MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 14 FEBRUARIE 2024 -  RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, TEATRU/FILM, SFATURI UTILE, ISTORIE PE ZILE - Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Auxentie, Maron și Avraam

Sfântul Auxentie

Sfântul Auxentie a trăit în secolul al V-lea, în timpul împăratului Teodosie cel Mic (403-450) şi a fost ostaş în garda acestuia.

Într-o zi a schimbat haina strălucitoare a gărzii imperiale cu haina călugărească. La început a trăit într-o stâncă din muntele Oxia (la aproximativ 5 km de Constantinopol).

Apoi, s-a statornicit în muntele Sinope de lângă Calcedon. Creştinii din satele învecinate au construit o chilie în vârful muntelui, de unde, printr-o fereastră mică, Auxenţiu îi povăţuia să facă fapte bune şi vindeca pe cei bolnavi.

Muntele acesta poartă şi astăzi numele Sfântului Auxenţiu. În anul 451 a participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, condamnând ereziile lui Eutihie şi Nestorie. A trecut la Domnul în anul 470.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Maron; a Sfântului Cuvios Avraam.

Tropar Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Auxentie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfântul Maron

Cuviosul Maron (secolul 5), îmbrățișând viața sub cerul liber, s-a stabilit pe vârful unui munte din Siria care era cinstit în chip deosebit de vechii elini și aflând acolo un templu al zeilor, zidit de aceia, l-a sfințit lui Dumnezeu și a locuit acolo, făcându-și un mic cort sub care numai arareori intra.

El a făcut multe mănăstiri, pe mulți prin nevoințe aducându-i la Dumnezeu. Prin rugăciune, cu darul lui Dumnezeu a vindecat boli, a alungat demoni și a oprit cutremure. După o scurtă boală, s-a mutat din viață în pace la ceruri.

Sfântul Avraam

Cuviosul Avraam a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului. Și-a ostenit trupul cu multă priveghere şi stare de toată noaptea încât a rămas mulţi ani imobilizat.

S-a stabilit apoi lângă muntele Libanului unde a fost persecutat de închinătorii la idoli care l-au îngropat în ţărân și au vrut să-l alunge din ținutul lor. Sfântul însă i-a covârșit prin bunătate, plătind dările pe care le datorau ei autorităților.

Din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul a rămas acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot.

Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul, a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli. Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i. Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol, unde şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu după puțină vreme. 

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A.   PLĂCINTE

Prăjitură din multe foi şi aluat franţuzesc de post

·       250 g făină;

·       250 g margarină;

·       ½ pahar apă;

·       1 linguriţă oţet;

·       Sare;

·       Marmeladă

Se cerne făina pe planşetă.

Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de margarină.

Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se mai lipeşte de mână şi de planşetă.

Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.

Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil pătrată, cu latura de circa 40 cm.

În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi se întinde din nou cu vergeaua.

Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o jumătate de oră.

Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale de câte o jumătate de oră.

Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de pe aluat.

Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc iute, apoi la foc potrivit.

Se procedează la fel cu toate foile.

Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de 8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.

Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu foietaj tocat mărunt.

Se taie apoi în bucăţi.

 

B.   SALATE

Salată de iarnă

·       1 sfeclă roşie;

·       1 ridiche;

·       1 măr;

·       1 morcov;

·       Sare;

·       Piper măcinat;

·       Ulei;

·       Oţet;

·       Hrean

Se spală, se curăţă şi se dau pe răzătoarea mică sfecla, ridichea, mărul şi morcovul.

Se amestecă cu uleiul, oţetul, sarea, piperul şi hreanul ras pe răzătoarea mică.

Atentie, nu puneţi mult hrean dacă nu vreţi să plângeţi. Puteţi avea această stare şi în timpul raderii pe răzătoare a hreanului.

 

C.   SOSURI

Sos alb

·       1 lingură făină;

·       1 lingură margarină;

·       2 pahare vin alb;

·       1 pahar apă

Se topeşte margarina peste care se pune făina în ploaie şi se lasă la foc mic, amestecând continuu până capătă culoare gălbuie.

Se stinge cu vin alb şi apă.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de ciuperci

·       ¼ kg ciuperci;

·       1 morcov;

·       1 ţelină mică;

·       1 cartof;

·       1 ceaşcă orez;

·       1 ceapă;

·       1 legătură pătrunjel;

·       1 legătură leuştean

·       Sare;

·       1 linguriţă margarină sau ulei;

·       1 ½ l borş de putină

Se curăţă, se spală şi se taie zarzavaturile şi se pun într-o oală la fiert cu 1 l apă şi cu orezul.

Când sunt pe jumătate fierte se adaugă ciupercile tăiate felii şi fierte în prealabil.

Se adaugă borşul şi sarea.

Se mai lasă să clocotească, se potriveşte la gust şi se adaugă o linguriţă de margarină sau ulei şi verdeaţa fin tocată.

 

E.   MÂNCĂRURI

Mâncare de morcovi

·       750 g morcovi;

·       1 ceaşcă ulei;

·       25 g zahăr;

·       10 g sare;

·       50 g margarină

Se curăţă morcovii şi se dau pe răzătoarea mare, apoi se călesc în ulei.

Separat se arde zahărul şi se stinge cu o cană de apă, se adaugă peste morcovi şi se lasă la foc mic până scade bine.

Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptor 15 minute.

Se serveşte fierbinte garnisit cu gogoşari în suc de roşii.

 

F.   DULCIURI

Colţunaşi cu magiun

·       300 g făină;

·       200 g magiun;

·       100 g zahăr;

·       50 g margarină;

·       10 g sare;

Se face un aluat din făină, sare, apă caldă, se frământă bine şi se bate de masă ca să devină elastic.

Se întinde o foaie de 4 mm grosime, se taie în pătrate cu latura de 6 cm şi pe fiecare pătrat se pune o lingură de magiun.

Se îndoaie în formă de triunghi şi se presează marginile cu dinţii furculiţei.

Se fierb pe rând în apă clocotită timp de 5 minute.

Se scot, se pun într-o tavă, se presară cu zahăr şi margarină topită fiecare rând şi se dau lşa cuptor 10 minute.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

OCTAVIAN NAGHIU

Octavian Naghiu
Octavian Naghiu
Date personale
Nume la naștere	Octavian Naghiu
Născut	15 martie 1933, Rucăr
Decedat	14 februarie 2015, București București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Nicolae Naghiu & Carolina Naghiu
Frați și surori	Maria și Georgeta-Veturia
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	cântăreț de operă
Activitate
Gen muzical	muzică clasică
Tipul de voce	tenor
Premii	Ordinul Meritul Cultural
contrabas
Modifică date / text

Octavian Naghiu (n. 15 martie 1933, Rucăr^[1], județul Făgăraș (interbelic) - d. 14 februarie 2015, București) a fost un tenor român.^[2]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Distincții
• 3Note
• 4Lectură suplimentară
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Octavian Naghiu s-a născut la 15 martie 1933 la Rucăr, în Țara Făgărașului, localitate situată pe malul drept al Oltului, fiu al preotului greco-catolic Nicolae Naghiu și al preotesei Carolina Naghiu. Era al treilea copil al familiei, surorile mai mari fiind Maria și Georgeta-Veturia.^[1]

Cursurile școlii primare le-a urmat în satul natal, îndrumat fiind de învățătorii Dan și Lavinia Băluț. Încă de mic a ieșit în evidență excepționalul său talent muzical. În strana bisericii „Sf. Paraschiva”, în care slujea tatăl său, ținea frecvent locul cantorului.^[1]

A urmat cursurile gimnaziale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, „recunoscut pentru severitatea și austeritatea lui”. A avut rezultate excelente la limba română și la matematică și, mai ales, la muzică. Aici a studiat violoncelul și vioara. Până la sfârșitul școlii a fost cantor. La 1 decembrie 1948, prin decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă și, implicit, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj a fost închis. Adolescentul Octavian Naghiu, pentru a-și continua studiile, s-a mutat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În acest oraș a studiat, în paralel, pianul și canto. După un an și jumătate s-a mutat la Cluj, fiind sprijinit de o rudă apropiată a tatălui său. La Cluj a studiat canto cu baritonul Iacobi. Actrița Daia Nicoară Andron l-a înscris la școala de muzică. Cu rezultate foarte bune la învățătură, s-a mutat la Școala de Muzică din București. După terminarea liceului, tânărul Octavian ar fi dorit să urmeze Facultatea de Medicină, însă, „din cauza originii nesănătoase” (tatăl său era preot greco-catolic), nu a fost acceptat. A studiat contrabasul, pentru a putea, ulterior, să urmeze Conservatorul.^[1]

După absolvirea liceului s-a înscris la Conservatorul din București, unde l-a cunoscut pe tenorul Ion Piso, întâlnire care i-a marcat cariera.^[2]

După încheierea studiilor la Conservator s-a angajat Teatrul de Operetă, unde a ocupat postul de prim-contrabasist. Debutul său ca tenor pe scena teatrului de operetă a avut loc alături de tenorul Ion Dacian. Ca urmare a calității interpretării, Octavian Naghiu a fost invitat să participe la un concurs de angajare la Opera din București, pe care l-a câștigat.^[2]

La 19 ianuarie 1965 a fost arestat timp de mai multe luni și torturat de Securitate, pentru că deținea o bancnotă de 100 de dolari primită de la o mătușă a sa venită în țară din SUA.^[1] În 1967 a emigrat din România și s-a stabilit la Zürich. În 1974 a fost distribuit în Rigoletto la Opera de Stat din Viena.

Octavian Naghiu a încetat din viață pe 14 februarie 2015, în urma unui stop cardiac, și a fost înmormântat pe 17 februarie 2015 la Cimitirul Bellu Catolic.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 2004 - Diplomă de excelență de la Opera Națională din București (ONB) și Ministerul Culturii și Cultelor, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de activitate a instituției în actualul sediu.^[3]
• 2014 - Ordinul Meritul Cultural - în grad de Comandor, Categoria B - Muzică „În semn de înaltă recunoaștere și apreciere pentru întreaga sa carieră închinată artei lirice românești și internaționale, impunându-se ca un exponent de prim rang al școlii românești de canto și contribuind, pe această cale, la promovarea României în lume”^[3][4]

Octavian Naghiu - Airs d'operas - Album Integral

Various - Octavian Naghiu - Granada (AUGUSTIN LARA)

Octavian Naghiu Occhi di fata LUIGI DENZA)

Opera gala: great arias from Rossini, Verdi, Puccini, Donizetti, Bellini, Lehár and others

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

GIL DOBRICĂ

Sari la navigareSari la căutare

Gil Dobrică
Date personale
Născut	14 februarie 1946  Comuna Călărași, Dolj
Decedat	17 aprilie 2007 (61 de ani)  Craiova
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreț
Activitate
Gen muzical	rock, soul, jazz
Modifică date / text

Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Călărași, Dolj – d. 17 aprilie 2007, Craiova) A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii și preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui admirator declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată "Country roads" ("Drumuri de țară" - modificată în "Hai acasă") a devenit cea mai cunoscută melodie din cariera lui Gil Dobrică.

BIOGRAFIE

S-a născut la țară, în comuna Călărași, județul Dolj, într-o familie cu nouă copii, Gil fiind cel mai mic. La 14 ani și-a luat fratele cel mare și a plecat la Craiova, la școala de meserii, unde a devenit strungar. A colindat toată țara cu Cenaclul Flacăra și cu „Serbările Scânteii Tineretului“. Un coleg de muncă era un mare iubitor de muzica neagră și i-a insuflat viitorului solist pasiunea pentru Ray Charles, care a devenit în scurt timp idolul său. Gil a început să cânte piese rock și soul de la 17 ani: cânta pentru studenți, pe gratis, la Clubul Uzinei „7 noiembrie“ și îi detrona pe cei care cântau jazz, swing, foxtrot.

Cînta piese din repertoriul unor artiști precum Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles, Rolling Stones, fapt care i-a permis să se bucure de o mare popularitate.

El a ajuns avocat în orașul Bacău pentru un scurt timp.

În 1996 a avut ocazia de a-l întâlni pe idolul său, Ray Charles, la Cerbul de Aur. „Cea mai frumoasă zi din viața mea”, după cum avea să mărturisească Gil.

În ultimii ani de viață a colaborat cu trupa Nightlosers, cântând în deschiderea acesteia, în clubul Fire din București. A avut o scurtă apariție în clipul trupei, Dragostea-i ca și o râie.

Se stinge din viață la vârsta de 61 de ani, după o grea suferință. Încă din toamna anului 2006, cunoscutul cântareț suferea de gută cronică, de ciroză, dar și de pneumonie.

CARIERA

A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formația Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puține apariții televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucuresti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, pe viu, fără instrumente electronice. Tot in 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roșu și Negru. Apare în spectacole de muzică și poezie, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru ș.a.). În 1979 i se oferă o apariție cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și debutează discografic cu "Hai acasă" pe disc EP de 45 de turații. Piesa este un cover dupa John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971).

Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Box Tops (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru parinți” și „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editeaza solistului un single și trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind recent reeditate pe CD.

DISCOGRAFIE

• Hai acasă (1979 Single EP - Electrecord)
• Dă-mi o șansă (1982 LP - Electrecord)
• Give Chance To Me (1983 LP - Electrecord)
• Gil Dobrică (album) (1988 LP - Electrecord)
• Cântec pentru mama (1999 CD - Electrecord)
• Hai acasă (2003 CD - Electrecord)(John Denver cover)

FILMOGRAFIE

• Nea Mărin miliardar (1979)

Gil Dobrică - Hai, acasă - Album Integral

MUZICĂ PENTRU SUFLET

1. Cele mai frumoase voci feminine ale Epocii de Aur 

POEZIE

DUMITRU BACU

Dumitru Bacu, prozator și poet român, membru al grupului de rezistență anticomunistă Babadag

Dumitru Bacu (n. 14 februarie 1925 - d. 9 octombrie 1997 la Paris) s-a născut în localitatea Gramaticova, din Macedonia, in familia unui preot ortodox aromân.

Urmează școala primară în satul natal. Își ia bacalaureatul la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Se înscrie la Institutul Politehnic din București. În anul 1949, Dumitru Bacu este arestat de securitate și va trece succesiv prin închisorile de reeducare din Timisoara, Jilava, Gherla, Canalul Dunăre Marea Neagră , Constanta, Pitesti, Aiud si Bucuresti.^[1]

Dumitru Bacu se va căsători cu Marica Pundichi. În anul 1958, împreună cu familia va pleca în Grecia, apoi în Franța, unde se stabilește în Paris. Aici, el se va angaja in imprimeria lui Ion Cușa, lucrează tipărirea materialelor care demascau teroarea comunistă.^[2]

Opera[modificare | modificare sursă]

• „Aiud“ în 1961 și „Ofranda“ (1963) două volume de versuri publicate la Madrid în 1961 în Colecția „Dacoromania
• Volumul „Pitești - centru de reeducare studențească“ în 1963 la Madrid; în 1971, în engleză, la editura Englewood, CO ; 1989, Cuvântul Românesc,
• Alte volume: „Acolo șezum și plânsem" (1964),
• „Cântiti tra niagarsiri“ - Cântece de neuitat (1996, București Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarca Părintească“, îngrijit și postfațat de Hristu Cândroveanu.)

RUGA

De ce n-adormi copila cu gene de taciune?
Aripi târzii de noapte n-au pus înca pecete
pe ochii tai de mure? Cu mâini de rugaciune
implori icoana stearsa a Maicii, din perete.

Si buzele taiate-n amurg de Mai soptesc
pentru a câta oara o ruga ne-ascultata?
Curg siruri lungi de lacrimi pe chipu-ti îngeresc
si Maica din perete te-asculta-ngândurata.

“Adu-l acasa Maica, pe tata dus departe,
Eu m-am nascut in ziua in care a fost luat.
El nu ne-a scris vreodata de unde e, o carte,
nici in album nu-i chipu-i. Doar mama l-a pictat

din vorbe calde, blânde-mpletite cu margele
ce-i picura prin gene atunci când o implor
sa-mi spuna unde-i tata si câte zile grele
vor trece pâna-n clipa când s-o ivi-n pridvor?”

Si ruga-ti se-mpleteste prin slava de taciune
cu alte rugi soptite, de alte buze dulci.
De ce n-adormi copila cu gene de carbune?
Taticul din celula te roaga, sa te culci.

FRATE

(Bocet pentru Oprisan)

Frate,
pornesti spre Azur,
Ti-ai facut ochii mari roata împrejur pentru ultima data,
prin camera mortii.
Sa prinzi pentru drumul de veci,
sa duci spre necuprinsul îndoliat al boltii
intreaga imagine a zidurilor picurânde si reci,
a scandurii ce ti-a invinetit soldul,
a zdrentelor ce ti-au inghetat imboldul
spre-o lume mai buna.

La capatâi, de-o luna,
o coaje uscata de pâine.
Te va-nsoti spre vamile vazduhului
când te-or duce hotii la groapa saraca!
De nu ti-ar fura-o
s-astâmpere foamea ce-i seaca.

Odihneste in pace.
Lânga tine,
si pentru tine,
de-o ora întreaga celula tace.

Doar doi ochi de pacura
te scormonesc cu jind.
Un alt suferind
dorea atât de mult sa-ti fie tovaras de drum.

Oricum,
tu pleci.
Prinos timpuriu pe alte poteci.
Noi ti-am încalzit zâmbetul pentru ultima oara.
Fie-ti de-acum
cararea senina si tarâna usoara.

RADU CÂRNECI

Radu Cârneci
Date personale
Născut	14 februarie 1928  Valea lui Lalu, România
Decedat	9 decembrie 2017 (89 de ani)  București, România
Copii	Magda Cârneci Carmen Maria Cârneci
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor poet
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Radu Cârneci (n. 14 februarie 1928, Valea lui Lalu, Pardoși, Buzău, România – d. 9 decembrie 2017, București, România) a fost un poet reprezentativ al perioadei postbelice și mai apoi postcomuniste a literaturii române. A fost, de asemenea, jurnalist, editorialist și un asiduu traducător de poezii, autor al unor antologii valoroase.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut pe 14 februarie 1928 în satul Valea lui Lalu, comuna Pardoși, județul Râmnicu Sărat (astăzi, în județul Buzău).

A absolvit Facultatea de Silvicultură din Brașov în 1954 și Academia de Studii Psihologice și Sociale din București.
Este fondatorul revistei de cultură Ateneu, pe care a condus-o până în 1972; grupul în jurul acestei reviste de anvergură națională, format din Radu Cârneci, George Bălăiță, Sergiu Adam, Mihail Sabin, Constantin Călin, Viorel Savin, a fost nucleul activității și activismului cultural în anii '60-'70 în urbea poetului George Bacovia.
Tot în 1972 devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1972-1976).
Din 1976 și până în 1990 răspunde de secția de literatură și artă a revistei Contemporanul (1976-1990).
Reînființează în 1990, la București, revista Neamul Românesc, publicație a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de pretutindeni.
A înființat și a condus Editura Orion din 1991 până în 2008.
A fost director executiv al Fundației Naționale Izvoare pentru Protecția Naturii și Artelor în România. ^[1]

Familie de artiști[modificare | modificare sursă]

Cele două fiice ale sale, Carmen Maria Cârneci și Magda Cârneci sunt cunoscute în peisajul artistic românesc.

Distincții[modificare | modificare sursă]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[2]

Opera[modificare | modificare sursă]

Volume de versuri[modificare | modificare sursă]

1950 – 1968[modificare | modificare sursă]

• Noi și soarele, București, E.P.L., 1963;
• Orga și iarba, București, E.P.L., 1966;

1968 – 1975[modificare | modificare sursă]

• Umbra femeii, București, Editura Tineretului, 1968;
• Iarba verde, acasă, București, E.P.L., 1968;
• Centaur îndragostit, București, E.P.L., 1969;
• Grădina în formă de vis, București, Editura Cartea Româneasca, 1970;
• Cântând într-un arbore, Iași, Editura Junimea, 1971;
• Oracol deschis, București, Editura Eminescu, 1971;
• Banchetul, Cluj, Editura Dacia, 1973;
• Cântarea cântărilor, București, Editura Cartea Româneasca, 1973;
• Heraldica iubirii, București, Editura Eminescu, 1975;

1975 – 1988[modificare | modificare sursă]

• Nobila stirpe, București, Editura Cartea Româneasca, 1976;
• Temerile lui Orfeu, București, Editura Cartea Româneasca, 1978;
• Un spațiu de dor, București, Editura Albatros, 1980;
• Timpul judecător, București, Editura Eminescu, 1982;
• Sonete, București, Editura Cartea Româneasca, 1983;
• Pasărea de cenușă, București, Editura Cartea Româneasca, 1986;
• Clipa eternă, ediție selectivă, în colecția Poeți români contemporani - București, Editura Eminescu, 1988.^[3]

Antologii literare, traduceri[modificare | modificare sursă]

• Sonete - Shakespeare - Voiculescu - 1996;
• Arborele neuitării (cuprinzând poeți de limbă rămânădin Israel) - 1997;
• Miorița - în șapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă), ediție ilustrată de Dragoș Morărescu - 1997;
• Poezia de dragoste a lumii, 1997;
• Poezia Pădurii române (patru volume: I. poezia populară de inspirație silvestră; II. clasicii; III. modernii; IV. contemporanii) - 2001;
• Cinegetica (trei volume, texte din literatura română și universală) - 2003;
• Cântarea Cântărilor - antologie (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea cuprinsă în Biblia lui Șerban - 1688 și până în prezent) - 2009;
• Antologia Sonetului Românesc (trei volume) - 2009;
• Profetul * Grădina Profetului, Kahlil Gibran, 2013;
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
• Amintiri din Paradis (interviuri) - 2015. ^[4]

Aproape elegie

Amiezile ne vor patrunde rabdatoare,
ca o putere ce vine si pleaca,
si va fi o liniste ce doare,
o durere care se-neaca.

Apoi soarele va fi tot mai frumos
si-i va grabi pe toti spre seara,
ademenindu-i cu armonia de jos,
unde se roaga o faclie de ceara.

Numai eu voi ramane-n lumina
cu cantecul, pasare tipand intre dinti –
si-mi va curge din tample rasina:
doua paraie fierbinti. 

Superba jale

...subtire si fierbinte ca o flama
fiinta ta minunilor ma cheama,
ca foc sublim si deschizandu-mi poarta
spre stralucirea care ne destrama
subtire si fierbinte ca o flama...

(...c-o înflorire de superba jale
vale-n miresme - ce prelunga vale! -
în care te astept ca o statuie
- spre izbavire alta cale nu e! -
cand eu sosesc - neostenita cale
c-o înflorire de superba jale...)

...Timpul se face pasare de fuga,
departe noi: o ruga catre ruga,
un spatiu ars, gomora de pacate:
neîmpliniri în împliniri sapate
sub cerul jos ca o imensa gluga
timpul se face pasare de fuga... 

GRIGORE VIERU

Grigore Vieru
Grigore Vieru în anii 1960
Date personale
Născut	14 februarie 1935 Pererîta, județul Hotin, Regatul României
Decedat	18 ianuarie 2009 (73 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Pavel și Eudochia Vieru
Căsătorit cu	Raisa Vieru, născută, Nacu (c. 1957 – 2009)
Copii	Călin Vieru (n. 29 iunie 1965) Tudor Vieru (n. 16 iunie 1960)
Naționalitate	Română
Cetățenie	Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste  Republica Moldova
Etnie	român basarabean
Religie	Creștin-Ortodox
Ocupație	poet
Limbi vorbite	limba română
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura I
În funcție 3 septembrie 1990 – 27 februarie 1994
Premii	Ordinul Republicii (23 august 1996) Ordinul național „Steaua României” Ordinul Prietenia Popoarelor[*] Ordinul Insigna de Onoare Medalia „Mihai Eminescu” Q4376918[*] (1967) Premiul de Stat al RSS Moldovenești
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Alma mater	Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău
Profesie	Poet
Cariera literară
Activitate
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Limbi	limba română
Modifică date / text

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, România – d. 18 ianuarie 2009, Chișinău, Republica Moldova) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.^[4]

Biografie

Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul Hotin, Regatul României (astăzi raionul Briceni, Republica Moldova), în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .

La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină, și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

La 16 iunie 1961 se naște primul copil, Tudor, astăzi medic chirurg la București. La 29 iunie 1965 se naște al doilea fiu al scriitorului, Călin, astăzi medic specialist în acupunctură.^{[necesită citare]}

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În anul 1969 apare volumul Duminica cuvintelor, versuri pentru preșcolari, (Chișinău, Editura „Lumina”).^{[necesită citare]}

Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Serafim Saka în anii '70.

Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.

În anul 1979 apar volumele Mama și Albinuța, cartea preșcolarului. Până în prezent Albinuța se editează aproape anual.^[5]

În 1988, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu - 150 de ani de la naștere”.^[6]

În anul 2004 la Editura „Litera Internațional” (București-Craiova), Grigore Vieru scoate antologia „Cât de frumoasă ești”, dedicată Mamei, Limbii române și Iubirii „în creația poeților români plecați la strămoși”. Prefața este semnată de academicianul Eugen Simion. Participă la manifestările naționale dedicate lui Ștefan cel Mare.^[7]

Decesul

Pe 16 ianuarie 2009, Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului și a plămânilor și contuzia organelor abdominale, având șanse minime de supraviețuire.^[8] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chișinău–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca.^[9] La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chișinău, aflat într-o stare mai ușoară.^[8]

A încetat din viață în data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.^[10][11]

Posteritate

Plăcuța de pe Bulevardul Grigore Vieru din Chișinău

Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009, la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol.^[12] Chișinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la înmormântarea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ținând un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce^[13].

Câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău și o stradă din Iași poartă numele lui Grigore Vieru.^[14] Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naștere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor.^[15] De asemenea, o stradă din Buzău îi poartă numele.^[16]

Reaprindeţi candela

Reaprindeti candela-n rascruce
Lânga busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasa Dumnezeu.

Doamne, Cel din slavi crestine
Ce pacate oare-ai savârsit
Ca te-au dus acolo si pe Tine
In Siberii fara de sfârsit ?!

Refren:
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândete mareata
Chiar si pe cei care te-au dus
In Siberii de gheata

Ninge frigul si pustiul ploua
Degerata-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici noua
Fara sfatul si lumina Ta

Doamne, intra si-n a mea chilie
Si-amândoi, raniti si înghetati
Sa ne încalzim cu bucurie
Unul lânga altul ca doi frati.

Refren.
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândete mareata
Chiar si pe cei care te-au dus
In Siberii de gheata. 

Casa părintească

Lui Mihai Ciobanu
Ascultati-ma, surori, pe mine,
Si voi, fratii mei, ce va sfaditi:
E pacat, nu-i drept si nu e bine
Sa vinzi casa care te-a-ncalzit.
Bani  ne-ar trebui la fiecare,
Toti avem copii si vremea-i grea.
Insa cum sa vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-astepta?!
Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfant.
Din atatea lucruri dragi si sfinte
Ochii mamei inca ne privesc.
O vom da si vor schimba lacata
Si vor pune si ferestre noi.
Si trecand pe langa ea vreodata,
Va privi ca la straini la noi.



Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfant.
Din atatea lucruri dragi si sfinte
Ochii mamei inca ne privesc.
Vom pleca si noi canva din viata
Si parintii sus ne-or intreba
Ce mai face casa lor cea draga,
Cine are grija azi de ea. 

Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ("Existenţa şi cuvintele", "Astă seară")

Ieri vă prezint (ha, ha) Paul Emanuel (1940-1989), un poet de care am auzit grație unui articol semnat de Ioana Diaconescu acum ceva vreme într-o revistă și pe care l-am întâlnit menționat în treacăt într-o Istorie a lui Dumitru Micu (în treacăt, adică într-un pomelnic de 3 pagini, în care doar puțini poeți erau evidențiați, Paul Emanuel nefiind unul dintre aceia). Să cităm din articolul Ioanei Diaconescu: „S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrânsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existenţa şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocaţie de către un autor care ştie să renunţe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decât depăşind bariera corpului, sacrificându-l. Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de ţară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecţiune a versului, continua restrângere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calităţii, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocaţia de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenţei în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridenţe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.” Și urmează în articol o recenzie cu multe amănunte și citate a volumului Astă seară...

Lăsând la o parte receptarea exaltată de mai sus, poeziile lui Paul Emanuel nu-mi lasă de fiecare dată o impresie extraordinară. Inițial, m-am lovit de dificultatea versurilor (ce s-ar revendica mai ales din expresionismul și romantismul german... și, într-adevăr, se observă pe alocuri aceste influențe), care lasă câteodată impresia că poetul nu spune mare lucru. Mare greșeală - iată, agonia poetului se descarcă printre rânduri scrise cu un calm implacabil: „o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă” e un exemplu de imagine discret realizată în care întrevedem ce se află în sufletul poetului. Desigur, ne aflăm în manieriștii ani '70, în care chiar și cele mai răsucite dintre versurile lui Paul Emanuel sunt de-o, să-i zicem, „decență” și de un, de ce nu?, „bun simț” spectaculos. Poeziile din primul volum, scrise cu litere mici, nu sunt tocmai aride și nu lipsește nici imagismul de bună calitate (peisajul seamănă uneori cu cel arid-mediteraneean din poeziile montaliene), totul este însă, în mod clar, „moderat”. Demn de observat este faptul că nu lipsește întru totul (auto)ironia: „...și sensul unic împrumută delirului meu/fără de noimă”. Pare un simplu exotism, dar, de fapt, reușește să completeze viziunea subtil textualizantă/proto-textualistă, pe care a remarcat-o inclusiv Ioana Diaconescu.
Pe lângă cele două volume de versuri, Paul Emanuel a publicat până la plecarea din țară și un volum de „însemnări și aforisme”, „Solilocvii” (ceea ce mă intrigă vizavi de posibila întindere reală a corpusului poetului, dacă adăugăm cine-știe-ce manuscrise necunoscute) care, pe lângă multe pagini eseistice, lasă loc și câtorva fragmente răzlețe de veritabil poem în proză, câteodată mai reușite și mai directe decât multe dintre versurile publicate anterior. Ceea ce mă face încă odată să mă gândesc: cum ar fi fost a patra carte?.

Astă seară
(din vol. Astă seară, 1976)

Astă seară un ritual al ceaiului. Astă
seară, galbena melancolie și fularul peste
un umăr de viață trăit până acum fluturând
chemarea sau desprinderea cu pasărea
sfântă ce din nou coboară. Despre lumină:
rămân în palmă aceste câteva pene, când,
de la fereastră, viața se oprește ca o inimă
într-un moment de nefixat, iată, astă seară.


fluturele negru
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

am să rămân în odaie
până când vor deveni pereţii transparenţi
până când duşumeaua va fi de marmură
până când părul meu va fi de marmură

până ce pereţii se vor depărta la infinit
şi cuvintele meu vor avea ecoul
celui care strigă înnebunit
de-o vedenie îngrozitoare

până ce mobilele se vor acoperi cu praf lunar
până ce am să pot zbura negru tărcat au roşu
în preajma luminii mereu mai aproape
muruind într-o seară prăbuşit între file

numai undele aureole negre
încâlcite vor fi în văzduhuri opace
şi eu voi rămâne un epitaf maliţios
în moartea de silex de cuarţ şi de mică.


Oamenii au să construiască în timp
(din vol. Astă seară, 1976)

Din insule îndepărtate și calde, din arbori umflați
de ape, din străvechea cetate cufundată în mare,
vor ieși bărbați pe țărmul plin de vânturi și păsări,
acolo unde femeia cu ochi violeți a născut un trandafir -
ce bine, ce bine, în pântecul deșertului roșul trandafir.
Oamenii au să construiască în timp o șosea lungă
de două mii kilometri iar pe supt ocean cu cablu telefonic.
Și vor fi crescut multe orașe și turnuri și poduri
o petală două petale: pe una scrie „Emunda”
pe alta „Baalsat”, din a treia lipsesc câteva litere
ceea ce face lectura imprecisă și fără sens.


obstacole
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

să toropești ca un lămâi palid
sau ca o tufă de mentă pe terase mistuite-n amurg
să asculți sângele pământului în adânc
o dată cu respirația aburită a mării

a urmări nori scămoșați la orizont
formele schimbătoare în oglinda apei
care câteodată se destramă altădată se împletesc
halucinând bizare figuri de zei și zeițe

a observa minuscule insecte verzi
printre bolovani și nisipuri galbene și fine
plaur marin depus în stânci pleșuve
în timp ce se ridică oarbă ceața

și mergând în somn către ziua de mâine
să simți mirându-te melancolic
că sufletul este o scoică cu rezonanțe profunde
pe subt ale cărui bolți mai stăruie încă
necunoscutul palpitând în valuri și unde.

MIHAI CANTUNIARI

Mihai Cantuniari (n. 14 februarie 1945, București) este un poet și traducător român.

Studii[modificare | modificare sursă]

A absolvit liceul Matei Basarab in 1962 si Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale a Universității din București, in 1967

Opere publicate[modificare | modificare sursă]

• Poezii, 1977
• Ultramar, 1978
• Plante carnivore, 1980
• Nova, 1980
• Amadeus, 1983
• Barbatul cu cele trei morti ale sale din ciclul Omul ca iarba, jurnal intim, memorii, 2007^[1]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

A tradus din César Vallejo, Mario Vargas Llosa, si O. Lara.

S-a născut în Bucureşti, ca fiu al Mariei Zamfirescu (familie faimoasă în România, de boieri civilizatori, un unchi a fost Duiliu Zamfirescu, bunică i-a fost prima ingineră chimist cu doctorat la Sorbona) şi al unui inginer. Copilărie mirifică, la moşiile din Vrancea şi de la Buşteni-Valea Prahovei, evocată magistral în Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, 2007, primul volum memorialistic dintr-un ciclu Omul ca iarba, din care anul trecut a apărut al doilea volum: Ocarina de lut, 2011, Ed. Humanitas. 

A făcut liceul la Matei Basarab, absolvit în 1962, coleg cu Petru Popescu. Facultatea de Limbi romanice, clasice şi orientale, secţia spaniolă, terminată în 1967. Pentru început, cercetător la Institutul de lingvistică, apoi bibliotecar la Academie, o carieră cu  vicisitudini, din care s-a salvat excelentul traducător al unor mari scriitori de limbă spaniolă: Cesar Vallejo, Mario Vargas Llosa, Fernando Pessoa, dar şi scriitori români stabiliţi în Spania: Al. Ciorănescu, Vintilă Horia, dar şi Omar Lara, poetul cilian refugiat politic în România şi care, după câţiva ani a plecat înapoi, în America de Sud.

A debutat cu poezii în Luceafărul, 1972 şi a publicat volume de versuri clasicizante, de influenţă hispanică, însă beneficiind de amprenta foarte personală a poetului traducător, estetizantă, spiritualizată, îndeaproape strunită lingvistic şi stilizată la maxim.Un orgolios "asfinţit de lume", o iscusită punere în scenă a unei  nobleţi de stirpe, căzută "din scări". Titluri: Poezii, 1977; Ultramar, 1978; Plante carnivore, 1980; Nova, 1980; Amadeus, 1983;Cavalerul cu mîna  pe piept, 1984.

Lecţia Întâi

Iei inima stângă în mâna dreaptă .
O ascuți cu tot ce poate fi mai tăios pe lume:
bunăoară cu căutarea semenului.
O storci încet în pumn până apare
primul strat carat de sânge,în care înmoi vârful.
Îi strigi femeii tale să se pună la adăpost.
Acum ești pregătit.
Cu oglinda înainte
îți dai foc din toate părțile odată,
apoi, cuprins de pălălăi, încerci să scrii ce vezi.
Nu, nu ce simți. Ce vezi.

TEATRU/FILM

Octavian Cotescu (“Buletin de Bucureşti”, “O scrisoare pierdută”, “Tanţa şi Costel”)

Biografie Octavian Cotescu

Octavian Cotescu (n. 14 februarie 1931, Dorohoi - d. 22 august 1985) a fost un actor român de succes, din generația de aur. A început să joace teatru încă din anii de liceu, la Iași.A urmat ciclul primar din str. Toma Cosma din Iasi (1938-1942), Liceul National (1942-1944), Liceul Militar din Iasi, mutat la Timisoara si Pitesti care a fost desfiintat în 1945. Revenit la Iasi reia cursurile Liceului National. Elev în clasa a VI-a, al Liceul National din Iasi, Octavian Cotescu sustine, in toamna anului 1946, examenul de intrare la Conservatorul Iesean reusind cu rolul Mircea Vadu din "Cumpana", isi sustine examenul de diploma la Institutul de Teatru Matei Millo in 1950, după care a fost repartizat la Teatrul Bulandra din București, unde a debutat la 12 mai 1951, în spectacolul "Pădurea" de A.N. Ostrovski. A jucat în numeroase filme și piese de teatru alături de actori ca Toma Caragiu, Dem Rădulescu etc. Împreună cu Coca Andronescu a creat un memorabil cuplu fictiv, originar din Lehliu Gară, Tanța și Costel, care a fost prezentat la Televiziunea Română, în anii 1970, într-un mini-serial de mare succes la public și la critică.

La Iasi, tanarul Octavian Cotescu se vede atras de scena, de spectacolul teatral, fapt ce il determina sa se prezinte in fata unei comisii de selectie pentru colectivul de teatru al organizatiei "Apararea patriotica". In activitatea sa de actor se poate numara multe filme artistice, piese de teatru, teatru de televiziune dar si teatru radiofonic.

Actorul Octavian Cotescu a fost în ultimii ani de viață rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București (1981 - 1985). A decedat la data de 22 august 1985 lasand in urma o cariera de invidiat pentru orice mare actor.

Filme cu Octavian Cotescu

Vezi filme

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Escapada (1986)

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Promisiuni (1985)

·         Secretul lui Bachus (1984) Trailer

·         Sosesc păsările călătoare (1984)

·         Un saltimbanc la Polul Nord (1984) - Marcelloni

·         Fram (1983)

·         Miezul fierbinte al painii (1983)

·         O lebădă iarna (1983)

·         Singur de cart (1983)

·         Tema 13: Batranetea (1983)

·         Aventura sub pamânt (1982)

·         Buletin de București (1982) - Costica

·         Calculatorul mărturisește (1982)

·         Ramân cu tine (1982)

·         Șantaj (1982) - Dumitru Necula

·         Castelul din Carpați (1981)

·         Înghițitorul de săbii (1981)

·         Saltimbancii (1981)

·         Tristetea vanzatorului de sticle goale / (1981) - Popescu Vaslui

·         Bietul Ioanide (1980) - profesorul universitar Ion Pomponescu

·         Blestemul pământului Blestemul iubirii / Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980) - Zaharia Herdelea Trailer

·         Omul care ne trebuie (1979)

·         Un film profund realist / (1979) - povestitorul filmului

·         Vacanță tragică (1979)

·         Din nou împreună (1978) - Tatal Corinei

·         Iarba verde de acasă (1978)

·         Aurel Vlaicu (1977) - Alexandru Vlahuta

·         Conditia Penelopei (1977)

Octavian Cotescu - In gara la Medgidia: 

Octavian Cotescu – Enigma Otiliei

Grigore Vasiliu Birlic

Biografie Grigore Vasiliu Birlic

Grigore Vasiliu Birlic (n. 24 ianuarie 1905, Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București) a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu s-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoție a liceului.

Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povestește în cartea Orașul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei, și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția... Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.”

La dorința familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți. În paralel, până a-și lua licența în drept, a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold și Bach, și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.

În urma succesului obținut la public, este angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. La Cernăuți, Grigore Vasiliu cucerește simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul și omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite. Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza și mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie și cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din București.

În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a fost adus la București, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru își ținea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din București; teatrul fusese înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu și avea să-și continue activitatea până în anul 1940.

Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold și Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt și Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese și Karl Fellman, Corabia lui Noe, Așternutul de mătase de A. Birabeau și G. Dolley, Părintele cățeilor de Glinger și Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Din această perioadă își trage și porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Acțiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcționar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.

Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaș, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul și să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărțile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.

Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul și criticii teatrali prin creațiile sale actoricești complexe, având capacitatea de a trece foarte ușor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic și invers.

În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat și azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu și Mișu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârțoaga.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Datorită talentului artistic Grigore Vasiliu Birlic a fost impus ca director și patron al mai multor companii teatrale (printre care și trupa „Colorado”).Însă legea comunistă a teatrelor din anul 1947 a făcut ca Birlic să reziste în această postură doar un an, fiind până la urmă înlocuit din funcție.

Instalarea la putere în România a regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i însă granițele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Național din București, după naționalizarea teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcția de Propagandă a Comitetului Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa O scrisoare pierdută, Birlic interpretându-l inițial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu.

Radu Beligan îl consideră un „geniu al comediei, al umorului românesc”, așezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul și fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internațională de excepție, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale, aservite propagandei de partid.

În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneția cu Birlic, Alexandru Giugaru și George Calboreanu pentru a prezenta piesa Bădăranii în traducerea lui Iancovescu. Apariția lui Birlic în Italia, în piesa Bădăranii, a oprit din fugă spectatorii care doreau să se adăpostească de ploaia torențială care izbucnise în actul III al piesei care se juca în aer liber, în grădina de la Palazzo Grassi. Publicul a rămas pe loc, țintuit sub ploaie, hohotind și aplaudând în delir fiecare replică a lui jupân Conciano – Birlic, deși nu cunoștea limba în care se juca piesa.

A fost strălucit în piesele de teatru D-ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea și O scrisoare pierdută de Caragiale, Avarul și Burghezul gentilom de Molière, Bădăranii de Carlo Goldoni, Egor Bulicov de Maxim Gorki, Revizorul de Nikolai Gogol, Oameni care tac de Al. Voitin, Nunta lui Krecinski de Suhovo-Kobalin, Mielul turbat de Aurel Baranga. Jocul său era caracterizat de un puternic timbru personal și de o intonație inimitabilă. A jucat în peste 25 de filme, într-o perioadă în care numărul realizărilor cinematografice era redus.

A interpretat un număr de 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Amintim rolurile: Crăcănel și Candidatul în D-ale carnavalului, Spiridon și Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, Brânzovenescu și Dandanache în O scrisoare pierdută, Coana Efimița în Conu Leonida față cu reacțiunea, Lefter Popescu în Două loturi, Costăchel Gudurău în Telegrame. Despre Caragiale, Birlic avea să spună:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoștință și pentru succesele actoricești pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata școală a măiestriei actoricești, personaje ale maeștrilor dramaturgiei noastre. Șapte roluri în cele patru comedii.”

Simțind că se apropie momentul plecării sale de pe scena vieții, Birlic a cerut impresarului Gaby Michăilescu să reia pentru public piesa de succes care l-a consacrat: „Birlic”, la care a fost și regizor. Alături de el, au jucat actori de mare renume cum ar fi: Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru Giugaru, Petre Ștefănescu-Goangă, N. Gărdescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuș. A fost ultimul mare triumf al lui Birlic.

Artist al poporului, Grigore Vasiliu Birlic s-a stins din viață la data de 14 februarie 1970, la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

În anul 2005 a fost emisă o monedă cu chipul actorului.

Filme cu Grigore Vasiliu-Birlic

·         Cameleonul pastorului / (1968) - Bartolomeus

·         Corigenta domnului profesor (1966)

·         Steaua fără nume (1966) - Profesorul de muzica Udrea

·         Les fêtes galantes / Serbările galante (1965)

·         Titanic Vals / Titanic vals (1965) - functionarul Spirache Necsulescu

·         Mofturi 1900 (1964)

·         Pași spre lună (1964) - Mercur

·         Lumină de iulie (1963)

·         Doi băieţi ca pâinea caldă (1962)

·         Aproape de soare (1961) - tatal lui Petre

·         Drum nou (1961)

·         Post restant (1961)

·         Bădăranii (1960) - Negustorul Canciano

·         Băieții noștri (1959)

·         Doi vecini (1959) - Avocatul M. Theodorescu-Falciu

·         Telegrame (1959)

·         D'ale Carnavalului / D'ale carnavalului (1958) - Cracanel

·         Două lozuri (1957)

·         Directorul nostru (1955)

·         O scrisoare pierduta (1953) - Iordache Brinzovenescu

·         Arendasul roman (1952)

·         Lantul slabiciunilor (1952)

·         Vizita (1952) - Domnul care vine in vizita

·         Viața învinge (1951) - Misu

·         Doamna de la etajul II (1937) - director in Minister

·         Bing-Bang (1935) - client

Telegrame (1959) - I.L. Caragiale - film complet: 

Titanic Vals: 

O scrisoare pierduta (1953) - CARAGIALE - teatru complet: 

Alice Barb, regizoare de teatru („Legenda ultimului împărat”, „Ana Karenina” – Teatrul Naţional Bucureşti, „Cartofi prăjiţi cu orice”- Teatrul Odeon)

Biografie Alice Barb

Alice Barb a urmat Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, a făcut studii de pian şi de canto clasic şi este licenţiată în Artele Spectacolului la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti: secţia Actorie 1990–1993, clasa Dem Rădulescu, secţia Regie 1993–1997, clasa Cristian Hadji-Culea.

„Provin dintr-o familie de ardeleni familişti şi uniţi. Am fost crescută frumos şi încurajată să visez. Mi s-a cumpărat pian când aveam patru ani. Părinţii mei au făcut tot posibilul să mă încurajeze să-mi urmez orice vis. Cred că părinţii au ştiut că este esenţial să încurajezi copilul să viseze, nu doar să-i dai dragoste necondiţionată“, povesteşte Alice Barb.

„Turandot” de Giacomo Puccini, regia Alice Barb. Premiera a avut loc la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, în 27 octombrie 2013. Împreună cu fratele său, tenorul Robert Nagy, lucrând prima dată împreună. Rolul prinţului Calaf din spectacolul „Turandot” este interpretat de tenorul Robert Nagy

După ce şi-a stabilit o ţintă, care sună tot ca un vis, spunându-şi că este suficient dacă teatrul poate modifica sau salva un singur om, regizoarea a fondat, în 1999, Compania Teatrală „Of – Of” Bucureşti. Din 2011, este şi director artistic al Asociaţiei Culturale Quo Vadis România.

Ca actriţă a jucat pe scenele teatrelor „Valea Jiului“ din Petroşani, „Ion Creangă“, „Bulandra“ şi Odeon din Bucureşti. Ca regizor artistic a fost angajată la Teatrul de Stat Oradea, Theatrum Mundi Bucureşti şi Teatrul Naţional Bucureşti.

A montat peste 50 de spectacole, dintre care: „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais la Teatrul de Stat Oradea, „Mutter Courage” de Bertolt Brecht, „Cabotinul” de John Osborne, „Legenda Ultimului Împărat” de Valentin Nicolau, „Anna Karenina” de Lev Tolstoi, la Teatrul Naţional Bucureşti.

La Teatrul Odeon din Bucureşti, Alice Barb a pus în scenă „Cartofi prăjiţi cu orice” de Arnold Wesker, iar la Teatrul de Comedie din Bucureşti „Căsătorie în stil olandez” de Carlo Goldoni în 1998 şi „Soare pentru doi” de Pierre Sauville în 2006. Teatrul Nottara din Bucureşti o invită ca regizor la piesele „Oscar” de Claude Magnier, „Domniţa Spiriduş” de Calderon de la Barca și „Mobilă și durere” de Teodor Mazilu.

La Teatrul Mic din Bucureşti montează „Hotelul dintre lumi” de Éric-Emmanuel Schmitt. La Teatrul Metropolis montează „Floarea de cactus” şi „Nebuna din Chaillot” de Jean Giraudeaux, iar la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti semnează regia la „Alice în Ţara Minunilor”, după Carol Lewis.

În 2006 organizează Festivalul Mozart în Bucovina, unde montează spectacolele: „Scrisorile lui Mozart”, „Mozart și Salieri” de Puskin și „Amadeus” de Peter Shaffer. Muzeul Naţional George Enescu din Bucureşti îi găzduieşte spectacolul „Christine van Beethoven” de Éric-Emmanuel Schmitt, iar la Teatrul Luceafarul din Iaşi realizează spectacolul „Trei poveşti cu zmei” după „Antologia Zmeilor” de Mircea Cărtărescu.

În 2011 montează la Opera din Braşov opereta „Liliacul”, spectacol preluat de TVR Cultural. În 2011 Opera Naţională din Constanţa o invită să monteze muzicalul „My Fair Lady”, iar în 2013 montează opera „Turandot” de Giacomo Puccini.

Semnează regia artistică pentru numeroase spectacole de gală: Gala Academiei Române și a MLNR, edițiile I, II, III (2011, 2012, 2013), Gala Micii Ambasadori ai Culturii Române – APDR, edițiile I-VI (2008-2013). Este Director de Imagine al Festivalului „Bucureştii lui Caragiale“, ediţia I ( 2012) şi ediţia II, 2013.

La 1 februarie 2013 devine Director fondator al Centrului Cultural Casa Artelor Sector 3 din Bucureşti, unde lansează o serie de programe culturale de mare anvergură: Pepiniera de Talente, edițiile I și II, Zilele Multiculturalității în Sectorul 3, Tabăra – Sculptura Mileniului III, ediția I, Festivalul Național de Teatru Independent, ediția I.

Primeşte peste 20 de premii, dintre care: Premiul pentru Regie al Consiliului Britanic la Galele UNITER, 2001, pentru „Cartofi prăjiţi cu orice”, montată la Teatrul Odeon. În 2009, este distinsă cu Premiul pentru Cel mai bun regizor la Galele Consiliul de Cultură al Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru regia spectacolului „Hotelul dintre lumi”, pus în scenă la Teatrul Mic.

La Galele TVR Internaţional primeşte premiul „10 pentru România”, 2010, iar la Galele VIP – Galele spectacolului muzical din 2012 primeşte Premiul pentru cel mai bun regizor de muzical şi Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru ,,My Fair Lady” montat la Opera Naţională din Constanţa. Preşedinţia României îi decernează, în 2005, Meritul Cultural.

ALICE BARB - "Ajutorul", Teatrul Metropolis: 

Ana Karenina - Lev Tolstoi: https://youtu.be/N4y3d4czKwY.

Harap Alb - Ion Creanga

SFATURI UTILE

UTILIZĂRI NEOBIȘNUITE PENTRU OUĂ

1. Sampon

Ouale sunt bogate in proteine si, prin urmare, constituie un tratament bun pentru par. Bateti un ou si apoi rulati-l prin par cu degetele, masandu-va scalpul. Galbenusul de ou va trata parul deteriorat hidratandu-l, in timp ce albusul va curata parul si il va proteja de parf. Odata aplicat pe par, se lipezeste apoi cu multa apa calda.

