MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 21 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente,  Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, POEZIE, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, GÂNDURI PESTE TIMP.

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·       1411 - Teologul reformator ceh Jan Hus este excomunicat de Papa Grigore al XII-lea, dupa ce a luat pozitie impotriva Indulgentelor papale.

Jan Hus – foto: ro.wikipedia.org

Jan Hus (1369 – 6 iulie 1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare.

·      1431 - A începe procesul Ioanei d’Arc, eroina nationala a francezilor..

Ioana d’Arc în capela regelui Carol al VII-lea. (pictură de Dominique Ingres, 1854) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioana d’Arc (Ioana de Arc, Fecioara din Orleans; în franceză: Jeanne d’Arc; n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi Fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).

Ioana d’Arc – “Arderea pe rug”. (Anton Hermann Stilke, 1843) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 24 mai (1430), este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marché din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

·         1440 – Se constituie Confederația Prusaca. A fost o organizație formată la Kwidzyn de un grup de 53 de nobili și clerici și 19 orașe din Prusia. În 1454, liderul Confederației, Johannes von Baysen (Jan Bażyński), a cerut în mod oficial regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei, ca Prusia sa fie încorporată în Regatul Poloniei. A urmat ”Razboiul de treisprezece ani”, încheiat cu înfrângerea Cavalerilor Teutoni în 1466 și a doua Pace de la Thorn. Ordinul Teutonic a pierdut controlul in vestul Prusiei, iar Prusia, a devenit o provincie a Poloniei, cu unele drepturi de autonomie locala.

·       1543 – Bătălia de Wayna Daga. In Etiopia, o armata formata din etiopieni și portughezi a învins o armată a otomanilor din Somalia, condusă de imamul Ahmad ibn al Ghazi Ibrihim. Potrivit tradiției, Ahmad a fost ucis de un mușchetar portughez, iar după ce soldații imamul a aflat de moartea lui, au fugit de pe câmpul de luptă.

* 1605 – Ștefan Bocskay a fost proclamat principe al Transilvaniei.

Ștefan Bocskai – foto: ro.wikipedia.org

La 21 februarie 1605 Ștefan Bocskay este proclamat principe al Transilvaniei, în urma alegerii sale de către Dieta de la Miercurea Nirajului. “În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemți din Transilvania /…/ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria.

Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile, atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.” (János Kemeny, Memorii. Scrierea vieții sale, trad. Pap Francisc, Cluj-Napoca, 2002).

Ștefan Bocskay (în maghiară István Bocskay) s-a născut la 1 ianuarie 1557 la Cluj. În 1592 este numit comandant al cetății Oradea. În 1595, Bocskay, aliat al împăratului Rudolf II-lea, este numit locotenent general al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Muntenia, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinși la Târgoviște și Giurgiu, turcii sunt obligați să se retragă la sud de Dunăre.

În luna aprilie 1605, Ștefan Bocskay este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie 1605, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni la Dieta de la Mediaș, și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al Ungariei.

„Numirea lui Ștefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanța și fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir, reprezintă aspectul particular și limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui János Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă o importanță deosebită.” (Călin Felezeu , Statutul principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca , 1996).

Ștefan Bocskay încheie tratatul de pace de la Viana cu Rudolf al II-lea în 1606. Ulterior, mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi și otomani. La 29 decembrie 1606 Ștefan Bocskay încetează din viață, probabil otrăvit, la Cașovia (Kosiče).

·   1613 – Mihail I devine țar. Este începutul dinastiei Romanov în Rusia.

Mihail I Fiodorovici Romanov – foto: ro.wikipedia.org

Mihail I Fiodorovici Romanov (n. 12 iulie 1596 – d. 13 iulie 1645) a fost primul țar rus din dinastia Romanov. El a fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul Timpurilor Tulburi.

·         1808 – Fără o declarație prealabilă de război, trupele rusești trec granița în Suedia la Abborfors, în estul Finlandei, începând astfel Razboiul finlandez , în care Suedia va pierde Finlanda, care va fi anexata de Rusia.

·         1824 – INCREDIBIL ! In Saint John, New Brunswick, Canada, un tânăr de 18 ani a fost spânzurat pentru furtul a 25 de cenţi.

·       1848 – A apărut la Londra, Manifestul Partidului Comunist, redactat de Karl Marx și Friedrich Engels.

Coperta primei ediţii a manifestului – foto: ro.wikipedia.org

Manifestul Partidului Comunist, denumit și Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx și Friedrich Engels, și publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume. În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iași în 1892, în traducerea lui Panait Mușoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.

·  1891 - La 21 februarie 1891 a avut loc loc formarea unui nou guvern liberal-conservator în România. Guvernul va fi prezidat de generalul Ion Emanoil Florescu.

Ioan Emanoil Florescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea – d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891). După terminarea liceului la București, Florescu a studiat la școala militară Saint-Cyr de la Paris.

În războiul din Crimeea din 1854, a servit în armata rusă cu gradul de colonel. În cariera sa politică, Florescu a fost unul din conducătorii Partidului Conservator. A fost consilier militar atât al Domnului Alexandru Ioan Cuza, cât și a succesorului acestuia, Regele Carol I al României, Florescu fiind în același timp militarul care a construit Armata Română timp de optsprezece ani înainte de Războiul de independență.

·         1907: A intrat în vigoare Legea pentru organizarea Marinei Comerciale.

·   1907 - A izbucnit “Răscoala Țărănească din 1907“

Ciocnire înte cavaleria regală și țăranii în Comănești – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

·         1913 –  După Războaiele  Balcanice, Ioannina  a fost încorporată în statul grec.

·    1916 – La Verdun (Franța) a început cea mai distrugătoare bătălie din primul război mondial, soldată cu aproximativ 1 milion de victime; s–a încheiat prin respingerea definitivă, de către armata franceză, a atacurilor germane, la 18 decembrie 1916.

Bătălia de la Verdun (21 februarie 1916 – 18 decembrie 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Verdun (21 februarie 1916 – 18 decembrie 1916), din timpul Primului Război Mondial, a mai fost numită și „Abatorul” deoarece numărul de morți, răniți și dispăruți se ridică la 700 000 de persoane. Dacă la Marna în 1914 a fost o bătălie în stil clasic, care s-a clarificat în câteva zile, la Verdun a fost prima bătălie care a avut toate caracteristicile războiului de tip nou. Bătălia de la Verdun a fost cunoscută după remarca « Ils ne passeront pas » (Ei NU vor trece) atribuită lui Robert Nivelle. Pentru francezi bătălia de la Verdun a fost, după cea de la Marna, al doilea moment culminant al Primul război mondial.

·         1921 Adunarea Constituantă din Republica Democrate a Georgiei adoptă prima constituţie a ţării.

·         1941 – C.I.C. Brătianu, președintele PNL, îi recomandă printr–o scrisoare generalului Antonescu, să nu angajeze România exclusiv de partea Germaniei, ci să lase deschisă şi o altă posibilitate de orientare externa. "Nu putem face politică de aventură şi nu trebuie să construim pe o singură ipoteză. Rezultatul războiului este cel puţin îndoios. România a putut să-şi menţină existenţa tocmai printr-un joc de basculă între marile puteri. Ea trebuie, pe cît posibil, să nu se angajeze prea mult, pentru a-şi menaja viitorul".

·         1941 – Este emisa Ordonanța guvernului maghiar nr. 1440/1941, care anula în Transilvania de N–E ocupată de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena, reforma agrară românească din 1921.Se anulau, în același timp, și toate achizițiile făcute de români în perioada 1918–1940.

·     1947 – În New York City, Edwin Land prezinta la o reuniune a Societatii de Optica din SUA, primul aparat de fotografiat la minut „Polaroid”. Edwin Herbert Land (12 mai 1909 – 1 martie 1991) a fost un inventator american.

·         1947: Consiliul de Miniștri a hotărât proclamarea lui Iosif V. Stalin cetățean de onoare al României.

·         1948 – A avut loc Congresul de unificare a Partidului Comunist Român şi a Partidului Social Democrat; în urma acestei unificări s-a creat Partidul Muncitoresc Român, secretar general al Comitetului Central al Partidului fiind ales Gh. Gheorghiu-Dej.
Momentul a însemnat instaurarea în România, pentru o perioadă de 50 de ani, a regimului totalitar.

·         1953 –  Francis Crick  şi James D. Watson descoperă structura ADN-ului  molecular, aceasta fiind poate cea mai importanta descoperire postbelica, o descoperire care a revolutionat stiinta.

·         1960: Liderul cubanez Fidel Castro a naționalizat toate firmele în Cuba.

·      1972 – Richard Nixon a devenit primul președinte american care a vizitat China.

Richard Nixon meets with Mao Zedong in Beijing, February 21, 1972 – foto: en.wikipedia.org

·         1972: Lansarea romanului Marele singuratic, de Marin Preda.

·         1973 - Semnarea, la Vientiane, a Acordului de restabilire a păcii şi a înţelegerii naţionale în Laos.

·         1974: A fost adoptată o nouă constituție a Iugoslaviei. Provinciile autonome Kosovo și Voivodina au primit drepturi republicane. Iosip Broz Tito a fost ales președinte al Iugoslaviei pe viață.

·         1991 - Republica Federativă Cehă şi Slovacă a devenit membră a Consiliului Europei.

·         1992 - Vizita, la Bucureşti, a secretarului general al NATO, Manfred Wörner, pentru a participa la ceremonia de inaugurare a Centrului Euro-Atlantic din Capitală.

·         1995 - Ziarul International "Herald Tribune" a reprodus opinia unor oficiali ai Alianţei Nord-Atlantice, potrivit căreia "Armatele fostelor state comuniste dispun de slabe capacităţi de luptă, cu excepţia României care este, paradoxal, una dintre cele mai sărace ţări din estul Europei".

·         1996 - Nouă persoane şi-au pierdut viaţa şi o alta a fost grav rănită în urma prăbuşirii la Baia Mare a unui avion AN-24.

·         1998 - Consiliul Naţional al PL a mandatat Biroul Permanent al partidului să negocieze unificarea liberală într-un singur partid.

·         2000 –  Ziua internaţională a limbii materne, a fost proclamata  de către Conferinţa generală a UNESCO în noiembrie 1999 si este celebrată în fiecare an incepand cu 20  februarie 2000 pentru a promova diversitatea lingvistică şi culturală şi multilingvismul. La origine, a fost Ziua Mișcării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începind din 1952, în amintirea studeților uciși de către poliție, care au militat pentru recunoașterea limbii bengali în Pakistan care cuprindea pe atunci și teritoriul de astăzi al statului Bangladesh.   21 februarie 1952 corespunde zilei de 8 Falgun 1359 din calendarul Bangla. La această dată un grup de studenți de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoașterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan. Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 ca limba urdu este singura limbă oficială atât în Estul cât și în Vestul Pakistanului. Dar populația din Est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba bengali, a inițiat o mișcare de protest care a culminat în 21 februarie 1952 cu manifestația studenților de la Universitatea din Dacca încheiată cu deschiderea focului de către forțele de ordine. Proclamarea Zilei  internaţionalăe a limbii materne  are semnificatia recunoasterii faptului ca limbile sunt cele mai puternice instrumente pentru conservarea şi dezvoltarea constiintei de sine  indivizilor si a popoarelor.

·         2003 -  Primele avioane cu militari americani au aterizat pe aeroportul Mihail Kogalniceanu din judeţul Constanţa. Baza 57 Aeriană de Aviaţie de la Mihail Kogălniceanu a fost folosită de trupe americane pe perioada conflictului din Irak. Pe perioada şederii lor în România, americanii au investit şi cheltuit 22 de milioane de dolari în lucrări de infrastructură şi reparaţii de drumuri.

·       2008 – A fost incendiata Ambasada S.U.A. de la Belgrad. 150.000 demonstranţi s-au adunat la Belgrad, în Serbia, în semn de protest faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Un grup de protestatari au incendiat Ambasada Statelor Unite ale Americii. Tomislav Nilolic seful Partidului Radical Sârb a acuzat Statele Unite şi Uniunea Europeana ca fiind responsabile pentru furtul Kosovo.

El a spus: “Noi nu ne vom odihni până când Kosovo nu va reveni sub controlul Serbiei.” Ambasada a fost evacuata americani de teama escaladarii violenţei. Un corp carbonizat a fost găsit în interiorul ambasadei. Oficialitatile din Statele Unite au afirmat că acesta nu era un angajat al ambasadei si nici un diplomat.Se pare că acel cadavru a fost al unui demonstrant care a intrat in cladire.

*2012 - Pe 21 februarie 2012, patru membre ale grupului Pussy Riot au susținut o reprezentație în Catedrala Hristos Mântitorul din Moscova, motivate de opoziția față de președintele Vladimir Putin și față de politicile Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pussy Riot in ianuarie 2012 – foto Igor Mukhin, preluat de pe ro.wikipedia.org

Pussy Riot este o formație feministă de punk rock din Moscova. Înființată în august 2011, aceasta organizează spectacole provocatoare despre viața politică din Rusia în locuri neobișnuite, cum ar fi pe acoperișul unui troleibuz sau pe o schelă aflată la metroul din Moscova.

Pe 21 februarie 2012, patru membre ale grupului au susținut o reprezentație în Catedrala Hristos Mântitorul din Moscova, motivate de opoziția față de președintele Vladimir Putin și față de politicile Bisericii Ortodoxe Ruse. Acțiunile lor au fost oprite de către ofițerii de securitate ai bisericii. Pe 3 martie, după apariția pe Internet a unei înregistrări a spectacolului, trei dintre membrii grupului au fost arestați și acuzați de huliganism.

Nașteri

·         1397: Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia (d. 1471)

·     1728 – S-a născut Țarul Petru al III-lea al Rusiei , soțul imparatesei Ecaterinei cea Mare; (d. 17 iulie 1762).

Petru al III-lea – foto: ro.wikipedia.org

Petru al III-lea (21 februarie 1728 – 17 iulie 1762) a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în 1762. Potrivit celor mai mulți istorici era imatur mental și foarte pro-prusac, ceea ce l-a făcut un lider nepopular. se presupune că a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron, Ecaterina a II-a.

* 1765: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.
Skipwith a avut un rol important în negocierea termenilor tratatului Louisiana Purchase din 1803. În 1810, a fost singurul președinte, purtând de fapt titlul oficial de guvernator, al efemerei republici a Floridei de Vest, iar ulterior a fost senator al legislaturii statului Louisiana.

·         1783: Prințesa Catharina de Württemberg, regină consort a Westfaliei (d. 1835)

·         1794: Antonio de Padua María Severino López de Santa Anna y Pérez de Lebrón (n. 21 februarie 1794 – d. 21 iunie 1876),^[1] cunoscut sub numele de Santa Anna^[2] sau López de Santa Anna, a fost un lider politic mexican, general și președinte al Mexicului. Santa Anna a luptat la început împotriva independenței Mexicului față de Spania, după care a întors armele și a susținut-o. El nu a fost primul caudillo^⁠(d) (lider militar) al Mexicului, dar a fost printre primii.^[3] A ajuns la rangul de general și a fost președinte al țării în mai multe rânduri de-a lungul unei turbulente cariere de 40 de ani. A fost președinte al Mexicului de unsprezece ori de-a lungul unei perioade de 22 de ani.

Santa Anna s-a născut la Jalapa, Veracruz, Nueva España la 21 februarie 1794. Familia sa era una respectată, iar el și părinții săi Antonio López de Santa Anna și Manuela Pérez de Lebrón, făceau parte din clasa medie Criollo^⁠(d). Erau suficient de înstăriți pentru a-și trimite fiul la școală. Tatăl a fost o vreme subdelegat pentru provincia spaniolă Veracruz.

În iunie 1810, la 16 ani, Santa Anna s-a înrolat în regimentul de infanterie Fijo de Veracruz drept cadet, împotriva dorinței părinților săi, care voiau ca el să urmeze o carieră comercială

Santa Anna în uniformă militară.

În 1810, an în care Miguel Hidalgo y Costilla a inițiat prima tentativă a Mexicului de cucerire a independenței față de Spania, Santa Anna s-a alăturat armatei spaniole coloniale. În 1811, Santa Anna a fost rănit în brațul sau mâna stângă de o săgeată^[5] în timpul unei campanii în orașul Amoladeras, din statul San Luis Potosí. În 1813, Santa Anna a luptat în Texas împotriva expediției Gutiérrez-Magee, și la bătălia de la Medina, în care curajul său a fost remarcat. A fost rapid promovat; a devenit sublocotenent în februarie 1812, și locotenent până la sfârșitul anului. După rebeliune, tânărul ofițer a fost martor la politica de contrainsurgență a comandantului său Arredondo, aceea de execuții în masă. Istoricii au speculat că Santa Anna și-ar fi modelat propriile politici și propriul comportament din timpul Revoluției Texane pe baza experienței de sub comanda lui Arredondo.

În următorii ani, în care războiul de independență a ajuns în impas, Santa Anna a ridicat sate pentru cetățenii refugiați în apropiere de Veracruz. Atunci s-a apucat de jocurile de noroc, viciu care l-a urmărit pe parcursul întregii vieți.

În 1816, Santa Anna a fost promovat la rang de căpitan. El a efectuat ocazional campanii împotriva amerindienilor sau de restaurare a ordinii după câte o răscoală. Teritoriul mexican se întindea la acea vreme până în Oregonul de astăzi spre nord și până în Panama la sud. Teritoriul era prea vast pentru a putea fi controlat de Coroana Spaniei.

În 1821, Santa Anna și-a declarat loialitatea față de El Libertador(Eliberatorul): viitorul împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide^⁠(d). El s-a remarcat rapid, îndepărtând forțele spaniole din importantul port Veracruz în același an. Iturbide l-a răsplătit cu rangul de general. Santa Anna a exploatat aceste onoruri în folos personal. A achiziționat o mare hacienda și a continuat jocurile de noroc.

În 1838, Santa Anna a avut ocazia de a răscumpăra pierderea Texasului. După ce Mexicul a respins cererile Franței de compensare financiară pentru pierderile suferite de cetățenii francezi, o armată franceză a debarcat la Veracruz, Mexic în Războiul Prăjiturilor. Guvernul mexican i-a dat lui Santa Anna controlul armatei și i-a cerut să apere țara prin orice mijloc găsește de cuvință. El i-a atacat pe francezi la Veracruz. În timpul retragerii mexicane după eșecul atacului, Santa Anna a fost rănit la picior și mână de tunuri. Glezna sa distrusă a dus la amputarea piciorului, pe care a ordonat să fie îngropat cu onoruri militare. În ciuda faptului că în final Mexicul a cedat și a satisfăcut cererile francezilor, Santa Anna s-a folosit de participarea la război pentru a reveni în politica mexicană ca erou.

Santa Anna a utilizat o proteză pentru piciorul pierdut; în timpul Războiului Americano-Mexican, proteza a fost capturată și păstrată de soldații americani, fiind astăzi expusă la Muzeul Militar al Statului Illinois din Springfield. Guvernul mexican a cerut în mod repetat returnarea ei.^[9]

În curând președinția lui Bustamante^⁠(d) a devenit haotică, susținătorii lui cerându-i lui Santa Anna să preia guvernul provizoriu. Santa Anna a devenit președinte pentru a cincea oară, preluând o țară cu visteria goală. Războiul cu Franța slăbise Mexicul, iar poporul era nemulțumit. O armată rebelă, condusă de generalii José de Urrea^⁠(d) și José Antonio Mexía^⁠(d) se îndrepta spre capitală împotriva lui Santa Anna. În fruntea armatei, Santa Anna a zdrobit rebeliunea la Puebla.

Regimul lui Santa Anna a fost mai dictatorial decât prima administrație. Ziarele antisantaniste au fost interzise și disidenții au fost închiși. În 1842, el a condus o expediție militară în Texas, care nu s-a soldat cu niciun câștig, convingând în schimb mulți texani de potențialele beneficii ale unirii cu Statele Unite, vecinul mai puternic.

Încercând să reechilibreze bugetul, Santa Anna a crescut taxele, dar aceasta a dus la creșterea rezistenței. Mai multe state mexicane au încetat să mai trateze cu guvernul central, iar Yucatán și Laredo s-au declarat republici independente. În urma opoziției crescânde, Santa Anna s-a retras de la putere. Temându-se pentru viața sa, a încercat să fugă, dar în ianuarie 1845 a fost prins de un grup de amerindieni lângă Xico^⁠(d). Aceștia l-au predat autorităților, iar Santa Anna a fost încarcerat. Viața i-a fost cruțată, dar dictatorul a fost exilat în Cuba.

Santa Anna în 1847

În 1846, Statele Unite au declarat război Mexicului. Santa Anna a scris la Ciudad de México în care declara că nu are nicio aspirație la președinție, dar că-și va folosi experiența militară pentru a respinge invazia străină a Mexicului, cum a făcut-o și în trecut. Președintele Valentín Gómez Farías^⁠(d) era destul de disperat să accepte oferta și să-i permită lui Santa Anna să revină. Acesta, între timp, tratase în secret cu reprezentanți ai Statelor Unite, angajându-se că, dacă i se permite să treacă prin blocada navală americană și să pătrundă în Mexic, va vinde tot teritoriul revendicat la un preț rezonabil. După ce s-a văzut în Mexic și în fruntea unei armate, Santa Anna a încălcat ambele angajamente. El s-a proclamat din nou președinte și a încercat fără succes să respingă invazia americană.

În 1851, Santa Anna a plecat în exil la Kingston, Jamaica, și după doi ani s-a mutat la Turbaco^⁠(d), Columbia. În aprilie 1853, a fost chemat înapoi de conservatorii rebeli, cu care a reușit să revină la putere. În acest nou mandat, lucrurile nu au stat mai bine: a deturnat fonduri în propriile buzunare, a vândut alte teritorii Statelor Unite (Achiziția Gadsden), și s-a declarat dictator pe viață.

În ciuda mitelor plătite armatei pentru loialitate, până în 1855 și aliații conservatori se săturaseră de Santa Anna. În acel an, o grupare liberală în frunte cu Benito Juárez și Ignacio Comonfort^⁠(d) l-au răsturnat pe Santa Anna, iar el a plecat înapoi în Cuba. A fost judecat in absentia pentru corupție și trădare; toate moșiile i-au fost confiscate.

Santa Anna a trăit în exil în Cuba, Statele Unite, Columbia și St. Thomas. În 1869, la 74 de ani Santa Anna trăia în exil în Staten Island și încerca să strângă bani pentru o armată pentru a recuceri Ciudad de México. În perioada petrecută la New York City, el a adus în SUA primele transporturi de Chicle^⁠(d), o gumă naturală din care s-a dezvoltat apoi guma de mestecat. El nu a obținut profit din aceasta, întrucât spera să folosească materialul pentru înlocuirea cauciucurilor la roțile carelor, ceea ce nu a reușit. Thomas Adams, americanul însărcinat cu asistența lui Santa Anna în perioada petrecută de el în SUA, a făcut experimente cu chicle încercând să o folosească drept substitut al cauciucului. El a cumpărat o tonă de chicle de la Santa Anna, dar experimentele lui s-au dovedit nefructuoase; în schimb, Adams a contribuit la înființarea industriei gumei de mestecat cu un produs denumit de el „Chiclets^⁠(d)”.^[10]

În 1874 Santa Anna a profitat de o amnistie generală și s-a întors în Mexic. Fără un picior și aproape orb din cauza cataractei, a fost ignorat de guvernul mexican la aniversarea bătăliei de la Churubusco. După doi ani, la 21 iunie 1876, a murit la Ciudad de México.

Antonio López de Santa Anna
General Santa Anna, pictură în ulei expusă la Muzeul orașului Ciudad de México
Date personale
Nume la naștere	Antonio de Padua María Severino López de Santa Anna y Pérez de Lebrón
Născut	21 februarie 1794 Xalapa⁠(d), Noua Spanie
Decedat	21 iunie 1876 (82 de ani) Ciudad de México, Mexic
Căsătorit cu	Inés García Dolores de Tosta
Copii	Manuel López de Santa Anna[*]
Cetățenie	Mexic
Religie	romano-catolic
Ocupație	politician ofițer personal militar[*]
Președinte al Mexicului
În funcție 18 iunie 1833 – 3 iunie 1833
Precedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
Succedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
În funcție 18 iunie 1833 – 5 iulie 1833
Precedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
Succedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
În funcție 27 octombrie 1833 – 15 decembrie 1833
Precedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
Succedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
În funcție 24 aprilie 1834 – 27 ianuarie 1835
Precedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
Succedat de	Miguel Barragán⁠(d)
În funcție 20 martie 1839 – 10 iulie 1839
Precedat de	Anastasio Bustamante⁠(d)
Succedat de	Nicolás Bravo⁠(d)
În funcție 10 octombrie 1841 – 26 octombrie 1842
Precedat de	Francisco Javier Echeverría⁠(d)
Succedat de	Nicolás Bravo⁠(d)
În funcție 4 martie 1843 – 4 octombrie 1843
Precedat de	Nicolás Bravo⁠(d)
Succedat de	Valentín Canalizo⁠(d)
În funcție 4 iunie 1844 – 12 septembrie 1844
Precedat de	Valentín Canalizo⁠(d)
Succedat de	José Joaquín de Herrera⁠(d)
În funcție 21 martie 1847 – 2 aprilie 1847
Precedat de	Valentín Gómez Farías⁠(d)
Succedat de	Pedro María de Anaya⁠(d)
În funcție 20 mai 1847 – 15 septembrie 1847
Precedat de	Pedro María de Anaya⁠(d)
Succedat de	Manuel de la Peña y Peña⁠(d)
În funcție 20 aprilie 1853 – 9 august 1855
Precedat de	Manuel María Lombardini⁠(d)
Succedat de	Martín Carrera⁠(d)
Partid politic	Liberal-Conservator

* 1801: John Henry Newman (21 februarie 1801, Londra - 11 august 1890, Edgbaston) a fost un teolog britanic convertit la catolicism, în 1845, cardinal al Bisericii Catolice.

Student la Universitatea din Oxford, el a devenit preot în Biserica Anglicană. Lucrările sale despre Sfinții Părinți îl conduc la analizarea rădăcinilor creștine ale anglicanismului. Acest studiu progresiv îl conduc la apărarea independenței anglicanismului față de statul britanic, sub forma unor « manifeste ». Astfel, ia naștere Mișcarea de la Oxford, Newman fiind unul dintre principalii actori ai mișcării. Continuând cercetările, ajunge să se convertească la catolicism, pe care îl vede, de acum încolo, drept confesiunea cea mai fidelă rădăcinilor creștinismului.

Teolog specialist în cristologie,^[10] John Henry Newman este una dintre figurile majore ale catolicismului britanic, împreună cu Henry Edward Manning și Ronald Knox. El a exercitat o influență considerabilă aupra tuturor intelectualilor catolici, îndeosebi asupra autorilor veniți din Anglicanism. Pentru Xavier Tilliette, el apare ca «o mare personalitate aparte, un fel de lumânare pascală în Biserica Catolică a secolului al XIX-lea».^[11] Operele sale, dintre care Gramatica Asentimentului și Apologia Pro Vita Sua, constituie referințe constante la scriitori ca G. K. Chesterton, Evelyn Waugh sau Julien Green, dar și pentru teologi și filosofi ca Avery Dulles, Erich Przywara și Edith Stein, care a tradus în germană lucrarea sa Ideea de Universitate.

A fost beatificat de Biserica Catolică la 19 septembrie 2010.

John Henry Newman
Portretul cardinalului John Henry Newman realizat de Sir John Everett Millais
Date personale
Nume la naștere	John Henry Newman
Născut	21 februarie 1801[1][2][3][4][5][6][7][8]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[9]
Decedat	11 august 1890 (89 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Edgbaston[*], Regatul Unit[10]
Înmormântat	West Midlands
Cauza decesului	pneumonie
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	Biserica Catolică anglicanism[*]
Ocupație	teolog[*] poet preot anglican[*] preot catolic[*] romancier[*] profesor universitar hymnwriter[*] filozof
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Domiciliu	Edgbaston[*]
Alma mater	Trinity College[*]
Organizație	Universitatea Oxford
Profesor pentru	Hilaire Belloc[*]

·      1805 – S-a nascut Timotei Cipariu, filolog și lingvist român; (d.3 septembrie 1887).

Timotei Cipariu – foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi).

* 1808: Prințul Frederick Charles Augustus de Württemberg (germanăFriedrich Karl August Prinz von Württemberg)^[1] (21 februarie 1808 – 9 mai 1870) a fost general în armata Württemberg și tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.^[1] Frederic a fost membru al familiei regale de Württemberg și Prinț de Württemberg

Prințul Frederic
Prințul Frederic de Württemberg
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Karl August
Născut	21 februarie 1808 Schloss Comburg, Regatul Württemberg
Decedat	9 mai 1870 (62 de ani) Stuttgart, Regatul Württemberg
Înmormântat	Schlosskirche, Palatul Ludwigsburg, Stuttgart, Baden-Württemberg
Părinți	Prințul Paul de Württemberg Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen
Frați și surori	Prince August of Württemberg[*] Prințesa Pauline de Württemberg Elena Pavlovna de Württemberg
Căsătorit cu	Ecaterina Frederica de Württemberg
Copii	Wilhelm al II-lea de Württemberg
Cetățenie	Germania
Ocupație	Geheimrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Württemberg

·         1817: José Zorrilla, dramaturg spaniol (d. 1893)
* 1835: Matei Vlădescu (n. 2 februarie 1835 București - d. 23 ianuarie 1901, București) a fost un politician și general român, erou al Războiului de Independență al României și ministru al apărării naționale

1854 - absolvent al Școlii Militare din București.

A lucrat împreună cu reprezentanții Statului-Major din Austria la realizarea primelor hărți militare ale României. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este numit atașat militar pe lângă misiunea franceză care a redactat regulamentele tactice și administrative ale armatei române.

În plan politic a desfășurat o importantă actitvitate politică în calitate de senator

În timpul Războiului de Independență de la 1877, a condus, în calitate de colonel, trupe ale armatei române la Vidin și Plevna.

În 1883 a fost ridicat la gradul de General de Brigadă.

5 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891 a avut funcția de Ministru al Războiului,

În anul 1892 este numit Șef al Statului Major Regal și Șef al Casei Regale.

În anul 1893 este ridicat la gradul de General de Divizie.

Matei Vlădescu
Matei Vlădescu
Date personale
Născut	21 februarie 1835  Dâmbovița
Decedat	23 ianuarie 1901 (65 de ani)  București, România
Înmormântat	Mănăstirea Viforâta[1]
Cetățenie	Țara Românească  Principatele Unite  Regatul României
Ocupație	politician ofițer
Activitate
Gradul	general

·     1836 – S-a născut compozitorul francez Leo Delibes.

Léo Delibes, (n. 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val – Franța – d. 16 ianuarie 1891) compozitor francez – foto: ro.wikipedia.org

Prima sa compoziție de balet „La source” (Izvorul), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia – baletul său cel mai popular – apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l’a dit” (1873) cunoaște succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique), va înregistra un triumf copleșitor. În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

·         1844: Charles-Marie Widor, compozitor francez (d. 1937)

·         1860 – S-a nascut scriitorul și jurnalistul ceh Karel Matěj Čapek-Chod; (d. 1927).

·         1864: Virgil Onițiu, prozator, publicist român (d. 1915)

·         1865: Anton Bacalbașa (n. 21 februarie 1865, Brăila - d. 1 octombrie 1899) a fost ziarist, prozator și traducător român, creatorul personajului literar Moș Teacă. Împreună cu Ion Luca Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice "Moftul român".

A făcut parte din mișcarea muncitorească și a colaborat la "Contemporanul" și la publicațiile socialiste Emanciparea, Drepturile omului.

Anton Bacalbașa, fiul serdarului Costache Bacalbașa, fost polițai al orașului, s-a născut la Brăila. Considerat "unul dintre cei mai mari poeți ai prozei gazetărești" a fost și un poet liric. Înainte să devină umoristulplin de vervă și de spirit și polemistul redutabil care a fost stimat până și de adversarii săi^[1], creatorul lui Moș Teacă și apropiatul colaborator al lui Caragiale la Moftul român, și-a făcut debutul, în 1880, la Literatorul lui B. Florescu, Al. Macedonski și Th. Stoenescu, cu poezii lirice care vădeau resursele impresionante ale talentului său (vezi între altele La Rosmersholm).
Anton Bacalbașa a fost și întemeietorul revistei Adevărul literar.

A susținut valabilitatea artei cu tendință și a argumentat inconsistența conceptului "artă pentru artă".

A publicat de asemenea în ziare socialiste (până în 1895): "Emanciparea", "Literatorul", "Mesagerul Brăilei", "Dezrobirea", "Democrație socială", "Munca", "Lumea nouă", "Drepturile omului".^{[2]:p. 49}

Ales în 1894 în Consiliul General al P.S.D.M. din România.
Opera literară:

Proză satirică la adresa vieții cazone:

• Moș Teacă (1893), cea mai importantă operă a sa, care satirizează tipul subofițerului mărginit și tiran din armata acelei epoci;
• Din viața militară

Anton Bacalbașa
Anton Bacalbașa
Date personale
Născut	21 februarie 1865  Brăila, Principatele Unite
Decedat	1 octombrie 1899 (34 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	România
Ocupație	poet scriitor activist pentru drepturile omului[*] critic literar[*] jurnalist politician
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Influențat de	Ion Luca Caragiale
Partid politic	Partidul Conservator

·       1866 – S-a născut August von Wassermann, medic și bacteriolog german; (d.16 martie 1925). Este cunoscut pe plan mondial pentru descoperirea, în 1906 a reacției ce-i poartă numele.

August Paul von Wassermann – foto: ro.wikipedia.org

* 1875: Jeanne Louise Calment (n. 21 februarie 1875, Arles – d. 4 august1997) a fost o femeie din Franța. A fost persoana cea mai longevivă din lume, conform actelor de naștere autentice, trăind 122 de ani și 164 de zile. A trăit întreaga sa viață la Arles, Franța, supraviețuind fiicei și nepotului ei cu câteva decenii. Durata vieții ei a fost complet documentată prin studiu științific.

Calment s-a născut la Arles la 21 februarie 1875.^[2] Tatăl ei, Nicolas Calment (28 ianuarie 1838 – 22 ianuarie 1931), a fost constructor de nave, iar mama, Marguerite Gilles (20 februarie 1838 – 18 septembrie 1924), provenea dintr-o familie de morari. Jeanne a avut un frate mai mare, François, (25 aprilie 1865 – 1 decembrie 1962). Unii membrii apropiați ai familiei au trăit de asemenea peste medie: fratele ei a trăit 97 de ani, tatăl ei a murit cu 6 zile înainte să împlinească 93 de ani, și mama ei a trăit 86 de ani.

Potrivit lui Calment, ea l-a întâlnit pe Vincent van Gogh când el a intrat în magazinul unchiului ei ca să cumpere pânză. L-a găsit "murdar, prost îmbrăcat și dezagreabil".^[3]

Calment la vârsta de 40 de ani, în 1915

În 1896, la vârsta de 21 de ani, ea s-a căsătorit cu vărul ei de gradul al doilea, Fernand Nicolas Calment, un proprietar bogat de magazin. Bunicii lor paterni erau frați, deci aveau același nume, și bunicile paterne erau de asemenea surori.^[4] Averea lui a făcut posibil ca Jeanne să nu trebuiască să lucreze; în schimb ea a avut un stil de viață prin care și-a urmat hobbi-urile: tenis, ciclism, înot, role, pian și operă.^[2] Fernand a murit în 1942 la vârsta de 73 de ani după ce a suferit de o criza de intoxicație alimentară.^[5]

Singurul lor copil, o fiică pe nume Yvonne Marie Nicolle Calment (20 ianuarie 1898 – 19 ianuarie 1934), a avut la rândul ei un fiu, Frédéric Billiot. Yvonne a murit de pneumonie, cu o zi înainte să împlinească 36 de ani. Jeanne l-a crescut pe nepotul ei, Frédéric, care avea 8 ani.^[6] Frédéric a devenit doctor și a murit la 36 de ani într-un accident de mașină în 1963.^[2][4]

În 1965, la vârsta de 90 și fără moștenitori, Calment a semnat un acord de a-și vinde apartamentul avocatului ei André-François Raffray, printr-un contract pe viață. Raffray, pe atunci în vârstă de 47 de ani, a fost de acord să-i plătească lunar 2.500 de franci până la moartea ei. Raffray a sfârșit prin a plăti lui Calment echivalentul a mai mult de 180.000 de $, care a fost mai mult decât dublu valorii apartamentului. După ce Raffray a murit de cancer la vârsta de 77 de ani, în 1995, văduva lui a continuat să-i plătească Jeannei Calment rata până la moartea acesteia.^[2] În toți acești ani, Calment obișnuia să spună că ea "a concurat cu Matusalem".^[7]

Un film documentar despre viața ei, intitulat Beyond 120 Years with Jeanne Calment, a fost lansat în 1995.^[8] La 21 februarie 1997, la sărbătorirea a 122 de ani, s-a anunțat că n-o să mai aibă apariții publice, sănătatea ei deteriorându-se grav. A murit la 4 august în același an din cauze necunoscute.^[8]

Atât înainte cât și după moartea lui Calment, au existat mai multe pretenții că ar fi depășit vârsta ei însă nici unul dintre ei nu au putut dovedi și, prin urmare, Calment continuă să dețină recordul pentru cea mai în vârstă persoană care a trăit vreodată.

·         1876 - S-a născut compozitorul Teodor Teodorescu (m.20.09.1920).

·         1885: S-a nascut Sacha Guitry, actor, regizor, scriitor francez de origine rusă; (d. 1957).
* 1892: Sfântul Glicherie Tănase (n. 21 [S.V. 1892] februarie, Mihoveni, județul Suceava — 15 [S.V. 1985] iunie, Mănăstirea Slătioara, județul Suceava) a fost un cleric român, fondatorul și al 2-lea mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi.

S-a născut la 9 februarie 1892, în satul Mihoveni, nu departe de Suceava, în familia țăranilor Nicolae și Rahila. El a fost botezat în cinstea Sfântului Gheorghe.

Rămânând orfan de părinți la 7 ani, după ce i-a murit tatăl și a fost părăsit de mamă, a rămas sub îngrijirea fratelui tatălui, Ilarion Tănase, care de mic a cultivat în Gheorghe credința în Dumnezeu.

De mic copil, Gheorghe dorea să devină călugăr, și, în anul 1916, la vârsta de 25 de ani, a fost primit la Mănăstirea Cetățuia din Iași. După puțin timp el este tuns în monahism cu numele Glicherie, ca ulterior să fie fost hirotonit drept ieromonah în catedrala mitropolitană din Mănăstirea Neamț.

Pentru ca să conducă schitul, i-a venit în ajutor ierodiaconul David Bidașcu, cu care ulterior s-a împrietenit.

În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a trecut oficial la calendarul gregorian, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie, dar ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David și doisprezece locuitori ai schitului Procrov au refuzat să se supună deciziei Sfântului Sinod a Bisericii Românești și au continuat să oficieze slujbele conform calendarului vechi. În curând, la schit a ajuns o scrisoare a ieromonahului Arsenie Cotea, care îndemna toți ortodocșii români să se împotrivească reformei calendaristice, pe care o considera o capitulare în fața catolicismului.

Vlădica Mănăstirii Neamț, episcopul Nicodim Munteanu, l-a invitat la el pe ieromonahul Glicherie. Episcopul Nicodim a încercat să-l convingă să nu se împotrivească reformei calendaristice, promițându-i în schimb că-l va face stareț asupra schitului de alături, Vovidenia. După ce Sfantul Glicherie și Cuviosul David s-au sfătuit, ei au respins propunerea, ei retrăgându-se la Râpa lui Coroi, ce se afla în apropierea schitului Sihla. Acolo ei au construit un bordei, unde și-au petrecut iarna. La primăvara anului 1926, ei au ridicat un sălaș cu trei camere, dintre care una a fost folosită drept capelă.

Cu trei zile înainte de moarte, Sfantul Ierarh Glicherie i-a chemat la el pe frații din mănăstire și toți credincioșii din satul Slătioara și și-a luat rămas bun. A murit la 15 iunie 1985 la vârsta de 93 de ani. El a fost îngropat în biserica mănăstirii Slătioara.

La 12 iunie 1997 mormântul lui a fost deschis, de unde au fost luate moaștele sale.

În anul 1999, conform deciziei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, mitropolitul Glicherie a fost canonizat. Canonizarea a avut loc în mănăstirea Slătioara, în prezența a unei mulțimi numeroase pe data de 15/28 iunie 1999.

În același an, conform deciziei Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, el a fost introdus în numărul sfinților a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ca „Sfântul Glicherie, Mărturisitorul Român”.

Glicherie Tănase
Sfântul Glicherie Tănase și David Bidascu. Frescă
al 2-lea mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România
18 iulie 1959 — 15 iunie 1985
Nume	Glicherie Tănase
Nume de la naștere	Gheorghe Tănase
Data nașterii	21 februarie 1892
Locul nașterii	Mihoveni, județul Suceava
Data decesului	15 iunie 1985
Locul_decesului	Mănăstirea Slătioara, județul Suceava
Biserică	Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

·      1893 – S-a născut Andrés Segovia, un virtuoz spaniol al chitarei; (d. 2 iunie 1987).

Andrés Segovia Torres- foto: en.wikipedia.org

Segovia spunea ca a “salvat”chitara din mainile cantaretilor tigani de flamenco, pentru a-i reda locul in salile de concert cu repertorii clasice.

·         1900 - S-a născut arheologul Gheorghe Cantacuzino (m.22.10.1977).

·         1903: Anaïs Nin, scriitoare americană de origine franceză (d. 1977)

·         1903: Raymond Queneau, poet și scriitor francez (d. 1976)

·         1906 - S-a născut pictorul Paul Miracovici (m.15.11.1975).

·         1907: Wystan Hugh Auden (n. 21 februarie 1907 - d. 29 septembrie 1973) a fost un poet englez, considerat printre cei mai importanți și influenți scriitori ai secolului al XX-lea.

Auden s-a născut în York și și-a petrecut copilăria la Harborne, Birmingham, unde tatăl său dr. George Auden era inspector medical școlar pentru Birmingham și profesor de Sănătate publică la Universitatea din Birmingham. De la vârsta de opt ani Auden a fost intern al mai multor școli, prima dată în Surrey și mai târziu în Norfolk, dar se întorcea la Birmingham în vacanțe. A urmat colegiul Christ Church, la Universitatea Oxford, dar numai până în anul trei. După Oxford, a trăit un an la Weimar Berlin, în a cărui atmosferă tolerantă își putea exprima deschis homosexualitatea.

Revenind în Anglia a predat la două școli de băieți, din 1930 până în 1935. Cea mai importantă și unde a fost cel mai fericit a fost Downs School, lângă Great Malvern. Aici a petrecut trei ani și a scris câteva dintre cele mai frumoase poezii ale primei perioade, printre care: "This lunar beauty"; "Lay your sleeping head, my love"; "Fish in the unruffled lakes"; și "Out on the lawn I lie in bed".

Auden s-a căsătorit cu Erika Mann, fiica lesbiană a marelui romancier german novelist Thomas Mann, în 1935, pentru a-i furniza un pașaport britanic ca să poată ieși din Al treilea Reich. Nu au trăit niciodată împreună, dar în anii următori s-au întâlnit ca prieteni și nu s-au deranjat niciodată ca să divorțeze.

Auden s-a stabilit în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean naturalizat în 1946. Această mutare din Anglia, tocmai când începuse cel de Al Doilea Război Mondial, a fost considerat de mulți o trădare și, ca urmare, reputația sa de poet a avut de suferit. După mai mulți ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, a revenit în Europa în vara anului 1948, prima dată în Italia apoi în Austria; în ultimul an al vieții s-a mutat definitiv de la New York la Oxford; a fost profesor de poetică la Universitatea Oxford din 1956 până în 1961 și, deoarece susține doar trei cursuri în fiecare an, a petrecut numai câteva săptămâni la Oxford în perioada profesoratului. Iubitul său de o viață și tovarăș a fost poetul Chester Kallman. A murit la Viena în 1973.

·         1911: Szilárd Ignác Bogdánffy (n. 21 februarie 1911, Feketetó, comitatul Torontal, azi Crna Bara, Banatul de Nord - d. 2 octombrie 1953, închisoarea Aiud) a fost episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, ce a fost deținut politic de la 14 februarie 1949 până la sfârșitul vieții. A fost beatificat în data de 30 octombrie 2010, în Bazilica Sf. Maria din Oradea

Szilárd Bogdánffy s-a născut la data de 21 februarie 1911 în localitatea Feketetó din Banatul de Nord (pe atunci în comitatul Torontal din Ungaria, astăzi în Serbia), unde tatăl său îndeplinea funcția de învățător.

A fost botezat în data de 6 martie 1911 în biserica parohialǎ din Csóka, naș de botez fiindu-i chiar preotul paroh. A primit la botez numele de Szilárd, forma maghiară de la Constantin, prenumele preotului paroh, și Ignác, prenumele tatǎlui.

În anul 1920 întreaga familie s-a mutat în Cruceni, unde tatăl lui Szilárd Bogdánffy a primit un nou post de învățător.

În 1925 s-a mutat la Timișoara, împreună cu părinții săi. Au locuit în cartierul Elisabetin, pe strada Romulus.

În anul 1925 s-a înscris la studii la Gimnaziul Piarist din Timișoara, iar în anul 1929 s-a înscris la Seminarul Teologic din Oradea. A fost hirotonit ca diacon la 5 februarie 1934. Apoi a fost hirotonit preot romano-catolic în Catedrala din Oradea, la 29 iunie 1934, de către episcopul István Fiedler.

În perioada 1935-1939 a fost profesor la Gimnaziul Catolic din Oradea și duhovnic la Mănăstirea Ursulinelor din același oraș.

Bogdánffy a fost citat în anul 1939 de către serviciile secrete românești ca unul dintre membrii cu sarcini importante în organizarea și activitatea Organizației de Autoapărare din Valea lui Mihai, organizație care milita pentru rezistența comunității maghiare împotriva încercărilor de românizare.^[2]

În octombrie 1939 a fost arestat, iar la 21 decembrie 1939 a fost trecut peste graniță împreună cu alți 35 de deținuți, dintre care 14 preoți romano-catolici.^[3] Bogdánffy fusese denunțat de un elev al său, pe nume Ludovic Sahy, pe care l-a sfătuit să rupă legăturile cu organizația șovină la care aderase. Ulterior, episcopul a subliniat că elevul său a efectuat denunțul doar pentru că, arestat în aceeași zi, spera să-și ușureze astfel situația la anchetă.^[4]

În perioada septembrie 1940-iunie 1943 a efectuat studii de doctorat în filosofie și dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, obținând titlul de doctor în teologie la 26 iunie 1943. Teza sa de doctorat a avut titlul „Apocaliptica sinoptică”. Reîntors în România, în anul 1944, a fost numit profesor la Gimnaziul Catolic „Szent József” din Oradea. În aprilie 1947 a fost ridicat la rangul de canonic al Catedralei Episcopale din Oradea și numit vicar episcopal.

A fost consacrat în clandestinitate ca episcop-auxiliar de Satu Mare și Oradea la 14 februarie 1949, la vârsta de 38 ani, în Capela Nunțiaturii Apostolice din București, de către episcopul Gerald Patrick O'Hara de Savannah, Georgia, (SUA), regent al Nunțiaturii Apostolice din România.

Autoritățile comuniste au încercat, prin toate mijloacele, să-l convingă să „colaboreze”.^[5] Pentru că n-a fost de acord să-și trădeze semenii, Bogdánffy a ajuns în închisoarea securității din Oradea (3 septembrie 1949).^[5] În anul 1951 a fost transferat la Jilava, trimis apoi la muncă silnică în mina de plumb de la Sighetul Marmației și mutat un an mai târziu în lagărul de exterminare de la Capul Midia.^[5] În anul 1953 a fost condamnat de tribunalul militar din Oradea la 12 ani de muncă silnică și dus în celula 120 a închisorii Aiud, unde a supraviețuit doar o lună.^[5]

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a amintit în memoriile sale drept blând și modest. Pentru disponibilitatea sa de a-i ajuta pe ceilalți a fost supus la torturi și izolat la „neagra” (celulă pentru un singur deținut, fără ferestre și fără posibilitatea așezării pe orizontală), unde rezistența umană era încercată la limitele extreme ale supraviețuirii.^[6]

Szilárd Bogdánffy a murit în închisoarea din Aiud la 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 ani.

La 27 martie 2010 Papa Benedict al XVI-lea a aprobat promulgarea decretului privitor la martirajul episcopului Szilárd Bogdánffy, la propunerea Congregației pentru Cauzele Sfinților.^[7] Beatificarea a avut loc în data de 30 octombrie 2010 la Oradea. În cadrul ceremoniei, arhiepiscopul Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, a dat citire decretului de beatificare. Celebrarea liturgică a fost prezidată de cardinalul Péter Erdő, primatul Ungariei, la invitația lui László Böcskei, episcop romano-catolic de Oradea, în Bazilica Sf. Maria. Episcopul Bogdánffy este primul martir pentru credință al Bisericii Romano-Catolice din România, din timpul prigoanei comuniste, care a fost ridicat la cinstea altarelor.^[1]Sărbătoarea sa a fost fixată pentru ziua de 3 octombrie, în fiecare an.

Duminică, 31 octombrie 2010, papa Benedict al XVI-lea i-a anunțat pe credincioșii adunați în Piața Sfântul Petru din Romacu privire la beatificare (în limba italiană): „Ieri, în catedrala din Oradea Mare în România, cardinalul Peter Erdö l-a proclamat fericit pe Szilárd Bogdánffy, episcop și martir. În 1949, când avea 38 de ani, el a fost consacrat episcop în clandestinitate și apoi arestat de regimul comunist din țara sa, România, fiind acuzat de conspirație. După patru ani de suferințe și umiliri, a murit în închisoare. Aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru acest eroic păstor care a pășit pe urmele Mielului până la sfârșit! Mărturia sa să-i mângâie și să-i întărească pe toți cei care și astăzi sunt persecutați din cauza Evangheliei.

Szilárd Bogdánffy
Szilárd Bogdánffy
Date personale
Nume la naștere	Szilárd Ignác Bogdánffy
Născut	21 februarie 1911  Comitatul Torontal, Regatul Ungariei
Decedat	3 octombrie 1953 (42 de ani)  Aiud, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Cetățenie	România
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Satu Mare și Oradea
Titlul	Episcop auxiliar de Satu Mare și de Oradea Mare
Perioada	1949 - 1953
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	14 februarie 1949, București
Episcop consacrator	Gerald Patrick O'Hara, episcop de Savannah, Georgia (SUA), regent al Nunțiaturii Apostolice din România
Titluri precedente	Dieceza de Oradea Mare
Alte funcții	Vicar episcopal (1947 - 1949)

* 1911: Liviu Deleanu (născut Lipe Kligman; pe 8 februarie 1911, Iași - d. 12 mai 1967, Chișinău) a fost un poet român de etnie evreu.

Liviu Deleanu s-a născut la 8 februarie 1911, la Iași.

Liviu nu-și iubea copilăria, zicea că a fost foarte grea, fară bucurii și jocuri copilaresti („unica mea jucărie a fost o papușă de cârpe”). Era un copil frumos, cu bucle mari, aurii, lăsate pe umeri. Mama îl purta ca pe o fetiță. A trăit în frig și în foame.

Îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mînă. Mama îi dădea cîte un leu să-și cumpere un covrig și el strîngea leul, ca să-și poată cumpăra unica revistă pentru copii.

În orașul natal intră la studii la gimnaziu, dar, din lipsă de surse, este nevoit să abandonaze.

Pleacă la București, unde se angajează ca litograf, apoi corector la o tipografie.

Literatura o „îmbrățișează” de la o vîrstă destul de fragedă: la doar 15 ani redactează revistele „Prospect” și „Vitrina literară”.

Poezia timpurie a lui L.Deleanu, cum ar fi volumul „Oglinzi fermecate”, apărut în 1927, este influențată de marii scriitorii moderniști, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat.Urmează placheta „Ceasul de veghe” (1937), înalt apreciată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”; versurile din acest volum sunt pline de compătimire pentru martirii războiului civil din Spania.

Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri „Glod alb”, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare: poetul s-a refugiat în Basarabia.

În timpul războiului din 1941 – 1945 poetul plăsmuiește o serie de cîntece inspirate („Cîntec scris pe patul armei”, „Cantec scris pe lat de palos” etc.).

După război activează în domeniul literaturii pentru copii: „Poezii pentru copii” (1947), „Mi-i drag să meșteresc” (1955), „Bucurii pentru copii”(1956), „Licurici” (1961) ș.a.

La poezia pentru adulți se întoarce în 1952, cînd apare cartea „Vremuri noi”, poemul „Krasnodon” (ulterior intitulat „Tinerețe fără moarte”) și basmul dramatic „Buzduganul fermecat”.

Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plin în cărțile „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966) și postumele „Cartea dorului” (1968) și „Destăinuire” (1970).

Lui Liviu Deleanu îi aparțin și traducerile din I. Krylov, A.Puskin, N.Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovskij, K. Simonov, S. Marsak, K. Cukovskij ș.a. Versurile sale, la rîndul lor, sunt traduse în mai multe limbi și sunt reeditate în Moldova și peste hotarele ei.

Poetul s-a stins din viață la 12 mai 1967 la Chișinău.

Actualmente, numele lui Liviu Deleanu îl poartă o stradă și un liceu din municipiul Chișinău, sectorul Buiucani.

Liviu Deleanu este autorul textului original al cântecului Sanie cu zurgălăi compus de Richard Stein în 1936.

·         1914 - S-a născut juristul Vasile Gionea, membru de onoare al Academiei Române.

·         1921: John Rawls (n. 21 februarie 1921, Baltimore, SUA – d. 24 noiembrie 2002, Lexington, Massachusetts, SUA) a fost un filozof american, profesor de filosofie politică la Harvard și autorul lucrărilor: A Theory of Justice (1971), în care se fundamentează doctrinar bazele statului-providență și a liberalismului egalitarist (social), prin concilierea economiei de piață cu asistențialismul, a libertății personale cu echitatea ajutorului acordat celor aflați în nevoie, a economiei keynesiene cu liberalismul; Political Liberalism, Justice as Fairness: A Restatement (Principiile revizuite ale Justiției formulate de John Rawls prevăd că fiecare persoană are dreptul irevocabil de a reclama o schemă adecvată și totală de libertăți fundamentale, valabilă și pentru toți ceilalți. Inegalitățile sociale și economice trebuie să satisfacă două condiții: mai întâi ele vor fi legate de funcții și poziții deschise tuturor conform principiului egalității corecte de oportunități și, în al doilea rând, ele vor fi în special în beneficiul celor mai dezavantajați membri ai societății.), dar și The Law of Peoples. O idee interesantă ce se regăsește în această din urmă lucrare este "excepția în caz de maximă urgență".

Este considerat de către mulți drept cel mai important filosof politic al secolului XX.

·         1924: Robert Mugabe, președinte al Zimbabwe

·         1933 - S-a născut Nina Simone, interpretă de muzică soul, una dintre cele mai cunoscute voci ale Americii (m. 21 aprilie 2003)

·         1937: Harald al V-lea al Norvegiei (n. 21 februarie 1937, Asker) este regele Norvegiei. A urcat pe tronul Norvegiei după moartea tatălui său, Olav al V-lea, la data de 17 ianuarie 1991.

S-a născut în 1937 la reședința prințului moștenitor de la Skaugum, Asker, în apropiere de Oslo. A fost primul prinț moștenitor născut pe pământ norvegian după nașterea regelui Olav al IV-lea în 1370. Este fiul regelui Olav al V-lea (care pe atunci era doar prinț moștenitor) și al Prințesei Märtha a Suediei.

Fiind strănepotul regelui Angliei Eduard al VII-lea, Harald se află în ordinea succesiunii la tronul britanic. Regele Harald al V-lea este înrudit cu mai mulți monarhi europeni: este unchiul regelui Filip al Belgiei și al Marelui Duce Henric de Luxemburg, și este văr de gradul doi cu regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit și cu regina Margareta a II-a a Danemarcei. În calitatea sa de rege al Norvegiei, Harald este și șeful Bisericii Norvegiei.

Prințul Moștenitor Harald

Prințul Harald s-a născut la Skaugum la 21 februarie 1937. Tânărul prinț a fost botezat la capela regală a Palatului Regal din Oslo la 31 martie 1937 de episcopul Johan Lunde.

În 1940 întreaga familie regală a trebuit plece de la Oslo din cauza invaziei germane. Călătoria dramatică spre nord a fost marcată de încercările repetate ale naziștilor de a-l ucide pe regele Haakon al VII-lea prin bombardare. Acesta a considerat că este mai sigur ca familia sa să se despartă. Regele și Prințul Moștenitor Olav au rămas în Norvegia, iar Prințesa Moștenitoare a plecat în Suedia cu cei trei copii (Prințul Harald și surorile sale mai mari, Prințesa Ragnhild și Prințesa Astrid). Au ajuns în Suedia în noaptea de 10 aprilie, însă, deși Prințesa Märtha era suedeză, au întâmpinat probleme la frontieră. În cele din urmă lor li s-a permis să rămână în Suedia, însă ulterior Regele Haakon și prințul moștenitor Olav au fost refuzați.^[1]

La 17 august Prințesa Moștenitoare și copiii au plecat în SUA la bordul navei American Legion.^[1] Harald, mama și surorile sale au locuit la Washington în timpul războiului,^[2] în timp ce tatăl și bunicul său au stat la Londra împreună cu guvernul norvegian în exil. Unul dintre momentele notabile pe care și le amintește din acea perioadă este că a stat în spatele lui Franklin D. Roosevelt când a depus jurământul celui de-al patrulea mandat la Casa Albă în 1945. Aceste experiențe din copilărie se întrevăd într-o urmă de accent american atunci când vorbește în engleză.^[3] La sfârșitul războiului, în 1945, prințul Harald s-a întors în Norvegia împreună cu familia.

În 1955 Harald a absolvit liceul la Oslo, iar în toamna aceluiași an și-a început studiile la Universitatea din Oslo. Mai târziu, a intrat la Școala de Cavalerie pentru Ofițeri și apoi la Academia Militară norvegiană, pe care a absolvit-o în 1959. În 1960 Harald a intrat la Colegiul Balliol, Oxford unde a studiat istorie, economie și politică.^[3] În timpul studenției sale la Oxford, a fost pasionat de vâsle. În 1960 a vizitat Statele Unite cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la înființarea Fundației americano-scandinave.

Doi regi: Juan Carlos I al Spaniei și Harald al V-lea al Norvegiei.

Prințul Moștenitor Harald a participat la Consiliul de Stat pentru prima dată la 27 septembrie 1957 și a depus jurământ pe Constituția Norvegiei la 21 februarie 1958. În același an a fost pentru prima oară regent în absența Regelui.

După o relație de nouă ani, Harald s-a căsătorit cu Sonja Haraldsen la Oslo la 29 august 1968, o căsătorie care a stârnit multe controverse la vremea respectivă, Sonja nefiind dintr-o familie nobilă. Împreună au doi copii: Prințesa Märtha Louise și Prințul Moștenitor Haakon al Norvegiei.

Regele conduce Consiliul de Stat, are întâlniri săptămânale cu prim-ministrul și cu ministrul de externe, primește trimișii străini și deschide sesiunea parlamentară, iar conform constituției norvegiene, el numește guvernul. De asemenea, regele Harald călătorește mult prin Norvegia și face vizite oficiale în alte țări.

Pasionat de navigație,^[4] Harald a reprezentat Norvegia în proba de yachting la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964,^[5] la Jocurile Olimpice de la Mexico City din 1968^[3] și la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972. Prințul Moștenitor a purtat drapelul norvegian la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din 1964. După ce a devenit rege, a participat împreună cu Prințul Moștenitor Haakon la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Lillehammer din 1994. De asemenea, regele a reprezentat Norvegia la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Torino și de la Beijing.

Cu echipajul de navigație a câștigat la Campionatul Mondial medalii de bronz, argint și aur în 1988, 1982 și respectiv 1987. În iulie 2005, regele și echipajul de pe vasul Fram XV au câștigat medalia de aur la Campionatul European din Suedia. În 2007 la Campionatul Mondial regele a obținut locul șase.^[6]

De două ori în ultimii ani, regele Harald nu și-a putut îndeplini îndatoririle regale, fiind spitalizat și în convalescență: din decembrie 2003 până la mijlocul lunii aprilie 2004 din cauza unui cancer la vezica urinară și din aprilie până în iunie 2005 ca urmare a unei stenoze aortice. Prințul Moștenitor Haakon a fost regent în aceste perioade.

Harald V
Regele Harald în 2010
Date personale
Născut	21 februarie 1937 (82 de ani) Skaugum, Asker
Părinți	Olav al V-lea al Norvegiei[1] Prințesa Märtha a Suediei[1]
Frați și surori	Princess Ragnhild, Mrs. Lorentzen[*] Princess Astrid of Norway[*]
Căsătorit cu	Regina Sonja
Copii	Prințesa Märtha Louise Prințul Haakon
Cetățenie	Norvegia
Religie	Biserica Norvegiei
Ocupație	monarh Prinț moștenitor prinț
Apartenență nobiliară
Titluri	MS Regele (1991-prezent) ASR Prințul Moștenitor al Norvegiei (1957-1991) ASR Prințul Harald al Norvegiei (1937-1957)
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
Imn regal	Kongesangen
Rege al Norvegiei
Domnie	21 ianuarie 1991 – prezent (29 ani, 34 zile)
Încoronare	23 iunie 1991
Predecesor	Olav V

·         1943 - S-a născut scriitoarea Luminiţa Petru.

* 1943: David Lawrence Geffen (n. 21 februarie 1943, Brooklyn, New York) este un magnat american, producător- executiv de film și filantrop.

Părinți: Batya Volovskaya, Abraham Geffen Frați/surori: Mitchell Geffen Studii: New Utrecht High School, Santa Monica College, Brooklyn College, University of Texas at Austin Premii: Premiul Tony pentru cel mai bun musical, mai multe

·         1944: Lajos Sătmăreanu, numit și Ludovic Sătmăreanu, născut Lajos Szatmári, (n. 21 februarie 1944, Salonta) este un fotbalist de etnie maghiară din România, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970, performanță pentru care a fost decorat în martie 2008 cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.^[1][2]

După retragerea din activitatea de fotbalist a lucrat ca antrenor la nivelul grupelor de juniori.

·         1945 - S-a născut Paul Newton, basist britanic (Uriah Heep).

·         1949 - S-a născut Jerry Harrison, chitarist, clăpar, vocalist şi compozitor american (Talking Heads).

·         1950 - S-a născut prozatorul Ovidiu Dunăreanu.

·         1952: Ludovic Abiței, politician român
* 1955: Alexandru Leșco (n. 21 februarie 1955, Coșernița, Florești, Republica Moldova) este un politician român-moldovean, luptător pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul conflictului din Transnistria. El a fost arestat în Tiraspol în iunie 1992, alături de alți membri ai așa-numitului Grup Ilașcu de forțele separatiste transnistrieneși condamnat la 12 ani de închisoare. A fost acuzat de crime de război și terorism. La 9 decembrie 1993, curtea supremă transnistreană, a cărei autoritate nu este recunoscută internațional, l-a găsit vinovat pe Leșco vinovat de uciderea unui demnitar al republicii separatiste cu scopul de a genera teroare și de utilizarea neautorizată a munițiilor și explozibililor. Alexandru Leșco a fost eliberat după ispășirea condamnării, la 2 iunie2004. A primit cetățenia română în timpul detenției în Transnistria.

Alexandru Leșco, eliberat după 12 ani de detenție, a declarat la ieșire: "Pentru mine, cauza românească rămâne aceeași. Eu am fost condamnat pe nedrept. Așa am considerat atunci și de aceasta sunt convins și acum. Nu pot să spun că regret amarnic acești ani. Am stat pentru poporul român și limba noastra românească" ^[1].

La data de 3 iulie 2007, președintele României, Traian Băsescu, i-a decorat la Palatul Cotroceni pe Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco și Tudor Petrov Popa cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. El a menționat "dragostea de țară, eroismul, dorința de a te sacrifica pentru poporul tău", de care ai dat dovadă cei trei patrioți.^[2]

În data de 2 august 2010 membrii "Grupului Ilașcu" au fost decorați de președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu "Ordinul Republicii"

* 1955: Ioan Rus (n. 21 februarie 1955, Urișor, Cluj) este un politician social-democrat român, membru al PSD, fost ministru de interne în guvernul Năstase (din 2003 a cumulat și funcția de vicepremier al guvernului, în același cabinet), și fost ministru al transporturilor în guvernul Ponta. A canditat la alegerile locale din 2004 din partea PSD pentru funcția de primar al municipiului Cluj, funcție deținută în acel moment de Gheorghe Funar, clasându-se pe primul loc în primul tur de scrutin, dar pierzând în al doilea tur în fața lui Emil Boc, care a obținut 56,26% din voturi.
A absolvit în anul 1982 Facultatea de Mecanică a Universității Tehnice din Cluj, după care a urmat cariera universitară și a obținut titlul de doctor inginer, cu specializarea Tehnologia Construcțiilor de Mașini, în 1994. A publicat 14 volume în calitate de autor și coautor, precum și zeci de lucrări și articole științifice.

A studiat la Academia Ștefan Gheorghiu și a fost unul din cei mai activi membri ai Uniunii Tineretului Comunist^{[necesită citare]}. În 1994 a devenit membru al PDSR. În perioada august-decembrie 1996 a îndeplinit funcția de prefect al județului Cluj. Patru ani mai târziu, în urma alegerilor locale, a fost desemnat președinte al consiliului județean, funcție pe care a îndeplinit-o până în luna decembrie a aceluiași an, când a devenit membru al executivului în Cabinetul Adrian Năstase, alături de alți doi clujeni: Vasile Dâncu, ministru al Informațiilor Publice, și Vasile Pușcaș, negociator-șef cu Uniunea Europeană. În septembrie 2003, în urma reorganizării Guvernului, devine vice prim-ministru.

Între 2000-2004 a fost ministru de interne în Guvernul Năstase. Concomitent, în anul 2001, a fost ales în funcția de președinte al organizației județene Cluj a PSD. În anul 2002 a devenit vicepreședinte al partidului. În 2003 a cumulat și funcția de vicepremier.

În 2004 s-a retras din executiv pentru a se concentra asupra campaniei pentru alegerea în funcția de primar al municipiului Cluj. Din această poziție a readus în discuție propunerea regionalizării, pe care a numit-o "calibrare regională", susținând că descentralizarea privitoare la Transilvania trebuie gândită "la Cluj sau în alt oraș din Transilvania, dar nu la București."^[1] Inițiativa sa a fost criticată de Octav Cozmâncă, președinte executiv al PSD, cu observația "ce să descentralizăm, eșecul?"^[2]

La alegerile locale din 2004 a candidat din partea PSD pentru funcția de primar al municipiului Cluj. În primul tur de scrutin a obținut 60.199 de voturi reprezentând 40,17% din totalul voturilor valabil exprimate și s-a clasat astfel pe primul loc, înaintea lui Emil Boc, care a obținut 49.631 de voturi reprezentând 33,12% din totalul voturilor valabil exprimate. În al doilea tur de scrutin a fost devansat de Emil Boc, candidatul Alianței D.A., care a obținând susținerea electoratului lui Gheorghe Funar a reușit să întrunească 79.207 de voturi (56,26%), față de cele 61.584 de voturi (43,74%) obținute în al doilea tur de scrutin de Ioan Rus.

În decembrie 2007 a demisionat din funcția de președinte al PSD Cluj, funcție care a fost ocupată de Vasile Dâncu, ales în ianuarie 2008.^[3] Ioan Rus a renunțat după o jumătate de an la toate funcțiile deținute la nivel național și local, păstrându-și doar calitatea de membru PSD.

În data de 20 aprilie 2013 a fost ales în funcția de vicepreședinte PSD pentru regiunea Nord-Vest, compusă din 6 județe.

A fost numit ministru al transporturilor în iunie 2014, după retragerea de la guvernare a Partidului Național Liberal și după demisia lui Dan Șova. Ca ministru, a supervizat elaborarea master planului de transport, un document ce asumă în numele României priorități pentru proiecte de infrastructură pe termen mediu și lung, document care la plecarea din funcție nu era încă definitivat, un proiect final așteptând aprobarea Comisiei Europene.^[4] A demisionat din funcție după circa un an, după ce a produs un scandal major, declarând la un post de televiziune despre românii care muncesc în străinătate că „au poate 1500 de euro salariu. [...] De banii ăștia, copiii se fac golani acasă și nevastă-sa, curvă.

După absolvirea cursurilor universitare, lucrează timp de doi ani ca inginer în cadrul TSMA Cluj, apoi ca inginer cercetător la Institutul Politehnic din Cluj (1984-1985) și asistent universitar (1985-1990). Își continuă cariera universitară ca șef de lucrări (1990-1994), conferențiar universitar (1995-2000) și, din anul 2002, profesor universitar coordonator al disciplinei „Calculul și construcția automobilelor” la Universitatea Tehnică din Cluj. Din 2003 este conducător de lucrări de doctorat.

Ioan Rus este membru al mai multor asociații profesionale din România și din străinătate: Asociația Generală a Inginerilor din România, Societatea Inginerilor de Automobile din România, Asociația Inginerilor Mecanici Agricoli din România, The Society of Automotive Engineers (SUA), precum și al Asociației Române pentru Clubul de la Roma.

Fiica lui Ioan Rus a fost căsătorită cu Vasile Pușcaș (a nu se confunda cu Vasile Pușcaș), patronul firmei de salubritate Florisal din Satu Mare.

La 29 iunie 2012, ministrul de interne Ioan Rus a luat apărarea premierului Victor Ponta, afirmând: „De la Aristotel și Platon, toți cei care au scris teze de doctorat pe filosofie, pe politică, pe științe sociale, toți au plagiat. Repet, de la Aristotel încoace și Platon, pe tehnic de la Newton și Einstein, toată lumea a plagiat". Presa românească și internațională a reacționat vehement la părerea ministrului

Ioan Rus
Ioan Rus (2014)
Date personale
Născut	21 februarie 1955 (64 de ani) Urișor, Cluj, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician inginer
Ministrul Administrației și Internelor
În funcție 28 decembrie 2000 – 11 martie 2004
Președinte	Ion Iliescu
Prim-ministru	Adrian Năstase
Precedat de	Constantin Dudu Ionescu
Succedat de	Marian Săniuță
În funcție 7 mai 2012 – 6 august 2012
Președinte	Traian Băsescu
Prim-ministru	Victor Ponta
Precedat de	Gabriel Berca
Succedat de	Mircea Dușa
Ministrul Transporturilor
În funcție 24 iunie 2014 – 16 iulie 2015
Președinte	Traian Băsescu Klaus Johannis
Prim-ministru	Victor Ponta
Precedat de	Dan Șova
Succedat de	Iulian Matache
Partid politic	PSD
Alma mater	Universitatea Tehnică Cluj-Napoca

* 1960: Plamen Oreșarski (bulgară Пламен Василев Орешарски; n. 21 februarie 1960) este un politician bulgar care a fost premier al Bulgariei între 2013 și 2014.

·      1961 - S-a nascut Constantin Lăcătușu, alpinist român.

Constantin Lăcătușu – foto: facebook.com

Constantin Lăcătușu (n. 21 februarie 1961, Piatra Neamț), alpinist, geolog și cameraman român, primul din România care a cucerit vârful Everest (8.848 m), la 17 mai 1995. Constantin Lăcătușu este singurul român care a urcat pe cele mai înalte vârfuri ale celor șapte continente, completând lista lui Messner (lista Carstensz) în 8 ani și 166 zile.

·         1961 - S-a născut Bob Colin Day, vocalist britanic (Allisons).

·         1961 - S-a născut Ranking Rogers, baterist şi vocalist britanic (The Beat, General Public).
* 1962: Charles Michael „Chuck” Palahniuk (n. 21 februarie 1962, în Pasco, Washington) este un scriitor american de ficțiune și jurnalist independent. El este cunoscut publicului în primul rând pentru controversatul roman Fight Club, câștigător a numeroase distincții și ecranizat în 1999, avându-i pe Brad Pitt, Edward Norton și Helena Bonham Carter în rolurile principale.
* 1964: Evgheni Ghermanovici Vodolazkin (n. 21 februarie 1964, Kiev) este un istoric literar și scriitor rus, specialist în literatura rusă veche.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Naționale Taras Șevcenko din Kiev (1986). În același an a fost admis la studii postuniversitare la Institutul de Literatură Rusă al Academiei de Științe a URSS (Casa Pușkin), Departamentul de literatură veche, condus de academicianul D.S. Lihaciov. În următorii trei ani, a scris o teză despre traducerea Cronicii bizantine a lui Gheorghe Аmartol, iar din 1990 lucrează acolo pe postul de cercetător științific.^[1]

A obținut în anul 2000 titlul științific de doctor în filologie cu teza de doctorat: „Istoria lumii în literatura Vechii Rusii (pe baza textelor cronografice din secolele XI—XV)”.

În 2015 a scris textul „Dictarea totală”.^[2]

Locuiește în Sankt-Petersburg; este căsătorit cu Tatiana Rudi

* 1974: Iván Campo Ramos (n. 21 februarie 1974) este un fost fotbalist spaniol. Inițial fiind fundaș, el s-a reprofilat în mijlocașîn ultimii săi ani de joc.
* 1977: Branislav Angelovski (în macedoneană Бранислав Ангеловски) (n. 21 februarie 1977, în Bitola) este un handbalist macedonean care joacă pentru clubul românesc HC Dobrogea Sud și pentru echipa națională a Macedoniei.^[1] Angelovski evoluează pe postul de coordonator de joc.
* 1978: Jörg Fiedler (n. 21 februarie 1978, Leipzig, Germania) este un scrimergerman specializat pe spadă
* 1978: Kim Ha-neul (Hangul: 김하늘, născută pe 21 februarie 1978) este un model celebru și actriță din Coreea de Sud. Numele ei, "Ha-neul", înseamnă cer în coreeană. Ea și-a început cariera ca model pentru compania de îmbrăcăminte STORM.
* 1978: Park Eun Hye (născută 21 februarie 1978) este o actriță sud-coreeană.
* 1978: Dorel Zaharia este un jucător român de fotbal retras din activitate
* 1979: Carlos "Carly" Colón, Jr. (n. 21 februarie 1979) este un wrestlerportorican, mai cunoscut sub numele de ring Carlito'. A activat în promoția WWE și ocazional în World Wrestling Council, unde a câștigat de 10 ori titlul de WWC Universal Heavyweight Champion. Mai este cunoscut sub numele "Traficantul de mere".

·         1980: Jigme Khesar Namgyel Wangchuck (འཇིགས་མེད་གེ་སར་རྣམ་རྒྱལ་དབང་ཕྱུག་^[1]; n. 21 februarie 1980) este al cincilea rege al Bhutanului și capul dinastiei Wangchuck.^[2] A devenit rege la 14 decembrie 2006 și a fost încoronat oficial la 6 noiembrie 2008.

La deschiderea sesiunii parlamentare din 20 mai 2011, regele a anunțat logodna sa cu Jetsun Pema, o tânără în vârstă de 21 de ani, născută la Thimphu la 4 iunie 1990. Cei doi s-au căsătorit la 13 octombrie 2011 la Punakha Dzong.

Jigme Khesar Namgyel Wangchuck
Date personale
Născut	21 februarie 1980 (39 de ani) Kathmandu, Nepal
Părinți	Jigme Singye Wangchuck[*] Tshering Yangdon[*]
Frați și surori	Jigyel Ugyen Wangchuck[*] Dasho Jigme Dorji Wangchuck[*]
Căsătorit cu	Jetsun Pema
Copii	Jigme Namgyel Wangchuck[*]
Cetățenie	Bhutan
Etnie	tibetani
Religie	Budism Vajrayana
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Druk Gyalpo[*] (din 2006)
Familie nobiliară	Casa de Wangchuck
Rege al Bhutanului
Domnie	14 decembrie 2006 – prezent (13 ani, 68 zile)
Încoronare	6 noiembrie 2008
Predecesor	Jigme Singye Wangchuck

* 1980: Levan Korgalidze (n 21 februarie 1980) este un fotbalist internațional georgian care în prezent evoluează la echipa FC Metalurgi Rustavi
* 1980: Vladîslav Vasîlovîci Tretiak (în ucraineană Владислав Васильович Третяк, n. 21 februarie 1980, Kiev) este un fost scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu bronz la individual la Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena și cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2006.
* 1981: Floor Jansen (Pronunție în olandeză: /flɔr ˈjɑnsɛn/;n. 21 februarie 1981, Goirle, Olanda) este o cântăreață și compozitoare de origine olandeză. Ea este faimoasă datorită carierei muzicale alături de After Forever. După ce Anette Olzon a părăsit trupa Nightwish în 1 octombrie 2012, Floor a fost anunțată drept noua vocalistă a trupei pentru restul tour-ului Imaginareum.
Floor avea șaisprezece ani când s-a alăturat formației Apocalypse (numele formației After Forever la început) în 1997. Trei ani mai târziu, formația a lansat primul lor album, Prison of Desire. Abilitatea acesteia de a cânta muzică clasică cât și muzică rock a făcut-o renumită în scena metalului. După ce Maek Jansen a părăsit formația în 2002, aceasta s-a ocupat de partea vocală și de versurile melodilor. Floor a început să studieze la Dutch Rock Academy în 1999 iar trei ani mai târziu a intrat la conservator. A studiat Teatrul Muzical și opera un an. Mai târziu a început să predea un curs numit Wanna Be a Star?!. Visul ei e să cânte într-un teatrul muzical. Trei albume ale compozitorului și multi-instrumentistului Arjen Anthony Lucassen includ vocea lui Floor. Ea a cântat o melodie pe Universal Migrator Part 1: The Dream Sequencer, a făcut un număr de contribuții în proiectul Star One, și joacă rolul Ω în albumul 01011001 de la Ayreon, și a cântat ca și vizitator alături de formația Nightmare.
După ce After Forever s-a destrămat, Floor a început un nou proiect alături de Jorn Viggo Lofstad (Pagan's Mind , Jørn Lande).^[1] Pe 16 iunie 2009, Floor a anunțat prin siteul MySpace că a început să formeze o nouă formație, ca și rezultat al proiectului său cu Jorn Viggo Lofstad. În 17 octombrie 2009 a anunțat prin intermiedul siteului MySpace că formația se numește ReVamp, care este formată din fostul keyboardist After Forever Joost van den Broek, din chitaristul Waldemar Sorychta și Voodoocult
* 1983: Adam Johansson (n. 21 februarie 1983, Jönköping) este un fundaș suedezde fotbal. Din anul 1995 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1984: Karina Nose (能瀬 香里奈 Nose Karina^?) (n. 21 februarie 1984, Shōwa-ku, Nagoya, Prefectura Aichi), cunoscută ca Karina (香里奈 Karina^?), este un fotomodel și acțrită japoneză. Ea este una dintre cele mai frumoase femei japoneze
* 1984: David Odonkor (n. 21 februarie 1984, Bünde, Germania de Vest) este un fost fotbalist internațional german.
* 1985: Georgios Samaras (în greacă Γεώργιος Σαμαράς; n. 21 februarie 1985) este un fotbalist grec care evoluează la clubul arab Al-Hilal.
* 1987: Ellen Philpotts-Page (n. 21 februarie 1987), cunoscută ca Ellen Page, este o actriță canadiană. Page a fost nominalizată atât la Premiile Globul de Aur cât și la Premiul Oscar la categorie Cea mai Bună Actriță pentru rolul ei din filmul Juno.

Este cunoscută și pentru rolurile din Hard Candy, Smart People sau pentru rolul lui Katherine "Kitty" Pryde în X-Men: Ultima înfruntare. A atras atenția în Canada pentru roluri ca cele din Pit Pony și Marion Bridge ce i-au adus premii dar și pentru prestațiile din Trailer Park Boysși ReGenesis.

În 2008 , Page a fost nominalizată pentru lista celor mai influente 100 de persoane realizată de revista Time și s-a clasat pe locul 86 în topul celor mai sexi femei din lume , top realizat de revista FHM.

* 1988: Harlem-Eddy Gnohéré (n. 21 februarie 1988,^[1] Paris, Franța) este un fotbalist francez care în prezent este sub contract cu FCSB.
* 1990: Chika Aoki (青木千佳 Aoki Chika^?), n. 21 februarie 1990, Prefectura Fukui) este o scrimeră japoneză specializată pe sabie.
* 1991: Riyad Mahrez (în arabă: رياض محرز; Sarcelles, Franța, 21 februarie 1991) este un fotbalist algerian născut în Franța, care joacă ca mijlocaș la Manchester City și reprezintă echipa de fotbal a Algeriei.
* 1992: Philip Anthony Jones (n. 21 februarie 1992) este un fotbalist care joacă pentru Manchester United și pentru echipa națională a Angliei
* 1992: Dmîtro Pundîk (ucraineană Дмитро Пундик; n. 26 aprilie 1992) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Campionatul European de Scrimă din 2010 și cu aur pe echipe la Universiada de vară din 2011. A fost numit maestru al sportului, clașă internațională în Ucraina.^[1]

Sora sa mai mare, Halîna, este și ea o sabreră, care a fost laureată cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008. Au început să practice scrima împreună când erau copi

* 1993: Andrada Preda (născută Maior Pașca, pe 21 februarie 1993, în Baia Mare)^[2] este o handbalistă din România legitimată la CS Minaur Baia Mare^[3], unde joacă pe postul de extremă stânga.
* 1996: Sophie Turner (n. 21 februarie 1996)^[1] este actriță engleză, cunoscută mai ales pentru rolul lui Sansa Stark în serialul de pe HBO, Game of Thrones, care i-a adus o nominalizare Young Artist Award.^[2] A mai jucat în filme de televiuziune ca The Thirteenth Tale (2013), thrillerul Another Me (2013) și Barely Lethal (2015).

Decese

·         1437 – Regele Scotiei James I ( n.1394), fiul regelui Robert al III- lea și al Annabellei Drummond, este asasinat. A urcat pe tron in anul 1406.

·         1513: Papa Iulius al II-lea (n. 5 decembrie 1443, Albisola Superiore, Republica Genova – d. 21 februarie 1513, Roma, Statele Papale^[1]), pe numele civil Giuliano della Rovere, a fost un papă al Romei.

A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelopictarea plafonului Capelei Sixtine.

A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul Uri.

A fost primul papă care a contractat "boala franceză" (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.^[2]

A fost înmormântat în Biserica San Pietro in Vincoli (en:San Pietro in Vincoli).

Iulius al II-lea
Date personale
Nume la naștere	Giuliano della Rovere
Născut	5 decembrie 1443  Albisola Superiore, Republica Genova
Decedat	21 februarie 1513 (69 de ani)  Roma, Statele Papale[1]
Înmormântat	San Pietro in Vincoli[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Sifilis)
Frați și surori	Giovanni della Rovere[*]
Copii	Felice della Rovere[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Activitate
Început de pontificat	1503
Final de pontificat	1513
Predecesor	Papa Pius al III-lea
Succesor	Papa Leon al X-lea

* 1575: Claude a Franței (12 noiembrie 1547 - 21 februarie 1575) a fost a doua fiică a regelui Henric al II-lea al Franței și a soției acestuia, Caterina de Medici.

Claude a fost crescută alături de sora ei Elisabeta, viitoare regină a Spaniei și de cumnata ei, Maria Stuart.

S-a căsătorit la vârsta de 11 ani, la 19 ianuarie 1559 cu Carol al III-lea, Duce de Lorena. Claude a fost victimă a trăsăturilor nesănătoase pe care Caterina le-a transmis copiilor ei (cu excepția Margaretei), și a suferit de cocoașă și malformație la un picior.

Această foarte discretă prințesă a fost favorita mamei ei. Adesea ea părăsea Nancy, capitala Lorenei, pentru a locui împreună cu mama ei în inima Franței. De asemenea, Caterinei de Medici îi plăcea să-și viziteze fiica în Lorena.

Claude a murit la naștere în 1575.

Claude și Carol au avut următorii copii:

• Henric al II-lea, Duce de Lorena (1563–1624) căsătorit cu Margerita Gonzaga
• Cristina (1565–1637), căsătorită cu Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana
• Charles (1567–1607), Cardinal de Lorena și episcop de Metz (1578–1607), episcop de Strasbourg (1604–1607)
• Antoinette (1568–1610), căsătorită cu John William, Duce de Jülich-Cleves-Berg
• Anne (1569–1676)
• Francisc al II-lea, Duce de Lorena (1572–1632) căsătorit cu Christina de Salm
• Caterina (1573-1648), stareță de Remiremont
• Elisabeta Renata (1574–1635), căsătorită cu Maximilian I, Elector de Bavaria
• Claude, 1575-1576.

Claude de Valois
Ducesă de Lorena
Date personale
Născută	12 noiembrie 1547 Castelul Fontainebleau
Decedată	21 februarie 1575 (27 de ani) Nancy, Franța
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici
Frați și surori	Elisabeta de Valois Victoria of Valois[*] Margareta de Valois Joan of Valois[*] Louis of Valois[*] Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței Henri d'Angoulême[*] François, Duce de Anjou Henric al III-lea al Franței Diane de France
Căsătorită cu	Carol al III-lea, Duce de Lorena
Copii	Henri, Duce de Lorena Cristina, Mare Ducesă de Toscana Charles, Cardinal de Lorena Antoinette, Ducesă de Jülich-Cleves-Berg Francis, Duce de Lorena Caterina, Stareță de Remiremont Elisabeta, Electoare de Bavaria
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Lorena Casa de Valois

·      1677 – A murit filosoful olandez Baruch Spinoza; (n.24 noiembrie 1632).

Baruch Spinoza – foto: ro.wikipedia.org

Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă – spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urmă – Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit “Substanță”.

·         1730: Papa Benedict al XIII-lea (n. 1649)
* 1741: Jethro Tull (n. 30 martie 1674 – d. 21 februarie 1741) a fost un pionier englez al agriculturii, inventator al semănătorii, invenție prin care a avut un rol decisiv în crearea saltului semnificativ al Marii Britanii în domeniul agricol, mișcare cunoscută sub numele de British Agricultural Revolution- Revoluția agricolă britanică.
Este inventatorul semănătorii mecanice moderne și a unui anumit tip de plug modern. La vremea sa, ambele fuseseră tractate de cai.
* 1788: Johann Georg Palitzsch (n. 11 iunie 1723, Dresda – m. 21 februarie1788) a fost un astronom german, devenit celebru pentru că a fost primul care a observat reîntoarcerea cometei Halley, în ziua de Crăciun 1758. Natura periodică a acestei comete fusese prevăzută de Edmond Halleyîn 1705, însă acesta din urmă murise fără să fi putut verifica previziunea sa.

Crescut pentru a deveni fermier sub autoritatea unui tată strict, Johann Georg Palitzsch a studiat în secret astronomia din cărțile pe care și le procura, îndeosebi Vorhof der Sternwissenschaft (în română: Curtea astronomiei) de Christian Pescheck. A învățat latina și, la vârsta de 21 de ani a moștenit ferma, fapt care i-a permis să-și construiască propria grădină botanică, o bibliotecă, un laborator și un muzeu. A fost susținut de diverși donatori, între care viitorul rege al Angliei. Dar războiul dintre Prusia și Austria a pus capăt ambițiilor sale.

La moartea sa, a lăsat o bibliotecă de 3.500 de cărți, în parte constituite din copii manuscrise ale operelor științifice pe care nu putuse cumpăra din cauza costului lor.

·         1790 - A murit Iosif al II-lea, împărat al Austriei (1764-1790), fiul reginei Maria Theresa (n.13.03.1741).

·         1824: Eugène de Beauharnais (3 septembrie 1781 – 21 februarie 1824) a fost un general francez, prinț al familiei imperiale franceze, vicerege al Italiei, Duce de Leuchtenberg, Mare Duce de Frankfurt, Prinț de Eichstätt, Prinț de Veneția. A fost fiul lui Alexandre de Beauharnais și al lui Joséphine de Beauharnais, fiu adoptiv al lui Napoleon I și moștenitor prezumptiv al coroanei imperiale franceze până la nașterea „Regelui Romei”.
Fiu al vicontelui Alexandre de Beauharnais, primul soț al viitoarei Împărătese Joséphine, Eugène îmbrățișează cariera armelor în 1797, ca aghiotant al tatălui său adoptiv, în timpul primei campanii din Italia. Îl însoțește apoi pe Bonaparte în campania din Egipt. În 1802, la doar 21 de ani, devine colonel al vânătorilor călare din Garda Consulară. După proclamarea Imperiului și a Regatului Italiei, prințul Eugène devine vicerege al Italiei (7 iunie 1805). Pe 14 ianuarie 1806 se căsătorește cu fiica regelui Bavariei, Augusta-Amélie (1788 - 1851). Eugène continuă totuși să servească ca general și face toate marile campanii ale Imperiului, remarcându-se în timpul celei de-a Cincea Coaliții și campaniei din Rusia. În timpul celei de-a Șasea Coaliții, Eugène apără cu îndârjire regatul italian împotriva austriecilor dar este nevoit să încheie un armistițiu după abdicarea Împăratului Napoleon. Grație socrului său, obține apoi titlul de Duce de Leuchtenberg și principatul Eichstätt. Moare prematur de apoplexie, la doar 43 de ani

Eugène de Beauharnais
Duce de Leuchtenberg și Prinț de Eichstätt Prinț francez Prinț de Veneția și Vicerege al Italiei Mare Duce Ereditar de Frankfurt
Eugène Beauharnais, portret de Andrea Appiani, 1810.
Date personale
Nume la naștere	Eugène Rose de Beauharnais
Născut	3 septembrie 1781 Paris, Franța
Decedat	21 februarie 1824 (42 de ani) Munchen, Bavaria
Înmormântat	St. Michael's Church, Munich[*]
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	Alexandre de Beauharnais[*] Joséphine de Beauharnais
Frați și surori	Napoleon al II-lea al Franței Stéphanie de Beauharnais Émilie Pellapra[*] Hortense de Beauharnais[1] Jules Barthélemy-Saint-Hilaire[*] Charles Léon[*] Alexandre Walewski Eugen Megerle von Mühlfeld[*]
Căsătorit cu	Prințesa Augusta de Bavaria
Copii	Josephine, regină a Suediei și Norvegiei Eugénie, Prințesă de Hohenzollern-Hechingen Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Amélie, împărăteasă a Braziliei Théodolinde, Ducesă de Urach Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Carolina Clotilde de Beauharnais
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician ofițer preot catolic[*] personal militar[*] entomolog[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Beauharnais
Duce de Leuchtenberg
Domnie	14 noiembrie 1817 – 21 februarie 1824
Succesor	Auguste de Beauharnais
Prinț de Eichstätt
Domnie	14 noiembrie 1817 – 21 februarie 1824
Succesor	Auguste de Beauharnais
Vicerege al Italiei
Domnie	5 iunie 1805 – 30 mai 1814
Domnie	20 decembrie 1807 – 21 februarie 1824

·         1846: Împăratul Ninkō (japoneză 仁孝天皇; 16 martie 1800 – 21 februarie1846) a fost al 120-lea împărat al Japoniei,^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2] A domnit din 31 octombrie 1817 până în 21 februarie 1846

Împăratul Ninkō
Al 120-lea Împărat al Japoniei
Împăratul Ninkō
Date personale
Născut	16 martie 1800 Kyoto, Japonia
Decedat	21 februarie 1846 (45 de ani) Kyoto, Japonia
Înmormântat	Tsuki no wa no misasagi[*]
Părinți	Împăratul Kōkaku Kanshūji Tadako[*]
Frați și surori	Masuhito-shinnō[*] Katsura-no-miya Takehito-shinnō[*]
Căsătorit cu	Fujiwara no Tsunako
Copii	Împăratul Kōmei Katsura-no-miya Misahito-shinnō[*] Katsura-no-miya Sumiko-naishinnō[*] Kazu-no-miya Chikako-naishinnō[*]
Cetățenie	Tokugawa Shogunate[*]  Japonia
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Imperială a Japoniei
Domnie
Domnie	31 octombrie 1817 - 21 februarie 1846 (28 ani, 113 zile)
Predecesor	Împăratul Kōkaku
Succesor	Împăratul Kōmei

* 1876: Marea Ducesă Maria Nicolaievna a Rusiei (rusă Мария Николаевна) (18 august 1819 – 21 februarie 1876) a fost fiica împăratului Nicolae I al Rusiei și sora împăratului Alexandru al II-lea. A fost Ducesă de Leuchtenberg și președintele Academiei Imperiale a Artelor din Sankt Petersburg.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

Marea Ducesă Maria Nicolaevna s-a născut la 18 august 1819 la Krasnoye Selo în apropiere de St. Petersburg. A fost prima fiică și al doilea copil din cei șapte.^[1] Părinții ei, Țarul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovnanăscută Prințesa Charlotte a Prusiei, erau devotați unul altuia și copiilor lor.

Erau părinți calzi și afectuoși și evitau să fie prea indulgenți.^[1]Seara, Alexandra Feodorovna juca jocuri cu copiii ei, ghicitori și șarade,^[2] în timp ce Țarului îi plăcea să cânte cu ei. Frații au crescut într-o familie unită și au rămas în relații apropiate toată viața.

Maria Nicolaevna a fost crescută împreună cu surorile sale, Olga și Alexandra.^[1] Camerele lor situate la parterul Palatului de Iarnă erau modeste și lipsite de lux. Fetele făceau plimbări în orice anotimp iar doctorii le controlau dietele. Educația Mariei era supravegheată de liberalul și poetul Vasili Zhukovski, care fusese profesorul de rusă al Alexandrei Feodrorovna.^[1] Maria și surorile ei au luat lecții de dans, muzică și desen.^[1]

Din 1835, Marea Ducesă Maria a fost membru activ al societății patriotice, care a fost fondată de împărăteasa Elisabeta Alexeievna.^[2]Ocazional membrii societății se întâlneau în camera Mariei de la Palatul de Iarnă.^[2]

Marea Ducesă Nicolaevna a fost remarcată pentru personalitatea ei formidabilă, inteligența ei și caracterul puternic.^[3] Sora ei Marea Ducesă Olga a scris în jurnal că Maria a fost "atentă și generoasă cu săracii dar nu putea suporta constrângerile.^[3] Ea este de o sută de ori mai virtuoasă decât mine, mai dinamică decât toți noi șapte"

Maria Nicolaevna a fost curajoasă și inventivă, aprecia noutatea și era aproape indiferentă la opinia societății.^[3] Era plină de viață, energetică, talentată și impulsivă.^[3] Semăna atât fizic cât și la caracter cu tatăl ei. Ca și el, părea serioasă și severă.

Maria Nicolaevna nu voia să părăsească Rusia prin căsătorie sau să-și schimbe religia

În 1837 regele Ludwig I al Bavariei și-a trimis nepotul de frate, Maximilian, Duce de Leuchtenberg, să ia parte la manevre de cavalerie în Rusia. Maximilian era singurul fiu al lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Josephine. Era frumos, bine educat și interesat de preocupări culturale.

Un an mai târziu, în octombrie 1838, a făcut a doua vizită. Cu înfățișarea lui plăcută și manierele sale, a impresionat-o pe Maria Nicolaevna după cum a notat în jurnal Marea Ducesă Olga: "În patru zile a devenit destul de clar că Max și Maria au fost făcuți unul pentru celălalt".^[4]

Nu a fost o căsătorie de dorit pentru fiica unui împărat al Rusiei. Maximilian avea un rang mic ca membru al unei ramuri secundare a Casei de Bavaria. De asemenea era romano-catolic nu ortodox iar familia lui, în special mama sa era împotriva acestei căsătorii.^[5] Maximilian a fost ultimul Leuchtenberg - linia Beauharnais, iar mama sa s-a temut că descendenții lui, crescuți în credința ortodoxă, ar fi complet rusificați. Ea a spus istoria va da vina pe fiul ei.^[5]

În plus, familia Bonaparte era un dușman înverșunat al Rusiei. Cu toate acestea, țarul a acordat permisiunea pentru căsătorie, cu condiția ca fiica sa să nu plece din Rusia pentru a trăi în străinătate. Având în vedere că ducele de Leuchtenberg nu a fost un membru al unei familii domnitoare, a fost ușor pentru el să-și stabilească reședința la Sankt Petersburg.

Nunta a avut loc la 2 iulie 1839 la Palatul de Iarnă.^[6] Ceremonia a fost descrisă în detaliu de marchizul de Custine, care a vizitat St Peterburg în acea perioadă. El a admirat-o pe Marea Ducesă pentru grația ei, dar i-a displăcut ducele de Leuchtenberg.^[7] Nicolae I nu a scutit nici o cheltuială pentru nunta fiicei sale și festivitățile au durat timp de două săptămâni.^[7] Cuplul a rămas în Rusia, unde au fost crescuți cei șapte copii ai lor.

În ziua căsătoriei, Țarul Nicolae I s-a decis să-i prezinte Mariei palatul ei. A ales un loc din centrul orașului St. Petersburg strategic poziționat vizavi de catedrala St. Isaac, pe malurile râului Moika și destul de aproape de Palatul de Iarnă pentru ca Țarul să-și poată vizita fiica zilnic.^[8] [9]Nici o cheltuială nu a fost cruțată în amenajarea lui pentru tânărul cuplu.

Palatul a fost terminat până la sfârșitul lui 1844 și a fost numit Palatul Mariinski, după Maria Nicolaevna. În timp ce palatul lor era în construcție, Maria a născut trei copii. Cuplul a trăit la Palatul Vorontzov așteptând finalizarea propiei lor reședințe.^[10]

Ducesă de Leuchtenberg

Marea Ducesă împreună cu fii ei Nicolae și Serghei.

Marea Ducesă a jucat un rol important în decorarea casei, afișând gustul ei pentru eleganță. Deoarece Maria Nicolaevna avea probleme de circulație la picioare, Palatul Mariinski a fost proiectat cu o scară fără trepte instalată în aripa dreaptă și care conecta toate cele trei etaje de camerele principale. Palatul a fost umplut cu opere de artă și relicve de familie unele dintre ele moștenite de la împărăteasa Josephine. Maria a organizat baluri, spectacole și concerte. De asemenea, Maria Nicolaevna a avut un conac, Sergievka, cumpărat de la familia Narishkin și dat ei ca un cadou de nuntă. Situat la vest de Peterhof, vila Sergievka a devenit refugiul de familie favorit. Ducesa și soțul ei și-au petrecut luna de miere acolo și între anii 1839 și 1842 au comandat arhitectului Stackensneider să-l reconstruiască.

Marea Ducesă și soțul ei aveau înclinații artistice și erau activi în cauze caritabile și artistice. Soțul Mariei a devenit bine cunoscut ca om de știință în Rusia.^[11] Era interesat de știință și a studiat tehnologia minieră; a fost membru al Academiei de științe. În 1844 Nicolae I l-a numit șeful departamentului din industria minieră. În 1843 a fost numit președintele Academiei de Arte. Maria a fost mândră de realizările soțul ei numindu-l savant.

Totuși, la sfârșitul anilor 1840, cuplul a plutit în derivă. Au avut vieți separate și amândoi au avut relații extraconjugale. Maximilian a devenit afemeiat în timp ce Maria a început o relație pe termen lung cu contele Gregori Alexandrovici Strogonov. Zvonurile de la curte atribuie paternitatea fiului ei George amantului ei. Ducele de Leuchtenberg s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timpul expediției miniere din Urali. Eforturile de îmbunătățire a stării sale de sănătate prin călătoriile în țările cu climă mai caldă, nu au avut succes și a murit la 1 noiembrie 1852.

Maria Nicolaevna a fost un pasionant colecționar de artă iar după decesul soțului ei l-a înlocuit ca președinte al Academiei de arte. De atunci, Maria Nicolaevana s-a dedicat colecției ei chiar și cu mai mare ardoare.^[9] Din cauza stilului de viață, finanțele ei au intrat în declin în special după moartea tatălui ei. Alexandru al II-lea, deși apropiat de sora lui, i-a acordat un buget strict.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna

Maria Nicolaevna s-a recăsătorit în 1854 cu contele Grigori Stroganov (16 iunie 1824 – 13 martie 1879). A fost o căsătorie morganatică și ținută în secret în timpul vieții tatălui ei. Oficial căsătoria a avut loc la 16 noiembrie 1856, după decesul lui Nicolae I. Anna Tyutcheva a comentat: "Fostul Țar ar fi trimis-o pe Mașa la mânâstire și l-ar fi exilat pe conte în Caucaz", însă mult mai gentilul Țar Alexandru, ca noul cap al familiei, a preferat să se prefacă că nu știe de căsătoria secretă.^[12]

Sora ei Olga a descris-o ca fiind mai talentată decât toți frații și surorile dar lipsită de simțul datoriei. Maria și-a implorat fratele să-i recunoască a doua căsătorie și să-i permită să trăiască în Rusia dar el nu a permis asta; în schimb i-a sugerat să trăiască în străinătate în timp ce el va pretinde în continuare că nu știe de căsătorie.^[12] El nu a putut recunoaște căsătoria ei și a acordat o atenție deosebită copiilor ei din prima căsătorie, care trăiau în Sankt Petersburg, fără mama lor.^[12]

În 1862, Maria Nicolaevna s-a stabilit la Florența la Villa Quarto, care aparținea lui Jérôme Bonaparte și l-a numit consilierul ei pe pe pictorul și colecționarul Karl Liphard. Aproape zilnic au vizitat muzee, colecții private și dealeri de antichități.^[9] În Italia, Marea Ducesă a fost zeloasă în achiziția de picturi, sculpturi și mobilă pentru reședințele ei.^[13]

Marea Ducesă a suferit probabil de varice sau de un fel de boală osoasă astfel că până la sfârșitul zilei a devenit invalidă.^[14] A murit la 21 februarie 1876 la Sankt Petersburg la vârsta de 56 de ani.

După decesul ei, colecția de artă a Mariei Nicolaevnei a fost împărțită între copiii în viață: Prințul Nicolae, Prințul Eugene, Prințul George, Prințesa Maria, Prințesa Eugenia și sora lor vitregă, contesa Elena Strogonova. În 1884, fiul ei, Nicolae Duce de Leuchtenberg, a montat o expoziție la Academia de Arte din St. Petersburg cu fosta colecție a Marii Ducese. În 1913, la Muzeul Ermitaj a fost organizată o altă expoziție. După revoluție, colecția a fost dispersată iar astăzi poate fi privită la muzee din Moscova, Sankt Petersburg, Viena și Statele Unite.^[13] Trei dintre fiii Mariei și ai Ducelui de Leuchtenberg au locuit la Palatul Mariinski până în 1884, când a fost vândut pentru a acoperii datoriile familiei.^[15] Astăzi, Palatul găzduiește Adunarea Legislativă din Sankt Petersburg.

Maria Nicolaevna a Rusiei
Ducesă de Leuchtenberg
Date personale
Născută	18 august 1819 St. Petersburg, Rusia
Decedată	21 februarie 1876 (56 de ani) St. Petersburg
Înmormântată	Grand Ducal Burial Vault[*]
Părinți	Nicolae I al Rusiei Charlotte a Prusiei
Frați și surori	Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei
Căsătorită cu	Maximilian, Duce de Leuchtenberg Contele Grigori Stroganov
Copii	Prințesa Alexandra Maria Maximilianovna, Prințesă Louis William de Baden Nicolae, al 4-lea Duce de Leuchtenberg Eugenia Maximilianovna, Ducesă Alexander de Oldenburg Eugen, al 5-lea Duce de Leuchtenberg Prințul Serghei George, al 6-lea Ducke de Leuchtenberg Contesa Elena Grigorievna Stroganova
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare principe Mare Duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1894: Gustave Caillebotte (n. 19 august 1848, Paris, Franța – d. 21 februarie 1894, Gennevilliers, Franța) a fost un pictorfrancez, membru al mișcării impresioniste, deși stilul său era mai apropiat de realism decât a celorlalți impresioniști.

* 1904: Sava Henția (n. 1 februarie 1848, Sebeșel, Imperiul Austriac – d. 21 februarie 1904, Sebeșel, Austro-Ungaria) a fost un pictor realist, grafician, muralist și ilustrator de carte român. A făcut studiile la Școala de Belle Arte din București unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Tattarescu și Theodor Aman. A urmat cursurile de pictură la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts de la Paris sub îndrumarea pictorului Alexandre Cabanel. Cele mai bune aspecte pe care le-au dat mișcările artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea pot fi întâlnite la o seamă de artiști care au îmbinat propriile calități profesionale, umane și de meșteșug cu concepțiile sănătoase despre rosturile artei. Un loc însemnat în rândurile lor îl ocupă Sava Henția care în mod similar pictorilor Mișu Popp sau Constantin Lecca, a fost la origini ardelean și s-a format ca pictor la București, ca mai toți oamenii de cultură ai acelor timpuri. Înscriindu-se în tendințele vremurilor în care s-au intensificat schimburile culturale dintre Ardeal și România, se poate spune că Sava Henția și-a adus contribuția la cristalizarea conștiinței naționaleromânești.

Aspirant devotat către marile compoziții, a realizat alegorii cu tematică mitologică sub influența stilistică a lui Pierre Prud'hon, cu umbre catifelate din care se detașează scăldate într-o lumină argintie, nuduri adolescentine pline de senzualitate. A realizat la Paris alegoriile Psyche părăsită de Amor și Aurora, lucrări care au rămas ca documente certe de îndrumări în pictura românească. Modul de execuție, sensibilitatea, carnalitatea senzuală și împlinită mascată de o boare argintie a luminii lunii aflată în crepuscul, cu motive preluate de la marele magician francez de la sfârșitul secolului al VIII-lea, nu au avut șanse de a se perpetua în opera unui alt artist român, așa cum nu au fost repetate nici măcar în opera lui Sava Henția.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878), timp în care a pictat numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevărat reporter de război. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziții executate în acuarelă și ulei, între care se remarcă lucrările Întâlnirea și Transport de provizii pe front. Ca și ceilalți pictori participanți la campania din 1877, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea, el a avut rolul de a nota scene de luptă și din viața oștenilor în vederea pictării de compoziții istorice ulterioare. Cea mai importantă compoziție de război a lui Sava Henția este cea intitulată Lagărul, cunoscută și sub numele de Bivuac. Lucrarea este una din cele mai însemnate compoziții de acest gen care s-au făcut în România în secolul al XIX-lea. Alte lucrări importante care l-au definit ca reporter de război au fost: În tabără, Gara de mărfuri, Cai la conovăț, Turc cu narghilea, Vânzători de covoare.

Sava Henția a abordat pictura cu tematică istorică, cele mai reprezentative creații au fost: Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu, portretul lui Tudor Vladimirescu, Intrarea triumfală a lui Traianîn Sarmisegetuza, Legenda meșterului Manole, Moartea lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului și Sacrificiu roman.

Tematica socială prezentă și ea în opera artistului se remarcă în tablourile în care pictorul a înfățișat oameni ai străzii, cerșetori și copii săraci. În plus, Sava Henția a realizat picturi din care transpare pitorescul iarmaroacelor și al îngrămădirilor comerciale rurale. Reprezentative sunt: acuarela Bâlciu în Brebu ce este o îmbinare dintre peisaj, care are și o valoare documentară a epocii, și pitorescul scenei de gen; Vedere din Câmpina, Mahala din Herăstrău, O mahala din București și Târgul Moșilor.

Portretele au fost pentru Sava Henția una din direcțiile definitorii pe care a mers în desfășurarea stilului realist pe care l-a practicat. După perioada în care a fost pictor corespondent al Războiului din 1877, Henția a pictat cu preponderență portrete până la sfârșitul vieții. Se știe că el a debutat ca un bun portretist de factură realistă în reprezentarea omului, deziderat pe care nu l-a părăsit în întreaga sa carieră. După întoarcerea din Franța a făcut o serie de portrete, cu precădere cele din perioada 1877 - 1884: Femeia cu scrisoarea, portretul doctorului Marcovici, al generalului Carol Davila și cel mai reușit, al soției acestuia. D-na Davila este înfățișată în costum național cu o maramă de borangic care pune în evidență grația și feminitatea. Aceste portrete subliniază resursele pe care artistul le avea la îndemână pentru a înfățișa personajele atât ca fizionomii cât și ca imagini purtătoare de stări sufletești.

În pictura murală, Sava Henția s-a remarcat prin picturile pe care le-a făcut la Casa Vernescu, Casa Berceanu, picturile murale de la biserica din Brebu, Milcov, Răhău și Vințu de Jos, Săsciori, Mănăstirea Cernica și biserica din cimitirul de la Sebeș, Alba.

A realizat peisaje și naturi moarte. Prin stilul său realist, Henția a fost pregătit pentru surprinderea realității tactile a lucrurilor și Natura moartă cu pești poate sta cu mare cinste alături de cele mai reușite creații ale lui Ion Andreescu. Genul naturilor moarte a rezultat în mod firesc din pasiunea pe care artistul o avea pentru vânătoare și pescuit, sporturi care-i ofereau cu predilecție astfel de teme.

Datorită accentelor realiste ale operei sale, artistul a avut un succes relativ în timpul vieții. Pictura lui a fost considerată o reflexie a reproșului adus sistemului social de atunci și care adesea avea caracter de satiră. Nu în ultimul rând, din cauza consumatorilor de artă care nu aveau un interes pentru forme diversificate în varietatea nemărginită a artei, publicul nu a fost prea încântat de creațiile lui Sava Henția. Modelele uzitate de Nicolae Grigorescu au influențat puternic gustul în aprecierea lucrărilor unitare aflate în faza finală de execuție, ele fiind singurele care erau unanim acceptate. O pictură ca a lui Henția, mai puțin strălucită în retorica ei imediată, dar având calitatea de a fi mai adevărată și mai convingătoare, nu a fost înțeleasă. Ion Frunzetti a considerat că posteritatea datorează artistului Sava Henția o repunere în valoare a creației care a fost vitregită de către moda epocii în care a trăit și ea merită o așa zisă reabilitare. Posteritatea, în opinia biografului, trebuie să-i studieze opera și s-o facă cunoscută, prin simplul fapt că realismul pictorului și marele interes pe care l-a manifestat pentru înfățișarea oamenilor poate să-l definească ca un precursor.

Sava Henția

Casa lui Sava Henția din Sebeșel

Sava Henția a fost al 8-lea, din cei 14 copii care au supraviețuit din familia preotului Ilie Henția (vezi capitolul Controverse, incertitudini), căsătorit în 1896 cu Ana (n. Dăncilă) din Răchita, Alba.^[1] S-a născut la 1 februarie 1848 în comuna Sebeș, cătunul Sebeșel.^[2] Încă de pe băncile școlii comunale, Henția a manifestat o deosebită atracție pentru desen.^[2] După absolvirea școlii primare, în 1862 viitorul pictor s-a stabilit la București, adus fiind de unchiul său dinspre mamă, fotograful Zaharia Dănciulescu^[2] (sau după Ion Frunzetti - Dăciulescu^[3]). Dănciulescu avea un atelier și a intenționat să-l folosească pe Henția la retușurile care se făceau în acele timpuri, la producția de fotografie.^[2] Sava Henția și-a găsit o locuință cu chirie pe cursul Dâmboviței, pe locul unde în anul 1890 se afla Hanul Babic.^[2] Din cauză că apele râului nu erau canalizate, într-o noapte a anului 1863 s-a produs o viitură care a inundat casele și curțile de pe mal. Henția s-a salvat înotând spre Dealul Schitu Măgureanu,^[4] dar s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și ca urmare a rămas surd pe întreaga sa viață.^[2] Din acest motiv, la școală, tânărul artist a fost scutit de alte materii („ocupațiuni”) în afara celor de specialitate,^[A] găsind înțelegerea necesară la conducerea școlii, ca dovadă a talentului său.^[1] Din cauza acestui handicap se explică lipsa de sociabilitate a lui Henția, în relația cu camarazii lui, lipsă pe care a manifestat-o când era adult. De asemenea, din această cauză s-a afișat cu o atitudine solitară și cu o înclinație pentru sporturile singuratice, cum erau pescuitul și vânătoarea.^[4] Din cauza surzeniei i-a lipsit și apetența pentru petreceri zgomotoase și de aici provine înverșunarea pentru găsirea unei satisfacții în studiu, muncă și perfecționare artistică.

În anul 1865, Sava Henția s-a înscris la cursurile Școlii de Belle Arte, cursuri pe care le-a urmat până în anul 1870, la absolvire.^[5] Cum Zaharia Dănciulescu a trecut în neființă în anul 1865, Henția s-a văzut lipsit de singurul sprijin financiar pe care-l avea.^[5] Ca urmare, cu ajutorul bursei mai mult decât modeste și cu veniturile pe care le-a obținut prin vânzarea micilor lucrări pe care le realiza, a reușit să se susțină singur pe timpul celor cinci ani de studiu.^[5]

La Școala de Belle Arte din București i-a avut ca profesori pe Gheorghe Tattarescu și pe Theodor Aman, de la care și-a însușit o serioasă pregătire profesională.^[6] Pe băncile școlii s-a făcut remarcat împreună cu colegii săi Mihail Dan, Mihail Ștefănescu și Dumitru Marinescu.^[1] În anul 1869 a participat la concursul de bursă pentru studii, dar nu a obținut decât o mențiune pentru o compoziție intitulată Găsirea cadavrului lui Abel, bursa câștigând-o Ștefănescu.^[4] În 1870 a primit diverse premii acordate de către Secția de Pictură și Sculptură a Școlii de Belle Arte: medalia a II-a pentru anatomie, medalia a II-a pentru studii după natură și medalia I-a pentru un Cap de expresie.^[7] La absolvire, în anul 1870, a participat cu compoziția Orfeu și Euridice la concursul care se organiza anual, în vederea selectării studenților care urmau să aibă burse de studii în străinătate.^[6] Concurenții cei mai competenți i-au fost Mihail Dan^[8], care a pierdut chiar dacă vârsta îl recomanda și pictorul I. Constantinescu, care poate fi Iacovache Constantinescu, un muscelean stabilit mai târziu în București.^[7] Tot în anul 1870, Henția a participat la Expoziția artiștilor în viață cu două portrete: Portretul D. Grant și Portretul D. Caligari.^[9][10] A primit împreună cu Mihail Dan și Iacovache Constantinescu Medalia de clasa a II-a.^[11]

• Pictorii care au avut rol în educația artistică a lui Sava Henția
• 

  Theodor Aman - autoportret (?)
   
• 

  Gheorghe Tattarescu - autoportret (1849)
   
• 

  Alexandre Cabanel - fotografie (1878)
   
• 

  Pierre Prud'hon - autoportret (1793)

Astfel, Sava Henția a câștigat concursul și a plecat în anul 1871 la Paris.^[6] Chiar dacă a rămas împreună cu Ștefănescu în primăvara anului 1871 în București, cel din urmă neprimind încă bursa câștigată, a avut oportunitatea să trimită la Expoziția Artiștilor în Viață (ediția a treia) două portrete intitulate Domnul Grant și Domnul Caligari, lucrări care au fost menționate în Catalogul din 1870 cu numerele 42 - 43.^[7] A obținut cu această ocazie medalia a II-a pentru portret.^[7] Dacă lucrarea Orfeu și Euridice cu care a concurat pentru obținerea bursei este astăzi pierdută din cauza incendiului din anul 1885, de la Școala de Belle Arte,^[7] au rămas picturi din perioada studenției sale și mai ales o schiță de compoziție religioasă executată în anul 1870.^[6] Despre acestea se poate spune că, prin ele transpare un artist stăpân pe mijloacele tehnice pe care un pictor ar trebui să le aibă și care, sunt indispensabile redării trăsăturilor esențiale într-un portret și mai ales necesare construirii unui grup după legile compoziției.^[6] Mărturii ale talentului său din această perioadă stau schița pentru compoziția cu tematică religioasă intitulată Fecioara cu pruncul^[D], secondată de Sfântul Ioan și de un înger într-un peisaj, precum și Portretul de bărbat, care s-a aflat la Muzeul Toma Stelian^[E].^[12]

Psyche părăsită de Amor (1873)

Sava Henția și-a continuat studiile între anii 1871 - 1874, mai întâi vizitând muzeele din Italia și mai apoi la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts de la Paris, unde l-a avut profesor pe Alexandre Cabanel.^[6][13] A avut și în această perioadă mari probleme financiare, dovadă stând faptul că ministrul Christian Tell i-a tăiat bursa acordată prin concursul de la Școala de Belle Arte în anul 1872.^[6] Ca susținere, a avut norocul de ajutorul colegilor români de la Paris, care au făcut chetă pentru a-i acoperi cheltuielile de întreținere pentru studii.^[6] Se știe, din spusele lui Iuliu Roșca,^[14] faptul că principalii susținători de la Paris au fost juriștii Alexandru Vlădescu și P. Obedenaru, precum și studentul în științe M. Mironescu.^[15] Este de menționat faptul că Henția, aflându-se la Paris, nu a uitat de România și și-a impus ca anual să trimită câte o lucrare în țară.^[15] Exemplu este chiar primul tablou trimis în anul 1872, care a fost expus la Expoziția Artiștilor în Viață de la București din acel an.^[15] Pictura are o compoziție preluată dintr-un sat transilvănean din Mărginimea Sibiului și prezintă o scenă dintr-o nuntă țărănească. Similar artistului au procedat și alți pictori, așa cum a fost Constantin Stahi, care aflat la München în aceeași perioadă, a trimis acasă tot o scenă din viața rurală care avea caracteristici occidentale - caii reprezentați fiind vizibil de origine nemțească.^[15]

Nuntă țărănească - 1875

Bursa mult disputată i-a fost redată începând din anul 1872 la insistențele lui Theodor Aman, care a fost motivat de succesul pe care Henția l-a avut cu tabloul Psyche părăsită de Amor din anul 1873.^[6] [B] Noul ministru al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Vasile Boerescu, care i-a urmat lui Tell, a considerat oportun să achiziționeze lucrarea Psyche pentru Pinacoteca din București.^[16] Cu bursa lunară, foarte modestă de altfel, în valoare de 120 de lei și cu cei 800 de lei pe care i-a încasat pe lucrare, Henția a reușit să se susțină financiar până la sfârșitul anului 1873 în capitala Franței.^[16][C] Mai mult, pictorul a mai realizat o pictură intitulată Aurora, care, împreună cu Psyche a participat în anul 1874 la o expoziție la București, unde a primit elogiile publicului, precum și o medalie pentru compoziția mitologică.^[6] Psyche părăsită de Amor fiind achiziționată de stat, a fost pentru început expusă public în Loja Domnitorului de la Teatru Național din București.^[16] Aceasta reprezintă împreună cu Aurora, două nuduri care au cu siguranță caracter de document de îndrumări, în ce privește pictura românească.^[16] Conform criticului și istoricului de artă Ion Frunzetti, caracteristicile acestora, cum sunt modul de execuție, sensibilitatea, carnalitatea senzuală și împlinită mascată de o boare argintie a luminii lunii aflată în crepuscul, cu motive preluate de la marele magician francez de la sfârșitul de secolului al XVIII-lea, nu au avut șanse de a se perpetua în opera unui alt artist român, așa cum nu s-au mai regăsit ulterior, nici măcar în opera lui Sava Henția.^[16]

Aspirant devotat al ideii de a se apropia de marile compoziții, Henția a executat ambele lucrări sub influența stilistică a lui Pierre Prud'hon (pictor francez al sfârșitului de secol al XVIII-lea), potrivit lui Mircea Popescu acestea caracterizându-se prin umbre catifelate din care se detașează scăldate într-o lumină argintie, nuduri adolescentine pline de senzualitate.^[6] În astfel de lucrări, se poate vedea înclinația spre sentimentalism și lirismul ușor romantic al lui Henția.^[17] Astfel de aplecări au existat pe întreaga perioadă de creație a artistului și ele s-au constituit într-o dominantă de interes către o realitate vie, din care lipsesc afectările manieriste sau orice alte rețete.^[17]

Aurora - (1871 - 1873) - foto a/n

La întoarcerea în România, Sava Henția s-a angajat în anul 1875 ca profesor suplinitor la Azilul „Elena Doamna” și din acest moment, s-a îndepărtat de tematicile de influență pariziană, apropiindu-se din ce în ce mai mult de pictura tradițională.^[18] Păstrându-și serviciul de suplinitor, el a câștigat în anul 1876 concursul pentru postul de profesor de desen și caligrafie la Externatul Secundar de Fete din București.^[18] Munca pe care a prestat-o aici era lipsită de strălucire, din cauză că o astfel de materie era considerată pe atunci „dexteritate”.^[18] Artistul, din cauza handicapului pe care-l avea, a întâmpinat mari dificultăți în comunicarea cu elevii, cu care se înțelegea prin scris.^[18] Cel care cu ceva vreme în urmă picta portrete strălucitoare, ca cel în care a înfățișat în anul 1872 la Paris o Italiancă în costum popular (portet astăzi aflat la Galeria Muzeului de Artă al României) sau studiile de academie din 1873, dintre care se remarcă cu prisosință Nud bărbătesc, a început să picteze fără tragere de inimă, portrete în stilul tradițional.^[18]

La recomadarea doctorului Carol Davila, în august 1877 a fost „atașat la Ambulanța Marelui Quartier General pe tot timpul resbelului” în calitate de corespondent, autoritățile fiind rugate „a da adjutorul de care va avea trebuință pentru îndeplinirea misiunei de artist”, atrăgându-se atenția „tutulor persoanelor cari vor fi în relațiune cu Domnu Hintzea că D-lui suferă de surditate aproape completă”, care „pune ore care greutate în relațiunile sale”.^[1] Sava Henția se cunoscuse cu Carol Davila la Azilul „Elena Doamna” și a fost chemat la Statul Major al Armatei împreună cu Carol Popp de Szathmári, G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu și probabil și cu Henric Trenk, pentru a face parte din echipa atașată Cartierului General pe întreaga durată de desfășurare a războiului.^[19]

A participat astfel la Războiul de Independență (1877-1878), timp în care a pictat numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevărat reporter de război. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziții executate în acuarelă și ulei, între care se disting lucrările Întâlnirea și Transport de provizii pe front.^[20] Ca și ceilalți pictori participanți la campania din 1877, el a avut rolul de a documenta scene de luptă precum și din viața oștenilor, în vederea pictării de compoziții istorice ulterioare.^[19]

După revenirea sa din campania de război și-a continuat activitatea didactică și a realizat portrete, decorațiuni interioare, picturi murale la Casa Vernescu și platforma Teatrului Național din București și chiar ilustrație de carte.^[1] A călătorit prin țară începând din anul 1880 pe valea Teleajenului, valea Prahovei, la Câmpina și în zona Câmpulungului Muscel. A vizitat de asemenea mănăstirile Suzana (în 1882), Pasărea (în 1892) și Comana (în 1898).^[1] Și-a cumpărat o casă la Brebu și decorat biserica din această localitate, precum și cea de la Milcov.^[1] Între anii 1901-1902, Sava Henția a luat parte la lucrările de restaurare de la Mănăstirea de la Brebu, participând la refacerea picturii tâmplei și altarului.^[21]

• 

  Autoportret - gravură
   
• 

  Sava Henția (foto. 1903)
   
• 

  Henția cu soția și un copil
   
• 

  Irina Tranko - soția lui Henția
   
• 

  Autoportret cu logodnica
   
• 

  Autoportret

În ultimii ani de viață a pictat iconostasele de la Răhău (1894 - 1899) și Vințu de Jos (1899) și a realizat pictură murală în biserica ortodoxă de la Sebeș, județul Alba și în cea de la Săsciori.^[1] De asemenea, în interiorul bisericii ortodoxe de zid a cimitirului (sec. XVIII) din municipiul Sebeș există lucrări ale lui Sava Henția.^[22] La Mănăstirea Cernica, în biserica principală a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, în pronaos se găsesc portretele ctitorilor acestei biserici, operă a pictorului Sava Henția.^[23]

A fost primul profesor al pictoriței Ottilia Michail Oteteleșanu (între 1899 și 1903),^[24] înainte ca aceasta să fie descoperită de Nicolae Grigorescu, în anturajul casei regale.^[25]

A fost căsătorit cu Irina Tranko,^[26] rezultatul acestei uniuni fiind conform lui Mircea Popescu, o familie numeroasă.^[27] Unul din copii săi, Alexandru Henția, a fost și pictor muralist specializat în pictura de biserici și profesor de pictură religioasă.^[28][28][29] El a fost denumit în epoca în care a trăit „renumitul pictor din București”, fără ca el să performeze în domeniul picturii asemenea tatălui său, care i-a fost și profesor.^[28] Împreună cu fiul său, Sava Henția a realizat pictura murală a bisericii din Alexandria.^[28]

Henția a trecut în neființă în data de 21 februarie 1904.

O dată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București și a Pinacotecii pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a constatat o creștere calitativă în organizarea expozițiilor colective ale artiștilor români, precum și o creștere calitativă generală în domeniul creației în artele plastice de pe teritoriul României.^[31] Aceste tendințe au dus în final, la răspândirea interesului către frumos. Generația de artiști care s-au manifestat în ultima treime a secolului al XIX-lea a avut de înfruntat cosmopolitismul, lipsa de interes al oficialităților pentru artă și nu în ultimul rând, disprețul față de aceasta a unei clase sociale care, în loc să coaguleze adevăratele valori naționale a urmat un curs divergent față de năzuințele populare.^[31] Arta românească a consemnat în această epocă primele victorii, desprinzându-se de sfera preocupărilor și intereselor burgheziei, ea reușind să devină mai prezentă de actualitatea de atunci, prin apropierea tematicilor abordate de sectorul rural. Argumente de necontestat sunt operele pe care le-au lăsat în urmă Ion Andreescu, Theodor Aman, Ion Mincu, Nicolae Grigorescu sau Ion Georgescu.^[2]

Italiancă în costum popular

Cele mai bune aspecte pe care le-au dat mișcările artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea pot fi întâlnite la o seamă de artiști care, au îmbinat propriile calități profesionale, umane și de meșteșug cu concepțiile sănătoase despre rosturile artei.^[2] Un loc însemnat în rândurile lor îl ocupă Sava Henția, care în mod similar pictorilor Mișu Popp sau Constantin Lecca, a fost la origini ardelean și s-a format ca pictor la București, ca mai toți oamenii de cultură ai acelor timpuri.^[2] Înscriindu-se în tendințele vremurilor în care s-au intensificat schimburile culturale dintre Ardeal și România, se poate spune că Sava Henția și-a adus aportul la cristalizarea conștiinței naționale românești.^[2]

Cunoașterea temeinică a proporțiilor corpului uman, a anatomiei, a științei compoziției în portret, modul de exprimare plastică cu ajutorul mijloacelor folosite cu sobrietate precum și sinceritatea emoțiilor care reies din pictarea grațioasă a unui chip de femeie, se regăsesc în opera lui Sava Henția cu precădere în creația sa izvorâtă din principiile realismului, mai mult decât în compozițiile cu tematică religioasă sau mitologică.^[17] Stau mărturie în acest sens portretele de italience, pline de frăgezime și de adevăr profund uman.^[17] O lucrare de excepție pentru acele vremuri este studiul de Nud bărbătesc din anul 1873, care pe atunci se constituia, înainte de studiile lui Ștefan Luchian pe același gen,^[18] într-unul dintre cele frumoase tablouri din pictura românească.^[17][18] Orientarea sa spre temele preluate din viața cotidiană se poate vedea și în pictura de atelier, realizată la Paris pe timpul studenției, care înfățișa o nuntă românească dintr-un sat transilvănean.^[17]

Nud bărbătesc (1873)

Comenzile de portrete din partea burghezimii și a oficialităților l-au abătut pe Henția de pe calea artistică pe care și-a dorit-o.^[32] Cu rare excepții ele l-au făcut să cedeze în detrimentul artei și astfel, nu a ajuns la înțelegerea profundă a realității, înțelegere care să-l ajute în transpunerea ei în forme artistice.^[32] Renunțând să-și perfecționeze tehnica artistică a coborât nivelul calitativ al operelor mai ales în cele din a doua parte a vieții sale, astfel că pictorul a dus lipsă de un aport susținut al mijloacelor de exprimare, în conținut și în idei.^[32] Acest fenomen nu era unul singular nici în trecut și nici în prezentul lui Henția, mărturie stând în acest sens și comentariul critic al unui contemporan al artistului:^[32]

„... ne plângem că artiștii noștri nu-și cearcă puterile în creațiuni mari, nu se măsoară cu opere care să formeze epocă, ci-și pierd timpul și-și uzează forțele pe schițe care nu cer multă încordare în muncă și cheltuială de imaginație și cu portrete banale ale unor mutre și mai banale. Cum vreți însă ca artiștii să iasă din banalitate și să se aventureze în compoziții mari, cînd, în genere săraci, sunt siguri că nu-și vor vedea rambursate nici cel puțin cheltuielile materialului brut? Exemplul lui Henția va fi cel mai descurajator pentru toți care voi să-și ia zborul spre înaltele regiuni ale artei!^[33]”

—Iuliu Roșca: Scriitori și artiști, amintiri personale, ediție nouă, Bucuresci, 1890, pag. 59 - 66

Deși a avut parte de condiții neprielnice de lucru și în ciuda stagnării pe care și-a autoimpus-o din cauza problemelor financiare pe care le-a avut mai tot timpul vieții, Sava Henția a fost un artist care, și-a săvârșit opera și și-a îndeplinit menirea, chiar dacă nu a dat posterității acele realizări pe care era, de altfel, îndrituit a le face datorită talentului cu care a fost înzestrat de natură.^[32] În întreaga sa activitate, Henția a desfășurat o activitate multilaterală și a abordat variate genuri artistice, care s-au întins de la ilustrația de carte până la decorația murală.^[34] Picturile lui se regăsesc în multe muzee din România, altele sunt pierdute și multe apar în casele de licitații de artă. Toate lucrările lui Sava Henția întregesc imaginea unui artist care a trudit pentru arta sa și care s-a dedat cu devotament și pasiune în realizarea operei pe care a lăsat-o moștenire.^[34] Deși opera lui prezintă inegalități, rămâne semnificativ faptul că, cele mai neizbutite lucrări și care-l reprezintă în cea mai mică măsură sunt acelea la care, pastișa a înlocuit observația necesară reprezentării veridice a vieții și a oamenilor în mijlocul cărora a trăit.^[35] În opoziție cu acestea, au rămas de la Henția lucrări în care se poate observa o tenacitate în pătrunderea esenței subiectului reprezentat. Astfel, el a făcut opere convingătoare și pline de adevăr.^[35]

Intimitate

Dacă se face o comparație între Sava Henția și Nicolae Grigorescu, de care prin prisma tematicii îl apropie dragostea pentru oameni și natură, Henția este un colorist și un desenator mai putin strălucit.^[35] Punctele sale forte sunt tehnica sigură și robustețea realismului afișat.^[35] El a adus în opera sa un timbru personal și apăsat, rostit cu luciditate, drept și cinstit, așa cum i-a fost întreaga viață.^[35] Născute din cunoașterea judicioasă a realității, picturile sale cele mai reușite s-au integrat în cele mai importante realizări ale picturii din România secolului al XIX-lea.^[35]

Sava Henția a fost depășit de avântul pe care l-au avut contemporanii săi, care au fost adaptabili și mai norocoși în asimilarea operei lui Nicolae Grigorescu, într-un alt mod decât doar prin sugestiile tematice pe care acesta din urmă le-a făcut.^[36] Henția a fost până la sfârșitul vieții un bun pictor, dar după părerea criticului de artă Ion Frunzetti el nu a ajuns niciodată, un mare pictor.^[37] A avut calități de necontestat în reprezentarea unei figuri umane, sau în ce privește figurarea numeroaselor personaje într-un peisaj.^[37] A avut un dar de observare a naturii, dublat de o tehnică de tip realist în artă și o de o cromatică romantică specifică lui.^[37] Împrejurările neprielnice și defavorabile în care și-a desfășurat activitatea, nefiind un răsfățat al burghezimii bogate ale timpului său, l-au împiedicat să devină ceea ce talentul său îl îndrituia să fie.^[37]

Datorită accentelor realiste ale operei sale, artistul a avut un succes relativ în timpul vieții.^[37] Pictura lui a fost considerată o reflexie a reproșului adus sistemului social de atunci și care adesea un avea caracter de satiră.^[37] Nu în ultimul rând, din cauza consumatorilor de artă, care nu aveau un interes pentru forme diversificate în varietatea fără limită a artei, publicul nu a fost prea încântat de creațiile lui Sava Henția.^[37] Modelele uzitate de Nicolae Grigorescu au influențat puternic gustul în aprecierea lucrărilor unitare, aflate în faza finală de execuție și care erau unanim acceptate.^[37] O pictură ca a lui Henția, mai puțin strălucită în retorica ei imediată, dar având calitatea de a fi mai adevărată și mai convingătoare, nu a fost înțeleasă.^[37] Ion Frunzetti a considerat că posteritatea datorează artistului Sava Henția o repunere în valoare a creației, care a fost vitregită de către moda epocii în care a trăit, astfel că ea merită o așa zisă realibilitare.^[37] Posteritatea, în opinia biografului, trebuie să-i studieze opera și s-o facă cunoscută, datorită simplului fapt că realismul pictorului precum și marele interes pe care l-a manifestat pentru om pot să-l definească, drept un precursor.^[37]

Lagărul (cunoscut și cu numele de Bivuac) realizat de Sava Henția în anul 1877 - Muzeul de Artă din Iași

Moștenirea sa artistică cuprinde peste 500 lucrări, atât compoziții mitologic - alegorizante, opere de inspirație mitologică și istorică, portrete, cât și „instantanee” ca reporter de război în perioada 1877-1878, sau ca spectator al târgurilor și bâlciurilor. A realizat și numeroase scene de vânătoare, naturi statice cu flori, precum și pictură murală ori decorativă.^[1]

Lucrările sale sunt expuse în multe muzee, între care: Muzeul Colecțiilor de Artă din București,^[38] Muzeul orășenesc „Ioan Raica” din Sebeș,^[39] Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea,^[40] Muzeul de Artă din Constanța,^[41] Muzeul „Teohari Antonescu” din Giurgiu,^[42] Muzeul de Artă din Brașov,^[28] Muzeul de artă județean Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

Grafica pe care Sava Henția a realizat-o în timpul campaniei Războiului de Independență al României suferă de lipsă de spontaneitate, prin comparație cu cele executate de către Nicolae Grigorescu.^[19] Ea are mai mult o valoare documentară pentru pregătirea unor viitoare lucrări de atelier, pe care Henția a intenționat să le facă.^[44] Desenul este neelegant, greoi, lipsit de voiciune, cu reveniri și adeseori cu adăugiri penibile, cu o lipsă de exactități neverosimile sau cu insistențe care, nu au ținut cont de spațiile imense pe care s-au desfășurat scenele surprinse.^[44]

Din această evidență se deduce caracterul secundar, aproape de mnemotehnică, de desene ajutătoare care indică rezervarea artistului pentru compozițiile care ar decurge din ele.^[44] Majoritatea desenelor au fost făcute în creion sau cărbune, destul de rar înviorate de accente de cretă.^[45] A înfățișat scene care s-au derulat în fața ochilor în mișcare sau repaus, precum: grupuri de soldați, un sanitar cu doi răniți, trupe românești care treceau Dunărea la Corabia, soldați jucând hora în momente de răgaz, sau o trăsură de campanie de origine rusească.^[45]

• Lucrări realizate de Sava Henția cu tematica războiului
• 

  Întâlnirea
   
• 

  Cai la conovăț
   
• 

  Ruine la Nicopole - desen
   
• 

  Turc fumând narghilea

Un caracter mai liber în opera lui Henția este dovedit de lucrările în acuarelă, cea mai reușită dintre ele fiind cea intitulată Întâlnirea. În aceasta se poate remarca caramederia de arme ruso-română, care în imaginea realizată este simbolizată de strângerea de mână dintre cei doi combatanți ecveștri, în fața ostașilor.^[46]

În momentul în care pictorul a ajuns să-și definească viziunea, prin trecerea la pictura în ulei pe pânze relativ reduse ca dimensiune, se vede un pictor stăpân pe mijloacele sale de expresie, prin fixarea plină de avânt și de mișcare a unei compoziții istorice echilibrate.^[44] Impresiile sale sunt departe de a fi considerate elemente de exprimare directă, ele trebund să fie triate, selecționate, elaborate, concepute trecute prin filtrul propriilor simțiri înainte de a fi închegate, construite și coerente. În acest sens, Henția nu a fost un artist de primă țâșnire, precum Nicolae Grigorescu.^[44]

Adevărata dimensiune a calităților lui Sava Henția, în ce privește realizarea de mari compoziții cu multe personaje integrate în cadrul unui peisaj, este relevată de mulțimea lucrărilor pe care le-a făcut în ulei din tematica războiului.^[45] Pe lângă scenele din război, Sava Henția a pictat și aspecte din viața țăranilor bulgari, scene exotice din Nicopole cu peisaje care reflectă pustiirea războiului, sau picturi de gen ca Turc cu narghilea și Vânzători de covoare.^[45]

• Lucrări realizate de Sava Henția cu tematica războiului
• 

  Independența
   
• 

  Baterie de artilerie la Calafat
   
• 

  Dorobanț pe drumul spre casă - (acuarelă)
   
• 

  O familie bulgară în fața casei - (desen)
   
• 

  Călăraș

Cele mai bune realizări din această perioadă sunt Lagărul, cunoscut și sub numele de Bivuac, În tabără, Aprovizionarea dorobanților români în Bulgaria, Gara de mărfuri, Cai la conovăț și acuarela Întâlnirea. Pictura Cai la conovăț a fost realizată în anul 1886, după nouă ani de la război. În ea se văd remarcabilele calități pe care Henția le avea în redarea anatomiei cabaline.^[47] Reluarea tematicii de război, după terminarea acestuia a reprezentat pentru artist o caracteristică care, nu poate fi afirmată pe deplin în cazul lui G.D. Mirea sau Nicolae Grigorescu.^[47] Se poate spune despre Sava Henția că a fost mai înclinat către tematica de război, către pictura istorică, către compoziția cu mulți oameni și cai în mișcare, tocmai datorită unei tehnici viguroase care aparține realismului în artă.^[47]

Pentru compozițiile pe care Henția le-a făcut în timpul campaniei din 1877, el a fost decorat de către oficialitățile statului român cu Medalia Bene-Merenti clasa a II-a.

Cea mai importantă compoziție de război a lui Sava Henția este cea intitulată Lagărul, cunoscută și sub numele de Bivuac. Ea se afla în anul 1991 la Pinacoteca Statului din Iași.^[44] Lucrarea este una din cele mai însemnate compoziții de acest gen care s-au făcut în România, în secolul al XIX-lea.^[44] Scena înfățișează un bivuac al trupei, care este dispusă pe un dâmb. În planul secundar, se pot vedea aliniate corturile de campanie precum și grupurile de oșteni din jurul acestora, care sunt așezați fie pe lângă cazanele de bucătărie îngropate într-un mal, fie pe lângă ciuberele cu apă potabilă.^[44]

Lagărul -- (Bivuac) (1877)

În primul plan se află o saca dejugată cu cruce roșie, lângă care se găsește un grup de cai văzuți din spate. Unul din ei tocmai ce este potcovit de un soldat.^[44] Din partea dreaptă sosește un convoi de furgoane, care este precedat de către un ofițer care călărește un cal alb. Sub streașina ridicată a unui cort conic situat în fața unei mese cu hărți, este figurat un grup de ofițeri.^[44]

Compoziția, în ansamblul ei, este compusă perfect cu toate elementele sale picturale, ca un episod dramatic surprins pe neașteptate.^[48] Peisajul, împresurat de ciupercile stranii ale corturilor, pare a fi animat de forfota care apare în acalmia războiului.^[48]

Animația arată cu certitudine, o tabără de campanie care nu a ajuns încă în prima linie a bătăliei.^[48] Totul a fost compus cu deosebită minuțiozitate, astfel încât oricare personaj pe care l-ai privi, în orice plan al compoziției, pare a fi studiat pentru a-și ocupa cu plenitudine locul în ansamblu, cu toate elementele sale specifice și gestuale.^[48] Întregul scenei înfățișate privitorului dă o imagine vizuală de o veridicitate sporită, accentuată de notația exactă a luminii, care indică momentul zilei în care se desfășoară activitățile personajelor pictate.^[48]

În tabără (1877) (foto. a/n)

Detaliile descrise plastic în lucrarea Lagărul sunt atât de evocatoare și de caracteristice și atmosfera este atât de unitară prin diversitatea acțiunilor, a elementelor de decor, de peisaj și a grupurilor, încât deși asupra organizării compoziționale pot exista obiecții, imaginea pe care a realizat-o pictorul dă privitorului o senzație puternică de viață autentică.^[49] Henția a revenit cu acestă tematică și într-un alt tablou intitulat În tabără, cu aceleași reușite de reprezentare plastică, cu însușiri valoroase ale observației de tip realist.^[49] Dacă în prima lucrare, echilibrul este admirabil realizat între peisaj și personajele care-l populează, în a doua situația este diametral opusă, peisajul fiind cel care primează, în detrimentul personajelor.^[49] În acest fel, a doua lucrare are ca motor principal al compoziției peisajul, cu toate elementele sale compoziționale însușite și asupra cărora artistul a pus accentul.^[49]

Pictura În tabără figurează grupuri de soldați, împrăștiate printre bordeie de pământ aflate pe o colină.^[48] Insistența cu care artistul a reprezentat vegetația, panta dealului și elementele terenului accidentat pe care se desfășoară scena (peste două treimi din suprafața pânzei), dă lucrării un caracter de peisaj cu figuri și nu unul de compoziție în peisaj.^[48] Tabloul se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României.

În compoziția Aprovizionarea dorobanților români în Bulgaria, cunoscută și ca Transport de provizii pe front, scena este de un realism care trece peste limitele unei observații cât de cât obiective.^[48] Ea are figurate elemente pline de haz care nu sunt mai puțin interesante sub aspect documentar.^[48] Scena se desfășoară la poalele unui deal de pe care coboară trupele de dorobanți călare și niște catâri, la confluența trecerii drumului peste un podeț pricăjit și deteriorat. Soldații se străduiesc să-și determine animalele îndărătnice să treacă peste spărtura podului.^[48]

Aproape de centrul compoziției, în prim plan, apare un măgar proptit cu picioarele din față în bârnele podețului.^[48] El opune o rezistență vizibil încăpățânată, tipică „curcanului” cu pene care-l trage viguros de căpăstru și de urechi.^[48] În spatele animalului îndârjit, se află un alt ostaș care-și închipuie că dacă-l împinge de la spate, mijlocește deplasarea.^[48] Acest măgar este centrul de interes al lucrării prin simplul fapt că față de confrații lui care au trecut deja podul sau urmează să ajungă la el încărcați cu verze, știuleți, dovlecei uriași și funii de ceapă, el are o ciudată încărcătură de păsări legate de picioare.^[50] Pe o altă colină se văd focurile trupei.^[50]

Această pictură a fost realizată cu un haz deosebit, ea fiind și un document incontestabil de război.^[50] Printr-o astfel de abordare s-a constatat că, Sava Henția nu s-a conformat întotdeauna rigorilor oficiale necesare unui reporter, aflat în serviciul autorității militare.^[50] El nu s-a manifestat cu rigurozitate în selecționarea judicioasă și părtinitoare a temelor, ca în cazul tabloului intitulat Sfatul Major al Domnitorului.^[50] Astfel, se poate vedea că artistul a realizat și schițe ale unor scene din campanie mai puțin eroice, pline însă de veridicitate și umanitate și care s-au derulat în spatele frontului.

Gara de mărfuri (1877) (foto. a/n)

Pe Henția l-a preocupat și aspectul economic al războiului. Necesitatea de a-și nota această tematică nu s-a redus numai la o satirizare a grotescului rechiziționării imediate de la cetățenii bulgari.^[50] Pe pictor l-a interesat să surprindă cu exactitate aspectul unei gări - Gara de mărfuri, observată dinspre magaziile cu cereale, de acolo de unde se îmbulzeau carele și căruțele folosite pentru transportul sacilor cu grâne, pentru front.^[50] Descărcate necontenit, ele sunt figurate alături de stive înalte acoperite cu pelerine multicolore contra ploii. Se pot vedea și peticele kaki ale pelerinelor.^[50] Compoziția este curioasă, prin faptul că îmbină peisajul de periferie urbană și rusticul ce transpare din prezența carelor cu boi mânate de căruțașii cu ițari și cu cămăși albe de in, ce aduc în plus o notă idilică, cu scena de muncă asiduă și febrilă de descărcare a sacilor în piramidă.^[50] Un accent suplimentar a fost adus de Henția, prin figurarea sârmelor de telegraf care fragmentează cerul alburiu al compoziției, dominând imaginea cu oamenii care sunt cuprinși în ea

Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmisegetuza - de la Mănăstirea Căldărușani

Pictura cu tematică istorică l-a preocupat pe Henția încă de la începuturile sale în pictură.^[51] Sub influența profesorului său de la Școala de Belle Arte din București, Theodor Aman, Henția a pictat în anul 1870 tabloul intitulat Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu, precum și pânza de mici dimensiuni, mai nereușită, care-l reprezintă pe Mihai Viteazul intrând la Alba Iulia, urmat de oșteni purtători de drapele.^[52] În anul 1876 a pictat portretul în picioare a lui Tudor Vladimirescu, inspirat din lucrarea similară a lui Aman, dar mai puțin reușit decât aceasta. Tablourile cu subiecte istorice au rămas ca preocupare, și după campania din 1877 l-a care a luat parte, până la sfârșitul vieții.^[52]

În anul 1881 a participat la Expoziția de Arte Frumoase de la București și la Expoziția Română de la Sibiu, cu o compoziție de mari dimensiuni intitulată Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmisegetuza.^[52] Lucrarea a primit aplauzele criticii de artă și ale publicului.^[52] Pictura sa având o dimensiune foartea mare, Henția s-a văzut silit să o lase în sala de la biserica Stavropoleos.^[53] Considerată inițial, inclusiv de către literatura de specialitate că nu ar fi supraviețuit timpului, fiind pierdută,^[52] lucrarea de 3,6 x 2,7 m a fost regăsită la mijlocul secolului XX la Mănăstirea Căldărușani, între operele de artă ale muzeului acesteia. Pânza nu are o soartă prea bună nici în prezent, fiind nerestaurată. Conform unor autori precum N. I. Idieru sau Livia Drăgoi, această lucrarea ar fi fost motivul pentru care pictorul a primit Medalia Bene-Merenti clasa a II-a. Conform lui Cristian Ioan Popa (2018), este posibil să mai fie existat o pânză pictată, cu același subiect, pe care Henția ar fi scos-o la loterie.^[53]

În 1880 a pictat compoziția Legenda Meșterului Manole, care prezintă scena vizitei lui Neagoe Basarab împreună cu Doamna Despina la șantierul Mănăstirii de la Curtea de Argeș.^[52] Mircea Popescu a considerat acest tablou un studiu făcut în vederea realizării unei compoziții de mari dimensiuni, deoarece un desen din anul 1900 folosește o altă ipostază a studiului, închipuind momentul de sfințire a bisericii aceleiași mânăstiri.^[52]

• Lucrări realizate de Sava Henția cu tematică istorică
• 

  Moartea lui Ștefan cel Mare
   
• 

  Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului - (ajutați Wikipedia și găsiți imaginea)
   
• 

  Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu

În perioada 1897 - 1902, Sava Henția a înfățișat Moartea lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului, Sacrificiu roman și a reluat portretele de voievozi pe care le desenase cu ani în urmă (în 1883).^[52] Aceste portrete au făcut parte dintr-un proiect pentru un mare panou decorativ.^[52] Prin faptul că artistul a perseverat în crearea unor compoziții istorice pe baza unei concepții convenționale despre istoria poporul român, acest fel de lucrări au devenit la sfârșitul secolului al XIX-lea artificiale și pline de retorism.

Cu ocazia Expoziției Concordiei Române care s-a deschis în anul 1880, Sava Henția a participat cu un portret executat după o fotografie a lui Ion Heliade-Rădulescu și cu un desen în tuș intitulat Trecerea Dunării.^[57] Un alt portret datat în 1880 a fost cel al unui cerșetor, portret aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României. Această lucrare a dat startul unei perioade în care, artistul a fost preocupat de imaginea marginală a societății.^[58] În anul 1889, a realizat în mod similar un bătrân cerșetor sprijinit într-un toiag, care întinde pălăria trecătorilor și care ține o traistă sub brațul drept. Dramatismul acestuia este cu mult mai puternic decât în tabloul din 1880, datorită folosirii mijloacelor de natură literară, astfel cum este umbra care se profilează pe zidul de fundal al imaginii.^[58]

Interesul pe care l-a manifestat pictorul după anul 1880 poate fi remarcat, în abordarea unor teme grigoresciene în portrete precum Tânără țărancă torcând.^[58] Ea este înfățișată într-un costum tradițional și cu o broboadă roșie atârnând pe umăr.^[58] Provenind de la Pinacoteca Municipală și aflată astăzi la Muzeul Național de Artă, lucrarea este argumentul care apropie tematica lui Henția de cea a lui Nicolae Grigorescu, dar rezolvată într-un cu totul alt mod, conform cu stilul realist pe care pictorul l-a practicat.^[58]

• Lucrări realizate de Sava Henția cu tematică socială
• 

  Cerșetor bătrân (1880) (1)
   
• 

  Cerșetor bătrân (1889) (2)
   
• 

  Cerșetor bătrân (3)
   
• 

  Tânără țărancă torcând
   
• 

  Țărăncuță cu fuior
   
• 

  Cioban bătrân
   
• 

  Frații

În amintirile memorialistului Iuliu Roșca, anterioare anului 1888, se menționează că interesul acordat de Henția tematicii sociale a fost o constantă pentru artist.^[59] Roșca a amintit astfel că a văzut în atelierul pe care Henția îl avea în curtea Azilului „Elena Doamna”, pe lângă naturi moarte, peisaje și flori, picturi de gen. Astfel, au rămas moștenire: Târgul Moșilor cu curiozitățile lui, (lucrare care amintește de pânzele documentare ale lui Carol Popp de Szathmári, Amedeo Preziosi, Emil Volkers ori Henric Trenk), alături de Trei băieți diavoli, sorbind ca o picătură profirul din pahare la umbra frunzarului din fața cârciumii (cu o tematică împrumutată din opera lui Theodor Aman) și de Țăranca ducând merinde la câmp.^[59]

• 

  O mahala din București
   
• 

  Bâlciu la Brebu
   
• 

  Vedere din Câmpina
   
• 

  Mahala din Herăstrău

Sava Henția a realizat picturi care au statut documentar, deoarece din ele transpare pitorescul iarmaroacelor și al îngrămădirilor comerciale rurale.^[59] Acuarela Bâlciu în Brebu este o îmbinare dintre peisajul cu valoare documentară a epocii și pitorescul scenei de gen. Practic, avem de-a face cu o vedere a drumului ce ducea la clopotnița Mănăstirii Brebu, drum în care turnul este tratat cu minuțiozitate de arhitect (el nu mai există astăzi, fiind dărâmat).^[59] În stânga tabloului se văd o mulțime de țărani care, se înghesuie pe sub prelatele și foile de cort ale negustorilor.^[59] Hazliu este faptul că în prim planul compoziției este figurat un cârd de gâște zgomotoase care, aduc o notă grotescă priveliștii care se închide treptat spre dreapta, în brazii mănăstirii.^[59]

• 

  Prieteni
   
• 

  Casă la marginea orașului
   
• 

  Târgul Moșilor
   
• 

  Târg la Moși
   
• 

  Portret de țigăncușă

De interes social au fost și peisajele de mahala.^[60] Exemplu stă mica acuarelă realizată în anul 1903, lucrare care înfățișează Mahalaua din Herăstrău și se află la Muzeul Național de Artă.^[60] S-a constatat de către critica de artă că, au existat cazuri în care interesul peisagistic a prevalat asupra interesului social, exemple în acest sens fiind lucrările intitulate Moara (aflată la Muzeul Național de Artă și datată în 1881) sau Casă la marginea orașului (nedatată), în care cromatica și pitorescul specific oriental sunt trecute în primul plan.

Portretele au reprezentat pentru Sava Henția, una din direcțiile definitorii pe care a mers în desfășurarea stilului realist pe care l-a practicat. După perioada în care a fost pictor corespondent al Războiului din 1877, Henția a pictat cu preponderență portrete până la sfârșitul vieții lui.^[61] Se știe că el a debutat ca un bun portretist de factură realistă în reprezentarea omului, caracteristică pe care a menținut-o de-a lungul întreagii sale cariere.^[61] După întoarcerea din Franța a făcut o serie de portrete, cu precădere cele din perioada 1877 - 1884: portretul doctorului Marcovici, al generalului Carol Davila și cel mai reușit, al soției acestuia. D-na Davila este înfățișată în costum național, cu o maramă de borangic care pune în evidență grația și feminitatea.^[61] Aceste portrete subliniază resursele pe care artistul le avea la îndemână, pentru a înfățișa personajele atât ca fizionomii cât și ca imagini purtătoare de stări sufletești.^[61]

• Portrete de copii realizate de Sava Henția
• 

  Cap de copil
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 

Portretul intitulat Cap de copil, din aceeași perioadă, a fost realizat într-o cromatică luminoasă și delicată, plină de gingășie și prospețime.^[61] În tablourile cu copii, Henția își exprimă o latură lirică și sensibilă, modelele fiind luate din realitatea imediată, de obicei fiind cea reprezentată de propriii copii.^[61] În ele se vede influența pe care Pierre Prud'hon a avut-o asupra sa în ce privește stilistica de reprezentare a umbrelor catifelate, modul de realizare a compoziției și apetența spre alegoriile mitologice, pe care le-a reluat sporadic după 1880.^[61]

• Portrete de femei realizate de Sava Henția
• 

  Iulia Hașdeu
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 
   
• 

Sava Henția a realizat portrete valoroase, de fiecare dată când a pictat cu dragoste și interes vis-a-vis de modelul înfățișat.^[27] Având o familie numeroasă, nevoile financiare erau pe măsură, astfel încât lipsurile l-au împins să accepte să facă numeroase portrete după fotografii, în serie, așa cum nu cu mult înainte au făcut și Constantin Lecca sau Mișu Popp.^[27] Spre sfârșitul vieții a primit o mulțime de comenzi din partea oficialităților pentru evenimente festiviste, exemplu fiind cea intitulată Inaugurarea Podului de la Cernavodă.^[27] Academia Română i-a comandat o serie de portrete a membrilor ei, care nu mai erau în viață.^[62] Astfel, Sava Henția s-a risipit în ultima perioadă a vieții pe tot felul de activități colaterale artei adevărate. Le-a îndeplinit conștiincios, dar fără niciun elan.^[27]

În anul 1894, Sava Henția a primit o comandă pentru realizarea de panouri decorative și de pictură murală la Casa Vernescu, de pe strada Sfinții Apostoli nr.2 din București.^[36] El a decorat cele două etaje ale holului clădirii care conține scara centrală.^[36] A pictat direct pe zid folosind o preparație de mastic și ulei. Picturile sale de aici au fost create nu numai pe perete, ci și pe panouri mari de pânză, aplicate pe zid.^[36] Compozițiile amintesc de perioada pariziană, ele fiind de fapt, niște reluări ale temelor mitologice de tipul Psyche-ei sau Aurorei din 1871.^[36]

După aproape douăzeci de ani de când picta în stilul lui Pierre-Paul Prud'hon, Henția a revenit la execuția de lucrări pe suprafețe mari.^[36] Casa Berceanu, care a fost sediul Institutului de Arhivistică și Muzeografie și care în anii 1990 era sediul Policlinicii de copii nr.2, a fost decorată în întregime cu personaje alegorice, zefiri și amorași și nuduri de femei în prim plan.^[36] Picturile murale ale lui Henția au contribuit la sporirea gustului publicului pentru astfel de decorațiuni interioare, gust care a devenit din ce în ce mai frecvent în capitala României.^[36]

• Picturi murale realizate de Sava Henția la Mănăstirea Cernica
• 

  Ioanichie Stratonichios
   
• 

  Ctitorii de la Cernica
   
• 

  Calinic de la Cernica

În domeniul picturii murale, Sava Henția a mai realizat decorațiuni la platforma Teatrului Național din București, precum și la bisericile din Brebu și Milcov.^[1] În ultimii ani de viață a realizat iconostase pentru bisericile din Răhău și Vințu de Jos și a pictat biserica ortodoxă din cimitirul din Sebeș - Alba.^[1] A decorat de asemenea peretele de nord al bisericii Sfânta Treime din Săsciori și a donat acestei biserici icoana de hram și un epitaf cu scena Punerea în mormânt.^[1] La Mănăstirea Cernica, a realizat mural în pronaosul bisericii portretele ctitorilor: Sfantul Ierarh Calinic și episcopul Ioanichie Stratonichios.^[23] Sava Henția a realizat împreună cu fiul său Alexandru Henția, pictura murală a bisericii din Alexandria.

Sava Henția a realizat peisaje dintr-un profund atașament pentru natură și în majoritatea lor, prezența omului se face simțită într-un cadru firesc al vieții lui.^[61] Există lucrări în care preocuparea artistului a fost cu predilecție peisagistică, așa cum este cea intitulată Moara, pictată în anul 1881. Cu toate că pictorul a practicat mai ales o pictură de atelier, s-a dovedit în stare să realizeze scene din natură pline de prospețime și în același timp a evocat perspective vaste, ca cea din tabloul Cheile Doftanei.^[61]

• Peisaje realizate de Sava Henția
• 

  Asfințit pe malul râului
   
• 

  Iszvorul
   
• 

  Moara (1881) (1)
   
• 

  Moara (2)
   
• 

  Peisaj
   
• 

  Tânăr desenând
   
• 

  Peisaj de amiază
   
• 

  Cheile Doftanei
   
• 

  Oltul

Din categoria tablourilor cu peisaje pure fac parte lucrările Asfințit pe malul râului, Iszvorul, Moara, Peisaj și Peisaj în amiază

Sava Henția
Pictorul Sava Henția 1880 - 1894
Date personale
Nume la naștere	Sava
Născut	1 februarie 1848  Sebeșel, Săsciori, Alba, Regatul Ungariei
Decedat	21 februarie 1904 (56 de ani)  Sebeșel, Săsciori, Alba, Regatul Ungariei[*]
Părinți	Ilie Henția Ana Dăncilă
Frați și surori	13
Căsătorit cu	Irina Tranko
Copii	mai mulți copii (?)
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	pictor muralist[*] ilustrator[*]
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Arte București, Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
Pregătire	Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Alexandre Cabanel
Profesor pentru	Alexandru Henția, Ottilia Michail Oteteleșanu
Mișcare artistică	realism
Opere importante	1. Tematică de război:             Lagărul (Bivuac) 2. Portretistică: Ana Davila       Italianca
Influențat de	Pierre-Paul Prud'hon
Premii	• Medalia clasa a II-a la Expoziția artiștilor în viață din anul 1870 • Medalia Benne Merenti clasa a II-a

·         1912: Émile Lemoine, matematician francez (n. 1840)
* 1912: Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.

A dat o explicație completă a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent.

De numele său este legat Numărul Reynolds (Re), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent.

De asemenea, studiile sale referitoare la transferul de căldură dintre solide și lichide au dus la inovații în proiectarea cazanelor de încălzire și a condensatoarelor termice.

Osborne Reynolds
Osborne Reynolds în 1903
Date personale
Născut	23 august 1842 Belfast, Irlanda
Decedat	21 februarie 1912 (69 de ani) Somerset, Anglia
Cauza decesului	gripă
Naționalitate	britanic, irlandez
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	fizician inginer constructor[*] inginer
Activitate
Domeniu	matematician și fizician
Instituție	Universitatea din Manchester
Alma Mater	Queens' College[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra
Cunoscut pentru	Dinamica fluidelor, Numărul Reynolds
Premii	Royal Medal, 1888

* 1919: Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen^[1][2] (germană Karl Anton Friedrich Wilhelm Ludwig Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen^[1][2]) (1 septembrie 1868^[1][2] - 21 februarie 1919^[1][2]) a fost membru al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen.^[1][2] Karl Anton a fost al treilea și cel mai mic copil al lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției lui Infanta Antónia a Portugaliei.^[1][2]

Karl Anton a fost fratele mai mic al regelui Ferdinand I al României

La 28 mai 1894 la Bruxelles, Karl Anton s-a căsătorit cu Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei, fiica Prințului Filip de Flandra și a soției lui Prințesa Maria de Hohenzollern-Sigmaringen

Karl Anton și Joséphine Caroline au avut patru copii:^[1][2]

• Prințesa Stephanie Josephine Karola Philippine Leopoldine Marie de Hohenzollern (8 aprilie 1895 – 7 august 1975)
• Prințesa Marie Antoinette Wilhelmine Auguste Viktoria de Hohenzollern (23 octombrie 1896 – 4 iulie 1965)
• Prințul Albrecht Ludwig Leopold Tassilo de Hohenzollern (28 septembrie 1898 – 30 iulie 1977)
• Prințesa Henriette Leopoldine Wilhelmine of Hohenzollern (29 septembrie 1907 – 3 octombrie 1907)

Prințul Karl Anton
Prințul Karl Anton de Hohenzollern
Date personale
Nume la naștere	Karl Anton Friedrich Wilhelm Ludwig
Născut	1 septembrie 1868 Sigmaringen, Hohenzollern, Prusia
Decedat	21 februarie 1919 (50 de ani) Cetatea Namedy
Părinți	Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Antónia a Portugaliei
Frați și surori	Ferdinand I al României Wilhelm, Prinț de Hohenzollern
Căsătorit cu	Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei
Copii	Prințesa Stephanie Prințesa Marie Antoinette Prinul Albrecht Prințesa Henriette
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	soldat ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern-Sigmaringen

* 1920: Afonso Henriques de Bragança, Prinț Regal al Portugaliei (31 iulie1865 – 21 februarie 1920) a fost prinț portughez al Casei de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha, fiu al regelui Luís I al Portugaliei și al soției sale, Maria Pia de Savoia.

Dom Afonso a avut o carieră militară. A fost general în armata portugheză și anterior a fost inspector-general de artilerie. Trecutul său militar exemplar i-a permis să fie ales să comande forțele militare la Goa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost Vicerege al Indiei.

Performanța sa în India a motivat nominalizarea sa la funcția de conetabil al Portugaliei. În primele luni ale anului 1890, logodna sa cu Arhiducesa Valerie de Austria a fost dată publicității, însă mai târziu ea a refuzat să se căsătorească cu el, sub influența mătușii ei, Arhiducesa Maria Theresa de Austria, din ramura miguelistă a dinastiei Bragança.

Când amenințările asupra vieții fratele său, regele Carlos, i-au fost aduse la cunoștință, el a adoptat obiceiul de a purta zi și noapte un revolver, fiind gata să-și apere familia ori de câte ori ar fi fost necesar. De asemenea, el a cerut nepotului său, Luís Filipe de Bragança, să poarte o armă asupra sa.

D. Afonso, conducator.

Dom Afonso a fost un iubitor de curse de automobile, el fiind responsabil pentru primele curse cu motor din Portugalia, unde a fost unul dintre primii șoferi. După proclamarea Primii Republicii Portugheze în 1910, Afonso a plecat în exil în străinătate, mai întâi în Gibraltar cu nepotul său, regele detronat, Manuel al II-lea, și apoi în Italia cu mama sa, regina Maria Pia. A trăit la Torino, și, după moartea mamei sale, s-a mutat la Roma, și, în cele din urmă, la Napoli.

Suferind, ca și mama lui, de debilitate mentală și emoțională după atacul feroce din 1908 asupra familiei lor, Afonso de Bragança s-a căsătorit, la Roma la 26 septembrie 1917, cu o văduvă care divorțase de două ori, moștenitoarea americană Nevada Stoody Hayes.

În 1917, pretendentul portughez Manuel al II-lea trăia în Anglia cu soția sa cu care era căsătorit de patru ani, Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen, dar cu care nu avea copii. Regaliștii erau reticenți cu privire la perspectivele unui moștenitor legitim și anxietatea lor s-a dublat la vestea căsătoriei lui Afonso cu o femeie de rând, mai ales cu o astfel de reputație dubioasă.

În Portugalia, căsătoria morganatică nu era recunoscută. Copiii legitimi ai lui Afonso și Nevada nu ar fi putut moșteni tronul Portugaliei. Aproape la fel de deranjantă era perspectiva că atât Manuel cât și Afonso nu ar fi putut produce un moștenitor. În acest caz, pretenția la tronul portughez ar fi fost a unui descendent al lui Miguel I, regele absolutist.

Dom Afonso a fost al patrulea soț al americancei Nevada Stoody Hayes. Ei nu s-au putut căsători religios în Italia, unde regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea, la fel ca Papa, a ales să nu recunoască validitatea căsătoriei făcută la Roma. Ea l-a convins pe Alfonso să se căsătorească din nou la Madrid, unde un ofițer consular al Republicii portugheze a ținut ceremonia civilă, fără martori, familie sau prieteni.^[1]

Prințul a încercat în prealabil să obține aprobarea regelui pentru căsătoria lui, dar el a constatat că nepotul său și restul familiei regale s-au opus vehement. După căsătorie, alocația i-a fost tăiată de către Manuel al II-lea și Dom Afonso, respins, de asemenea, de rudele sale din Italia, a început să trăiască în obscuritate. În cele din urmă a murit singur, la Napoli, la 21 februarie 1920, la vârsta de 54 de ani. Doar un singur servitor portughez a rămas cu el până la sfârșit.

Afonso Henriques
Prinț Regal al Portugaliei
Date personale
Născut	31 iulie 1865 Palatul de Ajuda, Lisabona
Decedat	21 februarie 1920 (54 de ani) Neapole, Italia
Înmormântat	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Luís I al Portugaliei Maria Pia de Savoia
Frați și surori	Carlos I al Portugaliei
Căsătorit cu	Nevada Stoody Hayes
Cetățenie	Portugalia
Religie	catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Porto[*] (31 iulie 1865–21 februarie 1920)
Familie nobiliară	Casa de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha

* 1926: Heike Kamerlingh Onnes (pronunție neerlandeză: /ˈɔnəs/; n. 21 septembrie 1853, Groningen, Țările de Jos^[8] – d. 21 februarie 1926, Leiden, Țările de Jos^[8]) a fost un fizicianolandez, profesor universitar la Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1913.
Heike Kamerlingh Onnes a avut contribuții în termodinamică și electricitate. Este întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden în 1882, unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de zero absolut și a ajuns să lichefieze heliul în anul 1908. A studiat fenomenul opalescenței critice împreună cu W.H. Keesom, și a descoperit în anul 1911, fenomenul supraconductibilității.

·         1938 – A murit George Ellery Hale, astronom american, inventatorul telescopului Hale; (n. 29 iunie 1868).

·         1941 – A murit Frederick Banting medic canadian, laureat al Premiului Nobel; (n. 1891).

·         1958: Duncan Edwards (n. 1 octombrie 1936 — d. 21 februarie 1958) a fost un fotbalist englez. Născut în Dudley, West Midlands, a semnat cu Manchester United în iunie 1952 ca amator, devenind profesionist pe 1 octombrie 1953
* 1960: Edwina Cynthia Annette Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma (28 noiembrie 1901 – 21 februarie 1960)^[1] a fost soția Lordului Mountbatten, ultimul vicerege al Indiei britanice.
Edwina Cynthia Annette Ashley s-a născut în 1901 ca fiica cea mare a lui Wilfrid Ashley (mai târziu baron Mount Temple), membru al Parlamentului și a soției acestuia, Amalia Mary Maud Cassel. Mama ei era fiica unui magnat internațional, Sir Ernest Joseph Cassel, prieten și finanțator privat al viitorului rege Eduard al VII-lea. Cassel a fost unul dintre cei mai puternici și bogați oameni din Europa. Și-a pierdut soția iubită (Annette Mary Maud Maxwell), pentru care s-a convertit de la iudaism la romano catolicism. De asemenea, și-a pierdut unicul copil, Amalia. După această pierdere a plecat pe mare și a lăsat mare parte din vasta lui avere Edwinei, nepoata sa cea mare.

Bunicul ei a murit în 1921, lăsându-i 2 milioane de £ (astăzi 65,8 milioane £), domeniile Broadlands, Hampshire și Casa Brooke din Londra într-o vreme când salariul viitorului ei soț era de 610 £ pe an. Lordul Louis Mountbatten a întâlnit-o prima dată în 1920, când ea era un membru de frunte al societății londoneze.

Ashley și Mountbatten s-au căsătorit la 18 iulie 1922 la catedrala St. Margaret. Au fost prezenți familia lui Louis Mountbatten, faimoasa familie regală britanică. Prințul de Wales de atunci și viitorul rege Eduard al VIII-lea a fost cavaler de onoare. Cuplul a avut două fete: Patricia (născută la 14 februarie 1924) și Pamela (născută la 19 aprilie 1929).

Lady Mountbatten a trăit o viață privilegiată aproape în totalitate dedicată căutării plăcerii. Pentru o perioadă destul de mare de timp a fost plecată pe mare în timpul anilor 1930, când timp de patru luni nimeni nu a avut nici o idee unde este. Janet Morgan, biografa lui Lady Mountbatten, a scris: "Edwina Ashley s-a căsătorit cu Lordul Louis ('Dickie') Mountbatten în 1922 la vârsta de 20 de ani după două decade de frivolitate. Nemulțumindu-se cu două fiice bine-crescute și cu un 'băiat entuziast' de soț, ea s-a refugiat în amanți și a declanșat scandaluri.

Ocazional, Lady Mountbatten a călătorit împreună cu cumnata soțul ei, Lady Milford Haven, ale căror legături bisexuale sunt probabil mai bine documentate decât cele atribuite Edwinei. Împreună cu Nancy Cunard, ea a fost suspectat că ar fi fost amanta actorul american Paul Robeson, deși ea a câștigat procesul împotriva ziarului care a imprimat povestea, ea mărturisind că nici nu a întâlnit pe acel bărbat. Totuși, ea a avut o relație reală cu starul de cabaret Leslie Hutchinson. Aventura lor a dus la ostracizarea lui socială și i-a distrus cariera profesională.

În timpul când soțul ei a fost vicerege al Indiei, au existat zvonuri că Edwina a avut o aventură cu Jawaharlal Nehru, care a devenit primul premier al Indiei în timpul staționării lor acolo, și că perechea ar fi reluat legătura la vizitele ulterioare ale lui Nehru în Anglia. Afirmația a fost făcută de Richard Hough în 1980, biograful Lordului Mountbatten în Hero of Our Times. Aventura a fost negată de familia Mountbatten deși au fost admise legături deschise ale cuplului. Ginerele Lordului Mountbatten și fost aide-de-camp naval, Lordul Brabourne, citând corespondența extinsă conservată între soacra lui și Nehru a făcut public acest lucru la 12 februarie 2003 în periodicul de știri indian "The Pioneer": "Philip Ziegler și Janet Morgan [biografi ai lui Louis și Edwinei Mountbatten] sunt singurii doi oameni care au văzut scrisorile în afara familiei, și nici unul dintre ei nu crede că a existat ceva fizic."

Catherine Clement, autoarea cărții Edwina and Nehru: A Novel a declarat într-un interviu în "Times of India" ca "Edwina în scrisorile sale către Lordul Mountbatten a scris că relația ei cu Nehru a fost în cea mai mare parte platonică. În cea mai mare parte nu întotdeauna".^[3] Fiica lui Mountbatten, Pamela, a recunoscut aventura cu Nehru susținând că relația a fost non-fizică.

Lady Mountbatten a murit în somn la vârsta de 58 de ani din cauze necunoscute, la Jesselton, Borneo de Nord. În conformitate cu dorințele ei, Lordul Mountbatten i-a împrăștiat cenușa pe mare în largul coastei Portsmouth la 25 februarie 1960; Nehru a trimis două distrugătoare indiene să însoțească corpul ei; Geoffrey Fisher, arhiepiscopul de Canterbury, a oficiat

Edwina Mountbatten
Contesă Mountbatten de Burma
Edwina și Louis
Date personale
Nume la naștere	Edwina Cynthia Annette Ashley
Născută	28 noiembrie 1901 Broadlands, Romsey, Hampshire, Anglia
Decedată	21 februarie 1960 (58 de ani) Jesselton, Borneo de Nord
Părinți	Wilfrid Ashley, 1st Baron Mount Temple[*] Amalia Mary Maud Cassel[*]
Căsătorită cu	Louis Mountbatten, Conte Mountbatten de Burma
Copii	Patricia Knatchbull Pamela Hicks
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	aristocrat[*]

·       1965 – Liderul radical al populatiei de culoare din America, Malcolm X a fost asasinat.

Malcolm X – foto: ro.wikipedia.org

Malcolm X (născut Malcolm Little; 19 mai 1925 – 21 februarie 1965) (cunoscut și sub numele Hajji Malik El-Shabazz) a fost un preot musulman american de culoare și purtător de cuvânt pentru Nation of Islam. Pentru admiratorii săi a fost un avocat curajos pentru drepturile negrilor, un om care a pus sub acuzare albii din America în termenii cei mai aspri pentru crimele sale împotriva americanilor de culoare; insa adversarii l-au acuzat de propovaduirea rasismului și a violenței. El a fost numit unul dintre cele mai mari și mai influente personalitati afro-americane din istorie.

·         1969 - A murit compozitorul şi dirijorul Constantin Silvestri (n.31.05.1913).

* 1969: Vasile Lăzărescu (n. 1 ianuarie 1894 Jadani, astăzi Cornești, județul Timiș - d. 21 februarie 1969, Mănăstirea Cernica) a fost un mitropolit român.

A urmat școala elementară în localitatea natală, liceul în Timișoara și Facultatea de Teologie din Cernăuți unde a obținut doctoratul în 1919. A urmat studii de Pedagogie și Filozofie la Universitățiile din Budapesta, Viena și Cernăuți

Vasile Lăzărescu a fost ales profesor de dogmatică, apologetică și morală la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu (1920-1924), Academia Teologică din Oradea (1924-1933) și redactor al foii eparhiale „Legea românească" (1925-1931).^[1]

A intrat în cler ca preot celibatar, apoi s-a călugărit în 1928.

La 21 octombrie 1933 a fost ales episcop al Caransebeșului, iar la 12 iunie 1940 episcop al Timișoarei, din 1947 devenind arhiepiscop și mitropolit al Banatului.

Închis de autoritățile comuniste la Mănăstirea Cernica, Vasile Lăzărescu și-a găsit sfârșitul la 21 februarie 1969, în condiții încă neelucidate.^[1] S-ar impune scrierea pe viitor a unei monografii-album despre personalitatea sa, inițiată eventual de instanțele eclesiastice românești.

* A avut contribuții scriitoricești remarcabile în ceea ce privește doctrina ortodoxă și cea catolică:

• Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici
• În ce ne deosebim (semnată Bisericanul Ortodox)
• Creștinismul și cultele oculte
• Omileticele „Pârga darului”, „Cuvântări", „Praznic luminat”, „Gânduri de sărbători”.

1969: Itzik Manger (se citeste: Mangher) (în idiș: איציק מאַנגער), n. 30 mai1901, Cernăuți, Austro-Ungaria - d. 21 februarie 1969, Ghedera, Israel) a fost un poet și dramaturg evreu de limbă idiș, originar din Bucovina, care s-a intitulat „bard popular”, văzător și „meșter croitor” al cuvântului scris.

Manger a trăit și creat în România și Polonia, mai apoi s-a refugiat din cauza primejdiei naziste în Franța și apoi în Anglia, de unde a emigrat în ultimii ani ai vieții în Israel.

·         1972: Georgi Adamovici, poet rus (n. 1892)
* 1980: Aldo Andreotti (n. 15 martie 1924,^[1][2] Florența, Italia – d. 21 februarie1980,^[1][2] Pisa, Italia) a fost un matematician italian, cu contribuții importante la geometria algebrică, teoria funcțiilor de variabile complexeși teoria ecuațiilor cu derivate parțiale.

·     1984 – A murit Mihail Șolohov, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel (n.11 mai 1905).

Mihail Șolohov în 1938 – foto: ro.wikipedia.org

Mihail Alexandrovici Șolohov (n. 11 mai 1905 – d. 21 februarie 1984), a fost un scriitor cazac, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. Motivația Juriului Nobel: “…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”

* 1986: Mart Stam (n. 5 august 1899, Purmerend – d. 21 februarie 1986, Zürich) a fost un arhitect, designer de scaune și planificator urban olandez.

Stam a studiat la Școala regală pentru studii avansate din Amsterdam, pentru ca apoi să lucreze într-o firmă de arhitectură ca proiectant în 1922. În 1923, în Zurich, a fondat revista ABC Beitrage zum Bauen(Contribuții la construcții) împreună cu arhitectul Hans Schmidt, cu viitorul director al Bauhaus, comunistul elvețian Hannes Meyer, și cu rusul El Lissitzky.

În 1927, Stam a devenit unul din membrii fondatori olandezi, alături de Gerrit Rietveld și Hendrik Petrus Berlage, ai Congresului internațional al arhitecturii moderne, organizație profesională a arhitecților cunoscută sub acronimul CIAM.

Stam a fost unul din rarii arhitecții secolului 20 cu extrem de multe relații. Nu întâmplător, cariera sa s-a intersectat cu multe momente importante ale arhitecturiisecolului 20, așa cum au fost designarea de mobilier la Bauhaus, expoziția din 1927 dedicată habitatului uman, Weißenhofsiedlung (Locuințele de la Weißenhof), "Van Nelle Factory", o construcție industrială din Rotterdam, realizată de Leendert van der Vlugt și Mart Stam, care a marcat un important moment al modernismului, clădirile realizate pentru proiectul caselor lui Ernst May, asocierea cu idealistica Brigadă din mai din Rusia, respectiv cu reconstruirea Germaniei după cel de-al doilea război mondial.

Mart Stam
Locuință pentru expoziția Weissenhof Estate, Stuttgart, 1927
Date personale
Născut	5 august 1899 Purmerend
Decedat	21 februarie 1986 (86 de ani)[1][2][3]  Goldach[*], Elveția
Naționalitate	Țările de Jos
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos  Republica de la Weimar  URSS  RDG  Elveția
Ocupație	arhitect profesor universitar industrial designer[*] arhitect-șef[*]
Activitate
Numele firmei	Weißensee Academy of Art Berlin[*]   Hellerhofsiedlung 1931

·         1991 - A murit psihologul Vasile Pavelescu; contribuţii în domenii precum: problema personalităţii şi afectivitătii, statutul ştiinţific al psihologiei, învăţarea şcolară ş.a. ;membru al Academiei Române. (n.1900).

·         1991: Margot Fonteyn, balerină și coregrafă britanică (n. 1919)

·         1992 - A murit Constantin Th. Botez, istoric şi eseist, cercetător al arhivelor (n.11.03.1929).

* 1993: Inge Lehmann ForMemRS (n. 13 mai 1888 – d. 21 februarie 1993) a fost o geofiziciană si seismologă daneză ce a descoperit existența nucleului intern al Pământului^[4][5]
* 1997: Josef "Jupp" Posipal (20 iunie 1927 – 21 februarie 1997) a fost un jucător de fotbal german de origine română, care a făcut parte din echipa care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954

·         2004 - A murit generalul de brigadă Ion Ştefan Eremia, autorul unui roman satiric anticomunist pentru a cărui scriere, dar şi pentru tentativa (eşuată) de a-l trimite spre a fi publicat la Paris a fost „răsplătit” cu închisoarea de către Gheorghiu-Dej („Guliver în Ţara Minciunilor”) (n.05.08.1913).

* 2004: William John Charles, CBE (27 decembrie 1931 – 21 februarie 2004), cunoscut ca John Charles, a fost un fotbalist galez. Considerat de mulți cel mai mare fotbalist galez din toate timpurile^[1], putea să joace și atacant și fundaș. De atunci a fost inclus în Football League 100 Legends și în Football Hall of Fame.
* 2005: Zdzisław Beksiński (n. 24 februarie 1929, Sanok - d. 21 februarie 2005, Varșovia) a fost un pictor cunoscut pentru tablourile sale cu trupuri descompuse și fanteziile sexuale sado-masochiste.

·         2006 - A murit Angelica Rozeanu, prima campioană mondială la simplu din istoria tenisului de masă românesc (n.15.10.1921).

* 2007: Arawa Kimura (8 iulie 1931 - 21 februarie 2007) a fost un fotbalist japonez.
* 2010: Valeriu Cușnerenco (n. 22 martie 1937, Constanța – 21 februarie 2010, Constanța), cu pseudonimul de scriitor Valeriu Cușner, a fost un scriitor și critic literar român.
A absolvit Liceul Mircea cel Bătrân în anul 1954. În 1960 a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic Iași. În perioada 1952-1960 a practicat fotbalul de performanță (întâi ca junior la formația Locomotiva PCA - în prezent Farul Constanța – apoi, ca senior, la Știința Iași). A lucrat ca inginer proiectant în Constanța.
A făcut parte în 1970 din grupul de scriitori liberi, condus de poetul Radu Crișan. În acel grup se afla și poetul Horia Agarici (celebrul aviator care „vânase bolșevici”), precum și Paul Andreescu (în prezent este șeful Filialei din Constanța a Asociației Foștilor Deținuți Politici). Colaborări cu poeme, cronici literare, eseuri și proză la reviste de cultură: Contemporanul, Ideea Europeană, Luceafărul, Cronica Fundației Internaționale Mihai Eminescu (toate din București), Axioma (Ploiești), 13 PLUS (Bacău), Bucovina Literară (Suceava), Steaua, Adevărul, Orașul, Făclia, Cetatea Culturală(toate din Cluj), Memento (Timișoara), Turd΄Art (Turda), Oglinda literară (Vrancea), Spații Culturale (Râmnicu Sărat) și la revistele de cultură din Constanța: Tomis, Marea Noastră și EMEL (Ideal). Colaborări la revista Conexiuni-New York(Romanian Monthly Magazine), Agero (Stuttgart), precum și la revista multilingvă Qirim Cultural Association of Canada.
A publicat:

• Pândar de vise, 2001, versuri, Editura Metafora
• Joc de nenoroc, 2004, versuri, Editura FIME
• Împușcați-i pe poeți!, 2005, versuri, Editura EX PONTO
• Cronici discursive, 2007, critică literară, Editura Tomis
• Timpul Zero, 2009, proză, Editura Junimea

Deține premiului I - pe țară, în anul 1998, la Emisiunea politică de la Televiziunea Română intitulată „Punctul pe i”, precum și numeroase diplome și insigne pentru performanțele din munca de proiectare.

* 2016: Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927, București - d. 21 februarie 2016, București) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate
A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică.

După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.

Este cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).

În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate.

Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu^[5]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.

Opere

• Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966^[9]
• Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
• Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București

Muzică orchestrală și concertantă

• Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
• Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
• Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
• Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
• Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
• Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
• Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
• Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
• "Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
• Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
• Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
• Suita ardelenească, op. 6 (1955)
• Uvertura de concert, op. 2 (1948)
• Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
• Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
• Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
• Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)

Muzică de scenă

Pentru următoarele piese de teatru:

• Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
• Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
• Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară

precum și pentru alte piese, de alți autori (Eschil, Euripide, Camus, Rostand ș.a.)

Muzică de cameră

• Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
• Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
• Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
• Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
• Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
• Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
• Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
• Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)

Lieduri

• „Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
• Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
• Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
• Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
• „Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
• „Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
• „Gelozie” (George Topîrceanu)

CĂRȚI

• Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
• Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
• Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
• Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
• Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
• Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
• Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)^[10]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.
• George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.

Jump to navigationJump to search

Pascal Bentoiu
Date personale
Născut	22 aprilie 1927, București București, România[1]
Decedat	21 februarie 2016, București București, România
Căsătorit cu	Annie Bentoiu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, muzician, muzicolog
Activitate
Gen muzical	operă

Sărbători

·        Calendarul ortodox: Sf Cuv Timotei; Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei

• Ziua internațională a limbii materne (UNESCO). Ziua internaţională a limbii materne, a fost proclamata de către Conferinţa generală a UNESCO în noiembrie 1999 si este celebrată în fiecare an incepand cu 21 februarie 2000 pentru a promova diversitatea lingvistică, culturală şi multilingvismul.
  La origine, a fost Ziua Miscării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începind din 1952, în amintirea studeților uciși de către poliție, care au militat pentru recunoașterea limbii bengali în Pakistan care cuprindea pe atunci și teritoriul de astăzi al statului Bangladesh. 21 februarie 1952 corespunde zilei de 8 Falgun 1359 din calendarul Bangla. La această dată un grup de studenți de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoașterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan. Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 ca limba urdu este singura limbă oficială atât în Estul cât și în Vestul Pakistanului. Dar populația din Est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba bengali, a inițiat o mișcare de protest care a culminat în 21 februarie 1952 cu manifestația studenților de la Universitatea din Dacca încheiată cu deschiderea focului de către forțele de ordine. Proclamarea Zilei internaţionalăe a limbii materne are semnificatia recunoasterii faptului ca limbile sunt cele mai puternice instrumente pentru conservarea şi dezvoltarea constiintei de sine indivizilor si a popoarelor.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Timotei;

 Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei

Sf Cuv Timotei

Sfântul Cuvios Timotei este pomenit în calendarul creştin ortodox la 21 februarie. Sfântul Timotei a intrat de tânăr într-o mănăstire aflată în pustiul Simboli, de lângă muntele Olimp din Bitinia (Asia Mică), ucenic al arhimandritului Teoctist.

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Timotei

    Viața Sfântului Cuvios Timotei

Sfântul Cuvios Timotei s-a învrednicit a lua darul tămăduirii și putere asupra diavolilor și făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputințele și izgonind de la oameni duhurile cele viclene.

Lângă muntele Olimpului era un loc pustiu, ce se numea Simvoli, și o mănăstire într-însul. În acea mănăstire era arhimandrit cuviosul Teoctist, un bărbat îmbunătățit, de care și cuviosul Platon mărturisitorul se povățuia spre viața monahicească. La acest fericit arhimandrit Teoctist se afla unul din ucenici, adică acest cuvios Timotei, care din tinerețe a primit viața monahicească și se nevoia în post, în înfrânare și în rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și cu totul zburdările cele pătimașe. El a fost nepătimaș și desăvârșit până la sfârșitul său, fiind feciorelnic cu trupul și cu sufletul, pentru că a pus așezământ ochilor săi, din tinerețile sale, ca să nu privească niciodată la fața femeiască. De aceea, s-a învrednicit a lua darul tămăduirii și putere asupra diavolilor și făcea minuni cu rugăciunile sale, tămăduind toate neputințele și izgonind de la oameni duhurile cele viclene. Apoi a trecut din loc în loc mulți ani, viețuind singur prin munți și prin pustietăți întru Dumnezeu, și cu rouă de lacrimi răcorindu-și sufletul în neîncetatele rugăciuni. Într-o viață ca aceasta petrecându-și zilele, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a dus către Domnul.

Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei

Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei

• • 

    Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei

    Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei

Sfântul Ierarh Eustatie a fost cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la Întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.

Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinții Părinți asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste și putere. Deci, Sfântul Eustatie rușinând și dând blestemului acel hulitor eres și mărturisind pe Fiul că este de o ființă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei și pe Teognie al Niceei.

După moartea marelui Constantin, luând împărăția Constandie, fiul său, a luat și eresul lui Arie și, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească și să facă rău Bisericii dreptcredincioșilor; întărind erezia cu acea fără de lege și nedreaptă stăpânire.

Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia și acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun și din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca și Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăție. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca și cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind și strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit și a născut.

Cei ce judecau au poruncit femeii să-și întărească cuvântul cu jurământ; și s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt și l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire și izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul și s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită și grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă și defăimarea sa asupra nevinovatului și curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum și de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.

Apoi trecând 100 de ani și Zenon ținând împărăția grecească, s-a adus din surghiun cinstitul și sfântul trup al celui între sfinți părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieșind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii și mai departe, cu cântări, cu lumânări și tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A.   PLĂCINTE, APERITIVE

Măsline aperitiv

Se spală măslinele în apă caldă, apoi se răcesc cu apă, după care se stropesc cu ulei.

Se aranjează pe un platou şi se decorează pe margine cu felii de lămâie.

 

B.   SALATE

 Ardei orientali

Se spală ardeii, se îndepărtează cotorul şi seminţele şi se spală din nou.

Se taie ardeii în bucăţi mari.

Se toacă 1 – 2 cepe şi se înăbuşe cu ulei.

Se adaugă ardeii, 1 – 2 căţei de usturoi tăiaţi feliuţe şi 1 – 2 ceşti apă.

Se fierb la foc mic până se pătrund ardeii şi se reduce zeama.

Se servesc reci.

 

C.   SOSURI

Sos alb

Se prepară un rântaş necolorat din 50 g ulei şi 75 g făină. Se stinge cu ½ litri zeamă de legume fierte, se adaugă sare şi se amestecă până se obţine o compoziţie cremoasă fără cocoloaşe de făină.

Se fiebe circa 40 minute la foc domol, apoi se trece prin sită.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de fasole uscată

Se fierbe fasolea cu zarzavat.

Când e fiartă se pasează.

Se lasă să mai dea câteva clocote.

După ce se ia de pe foc se adaugă o lingură de ulei.

Se serveşte cu crutoane din pâine prăjită.

 

E.   MÂNCĂRURI

Mâncare de cartofi

Se curăţă cartofii de coajă şi se spală.

Se taie în sferturi şi se pun într-o cratiţă, împreună cu o ceapă tocată, un ardei verde tăiat fileuri, apă cât să acopere cartofii, o ceaşcă de ulei şi sare.

Se acoperă cratiţa şi se pune la foc moderat.

Când cartofii sunt pătrunşi se adaugă 2 – 3 roşii curăţate de pieliţă şi tăiate în bucăţi mici şi se mai fierbe 10 – 15 minute fără capac.

Se serveşte răcorită, presărată cu pătrunjel verde tocat.

 

F.   DULCIURI

Covrigei cu amoniac

·       1 pahar ulei;

·       1 pahar zahăr;

·       Zeama de la o lămâie;

·       ½ pahar coniac;

·       1 lingură bicarbonat;

·       Făină cât cuprinde

Se topeşte zahărul în apă şi ulei, se adaugă zeama de lămâie şi bicarbonatul dizolvat în ea, făina şi se frământă bine.

Aluatul nu trebuie să fie tare.

Se modelează covrigei, se presară cu mac sau susan şi se coc la cuptor bine încins.

POEZIE

POEZIE

LIVIU DELEANU

Liviu Deleanu
Date personale
Nume la naștere	Lipe Kligman
Născut	8/21 februarie 1911 Iași, Regatul României
Decedat	12 mai 1967 (56 de ani) Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Căsătorit cu	Baca Deleanu (Rivilis)
Cetățenie	România  URSS
Ocupație	scriitor, dramaturg
Pseudonim	Luca Dan, Cliglon[1]
Partid politic	PCUS
Limbi	limba română limba rusă
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Proletcult
Specie literară	realism socialist
Modifică date / text

Liviu Deleanu (născut Lipe Kligman; n. 8 februarie 1911, Iași – d. 12 mai 1967, Chișinău) a fost un poet moldovean de etnie evreu.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Cărți publicate
• 3Bibliografie
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la 8/21 februarie 1911, la Iași.

Liviu nu-și iubea copilăria, zicea că a fost foarte grea, fară bucurii și jocuri copilaresti („unica mea jucărie a fost o papușă de cârpe”). Era un copil frumos, cu bucle mari, aurii, lăsate pe umeri. Mama îl purta ca pe o fetiță. A trăit în frig și în foame.

Îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mînă. Mama îi dădea cîte un leu să-și cumpere un covrig și el strîngea leul, ca să-și poată cumpăra unica revistă pentru copii.

În orașul natal intră la studii la gimnaziu, dar, din lipsă de surse, este nevoit să abandonaze.

Pleacă la București, unde se angajează ca litograf, apoi corector la o tipografie.

Literatura o „îmbrățișează” de la o vîrstă destul de fragedă: la doar 15 ani redactează revistele „Prospect” și „Vitrina literară”.

Poezia timpurie a lui L.Deleanu, cum ar fi volumul „Oglinzi fermecate”, apărut în 1927, este influențată de marii scriitorii moderniști, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat.Urmează placheta „Ceasul de veghe” (1937), înalt apreciată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”; versurile din acest volum sunt pline de compătimire pentru martirii războiului civil din Spania.

Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri „Glod alb”, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare: poetul s-a refugiat în Basarabia sovietică.

În timpul războiului din 1941 – 1945 poetul plăsmuiește o serie de cîntece inspirate („Cîntec scris pe patul armei”, „Cantec scris pe lat de palos” etc.). Împreună cu Bogdan Istru, a tradus imnul URSS în "limba moldovenească". Părinții săi au murit în Pogromul de la Iași.

După război activează în domeniul literaturii pentru copii: „Poezii pentru copii” (1947), „Mi-i drag să meșteresc” (1955), „Bucurii pentru copii”(1956), „Licurici” (1961) ș.a.

La poezia pentru adulți se întoarce în 1952, cînd apare cartea „Vremuri noi”, poemul „Krasnodon” (ulterior intitulat „Tinerețe fără moarte”) și basmul dramatic „Buzduganul fermecat”.

Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plin în cărțile „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966) și postumele „Cartea dorului” (1968) și „Destăinuire” (1970). Împreună cu Emilian Bucov, a fost exponent al realismului socialist, având o abordare antiromânească.^[2]

Lui Liviu Deleanu îi aparțin și traducerile din I. Krylov, A.Puskin, N.Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovskij, K. Simonov, S. Marsak, K. Cukovskij ș.a. Versurile sale, la rîndul lor, sunt traduse în mai multe limbi și sunt reeditate în Moldova și peste hotarele ei.

Poetul s-a stins din viață la 12 mai 1967 la Chișinău.

Actualmente, numele lui Liviu Deleanu îl poartă o stradă și un liceu din municipiul Chișinău, sectorul Buiucani.

Liviu Deleanu este autorul textului original al cântecului Sanie cu zurgălăi compus de Richard Stein în 1936.

CĂRȚI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Oglinzi fermecate (1927)
• Ceasul de veghe, București, Șantier, 1937
• Glod alb (1940)
• Poezii pentru copii (1947)
• Mi-i drag sa meșteresc (1955)
• Bucurii pentru copii (1956)
• Licurici (1961)
• Vremuri noi (1952)
• Dragostea noastră cea de toate zilele (1966)
• Cartea dorului (1968)
• Alecsandri

POEZII:

Mărturisire

Femeie care-mi dai puterea,
Să înfrunzesc ca un copac,
Cum să te-nvăţ s-auzi tăcerea
Mărturisirilor ce-ţi fac?
Cum să te-nvăţ să iei aminte
Acelor simţăminte tari,
Ce-ţi ştiu vorbi, nu prin cuvinte,
Ci-n graiul liniştilor mari?

Crochiu

Păşim în doi
Sub pletele bătrânei ploi
Şi-un vânt bezmetic ne adie
La ora udă şi târzie
A stropilor ce cad mereu...

Iar părul tău cu părul meu
Se-ating din mers – şi se sărută,
Precum în noaptea abătută
Deasupra mea şi-asupra ta
Doi pomi vecini s-ar săruta,
Sau cum o boare trecătoare
S-ar săruta cu-o altă boare.

Şi suntem tineri amândoi
Sub ropotul bătrânei ploi.

Inima

Clopot al dragostei,
Sună
Din roşia turlă a ta,
Sună, ca tras de furtună,
În ropot de cumpănă grea.

Clopot al dragostei,
Bate
Dangătul tău nebunesc,
Şi tihnă nu-mi da, de se poate,
Atâta timp cât trăiesc.

Clopot al dragostei,
Numa
Nu conteni deloc,
Ci bate mereu ca acuma
Cu via ta limbă de foc!

Ars poetica

E-o muncă deşartă
Să-nşirui pripit...
Cuvântul nu iartă
De-l laşi necioplit.

Căznit cu durere,
Să-l torni cu granit,
Căci stihul se cere
Frumos dăltuit.

Găseşte-i tipare
De grai răzvrătit
Şi fă-l să tresare
Când este citit.

Rugă

Se-aud parcă stranii
Şoapte de litanii.

Toată frunza mladă
Parcă stă-n genunchi să cadă.

Căci spre soare-apune
Pomii stau la rugăciune.

Pomii se îndoaie.
Pomii se roagă de ploaie.

Raymond Queneau

Biografie

Raymond Queneau (Le Havre, 21 februarie 1903 în Normandia - † 25 octombrie 1976) este un scriitor francez modern. Este cunoscut mai ales ca fiind autor al romanului Zazie dans le métro (fr. „Zazie în metrou”) și drept cofondator al Oulipo, un grup de autori care îi include pe Italo Calvino, Georges Perec ­și Harry Mathews.

Queneau a studiat limbile clasice, filosofia ș­i psihologia la Sorbona, și a făcut parte din mișcarea suprarealistă din (1924 până prin 1930). Când se va produce ruptura de această mișcare, se va lansa în studierea « nebuniei literare », lucrând la o Enciclopedie a științelor inexacte (care-i va fi refuzată de editori, dar din care va rezulta romanul Copii din Limon publicat în 1938).

După un voiaj în Grecia în 1932, începe să reflecteze asupra rupturii dintre limbile vorbite și cele scrise, destul de evidentă în limba greacă modernă, și pe atunci incipientă în limba franceză. Își va fixa aceste idei într-un articol despre « néo-français », și va reveni asupra teoriei în romanele sale, cum sunt pasajele despre faimosul « doukipudonktan » cu care începe romanul Zazie. Acum termină primul său roman, Le Chiendent, care va fi publicat în 1933. (Cu această ocazie a fost creat premiul literar Prix des Deux-Magots). A trăit din jurnalistică, și începând cu 1938 a lucrat la Editura Gallimard, unde a fost pe rând traducător din limba engleză, membru al Comitetului de lectură și director al Enciclopediei Pleiade. A mai făcut parte din Academia Goncourt, din College de Pataphysique ­și din juriul Festivalului de Film de la Cannes.

În anul 1947 au fost publicate faimoasele sale Exerciții de Stil. acum începe să utilizeze și pseudonimul Sally Mara. Acest pseudonim i-a servit și atunci când a publicat (Suntem întotdeauna prea buni cu femeile), care urmează experimentelor lui Vernon Sullivan sau Boris Vian, și care l-a ajutat să evite cenzura.

După Eliberare a frecventat cercul din Saint-Germain-des-Prés. Poemul său Si tu t'imagines, aranjat muzical Joseph Kosma la inițiativa lui Jean-Paul Sartre, a devenit un hit în interpretarea lui Juliette Gréco. Celelalte poeme au fost interpretate de les Frères Jacques. A compus dialoguri pentru mai multe comedii muzicale sau filme (printre care și Domnul Ripois realizat de René Clément cu Gérard Philipe în rolul principal).

Intră în Collège de ’Pataphysique în 1950, drept Satrape, și este ales în Académie Goncourt în 1951.

În 1959 publică Zazie în metrou, roman care îl va duce pe Queneau în centrul atenției marelui public. Regizorul Louis Malle, unul dintre vârfurile mi­șcării cinematografice Nouvelle Vague, va ecraniza acest roman un an mai târziu. Îndrăgostit de matematici și de științe exacte (era membru al Société mathématique de France din 1948), Raymond Queneau a știut să aplice regulile algebrei în construcția propriilor sale opere. Cu ocazia unui colocviu, în timpul celebrelor decade de la Cerisy, va fonda în 1960, cu François Le Lionnais, un grup de cercetare literară și științifică care va deveni l'Oulipo ( abreviere după Ouvroir de Littérature Potentielle) din care se vor desprinde mai apoi alte grupuri mai mici, Ou-X-Po (Oupeinpo, Outrapo, Oubapo, etc.).

Raymond Queneau a murit pe 25 octombrie 1976.

Operă

Prozatorul Raymond Queneau a scris peste 15 romane, dintre care cele mai cunoscute publicului român sunt "Zazie în metrou", "Suntem mereu prea buni cu femeile", "Florile albastre" ș­i faimoasele "Exerciții de stil". printre scrierile sale cele mai importante figurează și Le Chiendent, Les Enfants du Limon, Un Rude Hiver, Pierrot mon ami, Loin de Rueil, Exercices de style, le recueil Si tu t'imagines, Le Dimanche de la vie, Zazie dans le Métro, Cent mille milliards de Poèmes, Les Fleurs Bleues…

Publicarea operelor sale complete a început în anul 1989, în colecția Bibliothèque de la Pléiade.

Opere

Romane

·         Le Chiendent (1933)

·         Gueule de pierre (1934)

·         Les Derniers Jours (1936)

·         Odile (1937)

·         Les Enfants du Limon (1938)

·         Un rude hiver (1939)

·         Les Temps mêlés (Gueule de pierre II) (1941)

·         Pierrot mon ami (1942)

·         Loin de Rueil (1944)

·         On est toujours trop bon avec les femmes (1947)

·         Saint-Glinglin (1948)

·         Le Journal intime de Sally Mara (1950)

·         Le Dimanche de la vie (1952)

·         Zazie dans le métro (1959)

·         Les Fleurs bleues (1965)

·         Le Vol d'Icare (1968)

Poezie

·         Chêne et chien (1937)

·         Les Ziaux (1943)

·         L'Instant fatal (1946)

·         Petite cosmogonie portative (1950)

·         Cent Mille Milliards de Poèmes (1961)

·         Le Chien à la mandoline (1965)

·         Courir les rues (1967)

·         Battre la campagne (1968)

·         Fendre les flots (1969)

·         Morale élémentaire (1975)

Eseuri și articole

·         Bâtons, chiffres et lettres (1950)

·         Pour une Bibliothèque Idéale (1956)

·         Entretiens avec Georges Charbonnier (1962)

·         Bords (1963)

·         Une Histoire modèle (1966)

·         Le Voyage en Grèce (1973)

·         Traité des vertus démocratiques (1993)

Diverse

·         Exercices de style (1947)

·         Contes et propos (1981)

·         Journal 1939-1940 (1986)

·         Journaux 1914-1965 (1996)

·         Lettres croisées 1949-1976, André Blavier, Raymond Queneau, correspondance présentée et annotée par Jean-Marie Klinkenberg (1988)

Traduceri

·         Le Mystère du train d'or d'Edgar Wallace, en 1934 (sous le nom de Jean Raymond)

·         L'ivrogne dans la brousse (The palm wine drinkard), d'Amos Tutuola, en 1953

Balada în proverbe din timpuri stravechi

E necesar de toate pentru-a crea o lume

Ne trebuie batrîni cu pas sovaitor,

Sînt necesare miliarde de secunde

Iar lucrurile toate le fa la timpul lor.

În martie soseste primavara

În alta luna se va secera

La fine de-an e-o anumita zi

Dupa toamna iarna se va ivi.

Rotunda-i piatra care se rostogoleste

Berbecii tunsi se congeleaza-n vînt

Între pavaje iarba creste

Si iata cîte neplaceri mai sînt.

În giulgiu alb se-mbraca si copacii

Galben e soarele ce se tarîste

Zapada dup-un timp frumos apare

Iarna dupa toamna soseste.

Cînd esti batrîn nu mai esti tînar

Iar dintii ti-i pierzi la sfîrsit

Dupa ce-ai mîncat vei tine postul

Nimeni nu e niciodata multumit.

De jocurile din copilarie îti este tare dor

La telefon vorbesti grabit

Plîngi ca un caiman

Dupa toamna vine iarna an de an.

Mesaj

Printe! Toate astea sînt un balamuc

Si mai rau e daca te-ai gîndit

Moartea e mereu în joc

Iarna vine dupa toamna negresit.

Strada Paul Verlaine

Am uneori un vis ciudat, patrunzator

c-o strada alba, din staniu, foarte cunoscuta,

ambele trotuare tresar ca o aripa

în timp ce drumul, cu toata greutatea-i, se ridica în zbor.

Parîurile se retrag în iazul plumbuit

pe care îl înghite o gura larga, mare,

la fiecare capat cîte-un sotron apare

pe care nu-l va trece nici un individ.

Sub un cer de titan un acoperis hoinarea

Si-ncet se deplasa de-asupra unei case

În care-un animal îmi pare sora mea

Calma, în ambianta incerta, artificioasa

aceasta strada un farmec vinetiu si nazuros avea

de-a se misca fara a pierde nimic din tot ce putea sa miroase.

Drumuri

Exista

strazi ca niste tuburi

altele par niste arcuri

Sînt bulevarde caraghioase

altele par podoabe pretioase

pe care se-nsiruie masini

mai sînt si piete poligonale

unele chiar infernale

mai sînt si magistrale în forma de cîrnat

pe altele alearga carabusii

Sînt si canale ca-n Venetia

insule ca-n Frize din Olanda

poduri fundaturi sau cheiuri

drumuri sosele alei

vai ce ce ce varietate în diversitatea

orasului Paris

Wystan Hugh Auden

Biografie

Wystan Hugh Auden (n. 21 februarie 1907 - d. 29 septembrie 1973) a fost un poet englez, c onsiderat printre cei mai importanți și influenți scriitori ai secolului al XX-lea.

Auden s-a născut în York și și-a petrecut copilăria la Harborne, Birmingham, unde tatăl său dr. George Auden era inspector medical școlar pentru Birmingham și profesor de Sănătate publică la Universitatea din Birmingham. De la vârsta de opt ani Auden a fost intern al mai multor școli, prima dată în Surrey și mai târziu în Norfolk, dar se întorcea la Birmingham în vacanțe. A urmat colegiul Christ Church, la Universitatea Oxford, dar numai până în anul trei. După Oxford, a trăit un an la Weimar Berlin, în a cărui atmosferă tolerantă își putea exprima deschis homosexualitatea.

Revenind în Anglia a predat la două școli de băieți, din 1930 până în 1935. Cea mai importantă și unde a fost cel mai fericit a fost Downs School, lângă Great Malvern. Aici a petrecut trei ani și a scris câteva dintre cele mai frumoase poezii ale primei perioade, printre care: "This lunar beauty"; "Lay your sleeping head, my love"; "Fish in the unruffled lakes"; și "Out on the lawn I lie in bed".

Auden s-a căsătorit cu Erika Mann, fiica lesbiană a marelui romancier german novelist Thomas Mann, în 1935, pentru a-i furniza un pașaport britanic ca să poată ieși din Al treilea Reich. Nu au trăit niciodată împreună, dar în anii următori s-au întâlnit ca prieteni și nu s-au deranjat niciodată ca să divorțeze.

Auden s-a stabilit în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean naturalizat în 1946. Această mutare din Anglia, tocmai când începuse cel de Al Doilea Război Mondial, a fost considerat de mulți o trădare și, ca urmare, reputația sa de poet a avut de suferit. După mai mulți ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, a revenit în Europa în vara anului 1948, prima dată în Italia apoi în Austria; în ultimul an al vieții s-a mutat definitiv de la New York la Oxford; a fost profesor de poetică la Universitatea Oxford din 1956 până în 1961 și, deoarece susține doar trei cursuri în fiecare an, a petrecut numai câteva săptămâni la Oxford în perioada profesoratului. Iubitul său de o viață și tovarăș a fost poetul Chester Kallman. A murit la Viena în 1973.

Auden a scris o cantitate considerabilă de critică literară și eseuri și este coautor al unor piese dramaturgice alături de prietenul său Christopher Isherwood, dar este cunoscut, în primul rând, ca poet. Opera sa este caracterizată printr-o varietate excepțională, de la forme tradiționale riguroase, la forme originale, totuși complicate, ca și măiestria tehnică și verbala pe care Auden și-a etalat-o indiferent de formă. Parțial i se datorează meritul de a fi re-introdus anglo-saxona metrul accentual în poezia engleză. O temă de controversă este în ce măsură Auden și-a revizuit poeme în ediții succesive, eliminând unele poezii foarte cunoscute din ediții „selective”, deoarece a considerat că poeziile respective nu mai sunt sincere sau corecte. An area of controversy is the extent to which Auden reworked poems in successive publications, and dropped several of his most well-known poems from "collected" editions because he no longer felt they were honest or accurate. În prefața la volumul lui Auden intitulat „Poeme alese” (Selected Poems), Edward Mendelson susține că acest lucru este de fapt o afirmare a crezului lui Auden în puterea și importanța poeziei. „Poeme alese” include unele dintre versurile pe care Auden le-a respins și versiuni timpurii ale altora pe care le revizuise ulterior.

Înainte de a trece la anglicanism (o varietate mai protestantă de anglicanism decât anglo-catolicismul părinților săi), Auden s-a interesat de controversele politice de stânga ale vremurilor și unele dintre cele mai importante opere ale sale reflectă aceste preocupări, cum ar fi "Spania", un poem despre Războiul civil din Spania și "1 Septembrie 1939", despre izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (ambele au fost ulterior repudiate de Auden și excluse edițiile selective).

Poemul său ironic de dragoste Auden's ironic love poem Funeral Blues (inițial scris pentru a fi cântat de prietena sa soprana Hedli Anderson) a fost citit emoționant în filmul din 1994 "Patru căsătorii și o înmormântare" (Four Weddings and a Funeral).

Auden a fost considerat ca făcând parte dintr-un grup de scriitori cu idei asemănătoare, grup care îi includea Edward Upward, Christopher Isherwood, Louis MacNeice (cu care a colaborat la în 1936 la "Scrisori din Islanda" (Letters from Iceland), Cecil Day-Lewis și Stephen Spender, cu toate că după vârsta de 24 de ani Auden a încetat a se considera ca făcând parte din vreun grup.

De asemenea a colaborat cu compozitori, scriind un libret pentru Benjamin Britten și, împreună cu Chester Kallman, un libret pentru Igor Stravinsky și alte două pentru Hans Werner Henze.

Versuri

·         Poeme (1930)

·         Oratorii (1932)

·         Privește străine (1936)

·         Deocamdată (1945)

·         Scutul lui Achile (1955)

·         Omagiu lui Clio (1960)

·         Epoca neliniștii.O eglogă barocă (1947)

Teatru în versuri

·         Câinele de sub piele (1935)

·         Ascensiunea lui F-6 (1936)

·         Pe graniță (1938)

Eseuri și aforisme

·         Mâna vopsitorului (1962)

Blues funerar

Aruncaţi telefonul şi opriţi ceasornicele, iute,
Daţi câinelui un os baban să nu mai latre-n curte,
Trageţi capacul la pian şi-n surdina marşului funebru
Chemaţi bocitoarele, şi scoateţi afară sicriul negru.

Aeroplanele să-înşire din cercuri largi de fum
Litere pe cer, scriind mesajul: El este Mort de-acum.
Puneţi mătasea doliului la gât alb de porumbei,
Iar poliţiştii să poarte mănuşi negre-n trafic şi pe-alei.

A fost Nordul şi Sudul meu, a fost Estul şi Vestul,
Zilele de lucru, duminicile – şi tot restul,
Amiaza, noaptea, poezia mea ştiută pe de rost,
Credeam că dragostea-i eternă. Am fost prost.

Să n-aud de stele, suflaţi în lampa lor pentru vecie,
Demontaţi soarele şi băgaţi luna la cutie,
Goliţi oceanele, strângeţi pădurea – ‘geaba se dă brează –
Pentru că din clipa asta nimic nu mai contează.

Cel care iubeşte mai mult

Privind pe cer la stele, ştiu că o fac degeaba,
Din partea lor, eu pot să mă deplasez la naiba,
Dar, pe pământ indiferenţa e-o altă socoteală,
Trebuie să ne ferim atât de om cât şi de fiară.

N-ar fi aiurea ca aştrii să se consume pentru noi
Din dragoste, când noi nu le-o putem întoarce înapoi?
Că două inimi nu iubesc la fel – s'a spus demult,
Prefer atunci, din doi, eu să iubesc mai mult.

Admirator de stele, cum mă cred, şi care
Stele nu dau pe mine-o para nefolositoare,
Nu pot, acum când le văd sus să spun că ar fi
Din ele una ce mi-a lipsit pe timp de zi.

De-ar fi să dispară toţi aştrii sau să moară,
Aş învăţa să mă holbez la bolta goală
Şi să simt că bezna de catran e minunată,
Deşi, s-ar putea, să nu simt chiar de prima dată.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

LEO DELIBES

Léo Delibes
Date personale
Născut	21 februarie 1836[2][3][4][5]  La Flèche, Pays de la Loire, Franța[6]
Decedat	16 ianuarie 1891 (54 de ani)[2][3][4][5]  Paris, Franța[7][6]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Părinți	Philibert Delibes[*][8] Clémence Batiste[*][8]
Cetățenie	Franța
Ocupație	compozitor cadru didactic universitar[*] muzician organist[*]
Limbi vorbite	limba franceză[9]
Studii	Conservatorul din Paris
Gen muzical	Operă
Instrument(e)	orgă[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][1]
Discografie
Înregistrări notabile	Lakmé Sylvia[*] Le roi l'a dit[*] Coppélia
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Léo Delibes n. 21 februarie 1836,^[2][3][4][5] La Flèche, Pays de la Loire, Franța^[6] – d. 16 ianuarie 1891,^[2][3][4][5] Paris, Franța^[7][6] a fost un compozitor francez.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Léo Delibes era fiu al unei familii cu înclinații spre artă și cu o veche tradiție muzicală. Beneficiază în copilărie de o educație muzicală din partea mamei și al unui unchi (organist). După moartea tatălui în 1847 se stabilește la Paris unde studiază la Conservator. A intrat de timpuriu în contact cu scena muzicală franceză, căreia îi va dedica întreaga viață. Prima sa compoziție de balet "La source" ("Izvorul"), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia - baletul său cel mai popular - apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l'a dit” (1873) cunoaște succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique) va înregistra un triumf copleșitor.

În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

Acțiunea capodoperei sale, opera Lakmé, este plasată într-o lume cu totul deosebită față de cele obișnuite în lumea operei de până atunci, anume în lumea hindusă.

Lakme

Lakmé este o operă în 3 acte de Léo Delibes, după un libret de Edmond Gondinet și Philippe Gille, bazat pe romanul "Rarahu ou Le Mariage de Loti" de Pierre Loti.

Premiera operei a avut loc la “Opéra-Comique” din Paris în ziua de 14 aprilie 1883.

Durata operei: cca 2 ¼ ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: India, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Personajele principale:

• Gérald, ofițer englez (tenor)
• Frédéric, alt ofițer englez (bariton)
• Nilakantha, preot brahman (bas)
• Lakmé, fiica lui Nilakantha (soprană)
• Mallika, însoțitoarea ei (alto)
• Hadji, servitorul lui Nilakantha (tenor)
• Ellen, logodnica lui Gérald (soprană)
• Rose, verișoara ei (mezzo-soprană)

Lakmé, Léo Délibes Elena Mosuc

Coppelia

Coppélia
Giuseppina Bozzachi în rolul Coppéliei (1870)
Genul	Balet clasic, romantic
Nr. acte	2 acte; actul II în 2 tablouri
Compozitor	Léo Delibes
Coregraf	Arthur Saint-Léon
Libret	Charles Nuitter și Arthur Saint-Léon
Inspirat din	Moș Ene (în de: „Der Sandmann”) de E. T. A. Hoffmann
Data premierei	25 mai 1870
Locul premierei	Théâtre Impérial l'Opéra, Paris 5 decembrie 1954, București
Locul acțiunii	un sat de la frontiera polono-ungară
Timpul acțiunii	secolul al XVIII-lea
Modifică date / text

Jemina Bowring în rolul Coppeliei/Swanilda din baletul „Coppélia” (2010)

Baletul comic Coppélia (titlul original: în franceză Coppélia ou La Fille aux yeux d'émail / Coppelia sau fata cu ochi de smalț) a fost compus în 1870 de Léo Delibes pe baza unui libret de Charles Nuitter și Arthur Saint-Léon, acesta din urmă a creat și coregrafia originală.

Premiera baletului "Coppélia" a avut loc la “Théatre Imperial de L'Opéra” din Paris, în ziua de 25 mai 1870. Coregrafia a aparținut lui Arthur Saint-Léon iar decorurile lui Chambru, Despléchin și Lavastre. Din distribuție la premieră au făcut parte printre alții, Giuseppina Bozzachi, Louise Fioere și mimul Dauty.^[1]

La București, premiera a avut loc la 5 decembrie 1954.

În limba greacă, κοπελιά înseamnă fată, fecioară, domnișoară.

PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACȚIUNEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Actul I[modificare | modificare sursă]

În piața unui sat

Bancherul Hoffmann este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Fiul său, Franz, se va căsători în curând cu tânăra Swanilda. Cu ocazia nunții, Hoffmann s-a hotărât să ofere invitaților săi o petrecere de neuitat. El i-a comandat lui Coppélius, inventator celebru, o mașinărie nemaîntâlnită, o nouă minune a lumii: o păpușă mecanică ce poate seduce orice bărbat. Lucrând zi și noapte, Coppélius își desăvârșește intenția până la perfecțiune, astfel încât se îndrăgostește de propria-i plăsmuire, pe care o numește „Coppélia”. Acum își dorește ca păpușa să rămână numai a lui și păstrează pentru el secretul prin care mecanismul capătă viață: sacrificarea unui om, pentru a-i "fura" sufletul.

Suntem în ziua nunții dintre Swanilda și Franz. Coppélius nu mai poate amâna momentul despărțirii de creația vieții sale. Hoffmann îi poruncește să o aducă pe Coppélia în fața invitaților curioși. Pentru a-l compromite pe Hoffmann și a-l aduce în pragul falimentului, unul dintre invitați se furișează în laboratorul lui Coppélius și se travestește în păpușa seducătoare. Spre deliciul asistenței, presupusa Coppélia cucerește bărbații, unul după altul. Distracția continua până când Franz cade și el „victima” păpușii, stârnind gelozia proaspetei sale soții și supărarea tatălui. La rândul său, Coppélius devine gelos. El smulge „păpușa”, care tocmai îl îmbrățișa pe Franz, și dispare cu ea în mulțime, ducând-o în laboratorul său printr-o ușă secretă. Petrecerea s-a stricat. Dezamăgiți, invitații pleacă rând pe rând.

Rămași în familie, bancherul încearcă să o împace pe Swanilda, care este încă furioasă pe Franz. El îi promite că îl va pedepsi pe Coppélius și trimite doi oameni de încredere să-l caute. Apoi îi îndeamnă pe cei doi tineri căsătoriți să meargă la culcare și, amețit de băutură, este scos din încăpere. Nu după multă vreme, Franz revine în locul unde a cunoscut-o pe Coppélia, căutând-o în zadar. Preocupat, nu își da seama că Swanilda l-a urmărit până aici. Supărată, ea privește cum Franz, aflat încă în puterea vrăjii, rememorează întâlnirea cu păpușa seducătoare. Intrat pe ușa secretă, Coppélius reapare, căutând o batistă pierdută de Coppélia. Franz și Coppélius se întâlnesc. Franz îi mărturisește inventatorului că s-a îndrăgostit de Coppélia și că și-ar da chiar și viața să o mai vadă o dată. Swanilda profită de neatenția lui Coppélius și intră în laboratorul acestuia, hotărâtă să afle secretul păpușii mecanice. Coppélius își dă seama ca Franz este următoarea victimă cu ajutorul căreia păpușa ar putea să capete din nou viață și îl atrage în laborator, făgăduindu-i că o va revedea pe Coppélia.

Actul II[modificare | modificare sursă]

Tabloul I – Casa meșterului Coppélius

În timp ce o caută pe Coppélia, „rivala” sa, Swanilda pătrunde, o dată cu publicul, în laboratorul lui Coppélius. Aici, ea îl întâlnește pe invitatul-impostor care tocmai se dezbrăcase de hainele păpușii. Pentru a nu fi surprins și de către Coppélius, acesta reușește să fugă. Swanilda descoperă câteva personaje ce par a fi prizonierii lui Coppélius. Speriată de tot ceea ce vede, Swanilda vrea să fugă. Dar, deodată, o zărește pe cea pentru care venise aici, Coppélia. Swanilda se îmbracă în hainele acesteia, din dorința de a-i juca o farsă lui Coppélius. În acel moment, în laborator intră Coppélius care îl trage după el pe Franz. Acum băiatul se află în puterea magicianului, care îl adoarme, hipnotizându-l. Coppélius trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu femeia perfectă. "Servitorii" săi îl ajută. Îi lustruiesc pantofii, îl piaptănă, îl parfumează. Mulțumit că totul a decurs conform planului, el o aduce în centru pe Coppélia și își execută magia prin care sufletul lui Franz trece în corpul păpușii. Încetul cu încetul, păpușa „prinde viață” și începe să danseze cu Coppélius, care e cuprins de frenezie că miracolul s-a produs. Coppélia-Swanilda încearcă să se apropie de Franz pentru a-l scoate din starea de hipnoză. Disperată că nu reușește să-l trezească și luptându-se cu Coppélius care încearcă, gelos, să o îndepărteze, Swanilda o arată pe adevărata Coppélia, pe care o distruge. Coppélius înțelege acum că a fost păcălit, iar singurul lucru pe care îl mai poate face este să plângă pe ceea ce a mai rămas din iubita sa. Odată cu distrugerea Coppéliei, Franz și personajele star-uri se rup de vraja lui Coppélius.

Tabloul II – În piață

Întreaga casă a inventatorului - magician se „dezmembrează” și dispare, în timp ce lumea, atrasă de vedetele care pozează fotografilor în atitudini bine-cunoscute, intră în scenă și se bucură împreună cu cei doi îndrăgostiți. Bancherul Hoffmann vine să-și recupereze copiii. Disprețuitor, îi aruncă lui Coppélius un teanc de bancnote: prețul Coppéliei. Înainte de a pleca cu ceilalți, Swanilda se apropie de Coppélius, martor trist la fericirea generală. Nu îndrăznește parcă să-i ceară iertare acestui om. Abia acum știe că tot ce își dorea Coppélius era doar un suflet care să-l iubească și să-i fie mereu alături. Și mai știe că el nu va renunța decât atunci când va găsi un alt timp și un alt spațiu în care visul său va deveni realitate.

Coppélia - Full Length Ballet by Bolshoi Theatre ft. Natalia Osipova

GÂNDURI PESTE TIMP 

MARIN PREDA

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică, membru al Partidului Comunist Român. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Wikipedia

Născut: 5 august 1922, Siliștea-Gumești

Data morții: 16 mai 1980, Palatul Mogoșoaia, Mogoșoaia

Copii: Alexandru Preda, Nicolae Preda

Frați/Surori: Alexandru Preda, Ilinca Preda, Ilie Călărașu, Gheorghe Călărașu, Mița Preda, Ion Călărașu, Măria Preda

Soție: Eta Vexler (căs. 1960–1966), Aurora Cornu (căs. 1955–1959)

Educație: Universitatea din București

Marin Preda - Citate: