Prin mama sa era nepoată a Maria Antoneta. A fost copil preferat al mamei sale până la căsătorie, când Maria Theresa a părăsit curtea.

Fratele ei era viitorul regele Francisc. Printre surori se numărau Luisa Marea Ducesă de Toscana, Prințesa Maria Cristina soția viitorului Charles Felix de Sardinia, Maria Amalia regina Franței și Maria Antonia Prințesă de Asturias.

Maria Theresa împreună cu soțul ei și copiii.

La 15 septembrie 1790 s-a căsătorit cu vărul ei primar Arhiducele Francis de Austria, care mai târziu va deveni Împăratul Roman Francisc al II-lea și apoi Împăratul Francisc I al Austriei. Căsătoria a fost descrisă ca fiind una fericită în ciuda personalităților lor diferite. Maria Theresa iubea carnavalurile și a participat la baluri chiar și atunci când era însărcinată.

Ea a avut o oarecare influență politică. Și-a sfătuit soțul și se crede că a fost parțial responsabilă pentru demiterea lui Johann Baptist Freiherr von Schloissnigg și Graf Colloredo Franz; ea a fost, de asemenea, critică la adresa lui Napoleon și și-a încurajat soțul în războaiele împotriva sa.

Patron important al vieții muzicale vieneze, ea a comandat cantități mari de muzică pentru evenimentele oficiale și uz privat. Joseph Haydn a scris Te Deum pentru cor și orchestră, la cererea ei. El a compus, de asemenea, mase numeroase, pentru a sărbători domnia ei.

Maria Theresa de Neapole și de Sicilia
Împărăteasă și Arhiducesă de Austria Regină a Ungariei, Italiei și Bohemiei
Maria Theresa în 1790
Date personale
Nume la naștere	Maria Teresa Carolina Giuseppina
Născută	12 februarie 1768 Neapole, Italia
Decedată	13 aprilie 1807 (39 de ani) Palatul Hofburg, Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Imperială, Viena, Austria
Cauza decesului	tuberculoză
Părinți	Ferdinand I al celor Două Sicilii Maria Carolina a Austriei
Frați și surori	Maria Amalia a celor Două Sicilii Prințesa Luisa a celor Două Sicilii Maria Christina a celor Două Sicilii Maria Isabelle of Naples and Sicily[*] Maria Anna of Naples and Sicily[*] Princess Maria Cristina Amelia of Naples and Sicily[*] Maria Clotilde of Naples and Sicily[*] Maria Henrietta of Naples and Sicily[*] Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[*] Prince Gennaro of Naples and Sicily[*] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[*] Prince Alberto of Naples and Sicily[*] Leopold, Prinț de Salerno Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia
Căsătorită cu	Francisc al II-lea, Împărat Roman
Copii	Marie Louise, împărăteasă a Franței Ferdinand I Arhiducesa Marie Caroline Arhiducesa Caroline Ludovika Maria Leopoldina, împărăteasă a Braziliei Clementina, Prințesă de Salerno Arhiducele Joseph Franz Leopold Marie Caroline, Prințesă Moștenitoare de Saxonia Arhiducele Franz Karl Arhiducesa Maria Anna Arhiducele Johann Nepomuk Arhiducesa Amalie Theresa
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	cântăreață
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Habsburg-Lorraine
Sfântul Imperiu Roman; Regină a Germaniei
Domnie	1 martie 1792 – 2 martie 1807

·         1777: Friedrich de la Motte Fouqué, poet german (d. 1843)

* 1785: Pierre Louis Dulong FRS (n. 12 februarie 1785 – d. 19 iulie 1838) a fost un fizician și chimist francez. Este cunoscut pentru publicarea legii Dulong-Petit, însă sunt recunoscute și contribuțiile sale referitoare la conducția termică și la căldura specifică a gazelor. Majoritatea contribuțiilor aduse se încadrează în domeniul capacității termice specifice și a conceptului de indice de refracție aplicat gazelor.* 1800: John Edward Gray, FRS (n. 12 februarie 1800 – d. 7 martie 1875) a fost un zoolog britanic. Era fratele mai mare al lui George Robert Gray și fiul botanistului Samuel Frederick Gray (1766–1828). A fost custode al zoologiei la British Museum din Londra din 1840 până în 1874. A publicat mai multe cataloage despre colecțiile muzeului care curpind descrierea unor noi specii de animale.

·         1809: Abraham Lincoln ⁱ/ˈeɪbrəhæm ˈlɪŋkən/ (n. 12 februarie1809 Comitatul LaRue, Kentucky, Kentucky, SUA^[8] – d. 15 aprilie1865,^{[2][3][14][15][16][5][9][10][11][11][11][12][13]} Petersen House[*], SUA) a fost un avocat si om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.^[17][18] Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois, lider al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat^⁠(en) în anii 1830, apoi congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a economiei prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin impunerea de taxe vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus războiului cu Mexicul în 1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate^⁠(en) din 1858, în cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul SUA în fața arhirivalului său, democratul Stephen A. Douglas.

În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA, fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.

Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra Fortului Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale efortului de război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral dreptul de habeas corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii secesioniste și anti-război din statele de graniță, ignorând decizia^⁠(en) judecătorului-șef al Curții Supreme a SUA, Roger Taney^⁠(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte este neconstituțională (doar Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala intervenție britanică dezamorsând Afacerea Trent^⁠(en) la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe către interzicerea sclaviei s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata pentru a proteja sclavii evadați, încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la promovarea în Congres a celui de al treisprezecelea amendament la Constituție^⁠(en), prin care sclavia era desființată definitiv. Lincoln a supravegheat îndeaproape efortul de război, în special numirile generalilor din funcțiile cele mai înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore privind strategia de război a Uniunii. Marina lui Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee, și a preluat controlul asupra principalelor căi fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare dată când un general eșua, Lincoln îl înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.

Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat, Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”^⁠(en) (care susțineau Nordul împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament mai dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu democrații ce se opuneau războiului, denumiți Copperheads^⁠(en) care îl disprețuiau, și cu secesioniștii ireconciliabili care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și adversari unii împotriva altora, făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și printr-un patronaj politic atent plănuit.^[19] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o declarație emblematică a dedicației Americii față de principiile republicanismului, egalității în drepturi, libertății personale și democrației. Lincoln avea o perspectivă moderată asupra Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică de generoasă reconciliere în fața diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea generalului comandant al Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth, actor și simpatizant al Confederației.

Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici^[20] cât și de public^[21] între cei mai mari președinți ai SUA.

President Lincoln in November 1863 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

* 1809: Charles Darwin [tʃɑrlz 'dɑː.wɪn] (n. 12 februarie1809,^{[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]} The Mount, Shrewsbury, Shrewsbury, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[14] – d. 19 aprilie1882,^{[4][5][15][6][7][8][9][11][13]} Down House[*], Downe[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[1]) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”,^[16] toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, „Originea speciilor”, (1859).

Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluției abia prin anii 1930'^[17] iar acum constituie baza evoluționismului sintetic.

Tratează evoluția umană și selecția sexuală în lucrarea Originea omului, urmată de Exprimarea emoțiilor la oameni și animale.

Observațiile sale asupra plantelor au fost publicate într-o serie de cărți, iar in ultima sa lucrare, a examinat râmele și efectul pozitiv al acestora asupra solului.

Interesul lui Darwin pentru ștințele naturale s-a dezvoltat în perioada studiilor de medicină (neterminate) la Universitatea din Edinburgh și de teologie la Universitatea Cambridge.^[19]. Multe din observațiile și datele pe care se bazează ipoteza sa, provin din timpul călătoriei pe mare, cu nava „Beagle”, în urma cărora devine consacrat ca geolog, aducând de asemenea argumente pentru teoria uniformitaristă a lui Charles Lyell. Prin publicarea lucrării „Călătorie pe Beagle”, Darwin devine un autor foarte popular. Observând minuțios distribuția geografică a formelor sălbatice de viață și colectând foarte multe fosile, elaborează în 1838celebra sa teorie a selecției naturale.^[20].

Deși a discutat cu mai multi naturaliști, lui Darwin i-a trebuit o bună perioada de timp pentru a-și continua observațiile în cadrul cărora domeniul geologiei ocupă un loc important^[21]

Materialist și dialectician spontan, teoriile sale exprimă materialitatea lumii vii și susțin originea animală a omului ("Originea omului și selecția sexuală", 1871). Conceptia sa evoluționistă (darvinismul) aflată în contradicție cu teoria fixistă, creaționistă, a avut o mare influență asupra filozofiei cunoașterii. Teoriile lui Darwin stau la baza biologiei moderne, ca o explicație a biodiversității.^[22]

Ca recunoaștere a valorii sale, Darwin a fost unul din cele cinci persoane care, în secolul al XIX-lea, după deces, au fost comemorate prin doliu național^[23] și a fost înmormântat la Westminster Abbey, alături de John Herschel și Isaac Newton

În anul 1839, Charles se căsătorește cu verișoara sa, Emma Wedgwood, și se stabilește în Down House din comitetul Kent.

Charles Darwin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

·         1828: George Meredith, poet și scriitor englez (d. 1909). George Meredith (n. 12 februarie 1828 în Portsmouth; d. 18 mai 1909 în Flint Cottage) a fost un scriitor englez.

A scris o operă realistă de subtilă analiză psihologică, mânuită de pe poziția autorului omniscient, prilejuind intervenții ironice ori aforistice din partea acestuia, care sondează prin intermediul relațiilor comportamentale ale personajelor, conflictele de conștiință între spirit și instinct, fals acoperit de convenția socială.

George Meredith, de George Frederic Watts, 1893 – foto: ro.wikipedia.org

* 1833: Aleksander Piotr Czekanowski (n. 12 februarie 1833, Kremeneț, Volânia - d. 30 octombrie 1876, Sankt Petersburg) a fost un geolog și explorator al Siberiei de origine poloneză.

A studiat medicina la Universitatea din Kiev, apoi geologia la Universitate din Talin. După finisarea studiilor (1857) s-a întors în Kiev, unde a început să lucreze pentru firma „Siemens & Halske”. Pentru participarea la Insurecția poloneză din Ianuarie, a fost deportat în Siberia, unde, din însărcinarea Societății Ruse de geografie, întreprinde explorări geografice în sudul guberniei Irkutsk (1869-1871). În cele trei expediții de explorări geologice, geografice, botanice și zoologice pe Tunguska inferioară (1873), pe Oleniok (1874) și pe cursul inferior al Lenei de la Irkutsk la Bulun (1875), descoperă, în bazinul rîului Tunguska inferioară zăcăminte de carbon, și grafit. Inapoiat la Petersburg (1876), începe munca de prelucrare a bogatelor materiale geografice, paleontologice și geologice adunate. Numele său îi poartă astăzi un masiv deluros dintre Lena și Oleniok, precum și plante, printre care:

• Aconitum czekanovskyi,
• Oxytropis czekanowskii ^[2],
• Saxifraga czekanowskii ^[3],
• Myosotis czekanowskii,
• Papaver czekanowskii,
• Larix czekanowskii ,
• Phoxinus czekanowskii ^[4] (sinonim Rhynchocypris czekanowskii ^[5]) ,
• Dendryphantes czekanowskii,
• Hyperborea czekanowskii,
• Tropodiaptomus czekanowskii ^[6],
• Scoliocentra czekanowskii.

Lucrări practice: Cercetări geologice în Gubernia Irkutsk (Petersburg, 1874), Jurnalul expediției pe rîul Tunguska inferioară, Oleniok și Lena în anii 1873-1875 (1896).

* 1845: Emanoil Protopopescu-Pake, cunoscut și sub numele Pache Protopopescu (n. 12 februarie 1845,^[1] București, Țara Românească – d. 28 aprilie 1893,^[2] București, România), a fost un primar al Bucureștiului și deputat independent conservator,^[3] membru al Grupului fondator al tezelor Partidului Național Liberal.

Născut în „Mahalaua Negustori”, era fiul lui Iancu, protopop și preot la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, de unde și numele „Protopopescu”.

Emanoil Protopopescu a urmat temeinice studii juridice, fiind doctor în drept al universităților din Paris, Bruxelles și Geneva.

Timp de nouă ani (1879 – 1888) a fost profesor de drept la Școala Comercială (care se numește astăzi Școala Superioară Comercială „N. Krețulescu”) din București (al cărei director a fost pentru o scurtă perioadă, în anul 1881), funcție la care a renunțat în aprilie 1888 pentru calitatea de primar al Capitalei, pe care a exercitat-o până în decembrie 1891. Activitatea edilitară nu l-a îndepărtat de Școala Comercială, el având o contribuție esențială la ridicarea edificiului instituției.^[5]

În mai 1876 este numit prefect al poliției capitalei. Pake Protopopescu debutează la prefectura poliției cu oarecari măsuri organizatoare. Între altele ia măsuri contra prostituției și obligă ca femeile înregistrate să circule pe stradă cu un semn distinctiv, o lentă (panglică lată) în eșarfă. De asemenea, toate casele de toleranță să aibă la intrare un număr mare, lesne de văzut de departe, și un felinar roșu. Pe vremuri s-au făcut multe zeflemele asupra acestor inovațiunii care, de altfel, nu s-au putut împământeni

Este considerat unul din cei mai buni primari ai Bucureștiului, fiind cel care a modernizat orașul: a deschis noi linii de tramvai, a reorganizat lucrul primăriei ș.a.^[5] În numai 3 ani a contribuit foarte mult la „europenizarea” orașului prin impunerea unor reguli arhitecturale foarte riguroase, de construire. În vremea sa s-au realizat axele nord-sud și est-vest, construindu-se principalele bulevarde, dar și 28 de școli, școala de comerț de pe strada Domnița, Morga, un azil de noapte cu 40 de locuri, serviciul gratuit de transport cu trăsura al bolnavilor la spital și al morților la morgă. Tot el a introdus iluminatul electric pe bulevardul principal și a amenajat Cișmigiul cu fântâna care reprezenta o copie după acea de la Saint-Cloud, realizată de cel mai ilustru arhitect al lui Ludovic al XIV-lea (1661-1715). De asemenea au fost pavat cu piatră și bolovani numeroase străzi și trotuare.^[7]

Pake-Protopopescu a reușit să finalizeze în anul 1890 prelungirea fostului bulevard al Orizontului (bulevard al cărui nume a fost schimbat în „Pache Protopopescu” la ordinul unui alt edil al capitalei, Nicolae Filipescu). În scurtul său mandat, Emanoil Protopopescu-Pake a acordat o atenție deosebită învățământului, în 1889 inaugurând 28 de școli în București, printre care și actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr”. Printre principalele planuri de modernizare ale Capitalei s-a aflat și transportul în comun, căruia primarul i-a acordat o atenție deosebită. S-a lucrat intens la acea vreme pentru extinderea rețelei de tramvai, dar și pentru impunerea unor reguli civilizate de transport.^[4]

Emanoil Protopopescu-Pake a murit la doar 48 de ani, din cauza unei pietre la ficat „care a rupt vezica fierei și a căzut în pântece unde a făcut puroi”.^[8] Este înmormântat în Cimitirul Bellu.

În anul 1903 a fost realizat un monument de către sculptorul Ion Georgescu, din marmură albă de Carrara, care a fost demolat în anul 1948 de autoritățile comuniste (Partidul Comunist Român).

În prezent, un bulevard din sectorul 2 al capitalei îi poartă numele.^[9]

Clubul de dezbateri al Colegiului Național „Mihai Viteazul” din București îi poartă numele.

Emanoil Protopopescu-Pake
175 de ani de la naștere
Date personale
Născut	12 februarie 1845[1]  București, Țara Românească
Decedat	28 aprilie 1893 (48 de ani)[2]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	boală de ficat[*]
Părinți	Iancu
Ocupație	primar politician profesor Prefect
Activitate
Cauza decesului	boală de ficat[*]
Alma mater	Universități din Paris, Bruxelles și Geneva
Partid politic	Partidul Conservator

* 1851: Eugen von Böhm-Bawerk (n. 12 februarie 1851 – d. 27 august 1914) a fost un economist austriac, contribuitor important și fondator al Școlii austriece de economie.

Böhm-Bawerk a fost ministru austriac de finanțe intermitent între 1895 și 1904. De asemenea a scris o serie de articole extensive și critice la adresa marxismului.

În timpul studiilor la drept la Universitatea din Viena, a studiat lucrarea Principiile economiei a lui Carl Menger, devenind un adept al teoriilor acestuia. Joseph Schumpeter spunea despre Böhm-Bawerk că „era un discipol atât de entuziast a lui Menger, încât era greu de crezut că ar fi avut nevoie de alte influențe

·         1862: Alexandru Davila (n. 12 februarie 1862 - d. 19 octombrie 1929) a fost dramaturg și om de teatru român, fiul doctorului Carol Davila.

A debutat cu poezii. Capodopera lui este drama istorică în versuri „Vlaicu Vodă” (1902) capitol dintr-o proiectată trilogie, „Mirciada”, una dintre operele de bază ale repertoriului dramatic românesc. În ea se evocă, în versuri de amploare romantică, unul dintre momentele de luptă pentru menținerea și întărirea independenței Țării Românești.

Alexandru Davila a fost, ca director al Teatrului Național din București(între 1905 și 1908, apoi între 1912 și 1914) și în calitate de regizor al companiei de teatru (1909), un militant pentru afirmarea dramaturgiei naționale, precum și a celei universale. Pe 5 aprilie 1915 a fost victima unui atentat care l-a imobilizat timp de 14 ani. El a avut doi fii – Carol (Citta) Davila, care a fost ministru plenipotențiar al României în perioada interbelică, la Varșovia și Washington, și pe Theodor Davila, reprezentantul Ford pentru România. Ambii săi fii au sfârșit tragic. Primul s-a sinucis în Statele Unite, iar cel de-al doilea a murit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Alexandru Davila a înființat prima companie particulară de teatru Compania Davila.

Alexandru Davila
Alexandru Davila
Date personale
Născut	12 februarie 1862 Golești, Regatul Vechi al României
Decedat	19 octombrie 1929 (67 de ani) București, Regatul Nou al României
Părinți	Carol Davila, Ana Davila
Căsătorit cu	Ortansa Keminger de Lippa
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, traducător
Activitatea literară
Opere semnificative	Vlaicu Voda Alexandru Davila și Ion Luca Caragiale

* 1864: Gheorghe Văleanu (n. 12 februarie 1864, Slatina - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A fost fiul lui Costică și a Mariei Văleanu (născută Niculescu).^[2]

Generalul Gheorghe Văleanu a fost un ofițer din aram geniu, absolvind succesiv: Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București - 1884, Universitatea tehnică din Paris - 1888, Școala de Aplicație pentru Artilerie și Geniu, din Fontainebleau - 1889, Școala Superioară de Război.^[3]

La începutul Primului Război Mondial a comandat Corpul 4 Armată,^[4] ulterior fiind comandant al Corpului 4 Armată și Corpului 2 Armată pe timpul Bătăliei de la Mărăști.

Gheorghe Văleanu
Date personale
Născut	12 februarie 1864 Slatina, România
Părinți	Costică și Maria Văleanu (născută Niculescu)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
Comandant al Corpului 4 Armată
În funcție
1917 - 1917
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1882 - 1884) Universitatea tehnică din Paris (1884 - 1888) Școala de Aplicație pentru Artilerie și Geniu, din Fontainebleau (1888 - 1889) Școala Superioară de Război
Activitate
Ramura	Geniu
Gradul	Sublocotenent (1884) Locotenent (1887) Căpitan (1890) Maior (1895) Locotenent-colonel (1901) Colonel (1907) General de brigadă (1912) General de divizie[1]
A comandat	1914 - comandant al Diviziei 2 Infanterie 1916 - comandant al Cetății București
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916)

* 1864: Infanta Eulalia a Spaniei (12 februarie 1864 – 8 martie 1958) a fost infantă a Spaniei cunoscută pentru cărțile ei controversate.

Infanta Eulalia a Spaniei
Ducesă de Galliera
Date personale
Nume la naștere	Maria Eulalia Francisca de Asis Margarita Roberta Isabel Francisca de Paula Cristina Maria de la Piedad
Născută	12 februarie 1864 Madrid, Spania
Decedată	8 martie 1958 (94 ani, 24 zile) Irun, Spania
Înmormântată	Panteón de Infantes[*]
Părinți	Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei
Frați și surori	Alfonso al XII-lea al Spaniei Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[*] Isabella, Prințesă de Asturia Infanta María de la Paz a Spaniei Infanta María del Pilar of Spain[*] María de la Concepción de Borbón y Borbón[*] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[*]
Căsătorită cu	Infantele Antonio, Duce de Galliera
Copii	Alfonso de Orleans y Borbón Luís Fernando de Orleans y Borbón
Cetățenie	Spania
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1879 - S-a născut prozatorul Virgil Caraivan (m.1966).

·         1881: Anna Pavlova (în rusă Анна Павловна (Матвеевна) Павлова; n. 12 februarie 1881,^[ Sankt Petersburg, Imperiul Rus – d. 23 ianuarie 1931, Haga, Țările de Jos) a fost balerina principală din Baletul Imperial Rus și din Ballets Russes al lui Sergei Diaghilev. Este cunoscută pentru baletul Moartea lebedei

Anna Pavlova
Anna Pavlova
Date personale
Născută	12 februarie 1881[1][2][3]  Sankt Petersburg, Imperiul Rus[4][5]
Decedată	23 ianuarie 1931 (49 de ani)[1][5][2][6][3][7]  Haga, Țările de Jos[8][5]
Înmormântată	Londra
Cauza decesului	Pleurezie
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	balerină coregrafă[*] The Dancer[*]
Activitate
Cauza decesului	Pleurezie
Alma mater	Academia de balet Vaganova[*]

·         1884: Max Beckmann, pictor și grafician german (d. 1950)

·     1885 - S-a născut Julius Streicher, politician german, fondatorul saptamanalului Der Sturmer, principalul organ de propaganda antisemita nazista din Al treilea Reich; (d. 1946).

Julius Streicher – foto: ro.wikipedia.org

Julius Streicher (n. 12 februarie 1885, Fleinhausen lângă Augsburg — d. 16 octombrie 1946, Nürnberg) a fost un criminal de război nazist, politician național-socialist, fondatorul, proprietarul și editorul săptămânalului Der Stürmer, care a devenit principalul organ de propagandă antisemită nazistă din Al treilea Reich.

După cel de al doilea război mondial, Julius Streicher a fost acuzat, judecat și condamnat la moarte în primul proces de la Nürnberg, fiind găsit vinovat de crime împotriva umanității și executat prin spînzurare, în 1946. Julius Streicher s-a născut la Fleinhausen, Bavaria, fiind unul din cei 9 copii ai lui Friedrich și Anna (n.Weiss) Streicher.

Julius Streicher a fost de profesie învățător, fiul unui învățător și locotenent rezervist (decorat în Primul Război Mondial). Julius Streicher a fost obsedat de antisemitism din fragedă copilărie. În 1940 a fost exclus din posturile de partid în urma comportamentelor sale inaccetabile pe plan economic și personal.

* 1889: Enrico Bompiani (n. 12 februarie 1889 la Roma – d. 22 septembrie 1975 la Roma) a fost un matematician italian. A fost membru de onoare al Academiei Române și a altor foruri științifice din Liège, Viena, Bruxelles și unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică.

A fost profesor la Universitatea din Roma, vicepreședinte la Academia dei Lincei și doctor în matematici pure.

Activitatea sa științifică a vizat cu precădere stabilirea bazelor geometriei diferențiale. De asemenea, s-a ocupat de studiul rețelelor conjugate pe o suprafață într-un spațiu proiectiv.