2. Tratament Facial cu albus din ou

Separati albusul de galbenus. Bateti albusul pana cand devine spumos iar apoi cu mainile aplicati un strat pe fata si pe gat. Albusul de ou strange pielea si reduce aspectul liniilor fine si a ridurilor. Spuma se lasa pe fata timp de 15-20 de minute dupa care se lipezeste cu apa calduta.

3. Tratament facial cu galbenus din ou

Separati galbenusul de albus. Bateti galbenusul de ou, pana cand este omogen. Folositi-va de maini pentru a aplica un strat pe fata si pe gat. Grasimea din galbenusul de ou hidrateaza pielea uscata. Asteptati 20 de minute inainte de a clati cu apa calda.

4. Ingrasamant

Cojile de oua contin destul de mult calciu, care ajuta plantele sa creasca. Pisati cojile de oua si adaugati-le in pamantul florilor pentru a le ajuta sa creasca.

5. Arte si Meserii

Faceti o gaura cu un ac intr-un capat al unui ou si lasati continutul sa se scurga incet. Sunteti in Decoreaza coaja de ou pe placul tau si admira ornamentul creativ! Aceasta este, de asemenea, o arta si o meserie creativa pentru copii.

6. Cuburi de gheata

Ai facut o petrecere si ai alergat afara pentru a cauta pungi pentru gheata? Ai acum solutia salvatoare. Foloseste o cutie de carton in loc de pungile de gheata. Dimensiunea este similara si rezultatul va fi unul surprinzator.

7. Pictura comestibila

Separati albusul de ou si amestecati-l cu 1 lingura de apa si colorant alimentar la alegere. Ornati produsele de patiserie sau orice pregatiti in casa pentru a crea un decor comestibil si creativ.

8. Strecuratoare

Lasati cojile de ou zdrobite in sita de la chiuveta si acestea va vor ajuta sa despartiti resturile care rezulta din spalarea vaselor, si implicit infundarea canalizarii.

9. Pansament septic

Aplicati un strat subtire de albus de ou peste o rana. Albusul se va usca, creand un strat subtire care protejeaza rana si ofera nutrienti la nivelul pielii, care va vor ajuta sa va vindecati mai usor, fara a ramane cicatrice.

10. Curatitor de bijuterii

Ouale contin sulf care va ajuta la curatarea tuturor bijuteriilor din casa. Fierbeti bine 1-2 oua, apoi luati galbenusul si puneti-l in partea de jos a unui vas. Luati un servetel si acoperiti vasul cu servetelul. Apoi puneti bijuteriile deasupra servetelului. Sigilati intregul vas cu o punga, lasand vasul la temperatura camerei timp de 2-3 zile. Rezultatul va fi unul uimitor.Bijuteriile vor fi ca noi.

11. Imbunatatirea gustului cafelei

Prin adaugarea cojilor de oua zdrobite in cafeaua macinata inainte de preparare, va poate aduce aproape de un gust incredibil de aromat, practic o noua cafea. Cojile de oua elimina practic gustul amar al cafelei, oferindu-va o savoare cum nu ati mai intalnit.

12. Curata pielea

Bateti albusul de ou si aplicati un strat subtire pe zona murdara. Frecati usor portiunea de piele murdara. Spalati apoi cu apa calduta si veti observa ca orice pata de pe piele va fi eliminata.

13. Ajutor la agricultura

Plantarea semintelor intr-o gradina, ar putea fi un pic coplesitoare pentru dumneavoastra. Nu va mai fi asa, de indata ce aveti la indemana un carton de oua gol. Umpleti golurile de carton cu ingrasaminte si plantati rasaduri in fiecare dintre ele. Dupa ce plantele cresc dincolo de capacitatea cutiei, transferati-le intr-o gradina mare, unde sunt acum pregatite sa se dezvolte fara probleme.

14. Descurajarea daunatorilor

Zdrobiti cojile de oua si presarati-le in jurul marginilor gradinii tale, marginile zimtate vor tine departe melcii si omizile care va pot afecta plantele. Trupurile lor moi vor fi destul de incomodate de cojile de oua, astfel incat daunatorii se vor feri sa mai patrunda in gradina.

15. Uzina de apa

Nu aruncati apa folosita la fiertul oualor. In schimb, dupa ce sa racit, udati plantele cu ea. In apa se scurg destul de multe substante nutritive atat de benefice plantelor.

16. Adeziv

Albusul de ou este un substitut foarte bun pentru adeziv (lipici).

Asadar, dupa cum ati observat, oul ne ofera destul de multe intrebuintari indraznete, multe dintre ele fiind destul de surprinzatoare.

ISTORIE PE ZILE

Prietene! Nu uita că ești român și că trebuie să respecți tradițiile noastre! Nu uita că ziua îndrăgostițior este DRAGOBETELE și nu cea adusă de aiurea, Valentine*s day!

Clic pe imagine și se va deschide să puteți lectura tot articolul!

 Evenimente

·         1009 – Prima menționare documentară a Lituaniei, în analele mănăstirii de la Quedlinburg, Saxonia. Lituania a intrat in istoria europeană când a fost menționată p-entru prima data  într-un manuscris medieval german, cronica Quedlinburg, din 14 februarie 1009. Pământurile Lituaniei au fost unite de Mindaugas în 1236, încoronarea oficială a acestuia ca rege al Lituaniei având loc în  6 iulie 1253. În perioada timpurie a lui Gediminas au fost ocupate teritorii care astăzi fac parte din Belarus, Ucraina, Polonia si Rusia.

·       1076 – Papa Grigore al VII-lea ii anatemizează pe episcopii reuniţi în sinodul de la Worms şi îl excomunică pe imparatul Henric al IV–lea.

Papa Grigore al VII-lea – foto – ro.wikipedia.org

A intrat în conflict cu împăratul Henric al IV-lea al Sfantului Imperiu Romano-German în chestiunea acordării investiturii episcopilor germani, în urma cărui conflict împăratul. Prin acest act, supuşii au fost dezlegaţi de jurământul de credinţă prestat regelui. Dupa excomunicarea sa,Henric al IV-lea a fost nevoit să se umilească, așteptând ridicarea excomunicării sale timp de trei zile, în localitatea italiană Canossa.

·         1130 – Cardinalul Pietro  Pierleone, provenit dintr-o familie bogata de evrei crestinati, devine anti-papă sub numele de Anacletus II. După moartea papei Honoriu al II-lea a fost contrapus lui Grigore Papareschi, ales papă cu numele de Inocențiu al II-lea, care a și fost nevoit să fugă în Franța unde s-a bucurat de sprijinul Sf. Bernard de Clairvaux. Au urmat opt ani de schismă și de lupte armate, după care Inocențiu al II-lea a fost recunoscut papă legitim și de Germania, Anglia, Franța, Castilia, Genova și Pisa. După ce au fost abandonate armele, problema a fost încredințată unei comisii juridice, care să verifice validitatea alegerii fiecăruia dintre cei doi papi. Rezultatul a fost în favoarea lui Inocențiu al II-lea.

·         1395: Bătălia de la Ghindăoani (2 şi 14 februarie 1395).  Confruntare între regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), şi domnul Moldovei, Ştefan I (1394 – 99). Refuzul acestuia de a recunoaşte suzeranitatea Ungariei l-a determinat pe Sigismund să dispună atacul asupra Moldovei. Datorită pericolului maghiar tot mai persistent, domnul a prestat omagiu de vasalitate regelui polon Władisław II Jagełło (1386 – 1434), la 6 ianuarie 1395. Tratatul prevedea, printre altele, participarea domnului cu armele împotriva oricărui duşman al Poloniei, chiar şi „împotriva craiului Ungariei”. Pregătirile s-au făcut la începutul lunii ianuarie 1395, Ştefan de Kanizsa, împreună cu secuii săi, au fost trimişi înainte pentru a forţa trecătorile apărate cu prisăci de oşteni moldoveni. După trecerea avangardei, oastea condusă de Sigismund a ajuns la Cetatea Neamţ, la 3 februarie 1395. Asediată, a rezistat câteva zile şi regele şi-a exprimat dorinţa de a încheia pace. După ce Ştefan I a acceptat formal încetarea ostilităţilor, a surprins armata maghiară în apropiere de Târgu Neamţ, la Hindău (Ghindăoani, judeţul Neamţ), un loc îngust, care este supusă tirului arcaşilor moldoveni, regele fiind obligat să se retragă precipitat spre Transilvania. După bătălie, relaţiile dintre cele două state s-au îmbunătăţit. Pe piatra de mormânt a voievodului din Rădăuţi, pusă de Ştefan cel Mare (1457 – 1504), este inscripţionat: „Bătrânul Ştefan Voievod, care a bătut pe unguri la Hindov”.

·         1527: Prima atestare documentară a orașului Otopeni.

·         1556: Thomas Cranmer este declarat eretic.

·         1670 – Împăratul Leopold I al Sfantului Imperiu Romano-German, îi alungă pe evrei din Viena.

Leopold I – foto: ro.wikipedia.org

Leopold I (9 iunie 1640 – 5 mai 1705), imparat al Sfantului Imperiu Romano-German, rege al ungariei si Boemiei, a acordat privilegii creștinilor uniți cu Roma (așa numitele diplome leopoldine), cât și ortodocșilor. Aceștia din urmă au primit dreptul de liberă alegere a mitropolitului, precum și dreptul de a avea mai multe episcopii. În baza așa numitelor privilegii ilirice, emigranții sârbi în frunte cu patriarhul Arsenie al III-lea Crnojevic, au părăsit teritoriul aflat sub stăpânire otomană și s-au așezat în ținutul Sirmiei, administrat de austrieci.

* 1797 - Bătălia de la Sf. Vincent.

Bătălia de la Sf. Vincent (14 februarie 1797) – Nelson primeşte predarea lui San Nicolas, tablou de Richard Westall – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…) Un moment crucial în cariera lui Nelson a fost lupta de la capul Sf. Vincent – la 14 februarie 1797. Nelson se alătură flotei lui Sir John Jervis în largul capului St. Vincent și semnalează prezența unei flote spaniole. Jervis decide să lupte și cele două flote se întâlnesc în 14 februarie. Nelson se găsește în spatele liniei britanice, la bordul lui HMS Captain și își dă seama că va trece o lungă perioadă de timp până va putea să intre în acțiune.

Atunci efectuează primul său act de insubordonare devenit celebru. În loc să continue să urmeze linia, își schimbă poziția și se angajează în luptă cu trei nave spaniole enorme, care se află la conducerea diviziei spaniole: San Josef (112 tunuri), San Nicolas (80 de tunuri) și Santissima Trinidad (130 de tunuri). Santissima Trinidad era considerată în acea vreme cel mai puternic vas de război.

Jervis văzând manevra temerară, dar eficace a lui Captain, ordonă lui Culloden să facă aceeași manevră. După un duel de artilerie de o oră, Captain și Culloden sunt puternic avariate, iar Nelson se poziționează lângă San Nicolas, pentru a o aborda. San Josef, în încercarea de a ajuta San Nicolas, rău manevrată, se apropie atât de mult de ea, încât velele celor două nave se încurcă. Astfel Nelson ordonă oamenilor săi să abordeze San Nicolas trecând peste puntea lui San Jose.

·         1844 – Adunarea obştească din Moldova votează legea prin care ţiganii statului, atît cei aşezaţi cît şi cei nomazi  deveneau liberi, iar pentru incurajarea sedentarizarii lor primeau anumite scutiri.

·         1851- S–a înfiinţat, la Paris, Junimea română, societate politică şi culturală a tinerilor studenţi români din Paris, îndrumaţi de N. Bălcescu, C.A.Rosetti.

Portret colectiv al membrilor Junimii în 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

rândul 1: Nicolae Beldiceanu, Samson Bodnărescu, Teodor Nica, Gheorghe Roiu, Mihail Christodulo, Victor Castano, Mihail Gheorghiu;

rândul 2: Constantin Meissner, Ion Dospinescu, Alexandru Grigore Suțu, Ștefan Vârgolici, Vasile Burlă, Anton Naum, Gheorghe Racoviță, Ioan Buiucliu, Abgar Buiucliu;

rândul 3: Teodor T. Burada, Constantin Leonardescu, Gheorghe Bengescu [Dabija], Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Ioan Mire Melik, Mihai Eminescu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio;

rândul 4: Nicolae Gabrielescu, Ion Luca Caragiale, Al. Farra, Vasile Pogor, Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, Emil Max, Gheorghe Bejan, Ioan Slavici;

rândul 5: Ioan D. Caragiani, Mihail Cristodulo Cerchez, Nicolae Mandrea, Nicolae Gane, Neculai Culianu, Ioan Ianov, Grigore Mithridate Buiucliu, Nicu Burghele;

rândul 6: Constantin Constantiniu, Leon Negruzzi, Gheorghe Capșa, Dumitru Rosetti-Tescanu, Ștefan Nei, Pavel Paicu, Ion Creangă, Neculai Mihalcea;

rândul 7: Teodor Christodulo, Ioan Nenițescu, Miron Pompiliu, Alexandru Lambrior, Constantin Lepădatu, Gheorghe Scheletti, Theodor Șerbănescu;

rândul 8: Theodor Buiucliu, A. D. Xenopol, Petru Th. Missir, Aristide Peride, Alexandru Al. Beldiman, V. Cuciureanu, G. Zaharia;

rândul 9: Xenofon Gheorghiu, Valerian Ursian, Gheorghe Negruzzi, Alexandru Philippide, Constantin Dimitrescu-Iași, Ștefan Văleanu;

rândul 10: Nicolae Volenti, Vasile Bossie (Bossy), Telemac Ciupercescu.

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu. Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului:

- Spiritul filosofic

- Spiritul oratoric

- Ironia

- Spiritul critic

- Gustul pentru clasic și academic

·         1859: Oregonul devine stat al S.U.A

·         1888: A fost inaugurat Ateneul Român. Clădirea a fost construită între anii 1886 și 1888, prin stăruința lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez A. Galleron, pe bază de subscripție publică, sub lozinca „Dați un leu pentru Ateneu". Ateneul Român este o sală de concerte din București, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”.

·         1912: Arizona a devenit (din U.S. Territory, Teritoriu al SUA) cel de-al 48-lea stat al Uniunii

·         1918: Uniunea Sovietică adoptă calendarul gregorian (la 1 februarie conform calendarului iulian).

·         1919 – Începe războiul sovieto-polonez.

·         1924: A fost fondată corporația IBM. IBM, acronim din engleză de la International Business Machines, este o corporație americană producătoare de tehnologie avansată. Sediul companiei se află la Armonk, New York; are filiale în numeroase țări de pe glob. Compania s-a făcut cunoscută prin poziția sa de lider în domeniu între anii 1950 și 1980 (prin sisteme de calculatoare precum IBM 1490 și IBM 7000, precum și prin inventarea discului dur) și prin dezvoltarea în 1981 a microcalculatorului IBM PC, strămoșul calculatoarelor personale de astăzi, bazate pe arhitectura Intel x86. De-a lungul anilor 1980 a participat, alături de diverse alte companii, la dezvoltarea de software pentru arhitectura PC, printre care împreună cu compania Microsoft pentru MS-DOS și OS/2. IBM este, de asemenea, unul din liderii fabricării microchipurilor, dintre care cele mai performante pe plan mondial au fost cele de 64-bit care au echipat computerele firmei Apple între 2002 și 2005, cunoscute sub numele de cod Power G5 sau PowerPC 970. Cu toate acestea, în anul 2005, firma IBM și-a vândut divizia de calculatoare personale constructorului chinez Lenovo, care a anunțat că va continua și comercializarea de calculatoare IBM sub propriul nume. Tranzacția a stat la un moment dat sub semnul întrebării, fiind nevoie de aprobarea guvernului american, care a decis că această tranzacție nu impietează asupra securității Statelor Unite ale Americii. Compania IBM continuă să se axeze pe piața supercalculatoarelor, serverelor și a sistemelor integrate pentru afaceri medii și mari, contribuind și la dezvoltarea sistemului de operare Linux. Acțiunile IBM sunt notate în indexul bursier american Dow Jones. IBM a dovedit de-a lungul anilor o inventivitate și putere de creație enormă, pe cele mai diverse domenii științifice și tehnologice. Câteva invenții IBM: tehnologia benzii magnetice (folosită la carduri) și codul universal al produselor (codul de bare).

·         1929: Înființarea Camerelor de comerț și de industrie din România

·         1929 – A avut loc, la Chicago, Masacrul de Sf. Valentin, ordonat de celebrul gangster italo- american Al Capone. Intr-un garaj din Chicago sunt impuscati 7 membri ai bandei rivale a lui Buggs Moran, sau “banda irlandezilor.”

“Masacrul de Sf. Valentin” – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1941- Hitler trimite, pentru a-i salva pe aliaţii italieni copleşiti de trupele engleze, o forţă expeditionara germana comandata de generalul Erwin Rommel la Tripoli, capitala Libiei. Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 – d. 14 octombrie 1944), unul dintre cei mai distinși și remarcabili feldmareșali ai Germaniei, ai Wehrmacht-ului și al celui de-al doilea război mondial, fiind totodată unul dintre cei mai mari comandanți militari germani. Rommel a fost comandatul general al trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrikakorps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deșertului (în germană, Wüstenfuchs, Sunet listen) datorită campaniilor militare reușite pe care le-a repurtat pentru armata germană în Campania din Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forțelor germane menite să se opună invaziei aliaților din Normandia.

·         1946: A început să funcționeze primul calculator electronic ENIAC, conceput în 1943, la Universitatea din Pennsylvania.

·         1948 - Conferinţa de constituire a organizaţiei unice de femei, Uniunea Femeilor Democrate din România, ce se înscria în procesul constituirii de organizaţii obşteşti unice, parte integrantă a edificării sistemului totalitarist.

·         1952: Jocurile olimpice de iarnă se deschid la Oslo, Norvegia.

* 1955 - A avut loc atacul asupra Legației Republicii Populare Române la Berna, produs de către un grup de exilați români: Oliviu Beldeanu, Ion Chirilă, Dumitru Ochiu, Teodor Ciochină şi Stan Codrescu.

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) – foto preluat de pe www.historia.ro

Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.

·         1956: La Moscova începe al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În ultima noapte a reuniunii, premierul Nikita Hrușciov a condamnat crimele lui Iosif Stalin într-un discurs secret.

·         1958 – AMUZANT! Walter Cronkite, editor de ştiri  la reţeaua de televiziune americana CBS, a relatat că guvernul iranian a interzis rock and roll-ul, pe motiv că acesta contravine principiilor Islamului şi este un pericol pentru sănătate. Medicii iranieni au avertizat si ei public că miscarile violente provocate de dansul rock and roll, pot provoca entorse.

·         1961:  Istoria descoperirii elementelor chimice - Elementul 103, Lawrenciu, este sintetizat pentru prima dată la Univeristatea din California.

·         1966: În publicația „New York Times" a apărut „Apelul către poporul și Congresul SUA", prin care profesorii din 69 de universități cereau încetarea intervenției americane în Vietnam.

·         1968 - Plenara C.C. a P.C.R. hotărăște desființarea împărțirii administrativ-teritoriale copiate în 1950 după URSS și revenirea la sistemul tradițional al județelor și municipiilor. Regiunile împărțite în raioane, dintre care una autonomă, au reprezentat, între anii 1950 și 1968, aplicarea modelului sovietic de organizare administrativ-teritorială în Republica Populară Romînă apoi în Republica Socialistă România.

Împărţirea administrativ-teritorială a României (1960-1968) – foto: ro.wikipedia.org

6 septembrie 1950 - Prin Legea nr.5 au fost desființate cele 58 de județe (ca și cele 424 plăși și 6.276 de comune rurale și urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din 177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune).

19 septembrie 1952 – Prin Decretul 331 a fost modificată Legea nr. 5/1950 astfel încât, prin comasare, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara și, pentru prima dată după unire, o entitate administrativă creată pe criterii etnice, Regiunea Autonomă Maghiară.

10 ianuarie 1956 - Prin Decretul 12 a fost modificată din nou Legea nr. 5/1950 desființându-se regiunile Arad și Bârlad.

24 decembrie 1960 - Prin Legea nr. 3 s-au făcut redistribuiri de teritorii și redenumiri de regiuni. Entitatea administrativă maghiară a fost redenumită Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, modificându-i-se, totodată, și teritoriul. În final numărul regiunilor s-a redus la 16.

16 februarie 1968 - Prin Legea nr. 2 s-a revenit la împărțirea administrativ – teritorială a țării pe județe. În 14 ianuarie 1968 a fost publicată o hartă – proiect cu 35 de județe, care a fost discutată în organizațiile partidului comunist, suferind unele modificări. Rezultatul final, substanțial diferit de situația tradițională, anterioară anului 1950, a cuprins 39 județe, municipiul București, 236 orașe, dintre care 47 de municipii și 2706 comune având în componență 13149 sate.

·         1980: Jocurile olimpice de iarnă se deschid la Lake Placid, New York.

·         1989 – Ayatollahul iranian Khomeini emite un decret religios (fatwa), cerând musulmanilor să-l ucidă pe  scriitorul Salman Rushdie pentru nuvela considerata blasfemiatoare “Versetele Satanice.”

·         1992: România a stabilit relații diplomatice cu Republica Belarus.

·         1994: Aderarea Bulgariei la Parteneriatul pentru Pace.

·         1994: Cu ocazia vizitei oficiale la București a președintelui croat, Franjo Tudjman, a fost semnat „Tratatul de prietenie și colaborare româno-croat".

·         1996: Biblioteca Apostolică a Vaticanului aprobă pentru Arhivele Statului român microfilmarea unor documente referitoare la istoria României.

·         2002 – Fostul suveran al Romaniei, regele Carol al II-lea a fost inmormantat după o ceremonie religioasă șsi una militară, într-o capelă din incinta Mănăstirii Curtea de Argeș, la 450 de metri distantă de mormântul Elenei Lupescu. Rămăsitele pământesti ale lui Carol al II-lea şi ale ultimei sale sotii – Elena Lupescu – fuseseră aduse din Portugalia cu o zi înainte.

·       2011) – Primăvara arabă. “Ziua furiei” – În Bahrain, au loc o serie de demonstratii, ca parte a campaniei de rezistentă civila, in aceasta tara din Golful Persic. Ziua furiei este numele dat de protestatari în Bahrain, primei zile a revoltei lor nationale din 14 februarie 2011. Inspirat de revoltele care s-au desfasurat cu succes din Egipt si Tunisia, tineretul din Bahrain a organizat protestele folosind site-urile de social media. Ei au facut un apel catre oamenii din Bahrain, “să iasa în stradă luni, 14 februarie, in mod pasnicșsi ordonat”.

Bahraini protests (2011-2014)

Part of the Arab Spring and the Iran-Saudi Arabia proxy conflict – Clockwise from top-left: Protesters raising their hands towards the Pearl Roundabout on 19 February 2011; Teargas usage by security forces and clashes with protesters on 13 March; Over 100,000 Bahrainis taking part in the “March of loyalty to martyrs”, on 22 February; clashes between security forces and protesters on 13 March; Bahraini armed forces blocking an entrance to a Bahraini village – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Protestele din Bahrain din 2011 au fost o serie de demonstrații din Golful Persic, Bahrain. Ca parte a Protestelor din Africa și Orientul Mijlociu din 2010–2011, protestatarii din Bahrain au cerut inițial libertate politică și egalitate pentru populația Shi’a și s-au extins la a cere finalul monarhiei după un raid ucigaș nocturn, la 17 februarie împotriva protestatarilor de la Pearl Roundabout în Manama. Protestatarii au campat patru zile în Manama la Pearl Roundabout, care funcționează ca centru de comandă al protestelor de acolo.

Nașteri

* 1368: Sigismund de Luxemburg (în maghiară Luxemburgi Zsigmond, în cehăZikmund Lucemburský) (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.A fost fiul împăratului Carol al IV-lea și al Elisabetei de Pomerania. În 1385 s-a căsătorit cu Maria de Anjou, fiica cea mai mare a regelui Ludovic I al Ungariei și Poloniei, care devenise regină la moartea tatălui ei, în 1382. A avut ca urmași o singură fată, Elisabeta, care s-a căsătorit cu Albert V, Duce de Austria, viitorul rege german Albert al II-lea. Neavând moștenitori masculini, dinastia de Luxemburg s-a stins odată cu el.

S-a născut la Nürnberg, ca fiu al împăratului Carol al IV-lea și alElisabetei de Pomerania. În 1374 i-a fost promisă de soție Maria de Anjou, fiica cea mai vârstnică a regelui Ludovic I al Ungariei și Poloniei. Maria a devenit regină la moartea tatălui ei, în 1382. S-a căsătorit cu Sigismund în 1385, la Zvolen. În anul următor a fost răpită de un clan rival, împreună cu mama ei, care va muri strangulată, se presupune că de oamenii lui Sigismund. În 1387 regina Maria a fost recuperată de la răpitori. A condus Ungaria împreună cu soțul său, până la moartea ei, în împrejurări suspecte, în 1395.

Sigismund renunță la titlul de Elector de Brandenburg în 1387, folosind fondurile astfel obținute pentru a se consacra în întregime funcției de rege al Ungariei. În primii ani ai domniei sale a fost implicat într-o luptă acerbă pentru păstrarea tronului. În 1396 Sigismund inițiază o cruciadă, care se dovedește a fi foarte populară, dar care se sfârșește prin înfrângerea din Bătălia de la Nicopole.

La întoarcere, deoarece poziția sa în Ungaria era periclitată, Sigismund revine în Germania, încercând să obțină succesiunea pe tronul (regal) roman și al Boemiei. La detronarea de pe tronul german a lui Wenceslaus, nu reușește să îl susțină, acesta pierzând tronul în defavoarea lui Rupert de Palatinat. Revenit în Ungaria, este făcut o dată prizonier și destituit de două ori. Organizează o serie de războaie, împotriva lui Ladislas de Neapole, al Republicii Venețiene și împotriva rebelilor ce l-au detronat pe Wenceslaus de pe tronul Boemiei. În 1408reușește să obțină o victorie importantă împotriva croaților și bosniacilor, înființând cu această ocazie Ordinul Dragonului.

În 1410, la moartea lui Rupert de Palatinat, este ales Rege al Germaniei, ignorând astfel cererea lui Wenceslaus. Alegerea a fost contestată de Jobst de Moravia, dar moartea acestuia un an mai târziu a terminat conflictul, Sigismund fiind reales rege pe data de 21 iulie 1411. Între 1414 și 1418 participă la Consiliul de la Konstanz, care a dus la încheierea Schismei Vestice, dar care, prin arderea pe rug a lui Jan Hus, a dus la izbucnirea Războaielor Husite. La moartea lui Wenceslaus, în 1419, aceste conflicte îl vor împiedica pe Sigismund să fie recunoscut Rege al Boemiei de către supușii săi, el fiind considerat de aceștia principalul responsabil de moartea lui Jan Hus.

Reîntors în Ungaria, încearcă să lupte contra turcilor și contra ereticilor. Nu reușește să obțină ajutorul Reichstagului în formarea unei armate mercenare, inițial din cauza opoziției orașelor imperiale, iar mai târziu a principalilor principi electori, printre care fostul său aliat Frederic de Hohenzollern, pe care în 1415 îl numise elector de Brandenburg.

În anul 1424 a desființat Prepozitura Sibiului și a transferat proprietățile acesteia orașului Sibiu, fapt care a însemnat creșterea puterii economice a orașului.

În 1428 a condus o nouă campanie împotriva turcilor, fără succes, după care, în 1431, ajunge la Milano, unde este încoronat rege al italiei. În 1433 este încoronat de către papa Eugen al IV-lea împărat al Sfântului Imperiu Roman, după care revine în Boemia, unde a fost recunoscut în 1436.

În 1437 a murit la Znaim și a fost înmormântat la Oradea.

·         1545: Lucrezia de' Medici, Ducesă de Ferrara (d. 1561)

·         1602 – S-a nascut compozitorul italian Pietro Francesco Cavalli, reprezentant al barocului timpuriu si unul dintre întemeietorii operei venețiene. Numele sau real era Pietro Francesco Caletti-Bruni, fiind numit Cavalli dupa numele patronului sau Federico Cavalli, un nobil venetian; (d.14 ianuarie 1676).

·         1763: Jean Victor Marie Moreau, general francez (d. 1813)

·         1766 – S-a nascut  economistul britanic Thomas Robert Malthus. A fost fondatorul teoriei care îi poartă numele, conform căreia populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică. Teoria sa este cunoscută sub numele de malthusianism; ca o consecință a acestei relații dintre populație și starea economică, Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență. A decedat in ziua de 23 decembrie 1834.

·         1811: Domingo Faustino Sarmiento, scriitor și om politic argentinian (d. 1888)

·         1819 – S-a nascut Cristopher Latham Sholes, inventatorul masinii de scris. In timpul secolului al optsprezecelea au existat mai multe tentative de a concepe o maşină de scris. In 1868 americanul Cristopher Sholes a realizat şi brevetat primul prototip al genului. Firma producatoare de arme Remington care a achizitionat brevetul,va începe producţia de masă a maşinilor de scris în 1873.

* 1822: Victoria Franziska Antonia Juliane Luise de Saxa-Coburg-Saalfeld-Koháry, Ducesă de Nemours (14 februarie 1822 – 10 decembrie 1857) a fost fiica Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a Mariei Antonia Koháry de Csábrág.

Tatăl ei a fost al doilea fiu al lui Francisc Frederic, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și al Augustei Reuss-Ebersdorf. Mama ei a fost fiica și moștenitoarea lui Ferenc József, Prinț Koháry de Csábrág et Szitnya. Când tatăl Antoniei a murit în 1826, ea a moștenit moșiile lui din Slovacia și Ungaria. La vârsta de patru ani, Victoria era cunoscută ca Saxa-Coburg-Gotha-Koháry. Fratele ei mai mare a fost Ferdinand al II-lea al Portugaliei iar verișori primari: regina Victoria, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha, Leopold al II-lea al Belgiei, Carlota a Mexicului.

La 27 aprilie 1840, la Castelul Saint-Cloud, s-a căsătorit cu Louis d'Orléans, fiul regelui Ludovic-Filip al Franței.

Ducele și Ducesa de Nemours au avut patru copii. Victoria a trăit mai mult decât soțul ei, care a murit în 1896. Ea a murit la două luni după nașterea ultimului copil la Claremont.

8. Ernest Frederic, Duce de Saxe-Coburg-Saalfeld

4. Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld

9. Sofie Antonie, Ducesă de Braunschweig-Wolfenbüttel

2. Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha

10. Henric al XXIV-lea, Conte Reuss de Lobenstein și Ebersdorf

5. Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf

11. Karoline Ernestine, Contesă de Erbach-Schönberg

1. Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary

12. Contele Ignaz Joseph de Koháry

6. Francisc Iosif, Prinț Koháry de Csábrág et Szitnya

13. Contesa Maria Gabrielle Cavriani

3. Maria Antonia, Prințesă Koháry de Csábrág

14. Contele Georg Christian de Waldstein, Baron de Wartenberg

7. Contesa Maria Antoinetta Josefa Johanna Baptista de Waldstein de Wartenberg

15. Contesa Elisabeth Ulfeldt

·         1847: Maria Pia de Savoia, soția regelui Luís I al Portugaliei (d. 1911)

* 1847: Giacomo Bresadola, și Giacopo (n. 14 februarie 1847, Ortisé-Menàs, comuna Mezzana – d. 9 iunie 1929, Trento), a fost un preot romano-catolic precum probabil cel mai renumit micolog italian, membru fondator al asociației franceze de micologie (Société mycologique de France) care a caracterizat multe specii de ciuperci și în această legătură de asemenea acuarelist, desenator și ilustrator. Aprecierea savantului se recunoaște și prin marele număr de taxoni dedicați lui. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bres.* 1850: Marele Duce Nicolae Constantinovici al Rusiei (14 februarie 1850 – 26 ianuarie 1918) a fost fiul cel mare al Marelui Duce Constantin Nicolaevici și a Marii Ducese Alexandra Iosifovna și nepot al Țarului Nicolae I al Rusiei.

A fost membru onorific al Societății ruse de geografie.

* 1855: Vsevolod Mihailovici Garșin, în rusă: Все́волод Миха́йлович Гаршин, (n. 14 februarie 1855 - d. 5 aprilie 1888) a fost un scriitor rus. A inaugurat în literatura rusăproza scurtă cu subiect unic, gen la care Cehov va atinge măiestria. În nuvelele sale, marcate de un profund lirism, este sondată conștiința eroilor aflați în conflict cu lumea exterioară.

·         1869: Eduard De Max, actor francez de origine română

·         1869: Charles Thomson Rees Wilson, fizician scoțian, laureat Nobel (d. 1959)

* 1888: Max Auschnitt (scris și Ausschnitt n. 14 februarie 1888, Galați - d. 1959 Statele Unite) a fost un industriaș din România, administrator delegat al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița (U.D.R.), cea mai mare societate pe acțiuni care a existat în România înainte de instaurarea regimului comunist.

Născut la Galați în anul 1888 în familia unui industriaș evreu, Max Auschnitt a absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale și de Export din Viena, a fost președinte al Asociației generale de Industrie din Banat, vicepreședinte Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

Max Auschnitt a condus U.D.R. cu succes, aceasta având cel mai mare capital social din România (1 miliard lei), cea mai mare cifră de afaceri, cei mai mulți angajați - 16 669 în anul 1938, respectiv, 22 892 în 1948.^{[necesită citare]} Împreună cu fratele său Edgar deținea societatea Titan-Nădrag-Călan cu peste 4900 angajați în 1938.^{[necesită citare]} A făcut parte din conducerea a numeroase companii străine din Viena, Monaco și companii românești precum Societatea Română de Telefoane, Banca Chrissoveloni, etc.

În decembrie 1934 s-a convertit la religia creștină catolică și s-a căsătorit cu o româncă, Livia Pordea. În anul 1939 a căzut în disgrația regelui Carol al II-lea, cu care era partener de croaziere și partide de poker, în favoarea rivalului său, Nicolae Malaxa. A fost arestat și dat în judecată și condamnat la 6 ani închisoare. Întreprinderile sale au fost „românizate” în ultima perioadă a Dictaturii regale și în timpul dictaturii antonesciene. În 1942 a fost eliberat din închisoare. În urma comutării sentinței la muncă în serviciul societății, pe care a efectuat-o la fostele sale întreprinderi. După căderea regimului antonescian procesul său a fost rejudecat și a fost achitat în toamna anului 1944.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Max Ausnit și-a organizat și în SUA o bază pentru afacerile sale. Pentru a-i reprezenta interesele după încheierea războiului, Max Ausnit l-a angajat pe Allen Dulles care, pe vremea aceea, era un avocat privat, priceput în a-și face intrarea la emigranții politici și în operațiuni secrete.^[1]

Văzând pericolul instalării regimului comunist a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a decedat în 1959. Toate proprietățile sale au fost confiscate de guvernul comunist în 1948.

După Revoluția Română din 1989, urmașii lui Max Auschnitt au dat în judecată statul român, cerând despăgubiri pentru confiscarea uzinelor Titan-Nădrag-Călan. Procesul pentru acordarea despăgubirilor a început în 2001. În anul 2011 s-a dat sentința finală care le dă dreptul moștenitorilor lui Auschnitt să primească despăgubiri de 37 de milioane de dolari^[2], în acțiuni ale Fondului Proprietatea, precum și drepturile pentru mai multe imobile.^[3] Conform contractului de reprezentare, avocații primesc jumătate din suma totală, iar restul se împarte între trei moștenitori.^[2]

Intrarea în Centrul Memorial Max Ausnit din Lugoj

Centrul Memorial Max Ausnit din Lugoj - vedere laterală

În 2012, Steven Auschnitt, fiul lui Max Auschnitt, a revenit în România, la Lugoj, pentru a inaugura Centrul Memorial ridicat în onoarea tatălui său. Cu acest prilej, el a lansat și un proiect de afaceri în valoare de 15 milioane de euro, constând într-un complex de parcări, moteluri și restaurante pentru șoferii care tranzitează zona Banatului

* 1889: Constantin cavaler de Flondor (n. 14 februarie 1889, Roman, județul Neamț - d. 15 iunie 1942, Cernăuți), a fost un jurist și diplomat (ministru plenipotențiar) român, apoi mareșal al Curții Regale.

Constantin provenea din una dintre cele mai vechi familii boierești din Bucovina - începând cu Mic Albu, boier descălecător din Maramureș - membrii ei deținând dregătorii încă din secolul al XVI-lea.

Ioan Flondor (1710-1784), vornic de Câmpulung Rusesc, strămoșul tuturor Flondorenilor din Bucovina a avut patru fiice și trei fii, care au format trei linii genealogice. El a izvorât dintr-a treia ramură care a fost fondată de stră-stră-bunicul său, tot cu numele Constantin. Prin Dimitrie și Nicolae, fiii săi, linia s-a divizat din nou în două părți. Străbunicul viitorului diplomat, Nicolae, a moștenit Storojinețul. Gheorghe, fiul acestui Nicolae, a fost tatăl dirijorului și compozitorului Tudor cavaler de Flondor. Tudor (1862-1908) în sfârșit, căsătorit cu Maria Ciuntu (1865-1950), a fost părintele lui Constantin. Ultimul rezident regal al Bucovinei, Gheorghe Flondor a fost fratele cel mai tanăr al lui Constantin

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat în 1908, a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena și Cernăuți. In 1914 a obținut doctoratul în științe juridice la Innsbruck. În cursul Primului Război Mondial a slujit în Armata Austro-Ungară.

Atras de ideile unchiului său Iancu cavaler de Flondor, a intrat imediat după război în serviciul diplomatic al Regatului României, dovedind de tânăr calitățile și arta necesare afirmării în lumea diplomației si începând să urce toate treptele ierarhiei Exterenlor. ^[2]

Mai întâi a fost secretar de legație la Praga și Belgrad (1920-1924), apoi consilier diplomatic între altele la Viena.^[3][4]

După ce a ajuns reprezentant diplomatic, cu rang de ministru plenipotențiar clasa I în 1929, a îndeplinit cu succes diferite însărcinări într-o serie de capitale europene: Sofia, Stockholm, Helsinki și Copenhaga.^[5] În perioada activității sale din minister ocupă printre altele funcția de director al Cancelariei Ordinelor.^[6] [7]

În 1937 a fost numit mareșal al curții regale și președinte al Societății de Radio.^[8] A păstrat postul de mareșal până în 1939. În acest timp l-a însoțit în această funcție pe regele Carol al II-lea cu ocazia vizitei sale în Marea Britanie (15-18 noiembrie 1938), alături de ministrul afacerilor străine Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul plenipotențiar Victor baron de Stîrcea, generalul George Mihail și alții, unde s-au întâlnit cu regele George al VI-lea, Neville Chamberlain și Lord Halifax. Au fost negociate aprofundarea relațiilor dintre cele două țări, în special privind rezultatele acordului de la München, și mărirea sprijinului financiar al României prin Anglia.^[9] La începutul anului 1940 revine ca director al Protocolului și Cancelariei Ordinelor.^[10]

Odată cu instaurarea regimului Antonescu se pensionează și călătorește cu afaceri prin țară. Constantin de Flondor a decedat neașteptat la Cernăuți în camera sa de la hotelul "Pajura neagră" în urma unui atac de cord la vârsta de doar 53 de ani și imormântat, din causa situației politice, în toată graba cu titlu provizoriu la Cimitirul Central din Cernăuți și nu in mauzoleul famliei la Rogojești

Din cauza urmărilor celui de-al Doilea Război Mondial s-a reușit decât în anul 2000 (9./10. iunie) prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe dezhumarea de la Cernăuți și reinhumarea în capela funerară a familiei din curtea bisericii de la Rogojești alături de tatăl său Teodor, fratele său Gheorghe și bunicii săi materni Theodosius Dobrowolski von Buchenthal și Elena de Petrino(-Armis

Constantin cavaler de Flondor, mareșal al curții regale 1937

Constantin cavaler de Flondor pe la 1938

Constantin von Flondor, întoarcerea acasă a unui diplomat

• 

  Tatăl Theodor de Flondor
   
• 

  Mama Maria Ciuntu
   
• 

  Gheorghe Flondor
   
• 

  Sora Florica Flondor-Racovitză
   
• 

  Soțul Floricei Aurel Racovitză ca colonel

·         1891: Gheorghe Banea (n. 14 februarie 1891, Măcin, județul Tulcea - d. 19 decembrie 1967, București) a fost un profesor, prozator și romancier român, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.

Gheorghe Banea s-a născut la Măcin, în 1891. Bunicul său dinspre tată, mocan stabilit în Dobrogea, fusese un om înstărit, „cu o casă mare cu două caturi pe malul locului”.^[1] Bunicul dinspre mamă al lui Banea era originar din raiaua Brăilei și se stabilise în Dobrogea înainte de Războiul de Independență, iar ambele bunici aveau origine dobrogeană.

Părinții săi se numeau Anița și Sandu Banea. În romanul Vin apele!, Banea îi descrie ca pe o mamă „grijulie” și pe un tată „analfabet”, dar care „se ducea [...] cu ceașmaua la pește”, pentru a pune familiei mâncare pe masă.^[1]

Copilul Gheorghe Banea a crescut într-o casă părintească „mare și înaltă”, așezată la „poalele coastei, pe strada principală, pe care se iveau din când în când ceva bolovani și pietriș, rămășițe dintr-un străvechi caldarâm”, casă situată între mahalaua bulgărească și cea românească a târgului Măcin.^[1]

Viitorul scriitor studiat mai întâi la școala primară din Măcin, de unde a păstrat amintiri foarte frumoase despre profesorul Cristescu, despre care susține în romanul Vin apele! că era cunoscut și prețuit de însuși Spiru Haret, Ministrul Școalelor din acea perioadă.^[1] Banea a absolvit Școala Primară din Măcin în 1904, iar apoi a urmat ca bursier cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde l-a avut printre colegi pe viitorul istoric și critic literar Perpessicius.^[2] În anul 1912, după bacalaureat, Bunea s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar a fost nevoit să-și întrerupă cursurile după izbucnirea Primului Război Mondial, fiind mobilizat pe 15 august 1916

După mobilizare, Gheorghe Banea a participat la campania de pe frontul dobrogean, fiind repartizat în calitate de comandant de pluton.^[3] Pe 30 august 1916, în timpul luptelor din jurul localității Parachioi, un glonț l-a rănit grav la cap^[3] și și-a pierdut cunoștința. Considerat mort, a fost abandonat pe câmpul de luptă de camarazii săi și ignorat de o primă patrulă germană care a trecut prin zonă. O a doua patrulă însă, vrând se se asigure că nu mai este nimeni în viață, l-a mai împușcat pe militar la cap și în umăr.^[3]

Într-un târziu, rănitul a fost descoperit de un regiment sârb de artilerie și transportat la cel mai apropiat spital de campanie, unde i s-au acordat primele îngrijiri medicale. A fost apoi transferat luni de-a rândul între diferite spitale din Bulgaria, la Silistra, Alfatar și Haskovo. A fost apoi eliberat din captivitate și repatriat în România în cadrul unui schimb de invalizi, iar pe data de 5 august 1918, constatându-i-se gradul de invaliditate, Banea a fost demobilizat.^[3]

La sosirea în România s-a lovit însă de faptul că nu avea nici un fel de acte și între timp fusese declarat căzut în luptă, numele său fiind trecut pe lista nr. 52 a morților publicată în Monitorul Oficial din 10 octombrie 1916 și în ziarul Dimineața.^[4][5] Banea a fost nevoit astfel să călătorească în tren până la Cetatea Albă, unde era încartiruit fostul său regiment, pentru fi recunoscut oficial și a obține anularea actului de deces.^[6] Pentru participarea sa la luptele din teatrul de operațiuni din Dobrogea, care l-au condus la invaliditate și prizonierat, Gheorghe Banea a fost în final decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler și cu „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” cu baretele Dobrogei

După întoarcerea în țară Gheorghe Banea a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a i se recunoaște gradul de invaliditate și a i se aloca o pensie corespunzătoare situației lui medicale. A trebuit să călătorească din oraș în oraș în căutarea comisiei medicale pentru clasare și i s-au cerut diverse acte care l-au pus în situația de a se deplasa în alte orașe pentru a le procura. Pentru a obține un astfel de document, foaia de observații clinice, a fost internat la spitalul de psihiatrie de la Socola^[8], într-o „celulă pentru nebuni”^[9]. În final a fost diagnosticat cu cu paraplegie și declarat mare mutilat de război.^[7] După unele surse, acest lucru s-a întâmplat doar pentru că una din petițiile scrise de fostul militar a fost citită de Regele Ferdinand I.^[10]

În martie 1919, în ciuda invalidității, Banea și-a desăvârșit studiile și a obținut licența în litere, specialitatea limba română și filologie romanică.^[3][7][11] A activat apoi timp de 33 de ani ca profesor la Seminarul din Buzău, Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” din Târgoviște, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, Seminarul Monahal Cernica din București, apoi la Liceul „Mihai Eminescu” și la Gimnaziul „Petru Rareș” din București. S-a pensionat în anul 1952.

În 1937 a publicat în „Revista Fundațiilor Regale” (1937, nr. 7, pp. 18-43) un prim fragment al viitoarei cărți Zile de lazaret – Jurnal de captivitate și spital^[12], iar întregul volum a apărut în anul 1938, în ediția Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, având 312 pagini^[13] și costând 70 de lei. Cartea a fost bine receptată de public și de critică. Perpessicius a caracterizat-o drept un document autentic „de o sanctificată umanitate”^[14], iar Mihail Sadoveanu, în raportul înaintat Academiei Române prin care recomanda acordarea premiului „I. Heliade Rădulescu”, a specificat faptul că opera se distinge prin sinceritatea emoționantă și susținută a povestirii^[15].

Într-o retrospectivă a anului 1938, redacția Revistei Fundațiilor Regale a caracterizat apariția drept „o carte de război, poate nemeșteșugită, dar de puternic ecou moral”.^[16] În același an, Ovidiu Papadima a apreciat că lucrarea va rămâne ca una dintre cele mai reprezentative ale literaturii române din preajma Primului Război Mondial.^[17]

Despre o altă carte a lui Banea, Mușchetarii în Balcani, Perpessicius scria că: „Mușchetarii din Balcani a domnului Gheorghe Banea apare din aceeași matcă generatoare și continuă într-un mod deosebit de strălucit toate calitățile de substanță și expresie ale întâilor dumisale cărți: Zile de lazaret și Vin apele

Romane

• Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital (București, 1938)
• Vin apele! (București, 1940)
• Mușchetarii în Balcani. Vin apele! (ediție postumă, îngrijită și prefațată de Aurel Sasu, București, 1982)

Proză scurtă

• Oreia (Jurnalul actorului Alexandru Miereanu (publicată în volumul Mușchetarii în Balcani. Vin apele!, București, 1982)

Alte lucrări

• Dicționar român-italian (București, 1922)

Gheorghe Banea
Date personale
Nume la naștere	Gheorghe Banea
Născut	14 februarie 1891 Măcin, Regatul României
Decedat	19 decembrie 1967 (76 de ani) București, Republica Populară Română
Părinți	Anița și Sandu Banea
Naționalitate	Română
Ocupație	prozator, nuvelist, dramaturg, jurnalist, traducător, profesor
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Specie literară	Roman de război, roman autobiografic, roman istoric
Opere semnificative	Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital
Note
Premii	Premiul „I. Heliade Rădulescu” al Academiei Române

·         1898: Sorana Țopa, actriță, iubită deopotrivă de Mircea Eliade și de Emil Cioran (d. 1986)

·         1901: Miltiade Filipescu, paleontolog, academician român (d. 1993)

·         1902: Ion Călugăru, pseudonimul lui Ștrul Leiba Croitoru, (n. 14 februarie1902, Dorohoi - d. 22 mai 1956, București) a fost un prozator, romancier, dramaturg și gazetar român de origine evreiască.

Studii primare la Dorohoi, studii liceale la liceul Matei Basarab din București pe care nu-l termină, în ciuda sprijinului acordat de profesorul de latină, Eugen Lovinescu. Este coleg de liceu cu Sașa Pană. A scris în revistele avangardiste, precum Contimporanul, Unu, Integral, dar a colaborat și la revista lui Nae Ionescu, Cuvântul, unde se împrietenește cu Mihail Sebastian.

A debutat cu o culegere de povestiri umoristice, Caii lui Cibicioc. Publică ulterior două cărți de proză în spiritul avangardismului, Paradisul static și Abecedar de povestiri populare. După 1930 însă, se concentrează în proză asupra reprezentarea literală a mișcărilor sociale, mizeria maselor, huzurul și intrigile din lumea marelui capital și lupta clasei muncitoare. În ultimii săi ani de viață, scrie și piese de teatru precum Clovnul care gândește sau Ion și Salomeea.

Opera literară:

• Caii lui Cibicioc. Schițe fără umor, 1923
• Haiducul Codău, moartea poterelor, bucuria văduvelor, 1924
• Paradisul static, 1926
• Abecedar de povestiri populare, editura unu, București, 1930 (tiraj de 200 de exemplare afară din comerț)
• Omul de după ușă, 1931
• Charlot, Editura Vremea, București, 1933
• Don Juan cocoșatul, 1934
• Erdora, Colecția "Rosidor", Editura „Națională-Ciornei” S.A, 1934(ediție numerotată)
• De la cinci până la cinci, 1935
• Copilăria unui netrebnic, 1936 (retipărit în 1962 la Editura pentru Literatură și în1996 la Editura Hasefer)
• Trustul, 1937 (retipărit în 1956 la Editura Tineretului)
• Ion și Salomeea: Scenariu dramatic. Un prolog și 3 acte, Editura de Stat, 1947
• Lumina primăverii, 1948 (retipărit în 1955 la Editura de Stat pentru literatură și artă)
• Am dat ordin să tragă. Schițe și nuvele, București, 1948
• Clovnul care gândește, Editura de Stat, București, 1949
• Măseaua stricată, 1949
• Oțel și pâine, 1952 (retipărit în 1955 și în 1960 la Editura de Stat pentru literatură și artă)
• Casa șoarecilor. Schițe fără umor și nuvele, E.S.P.L.A., București, 1957 (ediție îngrijită de Sașa Pană; postum)
• Paradisul statistic, Editura Minerva, București, 1971 (ediție îngrijită și prefațată de Cornelia Ștefănescu; postum)

În 1998 apare la Editura Vinea Iubite Fondane... Scrisori inedite, ce conține corespondență de Ion Călugăru, Filip Brunea-Fox, Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Ion Minulescu și alții adresată lui Benjamin Fundoianu - Fondane.

Ion Călugăru
Ion Călugăru
Date personale
Născut	14 februarie 1902  Dorohoi, România
Decedat	22 mai 1956 (54 de ani)  București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	poet dramaturg critic literar[*] jurnalist biograf[*] critic de film[*]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română
Influențe[ascunde] Urmuz Ion Luca Caragiale

·         1902: Alexander Abusch, scriitor și funcționar comunist german (d. 1982)

·         1906: Eugen Macovski, biochimist și biolog român, membru al Academiei Române (d. 1985)

* 1910: Vasile Coroban (n. 14 februarie 1910, Camenca, Glodeni; d. 1984, Chișinău) a fost un istoric și critic literar nonconformist din RSSM(actuala Republică Moldova), doctor habilitat în filologie (1958). Membru al Uniunii scriitorilor din RSSM din 1954. A absolvit facultatea de drept a Universității din Iași în 1935. A redactat ziarul „Viața universitară” cu caracter antifascist, fiind după aceasta condamnat. După 28 iunie 1940 a colaborat la ziarul „Pământ sovietic” din Bălți. În 1942–1945 a fost învățător la o școală medie din regiunea Kemerovo. După 1945 a lucrat ca secretar responsabil la ziarul „Luceafărul roșu” (Bălți). Din 1947colaborează la Institutul de limbă și literatură al AȘM, fiind conducător al Sectorului de teorie a literaturii al acestui institut. Autor și redactor a manualelor de literatură pentru școlile din RSSM. A publicat studii despre literatura clasică românească și universală, a cercetat fenomenul literar din RSSM.

Vasile Coroban
Vasile Coroban
Date personale
Născut	14 februarie 1910  Camenca, raionul Glodeni, Moldova
Decedat	19 octombrie 1984 (74 de ani)  Chișinău, URSS
Cetățenie	Moldova
Etnie	români
Ocupație	critic literar[*] jurnalist
Activitate
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

·         1913: Jimmy Hoffa, lider american de sindicat (d. 1975)

·         1916: Masaki Kobayaschi, regizor japonez (d. 1996)

·         1920: Albert Barillé, scenarist francez (d. 2009)

·         1923: Dumitru Bacu, prozator și poet român, membru al grupului de rezistență anticomunistă Babadag

* 1925: Ion Focșa (n. 14 februarie 1925, Peceneaga, județul Tulcea - d. 11 ianuarie 2012, Pitești) a fost un actor român de teatru și film, regizor și membru al UNITER.

Este al șaptelea copil al unei familii de slujbași la stat (tatăl - perceptor, mama - casnică).

Debutează la Teatrul Național din București în 1945, cu piesa, Asta-i ciudat, de M.R. Paraschivescu, în regia lui Tudor Mușatescu. Apoi joacă pe scenele mai multor teatre unde este angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara", Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila" din Pitești.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, vom reține următoarele date: a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

Urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

Roluri în teatru:

• MITREA COCOR, Teatrul Mic București, 17.01.1951
• FATA LUI TUDORAN, Teatrul Mic București, 31.01.1951
• POEMUL LUI OCTOMBRIE, Teatrul Mic București, 17.11.1951
• MICII BURGHEZI, Teatrul Mic București, 30.03.1952
• PATRU SCHIȚE ȘI O PIESĂ ÎNTR-UN ACT, Teatrul Mic București, 09.04.1952
• VIAȚĂ NOUĂ, Teatrul Mic București, 17.11.1952
• TRĂIASCĂ AI NOȘTRI, Teatrul Mic București, 23.11.1952
• NEPOȚII GORNISTULUI, Teatrul Mic București, 17.02.1953
• STEAUA FĂRĂ NUME, Teatrul Mic București, 12.11.1953
• TACHE, IANKE ȘI CADÎR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1955
• GAIȚELE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1956
• HANUL DE LA RĂSCRUCE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 11.05.1957
• INSPECTORUL DE POLIȚIE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1957
• TRAGEDIA OPTIMISTĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 01.11.1957
• GÎLCEVILE DIN CHIOGGIA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 12.12.1957
• HARAP ALB, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 18.04.1958
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.05.1958
• FURTUNA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 29.07.1958
• MIREASA DESCULȚĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 15.09.1958
• NUNTA LUI KRECINSKI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.01.1959
• POARTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.05.1959
• SURORILE BOGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.08.1959
• VIAȚA NOUĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1959
• SETEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1960
• INTRIGĂ ȘI IUBIRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.01.1960
• OMUL CU MÎRȚOAGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1960
• MOȘ TEACĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1960
• ANII NEGRI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.06.1960
• UN MILION PENTRU UN SURÎS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.07.1960
• SINGUR PRINTRE DUȘMANI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1961
• NEAMURILE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.11.1961
• ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1961
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.02.1962
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1962
• SPECTACOL 'ION LUCA CARAGIALE', Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1962
• FEBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.10.1962
• ÎNDRĂZNEALA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.10.1962
• ORAȘUL VISURILOR NOASTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1962
• OAMENI ȘI UMBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.03.1963
• ȘEFUL SECTORULUI SUFLETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1963
• PUNCTUL CULMINANT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.01.1964
• NOAPTEA REGILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.04.1964
• FII CUMINTE, CRISTOFOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.09.1964
• MARELE FLUVIU ÎȘI ADUNĂ APELE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.10.1964
• CANIOTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 03.04.1965
• RĂZVAN ȘI VIDRA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.10.1965
• CIUTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.01.1966
• SIMPLE COINCIDENȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.05.1966
• NEÎNCREDERE ÎN FOIȘOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1966
• OMUL CARE ADUCE PLOAIE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.03.1967
• SFÎNTUL MITICĂ BLAJINU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1967
• ECATERINA TEODOROIU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.08.1967
• IO MIRCEA VOIEVOD, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.08.1967
• ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1967
• GOANA DUPĂ FLUTURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.01.1968
• TOPAZE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.06.1968
• O CASĂ ONORABILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.10.1968
• BĂLCESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.12.1968
• MEȘTERUL MANOLE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1969
• PUPĂZA DIN TEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• PENDULA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
• ARCUL DE TRIUMF, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.07.1969
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1969
• TAIFUN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1970
• CĂRUȚA CU PAIAȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.05.1970
• TIMP ȘI ADEVĂR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.03.1971
• SAM, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1971
• PISICA SĂLBATICĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1971
• VIFORUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.01.1972
• TREPTE; AUTOGRAFUL; ANA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.05.1972
• ȚARA FERICIRII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.06.1972
• JOCUL DE-A VACANȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1972
• SÎMBĂTA PĂCĂLELILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1973
• VIFORNIȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.05.1973
• PUTEREA ȘI ADEVARUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1973
• NUNTA DIN PERUGIA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1974
• JUDECATA DE LA MIEZUL NOPȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.12.1974
• AZILUL DE NOAPTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.04.1975
• PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
• CAFEAUA ACTRIȚEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1976
• MOARTEA LUI VLAD TEPEȘ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1976
• CAZUL ENĂCHESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.06.1977
• VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.11.1977
• UNDEVA O LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 25.12.1977
• CONFRAȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.05.1978
• GAROAFA ALBĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.09.1978
• STRIP-TEASE PE RING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1979
• CUZA VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.02.1979
• HOȚII DE ILUZII; OMUL DE PAIANTĂ; EXPERIMENTUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1980
• VOIEVOZI PESTE VEACURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.06.1980
• ANONIMA SEMNATĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.10.1980
• MOARTEA UNUI COMIS VOIAJOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.12.1980
• ADEVĂRATA LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.05.1981
• ROMAN SENTIMENTAL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1981
• MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1982
• OSPĂȚUL LUI TRIMALCHIO, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1982
• TITANIC VALS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1982
• REGELE GOL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.06.1983
• ULTIMA ORĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1983
• DRAGOSTE LA MADRID, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.03.1984
• OPERAȚIUNEA LIFTING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1984
• DOMNUL DECAN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.04.1985
• HAINA CU DOUĂ FEȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.07.1985
• MIELUL TURBAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1985
• OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1986
• NU NE NAȘTEM TOȚI LA ACEEAȘI VÎRSTĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.10.1986
• PÎNDA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.09.1987
• UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.04.1988
• OPERAȚIE DIFICILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1988
• VIS DE DRAGOSTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.01.1989
• CONVOIUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1989
• FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.09.1989
• WEEK-END LA SECTORUL 9, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1990
• PERSECUTAREA ȘI ASASINAREA LUI JEAN-PAUL MARAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1990

Filmografie:

• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Vlad Țepes (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Cireșarii (1974)
• Desfășurarea (1954)
• Mitrea Cocor (1952)

Ion Focșa
Date personale
Nume la naștere	Ioan Focșa
Născut	14 februarie 1925 Peceneaga, județul Tulcea
Decedat	11 ianuarie 2012 (86 de ani) Pitești
Căsătorit cu	Ileana Focșa, actriță
Ocupație	actor
Alte premii
1995 - Cetățean de onoare al Municipiului Pitești - „pentru modul exemplar în care a slujit timp de o viață scena românească în general și pe cea a Teatrului „Al. Davila" în special”.

·         1928: Radu Cârneci, poet român

·         1931: Gheorghe Achiței (n. 14 februarie 1931, Cășăria, comuna Dobreni, județul Neamț) este un eseist, estetician și teoretician român.

A urmat liceul la Arad, până în 1951, apoi Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, absolvită în 1954, și Facultatea de Filologie a Universității din București (1954-1959). Și-a luat doctoratul în filologie la Moscova, devenind profesor de este­tică la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, unde a fost rector între 1970 și 1976.

A debutat în ziarul „Flacăra roșie” din Arad în 1951. A fost redactor la „Con­temporanul”, „Tânărul scriitor”, redactor-șefadjunct la „Luceafărul” (1965-1968) și redactor-șef la „Amfiteatru” (1969-1974). A mai publicat în „Lupta de clasă”, „Era socialistă”, „Revista de filozofie”, „Viața Românească”, „Gazeta literară” etc. Publică, din necesități didactice, broșurile „Problema categoriilor estetice” și „Frumosul și valoarea estetică” (1968), dar abia cărțile următoare, „Ce se va întâmpla mâine?” (1972) și „Artă și speranță” (1974) îl consacră. Capitolul „Expansiunea contemporană a esteticului”, din tratatul de „Estetică” (1983), împreună cu „Considerațiuni estetice”, din vol. colectiv „Audiovizual și diaporama” (1983), se vor regăsi dezvoltate amplu în „Frumosul dincolo de artă” (1988). Studiile și cărțile lui au contribuit la instituirea unui climat de deschidere în estetica românească postbelică.

Opera:

• „Problema categoriilor estetice”, București, 1968
• „Frumosul și valoarea estetică”, București, 1968
• „Ce se va întâmpla mâine?”, București, 1972
• „Artă și speranță”, București, 1974
• „Audiovizual și diaporama” (în colaborare), coordonator Eugen Iarovici, București, 1983
• „Frumosul dincolo de artă”, București, 1988.

·         1931: Octavian Cotescu (n. 14 februarie 1931, Dorohoi - d. 22 august 1985, București)^[1] a fost un actor român^[2] de succes, din generația de aur. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în film, dar și în teatru, în principal la Teatrul Bulandra din București, unde a fost coleg cu Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Dan Nuțu. A fost totodată unul dintre interpreții preferați ai teatrului de televiziune și ai teatrului radiofonic din epocă. Activitatea de scenă a fost dublată și de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) "I.L. Caragiale" din București, unde a ocupat și funcția de rector în perioada 1981-1985. Printre cei mai buni studenți ai lui se numără Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, Rosina Cambos, Maria Ploae.

Octavian Cotescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în perioada 1975 - 1980

La 14 februarie 1931 se naște la Dorohoi, județul Botoșani, Octavian Coteț, viitorul actor Octavian Cotescu, fiul maistrului ceferist Ilie Coteț (n. 1902) și al Anastasiei Lazăr (n. 1911). După trei ani, tatăl se mută cu serviciul la Iași. Vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. Bunicii dinspre tată erau țărani din comuna Miroslava, județul Iași. Octav s-a dus la ei doar de câteva ori și pentru scurt timp, în vacanțe. În schimb, verile le petrece cu mama și cu sora sa, Mioara (Maria, născută la 29 august 1934), la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru Lazăr, mecanic de locomotivă și Maria Lazăr, casnică. Locuiau pe strada Cronicar Neculce nr. 12, unde aveau o mică gospodărie cu livadă. Octav va continua să vină la Botoșani, la mătușa sa, Ecaterina Lazăr, unde își va petrece vacanțele cutreierând orașul și împrejurimile chiar și după dispariția din viață a bunicilor.

În perioada 1938—1942 urmează, la Iași, cursurile Școlii primare din str. Toma Cozma, cartierul Aurora. După terminarea școlii primare, în anul 1942 se înscrie la Colegiul Național din Iași.

Mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași. În anul 1943 părinții divorțează. În primăvară, bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara. Mama va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara. Primesc locuință în cartierul Fratelia. Tatăl e detașat cu serviciul la Cîineni, județul Vâlcea.

În anul 1944 - Mai mulți elevi ai Liceului Național din Iași, printre care și Octav, se înscriu la Liceul Militar, transferat de la Iași la Timișoara, urmându-l apoi la Pitești, până în vara anului 1945, când vor reveni la vechile lor școli, în urma desființării Liceului Militar.

Octavian Cotescu a fost căsătorit cu actrița Valeria Seciu. Alexandru Cotescu este fiul lui Octavian Cotescu și al Valeriei Seciu. Alexandru Cotescu a avut o apariție meteorică în filmul „Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăiește la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice și vieți ale sfinților

Filmografie:

• Diminețile unui băiat cuminte (1967)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Păcală (1974) - perceptorul
• Toamna bobocilor (1975) - comentator
• Operațiunea Monstrul (1976) - Eugen
• Iarna bobocilor (1977) - comentator
• Iarba verde de acasă (1977) - inspectorul
• Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1978) - învățătorul Zaharia Herdelea
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Castelul din Carpați (1981) - impresarul
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Nae Cațavencu
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Buletin de București (1983) - Costică Popescu
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Secretul lui Bachus (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985) - Costică Popescu
• O clipă de răgaz (1986)
• Promisiuni (1985)
• Escapada (1983)
• Fram (1983) serial TV
• O lebădă iarna (1983)
• Miezul fierbinte al pâinii (1983)
• Singur de cart (1983)
• Un accident numit Duffy (1983)
• Aventură sub pământ (1982) (TV)
• Rămân cu tine (1982)
• Un saltimbanc la Polul Nord (1982), rolul Cezar Marcelloni
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Saltimbancii (1981), rolul Cezar Marcelloni
• Șantaj (1981)
• Bietul Ioanide (1979)
• Vacanță tragică (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977), rolul Beldea
• Bunicul și doi delincvenți minori (1976), rolul Bunicul
• Gloria nu cântă (1976)
• Instanța amână pronunțarea (1976)
• Un orfelin iubea o orfelină (1976) (TV)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Cercul magic (1975)
• Capcana (1974)
• Bălcescu (1974)
• Muntele ascuns (1974)
• Tăticul (1974) (TV)
• Proprietarii (1973)
• Bariera (1972)
• Drum în penumbră (1972)
• De ochii lumii (1971) (TV)
• Puterea și adevărul (1971)
• Asediul (1970)
• Castelul condamnaților (1969), rolul Costăchel
• Balul de sâmbătă seară (1968), rolul Toma
• Cartierul veseliei (1964)
• O dragoste lungă de-o seară (1963)
• Iubirea e un lucru foarte mare (1962) - miniserial TV

La 12 mai 1951 debutează pe scena Teatrului Bulandra (pe atunci Teatrul Municipal) în piesa de teatru Pădurea scrisă de Alexandr Ostrovski. A colaborat cu Teatrul Mic din București și cu teatre din provincie, din Satu Mare sau Oradea

Octavian Cotescu
Date personale
Nume la naștere	Octavian Coteț
Născut	14 februarie 1931  Dorohoi, România
Decedat	22 august 1985 (54 de ani)  București, RS România
Căsătorit cu	Valeria Seciu
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural (1967) Octavian Cotescu (anii 1980)

·         1931 - S-a născut Phyllis McGuire, cântăreaţă americană (McGuire Sisters).

·         1932: Anca Balaci, prozatoare româncă

·         1935: Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, județul interbelic Hotin, Regatul României - d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .

La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

În 1973 Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.

În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Pe 16 ianuarie 2009 Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului și a plămânilor și contuzia organelor abdominale, având șanse minime de supraviețuire.^[2] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chișinău–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca.^[3] La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chișinău, aflat într-o stare mai ușoară.^[2]

A încetat din viață pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol.^[6] Chișinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la înmormântarea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ținând un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României”în grad de Mare Cruce^[7].

Câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău și o stradă din Iași poartă numele lui Grigore Vieru.^[8] Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naștere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor.^[9]

O stradă din Buzău îi poartă numele: Strada Grigore Vieru.

Grigore Vieru
Bustul lui Grigore Vieru de pe Aleea Clasicilor din Chișinău
Date personale
Născut	14 februarie 1935 Pererîta, Județul Hotin, Regatul României
Decedat	18 ianuarie 2009 (73 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Pavel și Eudochia Vieru
Căsătorit cu	Raisa Vieru (născută, Nacu) (c. 1957 – 2009)
Copii	Călin Vieru (n. 29 iunie 1965) Tudor Vieru (n. 16 iunie 1960)
Naționalitate	Român
Cetățenie	URSS  Moldova
Religie	Ortodox
Ocupație	jurnalist poet textier
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura I
În funcție 3 septembrie 1990 – 27 februarie 1994
Premii	Ordinul Republicii (23 august 1996) Ordinul național „Steaua României” Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Insigna de Onoare[*]
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Alma mater	Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău
Profesie	Poet
Membru corespondent al Academiei Române

·         1936: Fernando Solanas, regizor argentinian

·         1937: Dumitru Țepeneag (n. 14 februarie 1937, București, România^[1]) este un prozator român-francez contemporan stabilit la Paris.

Este membru marcant al grupului oniric, teoretician al onirismului literar românesc. I s-a retras cetățenia română printr-un decret prezidențial, în 1975, după care s-a stabilit la Paris, unde, pentru câtva timp, a fost unul dintre animatorii exilului literar românesc. După 1990, face naveta între Paris și București, unde desfășoară o intensă activitate publicistică și editorială.

Este unul dintre traducătorii cei mai importanți de limbă franceză în limba română și viceversa. A tradus romancieri ca Alain Robbe-Grillet, Pinget, eseiști ca Albert Béguin, filozofi ca Jacques Derrida, Alexandre Kojèveetc. Din română în franceză a tradus din operele unor poeți contemporani, printre care Leonid Dimov, Daniel Turcea, Ion Mureșan, Marta Petreu, Emil Brumaru și Mircea Ivănescu. În Franța a publicat un roman, Pigeon vole, sub pseudonimul Ed Pastenague.

Urmează cursurile școlii primare la Școala Iancului, apoi liceul, mai întâi la Mihai Viteazul, de unde e mutat disciplinar la Matei Basarab; exmatriculat și de aici pentru indisciplină își ia bacalaureatul la Mihai Viteazul. Devine student la Drept, dar nu își finalizează studiile, apoi absolvă cursurile Institutului Pedagogic și se dedică literaturii. În 1966, alături de Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin Gabrea și Virgil Tănase, pune bazele unui curent literar nou, onirismul estetic. Au fost susținuți la un moment dat de poetul Miron Radu Paraschivescu și publicați în revista Povestea Vorbei, un supliment al revistei Ramuri din Craiova. Publică, alături de ceilalți membri ai grupului, în România, între anii 1964-1972, dar după „Tezele din iulie” 1971, prin care Nicolae Ceaușescu instituie o cenzură extrem de dură și limitează libertatea de expresie a scriitorilor români, gruparea se va desființa. E constrâns să plece în exil, la Paris, unde va publica mai multe romane, majoritatea traduse din limba română de Alain Paruit, iar două scrise direct în franceză. Unul dintre ele, Cuvîntul nisiparniță (Le mot sablier), debutează în limba română, pentru ca exact la jumătatea textului să treacă la limba franceză, iar acest text poate fi considerat chiar o metaforă a operei și biografiei autorului româno-francez. După 1990, revine practic în România, unde se implică în viața culturală. Gabriel Dimisianu își amintește „Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite […] adună articole, notații, mici eseuri și interviuri, texte apărute, cele mai multe, în presa noastră de după 1989 (sunt și câteva din anii'70, când Țepeneag a susținut, cu intermitențe, rubrica Șotron, la România literară, Luceafărul, Argeș), acest volum, așadar constituie o piesă foarte concludentă pentru ceea ce spuneam că este marea dorință de reintegrare a lui D. Țepeneag.”^[2] A mai publicat, în această perioadă, o trilogie din care fac parte romanele Hotel Europa, Pont des Arts și Maramureș. Ultimul roman publicat în română și franceză e La belle Roumaine. A fost influențat de autorii Noului Roman francez, iar pe o parte dintre ei i-a și tradus în limba română. Critica a discutat, în cazul povestirilor, despre o posibilă influență a suprarealismului sau a prozei scurte a lui Franz Kafka. Face parte din comitetul de redacție al revistei Po&sie. A publicat cronici, adevărate «lovituri chirurgicale» în La Revue littéraire. În anul 2008 i se decernează Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate literară.

Opere:

Povestiri

• Exerciții, București, Editura pentru literatură, 1966
• Frig, București, Editura pentru literatură, 1967
• Așteptare, București, Cartea Românească, 1971; ed. a II-a, 1993
• Exercices d'attente, traducere de Alain Paruit, Paris, Flammarion, 1972
• Prin gaura cheii, București, Allfa, 2001
• Attente, Paris, P.O.L., 2003

Romane

• Arpièges, Flammarion, 1973, tradus de Alain Paruit după romanul Zadarnică e arta fugii, publicat în România, la Editura Albatros, abia în 1991; reeditat la Editura Art, 2007^[4]; versiunea engleză cu titlul Vain Art of the Fugue apare în 2007; a mai fost tradus în sârbă și maghiară; versiunea în turcă, traducere de Leyla Ünal, Sonsuz Kaçișlar, Istanbul, Pupa Yayinlari, 2010
• Les noces nécessaires, Flammarion, 1977, tradus de Alain Paruit după romanul Nunțile necesare, publicat în România în 1992; reeditări, Editura All, 1998; Editura Art, 2008^[5]; versiunea engleză cu titlul The Necessary Marriage apare în 2009
• Le mot sablier. Cuvântul nisiparniță, roman bilingv, Éditions P.O.L., 1984; ultima ediție, Timișoara, Ed. Universității de Vest, 2005
• Roman de gare, scris direct în franceză, 1985, tradus în română de autor cu titlul Roman de citit în tren, Iași, Institutul European, 1993
• Pigeon vole, scris direct în franceză, 1988; tradus în română de către autor cu titlul Porumbelul zboară, București, Univers, 1997; tradus în engleză în 2008 cu titlul Pigeon Post ^[6]
• Hotel Europa, București, Editura Albatros, 1996; versiunea francezǎ, în traducerea lui Alain Paruit, apare în același an la Éditions P.O.L.; romanul a mai fost tradus în germană, maghiară, slovenă și cehă
• Pont des Arts, în traducerea lui Alain Paruit, Éditions P.O.L., 1998; versiunea românească la Editura Albatros, 1999
• Maramureș, Cluj, Editura Dacia, 2001; în traducerea lui Alain Paruit, cu titlul Au pays du Maramureș, apare în același an la Éditions P.O.L.; ultima ediție, Editura Corint, 2006
• La belle Roumaine, Pitești, Editura Paralela 45, 2004; ediția în francezǎ apare la P.O.L., în 2006, în traducerea lui Alain Paruit; reeditat la Editura Art în 2007^[7][8]; versiunea în portugheză, în traducerea lui Isabel Fraga, la Editura Oceanos, în 2009; versiunea în bulgară, traducere de Rumyana Stancheva, Krasivana rumŭnka, Sofia, Balkani, 2010; versiunea în turcă, traducere de Leyla Ünal, Romen Dilberi, Istanbul, Pupa Yayinlari, 2010
• Camionul bulgar, Iași, Polirom, 2010; ediția în francezǎ apare la P.O.L., în 2011, în traducerea lui Nicolas Cavaillès, cu titlul Le camion bulgare

Jurnale

• Un român la Paris, Cluj, Dacia, 1993, ediția definitivă, Cartea Românească, 2006^[9]

Publicistică

• Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iași, Institutul European, 1993
• Călătorie neizbutită, București, Cartea Românească, 1999
• Războiul literaturii nu s-a încheiat, București, All, 2000
• Destin cu popești, Cluj, Dacia & Biblioteca Apostrof, 2001
• Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuț, Pitești, Paralela 45, 2003
• Capitalism de cumetrie, Iași, Polirom, 2007
• Frappes chirurgicales (scris în franceză), Paris, P.O.L., 2009

Dumitru Țepeneag
Date personale
Născut	14 februarie 1937 (82 de ani)  București, România[1]
Naționalitate	română
Cetățenie	Franța
Ocupație	prozator, eseist, publicist
Limbi	limba franceză
Activitatea literară
Activ ca scriitor	literatura contemporană
Mișcare/curent literar	Onirism
Specie literară	Onirism, textualism[*], postmodernism, Nouveau Roman[*]
Operă de debut	Exerciții
Membru de onoare al Academiei Române

·         1937: Paraschiv Oprea, dirijor român (d. 2004)

* 1937: Ion Motroc (n. 14 februarie 1937, București) este un fost fotbalist și antrenor român de fotbal.

·         1940 - S-a născut poetul şi eseistul Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ("Existenţa şi cuvintele", "Astă seară") (m.1989).

·         1940 - S-a născut Lillie Bryant, cântăreaţă americană (Billie & Lillie).

* 1942: Michael Rubens Bloomberg (n. 14 februarie 1942) este un magnat financiar, politician și filantrop american. El a fost al 108-lea primar al orașului New York, fiind în funcție pentru 3 mandate consecutive din 1 ianuarie 2002 până în 31 decembrie 2013. Cu o avere netă de 31 miliarde $, el este a zecea cea mai bogată persoană din Statele Unite^[1]și a 13-a din lumea.^[2]

El este fondatorul și deținătorul a 88% din acțiunile Bloomberg L.P., o companie financiară globală, informațională și de mass media, renumită pentru Terminalul Bloomberg

·         1943 - S-a născut Eric Anderson, compozitor, cântăreţ, chitarist şi muzicuţist american.

·         1945 - S-a născut Vic Briggs, chitarist britanic (Brian Auger & Julie Driscoll, Steampacket, Eric Burdon).

·         1945: Mihai Cantuniari, poet român

·         1945: Hans-Adam al II-lea (Johannes „Hans” Adam Ferdinand Alois Josef Maria Marko d'Aviano Pius von und zu Liechtenstein, n. 14 februarie1945, Zurich), este al 15-lea Principe de Liechtenstein, actualul monarh al Principatului. El poartă, de asemenea, și titlul de Duce de Troppau și Jägerndorf, Conte de Rietberg. 

·         1946: Gregory Hines (n. 14 februarie 1946 - d. 9 august 2003) a fost un actor american, dansator și cântăreț.

·         1946: S-a nascut  in localitatea Dabuleni, Gil Dobrică, solist vocal român.  Popularul interpret de muzica usoara Gil Dobrică a decedat la  17 aprilie 2007, la Craiova. A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues si a avut în repertoriu melodii proprii și preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui admirator declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată „Country roads” („Drumuri de țară” – modificată în „Hai acasă”) a devenit cea mai cunoscută melodie din cariera lui Gil Dobrică.

·         1946 - S-a născut Doug Simril, chitarist şi pianist american (Steve Miller Band, Boz Scaggs).

·         1946: Marcel Cornis-Pope, critic și teoretician literar român, stabilit din 1983 în SUA

·         1950 - S-a născut Roger Fisher, chitarist american (The Army, Heart).

* 1951: Joseph Kevin Keegan (n. 14 februarie 1951) este un fost jucător englez de fotbal care acum este antrenor.* 1953: Hans Krankl este un fost jucător de fotbal austriac.* 1955: Mitsuhisa Taguchi (n. 14 februarie 1955) este un fost fotbalist japonez.* 1960: Sandu Grecu (n. 14 februarie 1960)^[1] este un actor și regizor din Republica Moldova, președinte al Uniunii Teatrale din Republica Moldova^[2] din anul 2009;^[3] fost ministru al Culturii și Cultelor al Republicii Moldova.

El este fondatorul și directorul Teatrului "Satiricus Ion Luca Caragiale" din Chișinău.^[4]

La data de 25 martie 2014, președintele României, Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, categoria F - "Promovarea culturii"

Sandu Grecu
Date personale
Născut	14 februarie 1960 (59 de ani)
Cetățenie	Moldova
Ocupație	actor
Alte premii
Ordinul Național „Pentru Merit”  Sandu Grecu și Iurie Negoiță

* 1963: S–a născut teologul Teodor Baconsky, reprezentant al României la Vatican (1997-2001), ambasador al României în Portugalia (2002-2005), membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Patristice, actualmente consilier prezidenţial şi membru în Consiliul de Conducere al ICR.

După absolvirea facultății a lucrat, în perioada 1986-1989, ca redactor la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserica Ortodoxă Română.

Imediat după Revoluția din 1989, în timpul retragerii patriarhului Teoctist la Sinaia, a întemeiat la Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de protosinghelul Daniel Ciobotea și arhimandritul Bartolomeu Anania, colegi ai săi de la Institutul de Misiune al BOR, la care au aderat preoții Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloaie, Constantin Voicescu, ieromonahul Iustin Marchiș, precum și laicii Sorin Dumitrescu și Horia Bernea.

În 1990, Teodor Baconschi a devenit consilier la Ministerul Culturii. În același an a obținut o bursă de studii pentru doctorat din partea guvernului francez, studiind la Universitatea Paris IV Sorbonne, între anii 1990 și 1994, timp în care a obținut diploma de studii aprofundate (DEA) în anul 1991 și apoi doctoratul în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor, cu calificativul „magna cum laude” în anul 1994, avându-l ca îndrumător pe profesorul Michel Meslin.

După ce s-a întors în România, a lucrat pentru o perioadă ca Director al Editurii Anastasia (1995-1997). În paralel, a predat ca lector asociat un curs de antropologie religioasă la Facultatea de Filosofie a Universității din București, lucrând și ca redactor-șef la emisiunea “Viața spirituală” de la TVR. În anul 1996, a absolvit studii post-doctorale ca fellow al Colegiului Noua Europă din București.

Președintele Emil Constantinescu l-a trimis în perioada 1997-2001 în funcția de ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun. De asemenea, între anii 1999 și 2001, Teodor Baconschi a fost acreditat în Republica San Marino și pe lângă Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta.

A fost rechemat în țară în anul 2001, fiind numit în funcția de director general în Ministerul Afacerilor Externe. În perioada noiembrie 2002–ianuarie 2005, a deținut funcția de Ambasador al României în Portugalia. Pe 21 ianuarie 2005, a fost numit scretar de stat pentru Afaceri Globale în Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 11 septembrie 2006, Teodor Baconschi a fost demis din funcția de secretar de stat de către premierul Călin Popescu Tăriceanu ca urmare a politicii de restructurare la nivelul ministerelor. Întrebat de către Agenția Mediafax despre motivele demiterii sale, Baconschi, care nu era înregimentat politic în nici un partid, a răspuns: „A fost decizia primului-ministru de a pune în locul meu un liberal cu carnet de partid.”^[1]

Din 26 octombrie 2006, Teodor Baconschi deține funcția de consilier prezidențial la Departamentul pentru Relația cu Autoritățile Publice și Societatea Civilă, preluând postul lăsat liber de Claudiu Săftoiu, care fusese numit în funcția de director al SIE.

Pe 2 august 2007, a fost numit de către Președintele României ambasador extraordinar și plenipotențiar în Franța. La data de 4 martie 2008, a fost numit și în calitatea de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Principatul Andorreiși în Principatul Monaco.^[2]

Între decembrie 2009 și ianuarie 2012 a îndeplinit mandatul de ministru al Afacerilor Externe.

Pe 28 septembrie 2010 a intrat în PD-L, iar pe 13 octombrie al aceluiași an, a lansat Fundația Creștin-Democrată.^[3][4][5]Baconschi a demisonat din Partidul Democrat Liberal, la data de 30 ianuarie 2014, și s-a alăturat proiectului lui Traian Băsescu, Partidul Mișcarea Populară (PMP). Imediat după, Baconschi a declarat că va candida pe listele acestui partid la Europarlamentarele din mai 2014.^[6] Ulterior, a demisionat din PMP^[7] și a decis să părăsească viața politică, reintegrându-se în serviciul diplomatic al României, ca ambasador în Centrala MAE.

Afilieri:

• Teodor Baconschi deține gradul diplomatic de ambasador.
• Membru al Asociației Internaționale de Studii Patristice (AIEP, Paris).
• Membru al Colegiului Noua Europă (București).
• Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), 2010^[7]
• Marea Cruce a Ordinului Ecvestru Pius al IX-lea (Sf. Scaun)
• Mare Ofițer al Ordinului Sfintei Agata (San Marino)
• Ofițer al Ordinului Național “Serviciul Credincios” (România), 2000^[8]
• Mare Ofițer al Ordinului „Steaua solidarității italiene”
• Mare Ofițer al Ordinului Național pentru Merit (Portugalia).
• Premiul „Celebritatea anului în administrație”, 2011

Teodor Baconschi
Date personale
Născut	14 februarie 1963 (56 de ani)  București, Republica Populară Română
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	diplomat politician
Ministru al Afacerilor Externe
În funcție 23 decembrie 2009 – 23 ianuarie 2012
Precedat de	Cristian Diaconescu
Succedat de	Cristian Diaconescu
Ambasador al României în Andorra
În funcție 4 martie 2008 – 2009
Ambasador al României în Franța
În funcție 2 august 2007 – 2009
Ambasador al României în Portugalia
În funcție noiembrie 2002 – ianuarie 2005
Ambasador al României în San Marino
În funcție 1999 – 2001
Ambasador al României în Vatican
În funcție 1997 – 2001
Premii	Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de ofițer[*] (2000) Ordinul „Steaua Solidarității Italiene”[*] Ordinul de Merit în grad de Mare Ofițer[*] Ordinul Sfintei Agata[*] Ordinul Pius al IX-lea în grad de Mare Cruce[*]
Partid politic	PMP (30 ianuarie 2014–26 iunie 2016) PDL (28 septembrie 2010–30 ianuarie 2014)
Alma mater	Universitatea din București

* 1963: Alice Barb (Alice Ramona Nagy, n. 14 februarie 1963, Hunedoara, România) este o actriță de teatru și regizoare română.

A studiat pianul la Școala de muzică din Hunedoara (1970-1974) și pianul și canto clasic la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca (1974-1980).

A obținut licența în artele spectacolului la U.N.A.T.C., secția Actorie (1990-1993), clasa Dem Rădulescu, și secția Regie (1993-1997), clasa Cristian Hadjiculea, iar ulterior titlul de master în teatrologie, marketing și management cultural la U.N.A.T.C.

Este director fondator al Companiei Teatrale „Of – Of” din București (1999-2001), director artistic al Asociației Culturale „QUO VADIS ROMÂNIA” (din 2011), director de imagine al Festivalului „Bucureștii lui Caragiale”, ediția I – 2012, director artistic al Centrului Cultural Casa Artelor Sector 3 din București (2013-2017), director fondator al „Colecției Esențial” (din 2016), director general al „Festivalului Mozartissimo” (din 2016), director general al „Festivalului I love Lipatti” (din 2017) și director fondator al Casei Artelor „Dinu Lipatti” a Primăriei Municipiului București.

Ca actriță a jucat pe scenele Teatrului „Valea Jiului” Petroșani (1985-1988), Teatrului „Ion Creangă” (1988-1990), Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” (1991-1993) și Teatrului „Odeon” din București (1993-1994), în piese precum Cocoșelul neascultător, Bolnavul închipuit, David Copperfield, Turandot, Merlin, Visul unei nopți de vară, Cosma (coproducție româno-franceză) ș.a.

Ca regizor artistic a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, Theatrum Mundi și Teatrul Național din București. A montat peste 40 de spectacole, printre care Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Cabotinul de J. Osborne, Legenda ultimului împărat de V. Nicolau, Anna Karenina de Lev Tolstoi, Cartofi prăjiți cu orice de A. Wesker, Căsătorie în stil olandez de Carlo Goldoni, Soare pentru doi de P. Sauville etc.

Muzeul Național „George Enescu” din București i-a găzduit spectacolul Christine van Beethoven de E. E. Schmitt, iar Teatrul „Luceafărul” din Iași spectacolul Trei povești cu zmei, după Antologia Zmeilor de Mircea Cărtărescu. În 2011 a montat la Opera din Brașov opereta Liliacul și, în același an, Opera Națională din Constanța a invitat-o să regizeze musicalul My Fair Lady.

A fost regizor artistic al Galelor „VIP 2003”, al Galelor „Studentul Anului”, organizate de TVR2 și Sindicatul studenților (2009–2010, 2010–2011), al Galelor Premiilor Consiliului de Cultură al Primăriei Municipiului București, al Galei „Femeia contează”, ediția I – 2011, al Galelor Premiilor Marii Loji Naționale din România și Academiei Române, ediția I – 2011 și ediția II – 2012, precum și al Galei Artelor, ediția I – 2012.

Alice Barb
Date personale
Născută	14 februarie 1963 (56 de ani)  Hunedoara, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță de teatru[*] regizoare[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Premii	Ordinul „Meritul Cultural”[*] (2005)

* 1963: Enrico Colantoni (n. 14 februarie 1963) este un actor canadian. Este cunoscut pentru rolul lui Elliot DiMauro în sitcomul Just Shoot Me! și pentru rolul Keith Mars în serialul Veronica Mars. El a avut, de asemenea, roluri în filme precum: The Wrong Guy, Galaxy Quest și A.I. Artificial Intelligence și a apărut ca invitat în Monk, Numb3rs, Stargate SG-1 și Bones.

·         1965: Laurențiu Chiriac, realizator de emisiuni radio și de televiziune, organizator de concerte, jurnalist muzical român

·         1968: Gheorghe Craioveanu, cunoscut și ca Gică Craioveanu (n. 14 februarie 1968 în Hunedoara, este un jucător român de fotbal, retras din activitate. A jucat 11 ani din 18 în Spania, reprezentând trei echipe cu care a adunat 330 de meciuri și 70 de goluri, în primele două eșaloane.

* 1968: Georgeta-Carmen Holban (n. 14 februarie 1968) este un deputatromân, ales în 2016.* 1970: Simon John Pegg (născut Beckingham; n. 14 februarie 1970)^[1] este un actor, comediant, scenarist, producător și regizor englez. Este binecunoscut pentru rolurile din filmele Shaun of the Dead, Hot Fuzz sau filmul Star Trek din 2009. A colaborat cu precădere cu Nick Frost, Jessica Hynes, Dylan Moran sau Edgar Wright.

Simon Pegg în New York City, iulie 2008

S-a născut în Brockworth, Gloucestershire,^[2][3] ca fiul a lui Gillian Rosemary (născută Smith) și John Henry Beckingham, un muzician de jazz și vânzător de instrumente cu clape.^[4] Părinții săi au divorțat când avea șapte ani și și-a luat numele de Pegg, după ce mama sa s-a recăsătorit.^[5][6]A urmat cursurile multor școli, incluzând Castle Hill, Brockworth Comprehensive,^[7]Școala King din Gloucester^[8] și, mai târziu, Colegiu Stratford-upon-Avon, unde și-a aprofundat cursurile de limba și literatura engleză, precum și cele de actorie.^[9] A studiat actoria la Universitatea din Bristol, iar teza sa de absolvire a fost „O vedere marxistă asupra discursului de cinema din anii '70”.^[6] La Bristol a apărut într-o producție alături de Sarah Kane și David Greig.

În anul 1993 s-a mutat la Londra și a intrat în circuitul de stand-up comedy. În 1995 a făcut un one man show care a fost aplaudat pe scena Festivalului de profil de la Edinburgh și care i-a adus invitația la alte două manifestări de profil, de la Melbourne și Noua Zeelandă. A intrat în atenția mai multor producători de televiziune, apărând ulterior în Asylum, Six Pairs of Pants, Faith in the Future, Big Train și Hippies. În anul 1999 a creat și a semnat scenariul sitcomului Spaced cu Jessica Stevenson transmis de Channel 4.

·         1971 - S-a născut baschetbalistul Gheorghe Mureşan. Recordul său pentru naţionala României este de 42 de puncte, reuşite într-un meci cu Suedia, în noiembrie 1992. În 1993 a pătruns în liga profesionistă nord-americană (NBA), evoluând cinci sezoane pentru Washington Bullets (1993-1998) şi două pentru New Jersey Nets (1998-2000).

* 1974: Philippe Léonard (n. 14 februarie 1974, Liège, Belgia) este un fost fotbalistbelgian care a evoluat la echipa Rapid București pe postul de fundaș. Este și un fost component al echipei naționale de fotbal a Belgiei.

* 1974: Garik Iurevici Martirosian (armeană Գարիկ Յուրիի Մարտիրոսյան, rusă Га́рик Ю́рьевич Мартирося́н; n. 14 februarie 1974, Erevan) este un umorist și prezentator de televiziune aremean și rus, co-producător, regizor artistic și „rezident” Comedy Club („TNT”), producatorul proiectelor de televiziune Comedy Club, cum ar fi „Rusia noastră” („TNT”) și „Smeh bez pravil” („ТNТ”). A condus proiectul „Minuta slavî” de la Pervîi Kanal (sezonul 1 și 2).

* 1974: Valentina Vezzali (n. 14 februarie 1974, Jesi, Italia) este o scrimerăitaliană specializată pe floretă. Este triplă campioană olimpică, sextuplă campioană mondială și cvintuplă campioană europeană, tot la individual. Cu echipa Italiei are și în palmares două titluri olimpice, unsprezece titluri mondiale și opt titluri europene.

* 1976: Patriciu Achimaș-Cadariu (n. 14 februarie 1976) este un medic român, specializat în obstetrică-ginecologie, fost ministru al sănătății în guvernul Dacian Cioloș. Este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” și doctor în științe medicale. Din februarie 2012 până la data confirmării ca ministru, a fost managerul Institutul Oncologic „Prof.Dr. Ion Chiricuță” din Cluj-Napoca.

Perioada în care a fost ministru al sănătății a fost una deosebit de dificilă. O epidemie de sindrom hemolitic-uremic izbucnită în februarie 2016^[2] a cauzat moartea mai multor copii, în special din zona județului Argeș alții fiind internați pentru câteva săptămâni la terapie intensivă. Cauza probabilă a acestei epidemii a fost infectarea cu Escherichia coli în urma unor produse lactate contaminate.^[3] Ultimul pacient a fost externat în luna aprilie 2016.^[4]

În paralel, sistemul sanitar administrat de Cadariu a încercat să răspundă la urmările incendiului din clubul Colectiv. Mai mulți răniți au fost transferați în spitale din alte țări europene și din Israel, în baza unor recomandări din partea medicilor specialiști.^[5] În final ministrul a constatat că rata de supraviețuire în acest caz a fost una apropiată de media la nivel european.^[6] Un aspect care a ieșit la iveală în urma incendiului a fost capacitatea redusă a spitalelor din București de a trata marii arși. Spitalul de Urgență Floreasca, de exemplu, nu avea încă secția de arși funcțională, deși se investiseră 9 milioane de euro în echiparea ei.^[7] În aprilie 2016, după ce administrația spitalului a anunțat într-un eveniment de presă că secția de arși este deschisă, ministrul Cadariu a venit la spital într-o inspecție și, constatând că în realitate nici în acest moment echipamentele nu erau funcționale, l-a demis pe directorul spitalului.^[8]

O investigație jurnalistică realizată de Gazeta Sporturilor a relevat în primăvara lui 2016 că mai mulți dintre cei care au murit în spitale după incendiul din Colectiv au murit din cauza infecțiilor nosocomiale și că acestea au fost cauzate de diluarea dezinfectanților folosiți în spitale, indicând drept principal vinovat furnizorul Hexi Pharma.^[9] Ministrul a ordonat verificări privind compoziția acestora,^[10] și a anunțat după o săptămână că 4,25% din 3500 de probe recoltate au fost neconforme.^[11] Parchetul General a declanșat o anchetă penală, începând audierile cu patronul firmei Hexi Pharma.^[12]Deși cifrele avansate de Cadariu privind incidența probelor neconforme păreau la o primă vedere mici, presa a arătat că numărul spitalelor în care s-au găsit asemenea probe este foarte mare, procentul lor fiind de 20%, și că printre ele se numără multe spitale de elită.^[13] Criticat pentru că a evitat să ofere această informație, Cadariu s-a apărat afirmând că acel rezultat este clasificat în contextul anchetei penale, dar Parchetul a infirmat.^[14]

După intervenția primului ministru, Cadariu a acuzat probleme de abordare și a demisionat

Patriciu Achimaș-Cadariu
Date personale
Născut	14 februarie 1976 (43 de ani)  Cluj-Napoca, RS România
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	ginecolog[*] Expert oncolog[*]
Ministru al Sănătății
În funcție 17 noiembrie 2015 – 9 mai 2016
Precedat de	Nicolae Bănicioiu
Succedat de	Vlad Voiculescu
Alma mater	Universitatea de Medicină „Iuliu Hațieganu” din Cluj[1]
Profesie	Medic obstetrică-ginecologie

* 1977: Cadel Lee Evans (n. 14 februarie 1977) este un ciclist australian membru al echipei UCI BMC Racing Team. A câștigat Turul Franței în 2011 (cu echipa BMC Racing Team). Este primul australian, care a câștigat Turul Franței și cel mai bătrân câștigător de după al doilea război mondial.

* 1979: Yuichiro Nagai (n. 14 februarie 1979) este un fotbalist japonez.

* 1980: Volodîmîr Volodîmîrovici Lukașenko (în ucraineană Володимир Володимирович Лукашенко, n. 14 februarie 1980, Kiev) este un fost scrimer ucrainean specializat pe sabie, campion mondial în 2003 și vicecampion european în 2006.

* 1983: Sada Jacobson (n. 14 februarie 1983, Rochester, Minnesota) este o scrimeră americană specializată pe sabie. Este dublă campioană mondială pe echipă în 2000 și în 2005.

* 1983: Bacary Sagna (n. 14 februarie 1983, în Sens) este un fotbalist francez liber de contract care evoluează la echipa națională de fotbal a Franței pe postul de fundaș.

* 1985: Havana Brown, pe numele său real Angelique Meunier (n. 14 februarie 1985)^[1] este o cântăreață, DJ și dansatoare australiană. În 2008, Havana a semnat ca DJ cu casa de discuri Island Records Australia, și a început să lanseze seria sa de albume compilație Crave, care constă din remixuri ale cântecelor altor artiști.^[2] După asta Havana Brown a avut o serie de turnee alături de artiști cu renume internațional, printre care Britney Spears, Rihanna, Pussycat Dolls, Chris Brown și Enrique Iglesias.^[3]

Havana a debutat ca cântăreață în 2011, cu single-ul "We Run the Night", care s-a clasat pe locul 5 în topul australian ARIA Singles Chart și a fost certificat cu triplă-platină de către ARIA. Single-ul i-a adus Havanei două nominalizări la premiul ARIA Music Award, la categoriile ”Breakthrough Artist Single” și ”Highest Selling Single”. Ca urmare acestui succes, Brown a semnat un contract cu casa de discuri 2101 Records a producătorului american RedOne, afiliată la Universal Republic.^[4] Un remix la "We Run the Night", împreună cu rapperul american Pitbull, a fost produs de RedOne și lansat în Statele Unite. Hitul a atins poziția #1 în topul Hot Dance Club Songs și poziția #26 în Billboard Hot 100. Remixul a fost inclus pe primul EP al Havanei Brown, When the Lights Go Out, care a fost lansat în iulie 2012.

* 1985: Philippe Sylvain Senderos (n. 14 februarie 1985) este un fotbalist elvețian care evoluează la Houston Dynamo și la echipa națională de fotbal a Elveției.

* 1986: Tiffany Thornton (născută pe 14 februarie 1986 în College Station, Texas)^[1] este o actriță americană și cântăreață cunoscută pentru rolul său ca Tawni Hart din Serialul Original Disney, "Sonny și steluța ei norocoasă"

* 1987: Iulia Saviceva (în rusă Ю́лия Станисла́вовна Са́вичева; n. 14 februarie 1987) este o cântăreață rusă. Ea a reprezentat Rusia la Eurovision 2004 și s-a clasat pe locul 11.

* 1987: Steven Thicot (n. 14 februarie 1987, Montreuil, Franța) este un fotbalistfrancez care evoluează la clubul Belenenses pe postul de fundaș.

* 1988: Blandine Dancette (n. 14 februarie 1988, în Firminy)^[3] este o handbalistăfranceză care joacă pentru clubul Nantes Handball^[4] și echipa națională a Franței^[5].

* 1988: Ángel Fabián Di María Hernández (n. 14 februarie 1988, Rosario, Argentina) este un jucător de fotbal argentinian care evoluează la clubul francez PSG și la echipa națională de fotbal a Argentinei, pe postul de mijlocaș ofensiv sau extrem.

* 1989: Tamara Tilinger (n. 14 februarie 1989, în Székesfehérvár)^[1] este o handbalistă maghiară care joacă pentru Fehérvár KC pe postul de coordonator.

* 1990: Tamara Bokarić (n. 14 februarie 1990, în Derventa)^[1] este o handbalistă din Bosnia și Herțegovina care joacă pentru clubul românesc CSU Danubius Galați pe postul de pivot.

* 1992: Christian Dannemann Eriksen (n. 14 februarie 1992) este un fotbalist danez care evoluează la clubul Tottenham Hotspur

* 1992: Alfred Thomas "Freddie" Highmore^[1] (n. 14 februarie 1992), cunoscut mai bine sub numele de scenă Freddie Highmore, este un actor englez. Și-a început cariera de foarte tânăr în 1999 interpretând diverse roluri în producții britanice de televiziune. În 2005, la vârsta de 12 ani a avut un rol principal in filmul Charlie and The Chocolate Factory. A mai avut jucat și în filmele The Golden Compass, The Spiderwick Chronicles și Finding Neverland.

* 1996: Lucas François Bernard Hernández (n. 14 februarie 1996,^[3] Marsilia, Franța) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Atlético Madrid pe postul de fundaș stânga

* 1997: Breel-Donald Embolo (nr. Yaoundé, Mfoundi, Camerun; 14 februarie din anul 1997), cunoscut pur și simplu ca Breel Embolo, este un fotbalistsuizocamerunés care evoluează ca atacant la FC Schalke 04 din Bundesligadin Germania.

* 1999: Antonina Skorobogatcenko (în rusă Антонина Скоробогатченко, născută 14 februarie 1999, în Volgograd)^[2] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru secțiile de senioare și de tineret a clubului Dinamo-Sinara

Decese

·      269 – Moare decapitat, dupa ce a fost torturat, Sfantul Valentin.

Sfântul Valentin primind un rozariu, de David Teniers III – foto: ro.wikipedia.org

Valentin fost episcop în Interamna (azi:Terni, Italia) si a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269, din cauza credinței lui. Potrivit legendei el ar fi cununat păgâni cu creștini, dăruia tinerilor îndrăgostiți flori din grădina lui, vindeca bolnavi. A fost învinuit de „cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiți, în ciuda poruncii împăratului roman Claudius II (268-270). In inchisoare, el se imprieteneste cu fiica temnicerului si o convinge sa creada in Dumnezeu. In ziua executiei sale–14 feb. 269, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului, pe care nu o semneaza.

·         1117: Bertrade de Montfort, soția regelui Filip I al Franței (n. 1070)

·         1318: Margareta a Franței (c. 1279^[1] – 14 februarie 1318^[1]), fiică a regelui Filip al III-lea al Franței și a Mariei de Brabant, a fost regină consort a Angliei ca a doua soție a regelui Eduard I. Tatăl ei a murit când ea avea numai trei ani și a crescut sub supravegherea mamei ei și a Ioanei I de Navara, soția fratelui ei vitreg, regele Filip al IV-lea al Franței

Moartea iubitei soții a lui Eduard, Eleonora a Castiliei, la vârsta de 49 de ani în 1290, l-a lăsat pe acesta sfâșiat de durere. Totuși, era în beneficiul lui Eduard să facă pace cu Franța pentru a continua războaiele cu Scoția. În plus, cu doar un singur fiu în viață, Eduard era nerăbdător să asigure tronul cu moștenitori suplimentari. În vara anului 1291, regele englez și-a logodit fiul și moștenitorul, Eduard, cu Blanche a Franței pentru a obține pacea cu Franța. Totuși, auzind de renumele frumuseții miresei, regele Eduard a decis ca logodnica fiului său să fie a lui și și-a trimis proprii emisari în Franța. Regele Filip a fost de acord să i-o dea pe Blanche lui Eduard cu următoarele condiții: să se încheie un armistițiu între cele două țări și ca Eduard să renunțe la provincia Gasconia.

Eduard a fost de acord cu condițiile și l-a trimis pe fratele său Edmund Crouchback, Conte de Lancaster, să-i aducă mireasa. Eduard a fost înșelat pentru că Blanche s-a căsătorit cu Rudolf al III-lea de Habsburg, fiul cel mare al regelui Albert I al Germaniei. În locul ei, Filip a oferit-o pe sora mai mică a Blanchei, Margareta, regelui Eduard care avea 55 de ani. Auzind acest lucru, Eduard a declarat război Franței și a refuzat-o pe Margareta. După cinci ani, sub influența Papei Bonifaciu al VIII-lea, s-a convenit un armistițiu. În prima jumătate a anului 1299, au avut loc o serie de tratate, cu termeni pentru o căsătorie dublă: Eduard I să se căsătorească cu Margareta iar prințul Eduard să se căsătorească cu Isabela a Franței, fiica cea mică a lui Filip. În plus, monarhia engleză urma să recâștige orașul-cheie Guienne și să primească 15.000 de lire sterline, precum și revenirea terenurilor Ponthieu și Montreuil.^[3]

Eduard avea atunci 60 de ani și era cu 40 de ani mai în vârstă decât soția lui. Nunta a avut loc la Canterbury la 8 septembrie 1299. Margareta nu a fost niciodată încoronată, fiind prima regină neîncoronată de la Cucerirea normandă.^[4]

Stema de arme a Margaretei a Franței ca regină consort a Angliei

Curând Eduard a revenit la frontiera scoțiană pentru a-și continua campaniile sale și a lăsat-o pe Margareta la Londra, care era însărcinată. După mai multe luni, plictisită și singură, tânăra regină a decis să se alăture soțului ei. Nimic nu-l putea mulțumi pe rege mai mult, pentru că acțiunea Margaretei îi amintea de prima lui soție, Eleanor, care a născut doi din cei șaisprezece copii ai lor în străinătate.

În mai puțin de un an, Margareta a născut un fiu, Thomas de Brotherton, care a fost numit după Thomas Becket deoarece regina s-a rugat lui în timpul sarcinii. Anul următor ea a născut un alt fiu, Edmund.

Margareta s-a împrietenit cu fiica ei vitregă, Mary de Woodstock, o călugăriță care era cu doi ani mai mare decât tânăra regină. Ea și fiul ei vitreg, Eduard, Prinț de Wales, viitorul rege Eduard al II-lea (care era cu doi ani mai mic decât regina) au devenit, de asemenea, foarte apropiați.

Cuplul nepotrivit a fost foarte fericit. Atunci când Blanche a murit în 1305 (soțul ei nu a devenit niciodată împărat), Eduard a ordonat tuturor de la curte să poarte doliu pentru a o mulțumi pe regina lui. El a realizat că prin soția lui a câștigat "o perlă de mare preț", Margareta fiind respectată pentru frumusețe, virtute și pietate. În același an, Margareta a dat naștere unei fetițe, Eleanora, numită în onoarea primei soții a lui Eduard, o alegere care i-a surprins pe mulți și a arătat caracterul Margaretei.

Când Eduard a plecat în vara anului 1307 în campanie în Scoția, Margareta l-a însoțit nsă regele a murit la Burgh by Sands, la vârsta de 68 de ani.

Margareta nu s-a recăsătorit niciodată în ciuda faptului că a rămas văduvă la 26 de ani. Ea a declarat: "atunci când Eduard a murit, toți bărbații au murit pentru mine".

Ea nu a fost mulțumită când Eduard al II-lea l-a numit pe Piers Gaveston conte de Cornwall deoarece titlul era menit fiului ei.^[5]

După încoronarea reginei Isabela, Margareta s-a retras la castelul Marlborough însă a rămas în contact cu regina Isabela (care era fiica fratelui ei vitreg) și cu fratele ei vitreg Filip.

În noiembrie 1312 a participat la nașterea Prințului Eduard.

La 14 februarie 1318, Margareta a murit la castelul ei din Marlborough. Îmbrăcată în haine franciscane, ea a fost înmormântată la Christ Church Greyfriars din Londra. Mormântul ei, frumos sculptat, a fost distrus în timpul Reformei.

Margareta a Franței
Date personale
Născută	c. 1279 Paris, Franța
Decedată	14 februarie 1318 Castelul Marlborough, Wiltshire
Înmormântată	Christ Church Greyfriars, Newgate
Părinți	Filip al III-lea al Franței Maria de Brabant, regină a Franței
Frați și surori	Blanche of France, Duchess of Austria[*] Filip al IV-lea cel Frumos Carol de Valois Louis of France[*] Louis, Count of Évreux[*]
Căsătorită cu	Eduard I al Angliei
Copii	Tomas, Conte de Norfolk Edmund, Conte de Kent Eleanor a Angliei
Cetățenie	Franța
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Dinastia capețiană Casa Plantagenet
Regină consort a Angliei
Domnie	8 septembrie 1299 – 7 iulie 1307

·         1400: Richard al II-lea al Angliei (6 ianuarie 1367 - 14 februarie 1400) a fost rege al Angliei, de la 1377 până când a fost deposedat de coroană în 1399. Este faimos pentru rolul său esențial în rezolvarea Revoltei țărănești din 1381 și pentru delictele sale ca rege, lucru ce a condus atât la demisia sa forțată cât și la război civil.

Richard s-a născut la Bordeaux, Franța. Tatăl său a fost Eduard de Woodstock, Prinț de Wales (altfel cunoscut sub numele de Prințul Negru) iar mama sa Ioana de Kent. După ce fratele mai mare a lui Richard a murit în copilărie și după ce în 1376 Prințul Negru, fiul cel mare a lui Eduard al III-lea, a murit prematur, Richard a devenit moștenitor la tronul Angliei ca Prinț de Wales. Anul următor, în 1377, bunicul său moare de asemenea, astfel că, Richard devine rege la vârsta de 10 ani.

În timpul minoratului său, din iunie 1377 până în ianuarie 1380, trei "consilii" sunt responsabile pentru guvernarea țării. În realitate, Ioan de Gaunt, unchiul său, a exercitat o influență considerabilă asupra chestiunilor importante, în special în ceea ce privește politica externă, deși nu este membru al nici uneia dintre cele trei consilii. În 1381 în timpul Revoltei Țărănești când Richard avea 14 ani a negociat el însuși cu Wat Tyler și cu ceilalți lideri ai rebelilor. El a promis grațierea liderilor revoltei, dar nu a onorat promisiunea - ei au fost arestați și executați. Tacticile sale au dus la dispersarea rebelilor de pe străzile Londrei și întoarcerea lor la casele de la țară astfel încheindu-se tulburările.

Pe 22 ianuarie 1382, la Capela St Stephens din Westminster, Richard s-a căsătorit cu Anne de Boemia, fiica lui Carol al IV-lea, Împărat Roman și Elisabetei de Pomerania. Nu au avut copii iar Anne a murit la 7 iunie 1394. Pe data de 31 octombrie 1396 la Biserica St Nicholas din Calais, s-a căsătorit cu prințesa Isabella de Valois care avea vârsta de 7 ani, fiica lui Carol al VI-lea al Franței; căsătoria a fost, de asemenea, fără urmași.

Prin 1383 Richard a demonstrat inițiativa sa personală în alegerea prietenilor și a consilierilor, incluzând două figuri de o importanță deosebită, Sir Simon-Burley, fostul său tutor și aliatul lui Burley, Sir Michael de la Pole, cancelar din anul 1383. Richard a fost de asemenea în relații apropiate cu câțiva tineri ambițioși, în special cu Robert de Vere, conte de Oxford și cavalerii Ralph și James Stafford Berners. Cronicarul Thomas Walsingham numea relația regelui cu Robert de Vere "obscenă"^[2] și "nu fără un anumit grad de intimitate necorespunzătoare".^[3] Acești bărbați tineri erau invidioși pe puterea și prestigiul lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster, unchiul regelui. Criticile lor repetate și implicarea acestora în încercarea de a lua viața ducelui au dus la crearea unei atmosfere de suspiciune, la deteriorarea relațiilor regelui cu înalta nobilime.

În octombrie 1386 a fost o criză majoră în Parlament. Parlamentul, sub presiunea unei grupări a nobililor numită "Lords Appellant", a cerut lui Richard să elimine consilierii nepopulari. Richard a refuzat spunând că deoarece el este încă minor, Consiliul Guvernului ar conduce în locul său. Contele de Arundel, liderul grupării "Lords Appellant" a fost arestat la porunca lui Richard; mica armată a regelui condusă de Robert de Vere a fost învinsă de forțele Lorzilor iar Richard a fost închis în Turnul din Londra. Ulterior, Richard a fost de acord să dețină un parlament cu scopul de a rezolva plângerile Lorzilor; consilierii nepopulari au fost eliminați (opt fiind executați pentru trădare iar ceilalți exilați). Richard a fost forțat să accepte noii consilieri iar autoritatea sa a fost temporar diminuată.

În anii care au urmat, Richard a devenit mai prudent în relațiile sale cu baroni. În 1389 a recuperat putere și a promis o mai bună guvernare. În 1390 a avut loc un turneu pentru a sărbători aniversarea lui Richard și aparenta armonie de la întoarcerea lui Ioan de Gaunt din Spania. Richard a înfrumusețat Westminster Hall cu un nou plafon și a fost un patron cultural al artelor, arhitecturii și literaturii. Nu a moștenit setea de luptă a bunicului său: campania sa scoțiană din 1385 nu a fost decisivă și în 1396 a semnat cu Franța un armistițiu de 28 de ani.

La începutul anilor 1390, Richard a început să pună accent pe puterea prerogativelor și pe obligația supușilor de a asculta și reacționează dur atunci când autoritatea sa este atacată. Richard a promis să reducă povara impozitelor pentru cetățeni însă nu și-a respectat promisiunea.

Stema lui Richard al II-lea

În 1397 Richard a decis să se răzbune pe "Lords Appellant"; contele de Arundel a fost executat, Warwick exilat iar Gloucester a murit prizonier.

Pentru că Richard tot nu avea copii, moștenitorul tronului era Roger Mortimer, conte de March (nepotul lui Lionel de Antwerp, care era fiul lui Eduard al III-lea) iar după decesul acestuia în 1398, fiul său cel mare în vârstă de 7 ani, Edmund Mortimer. Totuși, Richard era mai preocupat de fiul lui Gaunt, Henry Bolingbroke. După decesul lui Gaunt, Richard a confiscat terenurile lui Bolingbroke, urmărind aceeași politică ca a lui Henric al II-lea și Eduard I de a centraliza puterea coroanei.

Richard a renunțat la campania din Irlanda care dădea oportunitatea lui Bolingbroke să ceară terenurile deținute de tatăl său în Yorkshire. Modul autocratic a lui Richard de a conduce era nepopular în rândul multor nobili, facilitând lui Bolingbroke câștigarea rapidă a controlului în sudul și estul Angliei. Inițial, Bolingbroke a vrut doar să-și recupereze moștenirea. În timp ce Richard era în Țara Galilor, profitând de absența regelui și de nemulțumirea crescândă, Bolingbroke a fost îndemnat să se încoroneze.

Richard a fost capturat la castelul Flint, în Țara Galilor și dus la Londra, unde foarte mulți au aruncat în el cu gunoi. A fost ținut în Turul Londrei și forțat să abdice. La cererea sa, a fost adus în fața Parlamentului, unde în mod oficial a renunțat la coroană. Parlamentul l-a acceptat pe Henry Bolingbroke drept noul rege.

Richard a fost dus la castelul Pontefract, unde a murit în jurul celei de-a doua săptămână din februarie 1400. Se consideră că a murit înfometat sau ucis

Richard II
Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei Lord al Irlandei
Portret la Westminster Abbey, cca 1390
Date personale
Născut	6 ianuarie 1367 Bordeaux, Franța
Decedat	14 februarie 1400 Castelul Pontefract, West Yorkshire
Înmormântat	Catedrala Westminster
Părinți	Eduard Prințul Negru Joan de Kent
Frați și surori	Joan Holland, Duchess of Brittany[*] John Holland, 1st Duke of Exeter[*] Thomas Holland, 2nd Earl of Kent[*] Edward of Angoulême[*] Roger Clarendon[*]
Căsătorit cu	Anne de Bohemia (1382–94) Isabella de Valois (1396– )
Copii	Richard Maudelyn[*][1]
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Plantagenet
Domnie
Domnie	22 iunie 1377 - 29 septembrie 1399
Încoronare	16 iulie 1377
Predecesor	Eduard III
Succesor	Henric IV

·         1549: Il Sodoma (nume real Giovanni Antonio Brazzi), pictor renascentist italian (n. 1415)

·         1714: Maria Luisa Gabrielle de Savoia sau Maria Luisa Gabriella di Savoia (17 septembrie 1688 - 14 februarie 1714) a fost prima soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei.

A fost a treia fiică și a doua care a supraviețuit a Ducelui de Savoia, Victor Amadeus al II-lea și a soției lui Anne Marie d'Orléans, care a fost fiica cea mică a lui Filip I, Duce de Orléans și Henriettei a Angliei. De-a lungul vieții, Maria Luisa a rămas apropiată de sora ei mai mare, Marie Adélaïde, care s-a căsătorit cu Ludovic al Franței, Duce de Burgundia, nepotul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

Maria Louisa de Savoia
Portret de Miguel Jacinto Meléndez, ca. 1712-14
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Gabriella di Savoia
Născută	17 august 1688 Torino, Piemont, Italia
Decedată	14 februarie 1714 (25 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Pantheon of the Kings[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei Anne Marie de Orléans
Frați și surori	Marie-Adélaïde de Savoia Maria Vittoria Francesca de Savoia Victor Amadeus, Prince of Piedmont[*] Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei Vittorio Francesco, Marquis of Susa[*]
Căsătorită cu	Filip al V-lea al Spaniei
Copii	Ludovic I al Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Savoia
Regină a Spaniei
Domnie	1700 - 1714

·        1779 – A murit James Cook, navigator englez (n. 1728)

James Cook – portret de Nathaniel Dance-Holland, circa 1775, expus la

Muzeul Maritim Naţional din Greenwich – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

James Cook (n. 28 octombrie/8 noiembrie 1728, Marton, Anglia, Regatul Marii Britanii – d. 14 februarie 1779, Kealakekua Bay, Ancient Hawaii) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.

Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În acele călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.

Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

* 1819 – S-a nascut Cristopher Latham Sholes, inventatorul masinii de scris.

Christopher Latham Sholes (February 14, 1819 – February 17, 1890)  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

In timpul secolului al optsprezecelea au existat mai multe tentative de a concepe o maşină de scris.nIn 1868 americanul Cristopher Sholes a realizat şi brevetat primul prototip al genului. Firma producatoare de arme Remington care a achizitionat brevetul,va începe producţia de masă a maşinilor de scris în 1873.

* 1820: Charles Ferdinand d'Artois, Duce de Berry (Charles Ferdinand d'Artois, fils de France, duc de Berry; 24 ianuarie 1778 – 14 februarie1820) a fost fiul cel mic al regelui Carol al X-lea al Franței și a soției lui, Prințesa Maria Theresa de Savoia.

Charles Ferdinand
Charles Ferdinand d'Artois, miniatură de Jean-Baptiste Jacques Augustin
Date personale
Nume la naștere	Charles Ferdinand d'Artois
Născut	24 ianuarie 1778 Palatul Versailles, Franța
Decedat	14 februarie 1820 (42 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
Părinți	Carol al X-lea al Franței Marie-Thérèse de Savoia
Frați și surori	Sophie d'Artois[*] Louis-Antoine, Duce de Angoulême
Căsătorit cu	Prințesa Carolina de Neapole și Sicilia
Copii	Louise Marie Thérèse, Ducesă de Parma Henri, Conte de Chambord
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce

·         1821: Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.

A fost fiul protopopului român unit Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni). Și-a efectuat studiile primare la Căpușu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod (Mureș). După studii la Colegiul Reformat din Târgu Mureș (1769-1772) și la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei și teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), apoi a făcut studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).

Devine profesor de logică, metafizică și dreptul firii la gimnaziul din Blaj(între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat și protopop al Gurghiului (între 1785 - 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) și corector al cărților românești care se tipăreau la Buda (1809 - 1821).

A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene - la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.

În lucrarea Procanon a exprimat unele poziții anticuriale, pe fondul conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziții au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, deși această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.

A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus și prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice a combătut opiniile lui Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel și Jernej Kopitar, care contestau romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Lucrări teologice

• Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor și a toată tocmeala bisericețască spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin Erbiceanu la București, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);
• Protopapadichia, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1997.
• Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românești din Ardeal (1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigore Silași în foaia "Sionul Românesc", Viena, (1865 - 1866);
• Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici și 11 "iertăciuni"; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);
• Didahii, adecă învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);
• Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 - 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);
• Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
• Petru Maior, Istoria bisericii românilor, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, I, București, 1995.

Lucrări istorico-filologice

• Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În același volum se găsesc și lucrările: Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura cea vechie a românilor. Ediția a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu și Damaschin Bojâncă, Buda, 1834; ediția a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediție critică și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., București, 1970, 279 + 293 p.;
• Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923);
• Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;
• Ortographia româna și latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 - 102, la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior).
• Petru Maior, Scrieri, ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață de Maria Protase, București, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputații, Ortografia română, Dialog);
• Petru Maior, Scrisori și documente inedite, ediție îngrijită de Nicolae Albu, București, 1968, XXII + 169 p.
• Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, ediție îngrijită de Ioan Chindriș, București, 1995.

Traduceri și prelucrări

• Învățătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haint Francisc ... , Buda, 1812, 171 pagini;
• Învățătură de a face sirup și zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmită de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.;
• Disertație a lui Ioan Burger - M. D. despre zahăr, carele din must de tulei de cucuruz și de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini;
• Învățătură despre agonisirea viței de vie și despre măiestria de a face vin, vinars și oțet, întocmită de autorii Saptal, Rozier, Parmentier și Dussieux și întru acest chip scurtată de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;
• Învățătură pentru ferirea și doftoriia boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă și a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum și a cailor, a oilor și a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;
• Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fénelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută, Buda, 1818, 287 pagini.

Petru Maior
Date personale
Născut	1 ianuarie 1756 Târgu Mureș, Scaunul Mureșului  Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei, Ținutul Secuiesc (astăzi România)
Decedat	14 februarie 1821 (65 de ani) Budapesta, Comitatul Pest-Pilis-Solt-Kiskun Imperiul Austriei, Regatul Ungariei (astăzi Ungaria)
Părinți	Gheorghe Maior, protopop la Iclandul Mare[1]
Naționalitate	român
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot, scriitor, traducător
Pseudonim	Mitru Perea
Studii	Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma, Universitatea din Viena
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Școala Ardeleană
Opere semnificative	„Procanon...”, „Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre”

* 1830: Louisa Augusta de Hesse-Darmstadt (30 ianuarie 1757, Berlin - 14 februarie 1830) a fost prințesă germană. A fost fiica lui Ludovic al IX-lea, Landgrav de Hesse-Darmstadt. La 3 octombrie 1775 s-a căsătorit cu Ducele (mai târziu Marele Duce) Karl August de Saxa-Weimar-Eisenach.

Louise de Hesse-Darmstadt

Prințesa s-a născut la 30 ianuarie 1757 în capitala Prusiei a lui Frederic cel Mare, Berlin, unde părinții ei s-au stabilit în timpul Războiului de Șapte Ani. Tatăl ei, Ludovic al IX-lea a accedat la conducerea landgrafului în 1768 și era la momentul nașterii ei general al armatei prusace.

Adesea el era departe de copiii lui și astfel, educația prințesei a stat în mâinile mamei ei, Caroline. Caroline a educat-o pe Louise în tradiția protestantă evanghelică și ea a devenit interesată de literatură și muzică.

Fiind cea mai mică fiică, cu opt frați, a fost important ca educația Louisei să îmbunătățească perspectivele ei de căsătorie. Din moment ce Ludovic al IX-lea a arătat puțin interes copiilor săi, căsătoria Louisei a devenit, de asemenea, o problemă de rezolvat de mama ei, cunoscută sub numele de "Marea Landgräfin" și von Zweibrücken datorită faptului că era expertă în politica internațională dinastică a Europei.

În 1773 Louise a călătorit împreuna cu mama și surorile ei Amalie și Wilhelmine la Beschau apoi la curtea rusă de la St Petersburg. Țarina Ecaterina a II-a a decis că Louise era nepotrivită ca soție pentru viitorul țar Pavel preferând-o pe sora ei, Wilhemine. Acest refuz și relația ei cu viitorul ei cumnat Pavel, au format-o pe Louise, transformând-o într-o figură cu o influență persistentă în statul rus.

La vârsta de 18 ani Louise s-a logodit cu tânărul cavaler Karl August de Sachsen-Weimar. Căsătoria a avut loc la 3 octombrie 1775 și a fost în întregime în scop dinastic (surorile ei s-au căsătorit cu moștenitorii Prusiei și Rusiei) ducând la consolidarea ducatul de Saxa-Weimar în cadrul Sfântului Imperiu Roman.

Trei dintre copiii Louisei: Karl Frederic, viitorul Mare Duce, Carolina Luise și Bernhard.

Tânăra Louise s-a remarcat prin delicatețe și timiditate devenite handicap la o curte dominată de soacra ei, Ana Amalia. Goethe care era poetul curții și ministru pentru soțul ei (și companion în aventurile extraconjugale) a fost mișcat de farmecul ei, de inima nobilă și de ochii ei "de culoarea albăstrelelor", și i-a dedicat versurile:

“

J'en sais une, mince comme lys/ Dont la fierté n'est qu'innocence./ Nul - pas même Salomon -n'en vit de pareille.

”

În 1779 a născut o prințesă care a murit la vârsta de cinci ani și toți ceilalți copii au murit după numai câteva zile de la naștere. În același timp, soțul ei avea o relație de mulți ani cu actrița Karoline Jagemann, cu care avea trei copii.

Louise a născut un moștenitor în 1783, pe Karl Frederic, care mai târziu s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna (sora Țarului Alexandru I al Rusiei) iar fiica lor, Augusta de Saxa-Weimar, s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei și a devenit prima împărăteasă a Germaniei.

Louise a avut marele ei moment în octombrie 1806. În ciuda experienței puține în Weimar, ea a avut o mare influență în cercurile literare. Bătălia de la Jena(14 octombrie) a dus la înfrângerea forțelor prusaco-saxone și a precipitat căderea Sfântului Imperiu Roman. Curând după bătălie, trupele franceze au înaintat în Weimar. Ceilalți membri ai familiei, fie au fugit fie luptau armata prusacă, însă Louise a rămas în Weimar ca mamă și protectoare a națiunii. La două zile după bătălie ea a intrat în conflict cu însuși Napoleon.

Inspirată de exemplul reginei Louise a Prusiei ea a reușit ca Weimar să fie jefuit mai ușor în comparație cu orașul Jena. Ducatul Saxa-Weimar-Eisenach a supraviețuit epocii napoleoniene. În 1815, politica ei în timpul războiului a asigurat ca la Congresul de la Viena, micul ducat nu numai că și-a păstrat teritoriul dar a devenit mare ducat.

Marea ducesă Louise a murit la 14 februarie 1830 la vârsta de 73 de ani.

Louise și Karl August au avut șapte copii:

• Louise Auguste Amalie (1779–1784)
• o fiică (n./d. 1781)
• Karl Frederic (1783–1853)
• un fiu (n./d. 1785)
• Caroline Louise (1786–1816) - căsătorită cu Frederic Louis de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819)
• un fiu (n./d. 1789)
• Bernhard (1792–1862)

Louisa de Hessen-Darmstadt
Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach
Luise von Hessen-Darmstadt, desen de Georg Melchior Kraus.
Date personale
Născută	30 ianuarie 1757 Berlin
Decedată	14 februarie 1830 (73 de ani) Weimar, Saxa-Weimar-Eisenach
Părinți	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken
Frați și surori	Caroline de Hesse-Darmstadt Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Ludovic I, Mare Duce de Hesse
Căsătorită cu	Karl August
Copii	Prințesa Luise Auguste Amalie Karl Frederic Karoline Luise, Mare Ducesă Ereditară de Mecklenburg-Schwerin Prințul Bernhard
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxe-Weimar-Eisenach Casa de Hesse-Darmstadt
Domnie
Domnie	1815-1828

* 1886: Franz Friedrich Fronius (n. 9 ianuarie 1829, Nadeș, comitatul Târnava, Principatul Transilvaniei - d. 14 februarie 1886, Agnita, Ungaria, în cadrul statului dualist Austro-Ungaria)^[4] a fost un profesor, biolog și etnolog sasdin Transilvania.A urmat gimnaziul la Sighișoara. Începând cu anul 1847 a studiat teologia evanghelică și științele naturii la Universitatea din Leipzig. Între 1850-1859 a activat ca profesor de științele naturii în Sighișoara. Franz Friedrich Fronius s-a dedicat în special studiului botanicii, a studiat flora din Sighișoara și a făcut expediții în Carpații Orientali și Meridionali pentru întregirea colecției sale. Rezultatele expedițiilor sale au fost cuprinse în lucrarea sa intitulată Dezbateri și comunicări a Uniunii Transilvănene pentru Științele naturii din Sibiu.

Din anul 1855 până în 1858 a făcut observații fenologice ale florei și faunei sighișorene. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale din domeniul botanicii a apărut în anul 1858 și se intitulează "Flora din Sighișoara".

Din anul 1859 a fost numit preot la Archita din actualul județ Mureș (Arkeden). Aici a redactat o monografie a localității și a publicat lucrări etnografice despre datinile, obiceiurile și credințele țăranilor transilvăneni din acea localitate. Toate acestea au fost adunate în tratatul Bilder aus dem sächsischen Bauernleben in Siebenbürgen. Ein Beitrag zur deutschen Culturgeschichte^[5] (Imagini din viața țărănească a sașilor. O contribuție la istoria culturii germane) care a apărut la Viena în 1879.

S-au păstrat și scrisorile sale, care au un conținut politic și sunt pline de umor, încât ar putea fi numite Litterae obscurorem virorum.

În anul 1868 a fost numit preot în Agnita, unde, pentru început, a finalizat construcția deja începută a școlii, după care a amenajat o grădină școlară exemplară.

La 1881 a publicat un tratat despre flora carpatină. În total a publicat 33 de lucrări.

Fronius Franz Friedrich a fost membru al Comitetului VSL și al Uniunii Agricole Transilvănene, precum și membru al Uniunii Transilvănene pentru științele naturii din Sibiu.

Casa în care a locuit, cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Fronius^[6], din municipiul Sighișoara, Str. Școlii 13, este un monument din sec. XVII-XVII și se află înscrisă la nr. 881 / MS-II-m-A-15987 din Lista monumentelor istorice, din Județul Mureș, din 2004. ^[7] Este una dintre puținele case din oraș care au supraviețuit incendiului devastator din 1676.

În anul 2008, Casa Fronius ^[8] a fost transformată din monument într-o pensiune de cinci stele, care păstrează aceeași atmosferă săsească transilvăneană.

Pictura murală interioară și exterioară și stucaturile policrome de la „Casa Fronius” au fost recuperate și restaurate de restauratorul Romeo Gheorghiță și colectivul său. Pentru această activitate, ministrul culturii și cultelor a emis Ordinul nr. 2166/21.03.2008 prin care restauratorului i s-a acordat Premiul Național anual al Ministerului Culturii și Cultelor pentru Patrimoniul Cultural Național pentru anul 2007, categoria „Restaurarea monumentelor istorice

* 1903: Elisabeta Franziska Maria, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei (17 ianuarie 1831 - 14 februarie 1903), a fost fiica Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei (1776–1847) și a celei de-a treia soții, Maria Dorothea de Württemberg (1797–1855).

Arhiducesa Elisabeta Franziska

S-a căsătorit la 4 octombrie 1847 la Viena cu Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este (1821–1849). El era al doilea fiu al Ducelui de Modena, Francisc al IV-lea și a Mariei Beatrice de Savoia. Elisabeta Franziska și Ferdinand Karl Viktor au avut o fiică, Arhiducesa Maria Theresia de Austria-Este (1849–1919), care s-a căsătorit cu regele Ludwig al III-lea al Bavariei.

A doua ei căsătorie a avut loc la 18 aprilie 1854 la Viena, cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Ferdinand de Austria (1818–1874), al doilea fiu al Arhiducelui Karl, Duce de Teschen și a Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg. Elisabeta Franziska și Karl Ferdinand au avut șase copii:

• Arhiducele Franz Joseph de Austria (1855–1855)
• Arhiducele Friedrich de Austria, Duce de Teschen (1856–1936)
• Arhiducesa Maria Christina de Austria (1858–1929), soția regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei
• Arhiducele Charles Stephen de Austria (1860–1933)
• Arhiducele Eugen de Austria (1863–1954)
• Arhiducesa Maria Eleonora de Austria (1864–1864)

Elisabeta a murit de pneumonie în palatul fiilor ei, Albertina din Viena. A fost înmormântată la Baden bei Wien unde o stradă a fost numită după ea.

Elisabeta Franziska de Austria
Arhiducesă de Austria Prințesă a Ungariei și Boemiei
Arhiducesa Elisabeta Franziska
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Franziska Maria
Născută	17 ianuarie 1831 Ofen, Ungaria
Decedată	14 februarie 1903 (72 de ani) Viena
Înmormântată	Helenenfriedhof Baden, Lower Austria[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Ducesa Maria Dorothea de Württemberg
Frați și surori	Arhiducele Joseph Karl de Austria Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei Archduchess Hermine of Austria[*] Marie Henriette de Austria
Căsătorită cu	Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este Arhiducele Karl Ferdinand de Austria
Copii	Maria Theresia, regină a Bavariei Arhiducele Franz Joseph de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Maria Cristina, regină a Spaniei Arhiducele Charles Stephen de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducesa Maria Eleonora of Austria
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·         1926 - A murit Radu Rosetti, istoric, memorialist şi prozator (n.1853).

·         1927: George Cosmovici, compozitor român (n. 1859)

·         1927 - A murit Constantin Mille, ziarist şi scriitor.

* 1933: Octavian Naghiu (n. 15 martie 1933, Rucăr^[1], județul Făgăraș (interbelic) - d. 14 februarie 2015, București) a fost un tenor român

Octavian Naghiu s-a născut la 15 martie 1933 la Rucăr, în Țara Făgărașului, localitate situată pe malul drept al Oltului, fiu al preotului greco-catolic Nicolae Naghiu și al preotesei Carolina Naghiu. Era al treilea copil al familiei, surorile mai mari fiind Maria și Georgeta-Veturia.^[1]

Cursurile școlii primare le-a urmat în satul natal, îndrumat fiind de învățătorii Dan și Lavinia Băluț. Încă de mic a ieșit în evidență excepționalul său talent muzical. În strana bisericii „Sf. Paraschiva”, în care slujea tatăl său, ținea frecvent locul cantorului.^[1]

A urmat cursurile gimnaziale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, „recunoscut pentru severitatea și austeritatea lui”. A avut rezultate excelente la limba română și la matematică și, mai ales, la muzică. Aici a studiat violoncelul și vioara. Până la sfârșitul școlii a fost cantor. La 1 decembrie 1948, prin decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă și, implicit, Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj a fost închis. Adolescentul Octavian Naghiu, pentru a-și continua studiile, s-a mutat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În acest oraș a studiat, în paralel, pianul și canto. După un an și jumătate s-a mutat la Cluj, fiind sprijinit de o rudă apropiată a tatălui său. La Cluj a studiat canto cu baritonul Iacobi. Actrița Daia Nicoară Andron l-a înscris la școala de muzică. Cu rezultate foarte bune la învățătură, s-a mutat la Școala de Muzică din București. După terminarea liceului, tânărul Octavian ar fi dorit să urmeze Facultatea de Medicină, însă, „din cauza originii nesănătoase” (tatăl său era preot greco-catolic), nu a fost acceptat. A studiat contrabasul, pentru a putea, ulterior, să urmeze Conservatorul.^[1]

După absolvirea liceului s-a înscris la Conservatorul din București, unde l-a cunoscut pe tenorul Ion Piso, întâlnire care i-a marcat cariera.^[2]

După încheierea studiilor la Conservator s-a angajat Teatrul de Operetă, unde a ocupat postul de prim-contrabasist. Debutul său ca tenor pe scena teatrului de operetă a avut loc alături de tenorul Ion Dacian. Ca urmare a calității interpretării, Octavian Naghiu a fost invitat să participe la un concurs de angajare la Opera din București, pe care l-a câștigat.^[2]

La 19 ianuarie 1965 a fost arestat timp de mai multe luni și torturat de Securitate, pentru că deținea o bancnotă de 100 de dolari primită de la o mătușă a sa venită în țară din SUA.^[1] În 1967 a emigrat din România și s-a stabilit la Zürich. În 1974 a fost distribuit în Rigoletto la Opera de Stat din Viena.

Octavian Naghiu a încetat din viață pe 14 februarie 2015, în urma unui stop cardiac, și a fost înmormântat pe 17 februarie 2015 la Cimitirul Bellu Catolic.

Octavian Naghiu
Octavian Naghiu
Date personale
Nume la naștere	Octavian Naghiu
Născut	15 martie 1933, Rucăr
Decedat	14 februarie 2015, București București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Nicolae Naghiu & Carolina Naghiu
Frați și surori	Maria și Georgeta-Veturia
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	cântăreț de operă
Activitate
Gen muzical	muzică clasică
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	contrabas
Premii	Ordinul Meritul Cultural

* 1941: Infanta Maria das Neves a Portugaliei^[1][2] (portugheză Maria das Neves Isabel Eulália Carlota Adelaide Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga de Paula de Assis Inès Sofia Romana, Infanta de Portugal^[2]) (n. 5 august 1852 - d. 15 februarie 1941) a fost primul copil al regelui Miguel I al Portugaliei și a soției lui Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1][2] Maria a fost infantă a Portugaliei și membră a Casei de Braganza prin naștere. Până la nașterea fratelui ei Miguel, Duce de Braganza, Maria a deținut titlul de Prințesă Regală a Portugaliei. Prin căsătoria cu Alfonso Carlos de Bourbon, Duce de San Jaime, pretendent carlist la tronul Spaniei, Maria a avut titulatura de regină a Spaniei, Franței și Navarei.

Infanta Maria das Neves a Portugaliei
Ducesă de San Jaime
Date personale
Nume la naștere	Maria das Neves Isabel Eulália Carlota Adelaide Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga de Paula de Assis Inès Sofia Romana
Născută	5 august 1852 Kleinheubach, Bavaria
Decedată	14 februarie 1941 (88 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Attnang-Puchheim[*]
Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Infanta Maria Tereza a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei
Căsătorită cu	Alfonso Carlos de Bourbon, Duce de San Jaime
Cetățenie	Portugalia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Braganza Casa de Bourbon

* 1943: David Hilbert (n. 23 ianuarie 1862, Königsberg, Prusia, acum Kaliningrad, Rusia – d. 14 februarie 1943 în Göttingen) a fost un matematician german, care a avut contribuții esențiale la matematica și fizica secolului al 20-lea. Pe mormântul său este gravată maxima sa: Wir müssen wissen. Wir werden wissen. (Trebuie să știm. Vom ști.)

În 1897 a introdus termenul de inel

·         1947 - A murit Ioan Iancu Botez, istoric literar şi eseist (n.20.03.1872).

·         1957: Sacha Guitry, actor și regizor de teatru și cinema (n. 1885)

·         1970: Grigore Vasiliu Birlic (n. 24 ianuarie 1905, Fălticeni - d. 14 februarie1970, București) a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu s-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoție a liceului.

Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povestește în cartea Orașul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei, și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția... Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.”^[1]

La dorința familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuți. În paralel, până a-și lua licența în drept, a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul. Remarcat de directorul Dragoș Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold și Bach, și adaptată de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” și astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.

În urma succesului obținut la public, este angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți. La Cernăuți, Grigore Vasiliu cucerește simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul și omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți a trecut prin nu mai puțin de șapte tentative nereușite.^[2]Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza și mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie și cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din București.

În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, a fost adus la București, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru își ținea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din București; teatrul fusese înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu și avea să-și continue activitatea până în anul 1940.

Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold și Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt și Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese și Karl Fellman, Corabia lui Noe, Așternutul de mătase de A. Birabeau și G. Dolley, Părintele cățeilor de Glinger și Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Din această perioadă își trage și porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Acțiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcționar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.

Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaș, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul și să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărțile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.

Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul și criticii teatrali prin creațiile sale actoricești complexe, având capacitatea de a trece foarte ușor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic și invers.

În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe și Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat și azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu și Mișu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârțoaga.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Filmografie:

• Bing-Bang (1934)
• Doamna de la etajul II (1937)
• Viața învinge (1951)
• Arendașul Român (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizită (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Brânzovenescu
• Directorul nostru (1955)
• Două lozuri (1957) - Lefter Popescu
• Doi vecini (1958)
• D-ale carnavalului (1958) - Crăcănel
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959) - Costăchel Gudurău
• Aproape de soare (1960)
• Bădăranii (1960) - jupân Canciano
• Drum nou (1961)
• Post Restant (1961)
• Doi băieți ca pâinea caldă (1962)
• Pași spre lună (1963)
• Lumina de iulie (1963)
• Mofturi 1900 (1963)
• Titanic vals (1964) - Spirache Necșulescu
• Les fêtes galantes (Serbările galante) (1965)
• Steaua fără nume (1965)
• Corigența domnului profesor (1966)

Grigore Vasiliu Birlic
Birlic în rolul lui Crăcănel din D-ale carnavalului
Date personale
Nume la naștere	Grigore Vasiliu
Născut	24 ianuarie 1905 Fălticeni, județul Baia
Decedat	14 februarie 1970 (65 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de televiziune[*]
Activitate
Alte nume	Birlic
Roluri importante	Brânzovenescu în O scrisoare pierdută Spirache Necșulescu în Titanic Vals

·         1975: Sir Julian Huxley, biolog și filosof englez; primul director general al UNESCO (1946-1948) (n. 1887)

·         1976 – A murit  sculptorul român Oscar Han. Oscar Han (n. 3 decembrie 1891, București), a fost un  sculptor român, al carui tată era de origine germană, iar mama româncă din Vrancea.  A  studiat la Academia de Arte Frumoase din București, în atelierul lui Dimitrie Paciurea (sculptura) și cu Frederic Storck (desenul). Debutul său ca sculptor s-a produs foarte devreme, la nici 20 de ani. A fost membru al „Grupului celor patru”, din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato. În anul 1917 a făcut parte dintre cei 30 de artiști, pictori și sculptori trimiși pe front de Marele Cartier General al Armatei, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română. Printre lucrarile sale de seama se numara statuia regelui Carol I al României, amplasată în curtea Castelului Peleș din Sinaia, Statuia lui Mihail Kogălniceanu din București, ridicată în 1936 Piața Mihail Kogălniceanu, Statuia lui Constantin Brâncoveanu din București, realizată din bronz  în 1939, in curtea bisericii Sf. Gheoghe-Nou din București, unde este înmormântat domnitorul, monumentul lui Mircea cel Bătrân din Turnu-Măgurele,  executat  după portretul domnitorului din ctitoria sa, mănăstirea Cozia , statuia compozitorului George Enescu din Buzău (Parcul „Tineretului”), statuia lui Ștefan cel Mare din Piatra-Neamț, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, inaugurată în 1968 în fața palatului princiar din Alba Iulia, cu ocazia aniversării semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, statuia lui Vasile Lupu, amplasată în Orhei, Republica Moldova, este realizată din bronz și îl reprezintă pe domnitor în odăjdii voievodale, ținând în mâna dreaptă o gramotă domnească. Monumentul a fost inaugurat în anul 1937 și a fost mutat de mai multe ori (în 1940 la Iași, în 1944 la Craiova), pentru a-l feri de trupele sovietice

·         1979- Ambasadorul american la Kabul este rapit si ucis de afgani. Adolph Dubs, ambasador al Statelor Unite în Afganistan, la Kabul a fost răpit de terorişti şiiit şi ucis într-un schimb de focuri între poliţie şi răpitori.

·         1981:  Vasile Maciu, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1904)

* 1985: Mugur Iulian Călinescu (n. 28 mai 1965, Botoșani? – d. 14 februarie1985, Botoșani) a fost un elev la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, cunoscut pentru acțiunile sale de protest împotriva regimului comunistdin România. A fost declarat post-mortem, luptător împotriva regimului totalitar

La 16 ani, elev în clasa a XI-a, în noaptea din 12 spre 13 septembrie 1981 a scris pe peretele Comitetului Județean PCR Botoșani cu cretă albastră o serie de manifeste anticomuniste.

„Cetățeni! Trebuie să fim conștienți de rolul nostru în societate și să spunem un nu hotărât stărilor de lucruri ce se conturează la noi”

„În Polonia prietenă, oamenii au dobândit o libertate reală, au sindicate libere «Solidaritatea» și «Solidaritatea rurală». Acestea le reprezintă cu adevărat drepturile chiar dacă au aceleași probleme alimentare ca și noi”

„Nu mai putem accepta mizeriile și nedreptățile din țara asta”

„Cetățeni! Țara noastră are o situație economică grea. Datoriile externe au atins 10.000.000.000 dolari, în timp ce în presă plouă cu «petale roz»”; „Vrem democrație”.”

 Un număr mare de informatori ai Securității au mers pe urmele tânărului opozant. Este surprins în timp ce scria pe un perete "Jos comunismul", este arestat și supus la anchete îndelungate.

Persecuțiile exagerate ale Securității au avut efect dramatic asupra sa. Este marginalizat de societate (la fel ca și mama sa), iar la scurt timp, în 1983, este diagnosticat cu leucemie. Există opinii care susțin că îmbolnăvirea s-ar datora faptului că a fost otrăvit (sau iradiat) în timpul anchetelor

·         1992- A murit Slemon Roy, omul care a impiedicat izbucnirea unui razboi nuclear. Roy Slemon este un canadian, care a împiedicat izbucnirea unui război nuclear între SUA şi URSS. A murit în Colorado Springs, la vârsta de 87 de ani. A fost ofiterul cel mai înalt in rang aflat in functie la sediul central al NORAD din Colorado, in data de 5 octombrie 1960, când radarele de supraveghere au indicat faptul că URSS a lansat un atac cu rachete asupra Statele Unite ale Americii. El nu a intrat in panică si a interzis represaliile imediate. Mai târziu s-a  stabilit faptul că echipamentele de monitorizare au inregistrat de fapt reflecţii ale Lunii.

* 2002 – Fostul suveran al Romaniei, regele Carol al II-lea a fost inmormantat după o ceremonie religioasă șsi una militară, într-o capelă din incinta Mănăstirii Curtea de Argeș, la 450 de metri distantă de mormântul Elenei Lupescu. Rămăsitele pământesti ale lui Carol al II-lea şi ale ultimei sale sotii – Elena Lupescu – fuseseră aduse din Portugalia cu o zi înainte.

Carol al II-lea si Elena Lupescu – foto: historia.ro

* 2002: Domènec Balmanya i Perera (n. 29 decembrie 1914, Girona - d. 14 februarie 2002) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol. A jucat pentru echipa FC Barcelona, iar apoi a antrenat-o.* 2002: Nándor Hidegkuti (n. 3 martie 1922 la Budapesta – d. 14 februarie2002 la Budapesta) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar

·         2003: Dolly, primul animal clonat (n. 1996)

·         2005- Este asasinat liderul opozitiei libaneze Rafik Hariri. In aceasta zi, la ora 12:11,o bombă ucide, împreună cu alte zeci de oameni şi facand sute de răniţi printre  trecători  în Beirut, pe liderul opozitiei libaneze, Rafiq al-Hariri. Rafiq al-Hariri s-a nascut la 1 noiembrie 1944 la Saida si a fost  un om de afaceri şi politician în Liban ,un mare lider al opoziţiei, care intenţia a unificat opoziţia parlamentară si care avea cele mai mari sanse la viitoarele alegeri parlamentare care urmau sa aiba loc în 2005. Serviciile secrete siriene au fost imediat acuzate de către opoziţie şi de populaţie.

Rafic Baha El Deen Al Hariri (November 1944 – 14 February 2005) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         2015: Michele Ferrero (n. 26 aprilie 1925, Dogliani, Italia^[1], d. 14 februarie2015, Monaco^[4]) a fost un om de afaceri italian, proprietarul fabricii eponime de ciocolată Ferrero SpA, una din cele mai mari din Europa, cu vânzări estimate în 2012 de peste 19 miliarde de dolari.

Conform Forbes, Michele Ferrero a fost cel mai bogat om din Italia, cu o avere personală de 26 miliarde $,^[3] depășindu-l pe Silvio Berlusconi în martie 2008. În mai 2014, The Bloomberg Billionaires Index l-a clasat pe Ferrero pe locul 20 în topul celor mai bogați oameni din lume, cu o avere netă estimată la 26 miliarde $.^[5]

Fiul său deține în prezent brandurile Nutella, Mon Chéri, Kinder Chocolate, Ferrero Rocher, Tic Tacs și Kinder Eggs.

Din 1997 fii săi Giovanni Ferrero și Pietro Ferrero conduc compania.^[6][7]Pietro a decedat pe 18 aprilie 2011, într-un accident în Africa de Sud

·         2015: Louis Jourdan (născut Louis Robert Gendre; n. 19 iunie 1921 – d. 14 februarie 2015) a fost un actor francez de film

Sărbători

·        * În calendarul ortodox: Sf Cuv Auxentie, Maron și Avraam

Sfântul Cuvios Auxenţie, împreună cu Sfinţii Cuvioşi Maron şi Avraam şi cei împreună cu dânşii - foto: doxologia.ro

·         Ziua Sfântului Valentin, ziua darurilor și a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală și în SUA. Sfântul Valentin, sau Valentin din Terni (latin. Valentinus) este un martir declarat ca sfânt al creștinilor romano-catolici, care a trăit în secolul III, fiind episcop în Interamna (azi: Terni, Italia). După legendă el ar fi cununat un păgân cu un creștin, dăruia tinerilor îndrăgostiți flori din grădina lui, a vindecat bolnavi. A fost învinuit de „cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiți, în ciuda poruncii împăratului roman Claudius II (268-270). De aceea, a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269, din cauza credinței lui.  In 496, Papa Gelasius schimba data sarbatorii pagane a dragostei Lupercalia, de la 15 la 14 februarie. Biserica intelegea ca nu este nimic rau in a sarbatori dragostea si combatea doar credintele pagane, care aduceau o insulta la adresa divinitatii. Lupercalia s-a sarbatorit in continuare, dar aceasta a ramas marcata ca ziua Sf.Valentin. Astfel, Valentin a inceput sa fie cunoscut ca fiind protectorul indragostitilor. Azi, Valentin este considerat patronul protector al îndrăgostiților. În cinstea Sfântului Valentin, în Statele Unite și mai nou și în statele europene, se fac petreceri și baluri. Îndrăgostiții își fac cadouri. În calendarul ortodox sfântul Valentin este sărbătorit pe 30 iulie.

·         Lupercalia. Cand avea loc Lupercalia, sarbatoarea pagana, se obisnuia sa se scrie numele tuturor fetelor nemaritate, care apoi se introduceau intr-o cutie. Fiecare barbat extragea cate un astfel de biletel, iar fata aleasa devenea iubita lui pentru un an intreg. O practica similara a prins contur incepand cu secolul al 14-lea. In ziua de 14 februarie fiecare baiat alegea o fata care-I devenea iubita pentru o zi. Aceasta se facea pentru a corespunde cu credinta ca imperecherea pasarilor (simbolul primaverii) are loc de ziua Sf. Valentin. In Europa occidentala si S.U.A., pe 14 februarie este sarbatorita ziua sfantului Valentin, zi a iubirii si a darurilor. In ultimele decenii aceasta sarbatoare s-a raspandit si in tari necatolice sau neprotestante din intreaga lume, inclusiv in Romania al carei popor are din vechime propria sa sa sarbatoare a iubirii – Dragobetele.

·         Liechtenstein: Ziua națională a principatului

R

R