MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 17 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, TEATRU/FILM, POEZIE, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1370 – Cruciada Nordului: Armata Marelui Ducat al Lituaniei si Cavalerii Teutoni se ciocnesc in Batalia de la Rudau. Cronicarul teuton Wigand din Marburg și Cronica Livoniana a lui Hermann de Wartberge relateaza ca lituanienii au suferit o grea înfrângere.

·         1411 – Musa Celebi, unul din fiii sultanului Baiazid devine cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, sultan al Imperiului Otoman. Mircea il ajuta pe Musa cu o armata condusa de nepotul sau Dan, gratie careia acesta il bate in 1411 pe rivalul sau Soleiman si se proclama sultan.

Musa Çelebi (died July 5, 1413) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·     1600 – Filosoful italian Giordano Bruno, cunoscut susținător al heliocentrismului și al ideii de infinitate a universului, condamnat de Inchiziția Romană pentru erezie, a fost ars pe rug. (n. 1548)

Giordano Bruno – foto: ro.wikipedia.org

Giordano Bruno (n. ca.1548, Nola/Campania – d. 17 februarie 1600, Roma) a fost un teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității lumii, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.

Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano.

A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat.

Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta. Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta.

The trial of Giordano Bruno by the Roman Inquisition. Bronze relief by Ettore Ferrari, Campo de’ Fiori, Rome – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie.

Pretutindeni, teza sa similara cu cea a lui Copernic despre rotatia Pamantului in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia, dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1753: În Suedia ziua de 17 februarie este urmată de 1 martie; țara face trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

* 1825 – Împăratul rus aprobă concepția Consiliului de Stat privind regulile de realizare a comerțului cu Basarabia țaristă.

* 1836 – S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române; (d. 1902).

Iosif Goldiş – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif (Ioan) Goldiş (n. 17 februarie 1836, Socodor, Arad – d. 23 martie 1902, Arad) a fost un episcop român, membru corespondent (1882) al Academiei Române Studii la gimnaziile din Szarvas (Ungaria) şi Arad, Institutul teologic la Arad, Academia de Drept din Debreţin, Facultatea de Filosofie a Universită‘ii din Pesta.

Funcţionar în administraţia de stat (1864 – 1869), călugărit în 1869 la Hodoş-Bodrog sub numele losif, hirotonit ierodiacon şi ieromonah (1875), apoi protosinghelş devine profesor la Institutul teologic din Arad (1869- 1873), profesor de Limba şi literatura română la Liceul de Stat din Arad (1873 – 1892), administrator protopopesc la Arad (1878-1880), director al Institutului teologic-pedagogic (1885-1886), preşedinte vicar (şi arhimandrit) al Consistoriului ortodox român din Oradea (1892-1899), episcop al Aradului (ales 2/14 mai 1899, instalat 20 iul. 1899) până la moarte.

- Articole în foile bisericeşti de la Arad: “Speranţa”, “Lumina” (redactor în 1873 – 1874),
- “Biserica şi Scoala“, altele în ziarul “Arad es Videk” din Arad, despre Latinitatea limbii române 1880 – 1881 (traduse în broşură în româneşte), pe baza cărora a fost ales membru corespondent al Academiei Române (22 mart. 1982); alte articole în ziarul:
- ”Alfold” – Arad, traduceri din limba română în maghiară (de ex. piesa La Plevna a lui George Sion); o lucrare cu titlul:
- Schiţă istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din anul 1877-1878. în Iimba germană, în ziarul “Neue Arader Zeitung” (1882 – 1883), o Gramatică a limbii maghiare (1884).

* 1845 - S-a născut Infanta Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și mama regelui Ferdinand al României (d. 1913)

Infanta Antónia a Portugaliei – Prințesă de Hohenzollern - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Infanta Antónia a Portugaliei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:

- Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria

- Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh

- Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei
Antónia de Braganza a murit în Germania în 1913.

·    1850 – Domnitorul Barbu Ştirbei a dat ofisul domnesc privind organizarea şcolilor din Ţara Românească. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848 si a îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.

Barbu Știrbei (portret de Ion Negulici) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.

Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari.

Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive.

A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.

·         1863 – Se infiinteaza Crucea Rosie Internationala. La 9 februarie 1863, o organizaţie de caritate cu sediul la Geneva, a decis să creeze o comisie din cinci membri pentru a examina posibilitatea de a pune în aplicare ideile lui Dunant de creere a unei organizatii internationale pentru ajutorarea ranitilor. Comitetul – compus din Moynier, Guillaume-Henri Dufour, Louis Appia, Maunoir Teodor şi Dunant însuşi – s-a întrunit pe 17 februarie şi a fondat “Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”, care va lua mai târziu numele de “Comitetul internaţional Crucea Roşie. “

Prima convenţie a Crucii Roşii se va întruni în anul 1864.

·    1864 – Prima nava de suprafata scufundata de un submarin.In timpul Razboiului Civil american, cuirasatul nordist USS Housatonic a fost scufundat în afara portului Charleston din Carolina de Sud de către un submarin al Confederatiei sudiste CSS HL Hunley.

USS Housatonic (1861) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·       1866 - Și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune – Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane.

Banca Imperială Otomană (Banque Imperiale Ottomane), preluat obarsiv.com – foto preluat de pe www.istoria.md

La 17 februarie 1866 și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune – Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane. Activitatea băncii a fost posibilă în umra unei concesii acordate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 19 octombrie 1865.

Banca României a fost creată în baza capitalului străin în principal englez și francez, avîndu-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale.

Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. Trebuie remarcat că filiala București a Băncii Imperiale Otomane activa încă din 1861. Primul preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii României a fost Ion Ghica.

În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: “Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor“, căci “fără…institute de credit, un stat nu poate prospera“;

între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).

Concesiunea acordată de Cuza Băncii României era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei României (1877), conducerea țării a decis crearea unei alternative pentru Banca României, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. După retragerea privilegiului de emisiune, Banca României a continuat operaţiile bancare ca o bancă de scont sub numele de Bank of Roumania.

Crearea unei bănci naționale românești în baza capitalului inten s-a realizat totuși, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare și în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Națională a României.

Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Cîmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat.

·   1867 – S-a constituit Imperiul dualist Austro-Ungar.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică „Imperiul austriac și regatul maghiar”. Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).

·         1880: Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii. Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu

·      1904 – A avut loc, la Scala din Milano, premiera mondială a operei “Madame Butterfly” de Puccini.

Madama Butterfly – Opera by Giacomo Puccini – Original 1904 poster by Adolfo Hohenstein – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Madama Butterfly este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco). Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904. Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki.

* 1911 - La Tighina, Gubernia Basarabia, este dată în exploatare clădirea în două niveluri a zemstvei județene. La 17 februarie 1911 la Tighina, Gubernia Basarabia, este dată în exploatare clădirea în două niveluri a zemstvei județene. În perioada 1918-1940 în această clădire s-a aflat prefectura județului Tighina, România.

·       1941 – În timpul celui de-al doilea război mondial preotul catolic polonez Maximillian Kolbe a fost arestat de Gestapo pentru scrierile sale anti-naziste și ajutorul dat unor refugiați din estul Poloniei (evrei și ucraineni). Kolbe și-a dat viața în schimbul eliberării altui prizonier, tatăl unor copii, la Auschwitz.

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”. Este sărbătorit în data de 14 august.

Maximilian Kolbe in 1939 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august.

·         1947: În Austria, a fost emisă "A doua lege privind național-socialismul", prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.

·         1950: Prin decret al Consiliului de Miniștri, a fost modificat statutul de organizare și funcționare a Academiei, devenită Academia Republicii Populare Române.

·         1965 – Colonia africana britanica Gambia a devenit stat independent.

·         1979 – Se declanșeaza războiul de graniță chino-vietnamez. In urma interventiei armate vietnameze din Cambodgia, 250.000 militari chinezi invadeaza Vietnamul. In prima faza chinezii înregistreaza câştiguri importante, dar in cele din urma au fost forţati să se retragă cu mari pierderi.

·    1987- Pe fondul nemulțumirii generale cauzată de restricțiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestații de protest; la Iași, studenții au manifestat împotriva condițiilor inumane din cămine, scandând “Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm” – a fost sloganul care a mobilizat şi a scos în stradă sute de studenţi din centrul universitar Iaşi, sătui de mizeria din cămine. Revolta spontană a băgat în sperieţi autorităţile comuniste ale vremii.

Iaşiul şi-a dovedit în două rânduri potenţialul revoluţionar spre sfârşitul anilor ’80, cei mai grei şi mai întunecaţi ai epocii comuniste. În afară de evenimentelor din 14 decembrie 1989, o mişcare puţin mediatizată după răsturnarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu este cea a studenţilor ieşeni, petrecută pe 17 februarie 1987.

Sute de studenţi ieşeni au ieşit în stradă spre orele serii pentru a protesta faţă de condiţiile mizere din căminele studenţeşti. Revolta a fost iniţiată de fetele din campusul studenţesc Puşkin, astăzi „Titu Maiorescu“. Studentele tocmai se întorseseră la studii, după o minivacanţă de iarnă, şi au decis că nu mai pot suporta lipsurile: pene de curent, camere neîncălzite şi fără apă caldă.

Trei dintre cele patru cămine s-au golit de locatare, care au plecat pe bulevard înspre campusul studenţilor de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Târguşor, în Dealul Copoului.

Sute de tineri s-au unit în demonstraţie, au plecat pe străzile Iaşiului şi şi-au strigat nemulţumirile până în faţa Casei Pătrate, sediul Comitetului Central al Partidului Comunist din Iaşi.

În timpul celor câteva ore de protest, manifestanţii s-au îngrijit în permanenţă ca oricine nu era cunoscut drept student să fie alungat din coloană. Grija lor principală era să nu se inflitreze provocatori care să scandeze mesaje fără echivoc împotriva regimului comunist.

Singura lor scandare, oficială, a fost «Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm», ceea ce în final era tot un «Jos comunismul!», dar într-o formulă mult mai rafinată, împotriva căreia nu se putea interveni brutal.

·         1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu "â" în interiorul cuvântului și a formei "sunt" în loc de "sînt". După așa de mult timp mai există printre noi persoane, nu dau nume, care nu cunosc aceste reguli noi și scriu cu  sau â la începutul cuvântului, sau cu â la sfârșitul cuvântului! Am mai spus și repet: cititul doare pe mulți!!!

·         1993: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, la sediul NATO din Bruxelles.

·         1997: Constituirea Asociației Camerelor de Comerț din zona Mării Negre, în cadrul unei reuniuni desfășurate la Centrul Român de Afaceri "Marea Neagră", de la Mangalia

·    1999 – Mineriada din ianuarie 1999 (a cincea mineriadă) – Au avut loc, în localitatea Stoenești, județul Olt, confruntări violente între forțele de ordine și grupuri de mineri porniți înspre Capitală..

Câteva mii de mineri conduşi de Miron Cozma, au pornit într-un marş de protest neautorizat, spre Bucureşti – foto: Dragoş Cristescu / Mediafax Foto

Grupurile de mineri conduse spre Bucuresti de Miron Cozma, după ce au reusit să dea peste cap câteva baraje şi filtre de circulaţie, au fost oprite de forţele de ordine la Stoeneşti, în apropiere de Caracal. Miron Cozma a fost arestat, împreună cu Romeo Beja şi Dorin Loiş.

·         1999: NATO a aprobat un "plan de operare" pentru o eventuală forță internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR), care să cuprindă 26.000 de oameni.

·         2001: A fost efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reușit.

·      2008 – Kosovo și-a autoproclamat independența față de Serbia

Kosovo în Europa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 17 februarie 2008, Adunarea din Kosovo a aprobat declaraţia de independenţă a acestui teritoriu fost iugoslav. În zilele următoare, o serie de state (Statele Unite, Turcia, Albania, Austria, Germania, Italia, Franţa, Regatul Unit, Taiwan, Australia, Japonia, Coreea de Sud şi altele) au anunţat recunoaşterea independenţei, în ciuda protestelor din partea Rusiei şi a altor ţări din cadrul Organţizaţiei Naţiunilor Unite.

În prezent, 98 dintre cele 193 de state membre ale ONU au recunoscut independenţa regiunii Kosovo. Kosovo este membru al FMI şi al Băncii Mondiale cu numele de Republica Kosovo. Cinci state membre ale Uniunii Europene, Cipru, Republica Elenă, Slovacia, Spania şi România au refuzat recunoaşterea independenţei statului. Albanezii din Kosovo au vazut implinit visul mai multor generaţii, odata cu proclamarea independenţei.

·         2009 – Manifestatie de protest a imblanzitorilor de serpi din India. Aproape 1000 de imblanzitori şerpi au demonstrat în Calcuta, în estul Indiei,in sunete de flaut cerand dreptul de a aparea în public cu reptile vii. Aparitiile publice ale imblanzitorilor de serpi sunt interzise în India din anul 1991, dar rămân vizibile în ţară, fiind tolerate inclusiv în zonele turistice şi la sate.

* 2011 - Primăvara Arabă – Încep protestele de revoltă la scară largă în Libia. Libia a fost următoarea țară unde au început manifestațiile împotriva celui mai longeviv dictator din lumea arabă, Muammar Gaddafi, aflat la putere de 42 de ani.Sfârșitul lui Gaddafi s-a produs la 20 octombrie, după o lungă serie de revolte și lupte dintre susținătorii dictatorului și forțe antiguvernamentale. Primul element comun al revoluțiilor a fost răsturnarea de la putere a patru șefi de stat (Tunisia, Egipt, Libia, Yemen) indiferent de durata și modul în care aceste revoluții s-au produs.

A few hundred anti-Gaddafi protesters in Benghazi, February 2011- foto preluat de pe en.wikipedia.org

După ce mișcările populare au răsturnat conducătorii Egiptului și Tunisiei, vecinii săi de vest și est, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie 2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Pe 21 februarie 2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de temerile sale că țara ar fragmentat și se înlocuiește cu “15 emirate islamic fundamentalist”, în cazul în care revolta a cuprins intregul stat.

El a admis că “greșelile au fost făcute” reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării a fost recent la risc și au amenințat “râuri de sânge”, în cazul în care protestele continuă.

La 27 februarie 2011, Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. A fost condus de Mustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi.

În timp ce Consiliul s-a stabilt în Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului, mai târziu a asumat rolul de purtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011, Franța a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim al poporului libian.

La 19 martie 2011 a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei. China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției.

După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave militare franceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în Libia, De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei.

Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.[5]. După câteva operațiuni militare împotriva orașelor controlate de guvernul socialist, ele sunt capturate și Gaddafi este ucis, marcând victoria revoluționarilor libieni, susținuți de NATO.

·         2013 – A 63-a ediție a Festivalului International de Film Ursul de aur de la Berlin. Marele premiu i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul „Poziția copilului”. Acest film dramatic românesc regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon a câștigat și premiul pentru cel mai bun film la Festivalul cinematografic de la de la Namur, pe 4 octombrie 2013

Nașteri

·       1180:  Constanța a Ungariei sau Konstancia (n. 17 februarie 1180, la Esztergom - d. 4 decembrie 1240, la Předklášteří) a fost fiica lui Béla al III-lea al Ungariei și a Annei de Châtillon și cea de-a doua soție a lui Ottokar I al Boemiei. Membră a dinastiei Árpád, ea a fost regină a Boemiei și mama lui Venceslav I al Boemiei, a Annei de Boemia și a sfintei Agnès de Boemia

* 1519 - S-a născut François de Guise, militar și om de stat francez (d. 1563)

François, Duce de Guise, de François Clouet – foto: ro.wikipedia.org

François de Lorena, Prinț de Joinville, Duce de Guise, Duce de Aumale (17 februarie 1519 – 24 februarie 1563), a fost militar și om de stat francez. Născut la Bar-le-Duc, Lorena, Guise a fost fiul lui Claude, Duce de Guise (numit Duce de Guise în 1527), și a soției acestuia, Antoinette de Bourbon.

Sora lui, Mary de Guise, a fost soția regelui Iacob al V-lea al Scoției și mama Mariei, regină a Scoției. Fratele lui mai mic a fost Charles, Cardinal de Lorena. A fost vărul mai tânăr al regelui Henric al II-lea al Franței, cu care a crescut, deși detractorii lui au subliniat originea lui “străină” și anume Ducatul de Lorena.

În 1545, a fost rănit grav în Al Doilea Asediu de la Boulogne, însă s-a recuperat. În 1548 s-a căsătorit cu Anna d’Este, fiica ducelui de Ferrara, Ercole II d’Este și a prințesei franceze, Renée, fiica regelui Ludovic al XII-lea.

·     1591 - S-a născut Jose de Ribera, pictor și gravor spaniol (d. 1652)

José de Ribera – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·    1653 – S-a născut Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian; (d. 1713).

Arcangelo Corelli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arcangelo Corelli (n. 17 februarie 1653 – d. 8 ianuarie 1713) a fost un compozitor şi violonist italian. Corelli a murit la Roma si este îngropat în Panteonul de la Roma. Compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră, iar influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689.

Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli. De asemenea, se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.

·         1752: Friedrich Maximilian Klinger, scriitor francez (d. 1831)

·         1766: Robert Thomas Malthus, economist britanic (d. 1834)

·         1781: René Laënnec, medic francez (d. 1826)

·         1792: Karl Ernst von Baer, biolog german (d. 1876)

·         1803: Edgar Quinet (n. 17 februarie 1803,^{[2][3][4][5][6][7][8]} Bourg-en-Bresse, Franța – d. 27 martie 1875,^{[2][3][5][6][7][8]} Versailles, Franța) a fost un reputat scriitor, istoric și om politic francez. În perioada 1842-1846 a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române.

Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie 1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.

Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani.^[9] În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.

Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final.

După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.^[10]

În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire.^[11] În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.

În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).

În 1824 Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.

În 1826 Quinet întreprinde o călătorie în Germania. La Heidelberg, centrul romantismului german din acea perioadă, l-a cunoscut pe profesorul Friedrich Creuzer^⁠(de), fondatorul mitologiei comparate. Tot la Heidelberg, face cunoștință cu Wilhelminna More, viitoarea sa soție, fiica unui notar din Grunstadt.^[12] Edgar Quinet frecventează cursurile Universității din Heidelberg, cunoscându-i pe romanticii germani: Tieck, Schlegel, Görres și Uhland.

În 1828 îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.^[13] Publică eseul De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.^[14] Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832.

În 1833 apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.^[15]

În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837 face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).

La 29 aprilie 1838 Edgar Quinet a fost numit cavaler al Legiunii de onoare.^[16]

După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip

Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei”^[26]. La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.

Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.^[27] Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).

Deoarece între Franța și Belgia se semnase o convenție de extrădare, la 1 noiembrie 1858 soții Quinet se stabilesc la Veytaux, în Cantonul Vaud din Elveția. Republică federală promovând principii liberale, Elveția putea oferi exilatului acea libertate de mișcare și de exprimare indispensabile spiritului său. În acei ani de exil, pentru Edgar Quinet era esențial ca prin scrieri sale și prin fermitatea atitudinii sale să lupte împotriva puterilor care înăbușiseră în Europa mișcarea democratică de la 1848. În acest context el publică la 30 august 1859 articolul Protestation contre l'Amnistie („Protest împotriva amnistiei”) în care el refuză (ca și Victor Hugo) amnistia acordată de Napoleon al III-lea exilaților politici.^[28] El scria: „Nu sunt nici acuzat, nici condamnat, sunt un exilat. [...] Nu recunosc nimănui dreptul să mă exileze și să mă cheme înapoi după bunul lui plac. [...] Nu mă pot preta la acest joc în care se năruie și se înjosește natura umană”.^[29]

În cei doisprezece ani de exil în Elveția casa soților Quinet de la Veytaux a fost un punct de atracție pentru prietenii libertății, care aflau aici sprijin moral, îmbărbătare și speranță. Edgar Quinet a fost deseori vizitat de soții Michelet, de Charles-Louis Chassin (primul său biograf), de socialistul Pierre Leroux și de alți publiciști ai opoziției și simpatizanți republicani. Prin unii dintre aceștia Quinet își trimitea manuscrisele în Franța, pentru a-i fi tipărite acolo.

După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870 și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.

În 1871 (8 februarie) a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.

Mormântul lui Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse, din Paris

A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseul L’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.^[30]

Edgar Quinet a murit la 27 martie 1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.^[31]

Mormântul său se află în Cimitirul Montparnasse, din Paris.

Edgar Quinet by Louis Bochard, 1870 – foto: en.wikipedia.org

* 1817: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie1817 – 23 noiembrie 1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.

William s-a născut la Bruxelles ca fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei și a Țarinei Maria Feodorovna. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart la 18 iunie 1839. Mariajul a fost nefericit. Sofia de Württemberg era liberală și ura înclinațiile spre dictatură. Willem era simplu, conservator și iubea armata.

Regele William și a doua lui soție, Emma.

În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.^[1][2]

În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emmade Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.

William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.

După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.

În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.

Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.

·         1820: Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian (d. 1881)

* 1821: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

Lola Montez în 1851.

• 17 februarie 1821 - se naște în Grange, Comitatul Sligo, Irlanda și este botezată Eliza Rosanna Gilbert.
• 1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
• 1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
• 1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
• 1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
• 1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
• 1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
• 1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
• 1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
• 1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
• 1853 - sosește în mai la San Francisco, se căsătorește cu Patrick Hull în iulie și se mută în Grass Valley, California în august. Pe la mijlocul anului 1850 mariajul ei se destrăma.
• 1855-1856 - face turul Australiei pentru a-și reface averea distrând minerii și căutătorii de aur.
• 17 ianuarie 1861 - moare la New York de pneumonie.

Elizabeth Rosanna Gilbert – foto: ro.wikipedia.org

Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

·         1836: Gustavo Adolfo Bécquer, poet spaniol (d. 1870)

·  1836 – S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române; (d. 1902).

Iosif Goldiş – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif (Ioan) Goldiş (n. 17 februarie 1836, Socodor, Arad – d. 23 martie 1902, Arad) a fost un episcop român, membru corespondent (1882) al Academiei Române Studii la gimnaziile din Szarvas (Ungaria) şi Arad, Institutul teologic la Arad, Academia de Drept din Debreţin, Facultatea de Filosofie a Universită‘ii din Pesta.

Funcţionar în administraţia de stat (1864 – 1869), călugărit în 1869 la Hodoş-Bodrog sub numele losif, hirotonit ierodiacon şi ieromonah (1875), apoi protosinghelş devine profesor la Institutul teologic din Arad (1869- 1873), profesor de Limba şi literatura română la Liceul de Stat din Arad (1873 – 1892), administrator protopopesc la Arad (1878-1880), director al Institutului teologic-pedagogic (1885-1886), preşedinte vicar (şi arhimandrit) al Consistoriului ortodox român din Oradea (1892-1899), episcop al Aradului (ales 2/14 mai 1899, instalat 20 iul. 1899) până la moarte.

- Articole în foile bisericeşti de la Arad: “Speranţa”, “Lumina” (redactor în 1873 – 1874),

- “Biserica şi Scoala“, altele în ziarul “Arad es Videk” din Arad, despre Latinitatea limbii române 1880 – 1881 (traduse în broşură în româneşte), pe baza cărora a fost ales membru corespondent al Academiei Române (22 mart. 1982); alte articole în ziarul:

- ”Alfold” – Arad, traduceri din limba română în maghiară (de ex. piesa La Plevna a lui George Sion); o lucrare cu titlul:

- Schiţă istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din anul 1877-1878. în Iimba germană, în ziarul “Neue Arader Zeitung” (1882 – 1883), o Gramatică a limbii maghiare (1884).

·      1845 - S-a născut Infanta Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și mama regelui Ferdinand al României (d. 1913)

Infanta Antónia a Portugaliei – Prințesă de Hohenzollern - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Infanta Antónia a Portugaliei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:

- Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria

- Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh

- Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei

Antónia de Braganza a murit în Germania în 1913.

* 1856: Joseph-Henri Rosny Ainé este pseudonimul lui Joseph Henri Honoré Boex (n. 17 februarie 1856, Brussels - d. 11 februarie 1940), un autor francez de origine belgiană care este considerat unul dintre întemeietorii literaturii științifico-fantastice moderne. Este autorul primei nuvele SF moderne Xipehuzii (Les Xipehuz) (1887) (apărută în nr. 234 al Colecției de „Povestiri științifico-fantastice”).

·         1861: Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (Helena Frederica Augusta; 17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) a fost fiica lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui Prințesa Helena de Nassau, care prin căsătorie a devenit membră a familiei regale britanice.

S-a născut la Arolsen, capitala principatului Waldeck din Germania. A fost sora: Friedrich, ultimul Prinț de Waldeck și Pyrmont; Marie, prima soție a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg; și Emma, soția regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos (și mama reginei Wilhelmina).

Bunicii materni au fost Wilhelm, Duce de Nassau și a doua soție, Prințesa Pauline de Württemberg. Pauline a fost fiica Prințului Paul de Württemberg și a soției sale, Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen.

Paul a fost fiul lui Frederic I de Württemberg și a soției sale, Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. Augusta a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick-Luneburg și a Prințesei Augusta a Marii Britanii, sora mai mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

·         1862: Mori Ōgai, romancier și poet japonez (d. 1922)

·         1864: Contele Gheorghe (George) Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (n. 17 februarie 1864, Berhomet pe Siret - d. 24 martie 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, șambelan imperial, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei. După Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.

·         1874: Thomas John Watson, Sr. (n. 17 februarie 1874– d. 19 iunie 1956) a fost președintele companiei International Business Machines (IBM),^[2] în timpul căruia compania a crescut între 1914 și 1956, devenind o forță internațională. Watson a dezvoltat stilul caracteristic de management și cultura companiei IBM, transformând-o într-o organizație deosebit de eficientă, operând pe piața mașinilor de calcul cu cartele perforate. Industriaș de marcă,^[3] a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, iar la moartea sa a fost denumit „cel mai mare vânzător al lumii”

* 1875: Prințesa Louise a Danemarcei (Louise Caroline Josephine Sophie Thyra Olga; 17 februarie 1875 – 4 aprilie 1906) a fost prințesă daneză, al treilea copil și fiica cea mare a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Lovisa a Suediei și Norvegiei.

Mama și mătușa Louisei, Prințesa Louise a Suediei și Prințesa Thyra a Danemarcei, după care ea și sora ei au fost numite.

Prințesa Louise s-a născut la Palatul Amalienborg din Copenhaga la 17 februarie 1875. Tatăl ei era Prințul Moștenitor al Danemarcei, mai târziu regele Frederic al VIII-lea. Mama ei era Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și al Norvegiei.

S-a căsătorit cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe(1868–1945), la Palatul Amalienborg, la 5 mai 1896. Cuplul a avut trei copii. Mariajul a fost unul nefericit și Prințesa Louise a petrecut mult timp vizitându-și familia, unde stătea câte 2-3 luni. De asemenea, tatăl ei venea s-o viziteze în fiecare an.

Prințesa Louise a murit la castelul Ratiboritz la 4 aprilie 1906, la vârsta de 31 de ani. Ea și socrul ei, Prințul Wilhelm de Schaumburg-Lippe au murit la cinci ore distanță.^[1] Cauza oficială a morții Prințesei Louise a fost "inflamare cerebrală" cauzată de meningită, după săptâmâni de boală. S-a zvonit că a încercat să se sinucidă prin înecarea în lacul castelului de pe domeniul soțului ei Ratiboritz.

·         1876: Iosif Popovici, lingvist, specialist în slavistică, în fonetică și dialectologie (d. 1928)

·      1877 – S-a născut André Maginot, politician francez (d. 1932)

André Maginot – foto preluat de pe en.wikipedia.org

André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11.12.1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”

·         1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959). A fost un actor român de teatru și film care a debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.

* 1884: Ion D. Enescu (cunoscut și ca I.D. Enescu; n. 17 februarie 1884, Curtea de Argeș - d. 1973, București) a fost un arhitect român, proiectant al mai multor clădiri publice din România și Subsecretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în mai multe guverne interbelice, conducător al Colegiului arhitectilor din România.^[1].

Printre operele sale se numără clădirea Teatrului Dramatic din Galați sau Palatul Arhiepiscopal din Constanța.

·         1888: Otto Stern (n. 17 februarie 1888 la Sohrau, actualmente Żory în Polonia- d. 17 august 1969 la Berkeley, California) a fost un fizician germanamerican. Împreună cu Walther Gerlach, a efectuat experimentul Stern-Gerlach; rezultatele acestuia au pus în evidență proprietăți ale sistemelor microscopice (electroni și atomi) care nu pot fi explicate în cadrul fizicii clasice. Ele ilustrează principii fundamentale ale fizicii cuantice și au dus la formularea ipotezei privitoare la existența momentului cinetic intrinsec al electronului, numit spin.

A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică (1943), cu motivația „pentru contribuția sa la dezvoltarea metodei fasciculelor moleculare și pentru descoperirea momentului magnetic al protonului”.

* 1891 - S-a nascut Mihail Romniceanu, avocat, profesor, politician, victima a represiunii comuniste (d. 1960)

Mihail Romniceanu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, Bucureşti – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licenţiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, politician. (…) a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deţinut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Sighet, Văcăreşti şi a murit în detenţie, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.

* 1910: Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască 

Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică

Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București.

În mai 1955, Alfred Mendelsohn alături Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului

·    1916 – S–a născut Raf Vallone, actor italian (d. 2002)

Raf Vallone in Riso amaro (1949) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Raf Vallone (n. 17 februarie 1916, Tropea – d. 31 octombrie 2002, Roma) a fost un actor italian de film. In 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet; (m.31.10.2002).

·         1917: Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București, România^[1] – d. 19 septembrie 1990, București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

În ianuarie 1936 sosește în București.^[3][4][5] Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați.^[6] La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”.^[7]Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.^[8]

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.^[9] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.^[11] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.^[12] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.^[13]

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,^[14] „Princiar”, „Motanul negru”,^[15] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),^[16] se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Într-un turneu, în anul 1961,^[17] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.^[18]

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967^[19] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.^[20] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București

* 1917: Albert Lester Lehninger (n. 17 februarie 1917 – d. 4 martie 1986) a fost un biochimist american care a cercetat metabolismul energetic. Tratatele sale de biochimie sunt scrieri etalon în acest domeniu. A investigat rolul energetic al mitocondriei.

·         1921: Vera Călin, eseistă născută în România

·         1922 - S-a născut Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american.

* 1924: Sever Suciu (n. 17 februarie 1924, Gâmbuț, Mureș — d. 2 august 1997, Târnăveni) a fost un sculptor român având arta cu ecouri adânci în sculptura naivă populară.

·         1925: Angel Grigoriu, textier român (d. 2001)

·         1929: Nicolae Dan Cristescu, matematician român, membru al Academiei Române

·         1930: Vali Niculescu (n. 17 februarie 1930, București) este o sopranăconsiderată una dintre vocile de aur ale operetei române.

Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.

Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956^[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.

In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.^[1]

Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:

“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”^[2]

Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:

“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"^[3]

Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.

Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă^[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:

"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."

 Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă

·         1932: Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

·         1933 - S-a născut Bobby Lewis, cântăreţ american.

·         1934 - S-a născut actorul american Alan Bates ("Departe de lumea dezlănţuită").

·         1935 - S-a născut Ioan Ladea, specialist în acupunctură şi om de litere (m.15.03.2001).

·         1935 - S-a născut Johnny Bush, cântăreţ american.

·         1939 - S-a născut John Leyton, actor şi cântăreţ britanic.

·         1939: Constantin Dicu, regizor român de film TV

·         1941 - S-a născut Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941: Mihai Ursachi, scriitor român (d. 2004)

·         1942: Ilie Cioartă, pictor român

·         1944: Robert Dessaix, romancier, eseist și jurnalist australian

* 1944: Karl William Jenkins (n. 17 februarie 1944) este un muzician și compozitor galez. Jenkins a fost declarat ofițer al Order of the British Empire în Lista de Onoruri a Anului Nou pe anul 2005. Fost membru al formației Soft Machine.

·         1947 - S-a născut Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană.

* 1947: Yukio Hatoyama (鳩山由紀夫 Hatoyama Yukio^?) (n. 11 ianuarie 1947) este un politician japonez. A fost ales prim-ministru al Japoniei ca urmare a scrutinului din 30 august 2009 și a avut acest post până la 8 iunie 2010, când a demisionat.* 1948: Valentin Ceaușescu (n. 17 februarie 1948) este un fizician român, fiul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu. Este cunoscut și pentru implicarea, în perioada comunistă, în conducerea clubului de fotbal Steaua București. Prin activitatea sa managerială a clubului românde fotbal a contribuit decisiv la câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla, în Spania.

Fiul cel mare al fostului șef de stat român, Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena, Valentin Ceaușescu a urmat cursurile Școlii Petru Groza, unde a terminat studiile liceale în anul 1965. În următorii doi ani a fost student al Facultății de Fizică din București, după care a urmat și a absolvit cursurile prestigiosului Imperial College din Londra.

În 1970 s-a reîntors în țară, angajându-se la Institutul de Fizică Atomică.

În același an, la 3 iulie, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, fiica lui Petre Borilă și a comunistei de origine evreiască Ecaterina Abraham, cu care are un fiu, Daniel Valentin, născut în 1981. Valentin și Iordana au divorțat în 1988. În 1995, Valentin Ceaușescu s-a recăsătorit. Din această a doua căsătorie, fizicianul are o fată, Alexandra, născută în 1996.

În prezent este pensionar și trăiește în București

După arestarea în decembrie 1989 a părinților săi, Nicolae și Elena Ceaușescu, Valentin a plecat din București, împreună cu prietena lui, viitoarea soție, și s-a ascuns la un prieten. La 25 decembrie 1989, chiar în ziua în care părinții săi au fost executați, a fost arestat și acuzat formal de subminare a economiei naționale. A fost apoi ținut în detenție la Domnești până în august 1990.

Valentin Ceaușescu este un bibliofil și colecționar de artă pasionat, care a acumulat de-a lungul a peste patru decenii și jumătate numeroase piese valoroase. După arestarea sa ilegală din 25 decembrie 1989 i s-a confiscat, de către organele de stat de atunci, o importantă parte a colecției sale de artă și cărți. După multe "bătălii" juridice, în numeroase din curțile de justiție post-decembriste, colecționarul a reușit să recupereze aproape toate piese sale, cu excepția tabloului „Natură statică cu ulcică de aramă” de Gheorghe Petrașcu, încă "sechestrat" de Muzeul Național de Artă al României, ^[2]în ciuda existenței unei sentințe definitive de returnare a picturii dată de Curtea Supremă de Justiție a României din 19 aprilie 2007. 

·         1949: Ioan Mircea Pașcu, (n. 17 februarie 1949, Satu Mare) este om politic român, membru al Partidului Social Democrat, vicepreședinte al Parlamentului European^[4][1], profesor titular al cursurilor Mari teme ale politicii mondiale, Politica externă a României, Relațiile Externe ale Uniunii Europene ținute la Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană din SNSPA.

Căsătorit, tată a trei fete, Pașcu este unul din fondatorii Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, al cărei Departament de Relații Internaționale l-a condus între anii 1990 și 1996.

·         1950: Octavian Doclin, poet român

* 1950: Dumitru Lupescu (n. 17 februarie 1950) este un deputat român, ales în 2016

·         1951: Ion Lilă, scriitor român

·     1951 - S-a nascut Octavian Belu, antrenor de gimnastică artistică.

Octavian Bellu – foto preluat de pe www.facebook.com

Octavian Ioan Atanase Bellu (n. 17 februarie 1951, Ploiești) este un antrenor român de gimnastică, care coordonează activitatea lotului olimpic de gimnastică feminină, pe care l-a mai antrenat în perioada 1981 – 2005.

·         1952: Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este un scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român. Stelian Tănase este Președintele Societății Române de Radio și Televiziune.

Stelian Tănase a absolvit Facultatea de Filosofie din București a Universității din București în 1977. Înainte de 1989, a scris trei cărți, din care două au fost interzise de cenzura comunistă, fiind publicate abia după căderea regimului comunist. Stelian Tănase a fost un participant activ la în evenimentele protestatare, revoluționare, din 21-22 decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist totalitar. Imediat după schimbarea regimului, Stelian Tănase a devenit în cîteva săptămîni o personalitatate de referință a societății civile românești, fiind membru și primul președinte al Grupului pentru dialog social (GDS) (din care la înființare mai făceau parte Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru ș.a.m.d); a fost unul dintre fondatorii și redactorul-șef al revistei ”22”, publicată de GDS, împreună cu Dan Pavel, Gabriela Adameșteanu, Rodica Palade ^[2]. Inițial, revista 22avea un tiraj de peste 150.000 de exemplare, iar impactul ei a fost deosebit asupra societățitii civile din România; editorialele semnate de Stelian Tănase prezentau ”pentru prima dată articulate în mod coerent argumentele cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii fenesniste a țării și la supraviețuirea corpului monstruos al comunismului, în ciuda dispariției sale ca sistem”^[3]. Stelian Tănase a fost una dintre cele mai active personalități publice implicate în demonstrațiile maraton intrate în istoria postcomunistă sub numele de ”fenomenul Piața Universității”, alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marian Munteanu, Octavian Paler, Victor Rebengiuc, Gheorge Zamfir; aceste manifestări împotriva Frontului Salvării Naționale, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan & ceilalți lideri feseniști, au pregătit fenomenele organizate de opoziție și luptă politică, de la Alianța Civică la Convenția Democratică din România ^[4].

În continuarea implicării sale civice, a fost unul dintre primii membri ai Alianței Civice, fondate de Ana Blandiana și alți militanți civici. Spre deosebire de alți colegi din Alianța Civică, Stelian Tănase era adeptul implicării directe a intelectualilor critici în viața politică; drept urmare, a fost în 1991 unul dintre fondatorii Partidului Alianței Civice, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, Alexandru Popovici, Nicolae Constantinescu; PAC a fost pe 26 noiembrie 1991 unul dintre partidele fondatoare ale Convenției Democratice. ^[5]. A fost ales vicepreședinte al Partidului Alianței Civice, în 1991. A devenit deputat în Parlamentul României în 1992, candidând pe listele Convenției Democratice. La sfîrșitul anului 1992, Stelian Tănase (împreună cu Dan Pavel) a înființat prima revistă de științe politice din România postcomunistă, Sfera Politicii^[6]. Membru al grupului PAC-PL'93, a devenit liderul grupului parlamentar PAC în 1993, când cele două partide s-au separat. Între alte responsabilități, a fost vicepreședinte al comisiei pentru relații externe a Camerei Deputaților ^[7].

După alegerile din 1996, Stelian Tănase a ieșit din viața politică activă și s-a dedicat activităților sale de scriitor, realizator media, precum și carierei profesionale în domeniul științelor politice. În această perioadă este beneficiarul unor granturi oferite de Școala Woodrow Wilson (1994) și de Fundația Fulbright (1997) ^[8]. În perioada postcomunistă, cînd mulți dintre participanții la evenimentele revoluționare din 1989 s-au zbătut să obțină avantaje de pe urma participării reale sau fictive la doborîrea comunismului, Stelian Tănase a refuzat să capitalizeze statutul de ”revoluționar”, fiind implicat în fondarea Asociației Revoluționarilor Fără Privilegii (Președinte - Radu Filipescu; vicepreședinți - Ion Caramitru, Dan Pavel; membri Marius Oprea, Victor Rebengiuc, Stelian Tănase ș.a.m.d.). Una dintre constantele sale preocupări postcomuniste a fost legată de studierea arhivelor comunismului; Stelian Tănase a fost unul dintre primii cercetători români care au intrat în arhivele fostei poliții politice, Securitatea; pe vremea cînd era deputat, a făcut numeroase cereri către autorități pentru a i se permite accesul la arhivele SRI, unde erau păstrate dosarele Securității, iar pînă la urmă a obținut accesul, cu mult înaintea altor cercetători. Studiul arhivelor Securității s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți despre personalitățile urmărite de Securitate (vezi mai jos, ”Opera literară și științifică”). Una dintre cele mai mari surprize ale cercetării arhivelor a fost legată de descoperirea faptului că unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi și coleg de facultate îl monitorizase și îl ”turnase” la Securitate^[9], chiar și în ultimele săptămîni ale regimului comunist . A obținut doctoratul în sociologie politică la SNSPA in 1996. În 1997, este profesor delegat la UCLA.

Realizator al unor talk showuri pe teme politice sau culturale la posturile de televiziune TVR, Antena 1 și Realitatea TV. În prezent, este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București.

A susținut conferințe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum și la prestigioase universități americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York. Este laureat a numeroase premii de televiziune, și premii literare. Lucreaza ca editor coordonator al revistei Sfera Politicii.

A fost o perioadă angajat al concernului de presă Realitatea aparținând lui Sorin Ovidiu Vântu, având două emisiuni săptămânale la Realitatea TV și numeroase articole în Cotidianul. A continuat să publice în revista 22 și după ce a părăsit colegiul redacțional. În 2006, Stelian Tănase a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscută și sub numele ”Comisia Tismăneanu”), alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub ^[10].

La data de 28 septembrie 2010 a fost numit în funcția de director general al postului Realitatea TV.^[11]. Ulterior, a demisionat din funcție, datorită dificultăților întîmpinate în punerea în practică a programului de restructurare a postului pe modelul BBC. În decembrie 2013, după ce primul nominalizat în funcție, Bogdan Rareș, nu a fost votat de Parlament, a fost numit Președinte interimar al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), la propunerea Partidului Național Liberal, care nu ieșise încă din Uniunea Social Liberală. Ulterior, în ciuda ieșirii PNL din USL și a zvonurilor privind faptul că nu va fi susținut de PSD și premierul Victor Ponta, în iunie 2014, cele două camere reunite ale Parlamentului României au votat numirea lui Stelian Tănase în funcția de Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune^[12].

Pe 19 aprilie 2014 a suferit un infarct miocardic, fiind internat la secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Fundeni din București.^[13]

În data de 23 octombrie 2014, intr-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a Regelui Mihai I al României, decorație inmânată de Principesa Moștenitoare Margareta a României.Dupa eveniment a fost urmat un dineu care a avut loc în Sufrageria de Stat a Castelului Peleș. Printre personalitățile care au mai fost decorate s-au aflat Draga Olteanu-Matei și Tamara Buciuceanu, , care au primit Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, și interpretele de muzică populară Sofia Vicoveanca și Maria Ciobanu, cărora le-au fost înmânate însemnele Ordinului Coroana României în grad de Cavaler.^[14]

A realizat emisiunea radiofonică „Conversația de joi seara”, la Radio Contact și emisiunile de televiziune „2 plus 1” și „Orient Express”, la Antena 1^[15] și „Zece și un sfert”, la Realitatea TV^[16].

La sfârșitul anului 2003 a realizat, pentru trei luni, talk-show-ul „Mașina de tocat” la postul public de televiziune TVR 1^[17]. Conform informațiilor de presă, emisiunea a fost oprită datorită intervenției PSD, partidul aflat la putere la acea vreme^[17][18][19].

În septembrie 2010, realiza emisiunile „3x3” și „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV^[11]. După ce a fost nominalizat ca Președinte interimar al SRTV, Stelian Tănase a declarat public că nu va apărea în emisiunile Televiziunii Române cîtă vreme va fi conducătorul respectivei instituții 

Opera lui Stelian Tănase are trei părți importante: textele ficționale (literatura), textele nonficționale (știință politică, istorie, cercetarea arhivelor), memorialistica. O parte semnificativă dintre cărțile nonficționale reprezintă rodul cercetărilor de decenii făcute de Stelian Tănase în arhivele comunismului românesc, arhivele PCR și arhivele fostei poliții politice, Securitatea. Despre romanele lui Stelian Tănase au scris mai mulți critici literari.

* 1953: Nina Josu (n. 17 februarie 1953, Țiganca, Moldova) este o poetă și ziaristă din Republica Moldova.

S-a născut într-o familie de intelectuali.^[1] A studiat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”^⁠(d) din Moscova în anii 1971-1976.^[2]

Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,^[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.^[1]

Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață(2000).^[2][3]

Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.^[2]

În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.^[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.^[2]

Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).^[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”

·         1954 - S-a nascut Rene Russo, actriță de film americană.

Rene Russo (1996) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rene Marie Russo (n. 17 februarie 1954) este o actriță, producătoare și fost model american.

* 1954: Don Coscarelli, Jr. (născut la 17 februarie 1954, Tripoli, Libia) este un regizor american de film, producător și scenarist^[1] cel mai bine cunoscut pentru realizarea unor filme de groază. A regizat seria de filme Phantasm^[2] sau filme precum The Beastmaster și Bubba Ho-Tep

·         1955 - S-a nascut Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel.

Mo Yan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mo Yan (n. 17 februarie 1955) este pseudonimul sub care scrie Guan Muoye, un scriitor chinez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012, fiind considerat autorul, care cu realism halucinant îmbină povești populare, istorie și contemporaneitate”. Mo Yan este membru al Partidului Comunist Chinez și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din China.

·      1961 - S-a nascut Andrei Korotaev, antropolog, istoric și economist rus.

Andrey Korotayev over the Rift Valley, North Tanzania, November 2008 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Andrei Korotaev (n. 17 februarie 1961) este un antropolog, istoric și economist rus. El este directorul Centrului pentru Orientul Apropiat de la Moscova. Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, locul omenirii în Univers.

·         1963 - S-a nascut Michael Jordan, jucător de baschet american.

Michael Jordan (1998) – foto preluat de pe www.nba.com

Michael Jeffrey Jordan (n. 17 februarie 1963, Brooklyn, New York, SUA) a fost un jucător profesionist american de baschet, actualmente om de afaceri și proprietar majoritar la clubul de baschet Charlotte Hornets. Biografia sa de pe site-ul NBA spune, “Michael Jordan este recunoscut ca cel mai mare jucător de baschet al tuturor timpurilor“. Jordan a fost unul dintre sportivii cei mai comercializați ai generației sale și a fost cel mai important instrument în popularizarea NBA în jurul lumii în anii 1980 și 1990.

·         1964: Dragoș Petre Dumitriu, politician român

* 1965: Michael Benjamin Bay (născut la 17 februarie 1965) este un regizor și producător de film american. A fost născut la Los Angeles. Este cunoscut pentru filmele sale cu buget mare. Dintre cele mai importante pelicule ale sale pot fi menționate Bad Boys (1995, cu Will Smith), The Rock (1996, cu Sean Connery și Nicolas Cage), Armageddon (1998, cu Bruce Willis și Ben Affleck), Bad Boys 2 (2003, cu Will Smith), Transformers (2007), Transformers 2: Răzbunarea celor învinși (2009) și Transformers 3: Fața ascunsă a Lunii (2011).* 1969: Răzvan Lucescu (n. 17 februarie 1969 în București) este un fost jucător român de fotbal, în prezent antrenor al echipei PAOK Salonic.* 1970: Dominic Haakon Myrtvedt Purcell^[1] (n. 17 februarie 1970), cunoscut pe larg ca Dominic Purcell, este un actor englez de origini norvegiană și irlandeză, care activează în SUA și este cunoscut în special pentru rolurile jucate în John Doe și Prison Break difuzate de Fox și rolul lui Dracula din Blade: Trinity.* 1971: Denise Lee Richards (n. 17 februarie 1971)^[1] este o actriță americană și fost fotomodel. Ea a devenit celebră la sfârșitul anilor 1990, după o serie de filme care i-au pus în valoare sex appeal-ul, printre care Starship Troopers, Wild Things și The World Is Not Enough. Richards a fost alesă ca "Worst Supporting Actress" în 1999 la Razzie Awardspentru rolul ei în "Wild Things, and The World Is Not Enough". În 2003 apare în Pur și simplu dragoste.

·         1972: Billie Joe Armstrong, solist Green Day

·         1974: Al-Muhtadee Billah, prinț moștenitor al Brunei

* 1974: Csaba Ferenc Asztalos (n. 17 februarie 1974, Baia Mare) este un juristși politician maghiar din România, fost membru al UDMR, formațiune din care a demisionat în septembrie 2013. În prezent este președintele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la al doilea mandat.

* 1974: Jeremiah "Jerry" O'Connell (n. 17 februarie 1974, New York) este un actor american, cel mai cunoscut pentru rolurile Quinn Mallory din serialul TV Călătorii în lumi paralele (Sliders), Andrew Clements din My Secret Identity, Vern Tessio din filmul Prietenii (Stand by Me), Derek din Scream 2, Charlie Carbone din Cangurul Jack (Kangaroo Jack) și Detectivul Woody Hoyt din Jordan (Crossing Jordan). A interpretat rolul lui Pete Kaczmarek din serialul CBS Avocați în Las Vegas (The Defenders) până la anularea serialului în 2011. A mai apărut în filmul de comedie de groază Piranha 3D și în Scary Movie 5.

* 1976: Svein Berge (n. 17 februarie 1976, Tromso, Norvegia) este unul din cei doi membri ai grupului Röyksopp.

* 1976: Almira Scripcenco, alternativ Elmira Scripcenco sau Elmira Scripcenco-Lautier^[1] (n. 17 februarie 1976, în Chișinău) este o șahistăfranceză, cu titluri de Maestru Internațional FIDE și Woman Grandmaster. Almira Scripcenco este fiica șahistei și matematicianei Naira Agababean, Antrenor Emerit al Moldovei la Șah, și a șahistului moldovean Tudor Scripcenco.

* 1980: Rahamim „Klemi” Saban (n. 17 februarie 1980, în Netanya) este un fost jucător de fotbal israelian care a activat pe postul de fundaș dreapta

·         1981: Paris Whitney Hilton (n. 17 februarie 1981) este o celebritate din Statele Unite ale Americii și o moștenitoare a imperiului financiar constituit din hotelurile Hilton, precum și a celorlalte proprietăți imobiliare ale tatălui său. Pe lângă faptul că este o persoană foarte mediatizată, ea este fotomodel și actriță. Ea a fost descrisă drept o "celebutantă", un amestec indedit de "celebritate" și "debutantă"

Hilton s-a născut în New York City, ca primul născut dintre cei patru copii ai lui Richard Hilton și Kathy Richards. Sora sa mai mică este Nicky Hilton, iar frații săi sunt Barron Hilton II și Conrad Hilton II.

În partea maternă a familiei sale, Hilton este nepoata a doi copii vedete din anii '70, Kim Richards și Kyle Richards, care au apărut în filmul Escape to Witch Mountain și programe TV precum Nanny and the Professor, Little House on the Prairie și mai apoi ER. Prin alianță, ea este de asemenea rudă cu Zsa Zsa Gabor (actrița născută în Ungariacare s-a căsătorit cu străbunicul lui Paris, Conrad Hilton) precum și cu Elisabeth Taylor (primul soț al actriței a fost chiar unchiul lui Paris Hilton, Conrad Nicholson Hilton Jr.).

Bunicii paterni sunt președinții lanțului hotelier Barron Hilton și soția sa, fosta Marilyn Hawley, iar străbunicii paterni au fost fondatorii hotelurilor Hilton Conrad Hilton și prima sa soție, Mary Barron. Când Conrad Hilton a decedat în 1979, el nu le-a lăsat prin testament nimic copiilor săi sau celorlator descenți. Barron Hilton a contestat această decizie și a câștigat în 1988. Conform revistei Forbes în 2005, valoarea netă a averii lui Barron Hilton era estimată la puțin peste 1 miliard de dolari americani, din care se așteaptă ca Paris să moștenească puțin mai mult de 50 de milioane de dolari.

În copilărie Hilton s-a mutat între mai multe case exclusiviste, incluzând aici un apartament în hotelul Waldorf-Astoria din Manhattan, Beverly Hills și the Hamptons. În momentul de față, părinții săi dețin o casă estimată la 30.5 milioane de dolari în Bel Air, o proprietate de 12.3 milioane în the Hamptons, precum și o casă de 10 milioane pe colinele de la Hollywood (Hollywood Hills) în care ea și sora ei stau pentru a avea parte de intimitate și de acces rapid la cluburile din Los Angeles.

Paris Hilton a debutat în iulie 2006 cu single-ul "Stars are blind" care va fi urmat de un album, pregătit de lansare pe 22 august 2006.

Paris Hilton (2009) foto preluat de pe en.wikipedia.org

* 1981: Tiberiu Gabriel Bălan (n. 17 februarie 1981,^[1] Ocna Mureș, România) este un fotbalist român retras din activitate.

* 1981: Hugo Miguel Magalhaes Évora (n. 17 februarie 1981) este un fotbalist portughez. Între 2007 și 2009 a jucat la echipele românești Ceahlăul, FC Știința Bacău și Luceafărul Lotus.

* 1982: Adriano Leite Ribeiro (n. 17 februarie 1982,^[1] Rio de Janeiro, Brazilia), cunoscut sub numele de Adriano, este un fotbalist brazilian, care evoluează la clubul francez Le Havre.

* 1982: Ștefan Vasile (n. 17 februarie 1982) este un canoist de origine română, vice-campion european în 2012 la proba de K-4 1000 m

.* 1985: Iulian Mamele (n. 17 februarie 1985, București, România) este un fotbalistromân care evoluează la echipa Concordia Chiajna pe postul de fundaș central.

* 1988: Iurie Livandovschi,^[1] uneori scris și Levandovschi^[2] (n. 17 februarie1988, Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de atacant.

* 1988: Vasîl Anatoliovici Lomacenko (n. 17 februarie 1988) este un boxer ucrainean.* 1989: Daniel Georgievski (în macedoneană Даниел Георгиевски; n. 17 februarie 1989, Blacktown, Sydney, Australia) este un fotbalist macedonean care joacă pentru echipa Newcastle Jets și pentru echipa națională de fotbal a Macedoniei, ca fundaș dreapta.

* 1991: Elena Mirela Lavric (n. 17 februarie 1991, în Armășoaia, județul Vaslui) este o atletă din România, care s-a specializat la proba de 800 de metri. Reprezintă România la Jocurile Olimpice de vară din 2012.

* 1991: Miral Samardžić (n. 17 februarie 1991, Jesenice, Yugoslavia) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.

Decese

·    395 - În urma decesului împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman este împărțit definitiv în Imperiul Roman de Răsărit sub Arcadius, și Imperiul Roman de Apus sub Honorius.

În vremea lui Valens, vizigoții, fiind atacați de huni, au cerut azil în imperiu; dar apoi, datorită modului lor de viață migrator și dificultăților de adaptare la condițiile grele de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în Bătălia de la Adrianopol. Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ca religie oficială în 380. În 381 se va fi ține la Noua Romă (Constantinopol) cel de-al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius: Arcadius (395-408) în Răsărit (est) și Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația). După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați.

·  1468 - A murit Skanderbeg, eroul naţional al poporului albanez conducătorul luptei împotriva dominaţiei otomane; (n. 1405).

Gerge Kastrioti – foto: en.wikipedia.org

Gerge Kastrioti (Gjergj Kastrioti) (6 mai 1405 – 17 ianuarie 1468), cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminentă figură a istoriei Albaniei și, totodată, eroul național al acestei țări și al poporului albanez. A condus între 1443 și 1468 lupta împotriva Imperiului Otoman, obținând victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456), Mokra (1462), eliberând în mare parte teritoriul albanez, cu centrul în orașul Krujë.

·         1834: Giovanni Aldini, fizician italian (n. 1762)

* 1861: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

Lola Montez în 1851.

• 17 februarie 1821 - se naște în Grange, Comitatul Sligo, Irlanda și este botezată Eliza Rosanna Gilbert.
• 1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
• 1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
• 1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
• 1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
• 1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
• 1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
• 1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
• 1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
• 1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
• 1853 - sosește în mai la San Francisco, se căsătorește cu Patrick Hull în iulie și se mută în Grass Valley, California în august. Pe la mijlocul anului 1850 mariajul ei se destrăma.
• 1855-1856 - face turul Australiei pentru a-și reface averea distrând minerii și căutătorii de aur.
• 17 ianuarie 1861 - moare la New York de pneumonie.

Lola Montez
Lola Montez (1847), portret de Joseph Karl Stieler pentru regele Ludwig I al Bavariei și Galeria sa de Frumuseți din Munchen
Date personale
Nume la naștere	Marie Dolores Eliza Rosanna Gilbert
Născută	23 iunie 1818 sau 17 februarie 1821 Limerick, Irlanda sau Grange, County Sligo, Irlanda
Decedată	17 ianuarie 1861 New York City, U.S.
Înmormântată	Cimitirul Green-Wood[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Edward Gilbert[*][1] Eliza Gilbert[*]
Căsătorită cu	George Trafford Heald[*] (din 19 iulie 1849)
Cetățenie	Irlanda
Ocupație	dansatoare[*] actriță de teatru[*] socialite[*]
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Partener(ă)	Ludovic I al Bavariei

* 1874: Infanta Maria Teresa a Portugaliei (29 aprilie 1793 – 17 ianuarie 1874) a fost primul copil al regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a reginei Charlotte de Spania și moștenitoare a tronului Portugaliei între 1793 și 1795, până la nașterea fratelui ei, António Pio.

Maria Teresa s-a născut la Ajuda, Lisabona în 1793. Ca primul născut al unui monrah portughez a primit titlul de Prințesă de Beira (acordat moștenitorului tronului). A fost primul copil din cei nouă ai regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și ai reginei Carlota Joaquina, care era fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei.

Maria Teresa de Braganza

S-a căsătorit la 13 mai 1810 la Rio de Janeiro (unde familia regală se afla în exil din cauza războaielor napoleonice) cu vărul ei, infantele Pedro Carlos, Prinț al Spaniei și Portugaliei. A devenit văduvă la 26 mai 1812 și însă curând a născut singurul ei copil, un fiu, Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei(1813–75).

Foarte conservatoare, a fost o aliată a fratelui ei mai mic, Miguel I al Portugaliei, în încercarea de a obține tronul Portugaliei (războiul civil din 1826-34) și o aliată a cumantului ei, infantele Don Carlos, Conte de Molinaîn încercarea de a obține tronul Spaniei. În ultimii ani de domnie ai unchiului ei Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Teresa a locuit la Madrid și a complotat pentru întărirea poziției lui Don Carlos la succesiune. A participat la Primul Război Carlist (1833–39) fiind un susținător de frunte al carlismului. Sora ei, Maria Francisca, soția lui Carlos, a murit în 1834.

În 1838 s-a recăsătorit cu cumnatul ei, Infantele Carlos, Conte de Molina. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii însă ea i-a îngrijit pe copii ei vitregi care îi erau și nepoți buni. Din cauza războiului civil au părăsit Spania și nu s-au mai întors niciodată. Maria Teresa a murit la Trieste la 17 ianuarie 1874 supraviețuind celui de-al doilea soț 19 ani.

Teresa
Prințesă de Beira
Date personale
Nume la naștere	Maria Teresa Francisca de Assis Antónia Carlota Joana Josefa Xavier de Paula Micaela Rafaela Isabel Gonzaga of Braganza
Născută	29 aprilie 1793 Ajuda, Lisabona
Decedată	17 ianuarie 1874 (80 de ani) Trieste, Italia
Părinți	Ioan al VI-lea al Portugaliei Charlotte de Spania
Frați și surori	Pedro I al Braziliei Maria Isabel a Portugaliei Infanta Maria Francisca a Portugaliei Infanta Maria da Assunção a Portugaliei Infanta Ana de Jesus Maria a Portugaliei Miguel I al Portugaliei Francisco António, Prince of Beira[*] Infanta Isabel Maria a Portugaliei
Căsătorită cu	Pedro Carlos, Prinț al Spaniei și Portugaliei Infantele Carlos, Conte de Molina
Copii	Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bragança

·       1893: A decedat Rutherford B. Hayes, cel de-al 19-lea preşedinte al SUA; (n. 04.10.1822).

Rutherford Birchard Hayes – foto: ro.wikipedia.org

Rutherford Birchard Hayes, adesea Rutherford B. Hayes (n. 4 octombrie 1822; d. 17 ianuarie 1893), a fost un politician, avocat, lider militar american și cel de-al nouăsprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind un singur mandat (1877 – 1881). Originar din statul Ohio, membru al Partidului Republican și candidat prezidențial al acestuia în alegerile prezidenţiale din 1876, a obținut victoria în alegeri după o luptă extrem de strânsă cu Samuel Tilden, fapt care a făcut ca acele alegeri să fie marcate de multiple controverse în legătură cu cine ar fi fost adevăratul câștigător. Hayes nu a candidat din nou la alegerile prezidenţiale din 1880, ținându-și promisiunea făcută după iscarea controverselor legate de alegerile din 1876. Rutherford B. Hayes a murit în Fremont, Ohio, în 1893, în urma complicațiilor cauzate de un atac de cord anterior.

·         1897 - A murit ofiţerul Pavel Zăgănescu, comandant al detaşamentului de pompieri care a luptat, la 13 septembrie 1848, la cazarma de pe Dealul Spirii din Bucureşti, împotriva trupelor turceşti sosite în Ţara Românească să înfrângă Revoluţia de la 1848

* 1897: Grigore Silași (n. 27 ianuarie 1836, Beclean, Bistrița-Năsăud - d. 17 ianuarie 1897, Năsăud) a fost un preot greco-catolic (protopop), filolog și folclorist român, membru de onoare al Academiei Române (1877).

Între anii 1872–1886 a fost șeful catedrei de limba și literatură română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, universitate cu limba de predare maghiară, unde a fost urmat de Grigore Moldovan. În anul universitar 1883-1884 a fost decan al facultății de litere.

·         1908: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (italiană Ferdinando IV, Granduca di Toscana^[1]; 10 iunie 1835 – 17 ianuarie 1908) a fost ultimul Mare Duce de Toscana din 1859 până în 1860. Casa de Habsburg-Lorena a continuat să dețină titlul de pretendent la tron până la sfârșitul Primului Război Mondial.

Născut la Florența, a fost al patrulea copil și primul fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

El și familia sa au fost obligați să părăsească Florența la 27 aprilie 1859 odată cu izbucnirea unei revoluții care a inspirat izbucnirea unui război de către Franța și Sardinia-Piemont împotriva Austriei, război care a făcut parte din unificarea Italiei. Familia s-a refugiat în Austria. După sfârșitul războiului, Leopold al II-lea a abdicat la 21 iulie iar fiul său Ferdinand i-a succedat ca Mare Duce.

Ferdinand nu s-a putut întoarce la Florența pentru a cere tronul și Adunarea Națională a Toscanei l-a detronat după numai o lună, la 16 august. Ferdinand încă spera să-și recapete tronul deoarece atât Franța cât și Austria i-au promis să recunoască drepturile sale prin armistițiul de la Villafranca. Totuși nici o putere nu a fost dispusă să facă ceva pentru restaurarea lui. Regatul Sardiniei a anexat Toscana la 22 martie 1860 încheind speranțele lui Ferdinand de a obține tronul.

Ferdinand și-a petrecut restul vieții în exil în Austria. A murit la Salzburg în 1908.

S-a căsătorit prima dată la Dresda la 24 noiembrie 1856 cu Prințesa Anna de Saxonia (1836-1859), fiica regelui Ioan I de Saxonia. Împreună au avut doi copii:

• Arhiducesa Maria Antonietta Leopoldina Annunziata Anna Amalia Giuseppa Giovanna Immacolata Tecla (10 ianuarie 1858 - 13 aprilie 1883). A devenit stareță la mănăstrirea Theresia din Hradschin, Praga.
• O fiică născută și decedată în 1859

S-a recăsătorit la 11 ianuarie 1868 la Frohsdorf cu Prințesa "Alix" de Parma (1849-1935), fiica lui Carol al III-lea de Parma. Împreună au avut zece copii:

• Arhiducele Leopold Ferdinand, Prinț de Toscana (1868–1935). El a renunțat la titlurile lui la 29 decembrie 1902 și a luat numele de Leopold Wölfling. S-a căsătorit de trei ori.
• Arhiducesa Luise, Prințesă de Toscana (1870–1947)
• Arhiducele Josef Ferdinand, Prinț de Toscana (1872–1942). S-a căsătorit prima dată cu Rosa Kaltenbrunner și, după divorț, s-a recăsătorit cu Gertrud Tomanek, cu care a avut copiie. Ambele căsătorii au fost morganatice.
• Arhiducele Peter Ferdinand, Prinț de Toscana (1874–1948). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii și au avut copii.
• Arhiducele Heinrich Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1878–1969). General major în armata austriacă. Căsătorit morganatic cu Maria Karoline Ludescher; au avut copii.
• Arhiducesa Anna Maria Theresia, Prințesă de Toscana (1879–1961). Căsătorită cu Johannes, Prinț de Hohenlohe-Bartenstein.
• Arhiducesa Margareta, Prințesă de Toscana (1881–1965)
• Arhiducesa Germana, Prințesă de Toscana (1884–1955)
• Arhiducele Robert Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1885–1895)
• Arhiducesa Agnes Maria, Prințesă de Toscana (1891–1945)

Ferdinand al IV-lea
Date personale
Nume la naștere	Ferdinando Salvatore Maria Giuseppe Giovanni Battista Francesco Lodovico Gonzaga Raffaele Ranerio Gennaro
Născut	10 iunie 1835 Florența
Decedat	17 ianuarie 1908 (72 de ani) Salzburg, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Johann Salvator de Austria Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[*] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]
Căsătorit cu	Prințesa Alice de Parma Prințesa Anna de Saxonia
Copii	Arhiducele Leopold Ferdinand Louise, Prințesă de Saxonia Arhiducele Iosif Ferdinand Arhiducele Peter Ferdinand
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Mare Duce de Toscana
Domnie	21 iulie 1859 – 22 martie 1860
Predecesor	Leopold al II-lea Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana împreună cu frații săi: în picioare, de la stânga la dreapta: Arhiducele Johann Salvator (Orth) (1852-?1890), Ludwig Salvator (1847-1915); jos, de la stânga la dreapta: Ferdinand al IV-lea și Karl Salvator (1839–1892).

* 1911: Sir Francis Galton, FRS (n. 16 februarie 1822 – d. 17 ianuarie 1911), văr al lui Douglas Strutt Galton, văr al lui Charles Darwin, a fost un polimatvictorian englez: antropolog, eugenist, explorator tropical, geograf, inventator, meteorolog, proto-genetician, psihometrician și statistician. El a fost numit cavaler în 1909.

Galton a produs peste 340 de lucrări și cărți. El a creat, de asemenea, conceptul statistic de corelație și a promovat pe scară largă regresia către medie. El a fost primul care a aplicat metode statistice pentru studia diferențele umane și inteligența ereditară și a introdus utilizarea chestionarelor și a sondajului pentru colectarea de date de la comunitățile umane, de care avea nevoie pentru lucrările genealogice și biografice și pentru studiile sale antropometrice.

El a fost pionier în eugenism, a utilizat pentru prima oară termenul în sine și expresia „natura versus educație” („nature versus nurture”). Cartea sa Hereditary Genius (1869) a fost prima încercare de a studia social științific geniul și măreția.^[1]

Ca investigator al minții umane, el a fondat psihometria (știința de măsurare a facultăților mintale), precum și psihologia diferențială și ipoteza lexicală a personalității. El a inventat o metodă de clasificare a amprentelor digitale, care s-a dovedit utilă în domeniul științei medico-legale. El a realizat, de asemenea, o cercetare privind puterea rugăciunii, concluzionând că nu avea nici un efect asupra longevității celor pentru care s-au rugat.^[2] Ca inițiator al meteorologiei științifice, el a conceput prima hartă meteorologică, a propus o teorie a anticiclonilor și a fost primul care a stabilit un registru complet pe termen scurt al fenomenelor climatice la scară europeană.^[3] El a inventat, de asemenea, Fluierul Galton pentru testarea capacității de auz diferențiat.^[4]

În 1877 a introdus conceptul de medie condiționată , adică speranța matematică a variabilei aleatoare Y, atunci când variabilei aletoare 'X i se dă o valoare determinată. De asemenea, a descoperit fenomene interesante: a calculat la un pictor numărul de aplicări de penel pe un portret, numărul împletiturilor unei perechi de ciorapi, numărul suplimentar de ani de viață de care se bucură membri unei familii etc. A introdus dactiloscopia la Scotland Yard, a înființat Eugenic Society, care a pledat pentru creșterea rasei umane pe principii raționale.

Unii contemporani l-au caracterizat drept excentric, iar alții au considerat că opera sa este serioasă și prezintă un înalt nivel de importanță.

* 1913: Carol Scrob (n. 21 iulie 1856, Săbăoani, România^[1] – d. 17 ianuarie 1913, București, România) a fost un poet român.

Este fiul Emiliei și al lui Francisc Scrob, medic. În Războiul pentru Independență din 1877, Scrob, absolvent al Liceului Național din Iași (promoția 1877), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Senti­mentalul ofițer scria versuri care apăreau în „Stindardul” (1876) și în „Literatorul” (1880-1884). În 1881 Alexandru Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societății de la „Literatorul”. Colaborează la „Revista literară”, „Peleșul”, „Curierul”, „Universul”, „Minerva literară ilustrată” și scoate revista „Viitorul țărei” (1902).^[2] Publică volumele Rime pierdute (1881), Poezii complecte (1883) și De-ale inimei și Rouă și brumă (1900).

Cunoscut ca poet galant, Scrob e autor de omagii lirice, ma­drigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Patetismul forțat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public și, susținute de muzică, romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodo­pera” genului, provoacă însă, prin gesticulație grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la școala lui Macedonski și, deopotrivă, facilitatea liricii lui Scrob au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziții muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui Iosif Ivanovici, se mai cântă și azi. Scrob a experimentat, fără reușite, poemul în proză și a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Heine, Lenau, Francois Coppee și Sully Prudhomme.
Opera:

Volume de poezii

• Rime perdute, Craiova, 1881;
• Poezii complecte, București, 1883;
• De-ale inimei, Iași, f.a.;
• Rouă și brumă, București, 1900.

Poezii

• Sub vișinul înflorit
• Valurile Dunării
• Manola
• Suferința mea!
• Să rămân numai cu tine
• Te iubesc nu mă uita

Carol Scrob
Date personale
Născut	21 iulie 1856  Săbăoani, Neamț, România[1]
Decedat	17 ianuarie 1913 (56 de ani)  București, România
Părinți	Francisc Scrob Emilia Scrob
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română

* 1931: Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei (10 ianuarie 1864 – 17 ianuarie1931) a fost membru al familiei imperiale ruse.

Marele Duce Petru Nicolaevici a fost al doilea fiu al Marelui Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și a Ducesei Alexandra de Oldenburg. S-a născut la Sankt Petersburg. Confor tradiției urmate de Marii Duci (titlul era aplicat tuturor fiilor și nepoților împăratului Rusiei), Marele Duce Petru a servit în armata rusă ca locotenet general.

La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Prințesa Milica de Muntenegru (1866 – 1951), fiica regelui Nicolae I de Muntenegru (1841 – 1921). Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:

• Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
• Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
• Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
• Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)

În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Soția sa a murit la Alexandria, Egipt în septembrie 1951.

* 1

Marele Duce Petru Nicolaevici
Date personale
Nume la naștere	Petru Nicolaevici Romanov
Născut	10 ianuarie 1864 Sankt Petersburg
Decedat	17 ianuarie 1931 (67 de ani) Antibes
Înmormântat	Cannes
Părinți	Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marea Ducesă Alexandra Petrovna
Frați și surori	Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Milica de Muntenegru
Copii	Prințesa Marina Petrovna Prințul Roman Petrovici Prințesa Nadejda Petrovna Prințesa Sofia Petrovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

935: Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg^[1][2] (germanăMaria Theresa, Prinzessin von Löwenstein-Wertheim-Rosenberg^[2]; 4 ianuarie 1870, Roma – 17 ianuarie 1935, Viena) a fost prințesă de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și membră a Casei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg prin naștere. Soțul ei a fost Miguel Januário de Bragança, pretendent la tronul Portugaliei în perioada 1866 - 1920.

Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Prințesa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Date personale
Născută	4 ianuarie 1870 Roma, Italia
Decedată	17 ianuarie 1935 (65 de ani) Viena, Austria
Părinți	Charles, 6th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*] Princess Sophie of Liechtenstein[*]
Frați și surori	Aloys, 7th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*]
Căsătorită cu	Miguel Januário de Bragança
Copii	Isabel Maria Maria Benedita Mafalda Maria Anna Maria Antónia Filipa Maria Duarte Nuno Maria Adelaide
Cetățenie	Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Casa de Bragança

·     1936: A murit Mateiu I. Caragiale, scriitor român (“Craii de Curtea Veche”, “Remember”); (n.25.03.1885).

Mateiu Caragiale - foto: ro.wikipedia.org

Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, București – d. 17 ianuarie 1936, București). A fost istoric al heraldicii, poet, și scriitor, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.Mateiu Caragiale s-a născut la Bucuresti, fiind fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889, tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. A inceput in 1904 studii de drept la Berlin, dar le abandonează. În anul îi apare in revista Viata Romanesca Remember,iar din 1916 începe să lucreze la capodopera sa Craii de Curtea Veche, pe care o finalizează în 1928, si e publicata la editura Cartea Romaneasca in 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății scriitorilor români.

·   1938: A decedat în Mandeville (Jamaica) astronomul american William Henry Pickering; (născut în Boston la 15 februarie 1858 .

William Henry Pickering în 1909 – foto: ro.wikipedia.org

William Henry Pickering (n. 15 februarie 1858 – d. 17 ianuarie 1938) a fost un astronom american, fratele lui Edward Charles Pickering. A fost fratele unui alt celebru astronom, Edward Charles Pickering si a descoperit in 1899 un nou satelit al lui Saturn, Phoebe.

William Henry Pickering
William Henry Pickering
Date personale
Născut	15 februarie 1858[1]  Boston, SUA
Decedat	17 ianuarie 1938 (79 de ani)[2]  Mandeville[*], Jamaica
Frați și surori	Edward Charles Pickering
Cetățenie	SUA
Ocupație	astronom
Activitate
Domeniu	astronomie
Instituție	Universitatea Harvard Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Massachusetts Institute of Technology
Organizații	Academia Americană de Arte și Științe[*]
Premii	Premiul Jules-Janssen (1909) Premiul Lalande (1905) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

·   1961: Este asasinat Patrice Lumumba, prim ministru si om politic din Republica Democratică Congo, astazi Zair; (n. 02.07.1925).

·         1977: Emilian I. Constantinescu, critic literar român (n. 1894)

* 1979: Virgil Fulicea (n. 9 august 1907, Vaida-Recea^[1], comitatul Făgăraș, Transilvania - d. 17 ianuarie 1979, Cluj) a fost un sculptor, poet și profesor universitar care a activat la Cluj.

Virgil Fulicea s-a născut la 9 august 1907 în localitatea Vaida-Recea, din Țara Făgărașului. Tatăl său, Victor Fulicea, era notar, fiind originar din satul făgărășan Mărgineni.

Virgil Fulicea a urmat școala primară în satul natal, iar în anul 1925 a absolvit cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraș. A absolvit cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj, în 1932. În anul 1934, a absolvit și cursurile Facultății de Științe Juridice și Economice din Cernăuți.

A fost profesor la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1933). La Blaj a colaborat cu Pavel Dan, Ion Agârbiceanu. Apoi, a fost profesor la Liceul de Artă din Cluj, între anii 1948-1955. A intrat în rândul universitarilor, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, în anul 1955 (sculptură), primind titlul de profesor universitar în anul 1970.

Sculptorul Virgil Fulicea s-a stins din viață la Cluj, la 17 ianuarie 1979. A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.
Opera:

• Bustul lui Emil Racoviță, sculptat în bronz, a fost dezvelit în anul 1957 pe strada Clinicilor din Cluj, în fața Institutului de Speologie.
• Statuia lui Baba Novac din Cluj-Napoca, sculptată în bronz, a fost ridicată lângă Bastionul Croitorilor în anul 1975.

Virgil Fulicea
Date personale
Născut	9 august 1907
Decedat	17 ianuarie 1979 (71 de ani)
Ocupație	sculptor[*]  Virgil Fulicea: Statuia lui Pavel Dan, aflată în fața Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Turda     Virgil Fulicea: Statuia lui Baba Novac (1975), în faţa Bastionului Croitorilor din Cluj     Virgil Fulicea: Statuia lui Andrei Mureşanu, în faţa Teatrului Dramatic din Braşov

·         1985: A decedat Sorin Titel, prozator şi eseist român („Copacul”, „Femeie, iată fiul tau”, „Mi-am amintit de zapadă”). S-a nascut la 7 decembrie 1935 în comuna Margina, lângă Lugoj. Este fiul lui Iosif Titel, notar și licențiat în Drept și al Corneliei, casnică. Între 1946-1953 face liceul la Lugoj și Caransebeș după terminarea căruia intră la Facultatea de Cinematografie din București. Un an mai târziu se transferă de la regie cinematografică la Facultatea de Filologie, în anul al doilea, după ce dă examene de diferență. În 1956 este însă exmatriculat pentru că s-a solidarizat  cu mișcările anticomuniste ale studenților din Ungaria. Va fi reînmatriculat în 1957 la Cluj dar numai pentru o lună. Între 1958-1964 ocupă postul de profesor suplinitor de limba română la Caransebeș și în satul Cârpa. În 1961 revine la facultate de filologie în anul al IV-lea, la cursuri fără frecvență. Va absolvi facultatea abia în 1964. Între 1964-1971 este redactor la revista Scrisul bănățean din Timișoara (transformată ulterior în Orizont). Publică acum mai multe romane, și își consolidează poziția în Uniunea Scriitorilor, unde nu deținut nici o funcție. În 1971 se mută la București, unde devine redactor la revista România literară. În data de 17 ianuarie 1985 survine moartea sa prematură, în urma  unei boli necruțătoare și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Opere publicate:

• Copacul, schițe, Editura pentru literatură, București, 1963
• Reîntoarcerea posibilă, roman, Editura pentru literatură, București, 1966
• Valsuri nobile și sentimentale, povestiri, Editura pentru literatură, București, 1967
• Dejunul pe iarbă, roman, Editura pentru literatură, București, 1968
• Noaptea inocenților, nuvele, Editura Cartea Românească, București, 1970
• Lunga călătorie a prizonierului, roman, Editura Cartea Românească, București, 1971 - tradus în limba franceză de Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionesco, apoi și în limbile olandeză și poloneză
• Țara îndepărtată, roman, Editura Eminescu, București, 1974. ( Premiul Asociației Scriitorilor din București, primul volum dintr-o tetralogie romanescă, ce avea să mai includă romanele Pasărea și umbra, Clipa cea repede și Femeie, iată fiul tău ).
• Herman Melville. Fascinația mării, eseu, Editura Albatros, București, 1975
• Pasiunea lecturii, eseu, Editura Facla, Timișoara, 1976
• Pasărea și umbra, roman, Editura Eminescu, București, 1977
• Clipa cea repede, roman, Editura Eminescu, București, 1979
• Femeie, iată fiul tău, roman, Editura Cartea Românească, București, 1983, distins cu Premiul Academiei Române și cel al Uniunii Scriitorilor
• În căutarea lui Cehov și alte eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1984
• Melancolie, roman neterminat, Editura Cartea Româneasca, București, 1988
• Bucătăria de vară, scenarii cinematografice, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
• Opere, vol.I: Schițe și povestiri;vol.II:Nuvele.Romane,text stabilit,cronologie,note,comentarii,variante și repere critice de Cristina Balinte, prefață de Eugen Simion, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Univers enciclopedic, București, 2005

Sorin Titel
Date personale
Născut	7 decembrie 1935  Margina, Margina, Timiș, România
Decedat	17 ianuarie 1985 (49 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor eseist[*] redactor[*] scenarist
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj

·         1985: A murit sculptorita şi desenatoarea româna Irina Codreanu. A studiat la Academia «La Grande Chaumière» din Paris, în 1919–1923, cu sculptorul Émile Antoine Bourdelle, apoi patru ani în atelierul lui Constantin Brancusi , evoluând stilistic în spiritul maestrului.

* 1988: Belle Goldschlager Baranceanu, numele corect cu diacritice ar fi Belle Bărănceanu (n. 17 iulie 1902  – d. 17 ianuarie 1988) a fost o artistă plastică americană de origine română.

S-a născut ca Belle Goldschlager în Chicago, statul Illinois. mai târziu, ca artist plastic, a folosit ca nume de artist numele de familie al mamei sale, Bărănceanu.^[3] Părinții săi (ambii de origine română) s-au despărțit în timpul copilăriei sale timpurii și Belle a crescut la ferma bunicilor săi din statul North Dakota.^[4]

A studiat la Minneapolis School of Fine Arts cu artistul plastic Anthony Angarola, care i-a fost partener de viață până la decesul acestuia în 1929. Fiind activă ca artist plastic în Chicago, statul Illinois, în anii timpurii 1920, ca profesor și artist plastic cu opere expuse în expoziții, artista s-a mutat în Los Angeles, statul California în anii 1927 – 1928.^[5] Ulterior, s-a mutat la San Diego în 1933.

În timpul epocii cunoscute ca Marea Depresiune Economică, Belle a executat picturi murale, pictând oficiul poștal al localității La Jolla, respectiv Liceul Roosevelt, din aceeași localitate, ca parte a programului federal de re-lansare economică Public Works of Art Project.^[6]

Opera sa artistică a fost expusă la diferite instituții artistice, așa cum sunt Art Institute of Chicago, Carnegie Institute din Pittsburgh, statul Pennsylvania, la Los Angeles County Museum of Art, la Denver Art Museum și alte locuri. Ca profesor de arte, Belle Bărănceanu a predat la La Jolla School of Arts & Crafts și la Frances Parker School.

Artista a decedat în La Jolla, unde locuise în ultima jumătate de secol, la data de 17 ianuarie 1988.

Belle Baranceanu
Date personale
Născută	17 iulie 1902[1][2]
Decedată	17 ianuarie 1988 (85 de ani)[2]
Cetățenie	SUA
Ocupație	pictoriță gravor[*] litografă[*]
Activitate
Studii	Minneapolis College of Art and Design[*]

·         1991: Olav al V-lea (n. 2 iulie 1903, d. 17 ianuarie 1991) a fost rege al Norvegieidin 1957 până la moartea sa. Olav s-a născut în Regatul Unit al Marii Britanii ca fiu al Prințului Carl al Danemarcei și al Prințesei Maud de Walesși la naștere a primit numele de Alexander Edward Christian Frederik.

A devenit Prinț Moștenitor al tronului Norvegiei și a primit numele Olav, când tatăl său a fost ales rege în 1905. A absolvit Academia Militară Norvegiană în 1924 și a făcut studii economice și de jurisprudență la Balliol College, Oxford. În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam a obținut medalia de aur la navigație. La 21 martie 1929 la Oslo s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Märtha a Suediei cu care a avut un fiu, Harald, și două fiice, Ragnhild și Astrid.

În exilul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Prințesa Märtha împreună cu copiii a locuit la Washington, unde a dezvoltat o prietenie cu Franklin D. Roosevelt. Prințesa Märtha a murit în 1954, înainte ca soțul ei să devină rege.

În timpul războiului, când guvernul norvegian a decis să plece în exil, Olav a plecat împreună cu tatăl său în Marea Britanie. În 1957, după decesul regelui Haakon al VII-lea, Olav a urcat pe tronul Norvegiei.

Olav al V-lea
Rege al Norvegiei
Date personale
Nume la naștere	Alexander Edward Christian Frederik
Născut	2 iulie 1903 Casa Sandringham, Norfolk, Anglia
Decedat	17 ianuarie 1991 (87 de ani) Holmenkollen, Oslo, Norvegia
Înmormântat	30 ianuarie 1991 Castelul Akershus, Oslo
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Haakon al VII-lea al Norvegiei Maud de Wales
Căsătorit cu	Prințesa Märtha a Suediei
Copii	Prințesa Ragnhild Prințesa Astrid Harald al V-lea
Cetățenie	Norvegia  Danemarca
Religie	Biserica Norvegiei
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Rege al Norvegiei
Domnie	21 septembrie 1957 – 17 ianuarie 1991 (33 de ani)
Încoronare	22 iunie 1958
Predecesor	Haakon al VII-lea
Succesor	Harald al V-lea

* 1993: Vilmos Zombori (n. 11 ianuarie 1906 - d. 17 ianuarie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). Este portarul cu cele mai multe goluri înscrise în Divizia A, toate în perioada interbelică, 5

* 1996: Barbara Charline Jordan (n 21 februarie 1936 – 17 ianuarie, 1996) a fost un om politic american și un susținător a Mișcării drepturilor civile.

A fost prima persoană afroamericană din senatul statului Texas după Epoca de reconstrucție și prima femeie de culoare din Statele din Sud în Camera Reprezentanților.

Barbara Charline Jordan
Date personale
Născută	21 februarie 1936  Houston, Texas
Decedată	17 ianuarie 1996 (59 de ani)  Austin, Texas
Înmormântată	Texas State Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Religie	Baptiști
Ocupație	politiciană autoare profesoară universitară scriitoare avocată
Activitate
În funcție 3 ianuarie 1973 – 3 ianuarie, 1979
Succedat de	Mickey Leland
Premii	Spingarn Medal[*] (1992) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (1994) National Women's Hall of Fame[*] (1990) Texas Women's Hall of Fame[*] (1984) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (1994) Elizabeth Blackwell Award[*] (1993)
Partid politic	Partidul Democrat (Statele Unite)
Alma mater	Boston University School of Law[*] Texas Southern University[*]

·         2000: Ion Augustin Nicolae Rațiu^[2] (n. 6 iunie 1917,^[1] Turda, Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria – d. 17 ianuarie 2000,^[1] Londra, Regatul Unit) a fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD).

Ion Rațiu este descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

Membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiudin Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1932). Mama sa, Eugenia Rațiu, născută Turcu, a fost nepoata lui Ion Codru-Drăgușanu, autorul "Peregrinului transilvan".

A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub ministrul Viorel Tilea.

La 29 noiembrie 1940, la câteva săptămâni după instaurarea Statului Național-Legionar, a fost fondat Comitetul Național Român. Rațiu a făcut parte din conducerea organizației, aflată sub președinția lui Viorel Tilea.^[4]

Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington^[5] ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNȚCD.

În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu.

Ion Rațiu a murit la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.^[6]

Elisabeth Rațiu a murit 19 octombrie 2016, la vârsta de 94 de ani, la Londra.

Ion Rațiu
Date personale
Născut	6 iunie 1917[1]  Turda, Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria
Decedat	17 ianuarie 2000 (82 de ani)[1]  Londra, Regatul Unit
Frați și surori	Tudor Ratiu[*]
Căsătorit cu	Elisabeth-Blanche Pilkington
Copii	Indrei-Stephen, Nicolae-Christopher
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Ocupație	om politic avocat diplomat jurnalist
Activitate
Rezidență	Austro-Ungaria, România, Anglia
Domeniu	avocat, om de afaceri, diplomat, jurnalist, scriitor, om politic
Alma Mater	St John's College[*] Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Organizații	Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
Cunoscut pentru	activitatea politică

* 2000: Vasile Cristea (n. 24 februarie 1906, Șomoștelnic, Comitatul Târnava-Mică- d. 17 ianuarie 2000, Roma) a fost un episcop român unit, care a îndeplinit între anii 1960-1987 funcția de episcop pentru românii greco-catolici din diaspora.

La 2 iulie 1960 a fost numit oficial al Curiei Romane și a primit treapta de episcop titular de Lebedus. A fost consacrat la Roma ca episcop titular de Lebedus la 8 septembrie 1960, pentru românii greco-catolici din exil.

Numit ca episcop pentru credincioșii greco-catolici români din diaspora, Vasile Cristea, care și-a avut tot timpul reședința la Vatican, a avut în grijă misiunile greco-catolice românești de la Paris, München, Madrid și din alte părți ale Europei. În această calitate, s-a remarcat prin vizitele arhierești efectuate în Franța, Germania, Anglia sau SUA, printre comunitățile românilor uniți de acolo.

Pentru credincioșii greco-catolici români care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezența ierarhilor români uniți din emigrație, episcopul Vasile Cristea și arhiepiscopul Traian Crișan.

În anul 1967, privind retrospectiv, Patriarhul Justinian a evocat motivele principale ale refuzului Bisericii Ortodoxe Române de a trimite observatori la Conciliul Vatican II: „organizarea de expoziții defăimătoare la adresa Bisericii și statului român” și „hirotonirea unui cleric fugar din țară, Vasile Cristea, ca episcop unit...”. Expoziția cu pricina, intitulată „Biserica martiră”, a fost organizată de iezuitul Chianella cu ocazia Conciliului Vatican II, fiind dedicată suferințelor îndurate de Biserica din Europa răsăriteană. Aceeași manifestare a fost calificată de autoritățile comuniste drept „activitate dușmănoasă” a Vaticanului, o probă că Roma papală nu renunțase cu adevărat la „propaganda calomnioasă” nici măcar atunci când îmbrățișase ecumenismul. ^[2]

Episcopul Vasile Cristea a participat la consacrarea episcopală a lui Miroslav Stefan Marusyn (episcop titular de Cadi, oficial al Curiei Romane) la 28 iulie 1974 și a lui Anárghyros Printesis (episcop titular de Gratianopolis și al credincioșilor catolici de rit bizantin din Grecia) la 6 august 1975.

În anul 1966 l-a sfințit preot pe Nathaniel Popp, devenit mai târziu episcop al Bisericii Ortodoxe Române din America.^[3]

S-a retras la 10 octombrie 1987 din demnitatea de oficial al Curiei Romane, continuând însă să trăiască la Roma. Episcopul Vasile Cristea a trecut la cele veșnice la 17 ianuarie 2000, la vârsta de aproape 94 ani. Este înmormântat în Cimitirul "Campo Verano" al Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma, unde sunt înmormântați de asemenea arhiepiscopul Traian Crișan și monseniorul Aloisie Ludovic Tăutu.

Vasile Cristea
Date personale
Născut	24 februarie 1906  Mica, Mureș, România
Decedat	17 ianuarie 2000 (93 de ani)  Roma, Italia
Înmormântat	Campo Verano[*]
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Roma
Titlul	Oficial al Curiei Romane
Perioada	1960 - 1987
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	8 septembrie 1960
Titluri precedente	Preot Augustinian Asumpționist
Alte funcții	Episcop titular de Lebedus

* 2002: A murit Camilo José Cela, scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel pe anul 1989;(n.11 mai 1916).

Portretul lui Camilo José Cela de Ricardo Asensio (1996) – foto: ro.wikipedia.org

În 1957, Cela a devenit membru al Academiei spaniole, iar in 1977 este ales senator. O importantă realizare a sa, în ceea ce privește Constituția spaniolă, o constituie modificarea textului acesteia, și anume limba oficială este acum “spaniolă sau castiliană”.

·         2003 - A încetat din viaţă cel mai cunoscut antropolog român, Cantemir Rişcuţia (n. 1923)

* 2003: Richard Donald Crenna (30 noiembrie 1926, Los Angeles, California - 17 ianuarie 2003, Los Angeles, California) a fost un actor american de film, televiziune și radio^[7] și ocazional regizor de televiziune.
Filmografie:

• Red Skies of Montana (1952)
• The Pride of St. Louis (1952)
• It Grows on Trees (1952)
• Over-Exposed (1956)
• The Real McCoys (1957–1963)
• John Goldfarb, Please Come Home (1965)
• Made in Paris (1966)
• The Sand Pebbles (1966)
• Wait Until Dark (1967)
• Star! (1968)
• Midas Run (1969)
• Marooned (1969)
• The Deserter (1971)
• Red Sky at Morning (1971)
• Catlow (1971)
• Un Flic Fr. aka "Dirty Money" (1972)
• The Man Called Noon (1973)
• Jonathan Livingston Seagull (1973)
• Breakheart Pass (1975)
• Devil Dog: The Hound of Hell (1978)
• The Evil (1978)
• A Fire In The Sky (1978)
• Centennial (1978)

• Death Ship (1980)
• Body Heat (1981)
• First Blood (1982)
• It Takes Two (1982 serial TV)
• Table for Five (1983)
• The Flamingo Kid (1984)
• Terror in the Aisles (1984) (documentar)
  (imagini de arhivă)
• The Rape of Richard Beck (1985)
• Rambo: First Blood Part II (1985)
• Summer Rental (1985)
• Rambo III (1988)
• Leviathan (1989)
• Hot Shots! Part Deux (1993)
• Jonathan Stone Threat of Innocence(1994)
• A Pyromaniac's Love Story (1995) (Nemenționat)
• Jade (1995)
• Sabrina (1995)
• 20,000 Leagues Under the Sea (1997)
• Wrongfully Accused (1998)
• Judging Amy (1999–2002)
• By Dawn's Early Light (2001)
• The Day Reagan Was Shot (2001)
• Rambo IV (2008) (imagini de arhivă/nemenționat)
• Rambo: The Video Game (2014) (Voce/Personaj asemănător/Nemenționat)

Richard Crenna
Richard Crenna
Date personale
Născut	30 noiembrie 1926[1][2][3]  Los Angeles, SUA[4]
Decedat	17 ianuarie 2003 (76 de ani)[1][5][2][3]  Los Angeles, SUA[6]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Număr de copii	3
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor actor de televiziune[*] actor de film[*]
Activitate
Cauza decesului	cancer cancer pancreatic
Alma mater	Universitatea Californiei de Sud[*]
Număr de copii	3

* 2004: Czesław Niemen (n. 16 februarie 1939, Stare Wasiliszki - d. 17 ianuarie2004, Varșovia, Polonia) a fost un compozitor polonez și muzician rock.

Czesław Niemen
Czesław Niemen
Date personale
Nume la naștere	Czesław Juliusz Wydrzycki
Născut	16 februarie 1939[1][2][3][4][5][6][7]  Staryja Vasiliški[*], Belarus[8]
Decedat	17 ianuarie 2004 (64 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Varșovia, Polonia[9]
Înmormântat	cimitirul Powązki[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Cetățenie	Polonia
Ocupație	compozitor cantautor cântăreț
Activitate
Gen muzical	rock
Instrument(e)	orgă[*] voce[*]
Premii	Zasłużony Działacz Kultury[*]

·         2005 - A încetat din viaţă fostul lider reformist chinez Zhao Ziyang

·    2008: Moare la varsta de 64 de ani,Bobby Fischer, fost campion mondial la sah.

Robert (Bobby) James Fischer în 1960 – foto: ro.wikipedia.org

Robert (Bobby) James Fischer (n. 9 martie 1943, Chicago, Illinois, SUA – d. 17 ianuarie 2008, Reykjavík, Islanda) a fost un jucător de șah american, al unsprezecelea campion mondial (1972-1975). Bobby Fisher avea numai 24 de ani, cand l-a invins la 1 septembrie 1972, pe campionul Boris Spasky, in Campionatul Mondial de sah, punand capat la 24 de ani de dominatie a sahistilor sovietici in sah.

* 2010: Erich Wolf Segal (n. 16 iunie 1937 în Brooklyn, New York City – d. 17 ianuarie 2010 în Londra) a fost un scriitor american. A fost fiu de rabin. A scris printre altele romanul de succes Love Story, o dramă romantică adaptată după scenariul filmului omonim, scris tot de el.

·         2011  - A încetat din viaţă producătorul muzical american Don Kirshner, supranumit "omul cu urechea de aur"; a lansat carierele unor artişti de renume, precum Neil Diamond, Bobby Darin, Neil Sedaka şi a duetului Carole King-Gerry Goffin, autorii pieselor "Will You Love Me Tomorrow" şi "The Loco-Motion" (n. 17 aprilie 1934)
* 2017: Gheorghe Dumitrașcu (n. 25 septembrie 1939, Nisipari, România – d. 17 ianuarie 2017^[1]) a fost un senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 ales în județul Constanța pe listele partidului FSN și apoi PDSR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia, Ungaria, Mongolia și Republica Bulgaria. În legislatura 1992-1996, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru în Frontul Democrat al Salvării Naționale iar apoi a devenit membru al PDSR. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru al PDSR până în septembrie 2000 iar apoi a devenit independent. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a inițiat o singură moțiune. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Dumitrașcu a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Mongolia și Albania. Gheorghe Dumitrașcu a fost profesor universitar în cadrul Facultății de Istorie a Universității „Ovidius” din Constanța

Sărbători

·          Sf Mare Mc Teodor Tiron,, Sf Mariamna; Sf Împărați Marcian și Pulheria (calendar crestin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc Teodor Tiron

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron

• • 

    Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron

    Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Împărățind Maximian și Maximin, împărați păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoșătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgânești și fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi și fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creștini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste și dregătorii să aibă de la împărați. Iar dacă vor fi tari în credința lor și nu vor voi să jertfească zeilor elinești, au să pătimească munci, pedepse grozave și cumplite și cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică și nevoie asupra creștinilor. Unii dintre dânșii, care erau mai mari la suflet și tari în credință, se duceau și mărturiseau la arătare și cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe și cumplite munci. Alții, de frică, vai! se duceau și se lepădau de Hristos și jertfeau idolilor. Iar câți nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau și se ascundeau prin munți și peșteri. Iar alții, temându-se a se descoperi că sunt creștini, se fățărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creștini.

Unul dintre aceștia era și Sfântul mare mărturisitor Teodor, creștin într-ascuns, din moși-strămoși, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creștin și că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe față. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu și ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceață în care era numărat și sfântul care se numea Tiron, pentru cunoștința și vitejia lui, în părțile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceața ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostași, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea și numele deosebit și se numea Mărgăriti, adică tari și puternici. Deci s-au ridicat din Amasia și au mers cu generalul lor Vringa în părțile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure și în pădurea aceea era un balaur înfricoșător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă și mulți oameni de frica fiarei și-au lăsat țarinile și viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când șuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei și multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, și să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea și a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puțin și, descălecând, se odihnea după osteneală și a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela și a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus și l-a deșteptat, zicându-i cu lacrimi: „O! prea frumosule tânăr, dacă voiești să-ți dobândești viața și să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare și înfricoșător, de a cărui frică nu îndrăznește nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?”. Atunci, sfântul i-a zis: „Cine ești tu?”. Femeia i-a răspuns: „Eu sunt creștină și am avut aici moșie de la părinții mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulți oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinerețile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta și să te mănânce”.

Sfântul a zis: „O! femeie, nu te teme și nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui și vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deșteptat, Dumnezeu să-ți dea iarăși moșia pe care ai avut-o moștenire”. Acestea a zis sfântul, apoi îndată și-a făcut cruce, a încălecat pe cal și a pornit iarăși spre pădure. Și, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat și a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoșător, căci din ochii lui ieșea foc și șuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată și-a făcut cruce și a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu sulița, l-a lovit în cap și l-a străpuns. Balaurul, de durere a șuierat foarte tare și cu coada se încolăcea și se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoșătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieșit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoșată, va birui și puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Și așa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăși la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea și Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalți ostași s-au dus și au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creștin. Vringa, mai marele oastei, înștiințându-se că sfântul este creștin, a adunat toată oastea și a zis către el: „Teodore, pentru ce nu jertfești zeilor ca noi toți? Oare numai tu singur ești creștin?”. Adevăratul ostaș al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Eu sunt creștin din început și cred în Hristosul meu și Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat și împărat al tuturor, iar celor desfrânați zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: „Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale și, ostășindu-te, vino și jertfește zeilor”. Sfântul Teodor a răspuns: „Eu sunt ostaș Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: „Și aceștia toți, care sunt acolo, sunt creștini și este ostaș împăraților Romei”. Răspuns-a sfântul: „Fiecare știe cui ostășește, iar eu ostășesc Stăpânului meu și Împăratului ceresc, Dumnezeu, și Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutașul, stând de față, a zis: „Are și Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?”. Sfântul Teodor a zis: „Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: „Putem să-L cunoaștem și noi pe El?”. Grăit-a sfântul: „Aș fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înțelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: „Chiar de L-am cunoaște pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împărații noștri și să ne apropiem de El?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nimeni nu vă oprește pe voi că să lăsați întunericul și pe vremelnicii împărați pământești și să vă apropiați de Dumnezeul cel viu, Împăratul și Stăpânul cel veșnic și să-I oștiți Lui ca și mine”. Vringa a zis către sutaș: „Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-și aleagă cele de folos”. Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat și lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetățeni, pe care îi prinseseră și-i duseseră în temniță pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învățându-i pe ei calea cea mântuitoare și răbdarea și să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închiși în temniță, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă și a ars noaptea capiștea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiștei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiștei și, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor și l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: „Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiștea maicii zeilor noștri și a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraților și stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: „Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiștea maicii zeilor noștri?”. El a răspuns: „Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei și a trecut cu vederea împărăteștile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împărații au poruncit”.

Atunci ighemonul, șezând la judecată, a pus de față pe fericitul Teodor și i-a zis lui: „Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor și tămâie zeiței, tu i-ai adus foc?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeița voastră și puterea ei, căci focul se atinge de ea și o arde”. Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: „Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneț; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te așteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărătești”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deși sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voiești – căci așteptarea bunătăților celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie și pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: „Jertfește zeilor, Teodore, și te vei libera de chinurile ce te așteaptă; pentru că rău și cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feței mele, izbăvindu-mă de muncile tale și pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minții”.

Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie și răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniță, să pecetluiască ușile și să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniță, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: „Îndrăznește, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primești hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viață nepieritoare și veșnică în ceruri”. Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta și a se veseli și-i slujeau o mare mulțime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la ușile temniței și, văzând ușile încuiate și pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie și au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguință la ușile temniței și, văzându-le încuiate, iar lanțul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostașilor înarmați să înconjoare temnița, parându-i că și alți creștini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică și cutremur, precum și asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieșind din temniță, a încuiat ușile iarăși și s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine și apă. Iar marele și credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credință va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânșii pâine și apă, zicându-le lor: „Pe mine mă hrănește Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: „Ascultă-mă și jertfește marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor și vei lua nu puțină cinste și pe același scaun pe care ședem noi, vei ședea și tu”. Sfântul Teodor, căutând spre cer și cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: „Chiar și cu foc de ai arde trupul meu și cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuși, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt și cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirându-se de atâta răbdare și bărbăție, i-a zis: „Oare nu te rușinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică și pentru Dânsul te dai la chinuri și la pedeapsă, cu atâta nesocotință?”. Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: „Necinstea aceasta să-mi fie mie și tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: „Să se ridice din mijloc, Teodor!”. Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: „Voiești să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc și mai mult?”. Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: „Necuratule și plin de toată înșelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ți-a dat atâta stăpânire și putere? Căci printr-Însul împărații împărățesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă silești și pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu și să mă închin pietrei celei neînsuflețite?”.

Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: „Spune, voiești să fii cu noi sau cu Hristos al tău?”. Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt și voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voiești”. Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: „Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviților împărați și mărilor zei și a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulțime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostașii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit și a zis: „Lăsați-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd și focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu și se rugă cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer și ai venit pe pământ, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne și chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ție, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învrednicește-mă, Hristoase al meu și împărăției Tale și, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, așa și Tu, Dumnezeul meu, slăvește-mă în împărăția Ta. Apoi și pe ostașii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniță pentru numele Tău, învrednicește-i și pe ei, să mărturisească și să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca și mine”.

Astfel a zis și era ascuns acolo un creștin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt și lăcrima. Iar sfântul i-a zis: „Frate Cleonic, te aștept, vino!”. Acestea a zis sfântul și iarăși a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce și moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăți drumul mântuirii și cum să venim la împărăția Ta, primește această mică mucenicie a mea și ia sufletul meu în veșnica împărăție a Ta și-l rânduiește cu sufletele sfinților Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile și caznele și, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfântul și îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând și slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. „Și am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul și sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!”. Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deșteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaștele lui cu multă bogăție și le-a dus în patria ei, Evhaita, și-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar și toți bolnavii locului aceluia și lumea toată îl avea doctor sufletesc și trupesc și nu numai citi erau aproape, dar și cei ce erau îndepărtați luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanț și, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetății, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărățit împăratul Constantin și în vremea aceea era întărită dreapta credință. Vrăjmașul adevărului, diavolul, văzând că creștinătatea crește, căuta de-a pururea să afle un ceas rău și un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat și pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărățit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie și Constă, iar după ei a împărățit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deși mai înainte de a lua împărăția era creștin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moșul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin și Iulian Apostatul a luat împărăția, a căutat să prigonească pe creștini. Aducându-și aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creștinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăți cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetății și i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creștinii nazarineni și galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem și noi ceva ca să ne asculte de silă. Poruncește să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărătești, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci așa făcând, se vor împărtăși creștinii cu sila și ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu știe creștinii și să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat și eparhul a răspuns: „Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Și îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creștinii nu cunoșteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticnește pe cei răi și meșteșugurile lor și poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meșteșugul cel tăinuit și înșelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste și se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos și să poruncești cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucățele și băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idolești, după porunca păgânului împărat”. Arhiereul întrebă: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?”. Atunci i-a grăit sfântul: „Să li se dea colivă și se va mângâia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: „Coliva este făcută din grâu fiert și așa ne-am obișnuit noi a numi griul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăși pe cel ce i s-a arătat: „Cine ești tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l știu”. Sfântul i-a răspuns: „Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita și m-a trimis Dumnezeu să-ți descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îți zic! Și s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creștinilor și le-a spus ceea ce a văzut și a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meșteșugul vrăjmașului. Nimeni n-a cumpărat din bucățele împărătești, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea și le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit și nimic n-a sporit, foarte tare s-a rușinat. El a poruncit ca iarăși să se vândă în târg obișnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârșindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulțumind lui Dumnezeu și cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioși din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârșesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva și cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creștini și ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

Dar și alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul și acesta: pe cei robiți i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat și pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perșilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orișiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii niște bani și cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânșii. Pe niște ostași i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; și pe niște oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Și multe alte minuni mari și preaslăvite a făcut spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri și Împărății. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veșnicele bunătăți, întru nemărginiții veci fără de sfârșit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărțile rusești se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a șapte a acestei luni, iar în cele grecești este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puțin mai înainte. Deci, sau că este vreo greșeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeași dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbește la amândoi, care și moaștele lor le-a îngropat).

Sf Mariamna

Viața Sfintei Cuvioase Mariamna

• • 

    Viața Sfintei Cuvioase Mariamna

    Viața Sfintei Cuvioase Mariamna

Sfânta Mariamna, mergând la Licaonia, a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos și făcând pe mulți să se boteze, s-a săvârșit în pace.

După Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu și Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Și în timp ce se săvârșea, a rugat pe Dumnezeu, și antipatrul și poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundați în pământ. Iar ceilalți, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu și de Sfânta Mariamna, care și ei se găseau spânzurați, ca să nu fie scufundați și ei. Atunci Sfântul Vartolomeu și Mariamna s-au rugat Sfântului Filip și nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundați i-a scos afară. Iar pe antipatru și pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu și Mariamna au fost sloboziți. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit și-a dat sfârșitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos și făcând pe mulți să se boteze, s-a săvârșit în pace.

Sf Împărați Marcian și Pulheria

Viața Sfântului Împărat Marcian

• • 

    Viața Sfântului Împărat Marcian

    Viața Sfântului Împărat Marcian

Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfârşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.

Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tinărului Teodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înţelegere care covârşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rânduita Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani când, luând puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune bărbătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur şi din pietre scumpe, minunat şi de mult preţ.

Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dânsul.

Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate şi atâta a putut învăţătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârşit era mai mult decât alţi împăraţi bun şi blând, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), pagina cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.

Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină că aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: "Destul este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei". Şi aceasta zicând-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dânşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzând-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele său.

Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale.

În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţă fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude.După câţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stăpânire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: "Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite spre binecuvântare de la patriarh". Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicând: "Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci".

Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericită Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite meşteşuguri.

În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea, fericită Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţând împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: "Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta". Acestea zicându-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: "Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! " Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicându-i: "Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dîn-sul ?" Unele ca acestea şi mai multe zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrând, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfânta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscând vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpânirea împărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.

Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.

Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-l la sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împă-ratul, l-a cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, a întrebat-o zicând: "Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?" Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mâinile împăratului i-a răs-puns: "L-am mâncat". Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: "Dar acesta ce este?" Şi dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul. Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredinţat că era pricinuitor de multă răutate. Şi mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.

Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevinovată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa singură, cu jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mâhnire ca aceea lui Paulin spre mântuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mâhnit fără de măsură că a pătimit pentru dânsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi, dându-i voie, s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit biserici multe şi a făcut mânăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, până ce, prin multe rugăciuni, a potolit mânia cea împărătească şi pe sfânta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfântul Evanghelist Luca.

După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte la sora sa, Sfânta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decât să stăpânească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a încetat din stăruinţi până ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu mare cinste Sfântă Pulheria la palatul său cel împărătesc şi pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim, aducând cu sine mâna Sfântului întâiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe care când au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfântul Ştefan fericitei Pulheria, zicându-i: "Iată, ţi-ai câştigat dorinţa, că şi eu am venit în Halchidon". Iar a doua zi, sculându-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teodosie, şi a ieşit în întâmpinarea mâinii sfântului întâiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.

Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfârşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe când se afla în Biserica Sfântului Ioan Teologul. Pentru că stând el acolo în rugăciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.

Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întâmplări de moarte. Pentru că, oarecând, mergând la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrând ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapă şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergând spre cetate, a văzut pe Marcian îngropând pe cel mort şi părându-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el şi, ducându-l în cetate, l-au dat judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevinovăţia lui, ci numai el singur apărându-se, nu i s-a dat crezământ şi ca pe un ucigaş la moarte l-au osândit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul ucigaş.

Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cinste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lângă voievodul Aspar. Iar făcându-se război cu vandalii, când au biruit vandalii pe greci şi pe mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fiind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Ginseric, vrând să vadă pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pământ, iar deasupra lui un vultur zburând cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărându-l de arşiţa soarelui. Aceasta văzând-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie şi chemând la sine pe robitul acela şi întrebându-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: "De voieşti ca să fii viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci când te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece". Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a plecat cu cinste la locul său.

Apoi, întorcându-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic şi mergând oarecând grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iulian, bărbaţi cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculându-se el de pe patul durerii, au ieşit amândoi fraţii cu dânsul împreună la vânătoare de păsări, iar fiind amiază şi aflându-se în arşiţă de soare, se culcară să se odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întâi decât toţi Taţian şi a văzut că şi Ginseric oarecând un vultur mare zburând deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, acoperindu-l pe el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.

Văzând aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai tânăr, şi se mirau amândoi de minunea aceea. După aceasta, deşteptându-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: "Ce fel de mulţumire şi milă le va arăta când va fi împărat?" Iar el zicea: "De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată".

După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-mă sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tânăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo câţiva ani petrecând bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecând de dânsa. Iar fericită Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.

Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi, Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpânitor, iar pe altul asupra Liciniei. Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurământul său, păzind cu dânsul pacea nestricată până la sfârşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a aşezat Marcian, a vrut că iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cârmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai devenind soţie împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească până la moarte. Dar, aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă până la sfârşitul vieţii a păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tânăr. Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărăţind cu dânsul şi bine ocârmuind sceptrul împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dânsa ca împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sârguinţă acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amândouă sinoadele atât din Efes, cât şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa râvna de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfântul Duh ca într-o biserică sfântă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la mânăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osârdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.

Pulheria – Sfânta Împărăteasă care și-a închinat viața Ortodoxiei

• Nicolae Pintilie

• • 

    Pulheria – Sfânta Împărăteasă care și-a închinat viața Ortodoxiei

    Pulheria – Sfânta Împărăteasă care și-a închinat viața Ortodoxiei

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie.

Atunci când totul părea pierdut, credința ortodoxă fiind sfâșiată de către luptele sociale, culturale, economice, dar mai ales din partea susținătorilor credințelor eretice, Dumnezeu a „intervenit” în istorie prin oameni care au restabilit dreapta mărturisire. Un astfel de om, rămas pentru veșnicie în istoria Bisericii, a fost Sfânta Împărăteasă Pulheria.

Sitauția eclezială, politică și socială în Imperiul Roman, la începutul secolului al IV-lea

Prin legătura dintre Imperiu şi Biserică, la sfârşitul secolului al IV-lea, problemele teologice au devenit probleme de stat. Unii împăraţi au ajuns chiar să se ocupe mai mult de doctrina religioasă, decât de treburile administrative. Împăratul Tedosie cel Mare a fost primul care a promulgat legi pentru domeniul religios. Mai târziu, împăratul Marcian, de al cărui nume este legat sinodul IV ecumenic, a fost numit, la ridicarea pe tronul imperial, „preot şi rege”.

Deși persoana împăratului era totul în societatea vremii, situaţia de la curtea imperială nu era întotdeauna aşezată. Începând cu familia ortodoxă a lui Teodosie cel Mare, au intrat în viaţa politică persoane străine de credinţa creştină. Cu precădere, au existat două împărătese foarte influente, care s-au amestecat atât în politica imperială, cât şi în Biserică. Soţia lui Arcadie, Eudoxia, era fiica unui franc ajuns general în armata romană, iar soţia lui Teodosie al II-lea, Evdochia, era fiica lui Leon, profesor păgân din Atena. Eudoxia, după cum se cunoaşte, a obţinut exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Evdochia a fost sprijinul ereziei monofizite.

Ele au fost ajutate şi de alte persoane influente: eunucii Eutropiu şi Hrisafiu. Împăraţii, fiind foarte tineri – Arcadie avea 17 ani, Honoriu, 10 ani, Teodosie al II-lea, 8 ani, iar Valentinian, 5 ani – conducerea imperiului se afla în mâna eunucilor şi a împărăteselor. Hrisafiu, fost sclav barbar, aduna în persoana sa toate defectele, de la ambiţie şi viclenie, până la lăcomie şi răzbunare. Pe plan confesional, el a fost susţinătorul lui Eutihie şi a lui Dioscor şi principalul vinovat de sinodul tâlhăresc de la Efes.

Însă, în toată această viaţă plină de corupţie, au existat şi persoane care au vrut binele Bisericii. Una dintre acestea a fost fiica lui Teodosie, Pulheria, „urmaşă demnă a tatălui său”.

Din anul 414, ea a fost asociată la tron ca „augustă”, alături de fratele ei minor, pe care l-a crescut în credinţa creştină. Mărturiile istorice ne arată că palatul imperial devenise „mănăstire”, „azilul tuturor virtuţilor”. Se rugau, posteau, practicau caritatea, lucrau cu mâinile lor pentru săraci, zideau spitale şi biserici.

Ortodoxia și erezia lui Eutihie

În multiplele sale manifestări, erezia însemna atât schismă, cât şi disidenţă politică. Conştienţi de importanţa unităţii de credinţă, împăraţii creştini şi-au dorit să o realizeze prin metode politice. De aceea, atât în codul de legi a lui Teodosie al II-lea, cât şi la Iustinian, mai mult de jumătate dintre ele au un cuprins religios.

O lume în permanentă schimbare. De la romanizare la elenizare, de la o dinastie sacră la amestecul împărăteselor şi al eunucilor, de la o armată naţională, la un imperiu păzit de barbari împotriva altor barbari, aceștia sunt puţini dintre factorii ce au făcut ca starea de instabilitate să fie reflectată şi în Biserică. Iar starea de fapt s-a resimţit, cu precădere, în doctrina, în conturarea și în afirmarea ereziei monofizite.

Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, o persoană cu autoritate în rândul clerului din capitală, afirma în predicile sale că „umanitatea lui Hristos este diferită de a noastră, de aceea nu se cuvine să-L comparăm cu noi, chiar şi sub aspectul umanităţii”. Aşa cum reiese din corespondenţa sa, Eutihie avea o pregătire teologică rudimentară, însă avea „un nume bun”, rezultat din prietenia sa cu Sfântul Chiril al Alexandriei.

Înainte de reacţia din sânul Bisericii, poporul din Constantinopol a amendat învăţătura greşită a lui Eutihie printr-o adevărată revoltă populară, cerând patriarhului Flavian judecarea arhimandritului. După un sinod în Constantinopol a urmat „cel mai rușinor eveniment al istoriei creștine” – sinodul tâlhăresc de la Efes, în care susținătorii Ortodoxiei au simțit duritatea bâtelor parabolanilor alexandrini, patriarhul ortodox Flavian murind din cauza loviturior, la doar câteva zile de la eveniment.

Sfinții Împărați Marcian și Pulheria – restabilirea Ortodoxiei

Evenimentul care a schimbat starea de încordare religioasă, dar şi politică, a fost moartea împăratului Teodosie al II-lea, survenită la 28 iulie 450. Pulheria, sora sa cea exilată, a rămas singura reprezentantă a dinastiei teodosiene. Susţinătoare înfocată a Ortodoxiei, a fost raza de lumină a Bisericii, în întunericul ultimilor ani.

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie. Acesta era originar din Tracia, făcuse carieră în armata lui Teodosie cel Mare, devenind cel mai de seamă general al armatei – singurul în măsură să ţină în echilibru politica puternicului Hrisafiu.

Domnia generalului Marcian a fost văzută în istorie ca reprezentând „anii de aur” ai Imperiului. Au fost readuși în scaune pe episcopii ortodocşi exilaţi. Nu au fost uitate nici rămăşiţele patriarhului Flavian, cel omorât la Sinodul de la Efes, pe care le-a aşezat cu mare cinste în biserica Sfinţilor Apostoli.

În ziua de 8 octombrie 451, în prezenţa comisarilor imperiali, s-au deschis lucrările Sinodului IV Ecumenic. În Biserica Sfintei Eufimia, zidită pe vârful unui munte, în apropierea Bosforului, cei 600 de episcopi au hotărât că Ortodoxia este învățătura cea dreaptă, formulând o definiție de credință. Textul conţinea, la început, simbolul de credinţă niceean şi pe cel constantinopolitan, ca bază neclintită a credinţei. Definiţia de credinţă se încheia cu interdicţia oricărei modificări, prevăzând sancţiuni imperiale în caz de neascultare. Această formulă, semnată de către 452 de participanţi, dădea un răspuns la toate disputele hristologice, de la Apolinarie, la Eutihie şi Dioscor. Era un text dogmatic care elimina orice interpretare părtinitoare.

Majoritatea celor ce au studiat formula calcedoniană sunt de acord că aceasta „a salvat credinţa în Hristosul istoric”. Erezia monofizită a fost condamnată, arătând că în Persoana Una a lui Hristos există atât firea dumnezeiască, cât şi firea omenească – unite neîmpărţit si nedespărţit, neschimbat si neamestecat.

În prezenţa perechii imperiale, a întregului senat şi a curţii, a fost proclamată în mod solemn formula dogmatică calcedoniană, semnată de către cei 452 de părinţi. La 25 octombrie 451, împăraţii Marcian şi Pulheria, împreună cu întreg senatul, au asistat la şedinţa solemnă în care s-a citit formula dogmatică adoptată. Împăratul a fost aclamat ca „un nou Constantin, nou Pavel, nou David”, iar Pulheria ca o „nouă Elena”, împreună „apărători ai Ortodoxiei şi susţinători ai păcii universale” .

Împărăteasa Pulheria a fost persoana providenţială, care a apărat şi a susţinut credinţa ortodoxă. De aceea, ea a intrat în conştiinţa liturgică a Bisericii, fiind pomenită de două ori în Sinaxar. La 17 februarie, împreună cu soţul ei, Marcian şi separat, în ziua de 10 august. Interesant este faptul că apare şi în calendarul Bisericii Romano-Catolice, deşi Sinodul IV Ecumenic nu a fost favorabil creştinătăţii apusene.

Realitatea este aceea că momentul Calcedon și biruința sa de care ne bucurăm noi astăzi au fost rezultatul credinței unei femei care prefera mănăstirea, în fața lumii. Dar, când a simțit că era nevoie de ea, și-a lăsat liniștea chiliei, acceptând chiar a se căsători, doar pentru a salva credința. O jertfă pe care Biserica nu a trecut-o cu vederea, căci până astăzi Sfânta Pulheria a rămas drept „Împărăteasa care și-a închinat viața Ortodoxiei”. 

TEATRU/FILM

ION MANOLESCU

Ion Manolescu
Date personale
Născut	17 februarie 1881 Breaza, județul Prahova
Decedat	27 decembrie 1959
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Ocupație	actor de teatru[*]
Modifică date / text

Ion Manolescu (n. 17 februarie 1881, Breaza - d. 27 decembrie 1959, București) a fost un actor român de teatru și film. A debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc.

În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[1]

În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.

CUPRINS

• 1Roluri memorabile
• 2Distincții
• 3Note
• 4Legături externe

ROLURI MEMORABILE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Strigoii: Hamlet, Oswald
• Cadavrul viu: Fedia
• Năpasta: Ion
• Moartea civilă: Conrado
• Strimberg: Tatăl
• Suflete tari: Matei Boiu
• Regele Lear: Glocester
• Azilul de noapte: Satin
• Frații Karamazov: Ivan
• Anna Karenina: Karenin
• Gândul: Kersenter
• Heidelbergul de altădată: Dl. Junter
• Nora: Dr. Rang
• Cei din urmă: Kolomitev
• Fiul meu: Colonelul
• Sărutul în fața oglinzii: Avocatul
• Manasse: Manasse

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Steaua României clasa I în grad de Cavaler
• Ordinul francez în grad de Comandor
• Laureat al Premiului de Stat
• Artist al Poporului

Mormântul lui Ion Manolescu se află în Cimitirul Bellu din București, la figura 96 (Artiști).^[1]

Fostul actor român de teatru și film Ion Manolescu este înmormântat alături de soția sa, artista Maria Wecera Manolescu. Piatra de căpătâi care străjuiește mormântul este sculptată de Cornel Medrea și are efigia în bronz a actorului.^[2]

Mormântul este înscris în Lista monumentelor istorice 2010 - Municipiul București - la nr. crt. 2525, cod LMI B-IV-m-B-20118.087.^[3]

Festivalul ION MANOLESCU Breaza

Pe aceeași ulicioară - Mihai Eminescu (Recită, Ion Manolescu)

Teatru Anna Karenina

CONSTANTIN DICU

Poze Constantin Dicu

Locul naşterii: România · Data naşterii: 17.02.1939 (82 ani) · Ocupaţie: Regizor, scenarist

Regizor de teatru și film.
Studii la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Bucureşti- regie de teatru 1963 și studii post universitare de regie film în 1972.
Are activitate teatrală și din 1977 de televiziune.

Filmografie - regizor
Mesagerul (1995) -film Tv
Straniul paradis (1995) -film Tv
Cântec pentru fiul meu (1980)


Filmografie - scenarist
Cântec pentru fiul meu (1980)

Lista de piese regizate de Constantin Dicu

• 2017
  Piatra din casă, regia Constantin Dicu
  Teatrul National de Televiziune, Bucuresti
  2015
  Aceşti nebuni făţarnici, regia Constantin Dicu
  Televiziunea Română- Casa de producţie, Bucuresti
  2009
  Povestea copilului care a salvat poveştile, regia Constantin Dicu
  Teatrul Ion Creangă, Bucuresti
  2007
  Omul care a văzut moartea, regia Constantin Dicu
  Teatrul de revistă "Constantin Tănase", Bucuresti
  2004
  Poveste din cartierul Drumul Taberei, regia Constantin Dicu
  Teatrul Ion Creangă, Bucuresti

STELIAN TĂNASE

Stelian Tănase
Date personale
Născut	17 februarie 1952 (69 de ani) București
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor și analist politic
Activitate
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este un scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român. Stelian Tănase a fost Președintele Societății Române de Radio și Televiziune.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Activitatea mediatică
• 3Opera literară și științifică, memorialistica
  • 3.1Romane
  • 3.2Eseuri istorico-politice. Memorialistică
• 4Distincții
• 5Note
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Stelian Tănase a absolvit Facultatea de Filosofie din București a Universității din București în 1977. Înainte de 1989, a scris trei cărți, din care două au fost interzise de cenzura comunistă, fiind publicate abia după căderea regimului comunist. Stelian Tănase a fost un participant activ la în evenimentele protestatare, revoluționare, din 21-22 decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist totalitar. Imediat după schimbarea regimului, Stelian Tănase a devenit în câteva săptămâni o personalitate de referință a societății civile românești, fiind membru și primul președinte al Grupului pentru Dialog Social (GDS); a fost unul dintre fondatorii și redactorul-șef al revistei ”22”, publicată de GDS, împreună cu Dan Pavel, Gabriela Adameșteanu, Rodica Palade.^[2] Inițial, revista 22 avea un tiraj de peste 150.000 de exemplare, iar impactul ei a fost deosebit asupra societății civile din România; editorialele semnate de Stelian Tănase prezentau ”pentru prima dată articulate în mod coerent argumentele cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii fenesniste a țării și la supraviețuirea corpului monstruos al comunismului, în ciuda dispariției sale ca sistem”^[3]. Stelian Tănase a fost una dintre cele mai active personalități publice implicate în demonstrațiile maraton intrate în istoria postcomunistă sub numele de ”fenomenul Piața Universității”, alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marian Munteanu, Octavian Paler, Victor Rebengiuc, Gheorge Zamfir; aceste manifestări împotriva Frontului Salvării Naționale, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan & ceilalți lideri feseniști, au pregătit fenomenele organizate de opoziție și luptă politică, de la Alianța Civică la Convenția Democratică din România ^[4].

În continuarea implicării sale civice, a fost unul dintre primii membri ai Alianței Civice, fondate de Ana Blandiana și alți militanți civici. Spre deosebire de alți colegi din Alianța Civică, Stelian Tănase era adeptul implicării directe a intelectualilor critici în viața politică; drept urmare, a fost în 1991 unul dintre fondatorii Partidului Alianței Civice, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, Alexandru Popovici, Nicolae Constantinescu; PAC a fost pe 26 noiembrie 1991 unul dintre partidele fondatoare ale Convenției Democratice. ^[5] A fost ales vicepreședinte al Partidului Alianța Civică, în 1991. A devenit deputat în Parlamentul României în 1992, candidând pe listele Convenției Democratice. La sfârșitul anului 1992, Stelian Tănase (împreună cu Dan Pavel) a înființat prima revistă de științe politice din România postcomunistă, Sfera Politicii^[6]. Membru al grupului PAC-PL'93, a devenit liderul grupului parlamentar PAC în 1993, când cele două partide s-au separat. Între alte responsabilități, a fost vicepreședinte al comisiei pentru relații externe a Camerei Deputaților ^[7].

După alegerile din 1996, Stelian Tănase a ieșit din viața politică activă și s-a dedicat activităților sale de scriitor, realizator media, precum și carierei profesionale în domeniul științelor politice. În această perioadă este beneficiarul unor granturi oferite de Școala Woodrow Wilson (1994) și de Fundația Fulbright (1997) ^[8]. În perioada postcomunistă, când mulți dintre participanții la evenimentele revoluționare din 1989 s-au zbătut să obțină avantaje de pe urma participării reale sau fictive la doborârea comunismului, Stelian Tănase a refuzat să capitalizeze statutul de ”revoluționar”, fiind implicat în fondarea Asociației Revoluționarilor Fără Privilegii (Președinte - Radu Filipescu; vicepreședinți - Ion Caramitru, Dan Pavel; membri Marius Oprea, Victor Rebengiuc, Stelian Tănase ș.a.m.d.). Una dintre constantele sale preocupări postcomuniste a fost legată de studierea arhivelor comunismului; Stelian Tănase a fost unul dintre primii cercetători români care au intrat în arhivele fostei poliții politice, Securitatea; pe vremea cînd era deputat, a făcut numeroase cereri către autorități pentru a i se permite accesul la arhivele SRI, unde erau păstrate dosarele Securității, iar până la urmă a obținut accesul, cu mult înaintea altor cercetători. Studiul arhivelor Securității s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți despre personalitățile urmărite de Securitate (vezi mai jos, ”Opera literară și științifică”). Una dintre cele mai mari surprize ale cercetării arhivelor a fost legată de descoperirea faptului că unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi și coleg de facultate îl monitorizase și îl ”turnase” la Securitate^[9], chiar și în ultimele săptămâni ale regimului comunist. A obținut doctoratul în sociologie politică la SNSPA în 1996. În 1997, este profesor delegat la UCLA.

Realizator al unor talk showuri pe teme politice sau culturale la posturile de televiziune TVR, Antena 1 și Realitatea TV. În prezent, este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București.

A susținut conferințe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum și la prestigioase universități americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York. Este laureat a numeroase premii de televiziune, și premii literare. Lucreaza ca editor coordonator al revistei Sfera Politicii.

A fost o perioadă angajat al concernului de presă Realitatea aparținând lui Sorin Ovidiu Vântu, având două emisiuni săptămânale la Realitatea TV și numeroase articole în Cotidianul. A continuat să publice în revista 22 și după ce a părăsit colegiul redacțional. În 2006, Stelian Tănase a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscută și sub numele ”Comisia Tismăneanu”), alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub ^[10].

La data de 28 septembrie 2010 a fost numit în funcția de director general al postului Realitatea TV.^[11]. Ulterior, a demisionat din funcție, datorită dificultăților întâmpinate în punerea în practică a programului de restructurare a postului pe modelul BBC. În decembrie 2013, după ce primul nominalizat în funcție, Bogdan Rareș, nu a fost votat de Parlament, a fost numit Președinte interimar al Societății Române de Televiziune (SRTV), la propunerea Partidului Național Liberal, care nu ieșise încă din Uniunea Social Liberală. Ulterior, în ciuda ieșirii PNL din USL și a zvonurilor privind faptul că nu va fi susținut de PSD și premierul Victor Ponta, în iunie 2014, cele două camere reunite ale Parlamentului României au votat numirea lui Stelian Tănase în funcția de Președinte al Societății Române de Televiziune^[12].

Pe 19 aprilie 2014 a suferit un infarct miocardic, fiind internat la secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Fundeni din București.^[13]

În data de 23 octombrie 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a Regelui Mihai I al României, decorație înmânată de Principesa Moștenitoare Margareta a României. După eveniment a fost urmat un dineu care a avut loc în Sufrageria de Stat a Castelului Peleș. Printre personalitățile care au mai fost decorate s-au aflat Draga Olteanu-Matei și Tamara Buciuceanu, , care au primit Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, și interpretele de muzică populară Sofia Vicoveanca și Maria Ciobanu, cărora le-au fost înmânate însemnele Ordinului Coroana României în grad de Cavaler.^[14]

ACTIVITATEA MEDIATICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A realizat emisiunea radiofonică „Conversația de joi seara”, la Radio Contact și emisiunile de televiziune „2 plus 1” și „Orient Express”, la Antena 1^[15] și „Zece și un sfert”, la Realitatea TV^[16].

La sfârșitul anului 2003 a realizat, pentru trei luni, talk-show-ul „Mașina de tocat” la postul public de televiziune TVR 1^[17]. Conform informațiilor de presă, emisiunea a fost oprită datorită intervenției PSD, partidul aflat la putere la acea vreme^[17][18][19].

În septembrie 2010, realiza emisiunile „3x3” și „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV^[11]. După ce a fost nominalizat ca Președinte interimar al SRTV, Stelian Tănase a declarat public că nu va apărea în emisiunile Televiziunii Române cîtă vreme va fi conducătorul respectivei instituții . ^[20]

OPERA LITERARĂ ȘI ȘTIINȚIFICĂ, MEMORIALISTICA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera lui Stelian Tănase are trei părți importante: textele ficționale (literatura), textele nonficționale (știință politică, istorie, cercetarea arhivelor), memorialistica. O parte semnificativă dintre cărțile nonficționale reprezintă rodul cercetărilor de decenii făcute de Stelian Tănase în arhivele comunismului românesc, arhivele PCR și arhivele fostei poliții politice, Securitatea. Despre romanele lui Stelian Tănase au scris mai mulți critici literari.

Romane[modificare | modificare sursă]

• Luxul melancoliei, Cartea Românească, 1982; ediția a II-a, 1993
• Corpuri de iluminat, Cartea Românească, 1990; ediția a II-a, Allfa, 1998; ediția a III-a, Polirom, 2004; ediția a IV-a, Humanitas, 2008 (scris între anii 1984-1987)
• Playback, Ed. Fundației Culturale Române, 1995; ediția a II-a, Paralela 45, 2004; ediția a III-a, Humanitas, 2008
• Maestro, Polirom, 2009^[21]
• Dracul și mumia, 2010^[22]
• Moartea unui dansator de tango (Editura Corint, 2011)^[23][24]
• Repertoarul amorului. 69 de povesti de dragoste din istoria lumii (Editura Hyperliteratura, 2019)
• Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (Editura Corint, 2019)

Eseuri istorico-politice. Memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Convorbiri cu Regele Mihai (Editura Corint Books, 2018)
• Stelian Tănase - Elena Vijulie, Dinastia (Editura RAO, 2017)
• Șocuri și crize (articole politice, Staff, 1993)
• Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990 (Institutul European, 1995)
• Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste (Humanitas, 1999)
• Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat (Humanitas, 1997, ed a II-a Humanitas, 2003)
• Sfidarea memoriei (convorbiri cu Alexandru Paleologu), (Du Style, 1996)
• Revoluția ca eșec. Elite și societate (studii politice), (Polirom, 1996)
• L.A. vs. N.Y. Jurnal american (Polirom, 1998)
• Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948–1965 (Humanitas, 1998)
• Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii (Compania, 2002). Un volum care conține citate din dosarul său de Securitate.
• Zei și semizei. La început de secol (2004)
• Clienții lu’ tanti Varvara (Editura Humanitas, 2005)
• Avangarda românească în arhivele Siguranței (Editura Polirom, 2008)^[25][26]
• Racovski. Dosar secret (Editura Polirom, 2008)^[25]
• Cioran și Securitatea (Editura Polirom, 2010)^[27]
• Panait Istrati. Dosar de Siguranță (Editura Polirom, 2008)^[28]
• „Dosarul Brucan – Documente ale Direcției a III-a Contraspionaj a Departamentului Securității Statului (1987-1989)” - coordonator, Editura Polirom, 2008^[29]
• Istoria politică a căderii regimurilor de stat comuniste (Editura Humanitas, 2009)

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[30]

Stelian Tănase, viața scriitorului de cursă lungă

Lentila de contact cu Stelian Tănase - Abdicarea lui Cuza Vodă

POEZIE

POEZIE

OCTAVIAN DOCLIN

DOCLIN Octavian (pseudonimul lui Octavian Chi-salita), se naste la 17 febr. 1950, comuna Doclin, judetul Caras-Severin.
Poet.

Fiul lui Ioan Chisalita si al Mariei (n. Olaru). Studii elementare (1957-l965) in comuna natala si liceale (1965-l969) in comuna Gradinari; licentiat al Facultatii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972).

Prof. la Bixad (1972-l977); referent literar la Centrul Judetean Caras-Severin al Creatiei Populare (din 1977).

Colaboreaza la Romania literara, Viata Romaneasca, Familia, Tribuna, Steaua, Transilvania, Luceafarul, Contemporanul, Orizont etc.

Debuteaza cu poezia Galilei in revista Orizont (1970); debut editorial cu volum Nelinistea purpurei (1979), urmat de Fiinta tainei (1981), Muntele si Iluzia (1984), Curat si nebiruit (1986) si Cu gindul la meta-fora (1989).

Coautor al volum de versuri Ritmuri din Tara lui lovan Iorgovan (1970), Uneori zborul (1973).

Prezent in numeroase antologii de poezie patriotica: Prinos (1971), Vibratii (1971), Inscriptii in timp (1983), Linga inima tarii (1983), Fluturi, pasari, cai (1983), Lauda patriei (1984), Nichita Stanescu - Frumos ca umbra unei idei (1985), Glasul cetatii (1986) si Mereu in inima tarii (1987).

O „candoare jucata" si „afectarea vag ironica" caracterizeaza poezia de inceput a Iui Octavian Doclin, marcata de unele inflexiuni blagiene, dar si de o anume „tendinta spre romantios si edulcorare" (Laurentiu Ulici). Poetica sa oscileaza inca de la inceput intre formule lirice extrem de diverse, Octavian Doclin ezitind sa-si fixeze sensibilitatea intr-o albie inchegata, proprie.

Astfel va face figura de „poet traditional", de „bun si asezat resitean, respirind habitudini provinciale" (Cornel Un-gureanu). in timp ce in viziunea altui comentator apare drept un „romantic, al carui sceptru e crinul" (Petre Stoica). in fond, poetul da dovada de o mare capacitate de metamorfozare, de adaptare a sensibilitatii sale agitate la diversele formule moderne ale lirismului, pe care le exerseaza cu egala dexteritate. O melancolie blinda, dezabuzata si ironica prezideaza poemele de maturitate ale lui Octavian Doclin Cu volumul Cu gindul la metafora (1989), poetul descopera sansa esentializarii poemului, a reducerii acestuia la o formula sintetica, simplificata la maxim, in analogie cu mecanismele ce prezideaza natura. Mereu cu gindul la metafora subtila, cautata, poetul nu mai priveste spre real, ci, preluind toposurile culturale ale poeziei ultimei generatii, inlocuieste realitatea cu universurile imaginare ale visatului „poem minim". Sintagma aceasta e definitorie pentru tendinta autorului ce mizeaza nu atit pe elo-cinta si tentatia epicului, cit pe sugestie, pe o arta a discretiei in care pina si spatiile albe sa fie incarcate de semnificatie. Poetul isi expli-citeaza el insusi metoda in poemul intitulat in apararea poemului scurt, o pledoarie in favoarea economiei verbale, a lapidaritatii, a refuzului emfazei:

„Mina mea incremenita sta deasupra hirtiei asteptind clipa cea mai prielnica sa vineze punctul".

Aceasta subliniere a necesarei luciditati creatoare, „incremenita" intr-o pinda a „clipei prielnice", e un elogiu adus stiintei subtile a poemului de mica dimensiune, mizind pe esentializarea expresiei, pe concentrarea lirica extrema. „Poemul minim", „poemul scurt", „poemul mic"-cum il numeste autorul prin numeroase reveniri obsesive -ia nastere dintr-o seductie a concentrarii, din-tr-un sentiment al obstinatei rigori ce refuza locurile comune, textualiste sau nu. Chiar daca poetul nu atinge in toate volumele sale aceeasi inaltime a rostirii esentializate, cu metafore surprinzatoare si vii, modernitatea sa e evidenta, in ciuda increderii exagerate pe care o acorda scenariilor textualiste.

OPERA: Nelinistea purpurei. Timisoara, 1979; Fiinta tainei, Timisoara, 1981; Muntele si Iluzie, Timisoara, 1984; Curat si nebiruit. Bucuresti, 1986; Cu gindul la metafora, Bucuresti, 1989.

REFERINTE CRITICE: L. Ulici, in Romania literara, nr. 28, 1979; C. Harlav, in Tribuna, nr. 13, 1980; V. Horj, in Familia, nr. 1,1980; idem, ibidem, nr. 7, 1981; Al. Piru, Debuturi, 1981; N. Ciobanu, Intilnirea cu opera, 1982; Gh. Pitut, Locuri si oameni, intimplari si parabole, 1982; P. Stoica, Caligrafie si culori, 1984; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 15, 1984; V.F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 14, 1985; M. Odangiu, in Romania literara, nr. 4,1986; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 15, 1987; Olimpia Berea, ibidem, nr. 31, 1989; L. Ulici, in Romania literara, nr. 42, 1989; I. Cristofor, in Steaua, nr. 1l-l2, 1989.

POEZII:

(AVANT LA LETTRE)

Într-o viață de om
a adunat atîtea
poeme scurte
iubiri devastatoare
doxuri
monede de rouă
spunea cîndva
cam pe la amiaza
vieții sale de poet
cînd subteranele
îi erau atît de tinere
străbătîndu-le
de la un capăt la altul
fără odihnă
semn că tendoanele picioarelor lui
erau puternice
mai ales pentru vîrsta aceea
acum nu întîmplător
a găsit punctul
după atîta mișcare
și după puțină odihnă
îmbrăcat într-o platoșă nouă
de sudoare
se pregătește să o ia
de la capăt.

POEM MINIM

Poemul ivit nerăbdător
prematur
cum un suspin.

***
(FRUNZE CEREȘTI)

Privesc înfiorat
cum pe zi ce trece
brațele tale goale
sunt tot mai mult acoperite
de frunze cerești
tot așa ca ale unui copac
în care păsări de noapte
se ascund pentru a(re)învăța
cîntecul.

PĂRĂSIREA

Așadar
nu mai datorez nimic cuvîntului
rosti cu emfază
Poetul
pe loc poemul își luă poema de braț
și porniră împreună
spre corturile noi
cum dezertorii călăuziți spre moarte.

PLANUL

Cunoscînd mai dinaintea
altora
chipul nevăzut neștiut
al poemului la naștere
a hotărît să cheme la el
cuvintele înghesuite într-un stup
stînd la pîndă gata-gata
să năvălească în corturi
după un plan bine pus la punct
de Scribul trădător.

POEM MINIM (II)

Pe un talger
cenușa
pe celălalt
arderea de tot.

ROIUL

Copil fiind
dintr-o dată l-a zărit speriat
pe singurul stupar al satului
hrănindu-și albinele
fără masca aceea protectoare
în locul ei roiul din coșnițe
îi ascunsese fața
așa a învățat mai tîrziu
ca ori de cîte ori se pregătea
să plonjeze în subterană
fața să nu o acopere
s-o ascundă
după un roi de cuvinte
(asemenea mîinii
scriind poemul
acum și aici).

SFÂRȘIT DE POEM

… cum rîvna Grădinarului
răsădind Grădina
fără martori
la miez de noapte
pe lună plină.

NINA JOSU

Nina Josu
Date personale
Născută	17 februarie 1953 (68 de ani)  Țiganca, raionul Cantemir, Moldova
Cetățenie	Moldova
Etnie	români
Ocupație	poetă scriitoare
Activitate
Alma mater	Institutul de Literatură Maxim Gorki[*]
Premii	Ordinul Gloria Muncii
Modifică date / text

Nina Josu (n. 17 februarie 1953, Țiganca, raionul Cantemir, Moldova) este o poetă și ziaristă din Republica Moldova.

S-a născut într-o familie de intelectuali.^[1] A studiat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”^⁠(d) din Moscova în anii 1971-1976.^[2]

Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,^[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.^[1]

Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață (2000).^[2][3]

Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.^[2]

În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.^[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.^[2]

Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).^[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”.^[4]

POEZIA NINEI JOSU DE LA VIBRAȚIILE SUFLETULUI SPRE RUGĂCIUNEA MÂNTUITOARE

 Pe data de 23 februarie, Institutul de Filologie a organizat simpozionul Nina Josu: destin împlinit cu o filă de carte, în cadrul căruia a fost lansat volmul de poezii al autoarei cu titlul Peste margini.

Dl Vasile Bahnaru, dr. hab., moderatorul evenimentului, directorul Institutului de Filologie, a precizat că autoarea promovează interesul național și cultural, adevărul, fiind un patriot veritabil, o doamnă cu suflet nobil românesc.

Autoarea a fost felicitată de dl prim-vicepreședinte al AȘM, acad. Ion Tighineanu. Acesta a comparat poezia cu aripile ce ne călăuzesc și înalță pe parcursul întregii vieți. În opinia dlui Tighineanu, poezia Ninei Josu emană energie pozitivă, aduce frumosul și spiritualul, fapt pentru care i-a conferit medalia jubiliară a AȘM în numele președintelui și conducerii AȘM.  

Dl. acad. Mihai Cimpoi a prezentat comunicarea Nina Josu: evlavie și neîmpăcare și s-a referit la primele lecturi din creația autoarei în cadrul festivalului Eminesciana din 1970 atunci când i-a fost decernat premul I. Spre deosebire de celelalte volume în care prevalează nota eminesciană, acest volum Dincolo de margini aduce inspirația religioasă, dar și o notă socială, chiar dramatică. În poeziile Ninei Josu predomină neîmpăcarea cu desacralizarea lumii, lipsa echilibrului moral, neîmpăcarea existențială, autoarea condamnă lichelismul, ura, durerea păgână. Mijlocul de îndreptare a relelor este în viziunea poetei rugăciunea, convingerea fermă că rugăciunea dulce/blândă ar schimba lumea. Titlul volumului Peste margini înseamnă transcendență, impreriu ceresc, îngeri, cohorta dreaptă a lui Isus, speranța mântuitoare. Dl Cimpoi a specificat că autoarea încearcă jocul  monorimic în poezia Sufletul vistiernic în care meditează asupra sorții, morții, destinului, vorbește de statutul de excepție al scriitorului ce transcende marginile și înfruntă condiția umană.

Dl. acad. Nicolae Dabija a ținut să menționeze că Nina Josu este una din poetele dragi și cele mai bune ale literaturii noastre, care se menține pe linia de creație Veronica Micle – Magda Isanos – Leonida Lari. Cartea Peste margini conține temele preferate ale autoarei. Unicitatea poeziei Ninei Josu constă în opțiunea pentru metafizică și reabilitrea sacrului, prin aceste modalități scriitoarea „poartă altar de biserică în sufletul ei”.

Dl. dr. Iulian Filip a inclus creația Ninei Josu în generația ochiului al treilea, menționând că prefața cărții Peste margini e semnată de dl Theodor Codreanu, ceea ce-i conferă o deosebită prestanță. A specificat faptul că Nina Josu operează cu două dominante: credință și iubire care sunt reflectate într-o formă inedită datorită prezenței celor două personaje Îngerul alb și Îngerul negru. Poeta reabilitează și mitologia populară funerară. Poezia Ninei Josu este cantabilă, frumoasă, denotă o relație de mare încredere pentru cititorul ei.

Dl. Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apreciat volumul autoarei ca fiind frumos sub aspect estetic, bine gândit, migălit, cizelat. Nina Josu apelează frecvent la simbolurile culturale din mitologia noastră. Poeta atinge virtuozitatea, perfecțiunea prozodică, produce adevărate eufonii și chiar rime foarte rare, spre exemplu în poezia consacrată lui Horațiu Ioan Lașcu (lațiu/interspațiu/Horațiu/stațiu) care nu sunt arbitrare, ci cadrează foarte bine cu mesajul textului. Poezia Ninei Josu este una a spațiului, a candorii, moralității imaculate, aduce o beatitudine a sufletului care caută esența divină, este o poezie a gestului exterior și a celui interior ce dau tonalitate cărții. Autoarea ne oferă o poezie simplă, trăită, autentică, care te cucerește.

Dl. Vitalie Răileanu e de părere că Nina Josu își scrie poezia într-un spațiu pe care l-a conceput în prima carte, poeta și-a creat un stil personal care nu poate fi confundat, poeziile ei reflectă și întrunesc destinul personal. Poeta a publicat 5-6 cărți de versuri, însă adevăratele poezii se plămădesc încet, astfel încât, în cele din urmă, iau această structură de psalmi, sunt niște litanii aduse ca ofrandă cititorului. Dna Nina Josu ne învață să rostim adevărul prin aceste formule mitologice, care își mențin mereu tenta divinității.

Dl. acad. Valeriu Matei, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a apreciat poezia Ninei Josu ca fiind una spirituală, a meditației și a gândirii profunde asupra destinului, ce denotă prospețime, poeta debutând mult înainte de primul volum La șezători apărut în 1975. Dl V. Matei a felicitat autoarea pentru traseul poetic parcurs cu demnitate, liniște, calmitate, pentru filonul creștin ortodox ce străbate poezia  și-i conferă astfel personalitate și individualitate.

Poeta a avut parte de o surpriză, un recital de versuri din volumul Peste margini, din partea elevelor clasei a opta de la liceul „Hyperion” din Chișinău, și o felicitare în forma unui cântec din partea studenților de la Universitatea de Stat din Moldova. Simpozionul a culminat cu o expoziție de broderii, croșetări și mărțișoare a meșterului popular Ludmila Berezin, care este și președinta clubului de creație „Curcubeul” ce activează în incinta Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală.

În încheiere, dna Nina Josu a mulțumit participanților pentru comunicările deosebite și aprecierile generoase, a menționat că atunci când scrie este sinceră, corectă cu sine și convingerile sale.

ELENA VĂCĂRESCU

Sari la navigareSari la căutare

Elena Văcărescu
Date personale
Născută	21 septembrie 1864 București , Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Decedată	17 februarie 1947 (la 83 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Naționalitate	română
Cetățenie	Franța  România
Ocupație	poet, prozator, memorialist, romancier, dramaturg, traducător
Limbi	limba română limba franceză[1]
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	secolul al XIX-lea - secolul al XX-lea
Specie literară	memorii, poezie
Operă de debut	1886, Chants d'Aurore
Note
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] prix Archon-Despérouses[*] prix Jules-Favre[*][2]
Membru de onoare al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1868,^[3] București, România – d. 17 februarie 1947,^[3][4] Paris, Franța) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris.

A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de Regele Carol I și de guvern.^[5]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opera
  • 2.1Versuri originale
  • 2.2Prelucrări folclorice
  • 2.3Romane
  • 2.4Memorialistică
  • 2.5Teatru
  • 2.6Ediții românești
• 3Aprecieri critice
  • 3.1Nicolae Iorga
  • 3.2Camil Petrescu
  • 3.3Șerban Cioculescu
  • 3.4Ion Stăvăruș
• 4Omagieri
• 5Note
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la București la 21 septembrie ,1864într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea.^[6]

În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.^[6]

Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.^[6]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1936, Hélène Vacaresco, secretar general al Asociației Române, de pe lângă Societatea Națiunilor

Versuri originale[modificare | modificare sursă]

• Chants d'Aurore (Cântecele zorilor) (1886)
• L'âme sereine (Cu inima senină) (1896)
• Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903)
• Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908)
• La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914)

Prelucrări folclorice[modificare | modificare sursă]

• Le Rhapsode de la Dâmbovița (Rapsodul Dâmboviței) (1889)
• Nuits d'Orient (Nopți orientale) (1907)
• Dans l'or du soir (În auriul înserării) (1927)

Romane[modificare | modificare sursă]

• Amor vincit (Amorul învinge) (1908)
• Le Sortilége (Vraja) (1911)

Memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Memorial sur le mode mineur (Memorial la modul minor) (1946)
• Le Roman de ma vie (Romanul vieții mele)

Teatru[modificare | modificare sursă]

• Cobzarul (1911) ^[7][8]
• Stana (1904)
• Pe urma dragostei (1985)

Ediții românești[modificare | modificare sursă]

• Scrieri alese; Țara mea (1977)
• Memorii (1989)
• Hoinari în țara zânelor (1991)

[1]

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Elena Văcărescu în tinerețe

Nicolae Iorga[modificare | modificare sursă]

„Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.”

Camil Petrescu[modificare | modificare sursă]

„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi.”

Șerban Cioculescu[modificare | modificare sursă]

„Așa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi, cum de-a-ncăput în el țara întreagă, ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.”

Ion Stăvăruș[modificare | modificare sursă]

„Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor - poeți (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului.”

OMAGIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Articol principal: Lista craterelor de pe Venus.

Un crater de pe planeta Venus a primit numele Văcărescu.

POEZII:

APRILIE


Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă ;
Parfumul primăverii se simte tot mai greu ;
Vezi, lunca-i înflorită și cântă și-i frumoasă.
Fii bucuros, iubitul meu !

Aduc în dar iubirii întregu-mi suflet ; vină
Să simți mireasma dulce pe-ngustele cărări.
În falnica pădure, în ștearsa ei lumină,
Ce dulce-i împreună să rătăcim în zări.

E-atât de plin de farmec să mergi visând pe maluri,
Să mângâi clopoțeii de alb mărgăritar,
Să vezi cum, capricioase, vin valuri după valuri
Cu sârg țesându-și parcă, în jur, desenul clar.

Vom bea tot duhul molcolm al lui april, cu sete,
În inimă, sfârșeala să intre picurând ;
Apoi lăsa-vom ziua s-adoarmă pe-ndelete,
Ca să simțim iubirea asupra-ne veghind.

Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă ;
Balsamul primăverii se simte tot mai greu ;
Vezi, lumea înflorește și cântă și-i frumoasă,
Fii bucuros, iubitul meu !

DRAGOSTE ETERNĂ


Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniștitul început
Și până-n ceasul de acuma, mai sumbru și mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, și-l tot repeți deși-i știut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenușa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub pași mă vor simți vibrând.

Patriei mele


Iar dacă îți devin străină
Și cântecu-mi de început
Grăirea n-a ales, divină,
A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care
Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,
O, patrie, putea-vei oare
Să-mi ierți păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,
Grea munca-mi binecuvântând,
Cum își blagoslovește-o mamă
Copiii mâine-n luptă stând ?

MIRON RADU PARASCHIVESCU

Miron Radu Paraschivescu
Poetul Miron Radu Paraschivescu
Date personale
Născut	2 octombrie 1911[2]  Zimnicea, Teleorman, România
Decedat	17 februarie 1971 (59 de ani)[2]  București, România
Căsătorit cu	de 5 ori
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, eseist, publicist
Pseudonim	MRP
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1929 - 1971
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1941 - volumul „Cântice țigănești”
Opere semnificative	„Laude”, „Declarația patetică”
Note
Premii	Premiul de Stat
Modifică date / text

Poetul Miron Radu Paraschivescu

Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911,^[2] Zimnicea, Teleorman, România – d. 17 februarie 1971,^[2] București, România) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.

CUPRINS

• 1Viața și opera
• 2Scrieri
• 3Traduceri
• 4Referințe critice
• 5Bibliografia de sub sigle
• 6Note

VIAȚA ȘI OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești” (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri.

La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.^[3][4]

A fost căsătorit de cinci ori.^[5]

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor, Craiova, 1938
• Cântice țigănești, București, 1941; București, 1972
• Pâine, pământ și țărani, Craiova, 1943
• Cântare României, București, 1951
• Laude, București, 1953
• Laude și alte poeme, București, 1959
• Declarația patetică, București, 1960
• Poezii, București, 1961
• Declarația patetică. Cântice țigănești. Laude și alte poeme, București, 1963
• Bâlci la Râureni, București, 1964
• Versul liber, București, 1965
• Drumuri și răspântii, București, 1967
• Tristele, București, 1968
• Scrieri, vol. I-II, București, 1969, vol. III-IV, București, 1974–1975
• Poeme, București, 1971
• Ultimele, București, 1971
• Poezii, București, 1973
• Amintiri, București, 1975
• Journal d'un heretique, traducere de Claude Jaillet, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Paris, 1976;
• Povestind copiilor, București, 1990
• Jurnalul unui cobai, 1994
• Poeme, Iași, 2000

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Marie-Anne Desmarest, Torente, București, 1943
• Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, București, 1944
• Nikolai Tikhonov, Istorisiri din Leningrad, București, 1944
• Mikhail Sholokhov, Școala urii, București, 1944
• Jean Richard Bloch, Toulon, București, 1945
• Alexander Pushkin, Basme..., București, 1945, Ruslan și Ludmila, București, 1951
• Talmaciri din 8 poeti europeni, București, 1946
• Claude Roy, Parisul răsculat, București, 1946
• Maxim Gorki, Univesitățile mele, București, 1948
• Nikolay Nekrasov, Poeme alese, București, 1953, Gerul, moșu cu nasu roșu, București, 1955, Opere alese, I-III, București, 1955–1959, Femeile ruse. Decembristele, București, 1956
• Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, București, 1956, Poezii, București, 1957 (cu Vlaicu Bârna și Virgil Teodorescu), Poezii, București 1959
• Juliusz Słowacki, Ceasul meditării, București, 1962
• Giuseppe Ungaretti, Poezii, București, 1963 (cu Alexandru Balaci)
• Andre Malraux, Calea regală, București, 1971

REFERINȚE CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albușuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural» (SSra, I, 14).

După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)» (PScr, I, 41); „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și (după Paul Eluard) despre grădina suspendată a creierului» (SSra, I, 15). Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program» (ibid., p. 16).

Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie...“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965:

„Domnilor poeți, / mi-e rușine cu voi când mi-aduc aminte că o cucoană / se văita public și pascal / că nici un vers de-al vostru, nici o imagine / n-au făcut-o să amețească măcar o singură dată. / Și voi aveți, doară, în exploatare / razele lunii, / stelele pălinde / și alte asemenea vanilii și arome. // Dar n-ați crezut, maimuțoilor, niciodată / în dogoarea aspră, de fier și de foc / a gândului pe care ți-l dă țeava revolverului / lipit de tâmpla voastră / care nici palidă n-a mai ajuns să fie. // Mi-e rușine cu voi, domnilor poeți, / pentru săraca voastră neputință, / pentru că n-ați făcut decât să vă gâdilați cu floricele de stil, / fără să credeți niciodată, înrăit, / că doar un singur vers v-ar putea costa o viață. // Da, știți și voi: la vie c'est la poésie. / Ce frumos se spune / și ce libidinos o faceți ! / Alunecoși prin viață / ca și în poezie, / voi n-ați ars, domnilor poeți, / în nici una ! // Să vă fie rușine măcar de frumoasa Madeleine, / fosta nevastă a cel puțin doi presupuși poeți, / care n-au știut s-o facă să se simtă pătrunsă / de versul lor lubric, lunecos ! // (...) // Hai, domnilor poeți, genialilor ! / Icniți-vă o dată, pentru cea din urmă oară, / adunați-vă sculele betege, / lira, piculina, flautul, flașneta, / și-ncingeți, dacă nu puteți altfel, / dacă nu știți zările noi, / cel mai pâlpâitor cântec al deșănțatei voastre morți ! // Hai, decadenților, / scoateți-vă gunoaiele, duhorile, / stârvurile de mult putrezite, / să faceți măcar să trăsnească văzduhul de miasme. / Tot ar fi ceva ! // (...) // Ce știți voi, trâmbițași de degeaba și de comandă, / dar dezertori mereu unei supreme legi / nebănuită vouă, pe veci necunoscută, / voi, ce habar n-aveți de legea de fier și de foc / a poeziei din măruntaiele voastre ? / (Dacă o asemenea lege ar putea dăinui / în șubredele voastre oseminte !) // O, știu bine că nu știți nimic. / De aceea vă poftesc să luați aminte: / nu vorbesc cu voi, poeți consacrați, / cu salbe de imagini, bijuterii ciobite, / maimuțoi, marțafoi și papagali ! // Vorbesc cu prietenii mei, mai înalți, / mai tari și mai strașnici decât mine / fiindcă vin după tristețea, după scrâșnetul și deznădejdile mele: / cu poeții cei tineri / ai tinerei noastre vârste de fier...”

(PScr, I, 92 sqq.).

Addenda la „Declarația patetică“ reunește cinci poeme politice în tonalități whitmaniene – Patrice, Dulceața de zmeură, Ella Fitzgerald, Colind și Greva generală – scrise între anii 1961 și 1968. Abia după Addenda sunt antologate poemele din Cântice țigănești (1941), poeme care, prin reeditările din 1957 și 1958, au păstrat nestins jarul poeziei, transmițându-l generației resurecționale. Pentru că, după cum cu îndreptățire subliniază și Ov. S. Crohmălniceanu, «mai evident transpare fondul rafinat, modernist, din care țâșnește lirica de inspirație socială, protestatară, a poetului în Cântice țigănești. Ele veneau să celebreze o populație care, la data respectivă, era supusă exterminării rasiale.

Miron Radu Paraschivescu își lua ca model vestitul Romancero gitan al poetului Federico García Lorca, „privighetoarea Spaniei“, asasinat mișelește de falangiștii lui Franco. Cum existența nomadă a țiganilor a fost considerată mereu un simbol al libertății, gestul autorului căpăta o și mai accentuată semnificație politică antifascistă. Balada Cântic de poterași înfățișează chiar o urgie criminală dezlănțuită din senin asupra șatrei» (CrohL, II, 543); poemul Cântic de poterași este chiar dedicat «memoriei lui Federico García Lorca, privighetoarea Spaniei»:

„Negre toate sunt pe ei: / flinta scurtă, caii zmei, / sufletul și ochiul strâmb, / cizma-naltă în carâmb, / capul împietrit, de plumb. // (...) // La Costică din Hotar, / ciocnesc paharele rar, / ciocnesc bărdace de var, / plâng viorile nebune, / vântul li se-ncurcă-n strune, / și prin noaptea tot mai noapte, / vântul gol șuieră șoapte. // Picaseră la chindie / Sân-Pietru și cu Ilie / gătiți ca de sindrofie; / între cer și-ntre câmpie / și-au pierdut, zorind să vie, / aurita lor tichie. // Dar dacă e chef, să fie: / s-or găsi în țigănie / talere de jar, o mie ! // Maica Domnului, și ea, / printre stelele-albine / s-a-mpuns într-un mărăcine, / într-un galbin țep de stea, / într-o lacrimă de foc, / și cam șchiopăta la joc. // Țanțoș călca-n urma lor / starostele spoitor. // Luna nouă sta pe zare, / o lebădă plutitoare. // (...) // Peste cheful țigănesc, / arnăuți se năpustesc; / plâng, sub iuțile copite, / scânteioarele strivite. / Vine potera călare, / neagră ca de-nmormântare; / negru sunt, larmă nu fac, / dar pe unde trec e jale, / c-au țesut un zodiac / din fum negru de pistoale. // A rămas acu pustie / veselita țigănie. // Și sparg boarea nopții reci / poterașii, patruzeci. // (...) // Și potera, neagră fiară, / lasă-n urmă foc și pară: / a mai mândră dintre fete / avea țâțele tăiete; / celelalte, despletite, / alergau înnebunite / și-nfloreau văzduhu-n drum / negri trandafiri de fum...”

(PScr, I, 252 sqq.). Țigănia / șatra – ca topos – cunoaște tensionarea între roșu (Eros) și negru (Thanatos) ca limite „tragic-spectrale / existențiale“. În balada Rică, „obiectivul mironparaschivesc“ țintit, din „periferie“, din Țigănia de Obor, se relevă de fapt în „opusul pol“, în „elita“, în „centrul“ unui București al anilor 1940 – 1941, proiectându-i țigănia – spațiu-capcană: cine-i respectă legile nescrise supraviețuiește, cine nu le respectă cade sub jungherul Sorții „migratoare“, aidoma protagonistului:

„Bate-un vânt pe ulicioară / peste inima amară, / bate-un vânt prin țigănie / peste inima pustie, / (...) / Poci, tu, vântule, să treci, / că focul lor n-o să-l seci, / și nici lacrămile lor, / după Rică din Obor ! // Îl făceau toți zurbagiu, / dar altul ca el nu știu: / ăl mai prima barbugiu, / cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spatiu. / că nu era nici o fată / de el neamurezată, / nici nevastă cu bărbat / să nu-l fi râvnit la pat. / Și-avea ochii de migdale, / de cătau la el cu jale; / și-avea ghiersul cântător, / de cătau la el cu dor, / Rică – fante de Obor. // (...) // N-avea pe lume păreche: / purta cercel la ureche / și-avea degetu-nflorat / cu-o piatră de matostat. // (...) // Uite-l, ăsta era Rică: / el de nimeni n-avea frică, / de nimeni nu se ferea, / cât este lumea de rea ! // Și cum venea într-o seară / senină, de primăvară, / un țigan mai mărunțel / se tot da pe lângă el: / „Dă, bă Rică, o țigare !“ / Când căta prin buzunare, / parșivul, cu mâna scurtă, / i-a băgat cuțitu-n burtă. / Rică s-a-ndoit nițel, / da' l-a muclit pe mișel, / de-a sunat și baba-n el. // (...) // Ieșea luna dintr-un nor / roșie ca un bujor / și bătea un vânt de seară, / subțirel, pe ulicioară, / ca un plânset în suspine. // Dar Salvarea nu mai vine... / // Rică s-a lăsat pe vine / și s-a-ntins pe îndelete, / rezimat de un părete. / (...) / Și când a sosit Salvarea / din el mai ardea țigarea. // (...) // Cântă-l, ghiers, și du-l departe / pe Rică – fante de Moarte !”

(PScr, I, 209 sqq.). După Cîntice țigănești, volumul I al Scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu lasă cale liberă pentru Laude și alte poeme (1959) în care «nu mai găsim nici retorica whitmaniană din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice»; «versul se clasicizează, anecdota și morala pătrund în poem»; «ereticul Miron Radu Paraschivescu străbate și el, fără revoltă, deșerturile literaturii sfătoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fără originalitate» (SSra, I 24), după cum certifică Eugen Simion. Dar printre textele ce se constituie în tributul dat și de Miron Radu Paraschivescu proletcultismului – Cântarea României, Cinci toasturi de ziua partidului etc. – se ivesc și câteva caligrafii, memorabile poeme ale roadelor:

„Când vreau să prind în fiece cuvânt / Tot ce-i frumos și spornic pe pământ, / Cum aș putea uita să spun vreodată / De lirica și rumena tomată ? // Mai mândre cum aceste pătlăgele / N-au nici curcanii-n salba lor mărgele; / Cireașa doar, sau strugurii sub soare / Pot cuteza cu ea să se măsoare. // (...) // Și află taina-n carnea-i străvezie: / Putere-i doar ce-i și lumină vie.”

(«Laudă tomatei» – PScr, I, 309 sq.);

„Privește acest măr: e mai aprins / Decât obrazul tinerei fecioare, / Al cărei braț gingaș ți l-a întins / Ca ramura din pom, fremătătoare. // Sămânța prinsă-n carnea lui adâncă / Îi împlinește calma strălucire, / Când el, tăcut, spre lume își aruncă / Acea egală, pașnică privire / A unui astru viu care străbate, / Pe largi orbite, biruite spații, / Născând prin sine timpurile toate / Sub semnul unei certe gravitații, // Asemeni mumei tinere ce știe / Că-n arcuirea pântecului poartă / Durata unui timp ce o să vie / prin coapsa ei, boltită ca o poartă.”

(«Mărul» – PScr, I, 311); începe să se releve «un fond clasic de inspirație ce va ieși la iveală în întregime de-abia în ultimele volume de versuri; până atunci, Miron Radu Paraschivescu dă sugestia creației obscure și laudă, în modul liric al lui Pillat (dar și al lui Anton Pann din poema poamelor !), sângele transparent, noblețea miezului roșu și, ca un veritabil spirit clasic, sacralizează plăcerea de a mușca din pulpa fructului răcoros» (SSra, I, 25).

Cu Versul liber (1965) „se închide“ primul volum de Scrieri. Prefața-manifest, Majuscule, reliefează în fața generației resurecției poetice un foarte interesant program de acțiune estetico-literară: «Cartea de față nu vrea câtuși de puțin să fie un exemplu rău pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învățat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aș visa să le dau un sfat tinerilor poeți, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiș în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înșiși. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariție îl îngrozea pe Mallarmé, făcându-l să exclame pietrificat: „Ils ont touché au vers !...“ Și genialul meșter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esența ei. Esența e un miez ascuns ce pretinde o tehnică și un exercițiu prin care să fie descoperit și stăpânit.» (PScr, I, 371).

În continuare, Miron Radu Paraschivescu invocă pe Raymond Radiguet ce «declara că poezia „ține mai mult de precizie decât de vag“», definindu-i „și limitele și esența“, un recurs la «matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea și eterna poetică avea să ne transmită atâtea emoții captate». «Dar – spune în continuare Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei și o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoția închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăși. Și atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoției vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o și mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mișcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănțuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic și viu ca și în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieții, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (...) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea și formularea lor, care ne și face să-l credem pe cuvânt, ca și cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi așadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.» (PScr, I, 372).

Oricât de mare ar fi ispita versului liber, poetul trebuie „să-și facă mâna“ spre a nu transcrie «decât necesarul, dispensându-se de cuvinte până la a păstra din ele numai montura unei emoții în protocolul versului»; ajuns aici, «atunci poate că poetului îi e îngăduită și marea aventură a versului liber; sigur e că prin vers liber am vrut să înțeleg, în primul rând, liber de orice vorbărie; în el actualitatea se realizează nu prin obiectivarea emoției, ca-n cel clasic, ci printr-o maximă personalizare.» (ibid.). Nu trebuie uitat faptul că lecția aceasta de „anatomie“ a versului liber și „volumul-aplicație“, Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu, din 1965, se relevă chiar în orizontul temporal al „marii explozii lirice“ datorate noii generații Labiș–Stănescu–Sorescu; și în afară de prefața-program, Majuscule, reprezentanții generației resurecționale și-au mai însușit în 1965, din Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu:

(1) „condiția“ ca în fața „unităților“ („cărămizilor-cuvinte“) ca „materiale pentru poem“, „comutative“, „dislocative“, spiritul trebuie să fie mereu neliniștit-creator întru posibila „infinire“ a diversității de forme;

(2) „senilitatea consacrată“ este sortită prăbușirii și valoarea reală se asociază numai tinereții, rămânând unica „vârstă-portaltoi“ pentru adevăr (cf. Ora de psihologie);

(3) geometria / cristalul poemului să sugereze „opusul“ – câlțoșenia, haoticul etc. – și invers (cf. Poemul neîntrerupt al tinereții noastre);

(4) incisivitatea frazei banale poate suplini metafora;

(5) misia poetului este: ca „antipoezia“ mediului înconjurător să fie sublimată în Poezie, el, Poetul, în calitate de Creator, mulțumindu-se a fi Marele Păgubos, «cel care pierde în planul vieții materiale pentru a întreține lumina pură a creației» (SSra, I, 28), „eternitatea cucerindu-se“ «doar în paguba clipei» (cf. Balada păguboșilor – PScr, I, 483 – 488);

(6) oracol-poemul (cf. Cinci poeme ale omului cu mască – PScr, I, 477 sqq.);

(7) parabolic-poemul (cf. Dispariția soarelui – PScr, I, 442 – 448);

(8) poeții – sunt negația, tăcerea creatoare de sunete, sublimul paradox, fiindul nefiindului («ei nu sunt, ei încep să fie / doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească» – Poeții / PScr, I, 390), umbra „râului lucrurilor“;

(9) poeții tineri trebuie să știe că «o voluptate conștientă e cel mai sever ascetism» (Poeților tineri – PScr, I, 456);

(10) poetul „agitator și duhovnic“ mai trebuie să fie și «spionul libertății noastre» (cf. Spionaj – PScr, I, 500);

(11) poezia banalului / cotidianului;

(12) poezia reificării ens-ului uman (cf. Dimineața – PScr, 394) etc.

Scrieri II „antologhează“ – din 1968 – Tristele (despre care Eugen Simion afirmă că «deconspiră un Miron Radu Paraschivescu clasicizant, voluptos cu măsură, degustător din vinul meditației calme» – SSra, I, 29) și traducerile poetului din lirica universală, îndeosebi, din poeții „de stânga“: San Juan de la Cruz, Charles Pégui, Max Elskamp, Rainer Maria Rilke, Federico García Lorca, Robert Desnos, Arthur Rimbaud, Louis Aragon, Stefan George, Iannis Ritsos, Julian Tuwim și Nikolai Tihonov.

Permanenta stare de insurgență a lui Miron Radu Paraschivescu pare să își aibă temeiul în adevărul conținut / exprimat de stihurile-i: Nu cred în libertate cât nu e-a tuturor (Ultimele) și Nu suntem anonimi în veșnicie (Ultimul asediu / Tristele – PScr, II, 84; cf. TGrp, 128 – 134).

POEZII:

Cântec de nuntă

O să zic pe drum de seară,
pe o strună de vioară,
o istorie şucară,
că-i cu boală rea, amară;

o istorie c-un crai
de la nunta cu alai,
şi de-ai da cât o să dai,
nu e una mai dihai!

Trist e cânticul, uitat,
de jale şi lăcrămat,
cu un fante de gagiu,
trist, şi vechi de nu-l mai ştiu.

Spune-l, inimă, de poci,
scoate-l tu, ca din găoci,
şi-l sloboade-ncet, subţire,
cânticul cu tristul mire!

Era zi de-sărbătoare,
liliacul tot în floare,
când pornise, grea, pe seară,
petrecania boiară.

Stau mândri ca doi păuni
mirii chipeşi, între nuni,
şi-i slujea frumos, pe tavă,
neagră, o ţigancă roabă;

Ochii şi-i rotea de smalţ,
către mirele înalt.
Ce-a mai fost, nu poci să ştiu;
ginerică, om candriu,
îi sorbea ca pe-o cafea,
ochii ei de catifea.

Şi între mireasa albă
şi ţiganca a cu salbă,
când au mers ca să se culce,
strâns-a ţâţa ei cea dulce.

Izmenită nunta toată;
a rămas mireasa fată
şi-a fugit păunul-mire
cu ţiganca de tingire.
Spune, inimă, de ştii,
leac ales pentru candrii;
spune leac nedovidit,
pentru boala de iubit!

Dojană

Poetule, de ce-ţi bagi versu-n timp?
De nu răcneşti ori nu blestemi, n-atinge
Cu aripa vreo culme din Olimp,
Ci-n laude festive se va stinge.

Cresc după ploaie albele ciuperci
Mărunte, mute-n moile cotoare.
De nu poţi fi un trăsnet, vrei să-ncerci
Să fii numai o silă zâmbitoare?

Romanță

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.

 INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

MADAME BUTTERFLY  -  PUCCINI

Madama Butterfly
Statuia lui Tamaki Miura, devenită faimoasă prin rolul Cio-Cio-San din opera lui Puccini, aflată în Glover Garden din Nagasaki, Japonia.
Titlu original	Madama Butterfly
Ciclul	operă în trei acte
Compozitorul	Giacomo Puccini
Libretul	Luigi Illica și Giuseppe Giacosa
Data premierei	17 februarie 1904
Locul premierei	Scala din Milano,  Italia
Limba	italiană
Durată	circa 2 ½ ore
Locul acțiunii	orașul Nagasaki ( Japonia)
Timpul acțiunii	începutul secolului XX
Modifică text

Madama Butterfly sau Cio-Cio-San^[1] (titlul original: în italiană Madama Butterfly), este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco).

Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki. Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904.

CUPRINS

• 1Personaje
• 2Acțiunea
  • 2.1Actul I
  • 2.2Actul II
  • 2.3Actul III
• 3Precizare
• 4Referințe
• 5Bibliografie
• 6Galerie de imagini
• 7Vezi și
• 8Legături externe

PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Cio-Cio-San, „Madama Butterfly” (soprană)
• Suzuki, camerista acesteia (mezzo-soprană)
• Benjamin Franklin Pinkerton, locotenent în marina S.U.A. (tenor)
• Kate, soția acestuia (soprană)
• Sharpless, consulul S.U.A. în Nagasaki (bariton)
• Goro, nakodo [pețitor] (tenor)
• Yamadori, prinț (tenor)
• Bonzo, unchiul lui Cio-Cio-San (bas)
• Comisarul Imperial (bariton)
• Ofițerul de stare civilă (bariton)
• mama lui Cio-Cio-San (mezzo-soprană)
• mătușa lui Cio-Cio-San (soprană)
• o verișoară (soprană)
• rudele, prietenele și prietenii lui Cio-Cio-San; servitori.

ACȚIUNEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actul I[modificare | modificare sursă]

Un ținut deluros în apropiere de Nagasaki, cu o căsuță japoneză.

Locotenentul Benjamin Franklin Pinkerton din marina Statelor Unite închiriază prin mijlocitorul-pețitor japonez Goro, o căsuță unde urmează să se căsătorească și să locuiască cu Cio-Cio-San, o tânără fată-gheișă japoneză, lângă Nagasaki, deși nu intenționează în mod serios să rămână în Japonia. Mr.Sharpless, consulul american, vine la nuntă dar Pinkerton îi vorbește într-un mod flușturatic, el consideră căsătoria aceasta un aranjament temporar, așa cum este și închirierea casei. El spune: "În țara asta contractele sunt tot atât de flexibile ca și casele. Așa că mă căsătoresc după moda japoneză: pentru 999 de ani. Dar pot anula contractul în orice lună". Cei doi vorbesc despre mireasă, frumoasa și tânăra Cio-Cio-San, al cărei nume înseamnă „fluture” ("butterfly" în engleză). Consulul, care cunoaște sentimentele sincere ale lui Cio-Cio-San, îl avertizează pe locotenent că fata ia în serios această căsătorie. Dar Pinkerton spune: "Nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii". Cei doi bărbați ciocnesc paharele de vin. Consulul: "Să bem pentru familia ta care e departe!". Pinkerton: "Și pentru ziua când mă voi căsători în mod serios cu o soție adevărată americană!". Mireasa urcă dealul împreună cu familia și prietenii, cântând: "Ce mult cer! Ce multă mare!... Suflă o briză dulce de primăvară!... Ce multe flori!". Mireasa cântă: "Pe mare și pe pământ, eu sunt cea mai fericită fată din Japonia. Ba nu! A întregii lumi! Prieteni, eu am răspuns chemării iubirii. Mă aflu în pragul iubirii, acolo unde se adună toate bucuriile celor vii și celor morți". Are loc ceremonia de nuntă. Apoi, petrecerea de nuntă este întreruptă de către unchiul miresei, un preot japonez. El a aflat că Cio-Cio-San a vizitat Misiunea Creștină pentru că dorește să treacă la creștinism. Unchiul o blestemă: "Cio-Cio-San! Cio-Cio-San! Nenorocire! Ce-ai făcut la Misiune? Ea a renegat cultul străbunilor! Kami Sarundasiko! O mare nenorocire amenință sufletul tău corupt! Tu te-ai lepădat de noi, noi ne lepădăm de tine!". Musafirii sunt speriați și fug. Petrecerea s-a terminat. Mireasa și mirele sunt singuri. Ei cântă un duet de dragoste: "Stelele sunt ca niște ochi care ne privesc... Vino! Vino! Cerul râde în extazul iubirii..."

Actul II[modificare | modificare sursă]

Interiorul căsuței lui Cio-Cio-San.

„Un bel dì vedremo” MENIU 0:00 Înregistrare din 1919, interpretată de Rosa Ponselle cu orchestra (4:38)

Trei ani mai târziu, în același loc. Cio-Cio-San (adică „doamna Cio-Cio”, „doamna Fluture”) este acasă cu menajera Suzuki. Aceasta se roagă zeilor ca Cio-Cio-San să plângă mai puțin, pentru că de trei ani ele nu mai au nici o veste de la Pinkerton. Suzuki este îngrijorată și pentru că le-au mai rămas foarte puțini bani. Dar Cio-Cio-San spune: „Zeii japonezi sunt grași și leneși. Sunt sigură că Zeul american răspunde mai repede celor care îl imploră. Dar mă tem că nu știe că noi facem parte din familia lui”. Cio-Cio-San are încredere că soțul ei se va întoarce. În închipuirea ei, ea presimte momentul fericit al revederii iubitului ei (aria „Un bel di vedremo” (Într-o bună zi vom vedea).

Prințul Yamadori, care știe că Cio-Cio-San este părăsită de soțul ei, vine și o cere în căsătorie. Cio-Cio-San îl refuză, spunând că țara ei este S.U.A. și, potrivit legilor americane, ea mai este căsătorită. Mr.Sharpless, consulul american, vine să-i citească o scrisoare pe care a primit-o de la Pinkerton. El este așa de mișcat de emoția tinerei doamne, încât nu poate să-i citească scrisoarea până la sfârșit. Nu-i poate spune că Pinkerton a părăsit-o, dar în schimb o îndeamnă să accepte oferta de căsătorie a Prințului Yamadori. Cio-Cio-San este îngrozită de o asemenea sugestie; ea îl aduce în cameră pe micul ei fiu. Cio-Cio-San spune că numele copilului este Durere, dar când tatăl lui se va întoarce el se va numi Bucurie. Mr.Sharpless promite să-i spună lui Pinkerton că este tatăl unui copil. După plecarea consulului, se aude o bubuitură de tun în port, Cio-Cio-San se uită prin telescop și vede vaporul american "Abraham Lincoln", vaporul lui Pinkerton. Ea este peste măsură de fericită. Cio-Cio-San și menajera Suzuki decorează camerele cu flori și îl așteaptă pe Pinkerton. Când vine noaptea, Suzuki și copilul adorm, dar Cio-Cio-San continuă să aștepte trează.

Actul III[modificare | modificare sursă]

Interiorul aceleași căsuțe din actul II.

Un interludiu orchestral zugrăvind lupta ce se dă în sufletul lui Cio-Cio-San, între speranță și deznădejdie, marchează intrarea vaporului "Abraham Lincoln" în portul Nagasaki, la răsăritul soarelui. Suzuki se trezește și o convinge pe Cio-Cio-San că trebuie să se odihnească. Cio-Cio-San și copilul merg în altă cameră să se culce. Sosesc Pinkerton și consulul, care stau de vorbă cu Suzuki. Pinkerton este însoțit de soția lui, Kate. Aceasta vorbește cu Suzuki, spunându-i că va avea grijă de copil ca și cum ar fi al ei, dar Suzuki este foarte necăjită că Cio-Cio-San va trebui să se despartă de copil. Pinkerton este atât de plin de remușcări și atât de rușinat, încât fuge de acolo și le lasă pe doamne să lămurească lucrurile în absența lui. Cio-Cio-San intră și află adevărul. Ea acceptă să dea copilul, dar cere ca Pinkerton să vină peste o jumătate de oră să-l ia. Când este singură în camera ei, Cio-Cio-San ia pumnalul tatălui ei și citește inscripția de pe el: "Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste". Cuvintele acelea au fost mesajul Mikado-ului către tatăl lui Cio-Cio-San, în urmă cu mulți ani. Tatăl lui Cio-Cio-San și-a luat viața cu acel pumnal. Acum, Cio-Cio-San își ia rămas-bun de la fiul ei: "Tu, care din Paradis ai coborât la mine, uită-te la chipul mamei tale, ca să-l ții minte. Uită-te bine la mine ! La revedere, dragostea mea...". Apoi îi spune copilului să plece și se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: "Butterfly ! Butterfly !"...

PRECIZARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În limba japoneză, -san ( さん), este un sufix onorific însemnând domnul / doamna / domnișoara.^[2]

Puccini: Madama Butterfly (Full Opera)

VALI NICULESCU - soprană de operetă

Vali Niculescu
Date personale
Născut	17 februarie 1930
Ocupație	soprană
Activitate
Tipul de voce	soprană
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

Vali Niculescu (n. 17 februarie 1930, București) este o soprană considerată una dintre vocile de aur ale operetei române.

Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.

CUPRINS

• 1Debut
• 2Cariera
  • 2.1Repertoriu
    • 2.1.1Opera Română București, 1955-1960
    • 2.1.2Teatrul Național de Operetă, 1960-1990
    • 2.1.3Integrale în premieră la televiziune
• 3Activitate după 1990
• 4Filmografie
• 5Referințe

DEBUT[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956^[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.^[1]

Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:

“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”^[2]

Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:

“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"^[3]

Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.

Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă^[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:

"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."

Repertoriu[modificare | modificare sursă]

Opera Română București, 1955-1960[modificare | modificare sursă]

• "Bărbierul din Sevilla", Rossini
• "Faust", Gounod
• "Nunta lui Figaro", Mozart
• "Traviata", Verdi
• "Rigoletto", Verdi
• "Dama de pică", P.I. Ceaikovski
• "Ion Vodă", I. Dumitrescu
• "Lakme" - L. Delibes

Teatrul Național de Operetă, 1960-1990[modificare | modificare sursă]

• "Elixirul dragostei", G. Donizetti
• "Don Pasquale", G. Donizetti
• "Fiica regimentului", G. Donizetti
• "Liliacul", I. Strauss
• "Sânge vienez", J. Strauss
• "Voievodul țiganilor", J. Strauss
• O noapte la Venetia", J. Strauss
• "Clopotele din Corneville", J. Offembach
• "Choufleuri", J. Offembach
• "Mam'zelle Nitouche", Hervé
• "Sylvia", E. Kalman
• "Prințesa circului", E. Kalman
• "Contesa Maritza", E. Kalman
• "Vânzătorul de păsări", C. Zeller
• "Suzana", J. Gilbert
• "Casa cu trei fete", F. Schubert, H. Berthe
• "Vânt de libertate", I. Dunaevski
• "Sărutul Cianitei", B. Miliutin
• "Dăruiți iubitelor lalele", P. Sandler
• "Țara surâsului", F. Lehar
• "Victoria și al ei husar", P. Abraham
• "La calul bălan", R. Benatzky
• "Logodnicul din lună", E. Kuneke
• "Oklahoma", R. Rodgers, O. Hammerstein
• "Poveste din cartierul de vest", L. Bernstein
• "Anton Pann", Al. Mendelsohn
• "Lisistrata", G. Dendrino
• "Soarele Londrei", Fl. Comisel
• "Ana Lugojana", F. Barbu
• "Întâlnire cu dragostea" - N. Kirculescu
• "Se mărită fetele", G. Grigoriu
• "Eternele iubiri", G. Grigoriu
• "Piatra din casă", Iusceanu
• "Spune, inimioară, spune", E. Roman

Integrale în premieră la televiziune[modificare | modificare sursă]

• „Frumoasa Galatheea”, F. Suppe
• „Răsboiul vesel”, J. Strauss
• „Sânge vienez”, J. Strauss
• „My fair lady”, F. Loewe
• „Directorul de scenă”, Mozart
• „Pigmalion”, C. Gluk
• „Poveste din cartierul de vest”, L. Bernstein
• „Copilul și vrăjile”, M. Ravel
• „Geamgii din Toledo”, T. Olah

ACTIVITATE DUPĂ 1990[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă.^[4]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Veronica (1973)

VALI NICULESCU -Soprano-

VALI NICULESCU - Lopez LE SECRET DE MARCO POLO (SECRETUL LUI MARCO POLO)

GELU BARBU, balerin

Mai multe imagini

Gelu Barbu
Date personale
Născut	14 aprilie 1932 Lugoj
Decedat	17 februarie 2016 (83 de ani) Las Palmas
Cauza decesului	tromboză cerebrală
Părinți	Filaret Barbu
Cetățenie	România  Spania
Ocupație	balerin, coregraf
Activitate
Alma mater	Opera Națională București Academia de balet Vaganova[*]
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Modifică date / text

Gelu Barbu (n. 14 aprilie 1932, Lugoj – d. 17 februarie 2016, Las Palmas^[1]) a fost un balerin și coregraf român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Gelu Barbu s-a născut în 1932 în Lugoj, fiu al compozitorului Filaret Barbu. I-a fost sugerat să se apuce de dans de Cornelia Brediceanu, soția poetului Lucian Blaga, prieteni de familie cu Filaret. În copilărie, a urmat cursuri de dans expresionist german în orașul natal, continuându-și studiile la București sub îndrumarea Floriei Capsali (școala franceză), a lui Andrei Romanovski (școala rusă), a lui Trixy Checais (dans modern) și a lui Oleg Danovski.^[2]

În 1950, Barbu a început studiile la Institutul Coregrafic de Stat din Leningrad (acum Sankt Petersburg), având-o ca profesoară pe Agrippina Vaganova, cea care a dat mai apoi numele școlii. A dansat pe scena Teatrului Kirov.^[2] După cinci ani petrecuți în Rusia, s-a întors în țară unde a fost prim balerin al Operei Naționale București. În urma unei acuzații conform căreia Barbu a vorbit de rău regimul socialist la Ambasada Statelor Unite ale Americii, acestuia i s-a propus să devină spion. Cu ajutorul lui Mihai Brediceanu, director al Operei din București de atunci și naș al său, lui Barbu i s-a permis să plece într-un turneu în Germania de Est, de unde a reușit să treacă Zidul Berlinului spre vest. A făcut parte din corpul de balet a unei televiziuni bavareze, iar mai apoi a încheiat un contract cu un producător de televiziune care a realizat o serie de emisiuni în Italia, Barbu interpretând diverse personaje antice.^[2]

În 1966 s-a stabilit în Las Palmas, un oraș din Insulele Canare, Spania. Aici a fondat propria companie de balet, Barbu declarând că a făcut „o mică revoluție”, întrucât țara nu avea în acel moment o școală de dans contemporan.^[2] Cu privire la Spania, acesta a mărturisit: „M-am simțit exilat în Franța sau în Germania, dar niciodată aici. Aceasta este a doua mea patrie, aproape prima, întrucât am făcut aici mai multe lucruri decât în țara mea”.^[3]

S-a întors în România după revoluție, la treizeci de ani după ce a părăsit-o, fiind invitat la Festivalul „George Enescu”.^[2] În 2002, a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului național „Steaua României” de președintele Ion Iliescu.^[2] De asemenea, Barbu a primit Ordinul Constituției din partea lui Olav al V-lea al Norvegiei,^[4] precum și distincțiile de cetățean de onoare al Lugojului și al localității Las Palmas, cea din urmă venind din partea regelui Juan Carlos I al Spaniei.^[2]

Barbu a murit în 2016, la 83 de ani, în Las Palmas. Cauza decesului a fost o tromboză cerebrală suferită cu doi ani înainte care i-a deteriorat grav starea de sănătate.^[3]

Gelu Barbu coregraf si balerin

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ARCANGELO CORELLI

Arcangelo Corelli
Date personale
Nume la naștere	Arcangelo Corelli
Născut	17 februarie 1653[1][2][3][4]  Fusignano⁠(d), Emilia-Romagna, Italia
Decedat	8 ianuarie 1713 (59 de ani)[1][2][3][4]  Roma, Statele Papale
Înmormântat	Panteonul din Roma
Ocupație	compozitor violonist violist[*]
Activitate
Gen muzical	Barocul în muzică muzică clasică
Instrument(e)	vioară
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Arcangelo Corelli (n. 17 februarie 1653,^[1][2][3][4] Fusignano^⁠(d), Emilia-Romagna, Italia – d. 8 ianuarie 1713,^[1][2][3][4] Roma, Statele Papale) a fost un compozitor și violonist italian, considerat unul dintre cei mai de seamă violoniști ai generației sale.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Registrele de botez indică faptul că Corelli s-a născut pe 17 februarie 1653 în orașul Fusignano, parte a eparhiei Ferrara.^[5] Familia sa era proprietar de pământuri care trăia în Fusignano din 1506 (un membru al familiei Corelli s-a mutat aici de la Roma) și, deși erau prosperi, nu făceau parte din clasa nobilă, după cum au susținut unele biografii ale lui Corelli. Tatăl lui Corelli, de la care a preluat numele de Arcangelo, a decedat cu cinci săptămâni înainte de nașterea fiului său. Prin urmare Corelli a fost crescut de mama sa Santa împreună cu cei patru frați mai mari.^[6]

Informațiile despre viața lui Corelli sunt puține iar mare parte din viața sa este necunoscută.^[7] Conform poetului Giovanni Mario Crescimbeni, care l-ar fi cunoscut bine pe compozitor, Corelli a studiat muzica inițial sub îndrumarea unui preot din orașul învecinat Faenza și apoi la Lugo, înainte de a se muta la Bologna în 1666. Un centru cultural la vremea respectivă Bologna avea o școală prestigioasă de violoniști asociată cu Ercole Gaibara și elevii săi, Giovanni Benvenuti și Leonardo Brugnoli. Există informații conform cărora Corelli ar fi studiat cu maeștrii violoniști precum Benvenuti, Brugnoli, Bartolomeo Laurenti și Giovanni Battista Bassani. Deși acest fapt este plauzibil din punct de vedere istoric, informația rămâne neconfirmată, la fel ca și informația conform căreia contraltistul papal Matteo Simonelli l-ar fi învățat pe Corelli compoziție.^[8] O remarcă făcută de Corelli unuia dintre protectorii săi sugerează faptul că educația sa muzicală s-a bazat exclusiv pe vioară.

Cronicile Accademia Filarmonica din Bologna indică faptul că Corelli a fost acceptat ca membru în 1670 la vârsta excepțională de 17 ani, deși acest fapt este disputat.^[9] Deși titlul de Il Bolognese apare pe paginile de titlu a primelor compoziții tipărite ale lui Corelli (Opus 1-3), durata șederii sale în Bologna rămâne nesigură.^[8] Informațiile conform cărora Corelli ar fi călătorit în Franța, Germania și Spania rămân neconfirmate. S-a speculat și faptul că Corelli ar fi fost în Germania în serviciul lui Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria, posibil în 1681.^[10]

Deși nu se știe cu certitudine când a sosit Corelli la Roma, se știe că era activ în acest oraș în 1675 când "Arcangelo Bolognese" (după cum era cunoscut) a fost angajat ca violonist pentru oratoriile din biserica San Giovanni dei Fiorentini, precum și din biserica San Luigi dei Francesi. Deși Roma nu avea o orchestră permanentă care să ofere un loc de muncă stabil, Corelli a fost capabil să își asigure un venit interpretând într-o varietate de ansambluri sponsorizate de oameni avuți precum cardinalul Benedetto Pamphili.^[8][11]

În 1687 Corelli a condus festivalul muzical pentru regina Cristina a Suediei; de asemenea a fost un favorit al cardinalului Pietro Ottoboni, strănepot al cardinalului Pietro Ottoboni care în 1689 a devenit Papa Alexandru al VIII-lea. Din 1689 până în 1690 a fost la Modena unde Ducele de Modena a fost foarte generos cu el. În 1708 a revenit la Roma unde a trăit la palatul cardinalului Ottoboni. Vizita sa la Napoli, la invitația regelui, a avut loc în același an.

Arcangelo Corelli

Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.^[12]

Totuși, Corelli utiliza doar un segment limitat al posibilităților instrumentului său. Acest aspect poate fi observat în compozițiile sale; părțile pentru vioară rareori depășesc nota Re pe coarda cea mai subțire, uneori ajungând la Mi pe a patra poziție a corzii celei mai subțiri. Se spune că Corelli a refuzat să interpreteze un pasaj care se ridica până la nota La din oratoriul Triumful Timpului și al Adevărului al lui Händel (care a avut premiera la Roma în 1708) și s-a simțit profund jignit când compozitorul (cu 32 de ani mai tânăr) a interpretat nota.

Indiferent de limitările sale ca violonist, compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră. Influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689. Colecția de Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli.

Societatea muzicală a Romei îi este datoare lui Corelli. A fost primit de unele dintre cele mai mari cercuri ale aristocrației și pentru o lungă perioadă de timp a condus concertele de luni ale cardinalului Ottoboni.

Corelli a murit la Roma cu o avere de 120.000 de mărci și cu o colecție valoroasă de lucrări de artă și viori, singurele luxuri pe care și le-a permis.^[13] A lăsat toată averea prietenului său care a donat-o familiei lui Corelli. Este înmormântat la Panteonul din Roma.

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Sonate a tre cu manuscrisul lui Corelli

Corelli a compus 48 de sonate trio, 12 sonate pentru vioară și basso continuo și 12 concerti grossi.

Șase lucrări cu număr opus, publicate între 1888 și 1891, sunt oficial recunoscute ca fiind autentice, împreună cu alte câteva lucrări.

• Opus 1: 12 sonata da chiesa (sonate trio pentru două viori și continuo) (Roma, 1681)
• Opus 2: 12 sonata da camera (sonate trio pentru două viori și continuo) (Roma, 1685)
• Opus 3: 12 sonata da chiesa (sonate trio pentru două viori și continuo) (Roma, 1689)
• Opus 4: 12 sonata ca camera (sonate trio pentru două viori și continuo) (Roma, 1694)
• Opus 5: 12 Suonati a violino e violone o cimbalo (6 sonate da chiesa și 6 sonate da camera pentru vioară și continuo) (Roma, 1700)
• Opus 6: 12 concerti grossi (8 concerti da chiesa si 4 concerti da camera pentru 2 viori, violoncel, orchestră de coarde și continuo) (Amsterdam, 1714)
• Fără număr opus: Sinfonia în Re minor
• Fără număr opus: Sonata a Quattro (Rogers, Amsterdam, 1699)
• Fără număr opus: Sonata a Quattro (Rogers, Amsterdam, 1699, incomplet, dezbătut)
• Fără număr opus: Sonata a Quattro pentru trompetă, două viori și basso continuo
• Fără număr opus: 6 Sonate a tre (Amsterdam, 1714)

Arcangelo Corelli - Concerto Grosso op. 6 nr. 1

Arcangelo Corelli (1653 - 1713) Concerto grosso op. 6 Nr. 8 «Weihnachtskonzert»

ALFRED MENDELSOHN

Alfred Mendelsohn
Date personale
Născut	17 februarie 1910  București, România
Decedat	9 mai 1966 (56 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Compozitor și dirijor
Activitate
Alma mater	Academia de Muzică din Viena Conservatorul din București
Organizație	Opera din București
Modifică date / text

Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască^[2].

CUPRINS

• 1Părinții
• 2Studii
• 3Văzut de contemporani
• 4Activități
• 5Controverse
• 6Compoziții
• 7Scrieri proprii
• 8Note
• 9Lectură suplimentară

PĂRINȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică.^[3]

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt,dirijat cu Rudolf Nilius, orgă cu Franz Schütz și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București.^[4]

VĂZUT DE CONTEMPORANI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În volumul său de „Însemnări”, Maria Banuș scrie următoarele:^[5]

Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf mare, râs facil, din când în când subțire, în falset. Bonom, comunicativ. Clocotește de proiecte. Arată ca un uriaș prunc din țara giganților. Până-n 1937, a fost corepetitor stagiar la operă. Din 1937 până-n 1940 a fost ofițer activ.

ACTIVITĂȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În mai 1956, Alfred Mendelsohn alături de Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului.^[6]

CONTROVERSE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În cvasi-totalitatea biografiilor întocmite de autori evrei, lui Alfred Mendelsohn i se menționează exclusiv opera muzicală, de compozitor și profesor la Conservator, dar se omite faptul că a fost membru de partid (PMR) din 1945; secretarul subsecției (1946-50), respectiv președintele secției Muzică a A.R.L.U.S. (1950-?); membru al Comitetului pentru Arte subordonat Direcției Propagandă și Agitație a C.C. (1946-1948); director în cadrul Ministerului Artelor (și Informațiilor) (1948-1952); deputat în Sfatul Popular București (1948-1952); în anii ’50 secretar al organizației de partid a Societății/Uniunii Compozitorilor, calitate în care în 1956 declama: “Uniunea Compozitorilor […] desființează din rădăcini caracterul mercantil al vechii Societăți […] și orientează eforturile creatorilor și ale muzicologilor spre o concepție nouă spre crearea unor opere importante, legate de viața și aspirațiile poporului nostru, creatorul socialismului”^[7]; redactor la revista Muzica, unde opinează că “în artă se duce o bătălie aprigă între nou și vechi”, acuză “tendințele retrograde, reacționare, care vor să izoleze arta de popor” și preaslăvește “marea lumină care a răsărit în octombrie 1917”; autor prolific de compoziții omagiale la adresa liderilor, partidului comunist și ideologiei comuniste, între care “Simfonia a III-a, Reconstrucția” (1949), oda “Cântec pentru Stalin” (1950), poemul simfonic “Prăbușirea Doftanei” (1950), piesele “Zorii secerătorilor”, “Cântec pentru marea prietenie” [româno-sovietică], cantata “Glasul lui Lenin” (1957) ș.a.^[8]

COMPOZIȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Câteva din aceste compoziții: ^[4][4]

• Fantezie, coral și fugă (1955)
• Sonata a II-a pentru vioară și pian (1957);
• Concert pentru orgă li orchestră de coarde (1958)
• Partita pentru vioară solo (1959)
• Trei piese festive pentru orgă: Toccata, Canzona, Passacaglia (1959)
• Sonata Brevis pentru vioară și orgă (1960)
• Poem pentru voce și pian „Se bate miezul nopții” pe versuri de Mihai Eminescu (1960),
• Preludii în stil clasic pentru vioară (1962)
• Preludiu, coral și fugă pe o temă de Bach (1962)
• 24 Comentarii pentru pian solo (1963)
• Temă cu variațiuni pentru orgă (1963)
• Sonata pentru violoncel solo (1965)

SCRIERI PROPRII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Alfred Mendelsohn (în colaborare cu Titus Moisescu): Melodia și arta înveșmântării ei, 208 pag., tiraj 2.640 ex., Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1963
• Alfred Mendelsohn: Despre arta muzicii și elementele ei, Editura Universitatea Muncitorească de Cultură Muzicală, București, 1963

Alfred Mendelsohn (1910-1966): Symphony no. 6 (1955)

Alfred Mendelsohn (1910-1966): Six sketches for orchestra (1963)

IOANA RADU

Ioana Radu
Ioana Radu în Studioul T3 de înregistrări al Societății Române de Radiodifuziune, în anii '50
Date personale
Nume la naștere	Eugenia Braia
Născută	17 februarie 1917  București, România
Decedată	19 septembrie 1990 (73 de ani)  București, România
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Frați și surori	Mia Braia
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	cântăreață artist de înregistrare[*]
Activitate
Alte nume	Ioana Radu
Gen muzical	muzică populară, lăutărească, romanțe
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1936-1969
Case de discuri	Electrecord, Odeon
Prezență online
canal YouTube
Modifică date / text

Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București, România – d. 19 septembrie 1990, București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România.^[1]

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Debut
  • 1.2Cariera artistică
  • 1.3Accidentul de mașină
  • 1.4Spectacol aniversar
  • 1.5Decesul
• 2Distincții
• 3Aprecieri
• 4Festival
• 5Discografie
• 6Note
• 7Bibliografie
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

Debut[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 1936 sosește în București.^[2][3][4] Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați.^[5] La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”.^[6] Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.^[7]

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.^[8] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea.^[9]

Concertul de aniversare a 40 de ani de activitate artistică ai lui Grigoraș Dinicu

Cariera artistică[modificare | modificare sursă]

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.^[10] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.^[11] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.^[12]

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,^[13] „Princiar”, „Motanul negru”,^[14] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),^[15] se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Accidentul de mașină[modificare | modificare sursă]

Într-un turneu, în anul 1961,^[16] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.^[17]

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967^[18] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Spectacol aniversar[modificare | modificare sursă]

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Decesul[modificare | modificare sursă]

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.^[19] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distinsă cu titlurile Artist emerit (1957) și Artist al poporului (1964).^[19]

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistei lirice Ioana Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[20]

În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe.^[21]

APRECIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„Parcă vocea dumitale e tot de pe-aici, de prin Vălenii-de-munte, că e curată precum apa de izvor.”

—Nicolae Iorga^[22]

„Glasul dumitale face minuni, pe care le doresc și viorii mele...”

—George Enescu^[23]

„Romanța răsună și «La umbra nucului bătrân», și «În fânul de curând cosit».
O cântă românul «Pe lângă boi», se cântă și «La oglindă».
Și pentru ca Romanța să capete un «un singur nume», cum spune poetul, noi i-am spus: Ioana Radu.”

—Elvira Cârje, prim solistă a Operei Române^[24]

FESTIVAL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Între 7 și 9 octombrie 1998, la Craiova, s-a desfășurat prima ediție a Festivalului național de romanțe „Ioana Radu”. Festivalul are loc odată la doi ani.

A fost supranumită „regina romanțelor”. Ioana Radu, selecție de romanțe și muzică populară

Ioana Radu - Înregistrări Odeon din 1940

DORU POPOVICI

Doru Popovici
Date personale
Născut	17 februarie 1932[1]  Reșița, Caraș-Severin, România
Decedat	5 martie 2019 (87 de ani)[2]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor scriitor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

Doru Popovici (n. 17 februarie 1932,^[1] Reșița, Caraș-Severin, România – d. 5 martie 2019,^[2] București, România) a fost un compozitor, muzicolog, scriitor și ziarist român.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Creația
  • 2.1Muzică de teatru
  • 2.2Muzică vocal-simfonică
  • 2.3Muzică simfonică
  • 2.4Muzică de cameră
  • 2.5Muzică corală
  • 2.6Muzică vocală
  • 2.7Orchestrații
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Născut la 17 februarie 1932, personalitate completă a muzicii românești, ce are o activitate componistică și muzicologică susținută. Preocupările sale se extind totodată în domeniul literar, unde scrie numeroase poezii cu vers alb, și în ziaristică, lucrând ca jurnalist muzical pentru Săptămâna între anii 1970-1990. A studiat la Conservatoarele din Timișoara și București cu Liviu Rusu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski ș.a. În 1968 participă la cursurile de vară de la Darmstadt, după care continuă să meargă regulat în Germania pentru a învăța tehnici moderne de compoziție cu György Ligeti, Karlheinz Stockhausen și Iannis Xenakis. Tot din același an își începe colaborarea cu Societatea Română de Radiodifuziune.
Creația sa muzicală cuprinde o arie largă de genuri (muzică simfonică, de teatru, de operă, instrumentală, vocală, corală), dar din anii 1960 se focalizează cu precădere asupra muzicii de cameră. Cu toate acestea, lucrările pentru ansambluri restrânse se construiesc deopotrivă pe spații muzicale ample, cu sufluri melodice lungi, ca expresie a lirismului caracteristic pieselor lui. Sursele melodicii se înscriu atât în muzica veche - cea a renașterii europene sau monodia bizantină -, cât și în modernismul secolului 20. Important de semnalat este traseul său atipic în compoziție, pornind de la avangardismul limbajului serial-dodecafonic, în tinerețe, și orientându-se treptat către o direcție neoclasică.
Opera muzicologică este cuprinzătoare, numără de la eseuri până la monografii, și tratează subiecte variate - muzica românească, perioade istorice muzicale, compozitori etc. În prezent este profesor de istorie a muzicii la Universitatea Spiru Haret și se preocupă cu organizarea evenimentelor muzicale ce au ca scop promovarea tinerilor.

CREAȚIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Muzică de teatru[modificare | modificare sursă]

• Prometeu op.13 (1958); operă într-un act, libretul de Victor Eftimiu; premiera a avut loc la București, 16 decembrie 1964, la Opera Română (cu Mircea Popa)
• Mariana Pineda op.28 (1966); operă într-un act, libretul după Frederico Garcia Lorca; premiera a avut loc în București, 22 decembrie 1966 (cu Carol Litvin)
• Nunta op.36 (1971); poem coregrafic, libretul de Hero Lupescu
• Interogatoriul din zori op.47 (1975); operă într-un act, libretul de Victor Bârlădeanu
• Noaptea cea mai lungă op.52 (1977); operă într-un act, libretul de Dan Mutașcu
• Statornicie op.102 (1989); operă, libretul de Doru Popovici
• Prostituata op.145 (1997); operă de cameră, libretul de Doru Popovici
• Întâlnire cu George Enescu op.154 (2002); operă pentru soprană, bas, cor mixt, pian și vioară solo, libretul de Doru Popovici
• Giordano Bruno op.155 (2003); operă pentru soprană, bas, pian, 3 violoncele și cor de femei, libretul de Doru Popovici

Muzică vocal-simfonică[modificare | modificare sursă]

• În marea trecere op.10 (1956); poem pentru tenor și orchestră de cameră, versuri de Lucian Blaga
• Porumbeii morți op.11, nr.2 (1957); cantată pe versuri de Ion Pillat
• Noapte de august op.15 (1959); poem pentru bariton și orchestră, versuri de Mihu Dragomir
• Patria mea op.15 (1959); pentru voce gravă și orchestră, versuri de Vladimir Colin
• Omagiu lui Palestrina (1966); cantată pentru cor și orchestră, text liturgic
• In memoriam poetae Mariana Dumitrescu op.32 (1967); cantată pentru contralto și orchestră, text liturgic
• Epitaf pentru Eftimie Murgu op.35 (1969); pentru cor de copii și orchestră, text liturgic
• 1877 op.50 (1976); cantată dramatică, versuri de Valeriu Bucuroiu
• Cântec de speranță și rezidire op.51 (1977); cantată pentru cor și orchestră, versuri de Dan Mutașcu
• Omagiu orașului Brașov op.54 (1978); cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Valeriu Bucuroiu
• Odă lui Mihai Viteazul op.56 (1979); cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Dan Mutașcu
• Omagiu lui Burebista op.60 (1979); cantată pentru cor și orchestră, versuri de Dan Mutașcu
• Patria muncește op.62 (1980); cantată pentru alto și orchestră, text de Eugen Barbu
• Va fi odată op.63 (1980); cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Dumitru Popescu
• In memoriam Marin Preda op.68 (1981), cantată pentru alto, cor mixt și orchestră, versuri de Adrian Păunescu
• Imn muncii op.69 (1981); pentru mezzosoprană și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici
• 2 Madrigale pe versuri de Martha Popovici op.74 (1982); pentru soprană, alto și orchestră de coarde (cuprinde Omagiu lui Cucu; Cântecul vieții)
• Transilvania op.83 (1982); cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Martha Popovici
• Poemă de august op.84 (1982); cantată pentru soprană și orchestră de coarde, versuri de Dan Mutașcu
• Balada lui Horea op.85 (1984); cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Martha Popovici
• În memoriam Fundoianu op.87 (1984); cantată pentru soprană și orchestră, versuri de Victor Bârlădeanu
• Muzica lui Bach op.88 (1985); cantată pentru cor mixt și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici
• Izbânda împlinirii op.91 (1986); cantată pentru cor mixt și orchestră, versuri de Pavel Pereș
• Odă lui Mircea cel Mare op.93 (1986); cantată pentru cor mixt și orchestră
• Omagiu țării mele op.105 (1990); pentru cor mixt, alto și orchestră, versuri de Doru Popovici
• Sfântă Iugoslavia op.110 (1991); motet pentru soprană și orchestră de coarde, versuri de Doru Popovici

Muzică simfonică[modificare | modificare sursă]

• Poem pentru orchestră op.6, nr.1 (1954)
• Triptic pentru orchestră op.7 (1955)
• Două schițe simfonice op.8, nr.1 (1955)
• Concertino pentru orchestră de coarde op.9 (1956)
• Concert pentru orchestră op.17 (1960)
• Simfonia I op.21 (1962)
• Simfonia a II-a „Spielberg” op.30 (1966)
• Poem bizantin (Omagiu Mănăstirii Arnota) op.33, nr.1 (1968); pentru orchestră de cameră
• Codex Caioni op.33, nr.2 (1968); pentru orchestră de coarde
• Simfonia a III-a „Bizantina” op.33, nr.3 (1968)
• Simfonia a IV-a „În memoria lui Nicolae Iorga” op.45 (1973)
• Pastorale transilvane op.61 (1980); pentru orchestră de coarde
• Pastorale bănățene op.65 (1980); pentru orchestră de coarde
• Omagiu lui Sadoveanu op.66 (1981); pentru violoncel și orchestră
• Pastorale din Oltenia op.70 (1982); suită pentru orchestră de coarde și timpa
• Improvizații lirice op.71 (1982); pentru flaut, violă și orchestră

Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

• Sonata pentru violoncel și pian op.3, nr.1 (1952)
• Sonatina pentru pian op.3, nr.2 (1953)
• Sonata pentru vioară și pian op.3, nr.2 (1953)
• Elegie pentru violoncel și pian op.4, nr.1 (1953)
• Două miniaturi pentru pian op.4, nr.2 (1954)
• Orfeu-Fantezie op.8, nr.2 (1955); trio de coarde
• Sonata pentru două violoncele op.19 (1960)
• Cvartetul de coarde nr.1 op.24 (1954, rev. 1964)^[3]
• Omagiu lui Ion Țuculescu op.31 (1967); cvintet
• Muzică solemnă op.34 (1969), pentru vioară și pian
• Choral op.120 (1992); pentru instrumente de suflat
• Sonata bizantină pentru vioară solo op.125 a (1994)
• Sonata bizantină pentru violoncel solo op.129 (1994)
• In memoriam Tristan Tzara op.131 (1995); pentru violoncel și pian
• Frescă bizantină op.136 (1996), pentru fagot solo
• Sonata bizantină pentru oboi solo op.147 (1999)

Muzică corală[modificare | modificare sursă]

• Legendă op.1 (1952); pentru cor mixt, versuri de Ion Pillat
• Patru madrigale op.5, nr.1 (1959); versuri de Nina Cassian
• Rapsodie de toamnă op.5, nr.3 (1954); pentru cor mixt
• Patru poeme pentru cor mixt op.18 (1960)
• Două poeme pentru cor mixt op.20 (1960)
• Patru poeme pentru cor de femei op.22 (1962); versuri de Ștefan Popescu
• Trei poeme rustice op.23 (1963); pentru cor bărbătesc, versuri populare
• Trei cântece senine op.24 (1964); pentru cor mixt, versuri de Mihai Dimiu
• Trei madrigale op.26 (1965); pentru cor de femei, versuri de Lucian Blaga
• Omagiu lui Eminescu op.27 (1967); pentru cor mixt, text de George Călinescu
• Cântece patriotice pentru cor (1960-1968); vol. I, cuprinde cântece pe versuri populare și culte
• Omagiu lui Bach op.37 (1971); pentru cor mixt, versuri de Mihai Constantinescu
• Din lumea lui Anton Pann op.38 (1971)
• ...Cu toate vetrele op.41 (1970); madrigal pentru cor mixt, violoncel și percuție; versuri de Ion Brad
• Dialog cu timpul op.42 (1971); suită corală
• Două poeme op.42 (1971); pentru cor mixt, versuri de Dona Roșu
• Balada lui Iancu op.44 (1972); pentru cor mixt, versuri de Domnica Filimon
• Două cântece pentru cor de femei op.46 (1972), versuri de Domnica Filimon
• Sonet de dragoste op.48 (1975); madrigal pentru cor mixt, versuri de Dan Mutașcu
• Două madrigale op.49 (1975); pentru cor mixt, versuri de Cristina Angelescu
• Stema din inimi op.55 (1978); 3 madrigale pentru cor mixt, versuri de Dan Mutașcu
• Cântece patriotice pentru cor (1968-1978); vol. II cuprinde cântece pe versuri populare și culte
• Două madrigale pe versuri de Dan Mutașcu op.57 (1979)
• Galaxia memoriei (În memoria victimelor de la Auschwitz) op.64 (1980); cantată pentru cor mixt cu solo de sopran și bas, versuri de Victor Bârlădeanu
• Omagiu lui Sadoveanu op.66 (1980); madrigal pentru cor mixt cu solo de alto, versuri de Martha Popovici
• Madrigale bănățene op.67 (1982); pentru cor mixt, versuri de Alexandru Jebeleanu
• Omagiu lui Eugenio Montale op.72 (1982); versuri de Martha Popovici
• Legenda Ciocârliei op.73 (1982); versuri de Martha Popovici
• Garibaldi op.75 (1982); pentru cor mixt, versuri de Martha Popovici
• Madrigal pentru cetatea Târgoviștei op.76 (1982); pentru cor mixt, versuri de Martha Popovici
• Balada venețiană op.77 (1983); madrigal dramatic cu solo de sopran, text de Eugen Barbu
• Suita madrigalescă op.78 (1983); pentru cor de femei, versuri de Martha Popovici
• Madrigale limpide op.79 (1983); pentru cor de copii, versuri de Semida Tăbăranu
• In memoriam Iacob Mureșianu op.80 (1983); madrigal pentru cor de copii/femei, versuri de Martha Popovici
• In memoriam Richard Wagner op.81 (1983); madrigal pentru cor mixt, versuri de Martha Popovici
• In memoriam Ciprian Porumbescu op.82 (1983); madrigal pentru cor mixt, versuri de Martha Popovici
• 3 Madrigale pe versuri de Adrian Păunescu op.86 (1984); pentru cor de femei
• 3 Cântece de dragoste și pace op.89 (1985); madrigale pentru cor mixt, versuri de Martha Popovici
• Triptic madrigalesc op.90 (1985); versuri de Petru și Doru Popovici
• Cântec liric op.92 (1986); madrigal pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• De ce? Op.94 (1986); madrigal pentru cor mixt cu solo de soprană, versuri de Doru Popovici
• Diptic madrigalesc op.95 (1987); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• Patria op.96 (1987); pentru cor mixt, versuri de Ioan Alexandru
• Mama op.97 (1987); pentru cor de femei, versuri de Martha Popovici
• 3 Madrigale solemne op.98 (1987); pentru cor de femei, versuri de Doru Popovici
• 2 Cântece de dragoste op.99 (1987); pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• 3 Poeme lirice op.100 (1988); pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• Omagiu lui Brâncoveanu op.101 (1988); pentru cor mixt, versuri de Dori Popovici
• 3 Poeme pe versuri de Victor Bârlădeanu op.103 (1989); pentru cor de femei
• Ctitoriile voastre op.104 (1989); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• 3 Motete op.106 (1990); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• 2 Motete op.107 (1990); pentru cor de femei, soprană și alto, versuri de Doru Popovici
• 3 Madrigale Enesciene op.108 (1990); pentru cor mixt cu solo de soprană, versuri de Doru Popovici
• 3 Madrigale în stil bizantin op.109 (1990); pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• Sfântă Iugoslavia op.110 (1991); motet pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• 3 Nuanțe rustice op.111 (1991); pentru cor de femei, versuri de Doru Popovici
• Rugăciune op.112 (1991); motet pentru cor de femei, text liturgic adaptat
• Două corale op.113 (1991)
• Trei corale op.114 (1991); versuri de Doru Popovici
• Omagiu lui Verdi op.115 (1992); madrigal pentru cor mixt cu solo de soprană, versuri de Doru Popovici
• Învierea Domnului op.116 (1992); motet pentru cor mixt, text liturgic
• Ca-n vis op.117 (1982); madrigal pentru cor de femei, versuri de Doru Popovici
• Omagiu sufletului german op.118 (1982); motet pentru cor mixt, soprană și două violoncele; versuri de Doru Popovici
• Vecernie op.119 (1992); motet pentru cor de femei, text liturgic
• 3 Madrigale mioritice op.121 (1992); pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• 3 Madrigale mioritice op.122 (1992); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• 3 Madrigale triste op.123 (1993); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• 3 Madrigale ale resemnării op.124 (1993); pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• Răstignire op.126 (1994); madigal pentru cor mixt cu solo de bas, versuri de Claudia Duminică
• 2 Madrigale op.127 (1994); pentru cor de femei
• 3 Poeme apolinice op.130 (1994); pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• 3 Poeme tragice op.132 (1995); pentru cor mixt, versuri de Dinu Ianculescu
• 2 Elegii op.133 (1995)
• Nu l-au cunoscut op.134 (1995); motet pentru cor bărbătesc, versuri de Nicolae Iorga
• Dragoste purificatoare op.135 (1995); motet pentru cor bărbătesc, versuri de Doru Popovici
• Există o singură cale... op.138 (1996); motet pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• Rugăciune pentru Caraion op.139 (1996); motet pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• Maria Magdalena op.141 (1997); motet pentru cor mixt a cappella, versuri de Doru Popovici
• Călători-vom op.142 (1997); motet pentru cor bărbătesc și soprană, versuri de Ana Maria Sireteanu
• Rugăminte op.143 (1997); motet pentru cor de femei, versuri de Ana Maria Sireteanu
• Psalm op.144 (1997); monodie pentru voci de alto, versuri de Doru Popovici
• A fi fericit op.156 (2004); motet pentru cor mixt, versuri de Doru Popovici
• A-ți iubi țara op.159 (2004); madrigal pentru cor de femei, versuri de Doru Popovici

Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

• Trei cântece de pribegie op.1, nr.1 (1950); pentru voce și pian, versuri de Petöfi Sandor și Octavian Goga
• Trei cântece de toamnă op.2, nr.1 (1951); pentru voce și pian, versuri de Șt.O. Iosif, George Topârceanu, George Bacovia
• Suita bacoviană op.2, nr.2 (1952); pentru voce și pian, versuri de George Bacovia
• Trei cântece pe versuri de Mihai Eminescu op.2, nr.3 (1953); pentru voce și pian
• Trei cântece pe versuri de Octavian Goga op.2, nr.4 (1953); pentru voce și pian
• Trei cântece pe versuri de Șt.O. Iosif op.4, nr.3, pentru voce și pian
• Două poeme pe versuri de Lucian Blaga op.5, nr.2 (1954); pentru voce și pian
• Poemele Evei op.8, nr.3 (1955); pentru voce și pian, versuri de Lucian Blaga
• Două cântece pe versuri de Tudor Arghezi op.11, nr.1 (1957); pentru voce și pian
• Două cântece pe versuri de Tudor Arghezi op.12 (1957); pentru voce și pian
• Patru cântece antirăzboinice op.14 (1959); pentru voce și pian, versuri de Nicolae Labiș
• Trei cântece pe versuri de Lucian Blaga op.16 (1959); pentru voce și pian
• Meditație lirică op.53 (1977); pentru voce și pian, versuri de Valeriu Bucuroiu
• Creanga de aur (1977); pentru voce și pian, versuri de Dan Mutașcu
• În numele neatârnării... (1977); pentru voce și pian, versuri de Dan Mutașcu
• Un soare nou (1977); pentru voce și pian, versuri de Valeriu Bucuroiu
• Patria muncește (1977); pentru voce și pian, versuri de Eugen Barbu
• Odă muzicii (1990); pentru voce înaltă și pian, versuri de Costin Monea
• Omagiu lui Verdi op.115 (1992); madrigal pentru soprană, violoncel și pian; versuri de Doru Popovici
• Ca-n vis op.117 (1992); madrigal pentru soprană, violoncel și pian; versuri de Doru Popovici
• Omagiu sufletului german op.118 (1992); motet pentru soprană, 2 violoncele și pian; versuri de Doru Popovici
• Imn pentru Sfânta Fecioară Maria op.125 (1994); pentru soprană, vioară, violoncel și pian; text liturgic
• In memoriam Caraion op.140 (1996); poem pentru soprană și 2 violoncele; versuri de Doru Popovici
• Petrule...fiul meu drag... op.146 (1999); poem pentru mezzosoprană, oboi, fagot și pian; versuri de Doru Popovici
• Cantata bizantină op.148 (2000); pentru voce înaltă, flaut, oboi, fagot și pian; versuri de Corneliu Vadim Tudor
• 3 Lieduri în stil bizantin op.149 (2001); versuri de Doru Popovici
• Rugăciune pentru divina armonie op.150 (2001); pentru cor mixt cu solo de alto și soprană; versuri de Doru Popovici
• In memoriam Lena Cosma op.151 (2002); poem pentru voce (sopran sau tenor) și pian; versuri de Doru Popovici
• Glasul op.152 (2002); pentru voce înaltă și pian; versuri de Victor Bârlădeanu
• O iubire imposibilă (2002); pentru voce înaltă și pian; versuri de Doru Popovici
• Doamne, cât de mult te iubesc op.157 (2004); poem pentru soprană și 4 violoncele; versuri de Doru Popovici
• Trăim o existență stranie op.158 (2004); poem pentru soprană și 4 violoncele; versuri de Doru Popovici și Petru Zeno Popovici

Orchestrații[modificare | modificare sursă]

• Orfeu și Euridice de Monteverdi

• Listă de creații preluată din “Lexiconul de muzicieni din România”, vol.VIII, autor Viorel Cosma (Editura Muzicală, București 2005)

Doru Popovici (1932-2019): Pastoral from Oltenia (1982)

Doru Popovici (1932-2019): Elegy for cello and piano (1953)

TEODOR T. BURADA

Teodor Burada
Etnograful Teodor Burada
Date personale
Născut	3 octombrie 1839 Iași, Principatul Moldovei
Decedat	17 februarie 1923, (83 de ani) Iași, Regatul României
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	folclorist, etnograf, muzicolog, avocat
Activitate
Educație	Facultatea de Drept din Paris
Cunoscut pentru	Descoperirea culturii Cucuteni
Membru corespondent al Academiei Române
Modifică date / text

Teodor T. Burada (n. 3 octombrie 1839,^[1] Iași, Moldova – d. 17 februarie 1923,^[1] Iași, România) a fost un folclorist, etnograf și muzicolog^[2] român, membru corespondent al Academiei Române.^[3]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Lucrări (selecție)
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În această casă, din Iași, a locuit Teodor T. Burada

Teodor T. Burada s-a născut în anul 1839 la Iași. A fost fiul lui Teodor R. Burada (1800-1866), Mare Vornic în Moldova, primul profesor român de pian și chitară și al Mariei I. Burada (n. Isăchescu; 1812-1885), prima femeie traducătoare de teatru în limba română.^[4] Bunicul dinspre tată, Radu Burada a fost preot în zona Măgurei.^[5]

Primele clase le-a urmat în casa părinților; printre primii săi profesori fiind V.A. Urechia și Grigore Cobălcescu, autorul primei monografii paleontologice românești. A urmat crusuri la Academia Mihăileană și la Facultatea de Drept (1860-1861) a Universității din Iași, apoi, pleacă la Paris unde urmează în continuare Dreptul și Conservatorul din Paris (1861-1865)^[6].

În țară, ocupă funcții în magistratură la Roman (1866), Iași (1867), Galați (1868, aici fiind președinte de tribunal) și Focșani. În 1877 devine profesor la Conservatorul din Iași. Primele cercetări au fost muzicale și folclorice.

În anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni din județul Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a Europei între 5000 Î.Hr. și 2750 Î.Hr.^[7]

S-a stins din viață la Iași în 1923, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea”.

LUCRĂRI (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Bocetele populare la români, 1879
• Bocetele din Bucovina, 1879
• Bocete populare, Moldova-Dobrogea, 1879
• Datinile poporului român la înmormântări, 1882
• Cântece de miriologhi «bocete» adunate din Macedonia, 1883
• Datinile la nunți ale populului armânescu dintru Macedonia, 1889
• Obiceiuri, la nașterea copiilor poporului din Macedonia, 1892
• Pomul Crăciunului, 1898
• Datini la poporul român Colinda cu buhaiul, 1898
• Priveghiul la morți, 1901
• Conăcăria și iertăciunea la nunțile românilor din Basarabia, 1915
• Istoria teatrului în Moldova, 1915, 1922