În 1936, a scos la suprafață rezultate noi în domeniul geometriei proiective, iar în 1936 proprietățile suprafeței lui Veronese.

Descoperirile lui Bompiani au constituit o preocupare pentru matematicienii români: Froim Marcus, Constantin P. Bogdan, I. Creangă, Ilie Popa.

În 1936, Bompiani a vizitat România, prilej cu care a susținut o serie de conferințe.

·         1893 - S-a născut generalul american Omar Nelson Bradley (m.08.04.1981).

·         1894 - S-a născut pictorul şi gravorul R. Iosif (Raoul Rosenblut) (m.1975).

·         1894: Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț - d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu^[1]. Pseudonimul, „dezagreat de ea”^[2], i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”^[3].

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață”^[4] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență^[5].

A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie^[5], iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura " Viața Românească " , urmează volumul de versuri " Fluturi de noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul " Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar,Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele^[5].

Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).^[5]

A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași

Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”^[8]. George Călinescu afirmă^[9]: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie^[10]: „Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

Poezii:

• Lumini și umbre, Editura Viața Românească, Iași, 1923;
• Fluturi de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1926;
• Cântec de comoară, Editura "Nationala" S. Ciornei, București, 1931;
• Jucării, București, 1938;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939;
• Catinca și Catiușa, două fete din vecini (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Stăpânul lumii, Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Alb și negru (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1949;
• Baba Iarna intră-n sat, Editura Tineretului, București, 1954;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1956;
• Versuri, prefață de Const. Ciopraga, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1957;
• Poezii, București, 1959;
• Partidului de ziua lui, București, 1961;
• Poezii (1928-1963), prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1964;
• Cele mai frumoase poezii, prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1965;
• Poezii, Editura Ion Creangă, București, 1975;
• Ariciul împărat, Editura Ion Creangă, 1985

Proză:

• Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese), Editura Cartea Românească, București, 1928;
• Grădina cu amintiri. Și alte schițe, Editura Cartea Românească, București, 1929;
• Licurici. Cronici fantastice și umoristice, Editura Cartea Românească, București, 1930;
• În târgușorul dintre vii, Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1939;
• A murit Luchi..., Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, București, 1942;
• Prietenii mei, scriitori..., E.S.P.L.A., București, 1960;
• Albumul cu poze, I-II, București, 1957-1967;
• Scrieri în proză, Editura Junimea, Iași, 1971-1972, 2 volume;
• Unchiul din America (vodevil), Iași, 1924;
• Carte de citire pentru clasa IV-a primară, Craiova, 1937
• Inscripții pe marginea anilor, articole, ed. îngrijită și prefață de George Sanda, Iași, 1973;
• Scrieri despre teatru, îngrijită și prefață de George Sanda, Editura Junimea, Iași, 1978.

Traduceri:

• M. Bulatov - Gâște călătoare, București, 1948;
• K.D. Ușinski - Baba iarna face pozne, București, 1948 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• A.I. Kuprin - Sulamita, București, 1948;
• Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov, București, 1949 (în colaborare cu Mihail Baras);
• Lev Kassil - Sub semnul lui Marte, București, 1949 (în colaborare cu Xenia Stroe);
• S. Marșak - Puișorii în cușcă, Oradea, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• Vera Panova - Tovarăși de drum, București, 1949;
• Mihail Bubennov - „Mesteacăn alb”, I-II, București, 1949-1954 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• M. Auezov - Abai: roman-epopee, București, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• K.A. Fedin - O vară neobișnuită, București, 1950 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Primele bucurii, București, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Sanatoriul Arktur, București, 1964;
• Galina Nikolaeva - Secerișul, București, 1951 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Povestea Nastei Kovșova, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Mihail Slonimski - Inginerii, București, 1951 (în colaborare cu St. Siclodi);
• Valentin Kataev - Pentru puterea sovietelor, București, 1954 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Livada din stepă, București, 1959 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• A.N. Tolstoi - Calvarul, București, 1954 (în colaborare cu Gh. C. Stere);
• A.P. Gaidar - Opere, I-III, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Timur și băieții lui, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Poveste despre secretul militar : Despre Malciș-Kabalciș și cuvîntul său de onoare, București, 1956 (în colaborare cu N. Gumă); Ceașca albastră, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Ciuk și Ghek, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Școala, București, 1960 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Piatra cea fierbinte, București, 1961; (în colaborare cu Nicolae Gumă); Comandantul cetății de zăpadă (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Leonid Leonov - Lăcustele, București, 1957 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Serghei Mihalkov - Unchiul Stiopa, București, 1956;
• M. Postupalskaia - Aur curat, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Arthur Conan Doyle - O lume dispărută, București, 1958 (în colaborare cu Rodica Nenciulescu);
• A.P. Cehov - Opere, VI, VII, XII, București, 1957-1963 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• V.G. Korolenko - Povestea unui contemporan, București, 1958 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• E. Voynich - Tăunul, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961;
• Guy de Maupassant - O viață, București, 1961; Opere, București, 1966 (în colaborare cu R. Malcoci și Lucia Demetrius);
• Božena Němcová - Vârtelnița de aur - București, 1967 (în colaborare cu Livia Storescu și Ionescu-Nișcov).

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir
Date personale
Nume la naștere	Alexandrina Gavrilescu
Născută	12 februarie 1894 Cotu Vameș, județul Neamț
Decedată	8 iunie 1967 (73 de ani) Iași, județul Iași
Înmormântată	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Părinți	Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, publicist
Pseudonim	Otilia Cazimir
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Iași
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1912 - 1967
Subiecte	natură, viața personală
Specie literară	liric
Operă de debut	Lumini și umbre, 1923 Otilia Cazimir și George Topîrceanu     Otilia Cazimir între Mihail Sadoveanu și soția lui, Ecaterina, în grădina casei sadoveniene din Copou. În stânga sus este George Topîrceanu.     Casa memorială Otilia Cazimir din Iași

·         1899 - S-a născut romancierul Isac Peltz („Foc la Hanul cu Tei”, „Nopţile domniţei Mili”) (m. 1980)

·         1901: Jean Georgescu, regizor și actor român (d. 1994). Jean Georgescu (n. 12/25 februarie 1904, București; d. 8 aprilie 1994, București) a fost un regizor, scenarist și actor român.

* 1902: Aurel Vijoli (n. 12 februarie 1902, Telechi-Recea, Comitatul Făgăraș, azi Recea, județul Brașov - d. 1 iulie 1981) a fost un comunist român, Guvernator al Băncii Naționale a României (1947 - 1948) și întâiul Președinte al „Băncii de Stat a Republicii Populare Române” (1948 - 1952), ministru de finanțe al României între 1957 - 1968.

Aurel Vijoli s-a născut la 12 februarie 1902, în localitatea Telechi-Recea, din Comitatul Făgăraș, azi Recea, din județul Brașov, în familia învățătorului Bartolomei Vijoli (21 august 1866 - 16 noiembrie 1918) și a soției sale, Maria Țestea (30 mai 1881 - 06 iunie 1924). Tatăl său era originar din satul Gura Văii, Brașov, fiind fiul lui Dănilă Vijoli (d. 07 martie 1906) și al Anei Zâmborean (05 iulie 1839 - 08 mai 1924).

Aurel Vijoli a fost licențiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, doctor în drept; a fost angajat la Banca Națională a României din august 1923.^[1]

În anul 1943 a devenit membru al Partidului Comunist din România.^[2]

Aurel Vijoli a deținut diverse funcții în cadrul acestei instituții, inclusiv cea de guvernator al Băncii Naționale în perioada 18 noiembrie 1947 - 5 martie 1952. În aceasta calitate, Aurel Vijoli a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist Român:

• februarie 1948 - toate instituțiile de credit au fost radiate din registrul societăților bancare, ele putând fi reînscrise doar pe baza unei noi autorizații de funcționare emise de Curtea Superioară Bancară cu avizul B.N.R.;
• 11 iunie 1948 - au fost naționalizate Societatea Națională de Credit Industrial, Casa de Economii și Cecuri Postale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni;
• Întreprinderile naționalizate puteau primi credite doar de la B.N.R.;
• 13 august 1948 - Legea pentru dizolvarea și lichidarea întreprinderilor bancare și instituțiilor de credit;
• 13 noiembrie 1948 - Banca Națională a României a devenit prin lege Banca de Stat a Republicii Populare Române, guvernatorul a devenit președinte fiind în același timp și adjunct al ministrului Finanțelor;
• Banca de Stat a R.P.R. putea acorda doar credite pe termen scurt în baza planului de credite;
• septembrie 1949 - a fost introdus planul de casă, prima etapă în „realizarea controlului prin leu”;
• 27 ianuarie 1952 - s-a publicat Hotărârea Consiliului de Miniștri privind realizarea unei noi reforme monetare; conducerile Ministerului de Finanțe și Băncii de Stat au fost acuzate de sabotarea reformei monetare, printre vinovați se număra și Aurel Vijoli, demis din funcție și ulterior arestat sub acuzația de „sabotare a economiei naționale”.

Arestarea lui Aurel Vijoli a fost urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a R.P.R. a unui număr mare de specialiști, care au fost înlocuiți cu persoane care se întorceau de la studii din U.R.S.S. sau cu diverși membri ai P.M.R. cu pregătire profesională redusă.^[1]

Odată cu arestarea lui Vasile Luca, Vijoli a fost anchetat pentru complicitate la felul în care a decurs reforma monetară și naționalizarea și nu a mai primit nici o însărcinare. Aurel Vijoli se opusese celei de-a doua stabilizări (din 1952)^[3]

După ce a fost reabilitat, a fost numit ministru al Finanțelor în Guvernul Chivu Stoica (2) (20 martie 1957 - 20 martie 1961), Guvernul Ion Gh. Maurer (1) (21 martie 1961 - 17 martie 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (2) (18 martie - 20 august 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (3) (21 august 1965 - 8 decembrie 1967) și Guvernul Ion Gh. Maurer (4) (9 decembrie 1967 - 16 iulie 1968), devenind totodată membru al CC al PCR (1960-1974) și apoi membru al Comisiei Centrale de Revizie (1974-1981).

• 

  Bancnotă de 100 de lei emisă în 5 decembrie 1947, de Banca Națională a României, purtând semnătura guvernatorului Aurel Vijoli (pe reversul bancnotei)
   
• 

  Bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 de lei, emisă la 18 iunie 1948, de Banca Națională a României, purtând semnătura guvernatorului Aurel Vijoli (pe aversul bancnotei)
   
• 

  Bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 de lei, emisă la 18 iunie 1948, de Banca Națională a României (revers)

·         1905: Theodor Burghele (n. 12 februarie 1905, Iași - d. 3 iunie 1977, București) a fost un reputat medic chirurg și urolog, membru titular și președinte al Academiei Române. Între anii 1972-1975, a deținut funcția de ministru al sănătății; a fost membru supleant al CC al PCR

Theodor Burghele s-a născut la data de 12 februarie 1905 în orașul Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iași (1922-1928), obținând în anul 1929, la Iași, titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza "Splenomegalia micotică". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931).

Și-a început activitatea profesională ca asistent universitar la clinica chirugicală și urologică condusă de către prof. dr. Nicolae Hortolomei, al cărui elev a fost. În anul 1937, Burghele a devenit șef de lucrări, iar în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea.

În anul 1946, când se înființează o clinică de chirurgie a căilor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit în funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și a preluat conducerea unității. Ca urmare a demersurilor prof. Burghele s-a creat în anul 1965 la acel spital o policlinică de urologie și nefrologie, unde se făceau investigații complexe asupra bolnavilor trimiși din întreaga țară, în vederea efectuării de intervenții operatorii sau a tratamentelor ambulatorii.

Între anii 1957-1972 a fost rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. În anul 1969 a obținut titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru corespondent (1955) și apoi membru titular (1963) al Academiei Române. De asemenea, între anii 1976-1977, a fost președinte al Academiei Române.

A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăți și foruri medicale din țară sau internaționale: Societatea română de chirurgie, Academia franceză de medicină, Asociația franceză de urologie, Societatea internațională de chirurgie, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris ș.a. A făcut parte din colegiul de redacție al revistelor: Chirurgia, Urologia internationalis, European Urology, Urologija y Nephrologia, Experimentalnia Hirurgija y Anestesiologija, Excepta medica (Surgy), International Urology and Nephro.

Șef de școală chirurgicală, remarcabil chirurg și profesor extrem de sever^[2], prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât și în diferitele studii publicate: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, șocul chirurgical, anestezie și reanimare modernă, chirurgie experimentală.

În perioada 24 aprilie 1972 - 18 martie 1975, prof. dr. Theodor Burghele a deținut funcția de ministru al sănătății în guvernele din România, devenind și medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care suferea de unele disfuncții ale aparatului urinar. A încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în orașul București, în urma unui infarct miocardic.

Theodor Burghele a avut doi frați și o soră:

• Maria căsătorită cu generalul Dumitru Antonescu;
• Alexandru, funcționar de bancă;
• Constantin de profesie inginer care s-a căsătorit cu Paulina Elisa Negulescu.

Theodor Burghele a fost căsătorit cu Valentina Evghenia de origine rusească, ea fiind născută în Imperiul Rus pe 12 martie 1903. Există mențiuni documentare prin care se atestă faptul că Valentina Evghenia mai fusese căsătorită o dată, dar soțul ei a murit în timpul celui de al doilea război mondial. Această informație se regăsește în dosarele Securității. În aceste dosare se relevă și faptul că Valentina ar fi fost un timp femeie de serviciu în casa lui Theodor Burghele : în anul 1964 cei doi s-au căsătorit. Theodor și Valentina Evghenia nu au avut copii, singurul Burghele cu urmași a fost Constantin. Aceștia trăiau la București și Frankfurt.

Theodor Burghele
Profesorul Theodor Burghele
Date personale
Născut	12 februarie 1905 Iași, România
Decedat	3 iunie 1977, (72 de ani) București, Republica Socialistă România
Frați și surori	Maria, Constantin, Alexandru
Căsătorit cu	Valentina Evghenia
Naționalitate	română
Etnie	România
Ocupație	medic
Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București
În funcție 1957 – 1972
Președinte al Academiei Române
În funcție 1976 – 1977
Precedat de	Miron Nicolescu
Succedat de	Gheorghe Mihoc
Ministrul Sănătății
În funcție 24 aprilie 1972 – 18 martie 1975
Membru supleant al CC al PCR
Medic personal al lui Nicolae Ceaușescu
Premii	Om de știință emerit
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea de Medicină din Iași
Președinte al Academiei Române
Membru titular al Academiei Române

* 1910: Lee Byung-chul (12 februarie 1910 Uiryeong, Gyeongsangnam-do – 19 noiembrie 1987 Seul) a fost fondatorul Samsung Group și unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din Coreea de Sud. După ruperea chaebol-ului Hyundai, Samsung este acum cel mai mare grup de afaceri din Coreea de Sud.* 1913: Grigore Kiazim (n. 12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea — d. 2 iunie1989, București) a fost un mare rapsod al cântecului dobrogean și solist instrumentist consacrat pe plan național la mandolină, cobză și banjo. Pentru cobză, marele merit al artistului constă în curajul de a aborda și realiza o creație solistică deosebită cu acest instrument.

S-a născut la data de 12 februarie 1913, în localitatea Măcin, județul Tulcea, într-o familie mixtă din punct de vedere etnic: mama de naționalitate română, tatăl de naționalitate turcă.

A fost printre primii cobzari din România care, încă din anii 1930, alături de jocuri dobrogene și piese din folclorul turc, s-a remarcat în interpretarea pieselor concertante.

În 1934 și-a început colaborarea cu redacția de folclor a Societății de Radiodifuziune.

Este primul cobzar angajat la formarea Ansamblului „Ciocârlia” în 1950 și la formarea Ansamblului „Rapsodia Română” în 1971. Colaborează pentru perioade scurte și cu Ansamblul „Perinița” și „Doina” al Armatei.

În perioada 1973-1975 își formează propriul taraf specializat pe muzica tradițională a comunităților etnice din Dobrogea: români, turci, tătari.

Timp de 50 de ani a colaborat cu redacția de folclor a Radiodifuziunii, cu casa de discuri Electrecord și cu renumitele ansambluri „Rapsodia Română”, „Perinița”, „Doina” al Armatei și „Ciocârlia” al Ministerului Apărării, având pentru o scurtă perioadă și o formație ce îi purta numele.

Moare la 2 iunie 1989 la București, în locuința sa de lângă Piața Reșița, loc unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții cântând în barurile și localurile din zonă.

„Pe neașteptate, într-o zi de la începutul lunii iunie 1989, strunele inimii generoase ale maestrului, s-au rupt, iar glasul mandolinei și a celorlalte instrumente fermecate a tăcut. Atunci, sufletele ni s-au umplut de durere și plumb. Pleca dintre noi un mare artist.”

— Aurel Băbeanu, în revista Doina, 1992

Grigore Kiazim
Date personale
Născut	12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea
Decedat	2 iunie 1989, București
Activitate
Gen muzical	muzică tradițională și populară românească și turcească din Dobrogea
Instrument(e)	mandolină, cobză, banjo
Case de discuri	Electrecord

·         1915: Vasili Nikolaevici Ajaev, scriitor rus (d. 1968)

·         1918: Julian S. Schwinger, fizician american (d. 1994)

·         1922 - S-a născut scriitorul Valeriu Gorunescu.

·         1923: Franco Zeffirelli, în registrul de stare civilă Gianfranco Corsi Zeffirelli (n. 12 februarie 1923, Florența, Regatul Italiei – d. 15 iunie 2019, Roma, Italia) a fost un realizator, scenarist, producător și actor italian.

Regizor:

• 1957 : Camping
• 1964 : Maria Callas la Covent Garden (Maria Callas at Covent Garden) (TV)
• 1967 : Îmblânzirea Scorpiei - The Taming of the Shrew
• 1968 : Romeo și Julieta (Titlul original: Romeo e Giulietta) (Romeo and Juliet)^[14]
• 1972 : Fratele Soare, sora Lună (Titlul original: Fratello sole, sorella luna)
• 1977 : Isus din Nazareth (Titlul original: Gesù di Nazareth) (miniserial TV)
• 1979 : Campionul (Titlul original: Il campione) (The Champ)
• 1981 : O dragoste fără sfârșit (Titlul original: Amore senza fine ) (Titlul în engleză: Endless Love)
• 1982 : La Traviata^[15]
• 1982 : Paiațe (Titlul original: I Pagliacci)^[16]
• 1982 : Cavaleria rusticană^[17]
• 1986 : Otello^[18]
• 1988 : Tânărul Toscanini (Titlul original: Il Giovane Toscanini)
• 1989 : 12 regizori pentru 12 orașe (Titlul original, în italiană: 12 registi per 12 città)
• 1990 : Hamlet^[19] (Titlul în italiană: Amleto)
• 1991 : Turandot^[20]
• 1991 : Șase personaje în căutarea unui autor (Titlul original, în italiană: Sei personaggi in cerca d'autore)^[21]
• 1992 : Don Carlos^[22] (TV)
• 1993 : Povestea unei pitulice (Titlul original: Storia di una capinera)^[23]
• 1996 : Jane Eyre^[24]
• 1999 : Un ceai cu Mussolini (Titlul original, în italiană: Un tè con Mussolini) (Tea with Mussolini)
• 2002 : Callas Forever^[25]
• 2005 : Trei frați (Titlul original, în italiană: Tre fratelli)

Scenarist:

• 1957 : Camping
• 1967 : Îmblânzirea scorpiei (Titlul în italiană: La bisbetica domata) (Titlul în engleză: The Taming of the Shrew)^[19]
• 1968 : Romeo și Julieta (Romeo and Juliet)^[19]
• 1972 : Frate Soare, soră Lună (Titlul original, în italiană: Fratello sole, sorella luna)
• 1977 : Isus din Nazareth (Titlul original în italiană: Gesù di Nazareth) (miniserial TV)
• 1982 : La Traviata^[26]
• 1986 : Otello^[19]
• 1990 : Hamlet^[19](Titlul original în italiană: Amleto)
• 1996 : Jane Eyre
• 2005 : Trei frați (Titlul original: Tre fratelli)

Producător:

• 1967 Femeia îndărătnică - The Taming of the Shrew
• 1967 : Îmblânzirea scorpiei (Titlul în italiană: La bisbetica domata) (Titlul în engleză: The Taming of the Shrew)

Actor:

1947 : L'Onorevole Angelina : Filippo Carrone

Recompense:

• 2002 David di Donatello Awards - Special David
• 1991 David di Donatello Awards - David, pentru Hamlet (1990) (Pentru cel mai bun film străin)
• 1979 David di Donatello Awards - European David
• 1972 David di Donatello Awards - David, pentru Frate Soare, soră Lună (1972) (Pentru cea mai bună regie)
• 1986 Emmy Awards - Emmy, pentru Cavalleria Rusticana (1972)
• 1985 Emmy Awards - Emmy, pentru Paiațe(1982)
• 1969 Sindicatul Național Italian al Jurnaliștilor de Film - Panglica de argint, pentru cel mai bun regizor de film: Romeo și Julieta, (1968)

• 1999 Festivalul internațional de film de la Karlovy Vary, Premiuil special pentru contribuția în lumea filmului
• 1973 Festivalul Internațional al Filmului de la San Sebastián - OCIC Award, pentru filmul Frate Soare, soră Lună (1972)

Nominalizări:

• 1983 Oscar, pentru Traviata (1983)
• 1969 Oscar, pentru Romeo și Julieta (1968)
• 1987 BAFTA, pentru Otello (1986)
• 1984 BAFTA film Award, pentru cel mai bun film străin, pentru Traviata (1983)
• 1978 BAFTA TV Award, pentru Isus din Nazareth (1977)
• 1969 BAFTA Film Award, pentru cea mai bună regie, pentru filmul Romeo și Julieta (1968)
• 1986 Festivalul de Film de la Cannes - Palme d'Or, pentru Otello (1986)
• 1969 Directors Guil of America, USA - DGA Awards, pentru filmul Romeo și Julieta (1968)
• 1969 Golden Globes, USA - Golden Globe, pentru Romeo și Julieta (1968)
• 1995 Gramado Film Festival - Golden Kikito, pentru cel mai bun film latin, pentru filmul Povestea unei pitulice (1993)
• 1971 Laurel Awards - Golden Laurel, Best Director, locul 5
• 1982 Razzie Awards - Razzie Award, pentru filmul Dragoste fără sfârșit (1981)

Gianfranco Corsi Zeffirelli
Regizorul Franco Zeffurelli
Date personale
Nume la naștere	Gian Franco Corsi Zeffirelli
Născut	12 februarie 1923 Florența, Italia.
Decedat	15 iunie 2019 (96 de ani)[4][5][6][7]  Roma, Italia[8]
Înmormântat	Cimitero delle Porte Sante[*]
Cauza decesului	boală
Naționalitate	italiană
Cetățenie	Italia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Realizator, scenarist, actor, producător
Pseudonim	Franco Zeffirelli
Partid politic	Forza Italia[*], Creștin-Democrația[*]
Limbi	limba italiană[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Camping, 1957
Opere semnificative	Fratello sole, sorella luna; Romeo e Giulietta; Gesù di Nazareth; Franco Zeffirelli, în 2008

* 1924: Banu Rădulescu (n. 12 februarie 1924 ^[1] București - d. 10 decembrie1998, Berlin) a fost un doctor în medicină, deținut politic în două rânduri, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1967, fondatorul din 1990 și redactorul-șef al revistei Memoria, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".^[2]

A fost absolvent al Liceului Militar "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".

Banu Rădulescu a fost arestat în 1948, pe când era student la medicină în anul VI, și a fost eliberat în 1954.^[3] În cei 6 ani de pușcărie, Banu Rădulescu a schimbat 7 locuri de detenție

Scrieri:

• Dincolo de așteptare, Editura Pentru Literatură, București, 1967
• Lumina si piatra, București, 1972
• Păsările mari nu cântă, București, 1976; reeditare Editura Institutul Cultural Român, 2005. ISBN 973-577-471-2
• Nimic despre fericire, Editura Militară, București, 1984
• În iarbă cu fața la soare, Editura Cartea românească, București, 1989

* 1926: Irene Camber-Corno (n. 12 februarie 1926, Trieste, Italia) este o fostă scrimeră italienă specializată la floretă. A cucerit o medalie de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1952 din Helsinki și o medalie de bronz la cele din 1960 de la Tokyo. A fost și campioană mondială la individual în 1953 și pe echipe în 1957.* 1928: Victor Axinciuc (n. 12 februarie 1928, Vlăsinești, Județul Dorohoi)^[1]este un economist, membru de onoare al Academiei Române din 2011

Victor Axinciuc s-a născut la Vlăsinești, județul interbelic Dorohoi, acum parte din județul Botoșani, fiind fiul Anetei (n. Hrițcu) și al lui Gheorghe Axinciuc. Când acesta avea patru ani, toată familia s-a mutat în târgul Săveni, până la terminarea a două clase primare. După aceea, familia s-a stabilit la Botoșani unde a stat până la terminarea liceului. A urmat apoi Academia de Studii Economice, de unde a absolvit în 1951. A fost numit asistent universitar și a continuat să lucreze acolo timp de șase decenii. În 1956 și-a susținut doctoratul la universitatea „Lomonosov”, devenind conferențiar universitar.^[1]

În 1970 devine membru al Comisiei de Istorie Economică și Istoria Gândirii Economice a Academiei Române, iar din 1981, vicepreședintele al acestei comisii.^[1]

A participat activ la congrese ale Asociației Internaționale de Istorie Economică, Asociației Internaționale de Istorie, Asociației de Studii Sud-Est Europene, precum și alte conferințe și colocvii de profil din țară și străinătate. Pentru activitatea științifică prodigioasă i s-au conferit ordine și diplome: Ordinul Meritul Științific (1970), Premiile Academiei Române, P.S. Aurelian (1980) și Victor Slăvescu (2002); Diploma meritul Academic (2008) printre altele.^[1]

În noiembrie 2011, Tudorel Postolache, Mugur Isărescu și Iulian Văcărel l-au recomandat pentru Academia Română pentru cei șaizeci de ani de cercetări și publicații analizând trecutul și structura economiei românești și concluziile acestuia privind locul României pe piața internațională, printre altele. Pe 15 decembrie în același an, recomandarea a fost acceptată și Victor Axinciuc a devenit membru al Academiei Române

Victor Axinciuc
Date personale
Născut	12 februarie 1928 (91 de ani) Vlăsinești, Județul Dorohoi
Părinți	Aneta (n. Hrițcu) și Gheorghe Axinciuc
Naționalitate	România
Ocupație	economist
Activitate
Alma mater	Academia de Studii Economice (1951) Universitatea „Lomonosov” (1956)
Premii	Ordinul Meritul Științific (1970), Premiile Academiei Române, P.S. Aurelian (1980) și Victor Slăvescu (2002); Diploma meritul Academic (2008)
Membru de onoare al Academiei Române

·         1929 - S-a născut memorialistul Aurel-Sergiu Marinescu, stabilit din 1975 în SUA ("Prizonier în propria ţară", "O contribuţie la istoria exilului românesc").

·         1930 - S-a născut criticul literar Theodor Vârgolici.

* 1933: Constantin Costa-Gavras (greacă: Konstantinos Gavras - Κωνσταντίνος Γαβράς, n. 12 februarie 1933) este un regizor și producător de film francez.

După ce a absolvit în 1958 ^{[necesită citare]}, Costa Gavras i-a avut drept mentori pe Rene Clement, Rene Clair și Jacques Demy.^[2] În 1982, Costa Gavras a acceptat conducerea Cinematecii Franceze.^[2] De-a lungul carierei sale, Costa Gavras s-a dovedit a fi un avocat neobosit al prezervării filmelor și al libertății artistice, ducând mai departe faima internațională a instituției.^[2]

Fiul său, Romain Gavras, este și el regizor de film

·         1935 - S-a născut Gene McDaniels, cântăreţ american.

·         1935 - S-a născut Ray Manzarek, clăpar şi compozitor american (The Doors).

·         1937: Victor Emmanuel, Prinț de Neapole

* 1939: John D. Hancock (n. 12 februarie 1939, Kansas City, Missouri) este un regizor și scenarist american.* 1939: Raymond Daniel Manczarek Jr. (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois- d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

·         1942 - S-a născut Petru Jaleş, poet, traducător, prozator. Din 1979, s-a stabilit în SUA ("Menuet", "Poemele mării").

·         1942 - S-a născut Kenny Dino, cântăreţ american.

·         1942- S-a nascut politicianul israelian Ehud Barak. Ehud Barak (născut Ehud Brug) este un general (rez.) și politician israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene (1991-1994) apoi, lider al Partidului Muncii și prim-ministru al Israelului (6 iulie 1999-7 martie 2001).

* 1942: Terry Ballantine Bisson (n. 12 februarie 1942,^[1][2] Owensboro[*], SUA) este un scriitor american de science-fiction & fantasy cel mai cunoscut pentru povestirile sale. A câștigat mai multe premii Hugo și Nebula. Povestirea sa „macs” din 1999 a câștigat în 2001 Premiul Locus și Premiul Nebula pentru cea mai bună povestire.

·         1944 - S-a născut Moe Bandy, cântăreţ şi chitarist country american.

* 1946: Nicolae Pantea (n. 12 februarie 1946 în Beliu, Arad) este un fotbalist român care a jucat la FC Steaua București.

·         1948: Octavian-Mircea Purceld, politician român

* 1948: Raymond (Ray) Kurzweil (n. 12 februarie1948) este un vizionar, inovator și inventator american evreu, pionier în domeniul recunoașterii caracterelor optice, al sintezei text-vorbire, al tehnologiei de recunoaștere a vocii și al keyboardurilor muzicale electronice.

Bill Gates se referă la Kurzweil ca fiind unul dintre cei mai importanți experți în domeniul inteligenței artificiale^[7]

Ziarul Wall Street Journal îl consideră un „geniu fără repaos”, iar revista Forbes îl numește „mașina gânditoare absolută”.^[8]

Ray Kurzweil este autorul legii întoarcerilor accelerate privind singularitatea tehnologică.

• n anii 2010, dispozitive speciale vor proiecta imagini direct în ochiul uman, creând efectul de realitate virtuală (ochelari cu efecte 3D). Telefoanele mobile, încorporate în haine, vor trimite un sunet direct în ureche (bluetooth). „Asistentul virtual” îi va ajuta pe oameni în multe activități de zi cu zi. În special, acesta va fi în măsură să producă traduceri instantanee a unei limbi străine. Computere mici conectate la internet, totul va fi strâns integrat cu viața zilnică.
• Potrivit lui Kurzweil, deja în 2014 capacitatea supercomputer-ului va fi egală cu capacitatea creierului uman. Calculatoarele vor înceta să existe ca obiecte separate și vor lua o formă neconvențională, fiind fi incorporate în haine și obiecte banale/casnice. Realitatea virtuală va implica nu numai vederea și auzul, dar și toate simțurile.
• Până în 2020, computerele personale vor ajunge la o puterea de calcul egală creierului uman. În anii 2020, în scopuri medicale va începe utilizarea nanomașinilor medicale. În special, nanoboții vor fi capabili să asigure cu hrană celuleleumane, precum și elimina deșeurile. Ele vor produce, de asemenea, o scanare detaliată a creierului uman, care va permite să înțelegem detaliile funcționării sale. Până la sfârșitul acestui deceniu în industrie vor fi utilizat la scară largă nanatehnologiile care vor duce la o reducere semnificativă a prețului de producție al tuturor produselor. Prin 2029computerul va fi capabil să treacă testul Turing, dovedind prezența minții, în sensul uman al cuvântului. Acest lucru va fi realizat prin intermediul unei simulări pe calculator a creierului uman.
• În anii 2030 nanomașinile vor fi introduse direct în creier, punând în aplicare „primirea” și „emanarea” semnalelor arbitrare din celulele creierului. Acest lucru va duce la realitate virtuală a „imersiunii totale”, care nu va avea nevoie de nici un echipament suplimentar.
• În anii 2040 organismul uman poate lua orice formă, fiind format dintr-un număr mare de nanoroboți. Organele interne sunt înlocuite cu dispozitive cibernetice mult mai performante.
• Kurzweil prezice „debutul” singularității tehnologice în 2045. În acel moment întregul pământ va începe să apară ca un computer gigant, și posibil acest proces să poate răspândi treptat în întregul univers. Natura singularității este că previziunile mai specifice pentru perioada de după 2045 sunt dificil de făcut.

·         1949 - S-a născut Stanley Knight, chitarist american (Black Oak Arkansas).

·         1950: Steve Hackett, chitarist englez (Genesis)

* 1950: Michael Ironside (n. Frederick Reginald Ironside;^[1] la 12 februarie1950, Toronto, Ontario) este un actor canadian.

·         1951 - S-a născut Gil Moore, baterist şi vocalist canadian (Triumph).

·         1951 - S-a născut Vincent James, cântăreţ britanic (Sweet Sensation).

* 1952: Michael McDonald (n. 12 februarie 1952) este un cântăreț și textier american. McDonald este cunoscut pentru vocea sa baritonală.^[1] Și-a început cariera în backing vocals acompaniindu-l pe Steely Dan. A fost membru al formației The Doobie Brothers din 1976 până în 1982, o perioadă în care formația a lansat mai multe hituri. A câștigat cinci premii Grammy; patru în 1979 și unul în 1984. A colaborat cu artiști precum Christopher Cross („Ride Like the Wind”), Stephen Bishop, Jack Jones, Bonnie Raitt, formația de muzică rock Toto și Kenny Loggins.

·         1954 - S–a născut Sergiu Anghel, lector universitar la UATC Bucureşti, coordonator al Catedrei de Creaţie Coregrafică; vicepreşedinte al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor de Muzică şi Dans din România; fondator şi coregraf al grupului Contemp din 1973 până în 1988; a semnat libretul, regia şi coregrafia la spectacolele: “Consens”–1974, “Oedip”–1977, “Ţara lumii”–1980 etc.

·         1954: Prințul Alexandru de Saxa-Gessaphe (germană Alexander Prinz von Sachsen-Gessaphe poloneză Aleksander książę Saskogessapski; născut Alexander de Afif 12 februarie 1954), este moștenitorul adoptat al Margrafului de Meissen, și om de afaceri cu rădăcini libaneze, mexicane și germane. După decesul Margrafului, în iulie 2012, el a asumat șefia Casei Regale a Saxoniei, pe baza unei înțelegeri prin care a fost numit moștenitor deși înțelegerea a fost repudiată câțiva ani mai târziu de un număr de semnatari. Pretenția sa este contestată de către vărul său, Prințul Ruediger de Saxonia.

Născut la Born München ca Alexander de Afif, el este fiul cel mare al lui Roberto de Afif, Dr.Jur (menționat ca nobil catolic de Gessaphe, Liban) și al Prințesei Anna de Saxonia. La naștere, Alexandru nu a deținut drepturile la tronul Saxoniei deoarece căsătoria părinților lui nu a îndeplinit cerințele casei de Saxonia, fiind considerată morganatică.^[1]Legal, Alexandru și-a asumat titlul de Prinz von Sachsen-Gessaphe la 25 august 1972.^[2]

Alexandru a crescut în principal în Mexico, preluând apoi compania de la tatăl său.^[3] S-a căsătorit civil cu Prințesa Gisela de Bavaria la 3 aprilie 1987 și religios la Andechs la 29 august 1987. Împreună au patru copii:^[1]

• Prințul Georg Philipp de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 24 mai 1988)
• Prințul Mauricio Gabriel Robert de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 14 septembrie 1989)
• Prințul Paul Clemens de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 23 martie 1993)
• Prințesa Maria Teresita de Saxa-Gessaphe (n. Dresda 7 iulie 1999

Prințul Alexandru
Margraf de Meissen
Date personale
Născut	12 februarie 1954 (65 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Părinți	Princess Anna of Saxony[*]
Căsătorit cu	Prințesa Gisela de Bavaria
Copii	Prințul Georg Philipp Prințul Moritz Gabriel Prințul Paul Clemens Prințesa Maria Teresita
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	pretender[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gessaphe
Șeful Casei Regale de Saxonia (disputat)
Domnie	23 iulie 2012 - prezent
Predecesor	Maria Emanuel

* 1955: Octavian-Liviu Bumbu este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Neamț.

·         1956: Brian Robertson, muzician scoțian (Thin Lizzy și Motörhead)

·         1959: Dan Puric (n. 12 februarie 1959) este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român. Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBCBelfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

• 1978 - bacalaureat al Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București
• 1985 - absolvent al Institutului de Arta Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București, clasa Prof. Univ. Dr. Dem Rădulescu
• 1985-1988 - actor, teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani
• 1988 - prezent - actor, Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București

Filmografie:

• Sosesc păsările călătoare, regia Geo Saizescu, 1984
• Vară sentimentală (1986) - studentul Mircea Abrudan
• Primăvara bobocilor (1987) - Ermolai, președintele organizației de tineret din comună
• Pădurea de fagi (1987) - Mircea, iubitul Anei
• O vară cu Mara, regia George Cornea, 1988
• Tinerețe frântă (Broken Youth) - rol principal: Cola, regia Marija Marić, coproducție româno-sârbă, 1991
• Orient Express (2004) - contele rus Orlovski

Dan Puric
Dan Puric (apr 2012)
Date personale
Nume la naștere	Liviu Dan Puric
Născut	12 februarie 1959 (60 de ani) Buzău, România
Copii	un băiat[1]
Cetățenie	Român
Ocupație	Actor, Regizor, Eseist
Activitate
Alma mater	Univesitatea „Ion Luca Caragiale” (1985)

* 1959: Imre Bujdosó (n. 12 februarie 1959, Berettyóújfalu, județul Hajdú-Bihar) este un fost scrimer ungur, specializat pe sabie.* 1960: Vasile Luțac (n. 12 februarie 1960 la Sighetu Marmației, județul Maramureș) este un muzician și profesor de muzică român de etnie ucraineană.^[1] Instrumentul care l-a consacrat este acordeonul^[2], însă el poate cânta și la pian, orgă sau chitară.

Vasile Luțac s-a născut la Sighetu Marmației, însă a copilărit la casa părintească din Valea Vișeului, județul Maramureș. A cochetat cu muzica încă din fragedă pruncie, debutul muzical realizându-l la 11 ani. Cântând la acordeon, a început prin a participa la nunți tradiționale ucrainene din Maramureș.

A cântat alături de nume importante ale folclorului maramureșean, precum Frații Petreuș, Titiana Mihali, Gheorghe Florea sau Gheorghe Covaci "Cioată". A urmat cursurile Colegiului Național "Dragoș Vodă" din Sighetu Marmației, fiind apoi admis la Școala Populară de Arte din localitate. Studiile superioare le-a absolvit la Universitatea "Vasili Stefanyk" din Ivano-Frankivsk, Ucraina.

Fondator al ansamblului muzical "Tinerii Huțuli", a participat alături de acesta la o serie de festivaluri și concursuri, precum "Festivalul Național de Jocuri și Obiceiuri Populare" din Idicel, județul Mureș, „Festivalul Folcloric Prietenia" din Szejke – Odorheiu Secuiesc, județul Harghita (2003) sau "Festivalul Interetnic al Regiunilor Etnografice ale Ucrainei" din Ivano-Frankivsk, Ucraina (2001).

Din 2001, locuiește la București, unde, în anul 2003, a început o colaborare cu Ansamblul "Zorea", din cadrul Uniunii Ucrainenilor din România. Ca acordeonist al grupului, a participat, printre altele, la Festivalul "Serbările Deltei" din Sulina, "Festivalul Internațional al Dunării" din Tulcea, Festivalul Folcloric de la Luțk (Ucraina), „Festivalul ProEtnica” din Sighișoara, „Festivalul Sinaia Forever" din Sinaia, Festivalul "Lemkivska Vatra" din Zdynia, Polonia, dar și emisiuni de televiziune, cum ar fi „Folclorul Contraatacă” (Antena 1), "Atenție, se cântă !" (TVR 2), "Împreună în Europa" (TVR 2).

Vasile Luțac
Vasile Luțac
Date personale
Nume la naștere	Vasile Luțac
Născut	12 februarie 1960 (59 de ani), Sighetu Marmației,  România
Cetățenie	România
Etnie	ucraineană
Ocupație	cântăreț, cantautor, compozitor, profesor
Activitate
Origine	român de origine ucraineană
Gen muzical	folk, muzică tradițională ucraineană
Instrument(e)	acordeon, clape, chitară
Ani de activitate	1971 — prezent

* 1960: Sorin Gigel Roca (n. 12 februarie 1960) este un scrimer român specializat pe floretă.* 1961: Michel Joseph Martelly (n. 12 februarie 1961, Port-au-Prince, Haiti) este al 56-lea președinte al statului insular Haiti, învestit la 14 mai 2011, muzician, compozitor, om de afaceri și activist sociopolitic haitian. Ca muzician și compozitor, Michel Martelly a activat și sub pseudonimul Sweet Micky (în traducere: Micky cel Dulce).

Michel Joseph Martelly s-a născut la12 februarie 1961, la Port-au-Prince, capitala statului Haiti, tatăl său, Gerard Martelly, a fost angajat la firma petrolieră Royal Dutch Shell.

Michel Martelly a urmat o școală catolică din Carrefour, o suburbie a orașului Port-au-Prince, după promovarea căreia a studiat la Junior Colleges din SUA, însă fără să-și finalizeze studiile.

El a lucrat ca muncitor în construcții în Miami.

Michel Martelly devine un cunoscut compozitor și cântăreț de muzică de dans haitiană în formația „Kompa”^[1], sub numele de Sweet Micky. El era cunoscut pe scenă ca un excentric, care lăsa să-i cadă pantalonii în timpul concertului.

Michel Martelly este căsătorit cu Sophia Saint-Remy, iar împreună au patru copii, trei băieți (Michel-Olivier, Michel-Alexandre, Michel-Yani) și o fată (Malaika-Michel), și trăiește actualmente în suburbia Pétionville ce aparține de Port-au-Prince.

Deși cariera sa politică a început în anul 2010, el este cunoscut ca prieten al locotenentului colonel Michel François care este șeful poliției și conducătorul miliției secrete (Milice de Volontaires de la Sécurité Nationale, MVSN) care a înăbușit în mod brutal protestele din Haiti, când țara era sub controlul fostului dictator François Duvalier.

Martelly este un politician de dreapta, având legături cu partizanii loviturii de stat din 1999, din Haiti

În iulie 2010, Michel Joseph Martelly și-a anunțat candidatura la alegerile legislative și prezidențiale haitiene din 2010 - 2011.

La 4 aprilie 2011, un înalt funcționar al Consiliul Electoral Provizoriu^[4] (C.E.P.), organism însărcinat cu organizarea alegerilor, a anunțat rezultatele acestora, în urma numărării parțiale a voturilor din cel de-al doilea tur de scrutin, care s-a ținut la 20 martie 2011. Michel Martelly dispunând de un mare avans, în fața contracandidatei Mirlande Manigat, este asigurat că obține victoria în alegerile prezidențiale haitiene. La 21 aprilie 2011, C.E.P. l-a declarat, în mod oficial, învingător în alegerile din 20 martie, cu 67,57 % din voturi, în fața contracandidatei, situate pe locul al II-lea, doamna Mirlande Manigat.

A fost învestit în funcția de președinte al statului Haiti, la 14 mai 2011.

Și-a încheiat mandatul la 7 februarie 2016.

·         1963 - S-a născut Marian Petre, sculptor, membru UAP şi fondator al Asociaţiei Culturale „Artisrroma”. A avut expoziţii personale şi de grup şi participări la tabere de creaţie în România, Italia, Japonia.

* 1965: Brett Michael Kavanaugh (/ˈkævənɔː/ ; născut 12 februarie 1965) este unul din cei nouă membri actuali ai Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii. A fost nominalizat de către cel de-al patruzeci și cincilea președinte al Statele Unite ale Americii, președintele în exercițiu, Donald John Trump, în ziua de 9 iulie 2018 și confirmat de Senatul Statelor Unite în ziua 6 octombrie 2018 printr-un vot foarte strâns de 50-48. ^[1]

Kavanaugh este un magistrat (avocat și judecător) american, actualmente judecător asociat al Curții Supreme de Jusțiție, care a servit ca judecător federal al Circuitului Curților Federale de Apel (en United States Circuit Judge), rețeaua de curți de justiție aflate imediat sub Curtea Supremă a țării) al Curții de Apel a Districtului Columbia.

După confirmarea lui Kavanaugh de către Senatul american, cu „scorul” de 50–48, în ziua de sâmbătă, 6 octombrie 2018, la orele 16:01:09 (ESTlocal time),^[2] acesta a devenit cel de-al 114-lea judecător al Curții Supreme de Justiție, de la înfințarea sa în 1789, conform ConstituțieiStatelor Unite.

Kavanaugh s-a născut la 12 februarie 1965, în Washington, D.C., ca fiu al Marthei Gamble (născută Murphy) și al lui Everett Edward Kavanaugh Jr.^[3][4] Tatăl său a fost avocat și a lucrat, pentru două decenii, ca președinte al unei asociații profesionale de produse cosmetice și de igienă, Cosmetic, Toiletry and Fragrance Association.^[5] Mama sa a fost profesoară de istorie la liceele en Woodson și en McKinley din capitala Statelor Unite, Washington, în anii 1960 și 1970. Ulterior, Martha Kavanaugh a studiat dreptul la en en:Washington College of Law în 1978, servind ulterior, între 1995 și 2001 ca judecător în Maryland Circuit Court și apoi în Comitatul Montgomery din  Maryland.^[6][7]

Kavanaugh a crescut în orașul Bethesda din statul Maryland. Ca adolescent, a fost elev al unei școli catolice pentru băieți, en Georgetown Preparatory School, unde a fost coleg, fiind senior cu doi ani înaintea celui de-al 102-lea judecător asociat al Curții Supreme, Neil Gorsuch

Imediat după nominalizarea sa, la 9 iulie 2018, de către președintele în exercițiu, Donald Trump, majoritatea senatorilor democrați, membri ai comisiei de validare, s-au opus pe față nominalizării, invocând tot felul de motive.

* 1966: Șerban Șovăială (n. 12 februarie 1966, Brașov, România) este primul consilier local independent din Consiliul Local Brașov^[1]. Fost membru PNL si PLR, în prezent este independent și ocupă poziția de Consilier Local al Brașovului. Este cunoscut local pentru activismul lui anti-corupție și protestul său deschis împotriva situației curente atât in Brașov, cât și în România.

Șerban Șovăială s-a născut în data de 12 februarie 1966 în Brașov. A absolvit Colegiul Național Andrei Șaguna în 1984 și Universitatea Transilvania, Facultatea de Mecanică și de Drept, în 1990 și 2012 respectiv. Șovăială a fost membru al echipei Dinamo de schi alpin între 1972 și 1986, iar intre 1998 și 2004 a practicat cursele de raliu

* 1968: Ioan Ovidiu Sabău (n. 12 februarie 1968, Câmpia Turzii) este un fotbalist din România. A jucat pe postul de mijlocaș pentru mai multe echipe între care Dinamo București și Echipa națională de fotbal a României, alături de care a participat la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990. Din septembrie 2010 până în septembrie 2011 a antrenat echipa FCM Târgu Mureș din Liga I.^[2] În martie 2012 este din nou numit antrenor al echipei târg-mureșene.^[3] Pe data de 6 noiembrie 2015, Sabău semnează cu echipa de Liga a IV-a, Inter Ciugud, revenind astfel în fotbal după 10 ani de pauză.^[4]

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate.

Actualmente este managerul general al echipei Universitatea Cluj.

* 1968: Emanuel-Gabriel Botnariu (n. 12 februarie 1968) este un senatorromân, ales în 2016. În cadrul activității sale parlamentare, Emanuel-Gabriel Botnariu este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australia și Albania.* 1968: Josh James Brolin^[1] (n. 12 februarie 1968^[2], California) este un actor american. A jucat în filme care au câștigat Premiii Oscar precum No Country for Old Men, Milk și Wall Street: Banii sunt făcuți să circule. A mai jucat în Bărbați în negru 3, Gangster Squad, Gardienii galaxiei, Avengers: Age of Ultron și Sin City: A Dame to Kill For.

S-a născut în Santa Monica, California, fiind fiul lui Jane Cameron și actorului James Brolin.^[3][4] A fost crescut la o fermă în California^[5] și a fost puțin expus carierei de actor a tatălui său.^[6] Când avea doar 18 ani părinții săi au divorțat, iar mama sa vitregă este cântăreața și actrița Barbra Streisand.^[7] Pasiunea pentru actorie și-a descoperit-o în liceu, atunci când făcea parte dintr-o trupă de stand-up comedy.^[6]

Debutul și l-a făcut în reclame și filme de televiziune. Primul său rol notabil a fost cel din filmul The Goonies (1985), în rolul Brand Walsh. Încă din 1985, de la debutul său, a jucat atât piese de teatru cât și în filme de lungemtraj sau seriale de televiziune. A intrat în atenția presei de specialitate odată cu rolul Tom Hanson din seria 21 Jump Street. Pentru acest rol a trebuit să se „bată” la casting cu Johnny Depp. Chiar și așa, Brolin a spus că această competiție nu a afectat cu nimic prietenia lor.^[8][9] A jucat și în filmul Adevăratul curaj, în 2010, o adaptare după romanul omonim al lui Charles Portis. Filmul este regizat de celebri frați Coen - Ethan Coen și Joel Coen - și a fost nominalizat la zece categorii ale Premiilor Oscar din 2011.

* 1968: Kabary Salem este un fost pugilist egiptean. Și-a încheiat cariera în 2005, după ce a fost înfrânt de Lucian Bute (prin KO în runda a 8-a)

* 1969: Darren Aronofsky (n. 12 februarie 1969) este un regizor, scenarist și producător american.

Darren Aronofsky s-a născut în 1969 la Brooklyn, New York, într-o familie de evrei.^[1] Părinții săi, Abraham și Charlotte Aronofsky erau profesori de liceu.

Și-a urmat cursurile la Liceul Edward R. Murrow^[2] și la Universitatea Harvard, studiind filmologia.^[3] Aici l-a cunoscut pe Matthew Libatique cu care a colaborat o lungă perioadă de timp.^[4] Este câștigătorul mai multor premii în domeniu, printre care și Premiul Național de Film, în special după pelicula Supermarket Sweep, cu Sean Gullette.^[5]

Abia după cinci ani a mai făcut încă un film. Producția cu Sean Gullette a fost una cu un buget mic, de 60.000 de dolari și a fost vândută companiei Artisan Entertainment pentru un milion de dolari.^[6] Încasările au depășit trei milioane de dolari^[7][8] și a câștigat Independent Spirit Award și premiul pentru Cel mai bun film la la Festivalul de Film Sundance. A urmat Requiem for a Dream, cu un buget de 3,5 milioane,^[9] care a avut la bază romanul omonim scris de Hubert Selby Jr.,^[10] iar Ellen Burstyn a fost nominalizată pentru Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. A urmat propunerea de a regiza filmul Batman Begins, pe care a refuzat-o^[11] și a început producția la cel de-al treilea film al său, The Fountain, care a primit atât cronici favorabile cât și contestări, iar încasările au fost mici fațî de bugetul filmului.^[12] A urmat filmul The Wrestler,^[13] cu Mickey Rourke și Marisa Tomei în rolurile principale, pentru care au primit și nominalizări la Premiile Oscar. Mickey Rourke a primit Globul de Aur pentru interpretarea sa, iar Bruce Springsteena fost premiat pentru cea mai originală coloană sonoră. Următorul său film a fost Lebăda Neagră,^[14][15] care a primit cinci nominalizări la Premiile Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film și Cel mai bun regizor. A fost nominalizat la Globurile de Aurpentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu. La Premiile BAFTA a fost nominalizat la 12 categorii - un record în istoria acestor premii. În martie 2011 era programată producția următorului său film, The Wolverine, dar a renunțat la proiect din cauza programului încărcat

* 1969: Hong Myung-bo (n. 12 februarie 1969, Seoul) este un fost fotbalist sud-coreean care alături de Cha Bum Kun este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni fotbaliști asiatici

·         1971: Pascual Candel Palazón, scriitor spaniol

* 1973: Tara Lyn (Charendoff) Strong (n. 12 februarie 1973)^[1] este o actriță, comediantă, muziciană, cântăreață și femeie de afaceri canadiano-americană de origine evreiască. Este cunoscută pentru sincronizări în rolurile de băieți și fete din filmele de desene animate.

Este căsătorită și stabilită în California, SUA.

* 1978: Alain Masudi (n. 12 februarie, 1978) este un jucător congolez de fotbal care evoluează la clubul israelian Maccabi Ahi Nazareth.

·         1979 - S-a născut actorul Emanuel Pârvu.

·         1980: Christina Ricci (n. 12 februarie 1980) este o actriță americană de film și televiziune.

·         1980: Juan Carlos Ferrero, jucător spaniol de tenis de câmp

* 1983: Ana Rucner (n. 12 februarie 1983, Zagreb) este o violoncelistă croată. Ea a reprezentat Bosnia și Herțegovina la Concursul Muzical Eurovision 2016, împreună cu Dalal Midhat-Talakić și Deen* 1985: Andrei Octavian Bădescu (n. 12 februarie 1985, Craiova, România) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.* 1986: Elton Charles Figueiredo da Silva (n. 12 februarie 1986, Cuiabá, Brazilia) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul Apollon Limassol pe postul de mijlocaș defensiv.* 1987: Gabriela Mărginean (n. 12 februarie 1987 în Cluj-Napoca) este o jucătoare de baschet care joacă pentru clubul spaniol CB Avenida în Euroliga.* 1988: Nicolás Hernán Gonzalo Otamendi (n. 12 februarie 1988,^[2]Buenos Aires, Argentina) este un jucător de fotbal argentiniancare joacă pentru Manchester City în Premier League.* 1990: Sony Mustivar (n. 12 februarie 1990, Aubervilliers, Franța) este un fotbalist francez care în prezent joacă pentru echipa din MLS, Sporting Kansas City.

·         1993: Jennifer Stone, actriță americană

* 1993: Giorgos Katidis (în greacă Γιώργος Κατίδης; n. 12 februarie 1993) este un fotbalist grec, care ultima dată a jucat pentru clubul Levadiakos FC.

 Decese

·         1517: Caterina de Navara, regină a Navarei (n. 1468)

·         1554 – Este executata  pentru inalta tradare Lady Jane Grey, regina a Angliei pentru noua zile;  (n. 1537). Jane Grey-Dudley era verișoara regelui Eduard al VI-lea (1547-1553). Acesta avea două surori, Elisabeta și Maria, care în mod normal ar trebui să-i succeadă la tron.  Eduard al VI-lea era convins ca  verișoara sa, Jane Grey, ar fi cea mai bună soluție pentru preluarea tronului după moartea sa. Singurul obstacol în calea schimbării succesiunii la tron o reprezenta chiar ultima dorință a regelui Henric al VIII-lea, care considera că ficele sale, deși nu erau perfecte, ar fi potrivite să poarte coroana Angliei. Eduard, în ciuda voinței tatălui, și-a lipsit surorile de dreptul de succesiune la tron și a numit ca urmașă a sa pe Jane Grey, după care și-a luat rămas bun de la viață. Pe 9 iulie 1553, Consiliul Coroanei a informat-o pe Jane despre decizia defunctului rege, iar o zi mai târziu a fost declarată regină a Angliei, sub denumirea de Jane I. Fiind o persoană extraordinar de inteligentă, ea ar fi trebuit să-și dea seama de deznădejdea situației sale. Maria Tudor, sora lui Eduard al VI-lea, a adunat oastea la Norfolk si  pe 19 iulie 1553, Maria a intrat în Londra, iar regina Jane I a fost acuzată de trădare și, împreună cu soțul ei, a fost întemnițată în Turnul Londrei. Jane și-a recunoscut vina. Încă mai avea o șansă de a-și salva viața și probabil, așa s-ar fi întâmplat, dacă tatăl său nu ar fi participat la rebeliunea lui Thomas Wyatt, care s-a răzvrătit împotriva noii regine a Angliei. În acel moment soarta ei a fost decisă definitiv: atât timp cât a avut loc o rebeliune, se realizase un precedent și Jane Grey reprezenta un pericol. Maria Tudor nu-și putea permite un asemenea risc. Se pregătea să se mărite și nu voia ca logodnicul ei spaniol să se teamă de siguranța coroanei. Șase luni mai târziu, pe data de 12 februarie 1554, Jane Grey a fost decapitată în Tower Green, iar soțul ei, Guildford Dudley, a fost executat în Tower Hill.

·         1538: Albrecht Altdorfer, pictor german (n. 1480)

·         1578: Ecaterina de Habsburg, soția regelui Ioan al III-lea al Portugaliei (n. 1507)
* 1659: Magdalene Sibylle a Prusiei (31 decembrie 1586 – 12 februarie 1659) a fost soția Electorului Johann Georg I de Saxonia.

S-a născut la Königsberg și a fost fiica lui Albert Frederic, Duce de Prusia și a Marie Eleonore de Cleves. Magdalene Sibylle a fost o strănepoată a împăratului Ferdinand I.

S-a căsătorit la 19 iulie 1607, la Torgau, cu Johann Georg I, Elector de Saxonia. A fost a doua soție a Electorului, prima lui soție a murit la nașterea singurului lor copil.

Magdalene Sibylle a fost prietenă cu regina Maria Eleonora de Brandenburg, nepoata ei, și a fost interesată de pictură, poezie și grădinărit. A folosit prizonieri de război suedezi pe care i-a pus să lucreze la Dresdner Festungsbau ("fortăreața Dresda"). A devenit văduvă în 1656 și s-a retras la Dresdner Frau Kurfürstin-Haus. A murit trei ani mai târziu la Dresda, la vârsta de 72 de ani.

Magdalene Sibylle și Johann Georg I au avut următorii copii:

1. Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
2. Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
3. Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
4. Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
5. Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
6. Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
7. Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
8. Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
9. Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).

Ea a fost de trei ori strămoașa Augustei de Saxa-Gotha, mama regelui George al III-lea al Marii Britanii.

Ducesa Magdalene Sibylle a Prusiei
Date personale
Născută	31 decembrie 1586 Königsberg
Decedată	12 februarie 1659 (72 de ani) Dresda
Înmormântată	Freiberg Cathedral[*]
Părinți	Albert Frederick[*] Marie Eleonore of Cleves[*]
Frați și surori	Marie of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Duchess Anna of Prussia[*] Eleanor of Prussia[*] Duchess Sophie of Prussia[*]
Căsătorită cu	Johann Georg I, Elector de Saxonia
Copii	Sofia Eleonore de Saxonia Marie Elisabeth, Ducesă de Saxonia Johann Georg al II-lea, Elector de Saxonia Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels Christian I, Duke of Saxe-Merseburg[*] Magdalene Sibylle of Saxony[*] Maurice, Duke of Saxe-Zeitz[*] Christian Albert von Sachsen[*][1] Heinrich von Sachsen[*][1]
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

·         1690: Charles le Brun, pictor și decorator francez; reprezentant al clasicismului; a creat decorațiile interioare la Versailles (n.1619)
* 1711: Adolf Frederick sau Adolph Frederick (suedeză Adolf Fredrik, germană Adolph Friedrich) (14 mai 1710 – 12 februarie 1771) a fost rege al Suediei din 1751 până la moartea sa. A fost fiul lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin și al Albertinei Frederica de Baden-Durlach.

Tatăl lui a fost Christian Augustus (1673—1726) duce și prinț de Schleswig-Holstein-Gottorp, prinț-episcop de Lubeck și administrator al ducatelor Holstein-Gottorp în timpul Marelui Război al Nordului în numele rudei sale, Karl Frederic.

Mama lui a fost Albertina Frederica de Baden-Durlach. Pe linie maternă, Adolf Frederic era descendent al regelui Gustav I al Suediei. Din partea ambilor părinți, el era descendent Holstein-Gottorp. De asemenea, Adolf Frederic era a 13-a generație de descendenți ai regelui Erik al V-lea al Danemarcei; a 13-a generație de descendenți ai reginei Sofiei a Danemarcei și ai regelui Valdemar I al Suediei; a 11-a generație ai Euphemia a Suediei, Ducesă de Mecklenburg.

Din 1727 până în 1750 prințul Adolf Frederic a fost prinț-episcop de Lübeck și administrator de Holstein-Kiel în timpul minoratului nepotului său, Ducele Karl Peter Ulrich, care a devenit Petru al III-lea al Rusiei. În 1743 a fost ales moștenitor la tronul Suediei de către facțiunea Hat pentru a putea obține condiții mai bune la Pacea de la Turku cu împărăteasa Elisabeta a Rusiei, care își adoptase nepotul ca moștenitor al ei. Adolf Frederic a devenit rege la 25 martie 1751.

În timpul celor douăzeci de ani de domnie, Adolf Frederick a fost puțin mai mult decât un lider, puterea reală fiind în mâinile Parlamentului Suediei.

Regele a murit la 12 februarie 1771 după ce a consumat o masă constând din homar, caviar, varză acră, kippers și șampanie, urmată de 14 porții din desertul lui favorit: semla servită într-un castron cu lapte fierbinte.^[1] Astfel, el este amintit de elevii suedezi ca „regele care a mâncat până a murit”.^[2]

A fost considerat, atât în ​​timpul său cât și după, dependent de alții, un conducător slab și lipsit de orice talente. Dar el a fost, de asemenea, un soț bun, un tată grijuliu și un stăpân blând cu slujitorii lui. Distracția lui favorită era de a priza tutun.

La 18 august/29 august 1744, la Drottningholm, s-a căsătorit cu Prințesa Louisa Ulrika a Prusiei, Ei au avut următorii copii:

1. făt mort (Stockholm, 18 februarie 1745 – Stockholm, 18 februarie 1745)
2. Gustav III (1746–1792)
3. Carol XIII (1748–1818)
4. Frederick Adolf (1750–1803)
5. Sofia Albertina a Suediei (1753–1829)

·         1763: Pierre de Marivaux, dramaturg francez (n. 1688)
* 1771: Adolf Frederick sau Adolph Frederick (suedeză Adolf Fredrik, germană Adolph Friedrich) (14 mai 1710 – 12 februarie 1771) a fost rege al Suediei din 1751 până la moartea sa. A fost fiul lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin și al Albertinei Frederica de Baden-Durlach.

Tatăl lui a fost Christian Augustus (1673—1726) duce și prinț de Schleswig-Holstein-Gottorp, prinț-episcop de Lubeck și administrator al ducatelor Holstein-Gottorp în timpul Marelui Război al Nordului în numele rudei sale, Karl Frederic.

Mama lui a fost Albertina Frederica de Baden-Durlach. Pe linie maternă, Adolf Frederic era descendent al regelui Gustav I al Suediei. Din partea ambilor părinți, el era descendent Holstein-Gottorp. De asemenea, Adolf Frederic era a 13-a generație de descendenți ai regelui Erik al V-lea al Danemarcei; a 13-a generație de descendenți ai reginei Sofiei a Danemarcei și ai regelui Valdemar I al Suediei; a 11-a generație ai Euphemia a Suediei, Ducesă de Mecklenburg.

Din 1727 până în 1750 prințul Adolf Frederic a fost prinț-episcop de Lübeck și administrator de Holstein-Kiel în timpul minoratului nepotului său, Ducele Karl Peter Ulrich, care a devenit Petru al III-lea al Rusiei. În 1743 a fost ales moștenitor la tronul Suediei de către facțiunea Hat pentru a putea obține condiții mai bune la Pacea de la Turku cu împărăteasa Elisabeta a Rusiei, care își adoptase nepotul ca moștenitor al ei. Adolf Frederic a devenit rege la 25 martie 1751.

În timpul celor douăzeci de ani de domnie, Adolf Frederick a fost puțin mai mult decât un lider, puterea reală fiind în mâinile Parlamentului Suediei.

Regele a murit la 12 februarie 1771 după ce a consumat o masă constând din homar, caviar, varză acră, kippers și șampanie, urmată de 14 porții din desertul lui favorit: semla servită într-un castron cu lapte fierbinte.^[1] Astfel, el este amintit de elevii suedezi ca „regele care a mâncat până a murit”.^[2]

A fost considerat, atât în ​​timpul său cât și după, dependent de alții, un conducător slab și lipsit de orice talente. Dar el a fost, de asemenea, un soț bun, un tată grijuliu și un stăpân blând cu slujitorii lui. Distracția lui favorită era de a priza tutun.

La 18 august/29 august 1744, la Drottningholm, s-a căsătorit cu Prințesa Louisa Ulrika a Prusiei, Ei au avut următorii copii:

1. făt mort (Stockholm, 18 februarie 1745 – Stockholm, 18 februarie 1745)
2. Gustav III (1746–1792)
3. Carol XIII (1748–1818)
4. Frederick Adolf (1750–1803)
5. Sofia Albertina a Suediei (1753–1829)

Adolf Frederick
Rege al Suediei
Adolf Frederick al Suediei, pictură de Gustaf Lundberg
Date personale
Născut	14 mai 1710 Gottorp, Schleswig
Decedat	12 februarie 1771 (60 de ani) Palatul Stockholm, Suedia
Înmormântat	26 februarie 1719 Biserica Riddarholmen, Stockholm
Părinți	Christian August de Holstein-Gottorp Albertina Frederica de Baden-Durlach
Frați și surori	Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Charles Augustus of Holstein-Gottorp[*] Frederick August I Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[*] Ana de Holstein-Gottorp[*] Hedwig Sophie af Slesvig-Holsten-Gottorp[*] Frédérique-Amélie de Holstein-Gottorp[*]
Căsătorit cu	Louisa Ulrika a Prusiei
Copii	Gustav III Carol XIII Frederick Adolf Sofia Albertina a Suediei
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh principe-episcop
Apartenență nobiliară
Titluri	principe-episcop
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Domnie
Domnie	26 martie 1751 – 12 februarie 1771
Încoronare	26 noiembrie 1751
Predecesor	Frederick I
Succesor	Gustav III

·         1799: Lazzaro Spallanzani, biolog italian (n. 1729)

·         1804: Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia^[7] – d. 12 februarie 1804, Königsberg, Rusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),^[10] el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.^[11] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel"^[12] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și sa axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.^[13] Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.^[14]În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.^[15][16] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.^{[17][18][19][20][21][22]}

Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.

Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,^[23] născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolffși al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.

Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.

În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.

Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
* 1839: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1](germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis.

Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2]Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]

• Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
• Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
• Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
• Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
• Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
• Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
• Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

De asemenea, Therese a avut și copii nelegitimi cu Contele Maximilian-Emmanuel Lerchenfeld (1772–1809) care s-a căsătorit la 25 mai 1789 cu Maria Anna Philippine Walburga Groschlag von Dieburg, cu care a avut un fiu. Copiii Theresei cu Maximilian-Emmanuel au fost:

• Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
• Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii

În 1790 ambasadorul francez în Marea Britanie a spus că soțul Theresei a fost luat în considerare pentru noul tron al Țărilor de Jos Austriece și că mătușa Theresei, regina Charlotte, a sprijinit acest lucru; acestea s-au dovedit a fi zvonuri nefondate, Charlotte și soțul ei, George al III-leacredeau că soțul Theresei deține un rang insuficient pentru regalitate
* 1839: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1] (germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis.

Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2] Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]

• Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
• Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
• Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
• Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
• Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
• Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
• Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

De asemenea, Therese a avut și copii nelegitimi cu Contele Maximilian-Emmanuel Lerchenfeld (1772–1809) care s-a căsătorit la 25 mai 1789 cu Maria Anna Philippine Walburga Groschlag von Dieburg, cu care a avut un fiu. Copiii Theresei cu Maximilian-Emmanuel au fost:

• Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
• Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii

În 1790 ambasadorul francez în Marea Britanie a spus că soțul Theresei a fost luat în considerare pentru noul tron al Țărilor de Jos Austriece și că mătușa Theresei, regina Charlotte, a sprijinit acest lucru; acestea s-au dovedit a fi zvonuri nefondate, Charlotte și soțul ei, George al III-lea credeau că soțul Theresei deține un rang insuficient pentru regalitate

Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz
Prințesă de Thurn și Taxis
Date personale
Nume la naștere	Therese Mathilde Amalia
Născută	5 aprilie 1773 Hanovra, Electoratul de Brunswick-Lüneburg
Decedată	12 februarie 1839 (65 de ani) Regensburg, Regatul Bavariei
Înmormântată	St. Emmeram's Abbey[*]
Părinți	Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Georg, Mare Duce de Mecklenburg Duke Charles of Mecklenburg[*] Louise de Mecklenburg-Strelitz Frederica de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz
Căsătorită cu	Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis
Copii	Prințesa Charlotte Luise Prințul Georg Karl Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha Prințesa Luise Friederike Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Friedrich Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	salonnière[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz Casa de Thurn și Taxis
Prințesă consort de Thurn și Taxis
Domnie	25 mai 1789 – 15 iulie 1827
Predecesor	Ducesa Auguste de Württemberg
Succesor	Baroneasa Wilhelmine de Dörnberg

·         1915: Emile Waldteufel, compozitor francez (n. 1837)
* 1926: Radu Rosetti (franțuzit Rodolphe Rosetti;^[1] 14 septembrie 1853 – 12 februarie 1926) a fost politician, istoric, genealogist, scriitor român, tatăl generalului Radu R. Rosetti și un membru proeminent al familiei Rosetti.

Părinții săi au fost logofătul Răducanu Rosetti „cel tânăr” și domnița Aglaia Ghica, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica cu Ana Catargiu.^[2]

Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi.

Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873.

Întors în țară după moartea tatălui său (decedat în 1872), Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău.

S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman).

A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila(octombrie 1892), deputat în mai multe legislaturi (în aprilie 1891 a devenit deputat de Fălciu în Colegiul III), director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii.

„Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română
Lucrări literare:

• „Cu paloșul: poveste vitejească”, Ed. primă, București, 1905
• „Povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1920
• „Alte povești moldovenești”, Iași: Editura Viața Românească, 1921
• „Amintiri”, Ediție princeps, vol. 1-3, Iași: Editura Viața Românească; București: Editura Cultura românescă, 1925-1927; Reeditare Editura Humanitas, 2011, 292 pagini, ISBN 978-973-50-2925-8; 2013, 672 pagini, Colecția Humanitas Clasic, ISBN 9789735039677

Radu Rosetti
Radu Rosetti
Date personale
Născut	14 septembrie 1853[1]  Iași, Moldova
Decedat	12 februarie 1926 (72 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Copii	Radu R. Rosetti
Cetățenie	România
Ocupație	istoric politician Genealogist scriitor sociolog[*] arhivist[*]
Activitate
Alte nume	Rodolphe Rosetti, Verax
Lucrări remarcabile	Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova (1906) Pentru ce s-au răsculat țăranii? (1907)
Stil	Conservatorism tradițional, Poporanism
A influențat pe	Constantin Dobrogeanu-Gherea, Radu R. Rosetti
Partid politic	Partidul Conservator

* 1929: Lillie Langtry (Emilie Charlotte Le Breton; 13 octombrie 1853 – 12 februarie 1929), a fost actriță britanică născută în Insula Jersey. Frumusețe de renume, ea a fost poreclit "Jersey Lily" și a avut o serie de iubiți proeminenți, inclusiv pe viitorul rege al Marii Britanii, Edward al VII-lea.

august 1885 de William Downey.

Emilie Charlotte Le Breton a fost singura fiică a rev. William Corbet Le Breton. El și-a câștigat o reputație proastă din cauza numărului mare de relații extraconjugale și, atunci când soția sa l-a părăsit în 1880, a părăsit Jersey.^[2]

S-a stabilit la Gretna Green împreună cu Emilie Davis (născută Martin),^[3] care era renumită pentru frumusețea ei.^[4] În 1842 cei doi s-au căsătorit la Chelsea. Lillie a avut șase frați, toți în afară de unul fiind mai mari. Ea a fost educată de tutorele fraților ei, devenind neobișnuit de educată pentru fetele din acele timpuri.

În 1874, Lillie în vârstă de 20 de ani s-a căsătorit cu proprietarul de pământ, irlandezul Edward Langtry, un văduv în vârstă de 26 de ani care fusese căsătorit cu sora soțiie fratelui ei William.

Lordul Ranelagh, un prieten al tatălui și cumnatei ei, a invitat-o pe Lillie Langtry la o recepție din înalta societate, unde ea a atras atenția cu frumusețea și spiritul ei. A devenit căutată în societatea londoneză și invitațiile au început să curgă. Curând, faima ei a ajuns la urechile regale.

Prințul de Wales, Albert Edward ("Bertie"), a aranjat să stea alături de Langtry la o cină dată de Sir Allen Young la 24 mai 1877.^[5] (Soțul ei a fost așezat în celălalt capăt al mesei). Deși Edward era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei și avea șase copii, Edward era cunoscut ca un mare crai. Lillie a devenit metresa lui semi-oficială. Edward chiar a prezentat-o mame sale, regina Victoria. În cele din urmă, s-a dezvoltat o relație cordială între ea și Prințesa Alexandra.^[6]

Aventura a durat de la sfârșitul anului 1877 până în iunie 1880.^[7] El i-a permis lui Langtry să-l deseneze.^[8] În cele din urmă relația lor s-a răcit și a fost eclipsată când Sarah Bernhardt a sosit la Londra în iunie 1879.

În iulie 1879 Langtry a început o aventură cu Contele de Shrewsbury; în ianuarie 1880 Langtry și contele au plănuit să fugă împreună.^[9] Prințul Edward a rămas atras de ea și vorbea frumos de ea în cariera ei târzie ca actriță de teatru.

Lillie Langtry, 1882.

Langtry ca Lady de Bathe c. 1915

În aprilie 1879, Langtry a început o aventură cu Prințul Louis de Battenberg, deși ea era de asemenea într-o relație cu Arthur Clarence Jones, un vechi prieten. În iunie 1880, a rămas însărcinată. În mod clar, soțul ei nu era tatăl copilului; ea l-a lăsat pe Prințul Louis să creadă că el este tatăl. După ce el le-a mărturisit părinților, ei l-au trimis pe nava de război 'Inconstant. Cu ceva bani de la Prințul de Wales, Langtry s-a retras la Paris cu Arthur Jones. La 8 martie 1881 a născut o fiică, Jeanne Marie.^[10]

Descoperirea scrisorilor pasionale ale lui Langtry către Arthur Jones in 1878 și publicarea lor în 1999 a susținut ideea că Jones a fost tatăl copilului.^[11] Fiul cel mic al Prințului Louis, Contele Mountbatten de Burma a susținut întotdeauna că tatăl lui a fost tatăl lui Jeanne Marie.^[12]

În 1902 Jeanne Marie s-a căsătorit cu politicianul scoțian Sir Ian Malcolm. Au avut patru copii. Lady Malcolm a murit în 1964.

Ori la sugestia prietenului ei apropiat Oscar Wilde ori a actriței Sarah Bernhardt, Lillie a îmbrățișat cariera de actriță.^[13][14]În decembrie 1881, și-a făcut debutul în fața publicului londonez la Teatrul Haymarket în piesa She Stoops to Conquer.^[15]

Toamna următoare, ea a făcut primul turneu în Statele Unite, unde a avut un succes enorm. În timp ce criticii în general îi condamnau interpretările, publicul o iubea.^[15] În 1903 a jucat în Statele Unite în The Crossways, scrisă de ea în colaborare cu J. Hartley Manners].^[15] Lillie s-a întors în SUA cu turnee în 1906 și din nou în 1912, apărând în vodeviluri.^[15]

Din 1882 până în 1891, Langtry a avut o relație cu milionarul american Frederic Gebhard. Datorită lui, ea s-a implicat în cursele de cai de rasă. Langtry a devenit cetățean american în 1897. A divorțat de soțul ei în același an iar el a murit câteva luni mai târziu în urma unui accident.^[16]

Langtry s-a implicat în altă relație, cu George Alexander Baird, un milionar amator de box, din aprilie 1891 până la decesul lui în martie 1893.^[17]

În 1899, ea s-a căsătorit cu mult mai tânărul Hugo Gerald de Bathe.^[15] Langtry a murit la Monaco 

·         1935: Francisc Hossu–Longin, memorialist (n. 1847)

* 1942: Grant DeVolson Wood (n. 13 februarie 1891 – d. 12 februarie 1942) a fost un pictor american născut la patru mile est de localitatea Anamosa, statul Iowa. Wood este cel mai bine cunoscut pentru picturile sale care descriu America rurală a regiunii cunoscute sub numele de Vestul Mijlociu (sau Midwest), dar mai ales datorită picturii devenită faimoasă, American Gothic, una din imaginile emblematice ale secolului 20.

Casa copilăriei lui Grant Wood din Cedar Rapids, statul Iowa. Considerată a fi printre cele mai pereclitate case istorice din Iowa.^[2]

Familia lui Grant Wood s-a mutat în Cedar Rapids după moartea tatălui său în 1901. Curând, tânărul Grant, a început să lucreze ca ucenic la una din atelierele locale de prelucrare a metalelor. După terminarea liceului, (liceul local Washington High School), Wood a devenit student al unei școli de artă din Minneapolis în 1910, pentru a se întoarce după un an pentru a preda ca profesor într-o școală care avea doar o încăpere. ^[3] În 1913, s-a înrolat la Facultatea de artă a Institutului din Chicago (în original, School of the Art Institute of Chicago, lucrând simultan ca un aurar și argintar.

Între 1920 și 1928, artistul a vizitat Europa de patru ori, unde a studiat diferite stiluri de a picta, dar mai ales impresionismulși post-impresionismul. În ciuda studiului aprofundat al acestor stiluri de pictură, influența cea mai evidentă în stilul său de a picta aparține pictorului flamand al al XV-lea, celebrul Jan van Eyck, de la care Grant Wood a învățat și preluat tehnica reprezentării extrem de clare a portretelor și a fundalurilor.

Între 1924 și 1935, Wood a locuit într-o locuință, care fusese inițial o unitate de stocare a materialelor și pe care a transformat-o în studioul său personal. Adresa, care nu exista anterior, a devenit "5 Turner Alley," o invenție a artistului. În anul 1932, Wood a fost printre inițiatorii creării coloniei de artiști Stone City Art, în apropierea localității sale natale, pentru a ajuta diverși artiști locali a fi capabili să supraviețuiască perioadei contemporane de atunci, cunoscută ca Great Depression. Devenit un puternic avocat al regionalismului în arte, Grant Wood și-a petrecut o bună parte a deceniului 1930 - 1940cutreierând Statele Unite și tinând conferințe pe această temă.

• Adolescence (1933)
• American Gothic (1930)
• Appraisal (1931)
• Arbor Day (1932)
• Arnold Comes of Age (1930)
• ' (1931)
• Boy Milking Cow (1932)
• Daughters of Revolution (1932)
• Death on Ridge Road (1935)
• Dinner for Threshers (1934)
• Fall Plowing (1931)
• Haying (1939)
• Iowa Cornfield (1941)
• January (1940)
• The Little Chapel Chancelade (1926)
• The Midnight Ride of Paul Revere (1931)
• Near Sundown (1933)
• New Road (1939)
• Parson Weems' Fable (1939)
• Plaid Sweater (1931)
• Portrait of Nan (1933)
• Return from Bohemia (1935)
• Seedtime and Harvest (1937)
• Self-Portrait (1932)
• Spotted Man (1924)
• Stone City, Iowa (1930)
• Sultry Night (1937)
• Woman with Plants (1929)
• Young Corn (1931)

Grant Wood
Autoportret (1932, Grant Wood)
Date personale
Nume la naștere	Grant DeVolson Wood
Născut	13 februarie 1891 Anamosa,  Iowa
Decedat	12 februarie 1942 (50 de ani) Iowa City, statul  Iowa
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	pictor profesor universitar gravor[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictor
Studii	School of the Art Institute of Chicago[*], Academia Julian
Pregătire	School of the Art Institute of Chicago
Mișcare artistică	Regionalism
Influențat de	Jan van Eyck Grant Wood, celebra pictură American Gothic (1930), aflată la Art Institute of Chicago. Daughters of Revolution (1932)

* 1943: Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român.
Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani.
Opera:

• Nocturne, 1891;
• La focul rampei, 1906;
• Ispitirea de pe munte, 1914;
• Isus vă cheamă, 1923;
• Mișcarea de la Biserica Sf. Ștefan, 1924;
• La mielul alb, 1925;

Dumitru Nanu
Dumitru Nanu
Date personale
Născut	26 octombrie 1873 Câmpulung-Muscel, România
Decedat	12 februarie 1943, (68 de ani) București, România
Părinți	Gheorghe Nanu Zoia Hristudos
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, traducător
Studii	Facultatea de Drept
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1891 - 1943
Specie literară	poezie
Operă de debut	"Nocturne", 1891
Opere semnificative	"Nocturne", 1891
Influențe[ascunde] Mihai Eminescu
Note
Premii	Premiul național de literatură (1937) Poetul Dumitru Nanu D. Nanu - de Dumitru Mățăoanu

* 1944: Maria Tereza de Bragança (24 august 1855 – 12 februarie 1944) a fost infantă a Portugaliei, membră a Casei de Bragança. Prin căsătorie a devenit Arhiducesă de Austria și cumnata împăratului Franz Joseph I al Austriei.

Maria Tereza la Londra, 1897

Maria Tereza s-a născut la Kleinheubach, regatul Bavariei ca a doua fiică a regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1] Tatăl ei a devenit rege al Portugaliei în 1828 după ce și-a detronat nepoata, regina Maria a II-a a Portugaliei. El a domnit până în 1834 când domnia Mariei a II-a a fost restaurată iar Miguel a fost obligat să plece în exil.

Descrisă ca fiind una dintre cele mai frumose femei din Europa, Maria Tereza s-a căsătorit ca a treia soție a Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. Ceremonia a avut loc la 23 iulie 1873 la Kleinheubach.

Cuplul a avut două fiice: arhiducesa Maria Annunziata de Austria (1876–1961) și arhiducesa Elisabeta Amalie de Austria (1878–1960), însă mariajul a fost unul nefericit din cauza agresiunii soțului ei.^[2] În plus față de fiicele lor, ea a devenit mamă vitregă pentru copii soțului ei cu a doua soție: Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, Arhiducele Otto Francis de Austria, Arhiducele Ferdinand Karl de Austria și Arhiducesa Margarete Sophie de Austria.

Maria Tereza a reușit să obțină o influență considerabilă la curtea austriacă atunci când împărăteasa Elisabeta s-a retras de pe scena socială din Viena, după moartea misterioasă a unicului ei fiu, Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, în ianuarie 1889. Maria Tereza a efectuat onorurile la palatul imperial Hofburg pentru împărăteasă alături de împărat până la moartea soțului ei în 1896 când eticheta de la curte spunea că trebuie să se retragă

Maria Tereza, c. 1905

Ea a rămas o figură influentă în spatele scenei de la curte după moartea soțului ei; s-a zvonit că urma să se căsătorească cu comandantul casei ei, contele Cavriani, însă nimeni nu a îndrăznit să spună un cuvânt împotriva ei. În final, zvonurile s-au dovedit a fi false.^[4] În timpul văduviei, ea și-a petrecut lunile de iarnă la Viena și lunile de vară la castelul Reichstadt din Boemia.^[5]

Ea l-a încurajat și l-a susținut pe fiul ei vitreg Franz Ferdinand în hotărârea sa de a se căsători cu contesa Sophie Chotek împotriva dorinței familiei.^[6] Maria Tereza a călătorit la o mănăstire din Praga pentru a se spovedi, a luat-o pe Sophie în casa ei și chiar a pledat în numele Sofiei în fața împăratului Franz Joseph. În cele din urmă, după ce li s-a permis căsătoria, Maria Tereza a făcut toate aranjamentele pentru nuntă, insistând că aceasta va avea loc la capela sa privată.^[7]

A rămas apropiată de Franz Ferdinand și Sophie până la asasinarea de la Sarajevo la 28 iunie 1914. Ea a fost cea care a dat vestea morții cuplului copiilor lor, Sophie, Maximilian și Ernst. De asemenea, ea a reușit să asigure securitate financiară copiilor după ce a spus împăratului că dacă el nu le acordă un venit anual, ea va ceda indemnizația pe care ea o primea ca văduvă a fratelui împăratului în favoarea copiilor. (Majoritatea bunurilor lui Franz Ferdinand s-au dus la nepotul lui, Arhiducele Carol).^[8]

La 21 noiembrie 1916, cumnatul ei, împăratul Franz Joseph, a murit și Arhiducele Carol a devenit noul împărat al Austriei și rege al Ungariei. El va domni până în noiembrie 1918 când imperiul austro-ungar se va prăbuși în urma înfrângerii în Primul Război Mondial. După abdicarea lui, Maria Tereza i-a însoțit pe Carol și pe Zita în exil la Madeira însă în cele din urmă s-a întors la Viena unde și-a ăetrecut restul vieții.

Maria Tereza a murit la Viena în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la vârsta de 88 de ani. I-a supraviețuit soțului ei 48 de ani.

Maria Tereza
Arhiducesă de Austria
Date personale
Nume la naștere	Maria Teresa da Imaculada Conceição Fernanda Eulália Leopoldina Adelaide Isabel Carolina Micaela Rafaela Gabriela Francisca de Assis de Paula Gonzaga Inês Sofia Bartolomeu dos Anjos de Bragança e Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Născută	24 august 1855 Kleinheubach, Regatul Bavariei
Decedată	12 februarie 1944 (88 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães
Căsătorită cu	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei
Copii	Arhiducesa Maria Annunziata Arhiducesa Elisabeta Amalia
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bragança

·         1966: Elio Vittorini, scriitor italian (n. 1908)

·         1969: Ferenc Agárdi, scriitor, publicist și istoric al culturii maghiar de origine evreiască, membru fondator al Partidului Comunist Maghiar (n. 1898)
* 1977: Ion (Ioan) Negrescu (n. 8 ianuarie 1893 în Holboca - d. 1977, Budeasa) a fost un politician român, primar al Chișinăului între 1928–1931.

Ion Negrescu s-a născut la 8 ianuarie 1893 în comuna Holboca, județul Iași. Și-a făcut studiile secundare la Liceul Național din Iași, devenind licențiat al secției de Filologie română al Universității din Iași. Doctoratul în slavistică la obținut în anul 1925, sub conducerea profesorului Garabet Ibrăileanu.

A fost mobilizat între anii 1917-1918 ca sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 13 infanterie „Ștefan cel Mare”, a participat la luptele grele de la Mărăști și Mărășești, primind decorația „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu bareta Mărăști”. Ion Negrescu a fost ales primar al Chișinăului în două legislații (1928-1931), apoi secretar general al Ministerului Basarabiei (1932-1935).

În istoria Chișinăului, a fost primul și ultimul filosof ajuns primar. Descendent al unei familii de profesori și cărturari, Ion Negrescu a fost pe lângă cariera politică și filosof, profesor de liceu, profesor universitar, autor a unor cărți dedicate scriitorilor basarabeni, cum ar fi B. P. Hașdeu sau autor al unor studii de medicină.

Alături de Pan Halippa, Ion D. Negrescu a stat la bazele fondării Universității Populare din Chișinău.

Ion Negrescu
Date personale
Născut	8 ianuarie 1893 Holboca, județul Iași
Decedat	12 februarie 1977 (84 de ani) Budeasa, județul Argeș
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Primar de Chișinău
În funcție 1928 – 1931
Precedat de	Gherman Pântea
Succedat de	Constantin Ionescu
Alma mater	Universitatea din Iași

·         1979 - A murit V. G. Paleolog, critic de artă, celebru brâncuşolog (n.23.11.1891).

·         1979: Jean Renoir, regizor francez de film (n. 1894). Jean Renoir (15 septembrie 1894 – 12 februarie 1979) a fost un regizor de film, scenarist, actor, producător și autor francez. În calitate de regizor și actor, el a realizat mai mult de 40 de filme din epoca filmului mut și până la sfârșitul anilor 1960. Filmele sale Grand Illusion (1937) și The Rules of the Game (1939) sunt citate adesea de critici printre cele mai bune filme făcute vreodată. El a fost plasat în topul BFI’s Sight & Sound realizat de critici în 2002 pe locul IV în lista celor mai mari regizori ai tuturor timpurilor. Printre alte numeroase onoruri obținute în timpul vieții, el a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1975 pentru contribuția sa la industria filmului. Renoir a fost fiul pictorului Pierre-Auguste Renoir.

·         1984: Julio Cortázar, prozator, dramaturg și poet argentinian (n. 1914)

·         1989 - A murit scriitorul austriac Thomas Bernhard. Opera sa este străbătută de o viziune pesimistă asupra lumii şi de un umor grotesc. Prin romanele şi dramele sale, Bernhard a reuşit să provoace în numeroase rînduri opinia publică din ţara sa ("Fabrica de var", "Puterea obişnuinţei", "Dramaturgul") (n.10.02.1931).

·         1996: Ryōtarō Shiba (司馬 遼太郎 Shiba Ryōtarō^?) (n. Teiichi Fukuda, 7 august 1923, Osaka, Japonia, d. 12 februarie 1996, Osaka, Japonia) a fost un scriitor japonez.

Până în 2005 romanele sale se vânduseră în cca 180 milioane de exemplare,^[2] multe dintre ele fiind filmatizate

·         1998 - A murit Carl Wilson, membru al celebrei formaţii a anilor `60 "The Beach Boys" (n.21.12.1946).

·         2006    - A încetat din viaţă scriitorul american Peter Benchley, al cărui roman "Jaws" a fost adaptat într-unul dintre cele mai de succes filme de la Hollywood, regizat de Steven Spielberg. Jurnalist, Benchley era la un moment dat cel care îi scria discursurile preşedintelui Lyndon B Johnson. (n. 8 mai 1940)
* 2010: Luis Molowny Arbelo (12 mai 1925 – 12 februarie 2010) a fost un fotbalist și antrenor spaniol.
* 2011: Sofia Cosma (n. 1 noiembrie 1914, Smorgon, Letonia – 12 februarie2011, Oxnard, California) a fost un muzician și profesor.

S-a născut pe 1 noiembrie 1914 în într-un mic shtetl, Smorgon, la granița între Letonia și Lituania. Sofia Cosma a început să studieze pianul de la o vârstă fragedă. La 18 ani s-a mutat la Viena, iar în 1933 a participat la Concursul Internațional de Pian de la Viena. Sofia a încercat să se refugieze în Letonia pentru a scăpa de naziști, însă a fost arestată mai târziu de sovietici și dusă într-un lagăr de concentrare. După eliberarea din lagărul sovietic unde și-a cunoscut și soțul de origine română, cu care are o fiică, Sofia a fost trimisă în Austria, în timp ce soțul său a fost trimis în România. În 1950 familia a fost reunită la București, iar puțin timp mai târziu s-a născut cel de-al doilea copil, Mihail. Din 1958 a devenit solistă a Filarmonicii Române.

In 1956, după 15 ani departe de pian, devenită Sofia Cosma, artista își relua studiile și era recunoscută rapid ca una din cele mai marcante soliste din România, în anii 70, conferențiară universitară la Conservatorul din Iași și înregistrând câteva discuri. Sofia Cosma a concertat pentru prima data la Iași pe 3 mai 1958, interpretând una din piesele de rezistenta ale repertoriului ei impresionant, Concertul Nr. 2 de Liszt, sub bagheta compozitorului dirijor Achim Stoia. Pina la 14 septembrie 1979, data ultimei apariții pe podiumul iesean, cu Concertul No. 1 de Ceaikovski, Sofia Cosma și-a bucurat auditoriul cu interpretari notabile ale concertelor de Saint-Saens, Beethoven (Imperialul), Chopin, Rachmaninov și, în prima audiție, în 1964, cel de-al doilea concert de pian al lui Pascal Bentoiu.^[1]

După decesul soțului său în 1974, Sofia a călătorit de mai multe ori în SUA, reușind să obțină azil politic în 1981. În 1990 a revenit în Uniunea Sovietică unde a susținut un concert la Moscova.

În 2011 a fost realizat un film despre viața sa: "A SUITCASE FULL OF CHOCOLATE"

Sofia Cosma
Date personale
Născută	1 noiembrie 1914 Smorgon, Letonia
Decedată	12 februarie 2011 (96 de ani) Oxnard, California
Copii	Ilona Scott, Mihail
Ocupație	Muzician
Activitate
Profesie	Muzician

* 2019: Gordon Banks, fotbalist englez (n. 1937)

Sărbători

• Sf Ier Meletie arhiepiscopul Antiohiei; Sf Mc Hristea – Calendar creștin ortodox

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

Anna Pavlova
Date personale
Născută	12 februarie 1881[1][2][3][4]  Sankt Petersburg, Imperiul Rus[5][6]
Decedată	23 ianuarie 1931 (49 de ani)[1][6][2][7]  Haga, Olanda de Sud, Țările de Jos[8][6]
Înmormântată	Golders Green Crematorium[*][9]
Cauza decesului	pneumonie
Căsătorită cu	Dandre, Viktor Iemilievici[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	balerină coregrafă[*] redactor[*] silent film actor[*]
Limbi vorbite	limba rusă[10]
Activitate
Alma mater	Academia de balet Vaganova[*]
Premii	Ordinul Palmelor Academice
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

ANNA PAVLOVA

Anna Pavlova (în rusă Анна Павловна (Матвеевна) Павлова; n. 12 februarie 1881,^[1][2][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus^[5][6] – d. 23 ianuarie 1931,^[1][6][2][7] Haga, Olanda de Sud, Țările de Jos^[8][6]) a fost balerina principală din Baletul Imperial Rus și din Ballets Russes al lui Sergei Diaghilev. Este cunoscută pentru baletul Moartea lebedei.^[11]

Scenă din filmul Moartea lebedei

 

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1916 Fata mută ​​din Portici (The Dumb Girl of Portici), regia Phillips Smalley și Lois Weber
• 1925 Moartea lebedei (The Dying Swan), regia Mihail Fokin

FILME DESPRE ANNA PAVLOVA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1983 Ana Pavlova (film TV)

Când vine vorba de stelele baletului nu ai cum să nu vorbeşti despre Anna Pavlova, cea supranumită balerina absolută, care a modificat regulile dansului când puţini păreau deschişi la nou şi shimbare. Cine este Anna Pavlova? Este balerina considerată prea fragilă ca să poată face vreun rol mare. Este prima balerină care şi-a făcut propria companie şi a plecat cu ea în turnee în toate colţurile lumii. Este artista care a dus un dans considerat prea greu pentru oamenii needucaţi pe toate scenele şi unui public cât mai variat. Este cea care le-a arătat oamenilor că baletul se simte şi se trăieşte.

Cine este Anna Pavlova – Copila firavă care a schimbat regulile baletului

Anna Matveyevna Pavlova s-a născut pe 12 februarie 1881, la Sankt Petersburg, acolo unde era înregimentat tatăl ei, soldat. Mama ei, Lyubova, provenea dintr-o familie de ţărani şi lucra ca spălătoreasă în casa unui bancher rus. Despre acesta s-a spus că ar fi fost tatăl natural al Annei, însă totul a rămas la nivel de zvonuri.

Născută prematur, Anna a fost încă de la început extrem de firavă, îmbolnăvindu-se des. Lyubova a decis că fata are nevoie de un alt stil de viaţă, aşa că i-a făcut bagajele şi a trimis-o în satul natal, unde ani de zile va rămâne în grija bunicii materne. Întoarsă la şcoală în Sankt Petersburg, Anna a fost în public la una dintre reprezentaţiile maestrului Marius Petipa, Frumoasa adormită. S-a îndrăgostit iremediabil de balet şi i-a spus mamei că asta vrea să facă în viaţă.

La 9 ani a mers la audiţie la Imperial Ballet School, însă a fost respinsă. Era prea mică de vârstă şi prea slabă. Un an mai târziu a mers din nou la audiţie, iar de data asta a fost acceptată. Prima ei apariţie pe scenă a fost într-un spectacol realizat special pentru elevii şcolii chiar de cel care îi stârnise pasiunea pentru balet, Marius Petipa.

Primul spectacol al Annei Pavlova, foto: wikipedia.org

Şi totuşi, a durat ceva vreme până când geniul ei a putut să iasă la suprafaţă. Corpul ei era, într-adevăr, fragil. Într-o vreme în care baletul însemna corp robust şi muşchi puternici, gleznele şi picioarele îi erau atât de subţiri încât colegii o porecliseră „mătura”. Anna avea însă un ţel – să ajungă balerină principală. Aşa că se antrena cât era ziua de lungă, lua lecţii suplimentare de la cei mai mari profesori ai vremii, iar la 17 ani a fost primită în clasa Ekaterinei Vazem, fostă prim-balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. A absolvit Şcoala Imperială de Balet un an mai târziu, iar imediat după şi-a făcut intrarea în Baletul Imperial.

„Dumnezeu îţi dă talentul, dar munca este cea care-l transformă în geniu.” – Anna Pavlova

Anna Pavlova, foto: biography.com

Apariţia ei pe scenă era total neobişnuită. Din cauza aceleiaşi constituţii firave care i-a dat bătăi de cap toată viaţa, stilul ei de a dansa nu avea nicio legătură cu regulile baletului de la acel moment. Avea mai mereu genunchii încovoiaţi, nu reuşea să păstreze ceea ce era considerată o ţinută corectă a corpului, salturile în poante erau realizate total diferit faţă de norma academică, iar gleznele nu o ajutau deloc când venea vorba să-şi păstreze echilibrul. În ciuda tuturor acestor lucruri care păreau că nu o vor ajuta să-şi realizeze visul, Anna a devenit nu doar favorita lui Petipa, dar şi a publicului care o adora. Tocmai aspectul fragil care îi pusese atâtea piedici îi fascina acum pe cei care deja vânau biletele la reprezentaţiile ei, mai ales după ce ea a înţeles că nu trebuie să facă precum ceilalţi, ci să fie ea, unică. În 1906, acelaşi Petipa a numit-o prim-balerină după ce apariţia în Giselle a înregistrat un succes fantastic.

-0:00

Moartea lebedei, un solo realizat special pentru ea de Mihail Fokin, este considerat a fi rolul vieţii ei, un rol emblematic la care visează de atunci orice balerină şi a devenit simbolul noului balet rus. A fost şi rolul pe care Anna l-a iubit mai mult ca pe oricare altul, interpretându-l de aproximativ 4.000 de  ori de-a lungul carierei. Rochia din spectacol a fost făcută chiar de ea, iar mai târziu, iazul de lângă casa ei a fost umplut cu lebede, păsări pe care artista le-a adorat. A iubit însă toate animalele, crescând de-a lungul anilor mai multe tipuri de păsări, pisici şi câini.

Anna Pavlova, cu lebăda preferată, Jack, foto: dantebea.com

Cine este Anna Pavlova – Dansatoare fantastică, vizionară, mereu dornică să ajute

Dar Anna Pavlova a fost mai mult decât o dansatoare pasionată. A fost o vizionară plină de curaj. Imediat după încheierea primului turneu la Paris, balerina a părăsit compania Ballet Russes şi a pus bazele propriei companii de balet. A mers cu spectacole în întreaga lume şi a făcut baletul accesibil pentru milioane de oameni, unii care nici nu îl cunoşteau până la acel moment.

În 1912, la vârsta de 31 de ani, Anna Pavlova a decis să lase în urmă Rusia şi s-a mutat la Londra. Trei ani mai târziu apărea filmul Fata mută, în care Anna a jucat rolul unei fete sărace, trădată de un aristocrat. În acest fel a ajuns cunoscută nu doar celor pasionaţi de balet, ci şi celor pasionaţi de cinematografie.

Tot după mutarea la Londra balerina s-a căsătorit cu managerul său, Victor Dandre, dar acest lucru a fost făcut public de el abia după moartea Annei, în biografia dedicată ei.

Sufletul sensibil al Annei Pavlova a influenţat vieţile oamenilor mai mult decât prin intermediul artei. Balerina a susţinut multe spectacole în scop caritabil, banii adunaţi astfel mergând în ajutorul orfanilor ruşi aflaţi la Paris după Primul Război Mondial. 15 fete au primit adăpost într-o casă cumpărată de ea în apropiere de capitala franceză şi au fost sprijinite financiar de Anna până au crescut şi şi-au putut câştiga singure traiul.

Avea 49 de ani când, în timpul unei călătorii de la Paris la Haga, Anna s-a îmbolnăvit grav. Starea ei s-a deteriorat tot mai mult de la o zi la alta, iar medicul ei personal, chemat tocmai de la Paris, a anunţat-o că are pneumonie şi că doar o operaţie îi poate salva viaţa. Intervenţia chirurgicală urma să o lase însă pe Anna fără posibilitatea de a mai dansa vreodată.

Anna Pavlova în Moartea lebedei, foto: wikipedia.org

“Dacă nu pot dansa, atunci prefer să fiu moartă.” – Anna Pavlova

În câteva zile de la acest moment balerina a pierdut în faţa bolii. A murit la Haga, de pleurezie, cu câteva zile înainte să împlinească 50 de ani. Ultimele ei cuvinte au fost: “Pregătiţi-mi costumul de lebădă!” Ceea ce s-a şi întâmplat. A fost pusă în sicriu în rochia ei preferată, iar conform tradiţiei vechiului balet, în ziua în care ar fi avut următorul spectacol acesta s-a ţinut, dar cu un reflector îndreptat mereu către partea de scenă goală, acolo unde ar fi trebuit să apară ea.

Cine este Anna Pavlova – Povestea prăjiturii cu nume de balerină

Iar dacă numele ei vă duce cu gândul la prăjitura Pavlova, aflaţi că nu este nimic întâmplător. În anii `20, când Anna era în turneu mondial, cofetari şi patiseri din toată lumea căutau să facă o prăjitură care să surprindă lumea la fel cum o făcea balerina ori de câte ori urca pe scenă. Prăjitura din bezea, acoperită cu frişcă şi ornată cu fructe, care îi poartă numele, este revendicată atât de australieni, cât şi de neo-zeelandezi. Dacă asupra acestui aspect nu s-a putut ajunge la o concluzie comună, un lucru este cert: prăjitura Pavlova este, ca şi celebra balerină, o vedetă.

Ballet Evolved - Anna Pavlova 1881-1931

TEATRU/FILM

ALEXANDRU DAVILA

Sari la navigareSari la căutare

Alexandru Davila
Date personale
Născut	12 februarie 1862  București, Principatele Unite Române
Decedat	19 octombrie 1929 (67 de ani)  București, România
Părinți	Carol Davila, Ana Davila
Căsătorit cu	Ortansa Keminger de Lippa
Naționalitate	român
Cetățenie	Regatul României
Ocupație	scriitor, traducător
Limbi	limba română
Activitatea literară
Opere semnificative	„Vlaicu-Vodă”
Modifică date / text

Alexandru Davila (n. 12 februarie 1862, București, Principatele Unite Române – d. 19 octombrie 1929, București, România) a fost dramaturg, director de teatru, poet, prozator și lingvist român.

CUPRINS

• 1Copilărie și studii
• 2Carieră
  • 2.1Diplomat și funcționar public
  • 2.2Poet și prozator
  • 2.3Lingvist și traducător
  • 2.4Om de teatru
  • 2.5Dramaturg
• 3Viață personală
• 4Note
• 5Bibliografie

COPILĂRIE ȘI STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandru Davila s-a născut în conacul Goleștilor, la 12 februarie 1862, fiind fiul cel mai mare al doctorului Carol Davila și Anicăi Racoviță, descendentă din familia Goleștilor. Anica Davila a fost fiica Zincăi Golescu și nepoata directă a lui Dinicu Golescu, autorul lucrării Însemnări a călătoriei mele, boier, unul dintre susținătorii școlii și teatrului românesc în anii lor de început^[1].

Alexandru Davila și-a petrecut o bună parte a copilăriei în conacul familiei de la Golești.

În 1868-1872, Alexandru Davila a mers la școala comunală din Golești, aflată într-un pavilion al conacului familiei mamei sale. Mai târziu, a frecventat cursurile Școlii luterane din București. În primăvara anului 1871, s-a mutat împreună cu tatăl său în casa lor din Cotroceni, iar din toamna anului următor și până în 1874 a urmat cursurile gimnaziale la Institutul de băieți condus de V.A. Urechia^[2].

Vacanțele școlare și le petrecea la Conacul Goleștilor, dar și la Băile Bughea, din vecinătatea orașului Câmpulung-Muscel, de unde corespondează cu familia: „fac nebunii toate ziua: sar, mă cațăr și ciupesc”^[3].

În anul 1874, a fost trimis de tatăl său la Paris, la Liceul St. Louis, unde a studiat până în 1881. A frecventat în această perioadă cercurile literare și artistice din capitala Franței, cunoscând personalități din elita culturală pariziană precum Jean Richepin, Paul Ponchon, Paul Verlaine, André Gill, Mallot de Basillon, Edmond Haraucourt^[4].

CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Diplomat și funcționar public[modificare | modificare sursă]

Reîntors de la Paris în 1881, a fost numit atașat supranumerar la minister de către Eugeniu Stătescu, ministru al afacerilor externe. În această calitate, Alexandru Davila fost trimis la Roma și Bruxelles.

Activitatea lui Alexandru Davila a înregistrat numeroase etape: „Am părăsit diplomația, căutând să-mi îndrum viața pe alte căi. În unire cu N. Filipescu, A. Balș, C. Costa-Foru, I. Ghica, C. Hiotu, I. Grădișteanu, I. Iancovescu etc. am colaborat la Epoca fondată în 1885 și Independența română fondată de Al. Ciurcu și cumpărată mai târziu de Lahovary”^[5].

A fost numit, de către guvernul conservator, inspector de poliție însărcinat cu Prefectura Poliției Capitalei, funcție din care a demisionat un an mai târziu, cu gândul de a se dedica e studiului literelor și istoriei românești.

În noiembrie 1888, Alexandru Davila a fost desemnat subprefect de Tulcea, administrator al arondismentului Măcin în Dobrogea.

Poet și prozator[modificare | modificare sursă]

În adolescență, prima preocupare literară a lui Davila a reprezentat-o poezia, acesta abordând, în perioada studiilor gimnaziale de la Paris, poezia de evocare, în care închină un poem în limba franceză plopului din fața casei părintești din București, de pe dealul Cotrocenilor. Ulterior, a publicat, sporadic, versuri în diferite reviste ale vremii cu tematică predominant erotică. Poezia tânărului Davila se remarcă prin absența unei intensități pasionale specifice liricii adolescentine^[6].

A publicat poemul „Reînviere” în revista „Semănătorul la 24 februarie 1902 și poezia „Maiul” în revista „Literatura și arta română”, în același an. În poemul „Himere”, Alexandru Davila pune accent pe forța spiritualității umane.

Scrierile în proză formate din minischițe, unele cu caracter anecdotic, dar și autobiografic, au fost reunite în trei volume, sub titlul „Din torsul zilelor”, publicat în ultima perioadă a vieții sale la Editura „Oltenia”. Camil Petrescu a considerat că aceasta este o culegere de articole de o mare valoare documentară și literară^[7]. Printre personalitățile evocate în această publicație se numără Paul Verlaine, Paolo Tosti, Dimitrie Bolintineanu, Pompiliu Eliade, Șt. O. Iosif (care a tradus, în perioada directoratului său la Teatrul Național, drame semnate de Corneille, Sándor Petőfi, Goethe), precum și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Lingvist și traducător[modificare | modificare sursă]

Interesul dramaturgului pentru lingvistică se manifestă în articolul „Alfabetul român”, publicat în volumul „Din torsul zilelor”, unde a consemnat că alfabetul trebuie adaptat limbii, nu limba alfabetului. Alexandru Davila a propus câteva semne noi, menite să corespundă realității fonetice specifice limbii române, întrucât cele 22 de litere ale alfabetului latin sunt, în opinia sa, insuficiente pentru redarea exactă a sunetelor^[8]. Astfel, aplicând principiul fonetic în ortografie, Davila a afirmat necesitatea introducerii unui alfabet format din 26 de litere: 7 vocale și 19 consoane^[9].

La 8 mai 1923, Alexandru Davila i-a trimis directorului Teatrului Național din București, avocatului Jean Vasilescu, traducerea pe care a realizat-o după comedia lui Heinrich von Kleist „Ulciorul sfărâmat”. Aceasta a fost realizată prin contopirea versiunii germane a lui Karl Friedrich Witmann cu cea franceză.

Om de teatru[modificare | modificare sursă]

La 29 ianuarie 1905, ministrul Take Ionescu a semnat decretul de numire a lui Alexandru Davila în funcția de director al Teatrului Național din București. Stabilirea repertoriului Teatrului Național a implicat, în optica regizorală a lui Alexandru Davila, orientarea spre piese din dramaturgia națională clasică. Astfel, stagiunea 1906-1907 a fost deschisă cu drama „Despot-Vodă” de Vasile Alecsandri și „Răzvan și Vidra” de Bogdan-Petriceicu Hasdeu. Promovarea pe prima scenă teatrală a țării a unor piese de teatru românești, dar și a unora din dramaturgia clasică universală, a fost subliniată prin numărul pieselor reprezentate, între 1905 și 1908, sub direcția sa: din cele 87 de piese, 39 aparțineau unor scriitori români, iar 49 unor autori străini, jumătate dintre aceștia fiind clasici^[10].

Alexandru Davila s-a văzut nevoit să demisioneze la 4 ianuarie 1914. În toamna aceluiași an, împreună cu câțiva prieteni, a înființat Cercul bibliofil, care intenționa să publice în ediții comentate toate capodoperele literaturii românești. Această inițiativă a rămas la stadiu de proiect^[11], deoarece la 5 aprilie 1915 Davila a fost victima unui atentat, în urma căruia a rămas paralizat locomotor, fiind obligat să-și petreacă restul vieții sale într-un scaun cu rotile.

S-a remarcat ca teoretician al teatrului. În perioada 1918-1919, Alexandru Davila a publicat o serie de articole în periodice, sub titlul generic „Scrisori către actorul X” și reunite în cel de-al doilea volum de amintiri „Din torsul zilelor”, reprezentând sinteze ale ideilor inovatoare pe care le-a lansat și aplicat în teatrul românesc^[12]. Cele 33 de „Scrisori către actorul X” subliniază orientarea autorului lor spre o artă realistă și preocuparea pentru modernizarea teatrului românesc. Davila a considerat textul dramatic ca fiind elementul primordial în spectacol, întrucât acesta individualizează, prin modalitatea diferită de reflectare a realității, genurile dramatice comedia și tragedia. Abordând modalitatea de reprezentare a realității în piesele de teatru, Davila a fost împotriva „fotografierii” realității, considerând că teatrul nu dă realitatea, ci iluzia realității^[13].

În calitate de regizor, Davila a reunit pe scena teatrală românească actori care lucrau pe scene comerciale sau în provincie. Dramaturgul Alexandru Davila era convins că valoarea unui spectacol depinde de omogenitatea și înalta artă a întregii distribuții^[14].

A contribuit la ascensiunea în teatrul românesc a unor actori precum Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza, Maria Giurgea, Ana Luca, N. Soreanu, Tony Bulandra, Ion Manolescu, Ioan Livescu, R. Bulfinski și alții^[15].

Dramaturg[modificare | modificare sursă]

Trilogia „Mirciada” a fost concepută, potrivit unei confesiuni consemnate în Scrisoarea a XXXII, „Trilogia”, din 1 septembrie 1919, să includă piesele de teatru „Vlaicu Vodă”, „Dan Vodă” și „Mircea cel Bătrân”, reunite sub numele generic „Român Grue” („neamul românesc”). Epoca evocată în trilogie este concentrată în evenimente istorice petrecute în timpul domniei lui Vlaicu și a urmașilor săi la tronul Țării Românești.

Prima parte a trilogiei este opera dramatică fundamentală^[16] „Vlaicu-Vodă”. Această dramă în versuri a fost precedată de unele eseuri scenice, care l-au format ca autor dramatic, dar nu au avut succes.

Piesa este scrisă în cinci, în versuri, și înfățișează drama unuia dintre primii domnitori din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Vladislav I (1364-1374)^[17], ctitor al Bisericii Domnești din Argeș și înmormântat acolo.

Alexandru Davila a fost acuzat că a plagiat drama „Doamna Clara”. Profesorul Petrescu a constatat că în proiectele teatrale ale lui Alexandru Davila nu exista nicio referire la acea lucrare^[17].

A doua piesă, „Dan Vodă”, are acțiunea plasată în anul 1386, când s-a declanșat lupta pentru supremația domniei între Dan și Mircea, fiii lui Radu, fratele lui Vlaicu Vodă^[18].

Piesa „Mircea cel Bătrân”, ultima din trilogie, relevă încercarea disperată a lui Mircea de a o înlătura pe soția sa, Slava, care îi dăruise un fiu, pe Vlad Dracul, și de a se căsători cu văduva fratelui său, Ruxandra.

Piesele „Dan Vodă” și „Mircea cel Bătrân” s-au păstrat exclusiv ca proiecte, nefiind definitivate. Trilogia urma să releve, în esență, o viziune shakesperiană despre legitimitate și uzurpare.

VIAȚĂ PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 5 decembrie 1885 s-a căsătorit cu Ortansa Keminger de Lippa, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna, de care s-a despărțit în 1888, copiii lor, Carol (Citta) și Theodor, rămânând în grija sa.

La un an de la plecarea din funcția de director general al Teatrului Național din București, în ziua de 5 aprilie 1915, omul de serviciu Jean Dumitriu – din motive necunoscute – l-a lovit pe Davila cu un pumnal în tâmplă, în timpul somnului. Acesta a reușit să supraviețuiască și a mai trăit paisprezece ani paralizat. A decedat la 19 octombrie 1929 la Spitalul Militar din București^[19].

Vlaicu Voda (1967) - Alexandru Davila

JEAN GEORGESCU, regizor și actor român

Jean Georgescu
Date personale
Născut	12/25 februarie 1904  București, România[1]
Decedat	8 aprilie 1994 (90 de ani)[2]  București, România[1]
Cetățenie	România
Ocupație	actor regizor de film scenarist
Limbi vorbite	limba română
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Regizorul Jean Georgescu.

Jean Georgescu (n. 12 februarie 1904, București - d. 8 aprilie 1994, București) a fost un regizor, scenarist și actor român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cu sprijinul operatorului Nicolae Barbelian realizează primul său film, Milionar pentru o zi.^[3]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[4]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Regizor[modificare | modificare sursă]

• Milionar pentru o zi (1924)
• Poveste de iubire (1929) - scurtmetraj de reclamă
• Război fără arme (1929) - film de propagandă antialcoolică
• Le miniature (1933) - Franța
• L'Heureuse aventure (1935) - Franța
• Les amis de St. Hubert (1937) - Franța
• Ziua cumpătării (1942) - scurtmetraj
• O noapte furtunoasă (1943)
• Visul unei nopți de iarnă (1946)
• Petrolul (1949)
• Pădurile (1950)
• În sat la noi (1951) - în colaborare cu Victor Iliu
• Lanțul slăbiciunilor (scurtmetraj, 1952)
• Vizita (scurtmetraj, 1952)
• Arendașul român (scurtmetraj, 1952)
• Directorul nostru (1955)
• Lanterna cu amintiri (1962)
• Mofturi 1900 (1965)
• Pantoful Cenușăresei (1969)
• Amiciție (1976) - scurtmetraj TV

Scenarist[modificare | modificare sursă]

• Milionar pentru o zi (1924)
• Maiorul Mura (1928) (r. Ion Timuș)
• Așa e viața (1928) (r. Marin Iorda)
• O noapte furtunoasă (1943)
• Visul unei nopți de iarnă (1946)
• Furtul de la Arizona (1946) (r. Mircea Botez)
• Lanțul slăbiciunilor (scurtmetraj, 1952)
• Vizita (scurtmetraj, 1952)
• Arendașul român (scurtmetraj, 1952)
• Două lozuri (1957) - în colaborare cu Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi
• Mofturi 1900 (1965)
• Pantoful Cenușăresei (1969) - în colaborare cu Alexandru Culescu
• Amiciție (1976) - film TV

Actor[modificare | modificare sursă]

• Țigăncușa de la iatac (1923) (r. Alfred Halm)
• Năbădăile Cleopatrei (1925) (r. Ion Șahighian)
• Milionar pentru o zi (1924)
• Maiorul Mura (1927) (r. Ion Timuș)
• Așa e viața (1928) (r. Marin Iorda)
• Televiziune (Ce va fi mâine) (1931) (r. Jack Salvadori)
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)

Un secol de cinema. Maestrii. Jean Georgescu

DAN PURIC, actor și regizor de teatru

Biografie

Dan Puric s--a nascut la 12 februarie 1959, la Buzau.
In 1978 a absolvit Liceul de arte "Nicolae Tonitza" din Bucuresti. Este absolvent al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din orasul natal si a activat la Teatrul din Botosani (1983 - 1988), pentru ca apoi sa fie angajat al Teatrului National din Bucuresti.

De-a lungul timpului a interpretat roluri prime in piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Blaga, Urmuz, Eftimiu, C. Th. Popescu, in regia semnata de Laurian Oniga, Andrei Serban, Niky Wolcz, Catalina Buzoianu, Tudor Marascu, Radu Beligan, Traian Ailenei, Horea Popescu, Mihai Manolescu, Alexandru Tocilescu, Vlad Mugur, Grigore Gonta, Felix Alexa, Serghei Cerkaski.

Totodata, a regizat filme si secvente publicitare pentru televiziune la Lausanne - Elvetia, atractia sa catre pantomima concretizandu-se in spectacole prezentate in regie proprie pe scenele teatrelor din Botosani si Bucuresti, dar si la Centrul Cultural European, fiind aplaudat deopotriva la Viena, Novi Sad, Venetia, Budapesta, Sofia, Lisabona, Phenian, New York, Chicago, Toronto, Montreal. De asemenea, a sustinut rolul principal intr-un film co-productie romano - sarba in regia Mariei Marek.

Din 2001 este societar al Teatrului National Bucuresti, activitatea sa fiind incununata cu Premiul I la Festivalul de Film - Costinesti (1987) "pentru one-man-show de pantomima", Premiul Golden Arena la Festivalul International de film de la Pola, Premiul special la Festivalul Pantomimei - St. Croix, Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program, Premiul "Constantin Tanase" la Festivalul Umorului, Premiul "pentru Teatru si Pantomima" acordat de Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru - Fundatia Teatru XXI (1997), Premiul UNITER conferit de Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru (1999) si Premiul "pentru performanta in teatrul non - verbal", Marele Premiu al Fundatiei Anastasia (2002), Premiul National Roman UNESCO pentru Dezvoltarea Culturii (2003).

Dan Puric, despre spionarea omenirii prin inteligenţa artificială: „România este între monştri”

Dan Puric, cu inima deschisa: “Dragostea de om se va reface tocmai din impostura asta!”

Cu actorul și regizorul EMANUEL PÂRVU

Biografie

Emanuel Parvu s-a nascut pe 12 februarie 1979, in Bucuresti. E actor si regizor, cunoscut in ultimii ani datorita rolului Margica, prietenul lui Bendeac de la “In puii mei”, cu care face echipa din 2009. Tatal sau a fost fotograf, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

Cei sase ani petrecuti alaturi de tatal sau in camera obscura l-au invatat pe Emanuel ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. In anul trei insa a renuntat. A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an. Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cand, in doar cateva luni, a inceput sa lucreze cu Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a castigat la Teatrul Bulandra.

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, cateva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor-regizor. Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia. A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (regia Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (regia Florin Piersic jr.) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A absolvit U.N.A.T.C, Facultatea de Teatru, sectia actorie, promotia 2005, la clasa profesorului dr. univ. Gelu Colceag, iar in prezent este masterand la UNATC, la Arta Actorului.

Experienta sa teatrala numara roluri precum: Anthony Neilson in The Night before Xmas, regizat de Patrick Hoell, la Teatrul din Soho, Londra, Billy in American Buffalo, in regia lui Patrick Hoell, la Teatrul din Soho, Londra, Georges in Ingerul sau cele doua orfeline, regizat de Valeria Sitaru, la Theatre Moliere din Paris.

A fost Jupan Dumitrache, in O noapte furtunoasa, in regia lui Gelu Colceag, a jucat in Sase personaje in cautarea unui autor, regizat de Liviu Ciulei, in Henric al IV-lea, regizat de Liviu Ciulei, in Sectorul S. Pentru Sectorul S a realizat regia, iar spectacolul a fost nominalizat la Premiile UNITER 2006 si a castigat FestCo 2006. Emanuel Parvu a regizat si Si noi si ea, pentru Teatrul Foarte Mic.

Filme cu Emanuel Pârvu

·         Bacalaureat (2016) - procuror Ivaşcu Trailer

·         Portretul luptătorului la tinerețe (2010) - Căpitan Seciu Trailer

·         Zi festivă (2010)

·         Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) - Inspectorul Trailer

·         Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) - inspectorul Trailer

·         Bani (2008)

·         Leacuri (2008)

·         Serviciul omoruri (2008) - Vicky/Victor Bejan (ep.4)

·         Televizorul (2008)

·         Attack Force / Lovitură de maestru (2006) - Detective Lambert

·         La urgență (2006) - Edi Leonte

·         Pumpkinhead: Ashes to Ashes / Furia monstrului 3: Țărână și cenușă (2006) - Oliver Allen

·         Second in Command / Gardă de corp (2006) - Chevanton Trailer

·         Shadow Man / Omul din umbră (2006) - Urick

·         The Detonator / Detonatorul (2006) - Macmood

·         The meeting / Întâlnirea (2006)

·         Azucena - Ingerul de abanos (2005) - Bruta sarba

·         Catherine the Great (2005) - Alexei Orloff

·         Eminescu versus Eminem (2005)

·         Fix alert (2005)

Filme regizate de Emanuel Pârvu

·         Partea nu prea fericită a lucrurilor (2018)

·         Laz Mahale (2015)

·         Pui, cartofi prăjiți și-o Cola / Chicken, Fries and a Coke (2012)

·         O familie / A Family (2008) Trailer

Filmografie - scenarist

·         Partea nu prea fericită a lucrurilor (2018)

·         Laz Mahale (2015)

·         Bani (2008)

·         Leacuri (2008)

Filmografie - imagine

·         Nașterea unei capodopere (2008) 

Emanuel Pârvu, despre noul său film, Mikado

 POEZIE

OTILIA CAZIMIR

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir
Date personale
Nume la naștere	Alexandrina Gavrilescu
Poreclă	Alexa
Născută	12 februarie 1894 Cotu Vameș, județul Neamț
Decedată	8 iunie 1967 (73 de ani) Iași, județul Iași
Înmormântată	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Părinți	Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, publicist
Limbi vorbite	limba română
Pseudonim	Otilia Cazimir
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Iași
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1912 - 1967
Subiecte	natură, viața personală
Specie literară	liric
Operă de debut	Lumini și umbre, 1923
Note
de natură
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț – d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu^[1]. Pseudonimul, „dezagreat de ea”^[2], i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”^[3].

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață”^[2] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență^[4].

A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie^[4], iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura "Viața Românească", urmează volumul de versuri "Fluturi de noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul "Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele^[4].

Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).^[4]

A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași.^[5]

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii cl. ? (1954), cl. I (1964) ^[6].

GALERIE IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 

  Otilia Cazimir și George Topîrceanu

 
• 

  Otilia Cazimir între Mihail Sadoveanu și soția lui, Ecaterina, în grădina casei sadoveniene din Copou. În stânga sus este George Topîrceanu.

 
• 

  Casa memorială Otilia Cazimir din Iași

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În Iași se află Casa Memorială „Otilia Cazimir”, vizitată de cititori de toate vârstele. Casa Memorială este parte a rețelei muzeelor literare gestionată de Muzeul Național al Literaturii Române Iași.

OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”^[7]. George Călinescu afirmă^[8]: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie^[9]: „Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

Poezii[modificare | modificare sursă]

• Lumini și umbre, Editura Viața Românească, Iași, 1923;
• Fluturi de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1926;
• Cântec de comoară, Editura "Nationala" S. Ciornei, București, 1931;
• Jucării, București, 1938;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939;
• Catinca și Catiușa, două fete din vecini (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Stăpânul lumii, Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Alb și negru (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1949;
• Baba Iarna intră-n sat, Editura Tineretului, București, 1954;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1956;
• Versuri, prefață de Const. Ciopraga, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1957;
• Poezii, București, 1959;
• Partidului de ziua lui, București, 1961;
• Poezii (1928-1963), prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1964;
• Cele mai frumoase poezii, prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1965;
• Poezii, Editura Ion Creangă, București, 1975;
• Ariciul împărat, Editura Ion Creangă, 1985

Proză[modificare | modificare sursă]

• Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese), Editura Cartea Românească, București, 1928;
• Grădina cu amintiri. Și alte schițe, Editura Cartea Românească, București, 1929;
• Licurici. Cronici fantastice și umoristice, Editura Cartea Românească, București, 1930;
• În târgușorul dintre vii, Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1939;
• A murit Luchi..., Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, București, 1942;
• Prietenii mei, scriitori..., E.S.P.L.A., București, 1960;
• Albumul cu poze, I-II, București, 1957-1967;
• Scrieri în proză, Editura Junimea, Iași, 1971-1972, 2 volume;

Varia[modificare | modificare sursă]

• Unchiul din America (vodevil), Iași, 1924;
• Carte de citire pentru clasa IV-a primară, Craiova, 1937
• Inscripții pe marginea anilor, articole, ed. îngrijită și prefață de George Sanda, Iași, 1973;
• Scrieri despre teatru, îngrijită și prefață de George Sanda, Editura Junimea, Iași, 1978.

ÎN ALTE LIMBI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Megérkezett Télapó (Baba Iarna intră-n sat), traducere în limba maghiară de Fényi István, Ifjúsági Könyvkiadó, Bukarest, 1964.^[10]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• M. Bulatov - Gâște călătoare, București, 1948;
• K.D. Ușinski - Baba iarna face pozne, București, 1948 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• A.I. Kuprin - Sulamita, București, 1948;
• Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov, București, 1949 (în colaborare cu Mihail Baras);
• Lev Kassil - Sub semnul lui Marte, București, 1949 (în colaborare cu Xenia Stroe);
• S. Marșak - Puișorii în cușcă, Oradea, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• Vera Panova - Tovarăși de drum, București, 1949;
• Mihail Bubennov - „Mesteacăn alb”, I-II, București, 1949-1954 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• M. Auezov - Abai: roman-epopee, București, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• K.A. Fedin - O vară neobișnuită, București, 1950 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Primele bucurii, București, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Sanatoriul Arktur, București, 1964;
• Galina Nikolaeva - Secerișul, București, 1951 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Povestea Nastei Kovșova, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Mihail Slonimski - Inginerii, București, 1951 (în colaborare cu St. Siclodi);
• Valentin Kataev - Pentru puterea sovietelor, București, 1954 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Livada din stepă, București, 1959 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• A.N. Tolstoi - Calvarul, București, 1954 (în colaborare cu Gh. C. Stere);
• A.P. Gaidar - Opere, I-III, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Timur și băieții lui, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Poveste despre secretul militar : Despre Malciș-Kabalciș și cuvîntul său de onoare, București, 1956 (în colaborare cu N. Gumă); Ceașca albastră, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Ciuk și Ghek, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Școala, București, 1960 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Piatra cea fierbinte, București, 1961; (în colaborare cu Nicolae Gumă); Comandantul cetății de zăpadă (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Leonid Leonov - Lăcustele, București, 1957 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Serghei Mihalkov - Unchiul Stiopa, București, 1956;
• M. Postupalskaia - Aur curat, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Arthur Conan Doyle - O lume dispărută, București, 1958 (în colaborare cu Rodica Nenciulescu);
• A.P. Cehov - Opere, VI, VII, XII, București, 1957-1963 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• V.G. Korolenko - Povestea unui contemporan, București, 1958 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• E. Voynich - Tăunul, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961;
• Guy de Maupassant - O viață, București, 1961; Opere, București, 1966 (în colaborare cu R. Malcoci și Lucia Demetrius);
• Božena Němcová - Vârtelnița de aur - București, 1967 (în colaborare cu Livia Storescu și Ionescu-Nișcov).

POEZII:

Confesiune 

Eu stiu ca arta e arida...
Dar, oricum, asta nu-i o scuza
Sa-mi sperii astfel biata muza
Timida

Am stat la foc s-am chibzuit:
Ce pot sa fac daca ma las
De ascapadele-n Parnas?
Sa ma marit?

Dar incotro ma-ntorc pribeaga,
Eu ma lovesc de-acelasi prag:
Cui ii sint draga nu mi-e drag,
Si cui mi-e drag eu nu-i sint draga...

Intreaba-te si dumneata,
Pastrand masura:
Ce perspective-mi poate da
Literatura?

Desi-i atat de pesimista
Amenintarea dumitale,
Eu pot, urmand aceasta cale,
S-ajung... redactor de revista!

Sa fac si critica-as putea,
Sa stamb din nas
La orice vers,
Sa nu-mi mai placa-n univers
Decat ce scriu cu mana mea...

Pe urma, - cate ipoteze!
Cand mi-oi sfarsi ucenicia,
Se poate sa me premieze
Academia

(Ca anul asta-mbelsugat
Parc-ar fi fost un semn al vremii:
In loc de ploaie , a plouat
Cu premii...)

Degeaba dar imi stai in cale,
Posac,
Jongland cu ironia dumitale,
Ca Cyrano de Bergerac.

Eu si pe viitor voi scrie -
Imi risc norocu-ntr-un noroc.
Atata am, atata joc:
Ce-o fi sa fie!

Pentru tine, primăvară 

Şiruri negre de cocoare,
Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sătbătoare…

Zumzet viu prin zarzări. Oare
Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline
Nu ştii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?...

Pentru tine, primăvară,
Care-aduci belşug în ţară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuţi de păpădii
Şi cu cântec de copii!

Sub iarba câmpului 

Am pus să moară-n umbră, într-o carte
Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,
Petale vii şi tinere de flori, -
Să-mi mai aduc aminte uneori
De cei plecaţi departe,
De cei ce nu mai sunt.

Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,
Într-un târziu, de dorul nimănui,
Din cartea veche-mi cade-o floare :

Suntem mereu tot mai puţini sub soare,
Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...

PETRU JALEȘ

Petru Jaleş - biografie

Petru Jaleş (pseudonimul literar al lui Boris Musteaţă; 12 februarie 1942, Nihoreni, judeţul Bălţi, Regatul României) este un poet, prozator şi traducător. Este fiul Nadejdei (născută Vasilovski), desenatoare, şi al lui Vladimir Musteaţă, contabil. După absolvirea, în 1957, a Liceului „Aurel Vlaicu" din Bucureşti, frecventează Şcoala de Cinematografie (1958-1960), devine ulterior student la Facultatea de Fizică Nucleară a Institutului Politehnic din Bucureşti (1960-1965), urmând apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română (1968-1972) şi Facultatea de Filosofie (1972-1976) din cadrul Universităţii bucureştene. Lucrează ca redactor la Animafilm (1972-1974) şi la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia" (1974-1979). În 1979 se stabileşte în Statele Unite. Debutează cu versuri la revista „Luceafărul" în anul 1958, colaborând ulterior la „Viaţa studenţească", „Gazeta literară" etc. Editorial, debutează cu volumul de versuri Menuet, apărut în 1968.

Dintru început, în poezia lui Jaleş domină atmosfera agonică şi semnele extincţiei, aduse în pagină cu deplina asumare a căii sinuoase pe care i-o oferă cuvântul, poezia. În ciclul Convenţionalele, primul din volumul Menuet, rezonanţe şi ecouri dintre cele mai variate par tentative de aflare a tonului, imagisticii, atmosferei lirice proprii, prin utilizarea dezinvoltă a unor structuri şi a unor construcţii validate. Dacă în Menuet poemele poartă amprenta simbolismului bacovian, culegerile Poema(1971) şi Poemele mării (1975), chiar dacă adună versuri scrise în aceeaşi perioadă, vădesc reflexe ale suprarealismului. Poetul vizează o sinteză personală, cultivând „modernisme" felurite în tipare devenite „clasice", pe care le subordonează dicţiunii sale elegiac-sceptice, definită printr-un sentimentalism blând-ironic.

S-a observat că asociaţia fortuită, ambiguităţile semantice, mimarea automatismului, imagismul deliberat incongruent sunt „matriţe" în care poetul construieşte adeseori litanii de o frumuseţe clară şi sigură: „Nu putem trece fără ca să privim / gânditori / la acest trunchi negru / care reaminteşte discret / ce departe de noi este bucuria abandonată. / Toţi îngerii se leagănă / cu scări legate de un stâlp. / în parcul cu maci scuturaţi pentru totdeauna, / cu râsetele / şi gesticulaţia mâinilor mici de rouă / în linişte. // în adormirea melancolică a oraşului / o muzică de curte abstractă / se aude, / în spate, / ziua privirea o ţine pierdută / însoţind curtenitor / disperarea amurgului peste lumea / care imploră scena aceea fără public / şi fără actori" (Rememorare).

În cărţile următoare (Poema dacică, 1977, Cântul etern, 1977, Luminile de dimineaţă, 1978), Jaleş trece la o poezie de inspiraţie patriotică, în tonul epocii. Imagismul devine sărbătoresc, versul se articulează deseori ca invocaţie. RomanulVânzătorul de memorii (1972), un colaj de jurnale intime şi scrisori comentate, tratează tema vieţii ca mistificare cu mijloacele de relativizare descoperite de proza şi teatrul modern. Formula narativă aminteşte de tehnica decupajului cinematografic. Jaleş a făcut şi traduceri din poezia rusă.

Opera literară

• Menuet, Bucureşti, 1968;

• Poema, Bucureşti, 1971;

• Vânzătorul de memorii, Bucureşti, 1972;

• Poemele mării, Bucureşti, 1975;

• Poema dacică, Bucureşti, 1977;

• Cântul etern, Bucureşti, 1977;

• Luminile de dimineaţă, Bucureşti, 1978;

• Temple of the Origin or Fables of Feasts, New York, 1991.

Traduceri

• Bella Ahmadulina, Rimma Kazakova, Fazil Iskander, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski, Poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977.

DUMITRU NANU

Dumitru Nanu
Date personale
Născut	26 octombrie 1873[1]  Câmpulung-Muscel, România
Decedat	12 februarie 1943 (69 de ani)[1]  București, România
Părinți	Gheorghe Nanu Zoia Hristudos
Frați și surori	Ion Nanu-Muscel
Cetățenie	România
Ocupație	poet, traducător
Limbi vorbite	limba română
Studii	Facultatea de Drept
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1891 - 1943
Specie literară	poezie
Operă de debut	"Nocturne", 1891
Opere semnificative	"Nocturne", 1891
Influențe[ascunde] Mihai Eminescu
Note
Premii	Premiul național de literatură (1937)
Modifică date / text

Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

D. Nanu - de Dumitru Mățăoanu

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos.

După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897.

Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga.

Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel.

Împreună cu Păstorel Teodoreanu, Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, Dumitru Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani.

Carte postala Dumitru Nanu.

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Nocturne, 1891;
• La focul rampei, 1906;
• Ispitirea de pe munte, 1914;
• Isus vă cheamă, 1923;
• Mișcarea de la Biserica Sf. Ștefan, 1924;
• La mielul alb, 1925;

POEZII:

Cârtița

...Iar când în scânteierea întâiei dimineți,
Porunca lui Iehova trezi vârtej de vieți,
Puzderia de gâze și păsări, mii de neamuri,
Se legănau la soare - pe ierburi și pe ramuri.
Pășeau, profunzi pe gânduri, măreț, monarhii lei,
Cu liniștea ce forța o lasă'n preajma ei.
Iar leoparzi, urși, tigri, jaguari și căprioare,
O curte'mpărătească păreau - în sărbătoare.
Din firul crud și până sub scoarța de stejar,
Urcau biruitoare fluiduri de nectar:
Fântânele de sevă, sbucnind în fierberi mute,
Stârneau unduiri de lanuri și dau sclipiri tăcute
Și stelei din văzduhuri și ochilor sub gene,
Dospind misterioase puteri ascunse'n lene.

Ci'n freamătul acela de zumzet, ciripiri,
Nici o ființă încă n'aflase nicăiri
Ce fel se făurește un cuib, un stup-unealta,
Inelul care leagă, în șir, o viață de-alta.
Căci cei dintâi pe lume, născând fără părinți,
Au tresărit de-odată de tinere dorinți
Obscure, nențelese, de-o aprigă beție,
Dar făr'o licărire de grija ce-o să vie.
Și-a zis divinul Tată: "de-acum voesc să dărui
Alegerea de a-și face culcușul, fiecărui
Așa cum s'o pricepe, dureze-și pe pământ
Un leagăn ce odraslei va fi coperământ".

Și spasmul desmierdărei sfârșit - pe'ntinsul firei,
Trecu întâiul fulger: cutremurul gândirei,
O vagă dibuire de calcul - sfânt îndemn -
Ce puse cugetărei în mugur, primul semn
Subtil al întrebărei! Inelele ființei
Mișcau de începutul greoi al stăruinței
Și'ntr'un elan: șerpi, păsări și fiare - tot ce-i viu
Simțiră-al cercetărei ne-astâmpăr către "știu".
Și fie în mătasea de puf, în chrisalidă,
- Adesea lângă moartea ce surâdea
În piatra biciuită de vânt, în mușchi de stânci
În ramuri clătinate pe văile adânci,
În buturugi cu scorbori, în ape, pe nisipuri,
Durau culcuș vieței în mii și mii de chipuri,
Svârlind, peste prăpăstii de ani, o punte'n arc,
Pe care să pășească amorul lor - monarc.

Doar cârtița rămase 'napoi cu iscusința.
Îi lâncezia în locuri sălbatice șiința.
Când iată că aude un viers, pe-un ram în flori:
Părea, topiri de stele ce picură'n ninsori,
Lumini de rai resfrânse pe pajiște largi de nouri,
Cântări de harpe sfinte, filtrate prin ecouri.

Era privighetoarea, ce cuibul isprăvind
Cântă slăvirea muncei, odihna ei slăvind...
Ca insul ce se simte bogat, fără hotare,
Doar numai când împarte și altora ce are,
Tot astfel din prisosul nemărginirei ei
Făcea din aer cântec, să-l tot respiri, să-l bei

Cu ghiara'nfiptă'n țărnă și cârtița ascultă.
De ce numai pe dânsa părea că o insultă?
Atâta armonie în aer risipită,
Pe inima ei numai pica venin! - jicnită
În furia sa stearpă orbi-și prin noroi,
Scurmând să se ascundă, sapă... un mușuroi!
Din prima zi, luminei jurând război himeric,
Locașu-i de-apărare e'n șanțuri de'ntuneric...

Și-astfel, pe când în aer, în leagănul de ape,
Profundul cânt al vieței, vibra din mii de clape,
Ei, după chip și suflet, așa i-a fost ursit:
Culcuș să-i fie groapa ce ura i-a zidit.
Acolo, în subsolu-i strâmt, umed, se frământă...

Pe când privighetoarea cârtită - veșnic cântă!


"Viața Nouă" 1914.


Spre pace

Te uită seara cum își lasă
Pe nuditatea-i purpurie
Să cadă vălu-i de mătasă
Și-adoarme-n apa-i viorie

E câmpul năpădit de greieri:
Un lung suspin, un țârâit,
Să crezi că toamna-și trage duhul
Și-acum în somn a ațipit...

Amurgul fumegă miresme:
Polog de nouri și-a lăsat,
Sub uriașele lui falduri
Să moară Soarele-mpărat.

Deodată-n vârf de brazi, un freamăt,
Un frig pe culmi... vin repezi unde,
În hăul morții firea-ntreagă
Alunecă să se scufunde...

Oprește-ți, inimă speriată,
Nestăpânitele bătăi:
Privește răsăritul lunii
Ce pașnic umple deal și văi!

Un sul de fum se tot deșiră
Spre cer, dintr-un cămin de stuh:
Năframa-i albă și-o resfiră
Și piere-n limpede văzduh...

Ca tot ce vine în tăcere
Și suie-n liniște, discret,
S-o risipi și-a ta durere
Încet, încet...

 MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

GRIGORE KIAZIM

Grigore Kiazim
Date personale
Născut	12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea Măcin, Tulcea, România
Decedat	2 iunie 1989, București București, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician artist de înregistrare[*]
Activitate
Gen muzical	muzică tradițională și populară românească și turcească din Dobrogea
Instrument(e)	mandolină, cobză, banjo
Case de discuri	Electrecord
Modifică date / text

Grigore Kiazim (n. 12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea — d. 2 iunie 1989, București) a fost un mare rapsod al cântecului dobrogean și solist instrumentist consacrat pe plan național la mandolină, cobză și banjo. Pentru cobză, marele merit al artistului constă în curajul de a aborda și realiza o creație solistică deosebită cu acest instrument.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Decesul
• 3Discografie
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la data de 12 februarie 1913, în localitatea Măcin, județul Tulcea, într-o familie mixtă din punct de vedere etnic: mama de naționalitate română, tatăl de naționalitate turcă.

A fost printre primii cobzari din România care, încă din anii 1930, alături de jocuri dobrogene și piese din folclorul turc, s-a remarcat în interpretarea pieselor concertante.

În 1934 și-a început colaborarea cu redacția de folclor a Societății de Radiodifuziune.

Este primul cobzar angajat la formarea Ansamblului „Ciocârlia” în 1950 și la formarea Ansamblului „Rapsodia Română” în 1971. Colaborează pentru perioade scurte și cu Ansamblul „Perinița” și „Doina” al Armatei.

În perioada 1973-1975 își formează propriul taraf specializat pe muzica tradițională a comunităților etnice din Dobrogea: români, turci, tătari.

Timp de 50 de ani a colaborat cu redacția de folclor a Radiodifuziunii, cu casa de discuri Electrecord și cu renumitele ansambluri „Rapsodia Română”, „Perinița”, „Doina” al Armatei și „Ciocârlia” al Ministerului Apărării, având pentru o scurtă perioadă și o formație ce îi purta numele.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Moare la 2 iunie 1989 la București, în locuința sa de pe Calea Moșilor loc unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții cântând în barurile și localurile din zonă.

„Pe neașteptate, într-o zi de la începutul lunii iunie 1989, strunele inimii generoase ale maestrului, s-au rupt, iar glasul mandolinei și a celorlalte instrumente fermecate a tăcut. Atunci, sufletele ni s-au umplut de durere și plumb. Pleca dintre noi un mare artist.”

— Aurel Băbeanu, în revista Doina, 1992

Grigore Kiazim - Sârba îndrăcită

Grigore Kiazim - Leliţă flloare

Grigore Kiazim (cobză) - Hora de la Clejani (1958)

VASILE LUȚAC

Sari la navigareSari la căutare

Vasile Luțac
Vasile Luțac
Date personale
Nume la naștere	Vasile Luțac
Născut	12 februarie 1960 (61 de ani), Sighetu Marmației,  România
Cetățenie	România
Etnie	ucraineană
Ocupație	cântăreț, cantautor, compozitor, profesor
Activitate
Origine	român de origine ucraineană
Gen muzical	folk, muzică tradițională ucraineană
Instrument(e)	acordeon, clape, chitară
Ani de activitate	1971 — prezent
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Vasile Luțac (n. 12 februarie 1960 la Sighetu Marmației, județul Maramureș) este un muzician și profesor de muzică român de etnie ucraineană.^[1] Instrumentul care l-a consacrat este acordeonul^[2], însă el poate cânta și la pian, orgă sau chitară.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Discografie
• 3Legături externe
• 4Referințe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vasile Luțac s-a născut la Sighetu Marmației, însă a copilărit la casa părintească din Valea Vișeului, județul Maramureș. A cochetat cu muzica încă din fragedă pruncie, debutul muzical realizându-l la 11 ani. Cântând la acordeon, a început prin a participa la nunți tradiționale ucrainene din Maramureș.

A cântat alături de nume importante ale folclorului maramureșean, precum Frații Petreuș, Titiana Mihali, Gheorghe Florea sau Gheorghe Covaci "Cioată". A urmat cursurile Colegiului Național "Dragoș Vodă" din Sighetu Marmației, fiind apoi admis la Școala Populară de Arte din localitate. Studiile superioare le-a absolvit la Universitatea "Vasili Stefanyk" din Ivano-Frankivsk, Ucraina.

Fondator al ansamblului muzical "Tinerii Huțuli", a participat alături de acesta la o serie de festivaluri și concursuri, precum "Festivalul Național de Jocuri și Obiceiuri Populare" din Idicel, județul Mureș, „Festivalul Folcloric Prietenia" din Szejke – Odorheiu Secuiesc, județul Harghita (2003) sau "Festivalul Interetnic al Regiunilor Etnografice ale Ucrainei" din Ivano-Frankivsk, Ucraina (2001).

Din 2001, locuiește la București, unde, în anul 2003, a început o colaborare cu Ansamblul "Zorea", din cadrul Uniunii Ucrainenilor din România. Ca acordeonist al grupului, a participat, printre altele, la Festivalul "Serbările Deltei" din Sulina, "Festivalul Internațional al Dunării" din Tulcea, Festivalul Folcloric de la Luțk (Ucraina), „Festivalul ProEtnica” din Sighișoara, „Festivalul Sinaia Forever" din Sinaia, Festivalul "Lemkivska Vatra" din Zdynia, Polonia, dar și emisiuni de televiziune, cum ar fi „Folclorul Contraatacă” (Antena 1), "Atenție, se cântă !" (TVR 2), "Împreună în Europa" (TVR 2).

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Colinde (2005)
• Kolomyika (alături de Formația Iurcuț) (2008)
• Kolyadke i schedrivke (alături de Ansamblul Zorea) (2011)

Corul copiilor Valea Vişeului - 2000

Ansamblul Zorea - Raz Nad'ihav / Зоря - Раз надїхав

"Tinerii Huțuli" din loc. Valea Viseului, jud.Maramures (dansuri)

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

A Platinum Collection Of The Best Instrumentals 1956-1986 - High Quality guitar by Vladan

GÂNDURI PESTE TIMP 

DAN PURIC

Dan Puric
Dan Puric (apr 2012)
Date personale
Nume la naștere	Liviu Dan Puric
Născut	12 februarie 1959 (64 de ani)  Buzău, România
Copii	un băiat[1] din prima căsătorie și doi copii din a doua căsătorie, o fată și un băiat.
Cetățenie	Român
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	Actor, Regizor, Eseist
Limbi vorbite	limba română[2]
Activitate
Alma mater	Univesitatea „Ion Luca Caragiale” (1985)
Modifică date / text

Dan Puric (n. 12 februarie 1959, Buzău, România) este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român și militant politic de extrema dreaptă.^[3][4][5] Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile: BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Studii[modificare | modificare sursă]

• 1978 - bacalaureat al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București
• 1985 - absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București, clasa Prof. Univ. Dr. Dem Rădulescu
• 1985-1988 - actor, Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani
• 1988 - 1 decembrie 2019 ^[6]- actor, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București

Teatru[modificare | modificare sursă]

Roluri principale[modificare | modificare sursă]

An	Rol	Piesă de teatru	Regia	Detalii
2023	Dl. Posket	Secretul familiei Posket	Dan Tudor
2022	Spirache	Titanic Vals	Dan Tudor
2015	Zmeul	Înșir'te mărgărite după Victor Eftimiu	Dan Puric	versiunea scenică Dan Puric
2013	Suflet românesc	Suflet românesc	Dan Puric	scenariu propriu, one-man show
2009	Semion Semionovici Podsekalnikov	Sinucigașul de Nikolai Erdman	Felix Alexa	Teatrul Național din București
2007		Cam târziu, domnule Godot ! de Doru Moțoc	Mihai Lungeanu	adaptare radiofonică de Mihai Lungeanu
2006	Ion Anapoda	Idolul și Ion Anapoda de G. M. Zamfirescu	Ion Cojar
2005	Don Quijote	Don Quijote după Miguel de Cervantes	Dan Puric	scenariu propriu
2005	Vis	Vis	Dan Puric	scenariu propriu, one-man show
2003	Agamiță Dandanache	O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale	Grigore Gonța
2002	Rică Venturiano	O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale	Felix Alexa
2002	Revizorul	Revizorul de Nikolai Vasilievici Gogol	Serghei Cerkasski
2001	Arlechino	Jocul dragostei și al întâmplării de Pierre de Marivaux	Felix Alexa
2000	Eminescu	Și mai potoliți-l pe Eminescu de Cristian Tiberiu Popescu	Grigore Gonța
2000	Brânzovenescu	O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale	Alexandru Tocilescu
1997	Vagabondul	Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu	Mihai Manolescu
1996	Locotenent Davis Wills	De partea cui ești ? de Ronald Harwood	Radu Beligan
1994	Doctor Sanderson	Harvey de Mary Chase	Tudor Mărăscu
1993	Jack Absolutul	Rivalii de Richard Sheridan	Horea Popescu
1992	Urmuz	Urmuz	Cătălina Buzoianu	one-man show
1991	Jocul	Jocul de Traian Ailenei	Traian Ailenei	one-man show
1991	Radu	Cruciada copiilor de Lucian Blaga	Laurian Oniga
1991	Evelpides	Păsările de Aristofan	Niky Wolcz
1991	Sir Andrew Aguecheek	Noaptea regilor de William Shakespeare	Andrei Șerban
1987	Truffaldino	Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni	Laurian Oniga

Regie[modificare | modificare sursă]

• Înșir'te mărgărite după Victor Eftimiu, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (2015)
• Suflet românesc, Teatrul de pe Lipscani - Sala "Rapsodia", (2013)
• Vis, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (2005)
• Don Quijote, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (2005)
• Cei 150, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (2003)
• Hic sunt leones, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (2002)
• Made în România la Centrul Cultural European din București, (2001)
• Costumele la Teatrul Constantin "Nottara", București, (1999)
• Toujours l'amour, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, București, (1997)
• Pantomimia, Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București (1993)
• Secvențe - spectacol de pantomimă și dans la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani

Turnee internaționale[modificare | modificare sursă]

• Cu trupa Teatrului Național din București: Paris, Milano, Edinburgh, Hallein (Austria), São Paulo;
• cu Pantomimia: Lille, Győr, Skopje, Cairo;
• cu Toujours l'amour - Viena, Leipzig, Budapesta, Sofia, Lisabona (Ultima expoziție mondială a secolului), Veneția, St. Croix (Insulele Virgine Americane), Montreal, Toronto, Chicago, New York, Paris, Nisa, Marsilia, Madrid, El Escurial, Varșovia, Republica Coreea (Suwon Hwasung Fortress International Festival), Londra (The Gate Festival)
• Turnee cu „Costumele": Polonia - Torun, Ungaria - Budapesta, Croația - Zagreb, Elveția - Zürich (Festival european de teatru), Bulgaria, Bosnia, Grecia, Franța - Marsilia, Germania - Hanovra, Slovacia - Bratislava.
• Turnee cu „Made în România": Franța - Festivalul de teatru de la Grenoble, Germania - Ulm, Butrinti, Albania - Festivalul Internațional de Teatru
• Turnee cu „Hic sunt leones": China - Beijing și Qingdao, 2004, Hanovra - Expo 2000
• Turnee cu „Vis": Germania - Oldenburg, Frankfurt, Freiburg, Koln, Berlin, Irlanda - Festivalul de Teatru de la Belfast, S.U.A. - Chicago, Franta - Marsilia, Paris (Sala UNESCO), Sete, Norvegia: Oslo, Israel - Tel Aviv (Teatrul Cameri), Slovenia - Ljubljana, Muntenegru - Podgorica, Egipt - Cairo - 100 de ani de relații diplomatice româno - egiptene, Budapesta - Teatrul Katona Jozeph, Republica Moldova - Chișinău, Festivalul „One man show"
• Turnee cu „Don Quijote", 2006: Berlin - Russisches Haus, Londra - Cadogan Hall, Paris - Espace Pierre Cardin, Bruxelles - Bozar, Madrid - Teatro Alcazar, Alcala de Henares - Teatro Cervantes, Viena - Akzent Theater ^[7]

Nominalizări și premii[modificare | modificare sursă]

• Crucea Casei Regale a României înmânată de Majestatea Sa, Regele Mihai al României, 2009
• Marele Premiu la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional de Monodramă din Bitola, Macedonia, 2006
• Premiul de excelență pentru „Maestru al teatrului românesc, ambasador al spiritului poporului român, folosind tăcerea ca limbaj universal”, acordat de firma olandeză Den Braven, 2006
• Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române pentru realizările din cinema și teatru (2003)^[8]
• Premiul UNITER pentru teatru non-verbal, 2003
• Marele Premiu UNESCO pentru dezvoltare culturală - pentru promovarea artei scenice românești în străinătate (modalități de exprimare scenică), 2002
• Marele Premiu al Fundației „Anastasia”, 2002
• Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler - pentru servicii excepționale în cultură, 2000
• Premiul UNITER acordat de Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru pentru spectacolul Toujours l'amour, 1999
• Premiul pentru Teatru de Pantomimă acordat de secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru - Fundația Teatrul XXI, 1997
• Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului pentru rolul principal din Omul care a văzut moartea, 1997
• Premiul I la Festivalul de Film de la Costinești pentru spectacolul de pantomimă Jocul, 1987

Poetica teatrului său[modificare | modificare sursă]

Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault și teoria supramarionetei, formulată de regizorul și teoreticianul teatrului E. G. Craig, care s-a bucurat de notorietate în România și a corespuns cu activitatea regizorului român Haig Acterian.^[9]

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Prea cald pentru luna mai (1984) - Ștefan
• Imposibila iubire (1984)
• Salutări de la Agigea (1984) - Sile
• Sosesc păsările călătoare (1985)
• Vară sentimentală (1986) - studentul Mircea Abrudan, fotbalist amator, fratele lui Vasile
• Primăvara bobocilor (1987) - Ermolai, președintele organizației de tineret din comună
• Pădurea de fagi (1987) - Mircea, iubitul Anei
• O vară cu Mara (1989) - Dinu Fericeanu
• Un studio în căutarea unei vedete (1989) - asistentul regizorului
• Tinerețe frântă (Broken Youth, 1991) - Cola, coproducție româno-sârbă
• Orient Express (2004) - contele rus Orlovski

Televiziune[modificare | modificare sursă]

• Spectacole de pantomimă, transmise de: BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL Film
• Producție (regie) pentru televiziunea din Lausanne, Elveția
• 10 august 2007, prezent în emisiunea 100% moderatǎ de Robert Turcescu, având titlul România vǎzutǎ de Dan Puric.

Publicistică[modificare | modificare sursă]

Cine suntem[modificare | modificare sursă]

În 2008 a publicat, la editura Platytera din București, cartea Cine suntem, sau despre taina identității personale și comunitare trăită și exprimată în și prin persoana autorului ^[10][11][12] Cartea începe cu îndemnul părintelui Iustin Pârvu Urmați-l, citiți-l și-l veți înțelege; are o prefață, Dan Puric, un apologet ortodox, semnată de Dan Ciachir, o postfață, Dan Puric, un foc nestins, semnată de Gheorghe Ceaușu, și conține zece capitole: Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieții, al morții și al suferinței; Zodia supraviețuirii; Demnitate creștină; Cauză și efect; Cele trei priviri; Zece leproși; Cine suntem; Lumină de om și de neam românesc.

Omul Frumos[modificare | modificare sursă]

În 2009 se lansează la editura "Lumina Tipo" din București o carte nouă: Omul Frumos.^[13]

Fii demn ![modificare | modificare sursă]

Actorul si regizorul Dan Puric a lansat pe 15 noiembrie 2011 la Teatrul de pe Lipscani cel mai nou volum al sau, "Fii demn!".^[14][15] După "Omul frumos" și "Cine suntem", Dan Puric parcurge "o noua călătorie" în perimetrul demnității. Potrivit Radio Romania^[16], cartea lui Dan Puric, structurată în șase capitole, scrisă la persoana întâi, este confesiunea unui om care se bucură de fiecare răsărit de soare și care, cu sensibilitate dar și cu luciditate, redescoperă, pentru sine și pentru oameni, reperele necesare oricărui român: mama, pământul și martirii neamului. Cartea are pe copertă fotografia mamei autorului.

Cu o scriitură simplă, dublată de umor și ironie, autorul cărții "Fii demn!" reconstruiește prin prisma unui demers personal o lume ce se caută pe sine, dar care, în esența ei, nu și-a pierdut simțul valorii și credința.

Suflet românesc[modificare | modificare sursă]

Lansată pe 17 decembrie la Ateneul Român^[17] și pe 18 decembrie 2013 la Sala Dalles.^[18] Colecțiile de interviuri și de conferințe, în care autorul ne prezintă fața curată a românului, marchează un moment important pentru cititor, acela de a-și pune întrebări firești despre rostul propriu, dar și despre calea acestui neam.^[18]

Dulci. Jurnalul unui câine scris de un puric Dan[modificare | modificare sursă]

Lansată pe 15 mai 2015 la librăria "Diverta"^[19], cartea prezintă cu umor poveștile de viață ale oamenilor și câinilor, spuse de cățelușa labrador Dulci și de prietenul ei maidanez Astor.

Să fii român![modificare | modificare sursă]

Lansată pe 7 decembrie 2016, la Palatul Național al Copiilor ^[20].

Alte activități[modificare | modificare sursă]

A participat în 1996 la Chicago la al patrulea Congres Internațional de Educație al orașelor de limba franceză și engleză The Arts and Humanities as Agents for Social Change, unde a primit Premiul "Chicago Artists International Program".^[21]

Dan Puric a fost unul dintre semnatarii memoriului adresat Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în 2006 în care se cerea BOR „să ia poziție oficială față de agenda tot mai agresivă pe care activiștii homosexuali o promovează în țara noastră [n.n. România] și, în special, față de manifestările publice ale acestora”. Semnatarii memoriului, printre care și Noua Dreaptă, încercau prin acesta să împiedice organizarea paradei LGBT, din cadrul festivalului GayFest din anul 2006. Mai mult, a fost depusă o acțiune în justiție pentru a suspenda autorizatia de organizare a marșului obținută de ACCEPT, însă fără succes, Curtea dând câștig de cauză activiștilor pentru drepturile comunității lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transexualilor.^[22]

În data de 24 septembrie 2021, a susținut o conferință cu titlul „Biblioteca vie, povești de viață”, în cadrul celei de-a IV-a ediții a Târgului de Carte organizat de Biblioteca Județeană „I.A. Bassarabescu” din Giurgiu.^[23]

Critici[modificare | modificare sursă]

„La cât e de inteligent și de angajat spiritual, aș fi așteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să învețe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învățat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a națiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârșirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscălești? Suntem unici, persecutați de tot mapamondul, singurii creștini adevărați, speranța lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.”

—Andrei Pleșu ^[24]

Colaborarea cu Securitatea[modificare | modificare sursă]

În anul 2010, în baza unei note de constatare întocmită de către Direcția de Specialitate din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității s-a stabilit că Dan Puric a fost un colaborator al Securității. El a fost recrutat de către aceștia în martie 1976, pe vremea când avea doar 17 ani și era elev al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, „în scopul supravegherii informative a elevilor”. Numele său de cod era „Cristian”.^[25][26]

Distincții[modificare | modificare sursă]

• Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[27]

Dan Puric - Citate:

IMMANUEL KANT

Immanuel Kant
Immanuel Kant
Date personale
Născut	22 aprilie 1724[1][2][3][4]  Königsberg, Regatul Prusiei[5]
Decedat	12 februarie 1804 (79 de ani)[1][2][6][4]  Königsberg, Regatul Prusiei[7]
Înmormântat	catedrala din Königsberg[*]
Părinți	Johann Georg Kant[*]
Cetățenie	Regatul Prusiei (1724–1758)  Regatul Prusiei (1762–1804)  Imperiul Rus
Religie	luteranism
Ocupație	filozof antropolog fizician bibliotecar scriitor pedagog[*] cadru didactic universitar[*] matematician philosopher of law[*]
Limbi vorbite	limba germană[8][9]
Filozof german Filozofia secolului XVIII, Iluminism
Școală/tradiție	Iluminism
Interese principale
epistemologie, metafizică, etică
Idei importante
Imperativ categoric, Idealism transcendental, a priori sintetic, Noumenon
Influențe A influențat Hume, Descartes, Malebranche, Leibniz, Spinoza, Locke, Berkeley, Rousseau Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Peirce, Nietzsche, Wittgenstein, Husserl, Heidegger, Sartre, Habermas și mulți alții
Semnătură
Modifică date / text

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Regatul Prusiei – d. 12 februarie 1804, Königsberg, Regatul Prusiei) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai influenți filosofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filosofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filosofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filosofice dezvoltate de Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),^[10] el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familie și mediu[modificare | modificare sursă]

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.^[11] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel"^[12] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.^[13] Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.^[14] În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.^[15][16] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.^{[17][18][19][20][21][22]} Nietzsche îl vedea pe Kant drept „teolog sub acoperire”.^[23]

Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.

Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,^[24] născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

Tinerețe[modificare | modificare sursă]

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

Profesorat[modificare | modificare sursă]

În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Idei și consacrare[modificare | modificare sursă]

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.

Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.

În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.

Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".

Ideile reflectate în operă[modificare | modificare sursă]

Teoria cunoașterii[modificare | modificare sursă]

Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, valoarea de adevăr derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care un raționament nu este suficient pentru a determina adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, sunt pure forme apriorice și stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filosofie transcendentală", filosofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

Probleme de etică[modificare | modificare sursă]

În alte două lucrări, "Întemeierea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Etica sexualității[modificare | modificare sursă]

Kant vedea sexualitatea ca fiind degradantă deoarece „face persoana iubită obiect al dorinței”.^[25]

Kant s-a opus categoric masturbării, dar argumentele sale au fost respinse drept eronate de eticienii din secolele XX și XXI.^{[26][27][28][29][30]}

Concepția politică[modificare | modificare sursă]

Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această calitate a dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune. Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber. În lucrarea sa elaborată către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război. Premizele unei ordini pașnice ar trebui să fie: 1. Constituție republicană a statelor; 2. O uniune pacifică de state libere; 3. Libera circulație a cetățenilor bazată pe un drept de ospitalitate. În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepția etică a lui Kant. Relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi.

Estetica[modificare | modificare sursă]

În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Această concepție a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună și Avânt"). Estetica lui Kant pornește de la o problemă fundamentală, pe care el a formulat-o în mai multe feluri, dându-i uneori structura unei „antinomii„. Conform „antinomiei gustului”, judecata estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o expresie a unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal). Și totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți. Pe de o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată, care nu se bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei, scopului sau alcătuirii acestuia. Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei judecăți, vorbind despre „frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”, reprezentând astfel plăcerea pe care o resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv. Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite estetice tocmai pentru motivul că au o legătură directă cu experiența. Prin urmare nimeni nu poate să judece asupra frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată. Numai experiența este aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea conceptuală, astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația sa estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea originală).

Concepția cosmogonică[modificare | modificare sursă]

Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat și o serie de lucrări în domeniul științelor naturii. Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii și teoria universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.

Concepția religioasă[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește concepția religioasă a lui Kant, câțiva critici au subliniat deismul, de exemplu Peter Byrne, care a scris despre relația precisă a lui Kant cu deismul.^[31] Alți critici au remarcat în concepția morală a lui Kant o trecere de la deism la teism, de exemplu Allen W. Wood^[32] și Merold Westphal.^[33] În ceea ce privește cartea lui Kant intitulată Religia în limitele rațiunii, a fost evidentiat că filosoful Kant reduce religiosul la rațional, religia la morală și creștinismul la etică.^[34]

Kant dorea eutanasia tuturor religiilor revelate.^[35] Pentru el credințele religioase sunt prin definiție subiective: ele pot fi rațional valabile, dar sunt subiective.^[36]

Urmările filozofiei lui Kant[modificare | modificare sursă]

Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne. Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german (Schelling, Hegel) și a așa-numitului neo-kantianism, reprezentat printre alții de Wilhelm Windelband, dar și a unor curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute în afara cunoașterii filozofiei lui Kant. Un studiu aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoașterea filozofiei kantiene.

Immanuel Kant - Citate: