MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU18 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, POEZIE, TEATRU/FILM, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; GÂNDURI PESTE TIMP, SFATUIRI UTILE, RELIGIE ORTODOXĂ, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

* 1395 – Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a acordat privilegii comerciale negustorilor brasoveni.

Sigismund de Luxemburg – foto: ro.wikipedia.org

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437.

A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.

·         1547: Eduard al VI-lea este încoronat rege al Angliei la Westminster Abbey. Eduard al VI-lea (n. 12 octombrie 1537), a fost fiul lui Henric al VIII-lea și al  Janei Seymour. La nastere,  mama sa a murit de febra puerperala. A fost incoronat rege al Angliei și al Irlandei la  20 februarie 1547, la vârsta de nouă ani. Eduard a fost al treilea monarh al dinastiei Tudorilor, și primul conducător al Angliei care a fost crescut ca protestant. A murit de tuberculoza  la 6 iulie 1553.

1563 - Franța este zguduită de atentatul asupra Ducelui de Guise, cel mai înfocat nobil catolic ostil toleranței față de protestanți. François de Guise atins de un glonț va muri șase zile mai târziu.

François de Lorena, Prinț de Joinville, Duce de Guise, Duce de Aumale (17 februarie 1519 – 24 februarie 1563), a fost militar și om de stat francez – in imagine, François, Duce de Guise, de François Clouet – foto: ro.wikipedia.org

·         1601 – Regina Elisabeta I-a a Angliei  ordona decapitarea contelui de Essex. Elisabeta I, care a domnit în Anglia 1558-1603, şi al cărui nume rămâne ataşat la una din perioadele cele mai strălucite ale ţării sale a refuzat cu încăpăţânare să se căsătorească. Ultimul sau favorit, contele de Essex, avea varsta de 34 de ani.În ciuda faptului că avea peste şaizeci de ani  Elizabeth era de o  vanitate morbidă, căutând în mod constant sa fie adulata de barbati. Contele Essex a avut  un comportament arogant, chiar şi în prezenţa reginei iar cand a fost numit şef al armatei care lupta impotriva revoltei din Irlanda, el a complotat impotriva lui  Elizabeth pentru a prelua puterea. Regina  nu a ezitat să-l aresteze şi sa-l condamne la moarte. La 20 februarie 1601, el a fost decapitat la Turnul Londrei. Elizabeth a murit doi ani mai târziu şi odata cu ea a dispărut si dinastia Tudorilor.

·         1611 – La 10 februarie stil vechi (20 februarie 1611 stil nou), în tabăra de la Roman, Radu Șerban (fost domn și pretendent la domnia Munteniei) cu suportul lui Constantin Movilă (domn al Moldovei) încheie cu solii arhiducelui Mathias (rege al Ungariei, devenit la 28 mai 1611 rege al Boemiei și anul viitor împărat al Imperiului Roman de Națiune Germană un tratat de cooperare cu trupele imperiale împotriva principelui Transilvaniei Gabriel Bathory. Mathias se obligă să acorde sprijin militar lui Radu Șerban pentru a recăpăta domnia Munteniei. Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei (1608-1613) dorind sa  supuna Muntenia și Moldova, invadează Muntenia de Sfintele Sărbători de Crăciun în decembrie 1610. Oastea sa a jefuit fără milă si a omorat  pînă și cainii întîlniți pe drum. Pentru a nu fi prins între oastea lui Bathory și forțele otomane de la linia Dunării, Radu Șerban s-a retras împreună cu oastea și boierii săi în Moldova, unde ulteror va semna un  tratat de cooperare cu solii lui Mathias.

* 1790 – A aparut, la Iasi, ziarul de limba franceza “Courier de Moldavie”, primul ziar tiparit pe teritoriul tarii noastre (pana in aprilie 1790).

·         1792 – Preşedintele George Washington a semnat Postal Service Act, prin care a luat fiinta Serviciul Postal al Statelor Unite.

·         1798: Mareșalul francez Louis Alexandre Berthier îl îndepărtează pe Papa Pius al VI-lea de la putere. Papa Pius al VI-lea, conte Braschi, (născut la Cesena, în Romagna, Italia, la 25 decembrie 1717, decedat la Valence, Franţa, la 29 august 1799), a fost un episcop al Romei, papă al Bisericii Universale, (având numele în latină: Pius VI; numele în italiană: Pio VI, numele în franceză: Pie VI), între 15 februarie 1775, până la moarte.

·         1816: Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini debutează la "Teatro Argentina", cu un fiasco.

·         1821 – Eteriștii în frunte cu Alexandru Ipsilanti parasesc Chișinăul, pornind în expediția lor peste Prut in Tarile Romane. Alexandru Ipsilanti (n. 12 decembrie 1792, Constantinopol – d. 31 ianuarie 1828, Viena), conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei.

·         1838 - Elevii Conservatorului filarmonic-dramatic au susţinut, la Iaşi, prima reprezentaţie de operă în limba romană cu "Norma" de Bellini

·         1849: Împăratul Austriei, Franz Joseph I, a promulgat o Constituție prin care se recunoaște Transilvaniei o autonomie limitată (4 februarie – 4 martie 1849). Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916.

* 1854 – A inceput construirea liniilor de telegraf electric Bucuresti-Giurgiu, Bucuresti-Ploiesti-Brasov, Timisoara-Lugoj-Orsova, facandu-se astfel legatura intre liniile telegrafice din Principate si cele din Transilvania.

·         1867 - A avut loc premiera piesei "Răzvan şi Vidra" de B.P.Hasdeu; piesa s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, rolul principal deţinându-l Mihail Pascaly

* 1873 – Revoluționarul bulgar Vasil Levski este executat prin spanzurare la Sofia de către autoritatile otomane. Nascut la 18 iulie 1837 Vasil Levski a inființat in 1869 Organizatia revolutionara interna, o retea de comitete revolutionare regionale secrete care a încercat să organizeze o revoltă a poporului bulgar la nivel national.

·         1878 – Papa Leon al XIII-lea își începe pontificatul. Vincenzo Gioacchino Pecci,s-a  născut la 2 martie 1810 si   a devenit Papă sub numele de Leon al XIII-lea. Pontificatul sau a durat 25 de ani până la moartea sa la 20 iulie 1903. În timpul pontificatului său, Leon al XIII-lea, cu abilitatea sa diplomatică, a reușit să pună capăt rupturilor, să depășească dificultățile și să stabilească bune relații cu aproape toate puterile lumii. Leon al XIII-lea a creat două sute patruzeci și opt de episcopii și arhiepiscopii și patruzeci și opt de vicariate sau prefecturi apostolice. Catolicii de rit oriental au fost în atenția sa în mod deosebit: a avut fericirea de a vedea sfârșitul schismei apărute în 1870 printre uniții armeni și care s-a încheiat în 1879 prin convertirea mons. Kupelian și a altor episcopi schismatici. A fondat în Roma un colegiu pentru studenții armeni (1884), iar prin divizarea colegiului Sfântul Atanasi,e le-a putut oferi si rutenilor un colegiu; în 1882 reformase deja Ordinul rutean al sfântului Vasile. Pentru caldei a fondat la Mossul un seminar, pe care l-a încredințat grijii dominicanilor. A  stabilit reguli pentru reglementarea relațiilor dintre diferitele rituri în țările cu mai multe rituri. Chiar și printre copți eforturile sale de unire au făcut progrese. Scrisoarea Enciclică „Humanum Genus” din 20 aprilie 1884, a papei   Leon al XIII-lea reprezintă unul dintre cele mai virulente și avizate rechizitorii la adresa Francmasoneriei.

* 1879 – A fost brevetata Statuia Libertatii.

Statuia Libertății din New York – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Statuia Libertății din New York este un monument în portul „Liberty Island” din orașul New York. A fost plasat în anul 1886 la intrarea portului de pe insulă cu scopul de a transmite călătorilor sosiți salutul de bun venit pe pământ american. Statuia este un cadou al Franței făcut Statelor Unite ale Americii cu ocazia aniversării a 110 de ani de la câștigarea independenței Statelor Unite și inaugurată de președintele Grover Cleveland la 28 octombrie 1886

La 18 februarie 1879, i-a fost acordat sculptorului francez Bartholdi brevetul D11. 023, pentru Statuia Libertatii conceputa de el, si care era descrisa astfel : “O statuie a Libertăţii Edificatoare a Lumii care este de fapt un personaj feminin cu un braţ ridicat, care poartă o torţă, în timp ceare o coroană pe cap “

In brevet se mai precizeaza de asemenea că faţa statuii are ”trasaturi clasice, dar grave şi liniştite”, şi se constată că statuia este înclinata uşor spre stânga pe piciorul stâng, astfel că monumentul este în echilibru.

* 1884 – Politia tarista a interzis cartea “In ce cred eu” a lui Lev Tolstoi.

Lev Tolstoi, portret realizat de Ivan Kramskoi în 1873 – foto: ro.wikipedia.org

Contele Lev Nicolaevici Tolstoi,(n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana – d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo), a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski).

* 1916 – În timpul Primului Război Mondial, fortele franco-britanice ocupa colonia germana Camerun.

* 1918 – A fost inaugurată Universitatea Populară din Chișinău, Republica Democratică Moldovenească. La inceputurile sale Universitatea Populară avea trei secții: literatură, juridică și științifico-medicală. Universitatea a editat Buletinul Universității Populare din Chișinău.

·         1922:  A avut loc, la București, logodna Principesei Maria (Mignon) a României cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici); nunta a avut loc la 8 iunie 1922, la Belgrad.

·         1926: A apărut, la București, Viața literară (până în 1938, cu întreruperi), sub direcția lui George Murnu

* 1929 – A avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Romana, (piesa intr-un act “Ce stie satul?” de V. Al. Jean), in interpretarea actorilor Maria Filotti, Ronald Bulfinski si Victoria Mierlescu).

 

*  1929 – La Hollywood in California au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film.

 

* 1930 – A fost descoperita la Observatorul Flagstaff din statul Arizona, SUA, de catre astronomul Clyde Tombaugh, a noua planeta a sistemului nostru solar – Pluton .

Clyde William Tombaugh – foto: ro.wikipedia.org

Clyde William Tombaugh (n. 4 februarie 1906, lângă Streator, Illinois – d. 17 ianuarie 1997, Las Cruces, New Mexico) a fost un astronom american. Deși el este cel mai bine cunoscut pentru descoperirea planetei Pluto în 1930, primul obiect pe care l-a descoperit a fost identificat mai târziu ca centura Kuiper. Tombaugh a descoperit, de asemenea, aproape 800 de asteroizi în timpul căutărilor sale după planeta Pluto. De asemenea el a cerut să fie realizată o cercetare științifică serioasă privind obiectele zburătoare neidentificate

Pluto văzut de New Horizons (color; animație; 6 iulie 2015).

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.

Orbita eliptică a lui Pluton

Până în 2006 a fost considerată a a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.

Pluto și Charon văzute de New Horizons (culori accentuate; 13 iulie 2015) – foto: ro.wikipedia.org

 

*  1932 – Japonia declară independența statului marioneta Manciuria, fata de Republica China.

·         1932: A apărut, la București, România literară. Gazetă de critică și informație literară, artistică și culturală, sub direcția lui Liviu Rebreanu (până în ianuarie 1934).

·         1933: În România, Partidul Țărănesc-Democrat, condus de Constantin Stere, fuzionează cu Partidul Radical-Țărănesc condus de Grigore Iunian.

·         1938: În Romînia a fost decretată o nouă Constituție, promulgată la 27 februarie 1938, prin care se instaura dictatura regală a lui Carol al II–lea (1930–1940) și sfârșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938), a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice si a incercat să dea întîietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartîndu-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critica regimul de partide și concentra puterile politice în mana regelui, care dobîndea prerogative deosebit de mar si a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea. Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940.

·         1938: A debutat, la postul de radio București, Maria Tănase, cea care va deveni simbolul cântecului popular românesc. Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București ― d. 22 iunie 1963, București), interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. A fost supranumită Pasărea măiastră (de Nicolae Iorga) și Regina cântecului românesc

* 1941 – Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a inițiat o serie de decrete printre care și Decretul din 18 februarie 1941 prin care instituțiile și întreprinderile mai importante din țară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată.

* 1952: Grecia și Turcia au aderat la NATO

* 1960 - A fost executat Oliviu Beldeanu, personajul central al atacului asupra legaţiei RPR din Elveţia produs la 14 februarie 1955.

Oliviu Beldeanu- foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Oliviu Beldeanu (16 februarie 1924, Dej – 18 februarie 1960, Jilava) a fost un activist anticomunist român, inițiatorul și conducătorul acțiunii de ocupare a legației Republicii Populare Române din Elveția, acțiune cunoscută ca Incidentul de la Berna.

·         1962 - România şi Regatul Maroc au hotărît să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1962: A fost lansată nava cosmică Mercury–Atlas 6, cu astronautul John Glenn, care realizează primul zbor american pe orbită. John Herschel Glenn, Jr. (n. 18 iulie 1921 – d. 8 decembrie 2016) a fost un pilot, inginer, astronaut și senator american. A fost pilot de luptă în cadrul U.S. Marine Corps și până la 8 decembrie 2016 era singurul supraviețuitor al astronauților din grupul Mercury Seven: elita piloților de încercare ai Armatei SUA selectați de NASA pentru a pilota rachetele experimentale Mercury și a deveni primii astronauți americani.

·         1986: A fost plasat pe orbită primul element al stației orbitale MIR. Asamblată între 1986 şi 1996, baza MIR a fost "scufundată", la 23.03.2001, în Pacificul de sud. Simbol al cuceririi spaţiului cosmic, "trenul spaţial" rus a găzduit în cei 15 ani de existenţă 26 de misiuni spaţiale, totalizînd 16 500 de experienţe în diferite domenii.

·         1991: S-a inaugurat oficial, la Praga, Secretariatul Permanent al CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – din decembrie 1994, OSCE). Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice „de la Vancouver la Vladivostok”.

·         1997 - Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, declară, cu prilejul vizitei sale în România, că ţara sa se doreşte "avocatul atent şi puternic al României" pentru aderarea acesteia la NATO "încă din primul val" al extinderii organizaţiei.

* 2001 – Cel mai grav caz de spionaj din istoria F.B.I. Robert Philip Hanssen, angajat al Agenţiei Federale F.B.I. de 27 de ani in divizia responsabila pentru “securitatea naţională”, este arestat în Virginia, sub acuzatia că a livrat Moscovei timp de peste 15 ani secrete importante în domeniile apărării şi spionajului.

Robert Philip Hanssen - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Robert Philip Hanssen a fost acuzat de vânzare secrete la Moscova si ca a primit 1,4 milioane dolari în numerar şi diamante timp de 15 ani. Trădarea lui a fost descrisa ca fiind ”cel mai mare dezastru din istoria serviciilor secrete americane”. A consimtit sa colaboreze cu autorităţile SUA pentru a evita pedeapsa cu moartea şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Hanssen isi executa acum pedeapsa într-un penitenciar federal de inalta securitate, fiind 23 de ore pe zi complet izolat, departe de ceilalţi deţinuţi.

·         2005 –  Spania a devenit prima ţară care a  votat într-un referendum  Constituţia Uniunii Europene.

* 2005: Hărțuirea și vânăîtoarea vulpilor în Marea Britanie și Irlanda de Nord sunt interzise.

·         2006: A fost inaugurată Low Racoviță, prima stație românească din Antarctica.

* 2006 – Are loc cel mai mare concert al trupei The Rolling Stones, în fața a aproximativ 1,5 milioane de oameni pe plaja Copacabana din Rio de Janeiro.

 

* 2014 – Cel puțin 26 de persoane sunt ucise și alte cateva sute rănite în ciocnirile dintre demonstrantii antiguvernamentali si poliție în Kiev, Ucraina. La 18 și 19 februarie, la puțin 26 de persoane ucise în luptele cu poliția Jurnalistul Viacheslav Veremiy a fost ucis de pro-guvern împușcat Titușki în piept și atunci când tragatorii guvernamentali izolati (asa numitii “titiuski”) au atacat taxiul in care se afla. S-a anuntat si ca 40-50 de persoane au murit în incendiu care a cuprins cladirea Sindicatelor, după ce poliția a încercat să o ocupe.

Nașteri

·         1404: Leon Battista Alberti, umanist italian, arhitect, principal inițiator al teoriei artei Renașterii (d.1472)

·         1516 – S-a nascut regina Maria Tudor (Maria I), regina a Angliei si a Irlandei (1553-1558);  Maria I (engleză Mary I) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558. Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

·         1543: Carol al III-lea, Duce de Lorena (d. 1608)

·         1632 – S-a nascut violonistul si muzicianul italian Giovanni Battista Vitali (d. 10 12 octombrie 1692).

Profesorul său în primii ani a fost, probabil Maurizio Cazzati (1616-1678), maestro di cappella la Basilica San Petronio din Bologna. Primele dovezi documentate ale activități sale muzicale apare în evidențele orchestrei San Petronio din 1658. Perioada dintre anii 1680 și 1685 e cea mai productivă: a publicat șase colecții de muzică și a fost promovat la maestru di cappella în 1684. Ultimele sale două publicații, Musicali artificii, Opus 13 (1689) si Sonata, Opus 14 (1692), nu fac nici o mențiune despre Vitali.

·         1745: Alessandro Volta (n.18 februarie 1745, Como, Ducatul Milanului, astăzi în Italia - d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unității de tensiune electrică (volt).

Alessandro Volta s-a născut în orașul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în școlile publice din orașul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de știință și refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiție în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect științific "la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenția asupra sa și îl ajută să obțină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779.

În paralel cu activitatea de profesor, Volta își continuă studiile și experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obține numirea în funcția de profesor la Universitatea din Pavia, unde își continuă munca în domeniul electricității și face o serie de invenții revoluționare, care îi aduc importante distincții, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare și altele.

În anul 1801 Napoleon îl invită la Paris și îi acordă statutul de membru al Institut de France și îl numește conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810. Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunității oamenilor de știință, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forța electromotoare și potențial electric – "volt".

Contribuția sa în domeniul fizicii și al electricității în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări și descoperiri ulterioare. A făcut cercetări și în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricității atmosferice).

Invenții: 

• electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate și astazi) (1774)
• electroscopul (un instrument care permite evidențierea diferențelor de potențial) (1779)
• prima baterie electrică din istorie, așa-numita "pilă voltaică" - "strămoșul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

·         1825: Mór Jókai, scriitor și publicist ungur (d. 1904)

·         1838: Ernst Mach, fizician și filozof austriac (d. 1916)

* 1858: Louise-Marie (18 februarie 1858 – 1 martie 1924), prințesă a Belgiei, a fost fiica cea mare a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria.

Născută Louise-Marie Amelie a Belgiei, Louise-Marie s-a căsătorit cu Philipp, prinț de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, văr de gradul al doilea, la Bruxelles, la 4 februarie/4 mai 1875 și au avut doi copii:

• Leopold Clement Philipp August Maria (19 iulie 1878, Ungaria - 27 aprilie 1916, Viena).
• Dorothea Maria Henriette Auguste Louise (30 aprilie 1881, Viena - 21 ianuarie 1967, Württemberg), căsătorită la 2 august 1898 cu Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.

Căsătoria n-a fost pe placul tatălui ei, care a privit-o ca o alianță nedorită cu Prusia, însă mama sa a aprobat-o deoarece Philip locuia în Ungaria. Relația dintre Louise și Philip nu a fost bună: s-a spus că Philip era autoritar și a introdus-o în pornografie iar Louise a răspuns la autoritatea lui cu un stil de viață generos la curtea Vienei, unde a atras multă atenție. În 1880, ea a sugerat o căsătorie dintre sora ei mai mică Stephanie și Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei.

Louise-Marie, ducesă de Saxa-Coburg și Gotha

La douăzeci de ani de la căsătorie, în 1895, Louise-Marie a intrat într-o relație cu Géza Mattachich, fiu vitreg al lui Oskar Keglevich, conte de Buzin. Mattachich era locotenent într-un regiment din Croația al armatei austriece. S-au întâlnit la Prater, Viena.

În ianuarie 1897, a scandalizat Viena părăsindu-și soțul, Prințul Philipp, pentru Mattachich și luând-o pe fiica ei cu ea.^[1] Au călătorit la Paris, apoi la Cannes, locuind în diverse destinații din sudul Franței și în restul Europei. Fiul ei s-a înstrăinat de ea, deoarece a interpretat că acțiunile ei i-au scăzut șansele la moștenire. Curând, fiica ei, la sfatul logodnicului, și-a părăsit mama.

În 1898, Prințul Philipp și Mattachich s-au duelat la Viena, prima dată cu arme, apoi cu săbiile, când prințul a fost rănit.^[2]

Mattachich a fost arestat la Zagreb și închis timp de patru ani pentru fals, deoarece, el nu era fiul vitreg al lui Oskar Keglevich.^[3]

În cele din urmă, Louise-Marie și Prințul Philipp au divorțat la Gotha la 15 ianuarie 1906, la aproape opt ani după ce Louise începuse procedura de divorț.

Înstrăinată de tatăl, soțul și copiii ei, cheltuielile extravagante ale Louisei-Marie au înglodat-o și mai mult în datorii. În ciuda faptului că probabil era fiica celui mai bogat rege din timpul său, a fost forțată să ceară faliment după ce s-a descoperit că Mattachich falsificase semnătura surorii Louisei-Marie, Prințesa Stéphanie, pe un bilet la ordin pentru bijuterii în valoare de aproximativ 2.500.000 $.^[4] Ca urmare a acestui episod a fost instituționalizată în mai 1898 timp de șase ani. Mattachich a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru fals. După terminatea sentinței, a ajutat-o pe Louise-Marie să scape de la azilul în care ea a fost internată în 1904; au fost împreună până la moartea lui în Paris. După moartea lui Mattachich, a primit o casă de la Elisabeta, soția vărului ei, Albert I al Belgiei.

Prințesa Louise-Marie a Belgiei
Prințesă de Kohary
Date personale
Nume la naștere	Louise-Marie Amélie
Născută	18 februarie 1858 Bruxelles, Belgia
Decedată	1 martie 1924 (65 de ani) Wiesbaden, Germania
Înmormântată	South Cemetery Wiesbaden[*]
Părinți	Leopold al II-lea al Belgiei Marie Henriette de Austria
Frați și surori	Prințul Leopold, Duce de Brabant Prințesa Clémentine a Belgiei Prințesa Stéphanie a Belgiei
Căsătorită cu	Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha
Copii	Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha
Cetățenie	Belgia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1882 – S-a nascut Ion Mihalache, om politic român, lider al Partidului Taranesc Roman si mai tarziu al Partidului National-Taranesc Roman; (d. 1963). Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni — d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc.

·         1883 - S-a născut pictorul Nicolae Dărăscu ("Han vechi la Balcic") (m.04.08.1959).

·         1883: Nikos Kazantzakis, scriitor grec (d. 1957)

·         1885: Eugeniu Boureanul, cunoscut și ca Eugen Boureanul, (n. 18 februarie 1885, Tecuci, România – d. 28 noiembrie 1971, Poenari, Ulmi, Giurgiu, România) a fost un prozator român.

S-a născut în 1885 la Tecuci în familia ofițerului Gheorghe Boureanul, care obținuse mai demult o diplomă de inginer la Schaffhausen (Germania) și apoi a avansat până la gradul de general, și a soției sale, Zoița (n. Galery).^[1][2] A absolvit studii la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din Iași și apoi a obținut un doctorat în filozofie la Universitatea din Bologna (Italia).^[1]

După revenirea în România, a lucrat ca avocat, jurnalist, profesor și funcționar public la Iași și la București.^[1] În februarie 1916 a fondat, împreună cu Zaharia Bârsan, Theodor Cazaban, Ion Sân-Giorgiu, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Theodor Naum, Gavril Rotică și Radu Dragnea, revista Solia, care continua spiritul tradiționalist al Sămănătorului și ataca modernismul literar de la începutul secolului al XX-lea.^[3] În perioada 1935-1944 Eugeniu Boureanul a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, unde a deținut un timp funcția de director.^[1]

Eugeniu Boureanul a murit în 1971 în satul Poenari (inclus azi în județul Giurgiu).^[1] A fost căsătorit cu profesoara de origine franceză Jeanne Michel de la Institutul „Pompilian” din București.^[4] Fiul lor a fost poetul, prozatorul și traducătorul Radu Boureanu (1906-1997)

Debutul literar al lui Eugeniu Boureanul a avut loc în 1904^[2] (sau în 1905, potrivit lui Anton Cosma)^[1] în revista Sămănătorul (anul III, pp. 795-796), cu povestea fantastică „Mărgărint și frumoasa fără trup”, al cărei ritm este, potrivit lui Nicolae Iorga, asemănător cu cel al lui George Coșbuc.^[2] Prima sa carte intitulată Povestiri din copilărie a apărut în 1905.^[1] Boureanul a colaborat apoi cu fragmente literare în publicațiile Flacăra, Neamul românesc, Floarea darurilor, Drum drept (Craiova), Adevărul literar și artistic, Arhiva, Evenimentul și altele.^[1] Perioada interbelică a fost perioada cea fertilă în plan literar a lui Eugeniu Boureanul, atunci fiind publicate mai multe volume de proză scurtă (schițe și povestiri), printre care Povestiri de pe dealuri (1926), Povestiri de prin văi (1928) și Omul fără noroc (1931), precum și romanul Cel din urmă erou (1943).^[1] O lungă călătorie de studii care l-a dus pe scriitor din Scandinavia în Africa de Nord, iar mai apoi în Ceylon și în vestul și nordul Indiei, a fost descrisă în cartea de memorii de călătorie De la Thule la Taprobana (1969), publicată fragmentar.^[1]

Eugeniu Boureanul a tradus scrieri ale lui Oscar Wilde, Gérard de Nerval, Johann Wolfgang von Goethe, Guy de Maupassant, Jack London și Lev Tolstoi.^[1] A obținut premiul Societății Scriitorilor Români în 1926.^[1]

Povestirile lui Eugeniu Boureanul au fost remarcate de Nicolae Iorga, care considera că unele dintre ele (printre care povestea tragică a jandarmului îndrăgostit de o țigăncușă, care va fi spânzurată de etnicii săi) sunt „de o frumuseță deosebită”.^[2] Scriitorul își căuta subiectele în lumea țiganilor, în lumea lipovenilor scopiți sau chiar în istoria țărilor române, el publicând în paginile revistei Drum drept din Craiova un mic roman despre pribegia domnului Petru Șchiopul și a familiei lui (inclus ulterior în volumul O istorie din alte vremuri).^[6]

Mihail Sadoveanu, care i-a fost coleg la revista Sămănătorul, îl descria astfel: „Eugeniu Boureanu avea pururi chin și neliniște în toată ființa. Obraz palid, ochelari cu șnur încălecați pe nas; nesigur, reținut și totuși izbucnind într'un entuziasm neașteptat. [...] Boureanu dovedea destule cunoștinți; curiozitatea lui se întindea pe multe tărâmuri; se exprima elegant și avea dar; însă făcea parte dintre acele ființi urmărite de neșansă oriunde”.^[7][8] Impresia lui Sadoveanu nu era însă una prea bună, deoarece Boureanul își atribuise, jumătate serios, jumătate în glumă, paternitatea unei culegeri de folclor alcătuite de Tudor Pamfile.

Opera:

• Povestiri din copilărie, București, 1905;
• Povestea lăcrămioarei, Iași, 1907 (ed. a II-a, 1908);
• Îndrumar în organizarea și administrarea bibliotecilor, București, 1913;
• O istorie din alte vremuri, București, 1921;
• Într-o noapte de vară, București, 1922;
• Comoara logofătului, București, 1922;
• Mitologia Eddelor, București, 1922;
• Sufletul ruinelor, București, 1923;
• Lupii, București, 1925;
• Sărmanii oameni, București, 1925;
• Povestiri de pe dealuri, București, 1926;
• Povestiri de prin văi, București, 1928;
• Reflecții și paradoxe, București, 1928;
• Omul fără noroc, București, 1931;
• Cel din urmă erou, București, 1943;
• Oameni de demult, București, 1966;
• Hatmanul Tomșa, București, 1968;
• Vijelia, Ed. Tineretului, București, 1969;
• De la Thule la Taprobana, București, 1969.

Traduceri:

• Jack London, Fiul lupului, București, 1929;
• Guy de Maupassant, Misterul, București, 1929;
• Guy de Maupassant, Răzbunarea mamei, București, 1929;
• Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz și alte povestiri, București, 1929;
• J. W. Goethe, Povestea vulpoiului șiret, București, 1931;
• Oscar Wilde, Casa cu rodii, București, f.a.

Eugeniu Boureanul
Date personale
Născut	18 februarie 1885  Tecuci, România
Decedat	28 noiembrie 1971 (86 de ani)  Poenari, Ulmi, Giurgiu, România
Părinți	Radu Boureanu
Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română  RSR
Ocupație	avocat jurnalist traducător
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

* 1891: Oreste Puliti (n. 18 februarie 1891, Livorno – d. 5 februarie 1958, Lucca) a fost un scrimer italian specializat pe floretă și sabie, campion mondial la floretă în 1927 și 1929. Cu echipa Italiei a fost de trei ori campion olimpic la sabie și de o dată campion olimpic la floretă.* 1895: Kazys Škirpa (n. 18 februarie 1895, Pasvalys[*], Imperiul Rus – d. 18 august 1979, Washington, SUA) a fost un ofițer militar și diplomat lituanian implicat în încercările de obținere a independenței Lituaniei din 1941 și în ororile Holocaustului.

În Primul Război Mondial a fost mobilizat în armata țaristă și a încercat să formeze detașamente lituaniene în Petrograd. După ce Lituania și-a declarat independenta în 1918, s-a întors și s-a oferit voluntar în Războaiele de Independență a Lituaniei. A decis să urmeze o educație militară în Kaunas și Bruxelles. Kazys Škirpa a lucrat ca Șef al Marelui Stat Major, dar a fost forțat să demisioneze după lovitura de stat din Lituania din 1926 deoarece a fost un opozant activ al acesteia și a încercat să strângă sprijin militar pentru a proteja Guvernul.

După aceea a servit ca reprezentant al Lituaniei în Germania (1927-1930), Liga Națiunilor (1937), Polonia (1938) și din nou în Germania(1938-1941). După ocupația sovietică a Lituaniei în 1940, Škirpa a fugit în Germania și a fondat Frontul Activist Lituanian cu caracter antisemitic și antipolonez, o organizație efemeră având scopul precis de eliberare a Lituaniei cu sprijinul naziștilor.^[1] După invadarea URSS de către Germania în iunie 1941, Škirpa s-a întors în Lituania și a încurajat populația să ucidă evrei prin intermediul transmisiunilor radio. Până la finalul acelui an, au fost uciși 2,500 de evrei în urma progromurilor, iar unitățile Einsatzgruppe au ucis 133,346 de oameni dintre care 114,856 erau evrei.

·         1896: André Breton, poet francez (d. 1966)

·         1907: S-a născut Traian Herseni, sociolog, psiholog, etnolog român (d. 1980)

·         1911: Gabriel Georgescu, poet și traducător român (d. 1973)

·         1914 - S-a născut Pee Wee King (Julius Frank Kuczynski), acordeonist, violonist, compozitor şi şef de orchestră american.

* 1919: Jack Palance (n. Volodymyr Jack Palahniuk; n. 18 februarie 1919 – d. 10 noiembrie 2006) a fost un actor american. De-a lungul carierei de jumătate de secol de film și televiziune, Jack Palance a fost nominalizat la trei premii Oscar, toate la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, câștigând unul în 1991 pentru rolul lui Curly din City Slickers.* 1920: Cornelis Johannes van Houten (n. 1920 - d. 24 august 2002) a fost un astronom olandez, uneori menționat sub numele de Kees van Houten.

Născut în Haga, și-a petrecut întreaga carieră la Universitatea din Leiden, cu excepția unei perioade scurte (1954-1956) când a fost asistent de cercetare la Observatorul Yerkes. El a primit diploma de licență în 1940, dar al Doilea Război Mondial i-a întrerupt studiile și nu a primit titlul de doctor până în 1961 (cu un proiect despre fotometria de suprafață a nebuloaselor extragalactice).

A descoperit sute de asteroizi

·         1924 - S-a născut Şerban C. Andronescu, istoric al culturii, eseist, traducător, stabilit, din 1969, în SUA. A publicat, în 1976, lucrarea "Who's Who in Romanian America", importantă sursă de documentare asupra comunităţii româneşti din Statele Unite.

·         1925: George Kennedy (n. 18 februarie 1925, New York, New York, SUA – d. 28 februarie 2016, Middleton[*], SUA^[1]) a fost un actor american de film și TV. El a devenit cunoscut prin rolurile Carter McKay în serialul Dallas, respectiv Ed Hocken în seria Un polițist cu explozie întârziată.

·         1931: Toni Morrison (pseudonim pentru Chloe Anthony Wofford), scriitoare americană de culoare, laureată a Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1993

·         1932: Jan Tomáš Forman (API: /ˈjan ˈtomaːʃ ˈforman/) (n. 18 februarie1932,^[1][2][3][4] Čáslav[*], Cehia^[2][4] – d. 13 aprilie 2018,^[2][3][4]Danbury[*], SUA^[5]), cunoscut mai ales ca Miloš Forman (API: /ˈmɪloʃ ˈforman/), a fost un actor, scenarist, profesor și regizor de film ceh, care până în 1968 a trăit și lucrat în fosta Cehoslovacia.

Forman a fost unul dintre cei mai importanți regizori ai Noului Val Cehoslovac. Filmul Balul pompierilor (1967), ce era la suprafață o reprezentare naturalistă a unui eveniment social nereușit dintr-un oraș de provincie, a fost văzut atât de criticii de film, cât și de autoritățile din Cehoslovacia ca o satiră la adresa comunismului est-european, determinând interzicerea lui timp de mai mulți ani în țara de origine a lui Forman.

După ce Forman a părăsit Cehoslovacia, două dintre filmele sale, Zbor deasupra unui cuib de cuci și Amadeus, i-au adus un renume deosebit, făcându-l să obțină Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost al doilea film care a obținut toate cele cinci premii Oscar majore (cel mai bun film, actor în rol principal, actriță în rol principal, regizor și scenariu) după S-a întâmplat într-o noapte(1934), eveniment ce s-a mai repetat abia în 1991 de Tăcerea mieilor. Forman a fost, de asemenea, nominalizat pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Scandalul Larry Flynt. El a mai obținut premii decernate de organizatorii festivalurilor de film Globul de Aur, Festivalul de Film de la Cannes, Berlinale, BAFTA, Cesar, David di Donatello, Academia Europeană de Film și Leul Ceh

Actrița Hana Brejchová era fosta cumnată în vârstă de 18 ani a lui Forman în momentul când a primit primul ei rol în celebrul film Dragostea unei blonde, care i-a adus locul 3 la categoria Cea mai bună actriță de la Festivalul de Film de la Veneția.^[8]

Forman s-a născut în Čáslav, Cehoslovacia (azi Republica Cehă), ca fiul al Annei (născută Švábová), care conducea un hotel dintr-o stațiune de vară. În tinerețe, el a crezut că tatăl său biologic era profesorul Rudolf Forman.^[9] Anna și Rudolf Forman erau protestanți. Rudolf Forman era membru al rezistenței antinaziste în timpul ocupației și a fost anchetat deseori de Gestapo.^[10] Rudolf a fost arestat pentru distribuirea de cărți interzise și a murit la Buchenwald în 1944. Mama lui Forman a murit la Auschwitz în 1943.^[11] Forman a declarat că el nu a înțeles pe deplin ce s-a întâmplat cu ei până la vârsta de 16 ani, când a văzut imagini din lagărele de concentrare.^[10]

Miloš a trăit cu rudele mamei sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[11] și a aflat mai târziu că tatăl său biologic a fost, de fapt, un arhitect evreu, Otto Kohn, ce a supraviețuit Holocaustului.^[12] El are un frate, Pavel Forman, cu 12 ani mai mare, un pictor ceh care a vrut să devină în tinerețe producător de teatru și mai târziu, după invazia din 1968, a emigrat în Australia. Prin tatăl său biologic, el este frate vitreg cu matematicianul Joseph J. Kohn.

După război, Forman a studiat la școala de elită Regele George din orașul balnear Poděbrady, unde i-a avut drept colegi pe Václav Havel, frații Mašín și pe viitorii cineaști Ivan Passer și Jerzy Skolimowski.^[13] El a studiat mai târziu scenaristica la Academia de Arte din Praga, după care a devenit asistentul lui Alfréd Radok, creatorul Teatrului Laterna Magika. În timpul invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia din 1968, el a părăsit Europa și s-a mutat în Statele Unite ale Americii.

Prima soție a lui Forman a fost actrița cehă Jana Brejchová. Cei doi s-au cunoscut în timpul realizării filmului Štěňata (1957) și au divorțat în 1962. Forman are doi băieți gemeni cu cea de-a doua lui soție, actrița cehă Věra Křesadlová-Formanová. Ei s-au separat în 1969. Atât fiii, Petr Forman și Matěj Forman, născuți în 1964, lucrează în domeniul teatral. Forman s-a căsătorit apoi cu Martina Zbořilová pe 28 noiembrie 1999. Ei au împreună tot doi băieți gemeni, Jim și Andy (născuți în 1999 și numiți după comicii Jim Carrey și Andy Kaufman) și locuiesc în prezent în Connecticut, SUA.

În 2006 a primit Premiul cetățenesc Hanno R. Ellenbogen decernat de Societatea Pragheză pentru Cooperare Internațională.

El este profesor emerit la Columbia University.^[14]

Asteroidul 11333 Forman a fost numit după Forman.

În 2009 a fost produs un film documentar despre Forman intitulat Miloš Forman: Co te nezabije... și regizat de Miloš Šmídmajer.

Forman a scris poezii și a publicat o autobiografie numită Turnaround.

Împreună cu operatorul Miroslav Ondříček și cu vechiul coleg de școală Ivan Passer, Forman a filmat documentarul mut Semafor despre Teatrul Semafor. Prima producție importantă a lui Forman a fost documentarul Audition, al cărui subiect a fost cântăreții de la un concurs. A regizat mai multe comedii în limba cehă în Cehoslovacia. Cu toate acestea, în timpul Primăverii de la Praga și a invaziei sovietice din 1968 care i-a urmat, el se afla la Paris unde negocia producția primului său film american. Angajatorul său, un studio ceh, l-a concediat, susținând că el a plecat din țară în mod ilegal. S-a mutat la New York, unde a devenit mai târziu profesor de film la Columbia University și co-președinte (împreună cu fostul său profesor de František Daniel) la departamentul de film de la Universitatea Columbia. Unul dintre protejații a fost viitorul regizor James Mangold, căruia Forman i-a oferit sfaturi cu privire la scenaristică.

Primul său film de succes a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci, un alt succes fiind Amadeus, pentru care a câștigat un premiu Oscar, alături de actorul Murray Abraham (Salieri) - actor in rol principal, de Peter Shaffer (scenariu) și alte 5 categorii. Zbor deasupra unui cuib de cuci i-a adus lui Miloš Forman cinci Premii Oscar, șase Premii BAFTA, pelicula fiind apreciată atât pe plan național, cât și internațional. Datorită notorietății și a talentului său reușește să pătrundă pe scena de la Broadway cu lungmetrajul Hair, în 1979.^[15]

În 1977 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

A prezidat în 1985 juriul de la Festivalul de Film de la Cannes și în 2000 pe cel de la Festivalul de Film de la Veneția, precum și ceremonia de decernare a Premiilor César în 1988.

În 1997 a primit premiul Globul de Cristal pentru contribuția sa artistică remarcabilă la cinematografia mondială la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Forman a apărut, alături de actorul Edward Norton în debutul regizoral al lui Norton, Keeping the Faith (2000), în rolul prietenului înțelept al lui Norton.

În aprilie 2007 opera de jazz Dobře placená procházka a avut premiera la Teatrul Național din Praga, în regia fiului lui Forman, Petr Forman.

Forman a primit o diplomă de onoare în 2009 de la Colegiul Emerson din Boston, SUA.^[16]

A colaborat în mod regulat cu operatorul Miroslav Ondříček.

·         1933: Yoko Ono Lennon (n. 18 februarie 1933) este o artistă și muziciană japonezo-americană. Este cunoscută pentru lucrările sale de avangardădar mai ales pentru mariajul ei cu John Lennon.

·         1933: Sir Robert William "Bobby" Robson, CBE (18 februarie 1933 – 31 iulie 2009)^[1] a fost un jucător și antrenor de fotbal englez, care a antrenat șapte cluburi europene și Echipa națională de fotbal a Angliei de-a lungul carierei sale.

·         1934: Adina Caloenescu (n. 18 februarie 1934, Buzău - d. 13 octombrie 2011, Düsseldorf) a fost un pictor, grafician și gravor român al secolului al XX-lea^[1][2][3], membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, din anul 1973, al asociatiei Malkasten si al BBK de Nordrhein-Westphalien, Düsseldorf, Germania. Pictura, dar mai ales grafica artistei aduc dovada unei sensibilități remarcabile, a unei gândiri plastice clare. După 1998 se dedică studiului și practicării buddhismului esoteric japonez care va avea influență asupra demersului artistic.

Experiențele sale se situează pe o linie postcubistă, iar prin unele laturi, se apropie și de coordonatele expresionismului abstract. La expoziția din 1974, preocuparea pentru construcție în relație directă cu arhitectura, în spiritul constructivismului lui Gabo și Pevsner, a devenit dominantă, indicând stabilitatea unor parametri de evoluție<ref name="Barbosa/">.

Întreprinde o călătorie de studii, în 1971, în Cehoslovacia_{. 1982 se stabilește în Germania, la Düsseldorf}

Debutează la bienala din 1966, participând, apoi, la alte bienale, precum și la expoziții ale tineretului sau saloane de grafică. Expune la Varșovia, în 1967.

Expune, în nume personal, la București, în 1968, cu pictură, în 1970, cu grafică și în 1974, cu artă constructivă. Între 1972 și 1986 participă la manifestările internaționale de grafică și desen din: Baden-Baden, Barcelona, Fredrikstad, Grenchen, Krakowia,  Ljubljana, Mulhouse precum și alte expoziții de grup.

1982 Târgul internațional de artă, Basel

1983-1984 Muzeul de Artă Bochum “Prinzip Hoffnung”

1984 Salonul artistic anual, Düsseldorf

1985 Schloß Borbeck, Essen, Stadthalle Mettmann

Muzeul de Grafică Contemporană, Norvegia

1986 Wire-Art Düsseldorf, (8 Obiecte din sârmă de oțel cuprată)

1988 Galeria Pinax, Skelleftea/Suedia

2012 Galeria Emilia Suciu, Arta contemporană din România

·         1935 - S-a născut artistul plastic Gheorghe Pătraşcu.

·         1938: Ion Stendl, artist plastic român

* 1938: István Szabó (n. 18 februarie 1938) este un regizor maghiar, singurul regizor maghiar câștigător al unui premiu Oscar.

·         1941 - S-a născut Irma Thomas (Irma Lee), cântăreaţă americană de soul.

* 1943: Alexander Rodewald (născut la 18 februarie 1943, Tulcea, județulinterbelic Tulcea) (Profesor universitar Dr. rer. nat., Dr. Doc. med.) este un biolog, genetician și paleo-genetician german, originar din România, director al Institutului de biologie umană al Universității din Hamburg, Germania.^[1][2]

Alexander Rodewald este cel mai bine cunoscut publicului român ca fiind co-autor al unui studiu complex comparativ de paleogenetică al populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României. Studiul a fost realizat, între anii 2003 și 2007, la Institutului de biologie umană din Hamburg, împreună cu biologul doctor Georgeta Cardoș (de la Institutul de biologie Victor Babeș din București, pentru care studiul a constituit totodată și lucrarea sa de doctorat) pe un eșantion semnificativ de populație actuală (din diferite zone ale României) comparat paleo-genetic cu resturi de oameni al populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României

Alexandru Rodewald s-a născut la Tulcea, la 18 februarie 1943, ca fiu al lui Ludovic Rodewald-Rudescu, biolog și al Mariei-Josefa Rodewald-Rudescu, casnică, ambii germani bucovineni.^[4] Tatăl paleo-geneticianului, pe numele său complet Ludovic Iosif Urban Rodewald-Rudescu, era specialist în hidrobiologie și stuficultură, membru corespondent al Academiei Române din 21 martie 1963,^[5] și membru al Societății Americane de Limnologie și Oceanografie, precum și al Societății Americane de Microscopie și al Societății Internaționale de Limnologie.

Studiile liceale le face în București, la Liceul "Mihail Eminescu" București, pe care îl termină ca șef de promoție. După examenul de bacalaureat, susținut în 1960, studiază între 1960 și 1965 la Universitatea București, Facultatea de Biologie, pe care o absolvă în 1965 cu "Diploma de Merit," ca șef de promoție pe țară cu media generală 10.

Între 1971 și 1974 a studiat la Facultatea de Biologie a Universității din München, în specializarea antropologie și genetică umană, după care a obținut doctoratul în biologie (Doctor rerum naturalium).

·         1945 - S-a născut Jimmy Jewell, saxofonist şi clarinetist britanic (Gallagher & Lyle).

* 1945: Bartolomeu Constantin Săvoiu (n. 18 februarie 1945, București)^[1] este un general de brigadă (în rezervă) al Armatei Române, înalt demnitar francmason,^[2] fost judecător la Tribunalul Prud`hommes în Franța, arhonte al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, consilier în relații economice internaționale și militant politic. Are dublă cetățenie, română și franceză.

Este francmason din anul 1976.^[3] În martie 2008, a devenit Marele Maestru al MLNUR, devenită între timp MLNR 1880.^[4]

În 2017 devine Președintele unui nou partid “Alianța Lege și Ordine” (A.L.O.), de centru-dreapta, care militează pentru apărarea identității naționale a României, pentru rădăcinile și moștenirea comună iudeo-creștină, pentru societatea occidentală și Europa iudeo-creștină. Partidul este în prezent în curs de organizare la nivel național.

Bartolomeu Constantin Săvoiu
Date personale
Născut	18 februarie 1945 (74 de ani) București, România
Cetățenie	România  Franța
Ocupație	diplomat

·         1947 - S-a născut Dennis de Young, vocalist, pianist şi compozitor american (Styx).

·         1948 - S-a născut Marty Simon, baterist britanic (Holy Smoke, Life, Sharks, April Wine).

* 1948: Valeriu Cazacu (în rusă Валериу Казаку; n. 18 februarie 1948, satul Mateuți, raionul Rezina) este un actor de teatru și film din Republica Moldova.

Valeriu Cazacu s-a născut la data de 18 februarie 1948, în satul Mateuți din raionul Rezina. A făcut studii la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, la clasa actor de operetă a profesorului Victor Gherlac.

După absolvirea studiilor universitare, în anul 1967, a fost angajat ca actor la Teatrul Muzical-Dramatic „A. S. Pușkin” din Chișinău, unde a jucat până în 1990. Aici a interpretat roluri în mai multe spectacole dintre care menționăm următoarele: Trufaldino din Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Trăsnea din Amintiri de Ion Creangă, Gerilă și alte roluri mai mici în Amu cică era odată…, Nae în Cântec de leagăn pentru bunici, Fimca în Tata ș.a.

În anul 1990 s-a numărat printre fondatorii Teatrului municipal „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chișinău, unde joacă și în prezent. Împreună cu trupa teatrului s-a aflat în 1992, între soldații care erau pe front, la Tighina, în zilele războiului de pe Nistru: Nu că am luptat, dar aduceam minute de relaxare bravilor ostași moldoveni. Chiar și în momentele celea grele ostașii nu se lăsau de glume ^[1].

Printre rolurile teatrale cele mai cunoscute menționăm următoarele: Romeo, Brutus, Ginghis-Han, Fiul din Ce e viața omului? de Arcadii Arkanov; Tipul III din Unde mergem, domnilor? după I.L.Caragiale și Vasile Alecsandri; Cambiz, Parlamentarul I - Hercule de Friedrich Durrenmatt; Moțoc din Moțoc după Grigore Ureche, B.P.Hasdeu, Costache Negruzziși Vasile Alecsandri; Sălbaticul III din Care-s sălbaticii? de Iulian Filip; Țăranul din SRL Moldovanul de Nicolae Esinencu; Faranga din Ciuleandra de Liviu Rebreanu; Marchizul de Charron din Moliere de Mihail Bulgakov; Avocatul din Jertfe patriotice de Ion Luca Caragiale și Vasile Alecsandri; Caiafa din Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov; Nae Cațavencu din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale; Orgon din Salvați America! de Dumitru Crudu; Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale ș.a.

De asemenea, Valeriu Cazacu a jucat în peste 50 de filme. El a fost distins cu titlurile onorifice de „Artist al Poporului”^[2] și „Maestru în artă”^{[necesită citare]}. A obținut Premiul pentru cel mai bun rol masculin de planul II (pentru interpretarea rolului Rică Venturiano din spectacolul O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale) în cadrul Galei Premiilor UNITEM 2006.

În anul 2008, Teatrul „Satiricus - Ion Luca Caragiale" din Chișinău a publicat cartea omagială Artistul născut în Zodia Bucuriei, consacrată actorului Valeriu Cazacu, carte care conține articole, medalioane, evocări, amintiri, schițe de portret semnate de Sandu Grecu, Pavel Proca, Elfrida Coroliova, Iulian Filip, Larisa Ungureanu, Constantin Cheianu, Iurie Negoiță, Igor Grosu ș.a.

Filmografie: 

• Istoria unui galben (1973)
• Я готов принять вызов (1983)
• Cum să devii celebru (1984)
• Nistrul în flăcări (1984)
• Corbii prada n-o împart (1988) - Porumbel
• Văleu, văleu, nu turna! (Telefilm Chișinău, 1991)
• Polobocul (1991)
• Când se stinge lumina (s/m, 2006)

·         1950: Cybill Shepherd, actriță americană

·         1952 - S-a născut Randy Crawford, cântăreţ american.

·         1952 - S-a născut Juice (Judy Kay) Newton, cântăreaţă country/pop americană.

·         1953 - S-a născut Derek Pellici, baterist australian (Little River Band).

·         1953 - S-a născut Robin Bachman, baterist canadian (Bachman-Turner Overdrive).

·         1954: John Joseph Travolta (n. 18 februarie 1954, New Jersey) este un actor, dansator și cântăreț american, cunoscut pentru rolurile sale din filmele Saturday Night Fever, Grease și Pulp Fiction.

E căsătorit cu actrița Kelly Preston și are 2 copii.

• A fost nominalizat de două ori la premiul Oscar, cel mai recent pentru portretizarea asasinului filosof în Pulp Fiction (regia Quentin Tarantino). De asemenea a mai fost nominalizat la premiile BAFTA și Globul de Aur pentru același rol extrem de apreciat și a fost ales ’Cel mai bun actor’ de către Los Angeles Film Critics Association, pe lângă alte premii importante.

• A fost la fel de apreciat pentru rolul mafiotului devenit producător de filme din comedia de senzație Get Shorty (Un mafiot la Hollywood), obținând premiul Globul de Aur pentru ’Cel mai bun actor într-un film de lung-metraj, muzical sau de comedie’. În anul 1998 , Travolta a fost distins cu premiul Britannia de către British Academy of Film and Television Arts (BAFTA). Tot în 1998, Travolta a obținut premiul Lifetime Achievement la Festivalul Filmului din Chicago.

• Travolta a fost distins cu premiul prestigios Alen J. Pakula de către U.S. Broadcast Critics Association pentru rolul său din filmul A Civil Action (Avocatul - regia Steve Zaillian) care a fost realizat după romanul de succes omonim. Anul trecut a fost nominalizat la Globul de Aur pentru rolul din Primary Colors (regia Mike Nichols).

• Anterior a avut numeroase roluri principale în unele dintre cele mai remarcabile filme ale generației noastre. A fost nominalizat pentru prima oară la Oscar și Globul de Aur pentru rolul din blockbusterul Saturday Night Fever, care a dat naștere fenomenului disco la sfârșitul anilor 1970. A jucat apoi în versiunea pentru marele ecran musical-ului longeviv Grease și în filmul de succes Urban Cowboy, care de asemenea a influențat de asemenea anumite orientări din cultura populară. Din filmografia sa mai amintim: Carrie și Blowout (ambele regizate de Brian DePalma), precum și comedia de succes Look Who’s Talking (Uite cine vorbește - regia Amy Heckerling).

• Travolta a deținut rolul principal în Phenomenon și a schimbat genul ca erou de acțiune în thriller-ul de acțiune cu cele mai mari încasări pentru regizorul John Woo, Broken Arrow (Operațiunea “Broken Arrow”).

·         1955: Constantin Cotimanis, actor român

* 1962: Dinu Olărașu (n. 18 februarie 1962, Vulpășești, județul Neamț) este un poet și cantautor român de muzică folk. Pasionat de poezie, scrie primele versuri în școala generală, dar învață și să cânte la chitară, transpunerea versurilor sale pe muzică fiind o consecință logică. Între 1984 și 1985 evoluează în Cenaclul Flacăra.

Volume de poezie:

• Dăruit eternității pe fereastră, Editura Albatros, București, 1983
• Traficul de transparență, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
• Frenetic, Editura Timpul, 1998
• In, Colecția Semn, Editura Brumar, Timișoara, 2001
• Caietele toamnei, Editura Artisis, 2003
• Caietele iernii, Editura Artisis, 2003
• Caietele primăverii, Editura Artisis, 2004
• Caietele verii, Editura Artisis, 2004
• Vamă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010
• Dar, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013
• An

Discografie:

• Vărsător
• Pur și simplu, Tempo Music, 1998
• Vizavi, Intercont Music, 2001
• Altcumva, Cat Music, 2006
• Câmpia lucrurilor bune, Jurnalul național,2009

Premii:

• Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie
• Cel mai bun cântec folk, “N-ai nevoie de foarte multe…” (Premiile Muzicale Radio România, ediția a cincea)
• Premiul de excelență (Festivalul "Om bun")

* 1963: Michel Der Zakarian (armeană Միքայել Տեր–Զաքարյան, n. 18 februarie 1963 în Erevan, Uniunea Sovietică) este un fost fotbalist armean, în prezent antrenorul echipei Stade Reims din Ligue 1 din Franța

·         1965: Dr. Dre, născut Andre Romelle Young, compozitor de muzică rap

* 1965: Florin Cazacu (n. 18 februarie 1965, Brad, România) este primarulmunicipiului Brad, județul Hunedoara.Florin Cazacu s-a născut la Brad în 18 februarie 1965 fiind primul copil într-o familie de constructori, mama, Doina din comuna Blăjeni, binecunoscuta așezare din nordul județului Hunedoara, iar tatăl, Ștefan venit la Brad ca zidar constructor din sudul Olteniei, comuna Poiana Mare, Județul Dolj. În 1968 se naște Mihaela Carmen sora lui Florin Cazacu.

Începe studiile elementare în anul 1971 la Școala generală din Orașul Nou Brad și tot aici, la Brad, continuă din 1979, liceul "Avram Iancu", pe care l-a absolvit în anul 1983.

1983-1984 stagiul militar la U.M.01841, parașutiști din Caracal jud. Olt

1984-1985 Student la Institutul de Mine Petroșani

1989-1993 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Economice, specializarea finanțe contabilitate (ff)

2004-2005 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale comunicării master științe Administrative

2006-2007 Școala de studii Academice Post universitare "Ovidiu Șincai" București, Master în Management Politic

2007 Universitatea Națională de apărare "Carol I" Colegiul Național de Apărare curs postuniversitar specializarea Securitate și bună Guvernare

2010-2011 Academia de Studii Economice București (cu Universitatea d'Artois) Master în Managementul Întreprinderii și al Teritoriului

2012-2015. Doctorand la Academia de Studii Economice București. în curs de elaborare teza de doctorat

Familia: căsătorit cu Cristina Elena. Doi copii Florin Răzvan și Sorina Lăcrămioara.

Pasiuni: călătoriile și lectura

* 1967: Roberto Baggio (pronunție în italiană: /roˈbɛrto ˈbaddʒo/; n. 18 februarie 1967, Caldogno, Italia) este un fost fotbalist italian. Baggio a evoluat cu echipa națională a Italiei la trei Campionate Mondiale de Fotbal, în perioada 1990–1998.* 1967: Colin Jackson (n. 18 februarie 1967, Cardiff) este un fost atlet britanic specializat în proba de 110 m garduri. La această probă a fost campion mondial în 1993 și 1999, și vicecampion olimpic în 1988. La proba de 60 m garduri a fost campion mondial în sală în 1999.

După ce s-a retras din activitate competițională a devenit antrenor, apoi comentator sportiv.

* 1967: Costel Șoptică (n. 18 februarie 1967, Suharău, România) este un parlamentar român, deputat în legislatura 2012–2016 și senator ales în 2016.

* 1973: Claude Makélélé (n. 18 februarie 1973, în Kinshasa, Zair) este un fost fotbalist francez, retras din activitate în 2011. În prezent el activează la clubul KAS Eupen ca antrenor principal.

* 1974: Evgheni Aleksandrovici Kafelnikov (în rusă Евгений Александрович Кафельников; n. 18 februarie 1974) este un fost jucător profesionist rus, de tenis de câmp, născut la Soci. S-a aflat pe poziția 1 în ierarhia ATP, timp de 6 săptămâni, încapând cu 3 mai 1999.

·         1975: Gary Neville (n. 18 februarie 1975 în Bury, Greater Manchester) a fost un jucător de fotbal englez. Este cel mai selecționat fundaș dreapta din echipa națională a Angliei. Neville și-a început cariera pe Old Trafford ca fundașcentral însă s-a considerat că era prea mic pentru acea poziție și a fost trecut pe banda dreaptă. În toată cariera a jucat numai la Manchester United, echipă cu care a câștigat multe trofee.

* 1975: Csoma Botond (n. 18 februarie 1975) este un deputat român, ales în 2016.* 1975: Igor Dodon (n. 18 februarie 1975, Sadova, Călărași) este un politician și economist din Republica Moldova, președinte al Republicii Moldova din 23 decembrie 2016.^[2] A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldovadin 2009, conducând Partidului Socialiștilor din Republica Moldova.^[3]. A îndeplinit funcția de prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova din 2008 până în 2009 și ministru al economiei și comerțului din 2006 până în 2009.

Igor Dodon s-a născut la data de 18 februarie 1975, în satul Sadova din raionul Călărași (astăzi în Republica Moldova). A absolvit Facultatea de Economie din cadrul Universității Agrare de Stat din Moldova (1997) și apoi Facultatea de Management din cadrul Academiei de Studii Economice din Moldova (1998).

Ulterior a absolvit Facultatea de Drept în economie din cadrul Institutului Internațional de Management. A obținut titlul științific de Doctor în științe economice la Academia de Studii Economice din Moldova, Catedra Bănci și Burse de Valori ^[4].

În paralel cu activitatea de bază, în perioada anilor 1997–2005, Igor Dodon lucrează în activitatea pedagogică. Astfel, el deține funcțiile de lector asistent la Academia de Studii Economice din Moldova (Catedra de Bănci și Burse de Valori), lector superior la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (Catedra de Bănci și Burse de Valori), Institutul Internațional de Management (Catedra de Finanțe) și Universitatea de Stat din Moldova. Igor Dodon este și membru al Comisiilor la examenul de licență în cadrul ULIM și IMI.

Pe lângă limbile română și rusă, Igor Dodon vorbește fluent limba franceză și are cunoștințe de engleză și germană. Este căsătorit cu Galina și are trei fii: Vlad, Bogdan și Nicolae

* 1977: Vasilica-Steliana Miron (n. 18 februarie 1977) este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PPDD Suceava.

* 1977: Cristian Vlad (n. 18 februarie 1977) este un fost jucător de fotbalromân, actualmente președinte executiv la clubul Petrolul Ploiești

* 1978: Josip Šimunić (pronunție în croată: [jǒsip ʃîmunit͡ɕ]; n. 18 februarie 1978) este un fotbalist croat retras din activitate.

* 1979: Michael Kauter (n. 18 februarie 1979, Berna) este un scrimer elvețian specializat pe spadă, laureat cu bronz european la individual în 2008 și vicecampion european pe echipe în 2009.

* 1980: Cezar Florin Ouatu (n. 18 februarie 1980, Ploiești, România), cunoscut și ca Cezar The Voice sau Cezar, este un interpret român de operă, pop-opera și pianist. Este cunoscut datorită piesei „It's My Life”, cu care a câștigat Selecția Națională 2013 și cu care a participat la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia.^[2] Cezar, alături de soprana Angela Gheorghiu, va cânta la concertul pe care tenorul italian Andrea Bocelli îl va susține pe 25 mai, la Romexpo.^[3] În 2011, a acordat un interviu amplu pentru numărul prestigioasei reviste lunare de specialitate, “Das Opernglas”.^[4] A apărut de asemenea și pe coperta acesteia

S-a născut într-o familie de muzicieni, fiind fiul flautistului Florin Ouatu, de la Filarmonica din Ploiești și fost profesor la Universitatea Mozarteum din Salzburg, Austria. La doar 6 ani a învățat să cânte la pian, urmând un profil artistic. A absolvit Liceul Muzical „Carmen Sylva” din Ploiești; în 2004 a absolvit cu notă maximă secția de canto clasic a Conservatorului „Giuseppe Verdi” din Milano unde fusese admis în 2001. A studiat de asemenea și muzică barocă. A debutat ca interpret profesionist pe scena Teatrului „La Fenice” din Veneția, a cântat pe cele mai importante scene din lume^{[necesită citare]} și a obținut numeroase distincții la concursuri de canto în orașe precum Barcelona, Dresda, Milano și în țări precum Monaco și San Marino. A cântat la opere prestigioase precum cele din Lausanne, Barcelona, Potsdam ș.a

În decembrie 2012, el a abordat stilul muzical pop-opera, care combină opera cu genul muzical pop. După cum relatează el însuși în ediția online a Ziarului Prahova,^[10] Cristian Faur l-a îndemnat să cânte piesa „It's My Life”:

„Acum două săptămâni am primit un mesaj pe Facebook de la Cristian Faur - compozitorul si textierul piesei „It’s My Life” - care mi-a spus că m-a ales pe mine să interpretez o melodie de-a sa. Am ascultat piesa, mi-a plăcut și am spus: „De ce nu ?” - pentru că eu sunt foarte pasionat de orice gen de muzică.”

A trecut cu ușurință de preselecții și de semifinalele Selecției Naționale 2013, ajungând în finală. În ultimul act al selecției, el a intrat cu numărul 7 în concurs. A obținut în total 20 de puncte (8 din votul juriului și 12 din televot) și s-a clasat pe primul loc, devenind reprezentantul României la Concursul Muzical Eurovision 2013 organizat la Malmö, Suedia. A reușit să obțină locul 5 în semifinală, iar în marea finală, Cezar a terminat pe locul 13

Cezar Florin Ouatu
Cezar Florin Ouatu
Date personale
Născut	18 februarie 1980 (39 de ani)  Ploiești, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț cântăreț de operă pianist
Activitate
Alte nume	Cezar The Voice, Florin Cezar Ouatu
Studii	Milan Conservatory[*]
Gen muzical	Operă, pop-opera, jazz
Tipul de voce	contratenor[1]
Instrument(e)	pian voce voce[*]
Ani de activitate	2004-prezent
Case de discuri	HaHaHa Production, Cat Music
Colaborare cu	Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Vangelis Cezar la Eurovision 2013 Cezar 2013

* 1980: Regina Spektor (rusă: Регина Ильинична Спектор, n. 18 februarie 1980) este o cântăreață și pianistă americană. Muzica ei este asociată scenei anti-folk, centrată în East Village, New York.

Spektor s-a nascut în URSS, Moscova, într-o familie de evrei. Tatăl ei, Ilya Spektor este un fotograf și un violonist amator. Mama sa, Bella Spektor, a fost o profesoară de muzică într-un colegiu rus de muzică, iar in prezent predă într-o școală primară publică în Mount Vernon, New York.

Spektor a invățat să cânte la pian exersând la un Petrof vertical, care a fost dat mamei ei de către bunicul acesteia. A fost introdusă muzicii rock and roll prin formații cum ar fi The Beatles, Queen și The Moody Blues, de către tatal ei, care a obtinut astfel de înregistrari din Europa de Est și facea schimb de casete cu prieteni în Uniunea Sovietica. Familia a părăsit Uniunea Sovietică în anul 1989, când Regina avea nouă ani, în timpul perioadei Perestroika, când cetățenilor sovietici le era permis să emigreze. Regina a trebut să își lase pianul în urmă.

Călătorind inițial în Australia, apoi în Italia, familia s-a așezat în Bronx, New York, unde Spektor a absolvit la Academia SAR, o școală gimnazială în secțiunea Riverdale a Bronxului. A urmat apoi liceul, timp de doi ani, la Școala Frisch, o yeshiva în Paramus, New Jersey, după care s-a transferat la o școală publică, Fair Lawn High School, în Fair Lawn, New Jersey, unde a terminat ultimii doi ani ai educației sale liceale.

Spektor a studiat pianul clasic în New York cu Sonia Vargas, un profesor la Manhattan School of Music, până când a împlinit 17 ani; tatăl lui Spektor a întâlnit-o pe Vargas prin intermediul soțului acesteia, violonistul Samuel Marder. Deși familiei nu i-a fost în putință să aducă pianul lor din Rusia, Spektor a gasit un pian la care să cânte în subsolul sinagogii ei.

Spektor a fost inițial interesată numai în muzica clasică, dar mai târziu și de hip hop, rock și punk. Deși a compus la început cântece în jurul casei, Spektor a devenit interesată pentru prima oară de compuneri mai formale în timpul unei vizite în Israel cu Institutul Nesiya în anii săi de adolescență când a atras atenția celorlalți copii din excucrsie cu cântecele pe care le-a compus în timpul drumețiilor și a realizat că avea o aptitudine pentru compus cântece.

În urma acestei excursii, a fost expusă muzicii lui Joni Mitchell, Ani DiFranco și alți compozitori/cântăreți, care au încurajat-o spre a-și compune propriile cântece. A scris primele cântece acapella în jurul vârstei de șaisprezece ani, iar primele cântece pentru voce și pian când avea aproape optsprezece ani.

Spektor a terminat programul de patru ani de compunere studio la Conservatorul de Muzică de la Purchase College, în trei ani, absolvind cu onoruri in 2001. În acest timp, a lucrat pentru o scurtă perioadă la o fermă de fluturi în Luck, Wisconsin și a studiat in Tottenham, Anglia timp de un semestru.

A căpătat faimă prin spectacole pe scena anti-folk în New York City, în special la Sidewalk Cafe din East Village, dar și la Living Room, Tonic, Fez, Knitting Factory și CBGB. În această perioadă, a vândut CD-uri produse de ea la spectacolele sale: 11:11 (2001) și Songs (2002).

Spektor a afirmat că a creat un număr mare de cântece, dar de rare ori le scrie. De asemenea, a afirmat că nu a aspirat niciodată să scrie cântece, ci acestea vin de la sine. Cântecele lui Spektor nu sunt, de obicei, autobiografice, ci sunt bazate pe scenarii și personaje din imaginația sa. Cântecele sale sunt influențate de muzica folk, punk, rock, evreiască, rusă, hip hop, jazz și clasică. Stilul muzical al lui Spektor a fost comparat cu cel al lui Tori Amos și al Fionei Apple și cu stilul vocal al lui Bjork. Spektor a afirmat că lucrează din greu pentru a se asigura că fiecare cântec al ei are propriul stil muzical, în loc de a adopta unul distinctiv.

Spektor posedă o largă gamă vocală și o exploatează cu succes. De asemenea, explorează o serie de tehnici vocale variate și deosebite, neobișnuite, cum ar fi versuri ce constituie numai din sunete de trompetă, făcute cu buzele sau porțiuni în stil beatboxing, în mijlocul baladelor. Se folosește și de unele tehnici muzicale neobișnuite cum ar fi utilizarea unei baghete pe suprafața pianului sau a scaunului pentru a crea ritmul. O parte a stilului ei rezultă dintr-o exagerare a unelor aspecte ale vocalizării, cum ar fi ocluziunea glotală, care apare de multe ori în single-ul "Fidelity". În pronunțarea anumitor cuvinte, folosește un puternic accent New York-ez, care provine din iubirea ei față de New York și cultura acelui loc.

Reușește să combine versurile, astfel încât deseori iau forma narațiunilor abstracte sau a studiilor de personaje la persoana întâi, asemănător poveștilor scurte adaptate muzical. Spektor, de obicei, cântă în engleză, deși câteodată include versuri în latină, rusă, franceză și alte limbi. Unele versuri reprezintă aluzii literare, cum ar fi F. Scott Fitzgerald și Ernest Hemingway în "Poor little rich boy", "Micul prinț" în "Baobabs", Virginia Woolf și Margaret Atwood în "Paris", Ezra Pound și William Shakespeare în "Pound of Flesh", "Hamlet" în "The Virgin Queen", Boris Pasternak în "Apres Moi", Samson și Deliah în "Samson" și "Regele Oedipus" în "Oedipus", Billie Holiday în "Lady" și "Ethan Frome" în "2.99 cent blues". A facut aluzii și la The Beatles și Paul McCartney în cântecul "Edit". A folosit și o replică din "California" în cântecul ei "The Devil Came to Bethlehem". Temele și motivele din versurile lui Spektor cuprind dragostea, moartea, religia, viața citadină și unele fraze cum ar fi "săpători de morminte", copacul cunoașterii binelui și răului și numele "Mary Ann". Satira lui Spektor este evidentă în cântecul "Wasteside", care se referă la romanul satiric al scriitorilor sovetici Ilif și Petrov, intitulat "Cele doisprezece scaune", ce descrie orașul în care oamenii se nasc, li se taie părul și sunt trimiși la cimitir.

În primele albume ale lui Spektor, multe din piese aveau o producție vocală "săracă". În albumele recente, în special "Begin to Hope", a atribuit mai multă importanță producției pieselor și s-a bazat mai mult pe instrumente rock și pop. Spektor spune că albumele care au cel mai mare impact asupra ei sunt cele în care "muzica este foarte implicată", mai ales The Beatles, Bob Dylan, Billie Holiday, Radiohead, Tom Waits și Frederic Chopin, ca influențe principale.

* 1982: Marcel Bîrsan (n. 18 februarie 1982, București, România) este un arbitru român de fotbal. A debutat în Divizia A la data de 20 august 2012, când a condus un meci dintre FC Viitorul Constanța și CS Gaz Metan Mediaș. Este de profesie jurist.* 1983: Vika Jigulina (n. 18 februarie 1983) este o producătoare muzicală, cântăreață și DJ originară din Republica Moldova.^[1] Din anul 2000 trăiește și activează în România.

Vika Jigulina pe numele său adevărat Victoria Corneva, s-a născut pe 18 februarie 1986 în orașul Cahul din Republica Moldova și a absolvit Liceul de Muzică din orașul Cahul care poartă numele sopranei Maria Cebotari. În anul 2000, s-a mutat în Timișoara, România, unde și-a continuat studiile muzicale. A lucrat în mai multe cluburi din Timișoara și a ajuns să lucreze, în cele din urmă, și în București, unde locuiește în prezent. A obținut postul de moderator al unei emisiuni săptămânale, la Radio Deeași, mai târziu, la postul de radio VIBE FM, care i-au adus notorietate națională.

Vika Jigulina a mixat alături de Steve Murrano, ATB, Tomcraft, DJ DOX, Steve Angello, Sebastian Ingrosso, dar și de mulți artiști români. Ea este co-producătoarea și vocea în hit-urile internaționale precum „Stereo Love” This is My Life și Desert Rain al muzicianului și producătorului român Edward Maya.

* 1983: Roberta Vinci (n. 18 februarie 1983,^[1] Taranto, Italia^[1]) este o jucătoare profesionistă de tenis din Italia.

* 1984: Lucian Burdujan (n. 18 februarie 1984) este un jucător român de fotbal.

În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” - clasa a II-a cu o baretă, din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006

* 1984: Vasile Marius Curileac (n. 18 februarie 1984, Satu Mare) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de portarla clubul din Liga I, ACS Poli Timișoara.

* 1984: Idriss Carlos Kameni (n. 18 februarie 1984, Douala) este un fotbalist camerunez care evoluează ca portar la Fenerbahçe SK

.* 1985: Drissa Diakité (n. 18 februarie 1985, Bamako, Mali) este un fotbalist aflat sub contract cu OGC Nice.

* 1985: Anton Julian Ferdinand (n. 18 februarie 1985, Peckham, Londra) este un fotbalist englez, în prezent legitimat la Reading. Joacă pe postul de fundaș central.

* 1986: Horațiu Eugen Pungea (n. 18 februarie 1986, Luduș, România) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca pilier drept la clubul francez de Top 14 Oyonnax Rugby.

* 1987: Skin Diamond (născută Raylin Christensen pe 18 februarie 1987 în Los Angeles, California) este o actriță porno americană.

* 1990: Irina Glibko (n. 18 februarie 1990, la Odesa)^[1] este o handbalistă ucraineană care joacă pentru clubul românesc SCM Râmnicu Vâlcea^[2] și pentru echipa națională de handbal a Ucrainei pe postul de coordonator de joc

Decese

·         814 – A decedat Angilbert (Sfantul Angilbert), diplomat si poet, născut aproximativ 750. Era rudă cu imparatul Carol cel Mare (Charlemagne), conte de Ponthieu si al șaptelea stareț al manastirii Sf. Riquier. Se pare ca Angilbert a dus o viață foarte lumească, departe de restrictiile monahale. Charlemagne a folosit virtuțile și talentele lui Angilbert pentru binele Bisericii și statului. El l-a trimis de trei ori la Roma ca ambasador la Papa.
Angilbert care s-a stins din viața la manastirea St. Riquier, este venerat ca un sfânt în ziua morții sale, la 18 februarie.

·         999: A murit Papa Grigore al V-lea (n. 972). Grigore al V- lea, (Bruno von Kärnten sau Bruno din Carinthia), originar din Saxonia s-a  născut în anul 973 si  a fost Papa de la 3 mai 996 pana la 18 februarie 999.  După un pontificat de 2 ani şi 9 luni si jumatate, a fost îngropat în Basilica Sf. Petru vechi.

·         1139- A murit marele cneaz al Kievului Iaropolk II Vladimirovici (1082 – 18 februarie 1139), A fost Prințul de Pereiaslav (1114-1132) si Mare Cneaz al Kievului (1132-1139), fiul lui Vladimir II Monomakh și Gytha de Wessex. A luptat împotriva cumanilor o dată în 1103 și din nou în 1116.

·         1294: A murit Kublai Khan, împărat mongol (n. 1215). A fost un Mare Han mongol care a domnit între anii (1215-1294) si unul din nepoții întemeietorului Imperiului mongol Ginghis Han. Kubilai han era fratele hanului Möngke. A fost până în 1271 împăratul Chinei si este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanți conducători mongoli din dinastia Yuan. Pe timpul regnului său în China, a adunat în jurul său mulți demnitari chinezi destoinici, ca Lien Hsi-hsien, Liu Binzhong, care se străduiau să îmbunătățească administrația mongolă. În anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budistă. A luat măsuri în sprijinul ei și al mănăstirilor din Tibet, astfel ca budismul a ajuns în timpul său religie de stat.

·         1405: Timur Lenk, sultan (1388-1405), întemeietorul imperiului turco-mongol al Timurizilor (n. 1336)

·         1455 – A murit pictorul italian Fra Angelico; (n. 1395). Fra Angelico, (c. 1395 – 18 februarie 1455) pictor renascentist timpuriu, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din quattrocento. Este menționat în lucrarea lui Giorgio Vasari Viețile artiștilor ca având un „talent rar și desăvârșit„. Acest pictor toscan al Renasterii timpurii, pe numele său adevărat Guido di Pietro, s-a născut în Toscana, lângă Florenţa si a intrat intr-o manastire dominicana în 1418. În jurul anului 1425, a devenit călugăr şi a luat numele de Fra Giovanni. A fost supranumit”Angelico”, pentru profunzimea spirituală a picturii sale. Fra Angelico a fost chemat in 1445 la Roma de papa Eugeniu al IV-lea, pentru a picta frescele din Capela Preasfântului Sacrament din Vatican.

·         1535: Heinrich Cornelius Agrippa, astrolog și alchimist german (n. 1486)

·         1546: Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinții lui fiind Hans Luther, un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz, și Margaret Ziegler Luther, o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune. La scurt timp după nașterea lui Martin Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl a lucrat ca miner. Tatăl fusese țăran în Möhra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fost extrem de marcată de severitatea părinților. La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-am făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.

La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdeburg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica, dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere. Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros când fiul său a început să studieze dreptul.

Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”.

La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării.

În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Sf. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Sf. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire din Wittenberg devenind călugăr al ordinului augustinian, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la dezmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.

Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.

După întoarcerea la Wittenberg (februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe.

A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea, determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. Și-a luat doctoratul în teologie în 1512 și a devenit profesor de științe biblice la prestigioasa universitate din Wittenberg.

În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.

Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani (1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt.

Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Christos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Martin Luther

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Spiritul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alteori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas Carlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător sau un psihopat care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Jacob Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal, Eisleben.

·         1564: Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetuluiși madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

Statuia lui David - Museo dell'Accademia - Florența

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzoși la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà, 1499
Bazilica San Pietro

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant.

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[6]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[7] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[8]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[9]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari.

Michelangelo Buonarroti
Michelangelo Buonarroti
Date personale
Nume la naștere	Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni
Născut	6 martie 1475[1][2]  Caprese Michelangelo, Republica Florentină[*][3]
Decedat	18 februarie 1564 (88 de ani)[4][2]  Roma, Statele Papale[5]
Înmormântat	Biserica Sfintei Cruci[*]
Cauza decesului	infecție
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Etnie	italian
Religie	catolicism
Ocupație	sculptor[*] draftsperson[*] pictor arhitect poet inginer
Activitate
Pregătire	Domenico Ghirlandaio, Bertoldo di Giovanni[*]
Profesor pentru	Guglielmo della Porta[*]
Mișcare artistică	High Renaissance[*], Renaissance painting[*]
Opere importante	David, Pietà, Dying Slave[*], The Last Judgment[*], Doni Tondo[*], Madonna of the Stairs[*], Battle of the Centaurs[*], The Genius of Victory[*], The Deposition[*], Rondanini Pietà[*], Sistine Chapel ceiling[*], Rebellious Slave[*], St. Matthew[*], Medici Chapels[*], Bacchus[*], Brutus[*], Bazilica Sfântul Petru din Roma, Slaves[*], Biblioteca Medicea Laurenziana[*]   Crucifixul din biserica Santo Spirito, Florenţa (unica sculptură în lemn a lui Michelangelo)     "Madonna" din biserica "Onze-Lieve-Vrouwekerk" ("Notre Dame") din Bruges, Belgia (unica "Madonna" a lui Michelangelo dinafara Italiei)     "Pietà Rondanini", ultima sculptură din viaţă a lui Michelangelo, Castello Sforzesco, Milano (din seria sculpturilor neterminate ale maestrului: "Non-finito")     Mormântul lui Michelangelo din basilica "Santa Croce" (Florenţa) Autoportrete Apostolul Bartolomeu ținând în mână propria sa piele cu autoportretul lui Michelangelo pe fresca "Judecata de Apoi" din Capela Sixtină (Vatican)     Autoportret ca profetul Ieremia în Capela Sixtină (Vatican)     Autoportret ca Olofern, al cărui cap este purtat pe o tavă de Iudita (Capela Sixtină, Vatican)     Personajul cu turban albastru din tabloul „Crucificarea apostolului Petru în Roma” din “Cappella Paolina” (Vatican)     Autoportret ca Nicodim în sculptura "Pietà Bandini" din Florenţa

·         1583: Antonio Francesco Grazzini, scriitor italian (n. 1503)
* 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourgși a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole.

Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.

Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.

Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.

Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuartcare s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558.

Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.

S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.

După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.

Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.

De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.
Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.

A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Ludovic al Franței Delfin al Franței		16 august1682 - 18 februarie 1712 (29 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.
Filip al Franței Rege al Spaniei		19 decembrie1683 - 9 iulie 1746 (62 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.
Charles al Franței		31 iulie1686 - 5 mai 1714 (27 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

Marie Anne Victoire de Bavaria
Date personale
Nume la naștere	Maria Anna Christine Victoria
Născută	28 noiembrie 1660 München, Bavaria
Decedată	20 aprilie 1690 (29 de ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia
Frați și surori	Ducesa Violante Beatrice de Bavaria Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens of Bavaria[*]
Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
Copii	Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă de Bavaria Delfină a Franței
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wittelsbach
Delfină a Franței
Domnie	7 martie 1680 – 20 aprilie 1690
Predecesor	Maria Stuart
Succesor	Marie-Adélaïde de Savoia

         1712: Ludovic, Delfin al Franței și Duce de Burgundia (16 august 1682 - 18 februarie 1712) a fost fiul lui Ludovic, Marele Delfin și al Mariei Anna de Bavaria. El este, uneori, cunoscut ca Le Petit Dauphin. A devenit Delfin al Franței după decesul tatălui său în 1711.

Născut la Palatul Versailles, el a fost al doilea în linia de succesiune la tronul Franței. De la naștere a fost numit Duce de Burgundia. A fost botezat printr-o ceremonie privată în ziua nașterii, în camera mamei sale de Emmanuel-Théodose de La Tour d'Auvergne, Cardinal de Bouillon și de Nicolas Thibault, pastor la biserica Saint-Julien de Versailles, în prezența regelui Ludovic al XIV-lea și a lui Filip de Orléans.^[1].

La 18 ianuarie 1687, în aceeași zi cu cei doi frați mai mici, Filip al Franței, Duce de Anjou și Charles al Franței, Duce de Berry, Ludovic a fost botezt public în capela regală a Palatului Versailles, în prezența lui François Hébert, pastor al bisericii Notre-Dame de Versailles. Nașii lui au fost: bunicul său, regele Ludovic al XIV-lea și mătușa lui, Elisabeth Charlotte.^[2].

La vârsta de opt ani își pierde mama. Tatăl lui n-a jucat niciodată un rol politic major. După moartea tatălui său în 1711, Ludovic devine moștenitor (Delfin) al tronul Franței.

Atât el cât și soția sa Marie-Adélaïde de Savoia au contractat o boală și au murit la începutul anului 1712. Fiul lor mai mare, Ludovic, Duce de Bretania devine Delfin însă moare și el de aceeași boală. Fiul mai mic, Ducele de Anjou, care avea numai doi ani, a supraviețuit și a devenit regele Ludovic al XV-lea al Franței în 1715.

La 7 decembrie 1697 s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia (1685-1712). Ea era fiica cea mare a lui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a primei sale soții, Anna Maria de Orléans. Marie-Adélaïde a pierdut patru sarcini și a născut trei copii:

• Ludovic, Duce de Bretania (1704-1705)
• Ludovic, Delfin al Franței (1707-1712)
• Ludovic al XV-lea (1710-1774)

Jump to navigationJump to search

Ludovic
Duce de Burgundia Delfin al Franței
Ludovic, duce de Burgundia
Date personale
Nume la naștere	Louis de France
Născut	16 august 1682 Palatul Versailles, Franța
Decedat	18 februarie 1712 (29 de ani) Castelul Marly, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței Maria Anna Victoria de Bavaria
Frați și surori	Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
Căsătorit cu	Marie-Adélaïde de Savoia
Copii	Ludovic, Duce de Bretania Ludovic al XV-lea al Franței
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·        











































































*  1743: Anna Maria Luisa de' Medici (11 august 1667 – 18 februarie 1743) a fost ultima urmașă a Casei de Medici. Patroană a artelor, ea a lăsat moștenire colecția mare de artă a familiei Medici inclusiv Uffizi, Palatul Pitti și vile pe care le-a moștenit la moartea fratelui ei, Gian Gastone în 1737 și comorile palatine ale statului toscan

Anna Maria Luisa în anii 1680.

Anna Maria Luisa de' Medici, singura fiică și al doilea copil al lui Cosimo III de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Marguerite Louise d'Orléans, s-a născut la Florența la 11 august 1667. A fost numită după mătușa maternă, Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier.^[3]

Relația dintre părinții ei nu era foarte bună, Marguerite Louise n-a ratat nici o șansă pentru a-l umili pe Cosimo.^[4] După ce toate încercările de conciliere au eșuat, Cosimo a acceptat ca soția sa să plece la mănăstirea Montmartre din Franța. Prin contractul creat în acea zi, ea a renunțat la drepturile ca nepoată a Franței și a declarat că la moartea ei, averea va fi moștenită de copii. În compensație, Cosimo i-a garantat un venit de 80.000 de livre.^[5] Ea a abandonat Toscana în iunie 1675; Anna Maria Luisa n-a mai văzut-o niciodată.^[6] Deși Cosimo era afectuos cu fiica sa, ea a fost crescutăde bunica paternă, Vittoria della Rovere

În 1669, Anna Maria Luisa a fost considerată ca o potențială mireasă pentru Ludovic, le Grand Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.^[8] Lui Cosimo al III-lea nu i-a plăcut ideea unei căsătorii franceze și nu s-a dedicat niciodată acestei cauze (ulterior ea a fost respinsă).^[8] În schimb, Cosimo l-a vrut pe Petru al II-lea al Portugaliei. Miniștrii lui Petru, temându-se că Prințesa Anna Maria Luisa îl va domina pe Petru al II-lea și temându-se ea ar fi putut moștenit manierele Marguerite Louise, au refuzat oferta.^[9]

Portret al Annei Maria Luisa de’ Medici, 1700.

În urma refuzurilor din Spania, Portugalia, Franța și Savoia, Leopold I, Împărat Romanl-a sugerat pe Johann Wilhelm, Elector Palatin.^[10] El și Anna Maria Luisa s-au căsătorit prin procură la 29 aprilie 1691. Ea a plecat spre Düsseldorf, capitala soțului ei, la 6 mai 1691, acompaniată de fratele ei mai mic, Gian Gastone. Johann Wilhelm a surprins-o la Innsbruck, unde s-au căsătorit oficial.

Anna Maria Luisa a rămas însărcinată în 1692 însă a avortat.^[3] Se crede că s-a îmbolnăvit de la soțul ei cu sifilis, lucru care ar explica de ce Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm nu au avut moștenitori.^[11][12][13]

Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm au avut o căsnicie armonioasă.^[14] Prințesa Electoare își petrecea timpul bucurându-se de baluri, spectacole muzicale și alte festivități.^[15] El a construit un teatru pentru ea, unde se jucau comediile franceze ale lui Molière.^[15] Deoarece Anna Maria Luisa a patronat mulți muzicieni, curtea era privită ca un centru internațional al muzicii.^[16]

Ea l-a invitat la curte pe Fortunato Chelleri și l-a numit maestro di cappella. Agostino Steffani a fost sponsorizat de Prințesa Electoare de la sosirea lui în Düsseldorf în 1703 până la întoarcerea ei în Toscana.

La îndemnul tatălui ei, Anna Maria Luisa a aranjat o căsătorie pentru fratele ei mai mic: la Düsseldorf, la 2 iulie 1697, Gian Gastone de' Medici s-a căsătorit cu Anna Maria Franziska, moștenitoare a ducatului de Saxa-Lauenburg Düsseldorf.^[17] Lui Gian Gastone, soția lui i-a repugnat și din acest motiv s-au despărțit în 1708

Anna Maria Luisa de' Medici
Date personale
Născută	11 august 1667 Palatul Pitti, Florența, Toscana
Decedată	18 februarie 1743 (75 de ani) Palatul Pitti, Florența, Toscana
Înmormântată	Biserica San Lorenzo, Florența
Părinți	Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Marguerite Louise d'Orléans
Frați și surori	Ferdinando de' Medici, Mare Prinț de Toscana Gian Gastone de' Medici, Mare Duce de Toscana
Căsătorită cu	Johann Wilhelm, Elector Palatin
Cetățenie	Marele Ducat de Toscana
Religie	catolicism
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Electress[*]
Familie nobiliară	Casa de Medici Casa de Wittelsbach
Electoare Palaatină; Ducesă de Neuburg, Jülich și Berg; Contesă de Megen
Domnie	5 iunie 1691 – 8 iunie 1716

* 1840: Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg (8 noiembrie 1746 - 18 februarie 1840), a fost prima soție a Prințului Frederic Wilhelm, vărul ei primar și viitorul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Elisabeth Christine a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carol I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției lui, Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei, care era sora lui Frederic cel Mare. A fost aleasă de unchiul ei, regele Prusiei, ca mireasă potrivită pentru moștenitorul tronului Prusiei. La 14 iulie 1765 Elisabeth s-a căsătorit cu Frederic Wilhelm, Prințul Moștenitor, la moșia familiei în Salzdahlum.

Curând a devenit clar: cuplul nu a fost fericit unul cu altul. Regele Frederic a sperat că mariajul ar duce la producerea unui moștenitor, însă a observat că Frederic Wilhelm își neglija soția și îi era necredincios. Când primul lor copil s-a dovedit a fi o fată, relația lor s-a deteriorat. Rănită de neglijarea soțului ei și infidelitatea sa, Elisabeth a început să aibă aventuri cu muzicieni și ofițeri din Potsdam, lucru care a condus la un scandal în 1769 când a rămas însărcinată.

Fiica Elisabetei, Prințesa Frederica Charlotte a Prusiei.

A plănuit să fugă împreună cu amantul ei însă a fost trădată și căsătoria a fost dizolvată în câteva zile. Frații Elisabetei au forțat-o să plece. Prințesei nu i s-a permis să-și păstreze titlul. Regele și-a forțat nepotul să se recăsătorească în termen de câteva luni.

În acest timp, Elisabeth a fost pusă sub arest la castelul din Stettin sub supravegherea unei rude. În cele din urmă, Frederic i-a îmbunătățit condițiile de viață. Începând cu anul 1774, reședința de vară a fost într-o mănăstire medievală din Jasenitz, acum parte a districtului Police în Pomerania. După moartea lui Frederic cel Mare în 1786, ea a fost tratată mai puțin strict. Când armata franceză a ocupat orașul în 1810, Elisabeth s-a mutat la o moșie în afara zidurilor orașului, pe care ea a numit-o Friedrichsgnade (mila lui Frederic).

Elisabeth a murit la vârsta de 93 de ani, supraviețuind tuturor fraților și surorilor sale. A avut un mausoleu separat deoarece nu a vrut să fie lângă rudele ei.

După divorț nu și-a mai văzut fiica niciodată. Frederica Charlotte a Prusiei a fost educată de bunica și mama vitregă și s-a căsătorit cu Prințul Frederic, Duce de York și Albany.

Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg
Prințesă Moștenitoare a Prusiei
Elisabeth Christine de Johann Georg Ziesenis, 1965.
Date personale
Născută	8 noiembrie 1746 Wolfenbüttel, Germania[1]
Decedată	18 februarie 1840 (93 de ani) Szczecin, Regatul Prusiei[2]
Înmormântată	Ducal Castle[*]
Părinți	Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei
Frați și surori	Auguste Dorothea von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duchess Sophie Caroline Marie of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel Frederick Augustus, Prince of Brunswick-Wolfenbüttel-Oels[*] Leopold of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Heinrich von Braunschweig[*] Wilhelm Adolf von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel
Căsătorită cu	Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei
Copii	Frederica Charlotte a Prusiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Brunswick-Bevern

·         1851: Carl Gustav Jacob Jacobi (n. 10 decembrie 1804 în Potsdam; d. 18 februarie 1851 în Berlin) a fost un matematician german. A fost fratele lui Hermann Jacobi.

Jacobi s-a născut într-o familie de origine evreiască. În perioada 1816 - 1821 urmează Victoria-Gymnasium. În 1825 încheie studiile la Universitatea de la Berlin cu titlul de Doctor în filozofie. În perioada 1829 - 1842 este profesor la Universitatea de la Königsberg.

Jacobi se implică politic în Revoluția de la 1848 și candidează pentru parlament din partea grupării liberale. Ca prețuire a activității sale, în 1836 este ales ca membru străin al Academiei Regale de Științe din Suedia.

În 1828, concomitent cu Abel, a creat teoria funcțiilor eliptice. În 1839 utilizează cu succes coordonatele eliptice la rezolvarea unor ecuații diferențiale.

Jacobi a introdus funcțiile theta pe care le-a reprezentat sub formă de serii trigonometrice, funcții care ulterior aveau să joace un rol important în studiul funcțiilor eliptice. Mai târziu, după modelul acestor funcții, Henri Poincaré a creat funcțiile fuchsiene.

Funcțiile eliptice l-au condus pe Jacobi la diverse teoreme despre reprezentarea numerelor sub formă de sume de pătrate.

Jacobi a studiat o anumită clasă de integrale pe care, în cinstea lui Abel, le-a denumit integrale abeliene. A studiat și determinanții stabilind diverse proprietăți ale acestora. A introdus o clasă de determinanți funcționali, care ulterior vor fi denumiți determinanți jacobieni (de ordinul n, asociat unui ansamblu de n funcții cu n argumente). Jacobi s-a ocupat și cu teoria calculului variațional, domeniu unde a adus contribuții importante.

Carl Gustav Jacob Jacobi
Carl Gustav Jacob Jacobi
Date personale
Născut	10 decembrie 1804[1][2][3][4][5][6]  Potsdam, Regatul Prusiei[7][8]
Decedat	18 februarie 1851 (46 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Berlin, Regatul Prusiei[9][8]
Înmormântat	Berlin
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Frați și surori	Moritz von Jacobi[*]
Copii	Leonard Jacobi[*]
Cetățenie	Prusia
Religie	creștinism
Ocupație	matematician profesor universitar
Activitate
Cauza decesului	variolă
Alma mater	Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Königsberg[*]
Organizație	Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Königsberg[*]
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Grand prix des sciences mathématiques[*] (1830) membru străin al Royal Society[*]

·         1873 – Revoluționarul bulgar Vasil Levski este executat prin spanzurare la Sofia de către autoritatile otomane. Nascut la 18 iulie 1837 Vasil Levski a inființat in 1869 Organizatia revolutionara interna, o retea de comitete revolutionare regionale secrete care a încercat să organizeze o revoltă a poporului bulgar la nivel national.

·         1886: Constantin D. Aricescu (n. 18 martie 1823 la Câmpulung - d. 18 februarie 1886 la București) a fost un istoric și publicist român, participant la Revoluția din 1848 din Țara Românească. A fost membru din Divanurile ad-hoc, desfășurând o intensă activitate în favoarea unirii principatelor române. Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung, revoluția din 1848 și răscoala din 1821. Ca scriitor, Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit („Misterele căsătoriei”, 3 volume apărute în 1862, 1863, 1886).
Opera:

• Arpa română, 1852
• Lyra, 1858
• Sora Agapia, 1871
• Istoria revoluțiunii române de la 1821 (2 vol.), 1874
• A scris și memorialistică: Memoriile mele, Biografia mea, Procesul și exilul meu la Snagov.

În catalogul Bibliotecii Centrale Universitare București apar, între altele, următoarele lucrări, inclusiv cu ortografia specifică:

• C.D.Aricescu, Acte justificative la istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, Editura Typographiei Române, 1874;
• C.D.Aricescu, Arpa română, Bukuresci, tipografia Sfintei Mitropolii, 1852;
• C.D.Aricescu, Cantulu Lebedei (poesii), Bucuresci, Academia Română, 1884;
• C.D.Aricescu, Capii Revoluțiunii române de la 1848 judecați de propriile lor acte, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1866;
• C.D.Aricescu, Chestiunea proprietății desbătută de proprietari și plugari la 1848, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1862;
• C.D.Aricescu, Politica d-lui Ioan Gluca, ex-bey de Samosu, Bucuresci, Typographia Ioan Weiss, 1870;
• C.D.Aricescu, România sub prinçul Bibescu: 1842 - 1848, Bucuresci, Typographia C.A.Rosetti, 1862;
• C.D.Aricescu, (ed. Dan Simonescu și P.Costinescu), Scrieri alese, București, Minerva, 1982.

Constantin D. Aricescu
Constantin D. Aricescu
Date personale
Născut	18 martie 1823[1]  Câmpulung[*], România
Decedat	18 februarie 1886 (62 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric poet scriitor dramaturg
Activitate
Alma mater	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București

* 1895: Arhiducele Albrecht Friedrich Rudolf Dominik de Austria, Duce de Teschen (3 august 1817 – 18 februarie 1895) a fost membru al Casei de Habsburg și general austriac. Inspector General timp de 36 de ani, a primit rangul de feldmareșal în armata austriacă (1888) și cea germană (1893).

Arhiducele Albert
Date personale
Nume la naștere	Albrecht Friedrich Rudolf Dominik
Născut	3 august 1817 Viena
Decedat	18 februarie 1895 (77 de ani) Arco, Tirol (astăzi Trento, Italia)
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Arhiducele Carol, duce de Teschen Prințesa Henrietta de Nassau-Weilburg
Frați și surori	Archduchess Maria Karoline of Austria[*] Maria Tereza de Austria Arhiducele Wilhelm Franz de Austria Arhiducele Frederic Ferdinand de Austria Arhiducele Karl Ferdinand de Austria
Căsătorit cu	Prințesa Hildegard a Bavariei
Copii	Maria Theresa, Ducesă de Württemberg Arhiducele Karl Arhiducesa Mathilde
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Duce de Teschen
Predecesor	Arhiducele Karl
Succesor	Arhiducele Friedrich

* 1899: Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii^[1] (14 aprilie 1844- 18 februarie 1899) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a soției lui, Maria Tereza de Austria.^[1] Prin căsătoria cu Arhiducele Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana, Maria Immaculata a devenit Arhiducesă de Austria, Prințesă a Austriei, Ungariei, Croației și Boemiei.

S-a căsătorit la Roma, la 19 septembrie 1861 cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii

Cuplul a avut zece copii:

1. Arhiducesa Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933); s-a căsătorit la Viena, la 28 februarie 1886 cu Arhiducele Karl Stephen de Austria; au avut copii
2. Arhiducele Leopold Salvator Maria Joseph Ferdinand Franz von Assisi Karl Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Ranier Wenzel Gallus (15 octombrie 1863 - 4 septembrie 1931); s-a căsătorit la Frohsdorf la 24 octombrie 1889 cu Blanca, Infantă a Spaniei; au avut copii
3. Arhiducele Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard (21 august 1866 - 20 aprilie 1939); s-a căsătorit la Ischl la 31 iulie 1890 cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 - 6 septembrie 1924), au avut copii; s-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena la 28 aprilie 1934 cu Melanie Freiin von Riesenfels (20 septembrie 1898 - 10 noiembrie 1984), fără copii
4. Arhiducesa Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945), s-a căsătorit la Viena la 30 mai 1894 cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary (6 decembrie 1867 - 11 octombrie 1922)
5. Arhiducele Albrecht Salvator Marie Joseph Ferdinand Karl Anton Johannes Xaver Aloys Rainer Klemens Roman (22 noiembrie 1871 - 27 februarie 1896), necăsătorit și fără copii
6. Arhiducesa Marie Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Appolonie (18 aprilie 1874 - 14 ianuarie 1891)
7. Arhiducesa Maria Immakulata Rainera Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Antoinette Henriette Franziska Karoline Aloysia Januaria Christine Philomena Rosalia (3 septembrie 1878 - 25 noiembrie 1968), s-a căsătorit la Viena la 29 octombrie 1900 cu Ducele Robert de Württemberg (14 ianuarie 1873 - 12 aprilie 1947)
8. Arhiducele Rainier Salvator Maria Joseph Ferdinand Leopold Karl Anton von Padua Franz von Assisi Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Stephan Protomartyr Alexander (27 februarie 1880 - 4 mai 1889)
9. Arhiducesa Henriette Maria Immakulata Adelgunde Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Eleonore (20 februarie 1884 - 13 august 1886)
10. Arhiducele Ferdinand Salvator Franz von Assisi Anton von Padua Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Rainer Erasmus (2 iunie 1888 - 28 iulie 1891)

Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
Date personale
Nume la naștere	Maria Immacolata Clementina
Născută	14 aprilie 1844 Neapole, Două Sicilii
Decedată	18 februarie 1899 (54 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria
Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
Căsătorită cu	Arhiducele Karl Salvator de Austria
Copii	Arhiducesa Maria Theresia Arhiducele Leopold Salvator Arhiducele Franz Salvator Arhiducesa Karoline Marie Arhiducesa Isabelle Arhiducele Albrecht Salvator Arhiducesa Maria Antoinette Arhiducesa Maria Immakulata Arhiducele Rainier Salvator Arhiducesa Henriette Arhiducele Ferdinand Salvator
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Habsburg-Lorena

·         1916: Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied(astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol Ial României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescuși a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.^[1]

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.

Opera literară:

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

• Poezii românești
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schițe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
• Bate la ușă (1887)
• Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
• Poveștile Peleșului (1882)
• Robia Peleșului (1888)
• Răzbunarea și alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviței
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Elisabeta a României
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied
Născută	29 decembrie 1843 Schloss Monrepos, Neuwied, Germania
Decedată	18 februarie/2 martie 1916 (72 de ani) Curtea de Argeș, Regatul României
Înmormântată	Mănăstirea de la Curtea de Argeș.
Părinți	Hermann, Prinț de Wied Prințesa Maria de Nassau
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Wied
Căsătorită cu	Carol I al României
Copii	Maria, Principesă de Hohenzollern
Cetățenie	Germania  România
Religie	luteranism
Ocupație	poetă scriitoare traducătoare romancieră[*] dramaturgă povestitor[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Regină consort a României
Domnie	3 noiembrie 1869 – 10 octombrie 1914 (44 ani)
Încoronare	10 mai 1881
Predecesor	Elena Cuza
Succesor	Regina Maria

* 1932: Frederic August al III-lea (în germană Friedrich August III.) (n. 25 mai1865, Dresda – d. 18 februarie 1932) a fost ultimul rege al Saxoniei (1904–1918) și membru al Casei de Wettin.

Născut la Dresda, Frederic August a fost fiu al regelui George al Saxoniei (1832–1904) și al soției acestuia, Maria Anna, infantă a Portugaliei (1843–1884).

A fost fratele mai mare al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei. Printre verișorii primari materni s-au inclus printre alții: Carlos I al Portugaliei, Infantele Afonso, Duce de Porto, Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen și Ferdinand I al României.

Frederic August a servit în armata regală saxonă înainte de a deveni rege și mai târziu a fost înaintat la grad de Generalfeldmarschall. Ca rege a abdicat la 13 noiembrie 1918 după înfrângerea Imperiului German în Primul Război Mondial. A murit la Sibyllenort (în prezent în Silezia Inferioară) și a fost înmormântat la Dresda.

Frederic August în 1902

Frederic August a intrat în armata regală saxonă în 1877 ca locotenent secund, în ciuda celor numai 12 ani pe care îi avea. Având în vedere statutul său regal, el a avansat rapid în grad. Inițial a servit în regimentul 100 de grenadieri. A fost promovat prin locotenent în 1883, căpitan în 1887, maior în 1889 și locotenent-colonel în 1891.

La 20 septembrie 1894, la 29 de ani, prințul a fot promovat la rangul de general maior și a primit comanda brigăzii 1 infanterie. La 22 mai 1898 a fost promovat Generalleutnant și a primit comanda diviziei 1 infanterie. A comandat divizia până la 26 august 1902 când a preluat comanda corpului XII. A fost promovat la rang de general de infanterie o lună mai târziu, la 24 septembrie. A rămas la comanda corpului până în octombrie 1904 când a devenit rege.

Frederic Augustus s-a căsătorit cu Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana la Viena la 21 noiembrie 1891. Cei doi au divorțat în 1903 printr-un decret regal al regelui după ce ea a fugit în timp ce era însărcinată cu ultimul ei copil. Luise a părăsit Dresa după ce socrul ei a amenințat-o că o va închide într-un sanatoriu de boli mentale pe viață. Fratele ei a susținut-o și a ajutat-o să plece din Saxonia. Împăratul Franz-Josef al Austro-Ungariei nu a recunoscut divorțul lor.

Împreună au avut șapte copii:

• Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei (1893–1943). După ce a devenit preot iezuit, a renunțat la drepturile sale în 1923.
• Friedrich Christian, Margraf de Meissen (1893–1968). Căsătorit cu Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (1903–1976) și au avut copii.
• Prințul Ernst Heinrich (1896–1971). Căsătorit prima dată cu Prințesa Sofia de Luxemburg (1902–1941), fiica lui William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg, în 1921 și a doua oară cu Virginia Dulon (1910–2002) în 1947 (morganatic). A avut copii cu Sofia.
• Prințesa Maria Alix Karola (n. și d. la 22 august 1898)
• Prințesa Margarete Karola (1900–1962). Căsătorită cu Prințul Friedrich de Hohenzollern (1891–1965).
• Prințesa Maria Alix Luitpolda (1901–1990). Căsătorită cu Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden (1891–1964).
• Prințesa Ana Monica Pia (1903–1976). Căsătorită prima dată cu Arhiducele Joseph Franz de Austria (1895–1957) și a doua oară cu Reginald Kazanjian (1905–1990).

Fiii cei mari, Friedrich August și Friedrich Christian s-au născut în același an, 1893, însă nu au fost gemeni. Friedrich August s-a născut în ianuarie, în timp ce Friedrich Christian s-a născut în decembrie.

Frederic August al III-lea
Rege al Saxoniei
Date personale
Nume la naștere	Friedrich August Johann Ludwig Karl Gustav Gregor Philipp
Născut	25 mai 1865 Dresda
Decedat	18 februarie 1932 (66 de ani) Sibyllenort
Înmormântat	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
Părinți	George de Saxonia Maria Ana a Portugaliei
Frați și surori	Prințul Johann Georg al Saxoniei Prince Maximilian of Saxony[*] Prințul Albert de Saxonia Prințesa Maria Josepha a Saxoniei Prințesa Matilda a Saxoniei
Căsătorit cu	Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana
Copii	Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei Friedrich Christian, Margraf de Meissen Prințul Ernst Heinrich Prințesa Maria Alix Karola Prințesa Margarete Karola Prințesa Maria Alix Luitpolda Prințesa Ana
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Rege al Saxoniei
Domnie	15 octombrie 1904 – 13 noiembrie 1918
Predecesor	George al Saxoniei
Succesor	Monarhie abolită

* 1938: Louis de La Vallée Poussin sau Louis Etienne Joseph Marie de la Vallée Poussin (n. 1 ianuarie 1869, Liège, Belgia - d. 18 februarie 1938, Uccle, Bruxelles) a fost un renumit indolog și specialist în budismulsanscrit.

Își face studiile la Universitatea din Liege (1884-1888), unde obține titlul de Docteur en philosophie et lettres (iulie 1888), urmează apoi Universitatea Catolică din Louvain (1888-1891), unde obține titlul de Docteur en langues orientales (iulie 1891), cu teza La doctrine du salut dans le bouddhisme posterieur ("Doctrina salutului in buddhismul tarziu"). Preia catreda de sanscrită de la Universitatea din Liege în perioada 1891-1892. Din 1892 până în 1930 este profesor de "Gramatică comparată a limbii grecești și latine" și este numit pentru a preda sanscrită în cadrul cursului "Langue et litterature sanscrites" la Universitatea Ghent (Belgia). Este membru al Academiei Regale a Belgiei din 1910, membru de onoare al Royal Asiatic Society, membru de onoare Ecole francaise d'Extreme-Orient, Doctor honoris causa al Oxford University.

* 1943: Emanoil Catelli (n. 25 ianuarie 1883, Zgărdești, Imperiul Rus - d. 18 februarie 1943, Sverdlovsk, URSS) a fost un politician român originar din Basarabia.

·         1956 - A murit compozitorul francez Gustave Charpentier (n.25.06.1860).

·         1959 – A decedat compozitorul, pianistul și dirijorul român Alfred Alessandrescu (n.1893).

* 1962: Philippe Cattiau (n. 28 iulie 1892, Saint-Malo – d. 17 februarie 1962 în același oraș) a fost un scrimer francez care a practicat floreta și spada. Din cinci participări a cucerit opt medalie olimpice, inclusiv trei de aur. A fost și de patru ori campion mondial la spadă, inclusiv de două ori la individual.

·         1964: Fredrik Ljungström, inginer, constructor și industriaș suedez (n. 1875)

·         1964: A murit  George Lövendal, pictor de origine danezo-norvegiană, care a activat în România (n. 1897). George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal) (n. 10 mai 1897, Sankt Petersburg – d. 18 februarie 1964, București), a fost un pictor care a lucrat în România. S-a născut în Sankt Petersburg, fiind un descendent al regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1752, familia Lövendal a plecat din Suedia și a ajuns în Rusia. George baron de Lövendal a fost a noua generație după Frederick al III-lea. Între 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia. Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 a avut un impact trist asupta familiei sale. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin. În 1918, când Basarabia s-a unit cu România, Lövendal a continuat să profeseze în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău. În 1928, la Cernăuți, George Lӧwendal a fondat primul teatru cult de păpuși și marionete din România. George Lovendal a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (1945). George Lovendal, care a fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți (1926-1935), al Teatrului Național din Craiova (1942-1943), dar a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. Apoi s-a mutat la București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. A avut ca elevi personalități remarcabile ale artei românești, între care Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Nineta Gusti și Oleg Danovschi. A fost un artist multilateral, afirmându-se în multe domenii ale artei, între care designer, creator de cosume, a lucrat în teatru, operetă, gazetărie, actorie, balet, regie artistică și a fost și arhitect. Tot el a creat primul teatru de păpuși din țară. A devenit cunoscut în special ca pictor portretist, care a avut ca subiect principal țăranul român, pictând în special țărani bucovineni.

·         1966 - A murit Egizio Massini, dirijor român de origine italiană (n.26.07.1894).

·         1967 – A incetat din viata fizicianul Iacob Robert Oppenheimer; impreuna cu un grup de cercetatori a construit prima bomba atomica;( n. 22 aprilie 1904). J. Robert Oppenheimer (n. 22 aprilie 1904, d. 18 februarie 1967) a fost un fizician teoretician evreu-american, cunoscut pentru rolul său ca director al Proiectului Manhattan, efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, la laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico. Cunoscut ca „părintele bombei atomice,” Oppenheimer a fost șocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumusețea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor.”
* 1979: Viorica Agarici, numele la naștere Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu (n. 24 februarie 1886, București - d. 18 februarie 1979, București) a fost o activistă pe tărâm social, feministă, filantrop, descendentă a familiei de boieri patrioți liberali Văsescu, a îndeplinit funcția de președintă a filialei locale a Societății Naționale de Cruce Roșie din orașul Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost omagiată, post mortem, de către Statul Israel cu titlul și diploma de „Drepți între popoare” ( חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) pentru salvarea, în iulie 1941, a mii de evrei, urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”, sub pretextul deportării spre lagărul de la Călărași (Ialomița).

Potrivit unor biografi, Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu s-ar fi născut la Dămienești^[1], lângă Roman, în familia soților Ortansa Văsescu, născută Morțun, și a lui Gheorghe Văsescu, fiul boierului Alexandru Văsescu din Coțușca Botoșani, fost deputat și ministru liberal în guvernul Crețulescu.^[2] Copilăria și-o petrece la București sau la moșia bunicilor de la Coțușca. O dată cu numirea tatălui său Gheorghe Văsescu ca atașat militar la Legația României de la Paris, cu gradul de căpitan, Viorica va trăi în Franța definitivându-și studiile la Institutul ”Les Ruches”. Aceasta era o școală particulară care dădea o educație feministă, elevată, tinerelor care aspirau la o carieră de lider. Printre elevele Institutului s-a numarat și Eleanor Roosevelt, viitoarea activistă feministă și primă doamnă a Americii.

O nouă etapă din viața Vioricăi Văsescu este povestea de dragostea trăită cu tânărul, mai mare cu cinci ani decât ea, Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licențiat al Universității berlineze de la Charlottenburg. Primii fiori ai iubirii între cei doi s-au întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuți la moșia Morțunilor, bunicii dinspre mamă, de la Dămienești, regiunea în care își avea proprietățile și familia boierilor Agarici.^[3] Tânărul inginer agronom, instruit la Berlin, Ion Agarici a format pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz rezistente la dăunători și boli. Urmând exemplul bunicului său, va fi predispus și el spre fapte caritabile^[4]. A înființat Școala primară din satul Călugăreni, în anul 1919. Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 și Vasile născut în 1913(?) În anul 1927 ing. Ion Agarici s-a stins fulgerător din viață, la nici 47 de ani, după o apendicită acută gangrenoasă, în ciuda operației și îngrijirilor faimosului profesor dr. N. Hortolomei.

La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soțului, Viorica Agarici donează Școlii primare “Costache Morțun” Nr. 2 din satul Drăgești, suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări. Din anul următor, 1928, Viorica Agarici se va dărui cu pasiune și cu toată energia activităților sociale și caritative din urbea Roman, preluând de la înaintașa sa, Cornelia Morțun președinția Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.

Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizați a fost mult mai amplă. A început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost și președintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Școlii nr. 1 de fete din același oraș.

Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcția de școli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia „Răsplata Muncii pentru construcții școlare”, clasa I. Ca președintă a Crucii Roșii, filiala Roman a fost răsplătită, în anii interbelici, cu Crucea „Meritul Sanitar” clasa I sau cu “Brevetul pentru Semnul de Distincție la Contribuția adusă Operelor Societății Naționale de Cruce Roșie”.^[1]

Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conștiința umanității prin atitudinea ei în calitatea de șef al Filialei orașului Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăți și reținerea celor care o înconjurau, a dat dovadă de curaj, înalt umanism, oferind ajutor în numele organizației căreia îi era devotată și în ale cărei principii credea

La trecerea prin gara Roman a “trenului morții” care transporta, în condiții îngrozitoare, sute de cetățeni români, evrei din Iași, deportați spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici cu autoritate și cu o dârzenie care au impresionat pe toți cei prezenți, a făcut ceea ce trebuia să facă Crucea Roșie în astfel de situații, salvând de la moarte multe persoane nevinovate, în ciuda opoziției autorităților de atunci.

Gestul Vioricăi Agarici nu a fost în zadar. După igienizarea corespunzătoare a vagoanelor și primul ajutor, alte filiale de Cruce Roșie de pe traseul trenului spre Călărași i-au luat exemplul, prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători. După această eroică și dreptcreștinească faptă, Viorica Agarici a primit emoționante manifestări de recunoștință dar și reproșuri, gesturi reprobabile, mai puțin cavalerești din partea unor cetățeni ai urbei Roman^[6]. Cu amărăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunță la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani și se mută la București, la fiul ei Gheorghe.

O dată cu sfârșitul războiului și cu venirea comuniștilor la putere avea să se reîntoarcă la Roman, de astă dată forțată. Cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, a trebuit să trăiască printre străini, din mila cunoscuților, în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarcerați pentru ani buni, în temnițele comuniste.

Alungată din propria casă, doamna Agarici a fost nevoită să-și câștige pâinea dând lecții de franceză și engleză la domiciliul copiilor noii protipendade comuniste.

Fapta Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941 nu avea cum să fie uitată. În perioada sa de domiciliu obligatoriu la Roman a fost ajutată, discret, de medicul dr. Iozef Abraham și de fotograful Jack Reinstein, membri ai obștii evreiești din Roman.

După eliberarea băieților din închisoare a plecat din nou la București, pentru a locui la fiul ei cel mare, Georgel. Doamna Agarici a primit o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București. Comuniștii nu au permis ca fapta sa de mare eroism și înalt umanism să fie evocată în public, cu excepția unor articole din “Revista cultului mozaic”. Doar în această publicație a apărut, în anul 1971, când Doamna Agarici era o “bunicuță de 85 de ani”, un amplu articol semnat de publicistul Marius Mircu^[7]. Viorica Agarici s-a stins din viață la 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată, două zile mai târziu, la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate, cavoul familiei Pillidi. La ceremonia înhumării a fost prezentă și o delegație a Federației Comunităților Evreiești condusă de ing Theodor Blumenfeld, președintele Comunității evreilor din București care, “în numele Eminenței Sale d. Șef rabin dr. Moses Rosen, a depus o coroană, ca omagiu celei care în plină beznă a urii hitleriste a știut să păstreze și să afirme în mod demn dragostea de om.” Numărul din 1 martie 1979 al Revistei Cultului Mozaic a anunțat moartea Doamnei Agarici, într-un scurt necrolog însoțit de portretul acesteia.^[8]

La 8 iunie 1983 Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat, post mortem, Doamnei Viorica Agarici diploma și titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepți”^[9].

Statuia Vioricăi Agarici din gara Roman

După 1989 din ce în ce mai multe dovezi de cinstire a memoriei Vioricăi Agarici s-au făcut remarcate. Printre acestea: atribuirea numelui său unei străzi din orașul Roman, ridicarea unui bust în Gara Roman, operă a sculptorului nemțean Florin-Mircea Zaharescu, comemorarea specială de la Roman din anul 2005, atribuirea titlului de “cetățean de onoare al orașului Roman” în 2011, fixarea unei plăci comemorative pe locul unde odihnește eroina, la Cimitirul Bellu

În ziua de joi, 3 iulie 1941, “Trenul morții” a intrat în stația Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 și 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roșii să dea apă evreilor atârnați pe zăbrelele vagoanelor care țipau “Crucea Roșie, apă!”. Timp de trei ore președinta Crucii Roșii a alergat în oraș după o aprobare pentru “a-și îndeplini misiunea”^[11].

Iată un fragment din Declarația Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din București, 26 iulie 1945: “M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roșie este împiedicată a-și îndeplini misiunea. D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la mașină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit și am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”^[12]

La toate acțiunile care au urmat, de spălarea și dezinfecție a vagoanelor, a fost de față și Viorica Agarici, cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziția: “De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistență, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicați să dea ajutoare”^[13]

Reprezentanta Crucii Roșii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut: “Într-un strat gros de murdărie de om și de sânge [zăceau] zeci și zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniți, lipiți între ei ca sardelele, morți, muribunzi și vii [împreună]…Duhnea îngrozitor….”^[14] Primii care au coborât au primit o ceașcă cu apă și un cub de zahăr de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptați spre alt capăt al curții, unde au fost tunși, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var și au urcat în vagonul de baie.^[11]

“Joi, dimineața, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise și din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcați și, mai ales înspăimântați. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărțea căni de apă și bucățele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici și reprezenta Crucea Roșie.”^[15]

“După foarte puțin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alții, m-am dat jos din tren. Eram gol pușcă. Tot ajutat de alții am fost pus să fac un duș cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roșie ne-a adus bucăți de zahăr și căni cu apă curată, am revenit la viață. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă, dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu și mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!”^[16]

Din declarația prefectului județului interbelic Roman, generalul Romulus Stănescu: “Cînd trenul cu deportați evrei din Iași a sosit în gara Roman, eu eram prefectul județului Roman ... Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roșie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman”

* 1996: Ioan Jak Rene Juvara (n. 2 ianuarie 1913, București - d. 18 februarie1996, București) a fost un medic chirurg român, profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, membru de onoare (1992) al Academiei Române.

Despre familia Juvara aflăm că la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești fiind, s-au refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în Muntenia, care se iscăleau Djuvara.

La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic la Huși, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o fetiță Clemansa și patru feciori – Ernest, Nicu, Emil și Iorgu. Emil Juvara s-a căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Pașcanu. Familia Juvara a avut moșii și conace în zona târgului Murgeni și a satului Sărățeni. Școala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărățenieste legată de familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care a construit, pe cheltuiala sa, școala. Clădirea avea inițial două săli de clasă și o cancelarie, făcută din cărămidă, fiecare cărămidă purta inițialele E.J. și anul construcției 1908, cu o arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului școlii vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a fost construit un nou local de școală, rămânând regretul că nu s-a păstrat originalul în întregime.
Despre Ion Juvara, în 1973, ca „un fierbinte omagiu” cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Ghenuță Coman în lucrarea „Murgeni – contribuții la istoria unei străvechi așezări”, referindu-se la fii ai Murgenilor scria într-un medalion: „…Privire caldă și pătrunzătoare, gânditor și spirit vast, creat anume pentru înțelegerea profundă a realităților românești, suflet optimist și radiant, Cuti Juvară este un „răsfățat” al murgenenilor. Îl „revendicăm” în – virtutea și tăria unei adânci etici, impusă de marea personalitate a omului, a medicului și savantului chirurg, în virtutea unei opinii de masă a localnicilor, pentru că aici se vorbește de „profesorul nostru”, „de marele și bunul doctor Cuti Juvară”. Aceasta înseamnă că și Cuti Juvară i-a „răsfățat” pe murgeneni (în anii 1935-1938 dr. Ion Juvară a pus bazele secției de Chirurgie a spitalului din localitate). …Putere de muncă pilduitoare, Ion Juvară, ajunge în 1969 profesor universitar, după ce în 1964 primise titlul de doctor docent. Este un distins și apreciat membru, titular, al mai multor societati si academii nationale si internationale. Prin labirintul examenelor și concursurilor pe care le trece totdeauna primul, prin clinici și laboratoare, prin observații și experimente, cu vocația lui firească, Ion Juvară se avântă într-o prodigioasă operă științifică, materializată în aproximativ 250 lucrări comunicate și publicate, atât în țară cât și peste hotare. Pe lângă cele trei certificate de inovator, lucrările sale cu privire la „Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”, „Chirurgia pancreasului”, „Chistul hidatic pulmonar” etc., se bucură de multă apreciere în lumea specialiștilor”.
A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa a II-a „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”^[3] și în 16 decembrie 1972 cu Ordinul Muncii clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”

Ioan Jak Rene Juvara
Date personale
Născut	2 ianuarie 1913
Decedat	18 februarie 1996 (83 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	medic
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

Ion Juvara

·         2001: Balthus (Balthasar Klossowsky), pictor francez (n. 1908)

·         2001 - A murit cîntăreţul francez Charles Trenet (n.18.05.1913).
* 2001: Dale Earnhardt (n. 29 aprilie 1951 — d. 18 februarie 2001) a fost un pilot din campionatul NASCAR, considerat de mulți cel mai bun pilot din istoria acestui campionat. Humphy Wheeler, proprietarul circuitului de la Charlotte a spus despre el că "a fost Michael Jordan al acestui sport", în timp ce Bill France Jr. îl considera pe Dale "cel mai mare pilot care a existat vreodată". Dale Earnhardt a câștigat de 7 ori NASCAR Winston Cup (1980, 1986, 1987, 1990, 1991, 1993, 1994) fiind alături de Richard Petty singurul pilot cu 7 titluri în acest campionat. Dale Earnhardt este și deținătorul recordului de victorii pe circuitul de la Daytona, nu mai puțin de 34 de victorii pe celebrul circuit. Însă ghinionul a făcut ca Dale Earnhardt să nu câștige decât o singură dată celebra Daytona 500, în 1998. În ciuda faptului că Richard Petty are tot 7 titluri de campion, nu mai puțin de 200 de victorii (față de 76 ale lui Dale) și 7 victorii la Daytona 500 (față de una singura a lui Dale), epocile în care au concurat cei doi nu pot fi comparate, Petty de multe ori concurând aproape singur într-o epocă în care avea cea mai bună mașină, era singurul pilot care lua startul în absolut toate cursele.

* 2008: Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Teatrul Național din București Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004 Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002 Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001 Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998 Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998 Teatrul Ion Creangă din București Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu Oana - „Terra II" de Tudor Popescu Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz Filmografie: Filme românești „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982 Pădurea de fagi (1987) „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989 „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992 „Excursia", regia Mircea Moldovan „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002 Coproducții româno-israeliene „Vremea singurătății", regia Peter Vogel „Baby-sitter", regia Ali Nasser „Milky way", regia Ali Nasser Mihaela Mitrache Date personale Născută 8 iulie 1955  Decedată 18 februarie 2008 (52 de ani)[1]  București, România  Cetățenie  România  Ocupație actriță actriță de film[*]

Teatrul Alexandru Davila din Pitești Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

* 2008: Gheorghe Pantelie (n. 25 decembrie 1941, Pitești - d. 18 februarie 2008, Pitești) a fost un pictor român și a fost fratele pictorului piteștean Ion Pantilie.^[1][2] Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul unor importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.

Gheorghe Pantelie s-a născut la Pitești în data de 25 decembrie 1941. A urmat cursurile Școlii Medii nr.3 din Pitești după care a absolvit în anul 1963 Colegiul „Alexandru Odobescu” din aceeași localitate. În anul 1971 termină cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la Clasa Octav Angheluță^[3], avându-l ca profesor Gheorghe Vrăneanțu. În anul 1975 devine membru Uniunii Artiștilor Plastici. Începând din anul 1971 are o mulțime de expoziții personale și de grup, peste 30,^[4] organizate de către Uniunea Artiștilor Plastici în Pitești, Râmnicu Vâlcea, București, Cluj precum și în Germania și Polonia.

Pictorul Gheorghe Pantelie este prezent în Dicționarul Who's Who din România ediția 2003^[4], în „Istoria picturii românești” al căror autori sunt Marin Mihalache și Vasile Florea și este prezent în Enciclopedia artiștilor plastici români (vol. V). Picturile sale se regăsesc într-o mulțime de colecții particulare și de stat în Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, SUA și România. Face călătorii de studii în Grecia, Bulgaria, URSS, Germania, Polonia, Ungaria, apare la emisiuni culturale la Radio și TV și face cronici în Revista Arta.^[4]

Ca artist plastic și grafician, Gheorghe Pantelie a fost funcționar de stat, profesor gradul I la desen la Liceul Pedagogic din Câmpulung (1971), Școala de Artă / Liceul Dinu Lipatti (1971 - 2008). Începând din anul 1990 a ocupat funcția de titular al catedrei de pictură din Liceul de Artă Pitești. În perioada 1997 - 2000 a fost inspector școlar la Inspectoratul Școlar Argeș.

De-a lungul timpului, Gheorghe Pantelie a ocupat funcția de muzeograf (1972 - 1975) al Muzeului Județean Argeș precum și cea de metodist la Casa Creației Argeș (1977 - 1990). Cu aceaste ocazii s-a ocupat de arta veche, arta populară și naivă precum și de cea profesionistă. A fost inspector - șef la Direcția pentru Cultură (1990) și inspector la Inspectoratul Școlar (1997 - 2000).^[3]

Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul de importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.^[3]

În data de 18 februarie 2008 maestrul Gheorghe Pantelie se stinge din viață ca urmare a unor mai vechi probleme cardiace.

Expoziții:

• 1971 - Expoziția Cenaclului de Artă Plastică din Pitești - Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Seminificația stilului - Simpozion Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Expoziție de grup - „Tehnic - Club”, Pitești
• 1973 - Expoziție de grup - „Sala Amfora”, București
• 1973 - Expoziție Plener '73 - Bydgoscz, Polonia
• 1974 - Expoziția națională a tineretului - Muzeul de Artă, Pitești
• 1975 - Expoziție personală - „Galeria de Artă” a Muzeului Județean Argeș
• 1978 - Expoziție de grup - „Galeria de Artă”, Cluj
• 1979 - 1980 - 1981 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1981 - Expoziție de grup - „Căminul Artei”, București
• 1982 - 1984 - 1986 - Bienala de pictură și sculptură - „Sala Dalles”, București
• 1986 - Expoziție de grup - „Sala Dalles”, București
• 1987 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1987 - Expoziție de grup - Râmnicu Vâlcea
• 1989 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1990 - Expoziție de grup - Galeria „Orizont”, București
• 1991 - Expoziție de grup - Erlangen, Germania
• 1992 - Salonul de iarnă - Erlangen, Germania
• 1992 - Târgul anual din Frankfurt, Germania
• 1995 - Expoziție personală - Casa Americii Latine, București
• 1996 - 1997 - Expoziție de grup - „Salonul de Sud”, Muzeul de Artă, Râmnicu Vâlcea
• 1998 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - 2000 - 2001 - 2002 - 2003 - 2004 - Salonul Județean, Centrul Cultural Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Sala „Artă”, Câmpulung Muscel
• 2004 - Dialog între generații - Filiala U.A.P. Pitești - Muzeul Județean Argeș
• 2005 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2005 - Expoziție de pictură - Sala „Artis”, București
• 2007 - Regal de pictură la „Metopa”

Gheorghe Pantelie
Gheorghe Pantelie
Date personale
Născut	25 decembrie 1941   Pitești, România
Decedat	2008 (66 de ani)   Pitești, România
Frați și surori	Ion Pantilie
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Studii	Universitatea Națională de Arte București
Pregătire	Octavian Angheluță, Gheorghe Vrăneanțu
Mișcare artistică	artă conceptuală, minimalism
Influențat de	Horea Mihai
A influențat pe	Valeriu Pantazi
Modifică date / text

Gheorghe Pantelie / Portret realizat de către Valeriu Pantazi

·      
































































































â













*    2013: Damon Harris, cântăreț american (The Temptations) (n. 1950)

·         2013: Kevin Ayers, cântăreț, compozitor și muzician englez (n. 1944)
* 2014: Ruxandra Sireteanu (n. 20 decembrie 1943, Craiova - 18 februarie 2014) a fost o importantă actriță română.^[1][2]

A debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți.

A susținut multe recitaluri de poezie atât în România cât și în Suedia (Malmö și Göteborg) și Grecia (Atena și Salonic). În anul 1968 a primit o bursă de două luni la Paris, la „Maison des jeunes”, condusă de Jean-Louis Barrault și Tania Balachova.

În perioada 1992–1995 a fost profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București.

Din 1996 face dublaje la filmele de desene animate, Studiourile „AGER FILM”. Între 1998–1999, dublaj la serialul de televiziune „Suflet de femeie

Ruxandra Sireteanu s-a născut la Craiova, pe data de 20 decembrie 1943 și a debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți. După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din București, în 1961, a intrat la IATC Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la clasa profesorului Ion Finteșteanu, lector Sanda Manu. În 1965, la examenul de absolvire, a jucat rolurile Tofana din „Patima Roșie” de Mihail Sorbul și Fata, Iubita, Nevasta din „Omul care s-a transformat în câine” de O. Dragun, regia Andrei Șerban. Între anii 1965–1969, Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul Național Marin Sorescu Craiova. Pe scena Naționalului craiovean a interpretat: Catarina din „Femeia îndărătnică” de William Shakespeare, regia Miron Niculescu; Dorina din „Tartuffe” de Moličre, regia Miron Niculescu; Șura din „ Egor Bulîciov” de Maxim Gorki, regia Petre Sava Băleanu; Elena din „Suflete tari” de Camil Petrescu, regia Geta Tomescu.

Între 1971–1972 Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, unde a jucat rolurile Nina Zarecinaia din „Pescărușul” de Cehov (regia Alexandru Colpacci) și Maria din „Omul care ...” de Horia Lovinescu. Din anul 1972, este angajată a Teatrului Nottara din București. Timp de 36 de ani petrecuți pe scena acestui teatru, actrița Ruxandra Sireteanu a întruchipat o serie lungă de personaje, printre care: Jennifer din „ Adio Charlie” de G. Alexod, regia George Rafael (1972); Ghizi din „Familia Tott” de Orkeny, regia Val Paraschiv (1977); Nina din „N-am încredere în bărbați” de Anatoli Sofronov, regia Dan Micu (1975); Senia din „Calandria” de D. Babiena (1982); Agripina din „5 romane de amor” de Teodor Mazilu, regia George Rafael (1978); Veta din „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Dan Micu (1986); Doamna Vintilă din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, regia Alexandru Dabija (1984); Charlotta din „ Livada de vișini” de A. P. Cehov, regia Dominic Dembinschi (1987); și Pin din „Taifun” de Ca O Yu, regia Alexandru Dabija (1988); Margareta din „ Simeyașul” de Gherman, regia Horațiu Mălăele (1990); Elena Sergheevna din „Șantaj” de Ludmila Ruzumovskaia, regia D. Dembinschi (1992); Frosina din „Avarul” de Moličre, regia Mircea Cornișteanu (1994); Doamna Pearce și Doamna Higgins din „Misterele Londrei”, muzical după „Pygmalion” de G. B. Shaw, regia D. Dembinschi (1995); Fiokla din „Căsătoria” de Gogol, regia Gavriil Pinte (1998); Nanny din „Nanny” de Fenwik, regia Tom Ferriter (1999); Judy din „Moștenirea lui Cadâr”, muzical de Eugen Rotaru, regia Tania Filip (1999; Teatrul Nottara a făcut un turneu cu acest spectacol în SUA și Canada, în 2001); Dragna, Boiana și Olivera în „Larry Thomson” de Kovacevici (2001); Mama din „Minciuna din mine” de Sam Sheppard, regia Ada Lupu (2002); Tița din „Prăpăstiile Bucureștilor” de Matei Millo, regia Ada Lupu (2003); Chiriachița din „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, regia Dinu Cernescu (2003); Crapart din „Jocul dragostei și al morții” de Romain Rolland, regia Lucian Giurchescu (2003); Raisa Pavlova și Ulita din „Pădurea” de A. N. Ostrovski, regia Tudor Mărăscu (2005); Eileen din „Billy Șchiopul” de Martin McDonagh, regia Vlad Masacci (2005); Nina Ivanovna din piesa „Un pensionar fatal” de Al. Galin, regia Tudor Țepeneag (2008).

Roluri la Teatrul „George Ciprian” din Buzău: Luiza din „Fierarii” de M. Nicolici, regia Răzvan Săvescu (2000); Lady Bracknell din „Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă.

Filmografie:

• O lumină la etajul zece (1984)
• Divorț... din dragoste (1992)
• Păcală se întoarce (2006)

Dublaj:

• Dna. Cap de Cartof - Toy Story (Povestea Jucăriilor)
• Tanana - Brother Bear (Fratele Urs)
• Vrăjitoarea - Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici

Ruxandra Sireteanu
Date personale
Nume la naștere	Ruxandra Sireteanu
Născută	20 decembrie 1943  Craiova
Decedată	18 februarie 2014 (70 de ani)
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1952–2014

* 2017: Vasile Ilucă (n. n. 3 octombrie 1936, comuna Pomârla, județul Botoșani – d. 18 februarie 2017) a fost un scriitor și pictor ieșean. A absolvit în 1976 Școala de Arte Iași, specialitatea pictură. Picturile sale au fost expuse în țară și în străinătate. La Casa Pogor din Iași a expus o serie de picturi cu tematică religioasă sub titlul „Athosul văzut din cer”. Ca scriitor de proză s-a remarcat prin publicarea a peste 30 de lucrări centrate pe orașul său mult iubit, Iași, și pe împrejurimile sale. Este autorul ilustrațiilor din cărțile sale dar și a unor ilustrații prezente în lucrările altor scriitori precum Constantin Ostap.^[1]

Printre realizările sale se mai remarcă titlul de președinte al Cenaclului de Arte Plastice Theodor Pallady din Iași timp de 25 de ani și apartenența la Fundația Ștefan Luchian din Botoșani ca membru de onoare. În radiodifuziune s-a remarcat prin colaborarea cu Radio Iași și realizarea serialelor radio „Prin Iașii din suflet” și „Țăranii lui Ilucă”.

• 2020: Flavio Bucci, actor italian (n. 1947)
• 2020: José F. Bonaparte, paleontolog argentinian (n. 1928)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Leon cel Mare, episcopul Romei; Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei 

• Gambia : Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1965)

POEZIE

CARMEN SYLVA

Elisabeta a României
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied
Născută	29 decembrie 1843[1][2][3][4]  Schloss Monrepos, Neuwied, Germania
Decedată	18 februarie/2 martie 1916 (72 de ani)[1][2][5][6]  București, Regatul României
Înmormântată	Mănăstirea de la Curtea de Argeș
Părinți	Hermann, Prinț de Wied Prințesa Marie de Nassau
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Wied
Căsătorită cu	Carol I al României
Copii	Maria, Principesă de Hohenzollern
Cetățenie	Germania  România
Religie	luteranism
Ocupație	poetă scriitoare traducătoare romancieră[*] dramaturgă
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Regina României
Domnie	1881 – 1916
Încoronare	10 mai 1881
Predecesor	Elena Cuza
Succesor	Regina Maria
Semnătură
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

Casa Regală a României
Regele Carol I
Consoarte
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Regele Ferdinand I
Consoarte
Regina Maria
Copii
Prințul Carol
Prințul Nicolae
Principesa Elisabeta
Regina Maria, Regina Consoarte a Iugoslaviei
Principesa Ileana
Prințul Mircea
Carol
Soție
Regina Elena, Regina Mama a României
Copii
Prințul Mihai
Regele Mihai I
Soție
Regina Ana
Copii
Principesa Moștenitoare Margareta
Principesa Elena
Irina Walker
Principesa Sofia
Principesa Maria
Majestatea Sa Margareta
Soț
Principele Radu

Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied; n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania — d. 18 februarie/2 martie 1916, București) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană, cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Relația sa cu poetul Mihai Eminescu
• 3Cariera de scriitoare
• 4Activitatea de mecenat
• 5Selecție din opera literară
• 6Ediții noi
• 7Arbore genealogic
• 8Note
• 9Studii despre Carmen Sylva
• 10Bibliografie
• 11Lectură suplimentară
• 12Vezi și
• 13Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Carmen Sylva, Ion Jalea, Constanța

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.^[7]

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la Mănăstirea Curtea de Argeș.

RELAȚIA SA CU POETUL MIHAI EMINESCU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost poetă și prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, proferând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.

Relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverențioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.

Publicistul de la ziarul conservator Timpul, Mihai Eminescu, era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituția în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituționale, măsură de precauție care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prințului pământean Alexandru Ioan Cuza.

Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața mașinii de scris și este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de mașini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oțel), își completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reședința ei preferată era Castelul Peleș, unde își ținea și biblioteca. A contribuit la completarea veniturilor casei regale din România, una dintre cele mai sărace familii domnitoare din Europa, în clipa în care Principele de Hohenzollern a acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulți producători mari de mașini de scris.

Vacanțele de vară și le petrecea la Constanța, unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion special. De câte ori regina auzea un vapor părăsind rada portului, agita o batistă de mătase albă în direcția lui și îi recita prin portavoce un poem. După moartea reginei sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în fața Cazinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orientată cu fața spre mare. Statuia de bronz se găsește azi într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța și așteaptă să fie repusă la locul ei. Statuia a fost din nou pusa pe soclu in anul 2013, pe faleza Cazino - B-dul Elisabeta, odată cu refacerea zonei vechi peninsulare și a falezei

CARIERA DE SCRIITOARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Elisabeta de Wied (Carmen Sylva) împreună cu soțul ei, regele Carol I

Regina Carmen Sylva și-a devotat întreaga viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză și română. Cunoștea la perfecție limba latină și limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, și a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân își notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu și care conținea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu și publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleș doamnele de curte și regina însăși au învățat deja poeziile sale pe de rost!

ACTIVITATEA DE MECENAT[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Iubitoare și creatoare de artă și literatură, era o bună cunoscătoare și interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în același timp și calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată și cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât și pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati.

Azilul orbilor „Regina Elisabeta”

În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc.
Regele Carol a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Președinte al Consiliului de miniștri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activitățile acestui așezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă și terminarea clădirilor trebuincioase”. Și Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: „în via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în același timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredințată că acest așezământ va răspunde și în viitor menirei sale umanitare și că de-a pururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare” ^[8].

SELECȚIE DIN OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Elisabeta a României, înainte de 1914

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

• Poezii românești
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schițe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
• Bate la ușă (1887)
• Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
• Poveștile Peleșului (1882)
• Robia Peleșului (1888)
• Răzbunarea și alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviței
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

EDIȚII NOI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită de Doina David și Stela Iancea, tabel cronologic și glosar de Doina David, Timișoara: Argo, 1990.
• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită și prefațată de Tudor Nedelcea, Craiova: Casa de editură "Nob", 1991, ISBN 973-9042-01-5.
• Insula șerpilor, povești, ediție îngrijită și prefațată de Gabriela Păsărin-Rusu, Craiova: Scrisul Românesc, 1992, ISBN 973-38-0069-4.
• Versuri alese, antologie, cronologie și prefață de Gabriel Badea-Păun, București: Eminescu, 1998, ISBN 973-22-0655-1.
• Poveștile Peleșului, cu o postfață de Mircea Coloșenco, București: Saeculum I.O., 2000, ISBN 973-96550-5-X.
• Les pensées d'une reine - Cugetările unei regine, ediție bilingvă franceză-română, traducere din limba franceză de Dumitru Scorțanu, Iași: Fides, 2001, ISBN 973-9384-62-5.
• Colțul penaților mei, traducere în românește și addenda de Dumintru Hîncu, București: Vivaldi, 2003, 2 volume, vol. I : ISBN 973-9473-34-2, vol. II: ISBN 973-9473-34-3.
• Dito și Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz): Astra, roman epistolar, traducere din germană, prefață și note de Grete Tartler, București: Humanitas, 2011, ISBN 978-973-50-3351-5.
• Valuri alinate, versuri traduse de George Coșbuc, București, România Press, 2003, ISBN 973-8236-29-0.
• Poveștile unei regine (povești și poezii), București, Curtea Veche, 2012, ISBN 978-606-588-399-4.
• Fluturi sărutându-se (cugetări și poezii), prefață de Principele Radu al României, ediție îngrijită și cronologie de Gabriel Badea-Păun, cugetări traduse în românește de Doina Jela Despois, poezii în românește de George Coșbuc, Ilie Ighel Deleanu, Șt. O. Iosif, Elena Poenaru, București: Curtea Veche, 2013, ISBN 978-606-588-606-3.
• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită și postfață de Silvia Irina Zimmermann. Ilustrații din Arhiva Princiară de Wied, București: editura Corint, 2016, ISBN 978-606-793-022-1.
• De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii. Ediție îngrijită, prefață și traduceri de Silvia Irina Zimmermann, București, Editura Humanitas, 2018, ISBN 978-973-50-6265-1.

POEZII:

Luptă

Dacă sunt poet și eu,
E c-am biruit în luptă
Cu oștiri întregi de demoni,
Cu puteri, vai, și ale lumii
Și ale sufletului meu.

Ale focului văpăi
Arseră ale mele gene
Și de sânge eu sunt cruntă
Și albă și de spuma mării
Și strivită de oamenii răi.

Moartea-n crâncenul război,
Vai, îmi fuse-așa aproape.
Iar în ochii mei ce arde
Și ce fulger așa jalnic:
Asta n-o înțelegeți voi!

traducere George Coșbuc

Mare învrăjbită

Necunoscute doruri,
Dureri nebănuite,
Frământă ea-n adâncuri
Tinzând spre cer senin.

Privirea lui albastră
Nevinovată-ntreabă
Ne-nțelegând ce vină
Prin zbucium ispășește.

Ea poartă în vâltoare
Păcatul pământean.

Durerea o strivește
'Nălțările-i zdrobind.

traducere Adrian Maniu

Spre seară

Printre frunziș
De pom în floare,
Raza de soare
Intră furiș.

Vine ușor
Și mângâioasă,
Suflând voioasă
Pe pomișor.

Dar el, răpit,
Vrând s-o sărute,
Drăguța-i iute,
A și pierit.

Atunci, mirat,
Se-ntreabă-ntruna:
Unde stă zâna
Ce l-a-mbiat?

traducere Elena Poenaru

Constantin Aricescu

Biografie

Constantin D. Aricescu s-a nascut pe data de 18 martie 1823, in Câmpulung-Muscel si a decedat pe 18 februarie 1886, Bucureşti). Istoric, prozator, dramaturg, poet, publicist şi om politic. 

Se naşte într-o familie înstărită, burgheză (este fiul serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei Chiliaşu), ceea ce îi permite să beneficieze de o educaţie aleasă. Urmează cursurile şcolii naţionale din Câmpulung şi apoi pe cele ale Colegiului Sf. Sava din Bucureşti (1837-1844). 

Activează în mai multe domenii: inginer de poduri şi şosele, copist la Ministerul de Finanţe, director al Arhivelor Statului (1869-1876), revizor şcolar (1877-1879), director al Domeniilor Statului şi al Tipografiei (Imprimeriile Statului), avocat, redactor şi administrator al ziarelor "Român 

ul", "Pressa" şi "Buciumul", colaborator al mai multor publicaţii: "Reforma", "Naţionalul", "Trompeta Carpaţilor", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură" ş.a., director al internatului Matei Basarab din Câmpulung etc. 

Activează ca revoluţionar paşoptist, lucru care l-a costat luni de detenţie la Snagov (1850) şi Văcăreşti (1863). Aflând de existenţa unui imn slugarnic la adresa ruşilor, în speţă a generalului Duhamel, consideră că este datoria sa de bun român şi, june progresist, să demaşte protectoratul perfid al ţarului"; astfel, creează imediat un contra-imn manifest, intitulat, sugestiv, Blestemul României contra apăsătorilor ei. 

Pentru răspândirea şi intenţia de a-l publica a fost condamnat şi închis la Snagov (ianuarie-decembrie 1850). Ca deputat în Adunarea ad-hoc (1857) de la Bucureşti, desfăşoară o intensă activitate unionistă, fiind secretar al comitetelor locale şi coordonatorul celui din Câmpulung-Muscel. în timpul domniei lui Al.I. Cuza este deputat şi susţinător fervent al politicii reformatoare a domnului. Debutează în 1846 în "Curierul românesc". Publică mai multe poezii cu iz revoluţionar: Rugă libertăţii, Libertate României ş.a. în timpul evenimentelor din 1848 şi un volum de Memorii, scrise în detenţia de la Snagov, încredinţat că funcţia primă a acestora este nedisimulat didactică. Editează mai multe volume de versuri, scrie despre viaţa monahală, făcând mai multe observaţii critice la adresa acesteia; autor al unor piese de teatru cu caracter satiric, patriotic, educativ, cele mai multe reprezentate la teatrul pe care l-a fondat la Câmpulung (1846-47) dar şi în alte oraşe, precum şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. 

Ca istoric, elaborează prima monografie a oraşului său natal, Istoria Câmpulungului, prima reşedinţă a României (1855-1856); publică, într-un volum, mai multe documente referitoare la revoluţionarii paşoptişti: Capii revoluţiunii de la 1848, judecaţi prin propriile acte (1866), Istoria revoluţiunii de la 1821 (1874), prima monografie a mişcării de la 1821, în care un rol important îi este rezervat iniţiatorului Tudor Vladimirescu, Corespondenţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii de la 1848, în trei volume (1873-1874). Lucrări memorialistice: Memoriile mele, despre care s-a amintit mai sus, Biografia mea, Procesul şi exilul meu la Snagov. Paşoptist din eşalonul doi al literaturii române, spirit extrem de cultivat, plin de idei novatoare, a fost atent la mişcarea literelor şi mentalităţilor epocii, activismul său fiind dublat de o înţelegere specifică a militantismului scriitoricesc. 

Părul lăudat

P-o poiană mare,
Şi frumoasă tare,
A crescut odată un păr minunat,
Ce de toată lumea era lăudat.

Poporul grămadă, foarte curios,
Alerga să vază părul cel frumos:
Şi fieştecine cîte-un sac ducea,
Cu pere alese crezînd a-l împlea;

Însă, o mirare!
Văzu fiecare
Că părul măreţ
Era pădureţ;
Ba şi scorburos,
Sterp şi nodoros;
Şi din păr cădea
Cîte-o pară-abia;
Şi aceea... rea!
Iar vestitul nume
De părul mănos
Îl dudese-n lume
Un român drăcos:
Voind cu aceasta a ridicula
Pe cei ce cred toate fără-a cerceta.

D-atunci s-a născut
Proverbul ştiut:
Nu te du cu sacul la părul lăudat,
Că te-ntorci cu dînsul gol şi ruşinat.

Michelangelo Buonarotti

Biografie

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant. Acesta a prezis ca o fochita de ghetar va iubii cea mai tare testoasa din imperiul acvatic si invers.

Opera poetică

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice își găsește corespondența și în creația literară.

Sentimentele, trăsăturile profunde și gândurile maestrului Michelangelo și-au găsit expresia, de-a lungul lungii sale vieții, într-o serie de compoziții lirice și în multe scrisori adresate familiei și prietenilor. Fără a fi un literat prin definiție și fără a avea intenția de a-și publica poeziile, Buonarroti a lăsat în urmă multe compoziții în versuri inspirate de Petrarca, așa cum o cereau uzanțele vremii. Conform uneia dintre tratatele din secolul al XV-lea ale lui Pietro Bembo, poetul secolului al XIII-lea scria versuri după modelul poeziei lirice. Însă versurile lui Michelangelo nu sunt nici armonioase, nici plăcute auzului, în comparație cu versurile poeților care-l imitau pe Petrarca. Opera lirică a lui Michelangelo este marcată de asprime formală și conceptuală, obscuritate și duritate, care au adus la receptarea negativă a operei sale poetice de către critcii și consumatorii de poezie ai vremii.

În versurile sale se întâlnesc, deseori, considerații artistice și estetice, referiri la propria sa meserie, pe care o descria ca obositoare și solitară. Totuși, uneori știa să fie autoironic, așa cum reiese din poemele în care artistul se descrie lucrând la frescele Capelei Sixtine, imagine ilustrată și într-un autoportret schițat pe marginea unei scrisori, cu culorile care i se lipeau de ochi:

„Cu fața spre cer, îimi simt memoria/într-o casetă, ia pieptul de harpie,/ și pensula deasupra feței/îmi creează, în joc, un paviment bogat.”

Există multe versuri de dragoste, printre care cele scrise pentru Tommaso Cavalieri, tânărul de o frumusețe rară, iubit de maestru, care i-a servit drept muză pentru multe versuri cenzurate în anticele ediții ale „Rimelor” lui Michelangelo. Odată cu trecerea timpului, versurile maestrului devin din ce în ce mai neliniștite și tensionate, pentru ca, în cele scrise la maturiate, el să atingă momentele cle mai înălțătoare și emoționante ale liricii sale, ca, de exemplu, în sonetul care spune:

 „Împovărat de ani și de păcate plin,
cu o puternică tristețe înrădăcinată,
vecină-mi este moartea care mă veghează
și-n inimă nutresc venin.

Nu mai am forțele-mi de care am nevoie
să schimb această viață, dragostea,
vestimentația sau soarta,
fără prezențele tale divine și clare,
a fiecărui drum înșelător.

Dragul meu domn, nu e de-ajuns
să mă dorești și să aspiri spre cer
doar pentru că sufletul ar fi,
nu ca prima dată, creat din nimic.

Mai mult decât atât, privezi,
dezbrăcând sufletul de moarte,
mă rog primește-mi înaltul drum,
să poată fi mai sigură și mai vizibilă
întoarcerea.”

Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală și traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparține poetului C.D. Zeletin.

Viața personală

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[9]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[10] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[11]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[12]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari

***

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

***

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

***

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei
speranţa, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,
când Tu ţii sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

/*/*/*/

,,Orisice se naste moare

si in fuga vremii piere;

nimic viu nu sta sub soare,

Se duc genii si durere,

mor cuvinte si placere,

generatii sub tacere,

fum in vant,sub soare umbra.

Viata vesela ori sumbra,

am fost oameni si acuma

sintem tot ce este huma

si am fost ca voi, splendoare.

Orisice se naste moare.

Ochii care-au fost integri,

cu lumina in gaoace,

azi sunt goi,oribili,negri - 

iata timpul si ce face.''

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

HORIA MOCULESCU

Horia Moculescu
Date personale
Născut	18 martie 1937 (86 de ani)  Râmnicu Vâlcea, Vâlcea, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor producător muzical
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Horia Moculescu (n. 18 martie 1937, Râmnicu-Vâlcea) este un pianist, interpret vocal, compozitor, mediator și creator de programe TV din România.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Din partea mamei (Nidia Copetti), Moculescu este de origine italiană, iar din partea tatălui (Nicolae Moculescu, fost ofițer în armata română interbelică) este de origine română. Talent muzical precoce, învață autodidact acordeonul la vârsta de șase ani. Rămâne orfan de mamă în anul 1948.

Urmează cursurile medii la Turda, la Liceul de Băieți (azi Colegiul Național Mihai Viteazul din Turda), pe care le absolvă în anul 1954. Aici se remarcă prin virtuozitatea cu care interpreta piese de muzică ușoară la pian și la acordeon. Din cauza așa-zisei „origini sociale nesănătoase” din timpul regimului comunist, nu a fost admis la Conservatorul din București. Se înscrie la Facultatea de Mine din Petroșani, unde își pune în evidență talentul de interpret muzical în cadrul orchestrei facultății.

În continuare, se dedică exclusiv muzicii, activând ca pianist în localuri de bun renume din București și de pe litoralul Mării Negre. În această perioadă începe să compună melodii de muzică ușoară. Piesa lui de debut a fost De-ai fi tu salcie la mal.

A fost căsătorit de patru ori și a avut 2 copii: Ion Horia, cu penultima soție Ana-Maria (Ionuț, n. 1977 la București - d. 2008 la Berlin, la vârsta de 31 de ani) și Nidia, cu ultima soție Mariana (n. 1990 la București).

Activitate[modificare | modificare sursă]

Membru al Uniunii Compozitorilor.

A compus cca 500 melodii și a luat peste 200 premii.

A fost, între altele, realizatorul emisiunii de televiziune „Atenție, se cântă!” (TVR2 2009 - 2013, 29 iunie).

A publicat cartea „Doar atât mi-am amintit”, în 2011, la Editura KULLUSYS.

Discografie[modificare | modificare sursă]

Ca solist vocal și compozitor, a înregistrat doar două discuri vinil 7 și un singur LP :

• 1962 - ● Norma Mia ● Cosi Pallida ● Madame ● Ciao, EDC 541, Vinil, Electrecord
• 1965 - Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 613, Vinil, Electrecord (Fața A Horia Moculescu - Sînt Tînăr, Vara La Mamaia, Iarna La Sinaia / Fața B Constantin Drăghici - Dorule, Să Cîntăm)
• 1976 - Salcia - Melodii De Horia Moculescu, STM-EDE 01227, Vinil, Electrecord

Compilații :

• 2005 - The Best Romanian Music, CD 4 din 10 CD Box Set, NC 005, CDS Music

Compoziții[modificare | modificare sursă]

Muzică ușoară[modificare | modificare sursă]

• Anul 2000 (cunoscut și ca „Noi în anul 2000”) – Corul de copii Radio
• Balanța inimii – Margareta Pâslaru și grupul 5T
• Ce bine e să știi să citești – Margareta Pâslaru
• Azi nu voi putea dormi – Margareta Pâslaru
• Cere-mi – Margareta Pâslaru
• Cine știe? – Margareta Pâslaru
• La mulți ani – Margareta Pâslaru
• Pâna ieri – Margareta Pâslaru
• De-ai fi tu salcie la mal – Mihaela Mihai
• Singurătatea mea – Horia Moculescu
• Prima iubire și ultima – Gabriel Cotabiță
• Fântânile albastre – George Nicolescu
• Primăverii n-ai ce-i face – Horia Moculescu
• Păi de ce? – Corina Chiriac
• Inima ta – Corina Chiriac
• Fir de busuioc – Corina Chiriac
• Pentru tot ce-a fost îți mulțumesc – Corina Chiriac
• Apă și foc – Corina Chiriac
• Marea mea iubire, marea – Horia Moculescu
• Mai dă-mi o speranță – Adrian Daminescu
• A fost odată ca-n povești – Dan Spătaru
• Mai gândește-te – Dan Spătaru
• E cea mai simplă dintre povești – Horia Moculescu
• Un an de dragoste – Ana-Maria și Horia Moculescu
• Totuși, octombrie - Ana-Maria și Horia Moculescu
• Vorbe – Ana-Maria și Horia Moculescu
• Nopți la rând – Corina Chiriac
• Chemarea dragostei – Horia Moculescu
• Nu te enerva – Corina Chiriac
• Cântec de leagăn – Aurelian Andreescu
• Drag mi-e omul meu drag – Otilia Romea
• Eu și tu – Corina Chiriac și Horia Moculescu
• Mândra mea – Dan Spătaru
• Marea mea – Angela Ciochină
• Nu poți uita – Adrian Daminescu
• Plec – Corina Dogaru
• Să nu mă-ntrebi – Corina Chiriac
• Ca un cer de iubire – Gabriel Cotabiță, Anca Țurcașiu
• Ce mai vrei? – Gabriel Cotabiță
• Devreme și prea târziu – Anca Țurcașiu
• Și ieri, și azi, și mâine – Corina Chiriac și Horia Moculescu
• De dragoste – Horia Moculescu
• Dumneavoastră, dragostea mea – Oana Hanganu
• Glasul meu, tăcerea ta – Bogdan Bradu
• N-am să te pot uita niciodată – Corina Chiriac
• Te voi aștepta – Aura Urziceanu
• Tu ești lumea – Gabriel Cotabiță
• Când se-ntorc cocorii – Horia Moculescu
• Pământ – Marina Florea
• Semnul iubirii – Angela Similea
• Ce vrei să faci din mine? – Mihaela Mihai, Dorina Drăghici
• Cine știe să ne spună – Margareta Pâslaru, Marina Florea
• Fără cuvinte – Corina Chiriac
• N-apăruseși tu – Adrian Daminescu
• Părinții mei – Aurelian Andreescu
• Ruga – Mihaela Mihai
• Așteptând să vii – Adrian Daminescu
• Nu mai vreau – Mirabela Dauer
• Nu sunt gelos – Cornel Constantiniu
• Nu mai vreau să pierd – Mirabela Dauer
• Am vrut – Aurelian Temișan
• Dacă vrei dragostea mea – Corina Chiriac, Marina Voica
• De-aș fi – Horia Moculescu
• Dor – Marina Voica
• Dragostea noastră-i o nebunie – Horia Moculescu
• Cântecul – Angela Similea, Corina Chiriac, Margareta Pâslaru
• Dacă lumea ar fi a mea – Gabriel Dorobanțu
• Iar și iar – Cătălin Crișan și Anca Țurcașiu
• Leagănul meu – Dida Drăgan
• Scrisoare – Horia Moculescu

Muzică de film[modificare | modificare sursă]

• Mireasma ploilor tîrzii (1985)
• Vară sentimentală (1986)
• Primăvara bobocilor (1987)
• Maria și marea (1989)
• Secretul armei... secrete! (1989)
• Miss Litoral (1991)
• Pistruiatul (1973)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Discografie

• Discografie parțială DiscoGS

Articole biografice

• Viața domnului Moculescu, dincolo de tărâmul tabloidelor, 3 iulie 2010, Magda Spiridon, Evenimentul zilei

Interviuri

• "Am fost si am ramas adeptul muzicii romanesti", Formula AS - anul 2001, numărul 494
• Alianta Mogulescu^{[nefuncțională]}, 9 octombrie 2006, Dana Andronie, Jurnalul Național
• Viața domnului Moculescu, dincolo de tărâmul tabloidelor, 3 iulie 2010, Magda Spiridon, Evenimentul zilei
• Tineri compozitori care "promit", 13 februarie 2010, Florin Ghioca, Evenimentul zilei
• Horia Moculescu: Divortul este un act chiar mai onest decat casatoria Arhivat în 1 februarie 2014, la Wayback Machine., 19 februarie 2013, Alice Nastase Buciuta, Revista Tango
• "Atentie, se canta!", Silvia Kerim, Formula AS - anul 2010, numărul 904

PODCAST LUCRURI SIMPLE | S.4 EP.4 | HORIA MOCULESCU

EUGEN CUTEANU

Eugen Cuteanu, compozitor roman

18 martie 1968

Eugen Cuteanu s-a nascut in anul 1900 si a decedat pe 18 martie 1968. A fost un compozitor roman. Reprezentant de frunte a artei muzicale banatene, Eugen Cuteanu a desfasurat la Timisoara o neobosita activitate de compozitor, interpret si pedagog timp de aproape 40 de ani. Nascut la 28 decembrie 1900 la Deva, Eugen Cuteanu a pastrat toata viata amintirea meleagurilor natale, a legendelor si întâmplarilor istorice legate de aceste tinuturi. Înzestrat cu o deosebita sensibilitate, are prilejul sa cunoasca din copilarie minunata arta a sunetelor chiar din mediul familiei. Mama lui avea calitati muzicale deosebite, sora lui era o buna pianista, iar unchiul Octavian si doua verisoare din Bistrita pot fi amintiti ca interpreti talentati, având inclinatii cu predilectie spre muzica clasica si romantica. Primele încercari componistice, mici lieduri ale lui Eugen Cuteanu, scrise la vârsta de 10 ani, se bazeaza pe texte ale lui Heine si Goethe , iar dorinta de a cânta la un instrument devine o realitate când parintii cumpara, elevului în clasa I de liceu, o vioara. Acest eveniment avea sa devina decisiv pentru cariera sa de muzician.
Studiul viorii început la Deva cu profesorul Boda ,va fi continuat dupa mutarea sa la Cluj, cu profesorul Sándor János de la Liceul Unitar. Educatia muzicala a elevului este continuata cu profesorul Taritzky de la Conservatorul maghiar de muzica din orasul de pe Somes. Profesorul recunoaste calitatile elevului sau si încearca sa influenteze parintii acestuia pentru a-l înscrie la muzica. Ei aveau însa alte planuri cu privire la viitorul fiului lor, dorind ca acesta sa urmeze facultatea de medicina. Dar tânarul Cuteanu nu abandoneaza studiul viorii, continuând prin ore particulare.
Din anul 1916 el studiaza în mod sistematic gamele, tehnica arcusului si alte aspecte ale tehnicii viorii, cu profesoara Ruzitska, o fosta eleva a renumitului pedagog si compozitor vienez Joseph Hellmesberger.
În anul 1918 tânarul este încorporat dar numai pentru scurt timp, fiind demobilizat si lasat la vatra în urma unei grave pneumonii. La insistenta parintilor tânarul se inscrie la medicina, dar cei patru ani de studii nu au reusit sa-i stinga pasiunea pentru instrumentul preferat. Astfel, el beneficiaza de îndrumarea unui muzician complex, Ion Scarlatescu, alaturi de care el executa în public o prima lucrare de amploare, o sonata pentru vioara si pian. Ion Scarlatescu îsi acompaniaza talentatul elev la pian, mai apoi îi ofera notiunile de armonie si contrapunct fara a cere un onorar pentru aceste îndrumari.
Datorita stradaniilor depuse de un grup de intelectuali, în frunte cu Tiberiu Brediceanu, a luat fiinta la Cluj, în anul 1919, atât Opera cât si Conservatorul de muzica, eveniment de cultura de mare rasunet, în primul an dupa înfaptuirea unirii Transilvaniei cu România.
Din corpul profesoral al noului Conservator, în fruntea caruia a fost numit ca director Gheorghe Dima, au facut parte personalitati marcante ca Augustin Bena, Martian Negrea, Herman Klee si altii. Astfel, în anul 1919, Eugen Cuteanu se înscrie la Conservatorul de muzica, la îndrumarea lui Ion Scarlatescu, urmând vioara si compozitia.
La vioara are ca profesor pe Romulus Cionca, profesor tânar care si-a terminat studiile în strainatate. La teorie si solfegii, studiaza cu Augustin Bena, iar armonia, contrapunctul si compozitia a fost aprofundate cu Martian Negrea. În timpul studiilor tânarul Cuteanu scrie partitura baladei “Zwei Brüder” pe un text de H.Heine si un lied pe versurile lui M.Eminescu întitulat “Rugaciune”.
În anul 1923 este absolvent al Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj facând parte din prima promotie de violonisti care termina la Cluj. În anul urmator este numit profesor suplinitor la Şcoala Normala de fete si gimnaziul “Anghelescu” din Cluj, unde va functioana timp de cinci ani, marcând începutul unei lungi si fructuoase cariere pedagogice, careia îi ramâne fidel pâna în ultimele zile ale vietii sale. Între anii 1925-1926 organizeaza primele recitaluri cu programe alcatuite din lucrarile sale. Beneficiaza de colaborarea cântaretei Irina Hihn si a pianistului clujean Anton Ronai, iar publicul si presa primeste aceste manifestari cu deosebit entuziasm.
În anul 1928 colaboreaza cu soprana Fenia Dobranskaia care interpreta lieduri, iar autorul cânta piese pentru vioara din creatia sa. Aceste concerte au adus o recunoastere unanima a talentului sau creator. Tot în acest an, Eugen Cuteanu este învitat la Brasov unde face cunostinta cu Tiberiu Brediceanu cântând într-un cerc de invitati a acestei familii. Interpretând si lucrari proprii, este felicitat de Brediceanu care ramâne încântat de talentul tânarului compozitor. În acesti ani, Eugen Cuteanu compune o finala pentru simfonia VIII-a “Neterminata” lui Franz Schubert,fiind indemnat sa participe la concursul de creatie cu ocazia sarbatoririi a 100 de ani de la moartea lui Schubert, termina lucrarea simfonica “Simfonia în do minor” si scrie în 1928 o piesa pentru vioara si pian întitulata “Andante”.
În 1929 este chemat de compozitorul Sabin Dragoi la Timisoara, pentru a ocupa un loc ca profesor de vioara la Conservatorul Municipal. Din 1933 activitatea sa pedagogica se amplifica, primind si un post de suplinitor la Liceul Piarist. Ridica prestigiul învatamântului muzical încercând sa-l înzestreze nu numai cu elemente de teorie muzicala dar largeste mult acest orizont insistând asupra solfegiului, elemente generale de armonie si contrapunct. Fiind extrem de sever în apecierea cunostintelor elevilor sai, a reusit si a stiut sa stârneasca interesul si dragostea pentru frumusetile artei muzicale. Multi din fostii sai elevi au marturisit cu ani în urma, ca au îndragit muzica datorita initierii care au primit-o în anii de liceu. Multi din elevii sai care au învatat vioara în clasa Eugen Cuteanu au devenit mai târziu cadre de baza ale orchestrelor filarmonice din tara.
Pe tarâmul creatiei, dupa influentele clasice si romantice care au determinat continutul si structura primelor sale lucrari, apar noi principii creatoare. Preocuparile sale de a se apropia de limbajul, de melosul si sfera modurilor populare devin tot mai evidente în muzica sa. Interesul lui se îndreapta spre suita, ce oferea cele mai mari posibilitati în folosirea nestematelor folclorice cu care vine în contact.
Astfel, în 1931 scrie “Variatiuni pentru vioara si pian” pe o tema populara româneasca.
Este încurajat pentru munca sa creatoare, fiind primit ca membru activ în Societatea Compozitorilor Români înca din 1929.
Eugen Cuteanu devine si inspectorul clasei de vioara iar mai târziu inspector al tuturor cadrelor de specialitate, urmarind îndeaproape activitatea ce s-a desfasurat în cadrul Conservatorului.
Anul 1933 marcheaza pentru viata muzicala timisoreana începutul unei serii de concerte ce-l au ca solist pe violonistul Virgil Pop. Pe lânga lucrari din repertoriul universal, Virgil Pop va prezenta la Timisoara si lucrari din creatiile lui Eugen Cuteanu.
Acompaniat la pian de Anton Ronai, violonistul clujean Virgil Pop cu o forta artistica impecabila, cu un suflet de poet obtine un succes rasunator prin interpretarea sa magistrala. Succesele sale ca interpret alaturi de succesele componistice ale lui E.Cuteanu iau amploare în iarna anului 1935. Un ziar local al acelor vremuri consemna : “…Concertul dat de Pop Virgil la Timisoara s-a bucurat de un succes enorm. Extraordinara perfectiune tehnica a interpretului am putut s-o admiram din nou în “Motto perpetuo” de E.Cuteanu, lucrare ce pune în fata interpretului greut?ti mai mari ca lucrarile lui Paganini. Cuteanu nu este doar un compozitor care poseda ample cunostinte, dar în lucrarile sale întâlnim si pasaje de o calda expresivitate lirica…”. Seria acestor manifestari artistice va continua si în anii urmatori.
În lucrarea sa prof.R.Stoicanescu scria : “Anul 1936 ar putea marca sfârsitul primei perioade de creatie din activitatea compozitorului Eugen Cuteanu, ce cuprinde un însemnat numar de lucrari vocale, instrumentale, lieduri si piese pentru vioara si pian.
De la începutul carierei sale compozitorul se simte atras de bogatia si varietatea melosului popular, întrevede în acesta un izvor proaspat si nesecat, ce ofera posibilitatea înoirii limbajului muzical, de a crea folosindu-se de el, un grai nou, viu, cu trasaturi specifice. Abia în a doua etapa creatoare, Eugen Cuteanu va depasi stadiul prelucrarii citatului folcloric renuntând la acesta si compunând în spirit popular teme pentru lucrarile sale camerale, simfonice si concertante. Se profileaza o melodie autentica, mai profunda, corespunzând totodata exigentelor unui limbaj contemporan….Pornind de la elemente melodice si ritmice de provenienta folclorica, compozitorul a elaborat lucrari care dau dovada unui mare rafinament, cu efecte emotive, generoase, strabatute de o puternica vibratie interioara. Lucrarile sale au un stil propriu, un melos distinct, o armonie si o polifonie de esenta modala si o ritmica izvorâta din practica folclorica.”
Activitatea creatoare a compozitorului Cuteanu s-a concretizat în numeroase lucrari de o certa valoare artistica. Amintesc :
Suita I Româneasca, care deschide sirul lucrarilor orchestrale ale lui Cuteanu, prezentata publicului în 1934 de dirijorii Ionel Perlea, respectiv Theodor Rogalski.
Aceasta lucrare a fost deosebit de bine primita de critica muzicala si de publicul auditor.
Suita II Rustica, compusa în 1948 este prezentata în prima auditie de dirijorul Mircea Popa. Lucrarea este bazata pe folosirea unor intonatii populare românesti cu armonii modale specifice, într-o maniera proprie.
Suita III, compusa în 1954, este executata în prima auditie de orchestra simfonica a Radioteleviziunii, sub conducerea maestrului Constantin Bobescu si marcheaza un moment de rascruce în activitatea componistica a lui Cuteanu, temele acestei suite fiind teme proprii, create într-un magnific spirit popular.
Poemul eroic “Sarmisegetuza” ocupa un loc deosebit printre creatiile compozitorului, lucrare inspirata din lupta poporului nostru pentru libertate si apararea pamântului stramosesc. Aceasta lucrare reprezentativa, terminata în 1959 a fost prezentata în prima auditie de orchestra filarmonicii de stat “Banatul” din Timisoara sub bagheta dirijorului Mircea Popa.
Concertul pentru vioara si orchestra, o lucrare ce se bazeaza pe un material tematic, cu un pronuntat caracter românesc, ce ne aminteste de intonatiile cântecelor si jocurilor din Ardeal si Banat. Prima auditie a lucrarii a avut loc la Arad în 1957. Lucrarea s-a bucurat de un real succes cu aportul stralucit al solistului Ştefan Ruha. Mai târziu concertul a fost interpretat la Moscova si la Berlin.
Concertul pentru viola si orchestra, una din creatiile de maturitate, lucrare de o inspiratie melodica deosebita, scrisa în 1964 a fost prezentata în prima auditie la Timisoara în anul urmator, în interpretarea lui Iosif Kocsis, concert-maistrul de atunci al filarmonicii timisorene.
Desigur, am amintit aici doar câteva din creatiile sale. Paleta sa artistica este mult mai larga cuprinzând nu doar muzica simfonica, muzica de camera, muzica vocal simfonica ci si muzica vocala si nu în ultimul rând muzica corala. As dori sa amintesc aici lucrarile : “Satul meu”, “10 cântece pentru copii”, “Veni mândra primavara”, “Indeamna murgule” si “De când badea”, lucrare scrisa pe versurile lui Gh.Pavelescu.
Dupa cum subliniaza si titlurile, aceste compozitii cu o puternica tenta folclorica dovedesc înca o data preocuparile lui E.Cuteanu de valorificare a cântecului popular, de a sublinia traditiile poporului român.
Paralel cu activitatea sa componistica si didactica , Eugen Cuteanu si-a desfasurat si activitatea de interpret, mai ales în cadrul cvartetului de coarde “Eugen Cuteanu” înfiintat la Timisoara în 1941 si pe care l-a condus cu succes pâna în anul 1950.
Între anii 1950 – 1968 Eugen Cuteanu este secretar al Uniunii compozitorilor, filiala Timisoara, desfasutând o activitate prodigioasa ce implica nenumarate responsabilitati.
Întreaga lui activitate s-a axat pe daruire. Daruirea de sine, pentru muzica româneasca, neuitând nici o clipa sa contribuie cu toate cunostintele si experientele sale de pedagog la formarea tinerilor, sa promoveze necontenit o muzica de o înalta clasa artistica. În acest context, amintesc “Metoda de vioara” de Eugen Cuteanu, lucrare didactica aparuta în 1955. Contributia autorului consta mai ales în largirea si diversificarea procedeelor metodice proprii.
Am evitat, pe cât posibil, sa ma folosesc de diverse citate, aprecieri la adresa compozitorului si pedagogului Eugen Cuteanu. Meritele sale, pentru muzica sa aparte, inconfundabila, au fost recunoscute, la vremea lor, prin distinctii ce nu le voi aminti aici, considerând ca ceea ce poate fi cu adevarat important, este promovarea acestei muzici românesti.
Eugen Cuteanu s-a stins din viata în dimineata zilei de 18 martie 1968, dar muzica lui trebuie sa ramâna vie în inimile noastre si cu atât mai mult trebuie sa transmitem mai departe ceea ce a reusit sa redea prin muzica compozitorul, firea neamului sau. El nu a uitat nici o clipa îndemnul prietenului sau, compozitorul Sabin Dragoi ce facea adesea un apel fierbinte catre toti compozitorii pentru a scrie româneste. Aici este izvorul originalitatii si personalitatii artistice de creator.
Slujind cu credinta si devotament muzica româneasca, din anul 1929, E.Cuteanu va desfasura la Timisoara pâna la sfârsitul zilelor sale, o neobosita activitate pedagogica, ridicând prestigiul învatamântului muzical banatean.

Eugen Cuteanu - concert vioara si orchestra

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

Saxofon Romantico - Sensual y Elegante Instrumental - Las Mejores Canciones Romanticas en Saxofon

TEATRU/FILM

Constantin Cotimanis, actor român

Biografie

Constantin Bebe Cotimanis (n. 18 februarie 1955) este un actor român. A jucat în filme ca Paranoia 1.0 (2004), Asfalt Tango (1996) sau Epicenter (2000).^[1] A interpretat rolul lui „Grigore Varlam”, un interlop foarte bogat, din serialul Lacrimi de iubire, 2005-2006. A făcut parte și din juriul emisiunii „Românii au talent”.

Filmografie

·         Misterele Bucureștilor (1983)

·         Hotel de lux (1992)

·         Asfalt Tango (1995)

·         Babe - cel mai curajos porc din lume (1996) - Arthur Hoggett (voce, versiunea română)

·         Triunghiul morții (1999)

·         Amen. (2002) - Pruffer

·         Zbor deasupra unui cuib de curci (2003) - Nea Fănică

·         Magnatul (2004) - Ion Velicu

·         Paranoia 1.0 (2004) - Detectivul Polanski

·         „15” (2005) - deputatul Coriolan Drăgoescu

·         Lacrimi de iubire (2005) - Grigore Varlam

·         Happy End (2006) - Manole Costea, fratele senatorului

·         Daria, iubirea mea (2006) - Nicky Nae Novac

·         Doctori de mame (2008) - Doctor

·         State de România (2009) - Marcel Florentin Popeanga

·         O nouă viață (2014) - Traian Minea

Actriţa Mihaela Mitrache: "Filantropica", "Excursia", "Moartea unui artist"

Biografie

Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Activitate

Teatru

Teatrul Național din București ·         Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004 ·         Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002 ·         Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 ·         Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001 ·         Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 ·         Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998 ·         Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998 Teatrul Ion Creangă din București ·         Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu ·         Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu ·         Oana - „Terra II" de Tudor Popescu ·         Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu ·         Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens ·         Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand ·         Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco ·         Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu ·         Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec ·         Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz

Teatrul Alexandru Davila din Pitești ·         Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu ·         Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare ·         Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu ·         Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu ·         Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz ·         Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian ·         Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale ·         Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu ·         Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni ·         Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee ·         Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac ·         Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu ·         Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu ·         Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu ·         Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

Film

Filme românești ·         „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982 ·         Pădurea de fagi (1987) ·         „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989 ·         „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992 ·         „Excursia", regia Mircea Moldovan ·         „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002

Coproducții româno-israeliene ·         „Vremea singurătății", regia Peter Vogel ·         „Baby-sitter", regia Ali Nasser ·         „Milky way",   regia Ali Nasser

Televiziune

·         "Don Juan și dragostea pentru geometrie" de Max Friesh, regia Eugen Todoran

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

GÂNDURI PESTE TIMP 

SFATURI UTILE 18 Februarie

Zmeură şi trandafiri pentru îmbunătăţirea vederii

Vederea este un simţ extrem de important pentru noi toţi, însă de cele mai multe ori nu ne îngrijim de sănătatea lui. Trebuie să ne protejăm ochii într-un mod corect! Deşi există foarte multe tratamente, care promit să facă minuni, acestea ajung să ne facă mai mult rău decât bine.

Așadar, dacă îţi doreşti să eviţi medicamentele şi operaţia de cataractă, îţi recomandăm acest amestec natural!

Pentru a te bucura de o vedere excelentă, trebuie să consumi zilnic Vitamina A. Îţi recomandăm afinele, deoarece întăresc vasele de sânge şi protejează retina.

Iată cum se prepară:

Ingrediente:

• 4 ceşti de apă fiartă

• 4 linguriţe de frunze de zmeură

• 1 ceaşcă de petale de trandafiri 

Preparare şi utilizare:

Lasă ingredientele să stea câteva minute, în apă fiartă, după care pune la răcit. Strecoară apoi amestecul şi spală-ţi bine ochii cu ajutorul lui. Acest tratament nu numai că va îmbunătăţi vederea, ci şi sănătatea oculară.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Leon cel Mare, episcopul Romei; Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei 

Sf Ier Leon cel Mare, episcopul Romei

390 d.Hr., Toscana, Italia – d. 11 noiembrie 461 d.Hr. , Roma, Imperiul Roman de Apus), cunoscut ca Leon cel Mare, a fost papă al Romei în perioada 440-461. A clarificat numeroase chestiuni teologice. Este socotit unul dintre Părinții Bisericii, venerat ca sfânt în Biserica Latină și în Biserica Greacă.

Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

    Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

După această înștiințare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile și milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat ușurarea cea desăvârșită.

Acest mare arhiereu și păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinerețe a fost crescut în învățătura cărții, întru înțelepciunea cea din afară și în faptele cele bune creștinești. Alegând duhovniceasca viață mai mult decât cea mirenească, mai întâi a fost arhidiacon la papă Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înțelepciune și curăție, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei și păștea bine cuvântătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punându-și sufletul său pentru dânsele.

Când Atila, stăpânitorul hunilor și tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe țări, a mers și asupra Italiei, vrând să o pustiiască cu foc și sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire și cu lacrimi, cerând de la El apărare și chemând în ajutor pe Sfinții marii Apostoli Petru și Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Și vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândețe și cu smerenie, minunându-se de arhierească să îmbrăcăminte și înspăimîntându-se de cinstitași sfânta lui față. Deci a făcut toate după dorirea lui și s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

Boierii și voievozii lui Atila, mirându-se de neobișnuita și grabnica lui schimbare în blândețe, îl întrebau pe dânsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul și l-a ascultat și ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?”. Atila le-a răspuns: „N-ați văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbați, în chip de îngeri, pe Sfinții mari Apostoli Petru și Pavel, de amândouă părțile papei, iar în mâini ținând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoșat marele și plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuți, ci și celor văzuți vrăjmași. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea și chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimântă.

În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Eutihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, și Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de rușine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască și omenească, le amestecau într-una și cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunând al lor sobor în Efes, pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinței, cu nedreptate l-au judecat și l-au ucis și multă răutate făceau celor dreptcredincioși.

Atunci Sfântul Leon, papa, a arătat mare sârguință ca să îndrepteze și să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împărați, mai întâi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rânduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfântul și a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinților Părinți în număr de 630, pe vremea împărăției lui Marchian și a Pulheriei, contra lui Eutihie și Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire și o lucrare și o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputință că prea sfințitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului și pentru neputințele bătrâneții, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie și Luchentie și pe presbiterii Bonifacie și Vasilie.

Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii și îndoire multă, atunci, după porunca Sfinților Părinți, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfânt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfântul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povestește că a îndreptat-o chiar Sfântul și marele Apostol Petru, de care lucru adeverește Sfântul Sofronie al Ierusalimului, scriind așa: „Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunând: „Când am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales și îmbunătățit. Vorbind cu dânsul, mi-a spus de prea sfințitul și fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei”.

Scriind Sfântul Leon epistola către Sfântul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Eutihie și Nestorie, a pus-o pe mormântul mai marelui Apostol Petru și cu rugăciuni și cu privegheri și cu postiri se ruga lui, zicându-i: „De am greșit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ți s-a încredințat apostolia, mântuiește-mă”. După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe când se ruga, și i-a zis: „Am citit și am îndreptat”. Apoi, luând Leon epistola sa de pe mormântul fericitului Apostol Petru, a deschis-o și a aflat-o îndreptată de apostoleasca mână.

Acea epistolă a Sfântului papă Leon, când s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toți Sfinții Părinți au strigat: „Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăiește”. Sfântul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, rușinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci și după aceea, epistola aceea ce întărea credința și astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinții Părinți, precum și la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea, era și iubit Sfântul Leon și după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinții înaintea lui Dumnezeu.

De acest lucru, același sfânt, Sofronie povestește: „Sfântul Teodor, episcopul cetății Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: „Când eram postelnic la Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfințită cuviință și luminat, care mi-a zis: „Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul”. Iar eu i-am zis: „Cine ești tu, stăpâne? Cum voi spune de tine?”. El mi-a răspuns: „Eu sunt Leon, papă al Romei”. Și, intrând eu am spus Sfântului Evloghie, zicând: „Prea sfințitul și prea fericitul papă Leon, întâiul șezător al scaunului Romei, voiește să intre la tine”. Auzind de aceasta patriarhul Evloghie și sculându-se, degrabă a ieșit în întâmpinarea lui, și, făcând rugăciune, s-au sărutat și au șezut.

Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfântului Evloghie, patriarhul: „Știi pentru ce am venit la voi?”. El a răspuns: „Ba nu”. Leon i-a zis: „Am venit să vă mulțumesc că bine și cu vitejie sufletească ați răspuns la epistola mea, astupând cu dânsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgânescului eres al lui Nestorie și Eutihie. Să știi, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală și sârguință, ci și marelui Apostol Petru, care a citit și a îndreptat epistola mea. Iar mai întâi de toți se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci și de două ori și de trei ori că, adunându-se, au vorbit despre aceea între dânșii și am spus vedenia aceasta Sfântului Evloghie. El a lăcrimat și, ridicându-și mâinile spre cer, a dat mulțumire lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău și cu rugăciunile robilor Tăi, Petru și Leon, acea puțină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate”.

Vedenia aceasta a fost după mulți ani de la moartea lui Leon. Sfântul Evloghie a viețuit mai pe urmă, pe vremea împărăției lui Iraclie. Iar Sfântul Leon s-a sfârșit mai înainte de el, pe vremea împărăției celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfințitul Leon la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, s-a încredințat pentru iertarea neputințelor sale cele omenești. A petrecut 40 de zile lângă mormântul Sfântului Apostol Petru în rugăciune și în post, rugând pe Sfântul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el și să-i ierte greșelile lui. După sfârșitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfântul Apostol Petru și i-a zis: „M-am rugat pentru tine și iertate îți sunt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine și legiuit, sau nu”.

După această înștiințare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile și milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat ușurarea cea desăvârșită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieșire, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinții cei mai dinainte, mari ierarhi și învățători, stând cu dânșii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit și închinat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

    Viața Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei

După această înștiințare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile și milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat ușurarea cea desăvârșită.

Acest mare arhiereu și păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinerețe a fost crescut în învățătura cărții, întru înțelepciunea cea din afară și în faptele cele bune creștinești. Alegând duhovniceasca viață mai mult decât cea mirenească, mai întâi a fost arhidiacon la papă Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înțelepciune și curăție, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei și păștea bine cuvântătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punându-și sufletul său pentru dânsele.

Când Atila, stăpânitorul hunilor și tiranul cel cumplit, care se numea „biciul lui Dumnezeu”, biruind multe țări, a mers și asupra Italiei, vrând să o pustiiască cu foc și sabie, papa Leon, văzând că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire și cu lacrimi, cerând de la El apărare și chemând în ajutor pe Sfinții marii Apostoli Petru și Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Și vorbind către dânsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blândețe și cu smerenie, minunându-se de arhierească să îmbrăcăminte și înspăimîntându-se de cinstitași sfânta lui față. Deci a făcut toate după dorirea lui și s-a dus din hotarele Italiei la locul său.

Boierii și voievozii lui Atila, mirându-se de neobișnuita și grabnica lui schimbare în blândețe, îl întrebau pe dânsul: „Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dânsul și l-a ascultat și ca un biruit a fugit, lăsând atâta pradă în pământul Italiei?”. Atila le-a răspuns: „N-ați văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbați, în chip de îngeri, pe Sfinții mari Apostoli Petru și Pavel, de amândouă părțile papei, iar în mâini ținând săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu”. Astfel, era înfricoșat marele și plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuți, ci și celor văzuți vrăjmași. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dânsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea și chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimântă.

În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Eutihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, și Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de rușine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască și omenească, le amestecau într-una și cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunând al lor sobor în Efes, pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinței, cu nedreptate l-au judecat și l-au ucis și multă răutate făceau celor dreptcredincioși.

Atunci Sfântul Leon, papa, a arătat mare sârguință ca să îndrepteze și să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împărați, mai întâi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rânduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfântul și a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinților Părinți în număr de 630, pe vremea împărăției lui Marchian și a Pulheriei, contra lui Eutihie și Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire și o lucrare și o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputință că prea sfințitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului și pentru neputințele bătrâneții, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie și Luchentie și pe presbiterii Bonifacie și Vasilie.

Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii și îndoire multă, atunci, după porunca Sfinților Părinți, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfânt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfântul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povestește că a îndreptat-o chiar Sfântul și marele Apostol Petru, de care lucru adeverește Sfântul Sofronie al Ierusalimului, scriind așa: „Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunând: „Când am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales și îmbunătățit. Vorbind cu dânsul, mi-a spus de prea sfințitul și fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei”.

Scriind Sfântul Leon epistola către Sfântul Flavian, episcopul Constantinopolului, împotriva rău-credinciosului Eutihie și Nestorie, a pus-o pe mormântul mai marelui Apostol Petru și cu rugăciuni și cu privegheri și cu postiri se ruga lui, zicându-i: „De am greșit întru ceva ca un om, tu, căruia de la Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ți s-a încredințat apostolia, mântuiește-mă”. După 40 de zile i s-a arătat apostolul, pe când se ruga, și i-a zis: „Am citit și am îndreptat”. Apoi, luând Leon epistola sa de pe mormântul fericitului Apostol Petru, a deschis-o și a aflat-o îndreptată de apostoleasca mână.

Acea epistolă a Sfântului papă Leon, când s-a citit la cel de-al patrulea sinod, toți Sfinții Părinți au strigat: „Petru, Apostolul, prin gura lui Leon grăiește”. Sfântul sinod s-a întărit prin acea scrisoare a Sfântului Leon, rușinând pe eretici. Dar nu numai atunci, ci și după aceea, epistola aceea ce întărea credința și astupa gurile eretice, în mare cinste era la Sfinții Părinți, precum și la fericitul Evloghie, patriarhul Alexandriei, cel sus pomenit, care răspundea ereticilor, celor ce o huleau, împotrivindu-se cu tărie pentru dânsa. De aceea, era și iubit Sfântul Leon și după ce se dusese din cele de aici, fiind cu sfinții înaintea lui Dumnezeu.

De acest lucru, același sfânt, Sofronie povestește: „Sfântul Teodor, episcopul cetății Darnia, din Likia, ne-a spus nouă: „Când eram postelnic la Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei, am văzut în vis un bărbat cu sfințită cuviință și luminat, care mi-a zis: „Să spui pentru mine lui Evloghie patriarhul”. Iar eu i-am zis: „Cine ești tu, stăpâne? Cum voi spune de tine?”. El mi-a răspuns: „Eu sunt Leon, papă al Romei”. Și, intrând eu am spus Sfântului Evloghie, zicând: „Prea sfințitul și prea fericitul papă Leon, întâiul șezător al scaunului Romei, voiește să intre la tine”. Auzind de aceasta patriarhul Evloghie și sculându-se, degrabă a ieșit în întâmpinarea lui, și, făcând rugăciune, s-au sărutat și au șezut.

Atunci dumnezeiescul Leon a zis Sfântului Evloghie, patriarhul: „Știi pentru ce am venit la voi?”. El a răspuns: „Ba nu”. Leon i-a zis: „Am venit să vă mulțumesc că bine și cu vitejie sufletească ați răspuns la epistola mea, astupând cu dânsa gura ereticilor. Această epistolă am scris-o fratelui meu Flavian, patriarhul Constantinopolului, pentru mustrarea păgânescului eres al lui Nestorie și Eutihie. Să știi, frate, că nu numai mie mi se cuvine laudă pentru dumnezeiasca osteneală și sârguință, ci și marelui Apostol Petru, care a citit și a îndreptat epistola mea. Iar mai întâi de toți se cuvine laudă Adevărului celui propovăduit de noi, care este Hristos, Dumnezeul nostru. Acestea, zice episcopul Teodor, le-am văzut nu numai o dată, ci și de două ori și de trei ori că, adunându-se, au vorbit despre aceea între dânșii și am spus vedenia aceasta Sfântului Evloghie. El a lăcrimat și, ridicându-și mâinile spre cer, a dat mulțumire lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Stăpâne, Hristoase, Dumnezeul nostru, că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, ca să fiu propovăduitorul adevărului Tău și cu rugăciunile robilor Tăi, Petru și Leon, acea puțină îndrăzneală a noastră, ca pe cei doi bani ai văduvei, a voit s-o pomenească negrăita Ta bunătate”.

Vedenia aceasta a fost după mulți ani de la moartea lui Leon. Sfântul Evloghie a viețuit mai pe urmă, pe vremea împărăției lui Iraclie. Iar Sfântul Leon s-a sfârșit mai înainte de el, pe vremea împărăției celui de un nume cu sine, împăratul Leon cel Mare. Sosind prea sfințitul Leon la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, s-a încredințat pentru iertarea neputințelor sale cele omenești. A petrecut 40 de zile lângă mormântul Sfântului Apostol Petru în rugăciune și în post, rugând pe Sfântul Apostol să se roage lui Dumnezeu pentru el și să-i ierte greșelile lui. După sfârșitul celor 40 de zile i s-a arătat Sfântul Apostol Petru și i-a zis: „M-am rugat pentru tine și iertate îți sunt păcatele, afară de hirotonii, pentru că de acelea vei fi întrebat, de ai hirotonisit pe cineva bine și legiuit, sau nu”.

După această înștiințare, Sfântul Leon a îndesit rugăciunile sale, postirile și milosteniile, strigând în zdrobirea inimii până ce a luat ușurarea cea desăvârșită. Astfel, mai înainte pregătindu-se precum i se cădea spre ieșire, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la sfinții cei mai dinainte, mari ierarhi și învățători, stând cu dânșii înaintea scaunului lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit și închinat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei

Ev. Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie canaaneancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Ap. II Corinteni 6, 16-18; 7, 1

Fraților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.

Predica Parintelui Cleopa la Duminica a XVII-a dupa Rusalii

O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28)

Iubiti credinciosi,

Credinta cea mare si staruitoare a femeii cananeence a fost aratata si laudata nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascal al Bisericii lui Hristos, ci de Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, stiutorul inimilor omenesti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El lauda in fata poporului credinta cea mare a femeii cananeence. O, intelepciune fara de margini a Mintuitorului! O, adincul indurarilor Lui! Vine o femeie pagina, necajita si straina tocmai din Fenicia Siriei - dupa cum arata dumnezeiescul evanghelist Marcu - si il roaga pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii sa alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu stia cine este Hristos. Auzise si ea de la alti credinciosi iudei, ca Iisus Hristos este din neamul lui David, imparatul si proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le facea in poporul lui Israel si credea cu toata taria inimii sale ca va face Hristos mila si cu dinsa. Aceasta femeie straina de poporul ales, vazind multimea ce urma pe Mintuitorul, nu indrazneste sa se apropie prea mult de El, ci de departe striga: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se chinuieste de diavol! (Matei 15, 22).

Trei ginduri mari stapineau mintea si inima ei. Intii, credinta tare catre Dumnezeu; al doilea, nadejdea ei fara de indoiala ca Domnul o va asculta si-i va implini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinta fiicei sale. Pe toate aceste trei ginduri le-a scos la lumina din inima sa, cind a zis: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerind mila de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rau se chinuieste de diavolul! Adica: "Doamne, daca miluiesti pe fiica mea, pe mine ma miluiesti. Aceasta este durerea inimii mele si pentru aceasta strig catre Tine, sa faci mila cu fiica mea si sa izgonesti duhul cel rau din ea, care o chinuieste cumplit".

Auzind si ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fara indoiala, ca si pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toata strigarea ei din inima, Mintuitorul nu i-a raspuns un cuvint (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui mila de ea si de fiica ei? Oare n-a venit El sa caute si sa mintuiasca pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tacea la strigarea indureratei mame si nu raspundea nici un cuvint? Iata de ce tacea: ca sa scoata la lumina un lucru mare, care era in sufletul acelei femei necajite si straine, adica credinta ei statornica si mare in Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mintuitorului, auzind strigarea ei, li s-a facut mila de ea si L-au rugat pe Domnul, zicind: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra...

Dar Mintuitorul, ca si cind n-ar fi bagat de seama nici strigarea ei si nici rugamintile sfintilor Sai ucenici, raspunde negativ, zicind: Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mintuitorului, biata mama indurerata, nu se deznadajduieste de mila Lui, ci vine si se inchina cu si mai mare smerenie inaintea Mintuitorului, zicind: Doamne, ajuta-ma! (Matei 15, 25). Adica: "Doamne, nu ma lasa, ca singura mea nadejde numai spre mila si puterea Ta fara de margini mi-am pus si cred ca vei face mila si cu mine, cea straina si nevrednica de indurarea Ta. Caci numai Tu stii cu adevarat durerile inimii mele!"

Dar si dupa aceasta staruinta din inima, biata femeie este respinsa de Mintuitorul care zice: "Nu este bine a lua piinea fiilor si a o arunca la ciini" (Matei 15, 26). Prin ciini intelegem aici pe pagini, pentru viata lor necurata si pentru inchinarea lor la idoli, iar pe iudei ii numeste fiii lui Avraam. Piinea inseamna facerile de bine facute de Mintuitorul. Dar ce face indurerata mama, auzind ca este socotita in rindul ciinilor? Oare se supara? Oare huleste? Oare se deznadajduieste de mila si de ajutorul ce-l asteapta de la Preabunul nostru Mintuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereste foarte in inima sa si se socoteste cu adevarat in rindul ciinilor, avind in continuare nadejdea unui ciine catre stapinul sau, ca pina la urma ii va arunca si ei o faramitura de piine, adica nu o va lasa nemiluita cu totul. Apoi, in marea smerenie a inimii sale, indrazneste a zice catre Mintuitorul: Da, Doamne (adica sint ciine), dar si ciinii maninca din farimiturile care cad de la masa stapinilor lor (Matei 15, 27).

Vedeti, fratilor, credinta cea tare si fara indoiala a acestei necajite mame? Vedeti smerenia inimii ei? Este alungata ca un ciine, dar nu se deznadajduieste de cererea ei si crede cu mare tarie, ca pina la urma va capata o farimitura din piinea indurarilor lui Dumnezeu si Stapinului ei. Vedeti ca smerenia si credinta acestei femei pagine este mai mare decit a multor crestini din zilele noastre. Care dintre credinciosii nostri se mai roaga lui Dumnezeu cu credinta, cu smerenia si cu staruinta acestei femei cananeence? Nu se supara, vazindu-se asemanata cu ciinele, si asteapta sa fie miluita, macar ca un ciine. Iar Preamilostivul nostru Mintuitor, vazind smerenia si credinta ei cea mare si statornica, ca un Atotstiutor al inimilor, vazind inima ei de mama indurerata pentru suferinta fiicei sale, vazind ca acest suflet necajit nu si-a pierdut credinta si nadejdea in mila Lui, ii raspunde: O, femeie, mare este credinta ta! Faca-se tie precum voiesti! Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Ati auzit de minunile credintei celei tari si statornice ale femeii cananeence? Ati vazut ca mila si indurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tamaduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinta mamei sale, iar credinta ei cea statornica si staruitoare a laudat-o, zicind: O, femeie, mare este credinta ta!

Sa ne punem o intrebare: prin ce mijloace a ajuns aceasta femeie la o credinta atit de mare si statornica? Cum a ajuns ea sa cunoasca pe Mintuitorul, deoarece nici o revelatie nu a avut, nici Sfinta Scriptura nu o citise spre a fi invatat credinta cea dreapta in Dumnezeu? Femeia cananeeanca a primit credinta in Dumnezeu prin auz. Ca desi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfinta Scriptura nu o cunostea, dar auzind ea de la multi oameni despre minunile cele preaslavite ale Domnului, a crezut cu tarie in inima ei ca acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru indreptarea si mintuirea oamenilor si ca va face mila si cu fiica sa cea chinuita de duhul cel rau.

Apostolul Pavel ne-a invatat, zicind: Credinta vine prin auz, iar auzul din cuvintul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iata cit de mare adevar arata aceste cuvinte ale Sfintului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeanca si a crezut cu tarie in inima sa, si prin credinta ei cea mare si statornica a dobindit cele ce dorea; adica vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mintuitorul a tacut la strigarea ei cea dintii, si apoi inca de doua ori a fost respinsa, la cererea sa, ca sa se vada prea luminat credinta ei cea mare si statornica.

Alta pricina pentru care Iisus Hristos nu a tamaduit indata pe fiica cananeencei, a fost si aceasta ca sa arate evreilor cita credinta staruitoare are o femeie pagina si cita impietrire si necredinta aveau carturarii, arhiereii si fariseii, care nu numai ca nu credeau in El, dar cautau in tot chipul sa-L piarda (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiti credinciosi,

Multi dintre sfintii si alesii lui Dumnezeu au aratat marea si statornica credinta in El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfintii prooroci, dumnezeiestii Apostoli si toti mucenicii care L-au marturisit si si-au pus sufletul pentru El. Unii dintre acestia au fost calauziti direct de Dumnezeu, iar cei mai multi de Sfinta Scriptura, care i-a condus la cunoasterea si credinta in Dumnezeu, caci prin citirea Sfintei Scripturi se naste credinta in Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 s.a.)

Iata in Evanghelia de astazi o femeie pacatoasa, straina de neamul lui Israel, de credinta cea adevarata si de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atita tarie in Mintuitorul si in puterea minunilor Lui, incit este vrednica de lauda si de mila Preabunului Dumnezeu. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotstiutor, a aratat mai inainte ca multi din pagini vor ajunge la cunostinta de Dumnezeu si la credinta cea dreapta in El, zicind: Si vor veni de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi si vor sedea la masa intru Imparatia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina ca aceasta femeie cananeeanca a alergat cu atita sirguinta in urma Domnului si a cerut cu atita staruinta ajutorul si mila Lui in nevoia ei? Negresit ca era o mama necajita si indurerata cu inima, din cauza suferintei celei mari a fiicei sale care era rau chinuita de diavol. Oricine isi poate inchipui cita durere si mihnire avea biata mama, cind vedea pe fiica sa de atitea ori cazind jos, racnind, lovindu-se cu capul de pamint, scrisnind din dinti si tremurind cu tot trupul cind duhul cel rau o chinuia. Numai acela isi poate da seama de acest lucru, care a vazut pe viu pe un om indracit, cind il apuca duhul cel rau si il munceste.

Orice om cu suflet bun si o inima miloasa, compatimeste pe asemenea oameni care, prin ingaduinta lui Dumnezeu, sau din cauza pacatelor parintilor sint stapiniti de diavoli, cu atit mai mult o mama buna, cind vede in asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru ca nimic in lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevarate. Pentru a va da seama de acest lucru, in cele ce urmeaza vom arata din nou citeva infatisari ale credintei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta buna principala care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stapinite de diavolul din Evanghelia de astazi? A fost credinta cea tare si puternica a mamei sale. Credinta ei in Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastra, ca a multor crestini de azi. Credinta ei statornica, vie, neindoielnica in Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Inca nici n-a fost nevoie s-o aduca inaintea Domnului. Prin credinta mamei i-a vindecat Mintuitorul fiica de la distanta, in clipa cind a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28).

Credinta tare nu este legata de loc si de timp. Ea vindeca, iarta, izbaveste de primejdii, inviaza din morti, indiferent de loc, de virsta si de distanta. Noi ne rugam in biserica pentru credinciosi si ei primesc ajutor, sanatate si cele de folos, acasa, pe cale, la locul lor de munca. Sa ne intarim prin credinta din exemplul acestei mame din Evanghelie. Sa alungam indoiala in credinta, nepasarea, nesimtirea si impietrirea inimii noastre si necredinta care bintuie peste lume, ca de nu vom avea credinta dreapta, statornica si puternica in Hristos ca aceasta femeie, nu ne vom putea mintui.

Credinta vine din auz, spune Sfintul Apostol Pavel, adica auzirea cuvintului lui Dumnezeu. Numai ca cei care seamana cuvintul vietii si invata poruncile Sfintei Evanghelii trebuie sa fie preoti ortodocsi si sa aiba viata crestina exemplara. Credinta se intareste mai ales prin sfinta rugaciune, prin post si milostenie, prin spovedanie regulata si prin Sfinta Impartasanie.

Femeia cananeeanca avea si credinta tare, dar si rugaciune staruitoare, caci mereu striga in urma lui Hristos: "Doamne, ajuta-mi si vindeca pe fiica mea!" Nu se descuraja, desi Domnul o trecea cu vederea; nu slabea in credinta, nici nu cirtea ca este asemanata cu ciinii, nici nu inceta a se ruga si a striga in urma Lui: "Doamne, ajuta-mi! Doamne, miluieste pe fiica mea, ca rau este chinuita de diavolul!" Asa si noi sa ne rugam lui Dumnezeu: "Doamne, miluieste sufletul meu, ca este chinuit de diavolul mindriei, de duhul desfrinarii, de patima miniei, a lacomiei si a trindaviei! Doamne, scapa-ne de robia patimilor, de slabirea credintei, de indoiala gindurilor, de duhul necuratiei, de neinfrinarea limbii si de toate cursele vrajmasului diavol!"

Iubiti credinciosi,

Mare este puterea credintei in lume! Mare a fost credinta Maicii Domnului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Mucenici si a Cuviosilor Parinti! Mare a fost credinta parintilor, a mamelor care ne-au nascut si a inaintasilor nostri. Ei uneau credinta cu rugaciunea, cu postul, cu milostenia si smerenia. Acestea erau virtutile Sfintilor si ale parintilor nostri. Acestea erau si virtutile femeii din Evanghelia de astazi. Acestea trebuie sa fie cununa de margaritare care se cere sa impodobeasca pe crestinii nostri, inima noastra, casele noastre, copiii si viata noastra.

Credinta si rugaciunea cu lacrimi au facut cele mai mari minuni in Biserica lui Hristos si in viata crestinilor. Prin acestea se savirseste jertfa Sfintei Liturghii si cele sapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc si astazi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaste si la multe icoane din tara noastra. Prin acestea dobindim iertare de pacate si mintuire.

De aceea aveti datoria sa mergeti regulat la slujbele Bisericii, sa duceti in familie viata cit mai curata si sa va cresteti copiii in frica de Dumnezeu. Copiii lasati de capul lor, nedusi la biserica, nespovediti regulat si nehraniti cu rugaciunea si cuvintul lui Dumnezeu, ajung rai, betivi, desfrinati, necredinciosi si chiar ucigasi de oameni. Caci daca se departeaza de Dumnezeu, de biserica, de parinti, de rugaciune si de cele sfinte, patimile ii robesc si diavolii ii arunca in necredinta, in deznadejde si in osinda iadului.

Sa aveti grija de copii ca de lumina ochilor! Invatati-i, educati-i, mingiiati-i, duceti-i la biserica, hraniti-i cu Trupul lui Hristos si cu cuvintele Sfintei Evanghelii, caci vom da greu raspuns pentru ei. Sa cerem de la Iisus Hristos credinta femeii cananeence si izgonirea patimilor din inimile noastre. Sa invatam a ne ruga cu rugaciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajuta-ne sa ne mintuim si sa Te slavim in vecii vecilor!" Amin.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

CEZAR FLORIN OUATU

Cezar Florin Ouatu
Date personale
Născut	18 februarie 1980 (41 de ani)  Ploiești, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț cântăreț de operă pianist
Activitate
Alte nume	Cezar The Voice, Florin Cezar Ouatu
Studii	Conservatorio di Musica Giuseppe Verdi[*]
Gen muzical	Operă, pop-opera, jazz
Tipul de voce	contratenor[1]
Ani de activitate	2004-prezent
Case de discuri	HaHaHa Production, Cat Music
Colaborare cu	Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Vangelis
pian voce[*]
Modifică date / text

Cezar 2013

Cezar Florin Ouatu (n. 18 februarie 1980, Ploiești, România), cunoscut și ca Cezar The Voice sau Cezar, este un interpret român de operă, pop-opera și pianist. Este cunoscut datorită piesei „It's My Life”, cu care a câștigat Selecția Națională 2013 și cu care a participat la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia.^[2] Cezar, alături de soprana Angela Gheorghiu, va cânta la concertul pe care tenorul italian Andrea Bocelli îl va susține pe 25 mai, la Romexpo.^[3] În 2011, a acordat un interviu amplu pentru numărul prestigioasei reviste lunare de specialitate, “Das Opernglas”.^[4] A apărut de asemenea și pe coperta acesteia.^[5][6]

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Eurovision 2013
• 2Note
• 3Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut într-o familie de muzicieni, fiind fiul flautistului Florin Ouatu, de la Filarmonica din Ploiești și fost profesor la Universitatea Mozarteum din Salzburg, Austria. La doar 6 ani a învățat să cânte la pian, urmând un profil artistic. A absolvit Liceul Muzical „Carmen Sylva” din Ploiești; în 2004 a absolvit cu notă maximă secția de canto clasic a Conservatorului „Giuseppe Verdi” din Milano unde fusese admis în 2001. A studiat de asemenea și muzică barocă. A debutat ca interpret profesionist pe scena Teatrului „La Fenice” din Veneția, a cântat pe cele mai importante scene din lume^{[necesită citare]} și a obținut numeroase distincții la concursuri de canto în orașe precum Barcelona, Dresda, Milano și în țări precum Monaco și San Marino. A cântat la opere prestigioase precum cele din Lausanne, Barcelona, Potsdam ș.a.^[7][8][9]

Eurovision 2013[modificare | modificare sursă]

Cezar la Eurovision 2013

În decembrie 2012, el a abordat stilul muzical pop-opera, care combină opera cu genul muzical pop. După cum relatează el însuși în ediția online a Ziarului Prahova,^[10] Cristian Faur l-a îndemnat să cânte piesa „It's My Life”:

„Acum două săptămâni am primit un mesaj pe Facebook de la Cristian Faur - compozitorul si textierul piesei „It’s My Life” - care mi-a spus că m-a ales pe mine să interpretez o melodie de-a sa. Am ascultat piesa, mi-a plăcut și am spus: „De ce nu ?” - pentru că eu sunt foarte pasionat de orice gen de muzică.”

A trecut cu ușurință de preselecții și de semifinalele Selecției Naționale 2013, ajungând în finală. În ultimul act al selecției, el a intrat cu numărul 7 în concurs. A obținut în total 20 de puncte (8 din votul juriului și 12 din televot) și s-a clasat pe primul loc, devenind reprezentantul României la Concursul Muzical Eurovision 2013 organizat la Malmö, Suedia. A reușit să obțină locul 5 în semifinală, iar în marea finală, Cezar a terminat pe locul 13^[11].

Cezar Ouatu - Amar pelos dois | Finala Eurovision România 2018

Cezar Ouatu - For everyone (Eurovision România 2022 – video)

Cezar Ouatu - Painful Love (Official HD Video)

0:27 / 3:49

Cezar - Rise Like a Phoenix (Finala Eurovision România 2016)