MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 23 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, POEZIE, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

303: Imparatul roman Diocletian dispune distrugerea bisericii din Nicomedia. Este inceputul a opt ani de persecutii anticrestine. Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Dioclețian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. Pe plan politic și militar a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părțile din răsărit pentru încă o mie de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.
532: Imparatul bizantin Justinian I ordona reconstruirea bisericii Sfanta Sofia de la Constantinopol. Prima biserică (basilica) de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosiu al II-lea în anul 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Rascoalei Nika in anul 532. Clădirea și-a primit forma finală sub împăratul Iustinian I. Interiorul său decorat cu mozaice, coloanele de marmură și acoperișul sunt de o exceptionala valoare artistică si se spune ca Iustinian ar fi zis: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!)
1211: Printr-o diplomă a regelui maghiar Andrei al II-lea al Ungariei, Cavalerii Teutoni sunt așezați în Țara Bârsei (Numele apare sub formele Borza în diplomă și Burszam în bula papală care a aprobat-o) Se pare că au întărit cetatea Brașovia de pe Tâmpa. Cavalerii teutoni construiesc cel mai vechi edificiu din oraș, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov din cartierul Bartolomeu, o biserică construită în secolul al XIII-lea (cca. 1260), cu modificări substanțiale în secolul al XV-lea. Întreaga construcție este tributară bisericii Mănăstirii Cisterciene de la Cârța. Partea originală, rămasă neatinsă, cuprinde corul și încăperile adiacente acestuia, inclusiv cele două capele pătrate cu care se închid, spre răsărit, brațele transeptului. Planul bisericii este asemănător cu cel de la Cârța, numai că acesta dispune de trei travee pătrate. La fațada vestică există două turnuri, din care doar unul este în întregime executat. Turnul de astăzi este construit în 1842, în locul turnului vechi, prăbușit la cutremurul din 1822.
1228: Se întemeiază la Brașov o mănăstire de surori ale ordinului călugăresc al premonstratensilor, aflată lângă Biserica Neagră de mai târziu, având ca patroană pe Sf. Catharina.
1271: Prima mențiune documentară a orașului Brașov. Brasu: Acest toponim este atestat într-un document in limba latina, aflat în Arhivele Statului din Budapesta și în fotocopie la Institutul de Istorie Cluj, act prin care Ștefan, regele Ungariei, aproba contractul dintre „Chyel comes, filius Erwin de Calnuk” și „Teel, filius Ebl de Brasu cognatus eiusdem
1633: Matei Basarab este recunoscut domnitor al Țării Românești de către Poartă. Matei Basarab (n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654) a fost domnul Țării Românești pana in anul 1654. Prin bunicul său, Vâslan din Caracal, Matei Basarab descindea din puternica familie a boierilor Craiovești. Această origine i-a justificat, de altfel, adoptarea numelui de „Basarab” imediat după urcarea pe tron, considerându-se nepot al lui Neagoe Basarab și deci urmașul acestuia. Era fiul lui „Danciul din Brâncoveni” (județul Olt), fost mare vornic, în timpul domniilor lui Ștefan Surdul (1591 – 1592) și Alexandru al III-lea cel Rău (1592 – 1593) și oștean al lui Mihai Viteazul, căzut în bătalia de la Șelimbăr și înmormântat la Alba Iulia. Mama lui a fost jupâneasa Stanca, tot din Brâncoveni. Matei Basarab a fost, la rândul lui, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, comandant al detașamentelor oamenilor liberi și breslașilor din Craiova. Matei Basarab a fost căsătorit cu Elena Năsturel (prenume ortografiat și Elina), a patra fiică a marelui logofăt Radu Năsturel din Fierăști (Hierăști) și sora lui Udriște Năsturel. A fost inițiatorul și comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Țările Române, Polonia și Rusia, care insa a eșuat în cele din urmă din cauza lipsei de coordonare. Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă dedezvoltare religioasa si culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al românilor.

· 1821 - Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, adresează o proclamaţie către locuitorii Moldovei, prin care le garantează persoana şi averea pentru perioada în care eteriştii sînt pe teritoriul statului. Alexandru Ipsilanti (n. 12 decembrie 1792, Constantinopol – d. 31 ianuarie 1828, Viena), conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei.

· 1821 – Ţarul Rusiei, Alexandru I, dezavuează revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu în Ţara Românească şi mişcarea Eteria a lui Alexandru Ipsilanti, declarându–se de acord cu interventia trupelor otomane la nord de Dunăre. Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, adresează o proclamaţie către locuitorii Moldovei, prin care le garantează persoana şi averea pentru perioada în care eteriştii sînt pe teritoriul statului. Alexandru I Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

· 1856 – În numele conaționalilor săi, Nicolae Golescu a adresat plenipotențiarilor Marii Britanii, Franței și ai Regatului Sardiniei la Congresul de la Paris , un memoriu în care cerea unirea Moldovei cu Muntenia într–un stat independent, sub garanția marilor puteri europene. Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868.

· 1866: stil nou (11 februarie 1866 stil vechi) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de "monstruoasa coaliţie" (conservatori şi liberali radicali). Se forează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe). Unirea Principatelor este în primejdie. O parte din elita politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie. În noapte de 22 pe 23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea. Ulterior, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza... A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a revenit şi unde niciodată făcînd vre-o plîngere, repetînd mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de 53 ani, relativ tînăr, în 1873. Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

· 1869 – La 23-24 februarie, la Miercurea-Ciuc, are loc o conferință națională a fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, in urma careia a fost întemeiat “Partidul Național al Românilor” din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu.

· 1893: Patentarea motorului Diesel: o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel.

· 1898: Romancierul francez Émile Zola a fost găsit vinovat de calomnie și a fost condamnat la închisoare pentru că a scris celebra sa scrisoare J’accuse, acuzând guvernul de anti-semitism și de faptul că l-a încarcerat fără temei pe capitanul Alfred Dreyfus. Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 – d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței.

· 1903: Cuba a închiriat pe termen nelimitat Statelor Unite Golful Guantánamo.

· 1916: A luat ființă "Muzeul de Antichități din Iași".

· 1918: A luat ființă Armata Roșie. Ziua apărătorilor patriei în Rusia.

· 1919: A fost fondat Partidul Fascist de către Benito Mussolini (Il Duce), devenit în 1922 premier al Italiei; din această poziție politică, Mussolini a trecut treptat către un regim dictatorial, impunând participarea Italiei, în cel de-al doilea război mondial, alături de Germania. Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.

· 1925 - Mitropolia Valahiei a fost ridicată la rangul de patriarhie. Biserica ortodoxă romană a devenit autocefală

· 1929: Încep și în România concursurile de frumusețe, prin declararea Magdei Demetrescu drept „Miss România 1929". Liviu Rebreanu o descria astfel pe câştigătoarea concursului de Miss Romania : “Guriţa mică şi roşie ca o cireaşă coaptă, un corp minunat, sculptat parcă, în cea mai fină marmoră, un picioruş micuţ şi nervos, braţe pline, de o albeaţă strălucitoare, iată admirabilele elemente ce împodobesc pe aceea care va purta tricolorul frumuseţii române peste Ocean, la concursul internaţional din Galverston.” Magda Demetrescu a participat din partea Romaniei la a 10-a ediție a Miss Univers, din 1929, de la Glaveston in Statele Unite. A fost prima ediție la care a participat și a ajuns în finală (câștigând și locul 6) o româncă. A primit un premiu de 100 $ și un ceas-brățară.

· 1934: Leopold al III-lea este încoronat rege al Belgiei în urma morții tatălui său, regele Albert I, într-un accident în timp ce făcea alpinism. Leopold a abdicat în 1951 în favoarea fiului său Baudouin.

· 1937 – In România are loc remanierea guvernului Tătărăscu . Prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu preia funcția de ministru de interne, iar V.P. Sasu, ministrul Agriculturii, devine titular și al departemntului Justiției.

· 1942: Semnarea, la Washington, a convenției dintre SUA și Marea Britaniecu privire la acordarea ajutorului reciproc împotriva agresiunii.

· 1944 – La ordinul lui Stalin incepe deportarea cecenilor si ingusetilor. Acuzati de colaborare cu Germania, cecenii au fost deportaţi în masă la ordinul liderului sovietic. In zorii zilei, 300000 de oameni au fost deportati in Kârgâzstan şi Kazahstan. În câteva zile mai mult de 500000 vor avea aceeaşi soartă. Mii dintre ei mor de foame si frig, sau sufocati în maşinile si vagoanele in care au fost inghesuiti pentru a fi transportati în lagărele de muncă.

· 1945 – Batalia dintre americani si japonezi de la Iwo Jima, se incheie cu victoria americanilor.

· 1945 – Trupele germane din Poznan (Polonia) capituleaza in fata trupelor sovietice si poloneze

· 1945 – Dupa 20 de zile de lupte de strada,americanii zdrobesc rezistenta japoneza din Manila (Filipine).

· 1949: Decret privind aprobarea statutului organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române.

· 1956: Nikita Hrușciov denunță cultul personalității și crimele lui Stalin.

. În fotografie sărbătorirea zilei de naștere a lui Stalin în China.

· 1960 - Începe cea de-a treia Conferinţă regională a comisiilor naţionale europene pentru UNESCO, care adoptă o rezoluţie propusă de România, referitoare la eliminarea din manualele şcolare a propagandei de război şi de discriminare rasială (23.02-01.03.1960).

· 1982 - Se desfăşoară, la Bucureşti, lucrările Reuniunii internaţionale a ziariştilor pentru dezarmare, securitate şi pace.

· 1992: Crin Halaicu este ales primarul municipiului Bucuresti. Primar general al Capitalei a devenit Crin Halaicu, cu 55,88% dintre voturile valabil exprimate, (față de contracandidatul său, Cazimir Ionescu — 44,12%), primarul sectorului 1 a devenit Flor Pomponiu (PNL — 57,31%), iar primarul sectorului 2, Paul Popovăț (PAC — 58,36%). Primăria sectorului 3 i-a revenit lui Constantin Tutunaru, (PNȚCD — 56,28%), cea a sectorului 4, lui Eugen Bujoreanu (PSDR — 54,26%), în timp ce la sectorul 5 primar a devenit Nicolae Bâzoi (PNL — 52,69%), iar la sectorul 6 — Nicolae Vrăbiescu (PNȚCD — 56,61%). La Timișoara, candidatul Convenției, Viorel Oancea, fusese ales primar încă de la primul tur de scrutin din 9 februarie, iar la Brașov, Adrian Moruzzi, membru al aceleiași alianțe, a învins cu 53,7% din voturi în cel de-al doilea tur.

· 1993: Explozie devastatoare la Complexul comercial din New York, „World Trade Center", cartierul Manhatan. S-a soldat cu 6 morți și peste 1.000 de răniți.

· 1996 - Conform unui raport al OECD, România nu a scăpat de inerţia caracteristică planificării centralizate. "Este crucial pentru România", se afirmă, "de a adopta în sectorul agricol politici şi reforme orientate către dezvoltatrea pieţei".

· 1997: Un incendiu s-a declanșat la stația spațială rusă, Mir.

· 1997 - Savanţii britanici au anunţat că au creat, în premieră mondială, clona unui animal adult

· 1999: Se încheie Conferința de la Rambouillet, convocată de Grupul de Contact, în scopul negocierii unui acord interimar care să prevadă o „autonomie substanțială" pentru Kosovo. Ea se încheie prin acceptarea, în linii mari a proiectului de către cele două părți. Belgradul exclude desfășurarea unei forțe internaționale în Kosovo, iar albanezii nu renunță la pretenția lor de a organiza un referendum privind independența provinciei (6 februarie - 23 februarie 1999).

· 2008 - Naţionala de handbal feminin a Norvegiei a câştigat, pentru prima dată în istoria sa, finala Jocurilor Olimpice, în faţa campioanei mondiale Rusia, de care a dispus cu scorul de 34-27 (18-13).

· 2014 – Are loc ceremonia de inchidere a Jocurilor Olimpice de iarna de la Soci, in Rusia.

Nașteri

· 1418: Papa Paul al II-lea (d. 1471)

· 1443 – S-a nascut la Cluj Matei (Matia) Corvin (d. 6 aprilie1490, la Viena), unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus țara între 1458 și 1490 si a fost al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara, renumit conducător militar de origine romana, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama lui Matei Corvin a fost Erzsébet (Elisabeta) Szilágyi, din mica nobilime ardeleană. Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcata prin campanii militare victorioase ale temutei saleFekete sereg („Armata neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) și Austria Inferioară. Vorbea maghiara, italiana, croata, latina și mai târziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave. Regele Matia este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cântece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept. Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepes), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul. Dar tot Matei l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, acesta fiind rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.

* 1633: Samuel Pepys (|ˈpiːps|) (n. 23 februarie 1633, Londra – d. 26 mai 1703, Clapham lângă Londra) a fost secretar și președinte în Marina regală britanică (Royal Society), membru în camera deputaților din Anglia, fost autor de romane și cronicar din perioada domniei regelui Carol al II-lea al Angliei.
Pepys s-a născut în perioada în care a escaladat conflictul dintre parlamentul englez și casa Stuart, o perioadă când burghezia a început de a-și revendica drepturile în societate. El a fost un adept al lui Oliver Cromwell, cu unele rețineri și discrepanțe cauzată de educația protestantă și originea sa nobilă. Această atitudine șovăielnică este oglindită și în unele romane ale sale.
* 1680: Jean-Baptiste Le Moyne de Bienville, numit și Sieur de Bienville (n. 23 februarie 1680, Montreal, Quebec, d. 7 martie 1767, Paris, Franța) a fost un colonizator și guvernator al Louisianei franceze, numit de 4 ori în această funcție între 1701-1743. A fost fratele mai mic al exploratorului Pierre Le Moyne d'Iberville.

Jean-Baptiste Le Moyne era fiul lui Charles le Moyne și al Catherinei Primot. Originar din Dieppe, Franța, Charles le Moyne și-a stabilit familia în așezarea Ville-Marie (actualul Montreal) încă de tânăr, și a avut în total paisprezece copii. La optsprezece ani, Bienville a plecat cu fratele său Iberville într-o expediție de înființare a coloniei Louisiana. Bienville și Iberville au explorat în timpul acestei expediții coasta central-nordică a Golfului Mexic, descoperind Insulele Chandeleur în largul coastei Louisianei și insulele Cat și Ship în largul coastei actualului stat Mississippi înainte de a se deplasa către vest pentru a naviga pe gurile fluviului Mississippi. În cele din urmă, expediția s-a aventurat până în zona actualului oraș Baton Rouge și a lui False River. Înainte de a reveni în Franța, Iberville a înființat prima așezare din colonia Louisiana, în aprilie 1699 sub numele de Fort Maurepas (Vechiul Biloxi, aflat pe locul localității actuale Ocean Springs, Mississippi), și l-a numit pe Sauvolle de la Villantry guvernator, Bienville fiind secundul acestuia.

După plecarea lui Iberville, Bienville a efectuat o nouă expediție pe fluviul Mississippi și s-a întâlnit cu vase englezești. Auzind de această întâlnire la întoarcerea lui Bienville, Iberville i-a cerut acestuia să înființeze o nouă așezare pe fluviul Mississippi, oriunde găsește teren solid. La cincizeci de mile în amonte, Bienville a înființat în 1699 Fort de la Boulaye. După moartea lui Sauvolle în 1701, Bienville a devenit pentru prima oară, la 21 de ani, guvernator al noului teritoriu. În 1701, mai rămăseseră doar 180 persoane în colonie, restul murind de malnutriție și boli.

La recomandarea fratelui său, Bienville a mutat majoritatea coloniștilor într-o nouă așezare în actualul stat Alabama pe malul de vest al râului Mobile, așezare denumită Fort Louis de la Mobile. El a înființat și un port de ape adânci pe Insula Dauphin întrucât golful Mobile și râul Mobile erau prea puțin adânci pentru vasele maritime. ^[1] Populația coloniei a fluctuat în următorii câțiva ani. În 1704, parțial din cauza temerilor că „fraternizarea” a soldaților francezi cu femeile băștinașe poate duce la un conflict, Bienville a aranjat aducerea a douăzeci și patru de femei din Franța. Prin tradiție, tinerele au fost alese din mănăstiri, deși majoritatea proveneau probabil din familii sărace. Domnișoarele au fost găzduite în casa lui Bienville și puse în grija menajerei acestuia, o canadiancă franceză pe nume Madame Langlois. Ea aflase de la triburile localnice arta gătitului produselor locale și le-a învățat și pe ucenicele ei, ceea ce este considerat a fi considerat originea bucătăriei creole. Numele și viața acestor fete nu sunt cunoscute, dar cel puțin câteva au rămas în colonie și s-au căsătorit, așa cum se și dorea, cu soldați francezi, prima naștere cunoscută a unui copil alb având loc acolo în 1705.^[2]

Populația coloniei a fluctuat în generația următoare, crescând la 281 de persoane până în 1708 dar scăzând la 178 după doi ani din cauza bolilor. În 1709, o mare inundație a lovit Fort Louis de la Mobile: ca urmare a acesteia și a epidemiilor ce au urmat, Bienville a ordonat strămutarea așezării în aval la actualul loc al orașului Mobile, Alabama în 1711 și construind un nou Fort Louis. ^[3] Până în 1712, când Antoine Crozat a preluat administrația coloniei prin dispensă regală, colonia avea o populație de 400 de locuitori. În 1713, a sosit un nou guvernator din Franța, iar Bienville s-a mutat spre vest când, în 1716, a înființat Fort Rosalie pe locul actualului oraș Natchez, Mississippi. Noul guvernator, Antoine Laumet de La Mothe, sieur de Cadillac, nu a durat mult din cauza proastei gestionări și a lipsei de creștere în colonie. A fost rechemat în Franța în 1716, iar Bienville a preluat din nou conducerea, până când a fost înlocuit de noul guvernator, Jean-Michel de Lepinay, sosit din Franța. Lepinay însă nu a rămas multă vreme, deoarece Crozat a cedat controlul asupra coloniei și administrația a trecut în seama lui John Law și a Companiei Indiilor condusă de el. În 1718, Bienville a redevenit guvernator al Louisianei, și în timpul acestui mandat a înființat orașul New Orleans, Louisiana.

Bienville a scris directorilor Companiei în 1717 anunțându-i că a găsit o meandră a fluviului Mississippi, în formă de semilună, pe care o considera protejată de uragane și de maree și lângă care a propus să se construiască noua capitală a coloniei. A priit permisiunea, iar Bienville a plecat în 1718 să înceapă construcția. Până în 1719, se construit un număr suficient de case și depozite pentru ca Bienville să mute proviziile și soldații din Mobile. În urma conflictelor cu arhitectul-șef al coloniei, Le Blond de la Tour, Bienville a ordonat ca un arhitect asistent, Adrien de Pauger, să traseze planurile noului oraș în 1720. În 1721, Pauger a alcătuit dreptunghiul de 11x7 străzi denumit astăzi Cartierul Francez sau Vieux Carré. După ce s-a mutat în noua sa casă de pe locul actualei clădiri Custom House, Bienville a botezat orașul „La Nouvelle-Orléans” în cinstea lui Filip al II-lea, duce de Orléans, principele regent al Franței. New Orleans a devenit capitala Louisianei franceze din 1723, în timpul celui de-al treilea mandat de guvernator al lui Bienville.

În 1719, în timpul Războiului Cvadruplei Alianțe (1718–1720), Bienville mutase capitala Louisianei franceze din Mobile, care era prea aproape de front și de Pensacola spaniolă, înapoi la Fort Maurepas.^[4] Dar din cauza modificării poziției bancurilor de nisip, așezarea a fost mutată dincolo de golful Biloxi, unde s-a înființat Nouvelle-Biloxi (sau „Bilocci”), în 1719. După mutare, Fort Maurepas a fost ars (conform obiceiului francez, în scopul de a evita repopularea cu forțe inamice). Tot în 1719, New Orleansul aflat în construcție fusese complet inundat (sub ape de cel puțin 25 cm), realizând că este nevoie de construcția de diguri. Consiliul guvernatorial a dorit să păstreze capitala la Golful Mexic, în Biloxi. Solul nisipos din jurul Biloxiului complica însă practicarea agriculturii, iar furtunile duceau la deplasarea bancurilor de nisip către portul Biloxi, în vreme ce locul unde se afla New Orleans putea fi considerat port de ape adânci și se afla mai aproape de terenurile agricole. În cele din urmă, în iunie 1722, Bienville a început să mute capitala la New Orleans, mutare terminată în august 1722.^[4]

La 29 august 2005, în timpul Uraganului Katrina, Biloxi a fost complet inundat sub ape de (9 m), în timp ce New Orleans a fost inundat parțial, doar în 70% din oraș, sub ape de cel mult 3 m adâncime. Datorită altitudinii mai mari și a digurilor din apropiere, vechiul Cartier Francez al lui Bienville din New Orleans nu a fost inundat de Katrina. Orașul Biloxi a fost în schimb devastat, cu inundarea nivelului al treilea și cu intrarea barjelor în etajul 2 al hotelurilor.

În 1725, Bienville a fost rechemat în Franța și a lăsat colonia pe mâinile lui Pierre Dugué de Boisbriant, urmat de Étienne Périer. Bienville și-a reluat postul din Louisiana în 1733. Acest ultim mandat avea să fie marcat de conflicte cauzate de deteriorarea relațiilor cu băștinașii Chickasaw. Bienville a plănuit imediat o ofensivă, cerând guvernatorului districtului Illinois, Pierre d'Artaguette să i se alăture cu toată forța disponibilă în teritoriul Chickasaw, pentru un atac coordonat. Bienville a întârziat, iar d'Artaguette a atacat singur la 25 martie 1736, fiind învins. După mai multe săptămâni de pregătiri, Bienville a atacat dinspre sud la 26 mai, invazie care a eșuat și ea într-un măcel sângeros. Umilit, Bienville a organizat o a doua campanie și și-a adunat forțele la Chickasaw Bluff în 1739. Triburile Chickasaw au cerut pace, iar Bienville a semnat tratatul în aprilie 1740. După două campanii terminate departe de așteptări, Bienville a demisionat din funcția de guvernator.

În timp ce aștepta venirea noului guvernator, Bienville a contribuit la înființarea unui spital care a fost înzestrat de marinarul Jean Louis. Bienville a coordonat și efortul de înlăturare a efectelor a două uragane care au lovit coasta Golfului Mexic în toamna lui 1740. Noul guvernator a sosit în 1743, iar Bienville s-a reîntors în Franța, unde a depus eforturi de a împiedica guvernul să transfere colonia Spaniei. Bienville a murit la Paris în 1767.

Date personale
Jean-Baptiste Le Moyne

Născut	23 februarie 1680 Montréal, Canada
Decedat	7 martie 1767 (87 de ani) Paris, Regatul Franței
Părinți	Charles le Moyne de Longueuil et de Châteauguay[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	Guvernator al Louisianei franceze

· 1685 – S-a nascut compozitorul Georg Friedrich Haendel, autor al “Israel în Egipt”, “Judas Maccabaeus”,”Mesia “.Georg Friedrich Händel (n. 23 februarie 1685, Halle/Saale – d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor germano-englez. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia. Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
* 1708: Ducele Carl Ludwig Frederick de Mecklenburg, Prinț de Mirow(germană Herzog Carl Ludwig Friedrich zu Mecklenburg, Prinz von Mirow; n. 23 februarie 1708 – 5 iunie 1752) a fost un membru al Casei de Mecklenburg-Strelitz și tatăl reginei Charlotte a Marii Britanii și a Hanovrei.

Carl s-a născut la Strelitz și a fost singurul fiul al Ducelui de Mecklenburg-Strelitz, Adolphus Frederick al II-lea și a celei de-a treia soții, Prințesa Christiane Emilie de Schwarzburg-Sondershausen. Tatăl său a murit când el avea doar trei luni. I-a succedat fratele său vitreg mai mare, sub numele de Adolphus Frederick al III-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz. Carl a moștenit de la tatăl său domeniile Mirow și Nemerow.^[1] După decesul tatălui el a locuit la Mirow împreună cu mama sa.^[2] Mai târziu a urmat cursurile Universității Greifswald din Pomerania.^[1]

Carl, care cânta la flaut a făcut în 1726 un tur european pentru a învăța mai multe despre muzică.^[3] După ce a vizitat Geneva, Italia și Franța a mers la Viena și a intrat, pentru scurtă vreme, în serviciu militar al Sfântului Imperiu Roman ca locotenent colonel înainte de a se întoarce la Mirow.^[2]

După ce a părăsit armata, Carl a locuit cu familia în castelul de la Mirow, petrecându-și cea mai mare parte a timpului administrându-și moșia și participând la educarea copiilor săi. A locuit la Mirow până la 44 de ani, când a murit.

Când fratele său vitreg a murit câteva luni mai târziu, în decembrie 1752, fără să lase moștenitori pe linie masculină, fiul cel mare al lui Carl Ludwig Frederick, Adolf Friedrich al IV-lea a devenit următorul Duce de Mecklenburg-Strelitz.

La 5 februarie 1735 Carl s-a căsătorit la Eisfeld cu Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen, fiica lui Ernest Frederic I, Duce de Saxa-Hildburghausen.^[4] Ea a fost regentă pentru fiul ei în 1752 și a jucat un rol important în lupta pentru tron. Ei au avut zece copii dintre care doar șase au atins vârsta adultă:

Christiane (6 decembrie 1735 - 31 august 1794)
Caroline (n./d. 22 decembrie 1736)
Adolf Friedrich al IV-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz (5 mai 1738 - 2 iunie 1794)
Elisabeth Christine (13 aprilie 1739 -9 aprilie 1741)
Sophie Louise (16 mai 1740 - 31 ianuarie 1742)
Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (10 octombrie 1741 – 6 noiembrie 1816)
Ducele Ernest Gottlob de Mecklenburg (27 august 1742 - 27 ianuarie 1814)
Charlotte de Mecklenburg-Strelitz ((19 mai 1744 – 17 noiembrie 1818); căsătorită în 1761 cu regele George al III-lea al Marii Britanii
Gotthelf (29 octombrie 1745 - 31 octombrie 1745)
Ducele Georg Augustus de Mecklenburg (16 august 1748 - 14 noiembrie 1785)

Prin fiica lor Charlotte, Carl Ludwig Frederick este strămoșul tuturor monarhilor britanici începând cu George al IV-lea, care a urcat pe tronul Marii Britanii în 1820.

Date personale
Carl I Ludwig Frederick
Duce de Mecklenburg-Strelitz Prinț de Mirow

Nume la naștere	Karl Ludwig Friedrich zu Mecklenburg
Născut	23 februarie 1708 Strelitz, Ducatul Mecklenburg-Strelitz, Sfântul Imperiu Roman
Decedat	5 iunie 1752 (44 de ani) Mirow, Germania
Înmormântat	Church in Mirow[*]
Părinți	Adolf Frederick II Christiane Emilie of Schwarzburg-Sondershausen[*]
Frați și surori	Adolf Frederick al III-lea Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz
Căsătorit cu	Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen
Copii	Ducesa Christiane Ducesa Karoline Ducele Adolf Friedrich IV Ducesa Elizabeth Christine Ducesa Sophie Louise Ducele Carol al II-lea Ducele Ernst Gottlob Regina Charlotte a Marii Britanii și a Hanovrei Ducele Gotthelf Ducele George Augustus
Cetățenie	Germania
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Strelitz

* 1803: Alexandrine, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin (23 februarie1803 – 21 aprilie 1892) a fost fiica regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. Prin căsătoria cu Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin a devenit Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.
Frați și surori:
Charlotte a Prusiei
Prințesa Louise a Prusiei
Wilhelm I al Germaniei
Prințul Carol al Prusiei
Prințul Albert al Prusiei
Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei
Copii cu soțul ei

	Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin

Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg
Ducesa Louise
Ducele Wilhelm

Date personale
Alexandrine a Prusiei
Prințesa Alexandrine, pictură de Friedrich Wilhelm Schadow.
Nume la naștere	Friederike Wilhelmine Alexandrine Marie Helene
Născută	23 februarie 1803 Berlin, Prusia
Decedată	21 aprilie 1892 (89 de ani) Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Louise de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Charlotte a Prusiei Prințesa Louise a Prusiei Wilhelm I al Germaniei Prințul Carol al Prusiei Prințul Albert al Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei
Căsătorită cu	Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Louise Ducele Wilhelm
Cetățenie	Imperiul German[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Mecklenburg-Schwerin
Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	1 februarie 1837 – 7 martie 1842

* 1841: Mircea Vasiliu Stănescu (n. 23 februarie 1841, Arad, comitatul Arad, d. 30 decembrie 1888, Arad, comitatul Arad) a fost un avocat, publicist, culegător de folclor, scriitor și politician român.

Mircea Vasiliu Stănescu, a făcut parte dintr-o familie veche din România, Stanu, care pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a emigrat în Transilvania, stabilindu-se în comuna Ghioroc, în apropierea Aradului. Tatăl său Atanasie Stanu, al cărui nume de familie sârbii l-au schimbat în Stanoviciu, era om cu carte, studiase dreptul în Késmárk și teologia în Carloviț, a fost preot în comuna Micălaca (astăzi cartierul Micălaca al Aradului), până în anul 1873, când a decedat.

Rămânând de mic orfan de mamă, a fost crescut de către bunicul său din partea mamei Vasiliu Szombati de Rimaszombat, parohul Aradului.^[1]

A fost căsătorit din anul 1866 cu Elisa Machi Versiganu.

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Arad. În anul 1851 a fost înscris la liceul maghiar din Arad sub numele de Sztánovics Imre Vazul^[2]. Începând cu anul 1859 urmează studiile în drept la universitățile din Viena și Pesta, perioadă în care își schimbă definitiv numele în Stănescu pentru a-și sublinia naționalitatea.^[2] . Studiază și teologia la seminarul din Arad. Își susține examenul de stat în anul 1864, iar censura de avocat în anul 1866

În anul 1859 coordonează apariția almanahului literar Muguri editat de Societatea de lectură a elevilor români, care poate fi considerată prima manifestare literară arădeană.

În același an publică o colecție de poezii naționale sub titlul Un buchet de simțăminte, iar în anul 1860 publică la Viena un volum de Povești culese și corese cu note explicative, semnat Emeric Basiliu Stănescu Arădanul. Acest volum fiind a doua colecție de povești populare din literatura română după Povestea vorbei al lui Anton Pann.^[1]

Între anii 1861 și 1879 coordonează editarea a câtorva ziare satirice, precum: Tutti Frutti (1861), Strigoiul (1862), Umoristul (1863), Gura Satului(1867), iar în anul 1871 colaborează la alcătuirea unui calendar umoristic Calendarul Babelor^[3]. Fiind astfel considerat întemeietorul presei satirice din Transilvania.

În anul 1873 a scris o gramatică românească, tipărită în Pesta, în limba germană.^[1]

După finalizarea studiilor, începând cu anul 1866 își deschide o cancelarie avocățească la Arad, unde a activat ca stagiar și Ioan Slavici.

A fost votat de două ori ca deputat în Dieta Ungariei, al cercului electoral Chișineu, în anii 1869 și 1872, fiind membru al Partidului Național Român.

Încetează din viață la Arad, la 30 decembrie 1888.

Date personale
Mircea V. Stănescu

Născut	23 februarie 1841 Arad, comitatul Arad
Decedat	30 decembrie 1888 (47 de ani) Arad, comitatul Arad
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	publicist, scriitor, politician

* 1847: Sophie Charlotte Augustine de Bavaria, Ducesă de Alençon (23 februarie 1847 – 4 mai 1897). Născută ducesă de Bavaria, s-a căsătorit cu un nepot al regelui Louis-Filip I și a fost sora favorită a Elisabetei de Bavaria, împărăteasă a Austriei.

Sophie Charlotte în 1896.

Sophie Charlotte s-a născut la Castelul Possenhofen, reședința familiei. A fost fiica Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și a Prințesei Ludovika de Bavaria. Al nouălea copil din zece, în familie i se spunea Sopherl.

A fost sora împărătesei Elisabeta a Austria, a reginei Maria Sofia a celor Două Siciliiși a Helenei, Prințesă de Thurn și Taxis. După căsătoria surorii mai mari, Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria, în 1861, părinții au început să caute un soț și pentru Sophie Charlotte.

S-a logodit cu vărul ei regele Ludwig al II-lea al Bavariei. Logodna lor a fost făcută public la 22 ianuarie 1867 însă după ce a amânat în mod repetat data nunții, în cele din urmă Ludwig a rupt logodna în octombrie.

Alți posibili soți au fost: renumitul homosexual Arhiducele Ludwig Viktor al Austriei, fratele atât al împăratului Franz Josef I al Austriei cât și al regelui Maximilian I al Mexicului; viitorul rege Luís I al Portugaliei; Ducele Filip de Württemberg,^[1] verișor primar cu cel ce va fi soțul ei.

Ea a refuzat toți candidații. A mers să locuiască la mătușa sa, Amalie Auguste de Bavaria, atunci regină a saxoniei ca soție a regelui Ioan al Saxoniei. În Saxonia, Sophie Charlotte l-a întâlnit pe Ferdinand d'Orléans, Duce de Alençon și nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței. Curând după această întâlnire, la 28 septembrie 1868 la Castelul Possenhofen s-a căsătorit cu Ducele de Alençon, fiu al lui Louis d'Orléans.

A avut o relație bună cu soțul ei ca și cu cumnata ei, Prințesa Marguerite Adélaïde d'Orléans, soția lui Władysław Czartoryski. Soacra ei, Victoria de Saxa-Coburg-Kohary, verișoară a reginei Victoria a Regatului Unit a murit în 1857. Sophie Charlotte nu a avut o relație bună cu socrul ei, văduvul Duce de Nemours.

După căsătorie, cuplul s-a mutat la Teddington, Londra unde Sophie Charlotte a născut primul lor copil, Louise d'Orléans.

Sophie a murit într-un incediu la "Bazar de la Charité" în Paris la 4 mai 1897. A refuzat încercările de salvare, insistând ca fetele care lucrau la bazar să fie salvate prima oară.

Date personale
Sophie Charlotte
Ducesă de Alençon

Născută	23 februarie 1847 Castelul Possenhofen, Possenhofen, Germania
Decedată	4 mai 1897 (50 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	incendiu
Părinți	Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria
Frați și surori	Elisabeta, împărăteasa Austriei Maria Sofia de Bavaria Ducesa Elena de Bavaria Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Karl Theodor, Duce de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria
Căsătorită cu	Ferdinand d'Orléans
Copii	Louise, Prințesă de Bavaria Emanuel, Duce de Vendôme
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Wittelsbach

· 1858 - S-a născut compozitorul George Fotino (m.03.03.1946).

* 1866: Antonio Maria Luis Felipe Juan Florencio de Orléans y Borbon (23 februarie 1866 – 24 decembrie 1930) a fost infante al Spaniei și al 4-lea Duce de Galliera. A fost membru al familiei regale spaniole și nepot al regelui Ludovic Filip al Franței.

Date personale
Infantele Antonio

Nume la naștere	Antonio de Orleans y Borbón
Născut	23 februarie 1866 Sevilia, Spania
Decedat	24 decembrie 1930 (64 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Panteón de Infantes[*]
Părinți	Antoine, Duce de Montpensier^[1] Infanta Luisa Fernanda a Spaniei^[1]
Frați și surori	Mercedes d'Orléans Prințesa Marie Isabelle d'Orléans Infanta Maria Christina de Orléans[*]
Căsătorit cu	Infanta Eulalia a Spaniei
Copii	Alfonso de Orleans y Borbón Luís Fernando de Orleans y Borbón
Cetățenie	Spania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Galliera[] Infante[]
Familie nobiliară	Casa de Orléans-Galliera
Duce de Galliera
Domnie	4 iulie 1890–24 decembrie 1930
Predecesor	Prințul Antoine
Succesor	Infantele Alfonso

* 1879: Kazimir Severinovici Malévici (în rusă Казими́р Севери́нович Мале́вич, n. 23 februarie [S.V. 11 februarie] 1879, Kiev^[9] – d. 15 mai 1935, Leningrad) a fost un pictor și desenator rus și sovietic de origine poloneză, reprezentant al avangardei artistice ruse, teoretician și propagator al suprematismului. Influențat în perioada de debut de neoimpresioniștii și fauviștii francezi, a evoluat apoi în direcția cubo-futuristă, și-a creat propriul stil denumit de el suprematism, pentru ca, în ultima perioadă a vieții, să revină la pictura figurativă.

· 1882 - S-a născut compozitorul Gheorghe Cucu (m.22.08.1932).

· 1883: Karl Jaspers, filosof german (d. 1969)

· 1883 – S-a nascut regizorul american Victor Fleming ; (d. 06.01.1949). Victor Fleming (n. 23 februarie 1889, Pasadena, California – d. 6 ianuarie 1949, Cottonwood, Arizona) a fost un regizor american de film. Este cel mai notabil pentru regizarea filmelor Vrăjitorul din Oz (1939) și Pe aripile vântului (1939) – pentru ambele câștigând Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Este singurul regizor care apare de două ori în lista AFI 100 de ani…100 de filme (a 10-a aniversare) (din 2007).

· 1887: Oskar Lindberg, compozitor suedez (d. 1955)

· 1888: Mihail Săulescu, poet român (d. 1916)

* 1889: Victor Fleming (n. 23 februarie 1889, Pasadena, California [1] - d. 6 ianuarie 1949, Cottonwood, Arizona) a fost un regizor american de film. Este cel mai notabil pentru regizarea filmelor Vrăjitorul din Oz (1939) șiPe aripile vântului (1939) - pentru ambele câștigând Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Este singurul regizor care apare de două ori în lista AFI 100 de ani...100 de filme (a 10-a aniversare) (din 2007).

· 1892 - S-a născut Tudor Măinescu, epigramist şi prozator satiric („Surîs“, „Schiţe oarecum vesele“) (m.27.03.1977).

* 1892: Ioan P. Arbore (n. 23 februarie 1892, satul Cucuteni, județul Iași - d. 25 decembrie 1954, Închisoarea Văcărești) a fost un general de divizie și politician român, care a luat parte la ambele războaie mondiale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la forțarea Prutului (1941) și la marile bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului, după acea subsecretar de stat.

Ioan Arbore, descendent din familia hatmanului Luca Arbore (d. 1523), și-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la Sarinasuf, unde tatăl sau era preot. Mai avea un frate, profesor de limba română la Focșani. A parcurs drumul, S-a decis pentru o carieră de ofițer, pe care a parcurs-o, de la sublocotenent până la gradul de general prin puterile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară.^[1]

După absolvirea studiilor militare la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1909-1911),^[2] a devenit sublocotenent în 1911, apoi locotenent în 1914. Cu acest rang a luptat la intrarea României în Primul Război Mondial. În anul 1917 a fost avansat la gradul de căpitan și comandant de baterie tunuri de câmp. Și-a terminat educația militară la Școala Superioară de Război în Paris (1919-1921) facut maior (1920). Apoi a preluat diferite funcții de comandă în regimente de artilerie de stat major și avansat în 1929 la gradul de locotenent-colonel și la 16 octombrie 1935 la gradul de colonel,^[2] fiind numit comandant unui regiment.^[3]

La 10 mai 1941, cu puțin timp înaintea intrării României în al Doilea Război Mondial, a fost înaintat la gradul de general de brigadă.^[2] A fost numit comandantul brigăzii a III-a mixte, iar un an mai târziu, în 1942, comandantul brigăzii de fortificații nr. II. A devenit șef de stat major al Armatei a III-a între 1942-43, apoi, numit general de divizie, subșef al Marelui Stat Major.^[4]

În perioada între 14 iulie 1943-23 august 1944 a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionare (din 1 septembrie 1942: Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionarea Armatei și Populației Civile), funcție care avea sa-i atragă condamnarea și moartea.^[5]

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de divizie Ioan Arbore a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.^[6]

Pe 24 mai 1945 a fost arestat alături de Ion Marian (fost ministru al agriculturii), și Ion Sandu (fost subsecretar de stat la culte). Pe 3 octombrie la secția a VIII a Curții Criminale din București a început judecarea „lotului de miniștri antonescieni, autorii aservirii României la carul imperialismului fascist german”, cum îi caracteriza „Scînteia. Pe 9 octombrie Comitetul de judecată al Curții Criminale secția a VII-a a pronunțat sentința în procesul miniștrilor antonescieni. A fost condamnat la 10 ani de temniță grea. Imediat după proces generalul a fost dus la închisoarea Aiud unde avea să execute cea mai mare parte a pedepsei.^[1]

Condamnat mai apoi la muncă silnică pe viață, a fost închis mai întâi la penitenciarul Jilava. După aceea, grav bolnav (hipertensiv), a fost adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi la dispoziția Securității, în vederea șantajului, pentru obținerea unor declarații compromițătoare în schimbul tratamentului medical, la Văcărești.^[7] Avea să-și găsească sfârșitul in spitalul penitenciar de acolo, cu capul despicat în patru, cu creierii pe un colț de masă, stâlciți de lama toporului

Generalul a fost decorat printre altele cu:^[3]

Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor (8 iunie 1940)^[9]
Ordinul Regal Coroana României de clasa a II-a
Cavaler al Ordinul Regal Mihai Viteazul de clasa a III-a
Crucea de Fier de clasa I-a

Date personale
Ioan Arbore
Născut	23 februarie 1892 Cucuteni, Cucuteni, Județul Iași, România
Decedat	25 decembrie 1954 (62 de ani) Mănăstirea Văcărești, România
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Gradul	general-maior
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Coroana României

* 1906: Traian Udriski (23 februarie 1906, Focșani^[1] – ?^[2]) a fost un comandor, pilot din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ofițer al Marinei, apoi al Aviației Regale Române, care a lucrat ca instructor de zbor. El a fost pilotul Casei Regale (mai întâi neoficial, apoi statutul său a fost oficializat).

La începutul carierei, Traian Udriski a lucrat pe hidroavioanele Marinei, staționate în zona Techirghiol.

În 1940, fiind căsătorit cu o evreică, i s-a cerut să divorțeze, dar el a refuzat și și-a dat demisia din armată, trecând în aviația civilă, inițial ca pilot, apoi ca director de exploatare la LARES. În calitate de pilot a transportat pe front în mai multe rânduri pe Ion Antonescu, Constantin Pantazi și Gheorghe Jienescu.^[3]

Începând cu anul 1942, Udriski a fost cel care l-a inițiat în arta pilotajului pe regele Mihai,^[4] devenit în timpul exilului său pilot profesionist (în septembrie 1943, regele a obținut în România un brevet militar, apoi în exil, după absolvirea altor cursuri în SUA, licența americană de pilot civil și pilot de încercare).

După 23 August 1944 Traian Udriski a fost reintegrat în armată cu gradul de locotenent comandor^[5] și a fost numit la 20 noiembrie 1944 în funcția de adjutant regal în cadrul Casei Militare Regale.^[6] În 1945 o întâlnește pe avocata Irina Cioc (Irina Burnaia), ea însăși aviatoare, care-i va deveni soție. În 1946 se naște fiul lor, Radu.^[7]^[8] Tot după 23 august 1944 regele Mihai a cumpărat de la englezii aflați în România, din bani personali, un mic avion Klemm Kl 35, care a primit înmatricularea YR-MIH.^[9] De fabricație germano-cehoslovacă, era un avion pe care Traian Udriski l-a evaluat ca fiind de bună calitate, dar foarte ieftin – surplus de război al armatei americane. Cu acest avion regele Mihai a acumulat numeroase ore de zbor împreună cu Traian Udriski.

În noiembrie 1947, cu ocazia nunții principesei Elisabeta a Marii Britanii (mai târziu regină), deplasarea la ceremonii a familiei regale române s-a făcut cu avionul Beechcraft C18S (en) al regelui, înmatriculat YR-MIT^[9]^[10]^[11] cu plecare de pe Aeroportul Băneasa – după uzanțe, în prezența majorității miniștrilor guvernului Petru Groza). Pe durata zborului, la manșă s-au aflat, alternativ, regele Mihai și comandorul Udriski, aterizarea efectuată la Londra de tânărul rege fiind prezentată de jurnalele de știri britanice.

La plecare, survenită în 3 ianuarie 1948, în ciuda promisiunilor făcute de guvernul Petru Groza, regelui Mihai nu i s-a permis să ia cu sine avioanele care-i aparțineau.

Tot în 3 ianuarie 1948, comandorul Udriski a ales să părăsească țara, ocupată militar de sovietici și transformată într-o dictatură de comuniștii români. Pe o vreme deosebit de nefavorabilă, sub pretextul că trebuie să mute avionul regelui dintr-un hangar în altul, Traian Udriski a scos avionul Beechcraft C18S pe pistă, unde îl așteptau soția și câțiva tehnicieni de zbor. Pasagerii au fost îmbarcați rapid și Udriski a decolat.^[9] El a zburat direct la München și apoi la Geneva, unde avionul a fost prezentat regelui (care locuia în Elveția). În 1950 acest avion a fost vândut (fiind reînmatriculat HB-GAA^[9]), din cauza dificultăților financiare foarte grave – la limita supraviețuirii – cu care se confrunta familia regală.

După emigrare Traian Udriski a lucrat ca pilot de linie la companii de zbor private din Orientul Apropiat (în Siria,^[12] apoi doi ani la Teheran^[13] și apoi la Beirut^[14]). În ultima perioadă a vieții sale a locuit în Cipru

* 1909: Gheorghe Ionescu (cunoscut mai bine ca Gion, n. 23 februarie 1909, București – d. 17 octombrie 1999, New York) a fost un cântăreț român de muzică ușoară, care a cunoscut succesul în Bucureștiul perioadei interbelice.

Gheorghe Ionescu s-a născut în București la 23 februarie 1909. Parinții lui pe nume Ioan și Maria Ionescu au avut 3 copii: Elena, Ecaterina și Gheorghe. Aceștia au trăit în București în casa construita de tatal lor pe strada Sirenelor, nr. 71 pe dealul Spirii.

Familia l-a îndreptat pe Gion către Facultatea de Medicină, dar după prima autopsie la care a leșinat, Gion și-a vândut cărțile de medicină și a cumpărat un set de tobe și un frac. Muzica l-a atras de tânăr, dar familia nu știa nimic despre schimbarea în viața lui.

Într-o seară când cânta la barul de noapte „Răcarul”, mama sa, a fost adusă de prieteni să-și descopere propriul copil pe scenă. Maria a leșinat când l-a văzut pe fiul ei cântând și a făcut o „scenă” nedorită de Gion. A fi cântăreț în acele vremuri era o palmă grea pentru familie care adopta credințele contemporane. Nu era considerat „de calitate” să fii pe scenă sub orice formă, Gion însă a insistat și a urmat muzica împotriva dorințelor familiei.

Nu a trecut mult timp și Gion a devenit celebru, în anii '30 o reclamă spunea „Cel mai bun Diseur Gion, Pe cele mai bune placi, Odeon”. Cazinoul de la Sinaia, Carmen Silva în Eforie, Terasa Otetelisanu în București și multe alte cunoscute cafenele și bodegi din vreme erau locurile unde Gion delecta publicul cu vocea lui caldă, distinsă și naturală. Vioara și contrabasul erau instrumentele lui preferate și vocea era adevaratul lui talent. Realizează numeroase înregistrări peste hotare, în Germania și Suedia, care i-au adus multă popularitate și un venit bun în acei ani de dinainte de razboi. Unul din cântecele cu care Gion s-a consacrat era „Vecina mea de vis-a-vis”. Acest cântec are o semnificație deosebită.

Incă se spune că Gion a fost cel mai bun interpret al piesei „Adio Doamna”. Alte cântece înregistarte de Gion au fost: „Inima-i un telefon”, „Tu ești totul pentru mine”, „Vreau să-mi cânți din vioară”, „Iartă-mă”, „Vei minți și tu”, „Nu cred”, „Gândește-te la mine” sau „Da-mi iarăși gura ta”.

Odata cu intrarea României în razboi și schimbările imediat după război, viața s-a schimbat total și pentru Gion. Fiind cunoscut în cele mai înalte cercuri și având legături chiar și în Casa Regală, odată cu venirea comuniștilor la putere, Gion a fost arestat și trimis la Canal și la Făgăraș în anii 1949 - 1955. În aceste lagăre de muncă, formate după modelul sovietic pentru a distruge intelectualitatea română dinainte de război, Gion a cunoscut mulți nevinovați care îi împărtășau soarta. Gion a supraviețuit cu greu acestor ani de lagăr, mulți deținuți au murit, dar Gion a scăpat cu viață. A ieșit din detenție în 1955, la 46 de ani, firav și bolnav, având numai 45 kg. greutate și mutilat la față, cu infecții oribile. Fără să știe nimic despre soția și fiica lui, Gion s-a întors acasă dupa câteva zile în Jilava. Cariera și popularitatea lui pe scenă a fost întreruptă definitiv. Nici un fost deținut politic nu va fi altceva decit un „inamic al poporului” și nici vorbă de a fi adorat de cineva în noua societate.

Gion însă a continuat sa își cânte cântecele lui în multe restaurante din București și pe Litoral din 1960 până în 1978. Este mult mai obscur decât înainte de război, dar apreciat nu numai de generația lui, dar și de tinerii iubitori de romanțe și stilul cafe concert. De la „Zori de Zi”, „Pescaruș”, „Bordei”, „Feroviar”, „Cinci Lei”, „Unirea”, la Cazinoul de la Mamaia și Satul de Vacanță din Neptun, în toti acești ani era mult dorit, apreciat și a cântat la numeroase evenimente private, nunți, botezuri și petreceri. Frecvent la „Bursa Muzicienilor” de la Podul Izvor, în ani '60 și '70, Gion alegea instrumentiști, talente necunoscute, capabili sa cânte împreuna în orchestre ad-hoc, conduse de el însuși. Pe litoral, Gion delecta turiștii de peste hotare. Fluent în franceză și germană, aducea lacrimi în ochii turiștilor străini, cântându-le în limba lor melodii cunoscute și nemuritoare, uimindu-i cu șarmul lui personal, cu cunoștințele lui muzicale, și mai ales cu vocea lui deosebită. Gion era fericit pe scenă și fericit că putea să asigure o viață liniștită pentru familia lui.

În 1979 Gion a decis că America va oferi o viață mai bună copiilor lui și la vârsta de 70 de ani împreună cu soția lui, au fugit la Viena într-o excursie pe Dunare. Era aproape convins ca nu i se va aproba viza de turist, ca un fost deținut politic, dar a trebuit să încerce. Trecuseră mulți ani și comuniștii uitaseră de el. Vestea că pașaportul a fost aprobat, a fost așa o mare surpriză încât Gion a făcut prima comoție cerebrală.

Dar s-a pus din nou pe picioare, destul de repede și a plecat la Viena. A cântat chiar și pe vaporul care i-a adus libertatea. Prieteni și necunoscuți l-au ajutat să ajungă la New York dupa o scurtă perioadă. Familia s-a reunit în 1981 odată cu venirea copiilor în USA. În primii ani la New York, chiar la o vârstă înaintată, vocea lui a rezonat și aici la câteva restaurante Românești. Gion a trăit în Manhattan, aproape de Carnegie Hall și Lincoln Center, unde s-a delectat cu muzica și cultura până în 1999.

Filmografie:

Ofițerul recrutor (1969) - Căpitanul Brazen
Răpirea fecioarelor (1968) - Voda Hangerli
Cerul începe la etajul III (1967)
Răsare soarele (1954) - Basil Popescu
Mitrea Cocor (1952)
Viața învinge (1951) - spionul american Murray

Date personale
Gheorghe Ionescu Gion

Născut	23 februarie 1909, București
Decedat	17 octombrie 1999, New York
Cetățenie	România SUA
Activitate
Gen muzical	Foxtrot, Tango
Case de discuri	Odeon

* 1909: Colea Vâlcov (n.23 februarie 1909 - d.31 martie 1970) a fost un jucător și antrenor de fotbal român.

· 1911 - S-a născut poeta Alexandrina Isac, stabilită în SUA, din 1979.

· 1912: Romulus Vulcănescu (n. 23 februarie 1912, București – d. 10 noiembrie 1999, București) a fost scriitor și etnolog, fiul Anei Vulcănescu (născută Ionescu) și al lui Horia Vulcănescu. A fost membru de onoare (1993) al Academiei Române.

Urmează școala primară și patru clase de liceu la Galați, continuă la Liceul Spiru Haret din București, unde va face și studii de sociologia culturii și etnologie la Facultatea de Litere și Filosofie (1934-1937).

A fost profesor de filosofie și drept (1937-1950), de drept și chimie (1950-1957) la Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu, la Giurgiu și București. Sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, își ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troița, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972.

Din 1958 a fost cercetător și șef de sector la Institutul de Arheologie din București, cercetător și șef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător și șef al Secției etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie și Folclor, ale Academiei Române.

Face parte din Instituto Internazionale di Sociologia (Roma, 1965), Union Internationale des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques (1967), The Folklore Society (Londra, 1972), Association Internationale d'Etudes des Civilisations Mediterraneennes (1973) etc., iar în 1993 este ales membru de onoare al Academiei Române.

A fost redactor la revistele Trimestrial de mitologie și estetică (1931), Gongul (1941), Symposion (1943-1944), Cercetări folclorice (1947), Etimologica. Publică articole în revistele Dacia, Porunca vremii, Buna-Vestire, Suflet nou, Îndreptar, Presa Olteniei, Ramuri, Studii și cercetări de istoria artei, Revista de etnografie și folclor, Revue historique du Sud-Est Europeenetc., uneori semnând cu inițiale (R.V.) sau Vulca, Vulcan, V. Petre și Petre V.
În 1981 a fost distins cu premiul „Simion Bărnuțiu” al Academiei Române.

A elaborat lucrări de sociologia și filosofia culturii, mitologie, etnografie, etnologie și folcloristică. O secțiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie la mitologie. Romulus Vulcănescu afirma că «în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creației majore a tuturor experiențelor transculturale. Nu poți cunoaște capacitatea de creație spirituală a unei comunități etnice sau naționale fără să-i cunoști concepția mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valențele condiției creatoare în ecosistemul din care face parte, aspirațiile etice în contextul spiritual al umanității».

Principalele sale lucrări în acest domeniu sunt Fenomenul horal (1944), Coloana cerului (1972), Măștile populare (1970) și Mitologie română (1985).
Opera:

Chestionar mitologic, Târgoviște, 1938;
Două tipuri de mitologie română, București, 1944;
Fenomenul horal, Craiova, 1944;
Boșimanii, București, 1967;
Etnografia: știința culturii populare, București, 1966;
Etnologie juridică, București, 1970;
Incașii, București, 1970;
Măștile populare, București, 1970;
L'Echo de quelques monuments megalithiques dans le paleofolklore roumain, Praga, 1971;
Coloana cerului, București, 1972;
Drumuri și popasuri străvechi (în colaborare cu Paul Simionescu), București, 1974;
Istoria etnologiei românești, București, 1975;
Dicționar de etnologie, București, 1979;
Mitologie română, București, 1985;
Izvoare de cultură. Secvențe dintr-un itinerar etnologic, București, 1988;
Calea zeilor, București, 2000.

* 1913: Gheorghe Brandabura (n. 23 februarie, 1913 în Fedeleșoiu - ?) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

· 1923 - S-a născut Eta Boeriu, traducătoare şi poetă (m.13.11.1984).

· 1929: S-a născut Alexei al II-lea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (d. 2008). Alexei al II-lea, născut Alexei Mihailovici Rüdiger, (n. 23 februarie 1929, Tallinn, Estonia – d. 5 decembrie 2008, Moscova) a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din 10 iunie 1990 până la moarte.

· 1929: Péter Ábel, scriitor, jurnalist, critic și istoric de cinema maghiar (d. 1992)
* 1929: Robert James Leslie Halliwell^[2] (23 februarie 1929 – 21 ianuarie 1989) a fost un critic de film și enciclopedist britanic (precum și impresar de televiziune) care a redactat în 1965 The Filmgoer's Companion românăManualul amatorului de filme, prima enciclopedie într-un singur volum consacrată tuturor aspectelor cinematografului.^[3] Douăsprezece ani mai târziu, a însoțit acest volum cu Halliwell's Film Guide română Ghidul de filme al lui Halliwell, altă operă monumentală prin efort și devotament. În perioada de dinainte de apariția Internetului, cărțile lui Halliwell erau văzute ca principală sursă de informații despre lumea filmului și numele său devenise sinonim cu înțegerea și cercetarea cinematografului. Jurnalistul ziarului Times Anthony Quinton scria în 1977

Absorbiți de bucuria adusă de aceste splendide cărți, oamenii ar trebui să caute, preț de un moment, să se gândească să admire combinația pe deplin extraordinară de industrie și autoritate specifice unui om, combinație ce a dat naștere acestor cărți^[4]

În calitatea sa de achizitor principal pentru rețeaua de televiziune ITV, Halliwell a fost răspunzător și pentru aducerea, pe ecranele britanice, a celor mai populare filme și show-uri de televiziune din perioada anilor '70 și '80, printre care se numără The Six Million Dollar Man, Charlie's Angels, The Incredible Hulk, The A-Team, The Winds of War, Fălci, Războiul stelelor și filmele cu James Bond.^[5]

Promovarea, de către Halliwell, a artei cinematografice prin intermediul volumelor scrise și prin intermediul seriilor televizate numite 'golden oldies' română Filme intrate în fondul de aur al cinematografului și difuzate pe Channel 4 i-a adus acestuia distincții din partea Cercului de critici de film britanici, din partea Institutului de Film Britanic și un premiu BAFTApostum

· 1932: Constantin Rădulescu, speolog român (d. 2002)

· 1936 - S-a născut compozitorul Nicolae Coman.

* 1938: Paul Morrissey (n. 23 februarie 1938, New York City) este un realizator și regizor de filme american, cel mai cunoscut pentru asocierea sa cu Andy Warhol, respectiv cu grupul elitist al acestuia, "clica" cunoscută sub numele vag de Warhol superstar.

Morrissey a urmat Ampleforth College și Fordham University, ambele instituții superioare de educație fiind sponzorizate de Biserica Romano-Catolică Statelor Unite ale Americii, pentru ca ulterior să servească în armata americană, United States Army.^[1] Fiind politic un conservator și chiar auto-caracterizându-se "de aripă dreaptă" ("right-winger") ^[2]^[3], având atitudini de protest public împotriva a ceea ce ce considerase a fi "imoral și anti-catolic", colaborarea îndelungată a lui Morrissey cu tăcutul, aparent apoliticul Warhol a fost considerat de mulți ca fiind "o clară nepotrivire", deși amândoi erau romano-catolici și de origine europeană (Warhol era de descendență slovacă iar Morrissey de descendență irlandeză.

Stilul curajos, de avantgardă, a lui Morrissey este uneori atribuit asocierii sale cu Warhol, cu atelierul (sau studioul) acestuia cunoscut The Factory, respectiv cu grupul elitist ("clica" sa de vedete), mișcarea și entitatea (deseori amorfă) cunoscută ca Warhol Superstar. Morrissey neagă această interpretare în cartea sa memorialistică, Zilele fabricii(conform originalului Factory Days)

· 1939 - S-a născut Mihai Vişoiu, prozator şi ziarist.

* 1943: Alexandru Mânzală (n. 23 februarie 1943) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Buzău pe listele partidului FSN. Alexandru Mânzală a demisionat din Senat la data de 21 aprilie 1992. În cadrul activității sale parlamentare, Alexandru Mânzală a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Libaneză, Australia, Japonia, Republica Islamică Iran, Republica Chile, Statul Israel și Regatul Spaniei.

· 1944 - S-a născut Michael Maxfield, chitarist britanic (Billy J. Kramer & The Dakotas).

· 1944 - S-a născut Johnny Winter, chitarist, cocalist şi compozitor american (Johnny Winter And).

· 1944: Oleg Ivanovici Iankovski, actor rus de teatru și film (d. 2009)
* 1944: John Sandford este un scriitor de thriller american.

· 1945 - S-a născut Răzvan Cernat, dirijor şi compozitor.

· 1946 - S-a născut Rusty Young, chitarist, vocalist şi compozitor (Buffalo Springfield, Poco).

· 1949 - S-a născut Terry "Tex" Comer, basist, chitarist şi percuţionist britanic (Warm Dust, Ace).
* 1949: Bruno Saby (n. 23 februarie 1949, La Tronche, Franța) este un pilot de raliuri din Franța.

În 1981, Saby a devenit campion francez de raliuri într-un Renault 5 Turbo. El a pilotat pentru echipele oficiale ale Renault, Peugeot, Volkswagen și Lancia în timpul carierei sale din Campionatul Mondial de Raliuri. El a câștigat două etape din campionatul mondial de raliuri în cariera sa - primul, cu un Peugeot 205 Turbo 16 E2, a fost în 1986 Tour de Corse, în care au murit Henri Toivonen și copilotul său Sergio Cresto. Singura lui victorie cu Lancia a fost în raliul Monte Carlo din 1988.

În 1978, Saby a câștigat titlul de campion francez la Rallycross cu un Alpine A110 1600. Pentru sezonul 1988 din Campionatul Francez de Raliuri el a condus o Lancia Delta S4 pentru a deveni vicecampion in urma lui Guy Fréquelin care a condus un Peugeot 205 Turbo 16 Evo 2.

A participat din 1992 până în 2008 la campionatul Rally Cross Country și la Raliul Dakar, câștigat în 1993 cu echipa Mitsubishi. A câștigat campionatul mondial de Rally Cross Country FIA 2005 cu modele Volkswagen Touareg. S-a retras în iulie 2008.

· 1950 - S-a născut Steve Priest, basist britanic (The Sweet).

· 1952 - S-a născut Gary Giles, basist britanic (Stray).

· 1952 - S-a născut Brad Whitford, chitarist american (Aerosmith).

· 1954 – S-a nascut Viktor Iuşcenko, politician ucrainean, fost presedinte al Ucrainei. Viktor Andriiovici Iușcenko (n. 23 februarie 1954, Corușivka, regiunea Sumî, Ucraina) este un politician ucrainean. El este conducător al grupului de opoziție Ucraina Noastră și fost președinte al țării.

· 1955 - S-a născut Howard Jones, clăpar, vocalist şi compozitor britanic.
* 1955: Maria Iliuț (n. 23 februarie 1955, orașul Crasna-Ilschi, regiunea Cernăuți) este o cântăreață română de muzică populară.

În copilărie, Maria mergea la pășune cu vitele și oile. Visa să devină dansatoare. A intrat la secția dans Colegiul de Iluminare Culturală din Cernăuți, dar s-a transferat la secția de instrumente populare în scurt timp.^[2] Au urmat studiile superioare la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău, facultatea Dirijare Corală, în anii 1978-1984, îndrumată de Tamara Dercaci și Valentina Bolduratu (dirijat cor), Tatiana Muzîka (istoria muzicii), Felix Biriukov (teorie-solfegiu, armonie).^[3]

În timpul studiilor, a fost descoperită de etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru.^[2] Începând cu anul 1983, este solistă la ansamblul etnofolcloric „Tălăncuța”, formațiile „Ștefan Vodă” și „Busuioc moldovenesc” din Chișinău. Din 1987, lucra profesoară la Palatul de creație al copiilor din Chișinău,^[3] iar mai recent este lector superior la Facultatea de Arte Frumoase a Universității de Stat din Moldova.^[2] A colaborat cu Mihai Amihalachioaie, Gheorghe Banariuc, Petre Neamțu, Nelu Laiu și alți muzicieni. A înregistrat mai multe cântece populare la Radio Moldova, precum Scumpa mea și a noastră fată, Iertăciune, Bătuta ca la Crasna, Bătrâneasca, Busuioace nu te-i coace, Cântă, cuce, că ți-i bine, Pierderea ciobănașului, Sus pe munte cade bruma, Doamne, doamne, greu e dorul, Mamă, câte fete ai ș.a.^[3]

A fost laureată a Festivalului-concurs internațional al cântăreților români de pretutindeni de la Drobeta Turnu-Severin, 1989, a Concursului „Cântați cu noi” de la Chișinău, 1989, a Festivalului folcloric național „Șezătoarea” de la Fălticeni, 1992 și a Festivalului-concurs al cântecului păstoresc „Miorița” de la Târgoviște, 1996. A întreprins mai multe turnee în străinătate.^[3] A mai fost menționată cu Diploma Ministerului Educației din Republica Moldova și Diploma de Excelență a Consulatului General al României la Cernăuți. Este membră a Uniunii Muzicienilor din Moldova și a Societății Culturale București-Chișinău.^[2]

S-a căsătorit la 24 de ani cu instrumentistul Pavel Tamazlâcaru, dar a divorțat după 3 ani.^[4] Are un băiat, Marin^[5] și este bunică.

Date personale
Maria Iliuț
Maria Iliuț (stânga) într-o poză de grup
Născută	23 februarie 1955 (64 de ani)^[1] Crasna, URSS
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață

· 1957 - S-a născut Robin Gray, vocalist britanic (Dead End Kids).

· 1958 - S-a născut David Sylvian (Blatt), vocalist, chitarist, clăpar şi compozitor britanic (Japan).

· 1959: Valentin Stan, analist politic român

· 1960: Naruhito (japoneză 徳仁, Naruhito) (n. 23 februarie 1960) este actualul împărat al Japoniei.

Naruhito este cel mai mare fiu al împăratului Akihito și al împărătesei Michiko. El a devenit Prinț Moștenitor la 23 februarie 1991^[1] după decesul bunicului său, Împăratul Hirohito la 7 ianuarie 1989. A accedat la Tronul Crizantemei la 1 mai 2019, după abdicarea tatălui său

Împăratul a studiat la Universitatea Gakushuin unde a obținut masterul în istorie în 1988. În perioada 1983-1985 a studiat în Anglia la Colegiul Merton, Oxford. Naruhito cântă la violă și practică joggingul, excursiile și alpinismul în timpul liber. A scris câteva lucrări și memorii din vremea când era la Oxford, テムズとともに : 英国の二年間, Temuzu to tomoni: Eikoku no ninenkan tradusă în engleză în 2006 The Thames and I: A Memoir of Two Years at Oxford

Naruhito s-a căsătorit la 9 iunie 1993 cu Masako Owada la Tokio. Cuplul are un un singur copil, Aiko, prințesa Toshi, născută la 1 decembrie 2001.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Naruhito 皇太子徳仁親王
Împărat al Japoniei

Nume la naștere	浩宮徳仁親王
Născut	23 februarie 1960 (59 de ani) Palatul Togu, Tokyo
Părinți	Akihito Împărăteasa Michiko
Frați și surori	Sayako Kuroda[*] Prințul Akishino
Căsătorit cu	Masako, Prințesă a Japoniei
Copii	Aiko Printesa Toshi[*]
Cetățenie	Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Împăratul Japoniei (din 1 mai 2019) Crown Prince of Japan[*] (7 ianuarie 1989–30 aprilie 2019)
Familie nobiliară	Linia de succesiune la tronul Japoniei
Al 126-lea Împărat al Japoniei
Domnie	1 mai 2019 – prezent
Predecesor	Akihito

*

* 1960: Adrian Bumbescu (n. 23 februarie 1960 în Craiova) este un fost jucător de fotbal român, câștigător al Cupei Europene din 1986 și Supercupa Europei din 1987, ambele cu Steaua București. După retragerea din activitatea de fotbalist, a devenit antrenor de fotbal, și a pregătit echipa Concordia Chiajna și o echipă a centrului de copii al FC Steaua București.^[2]

Avea calități fizice remarcabile, plasament, spirit de sacrificiu și un bun joc bun de cap fiind considerat un jucător dur.^[3]

În timpul carierei de jucător, Bumbescu a câștigat campionatul României cu trei echipe diferite, fiind în prezent singurul jucător cu o astfel de performanță. Primul său contract a apărut în anul 1978, când a semnat pentru Universitatea Craiova, cu care a câștigat campionatul în 1980. Tot în 1980 el a semnat cu Dinamo București cu care a câștigat un nou campionat în anul 1982. După doi ani la FC Olt Scornicești (1982 - 1984), Bumbescu a fost solicitat să joace la Steaua București unde a evoluat pentru cinci ediții de campionat, între 1985 și 1989.

Steaua refuză să îi reînnoiască contractul în 1992 și Bumbescu, în vârstă de 32 de ani, se duce la Steaua Mizil în Divizia B, unde joacă pentru încă 3 ediții de campionat, înainte să se retragă din fotbalul profesionist.

De-a lungul carierei de fotbalist, Bumbescu a acumulat 316 selecții în Divizia A și a înscris 4 goluri. În plus față de participarea la cele 7 campionate naționale, Cupa Europei și Supercupa Europei, Bumbescu a câștigat Cupa României de 4 ori, în 1982, 1985, 1989 și 1992, și are 15 selecționări pentru echipa reprezentativă a României, pentru care a înscris un gol.

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a pentru câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986

* 1963: Thomas Kunze (n. 23 februarie 1963, Leipzig) este un istoric german.

Kunze s-a născut în 1963 în Leipzig (Germania). A făcut studii de istorie, germanistica, pedagogie la Universitățile din Jena și Leipzig. în 1991 și-a luat doctoratul în istorie. Intre 1990 - 1995 a lucrat ca șef al Administrației pentru Imigranți a Prefecturii din Leipzig. A devenit docent al Academiei pentru Administrație Publică din Saxonia. Între 1995 - 2000 a predat cursuri în calitate de profesor invitat în România.

Din anul 2002 este reprezentant al Fundației Konrad-Adenauer-Stiftung. A fost director al Fundației în Moscova și director al departamentului pentru Europa și statele de America din Nord. Din anul 2010 este reprezentant/mandatar al Fundației în Asia Centrală.

* 1963: Radosław Tomasz Sikorski (n. 23 februarie 1963, Bydgoszcz) este un politician, politolog și jurnalist polonez. În anii 2005-2007 - ministrul apărării naționale al Republicii Polone, din noiembrie 2007 pînă în septembrie 2014 - ministru de externe în guvernul lui Donald Tusk.

* 1964: Raisa Apolschii (n. 23 februarie 1964, Chișinău) este o politiciană și juristă din Republica Moldova, care din 2010 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea Partidului Democrat din Moldova (PDM). Ea este președinte a comisiei parlamentare „Juridică, Numiri și Imunități”^[1] și membru al Consiliului Politic Național al PDM.^[2]

În perioada 1989 – 1994 a activat în calitate de judecător în cadrul Judecătorii sectorului Ciocana din municipiul Chișinău. În 1994 – 2003 și 2009 – 2010 a lucrat ca avocat, fiind membru al Uniunii Avocaților din Republica Moldova. În perioada 2003–2008 a activat în calitate de Avocat Parlamentar, Director al Centrului pentru Drepturilor Omului din Republica Moldova.^[2]

A fost aleasă deputat la alegerile din noiembrie 2010^[3] și re-aleasă la cele din noiembrie 2014,^[4] unde a figurat pe locul 14 în lista candidaților PDM.^[5] Începând cu 14 decembrie 2018, este judecătoare la Curtea Constituțională a Republicii Moldova.^[6]

Este văduvă și are un copil

* 1965: Oleg Bodrug (n. 23 februarie 1965, Chișinău) este un politician din Republica Moldova, vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, copreședintele al Partidului Liberal Reformator.

* 1967: Tetsuya Asano (n. 23 februarie 1967) este un fost fotbalist japonez.

* 1969: Dan Marian Costescu (n. 23 februarie 1969, Roșiori de Vede) este un inginer, pilot de motociclism și politician român.

În perioada 2-4 octombrie 2009, la Brașov, în campionatul național de Rally-Raid, Dan M. Costescu s-a clasat pe locul întâi la secțiunile moto și moto-open, consolidându-și poziția de lider în clasamentul general și devenind astfel campion național.^[1]

Începând cu 17 noiembrie 2015 a fost Ministrul Transporturilor, anterior fiind director general al CFR S.A. Mandatul sau s-a terminat in data de 7 iulie 2016.

* 1970: Loretta Handrabura (n. 23 februarie 1970, Baraboi, Dondușeni, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova)^[2] este o conferențiară universitară, etnologă și politiciană din Republica Moldova, doctoriță în filologie. A deținut funcția de viceministru al Educației a Republicii Moldova de la 20 noiembrie 2009 până în iulie 2015 și a fost ministru al Tineretului și Sportului al Republicii Moldova între 30 iulie 2015 și 20 ianuarie 2016.

Date personale
Loretta Handrabura

Născută	23 februarie 1970 (49 de ani) Baraboi, RSS Moldovenească, URSS
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Religie	ortodoxă
Ocupație	politiciană, conferențiară universitară
Ministru al Tineretului și Sportului al Republicii Moldova
În funcție 30 iulie 2015 – 20 ianuarie 2016
Președinte	Nicolae Timofti
Prim-ministru	Valeriu Streleț Gheorghe Brega (interimar)
Precedat de	Serghei Afanasenco
Succedat de	Victor Zubcu
Viceministru al Educației al Republicii Moldova
În funcție 20 noiembrie 2009 – 29 iulie 2015
Prim-ministru	Vladimir Filat Iurie Leancă Chiril Gaburici
Succedat de	Cristina Boaghi^[1]

Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova (2009-prezent)
Alma mater	Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Profesie	filologă, etnoloagă

* 1971: Dan Cristian Negru (n. 23 februarie 1971, Timișoara) este un prezentator român de televiziune^[1], celebru pentru succesul showurilor TV și pentru longevitatea carierei în televiziune. A fost inclus în "Top Host European Broadcast" datorită faptului că a prezentat simultan formate internaționale de succes în doua țări diferite, România și Republica Moldova.

În 2018, era singurul moderator european de televiziune care a prezentat 18 ani consecutiv Revelioane televizate, fiind lider de audiență, conform studiilor de audiență oficiale.^[2]

Show-urile sale au avut un impact atât de mare asupra telespectatorilor încât "Fac revelionul cu Negru" a devenit o exprimare clasică pentru cei care petrec noaptea dintre ani acasă, la televizor

S-a născut pe 23 februarie 1971, în Timișoara. A absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Jurnalism.

Este căsătorit cu Codruța Negru, medic stomatolog, împreună cu care are doi copii, Dara și Bogdan

* 1971: Dan Ungureanu (n. 23 februarie 1971, Timișoara) este un paleograf român, specialist în paleografie greacă și latină. Absolvent al École Normale Supérieure din Paris, a susținut cursuri universitare în domeniul lingvisticii atât în țară, cât și în străinătate. Actualmente este profesor în cadrul Facultății de Litere a Universității din Timișoara.

Începând cu 1997, Ungureanu ocupă funcția de asistent universitar la Facultatea de Litere, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din 2003, predă limba română în calitate de lector universitar la Universitatea Paris III „Noua Sorbona”; va rămâne în funcție până în 2005. În 2006, își va încheia, de asemenea, activitatea la universitatea timișoreană.

Date personale
Dan Ungureanu
Dan Ungureanu în septembrie 2005.
Născut	23 februarie 1971 (48 de ani) Timișoara, România
Căsătorit cu	nu
Copii	nu
Naționalitate	Română
Ocupație	Paleograf

* 1975: Leonardo Badea (n. 23 februarie 1975, Târgoviște, județul Dâmbovița) este un economist român, care îndeplinește din iunie 2017 funcția de președinte al Autorității de Supraveghere Financiară. De asemenea, a îndeplinit funcția de senator în Parlamentul României în legislatura 2012 - 2016 și pe cea de deputat, în circumscripția Dâmbovița, în perioada 2016 - 2017.

Leonardo Badea s-a născut la data de 23 februarie 1975 în orașul Târgoviște, județul Dâmbovița. A absolvit în anul 1993 Liceul Economic din Târgoviște, profilul Finanțe-Contabilitate, iar în 1997 a absolvit cursurile Facultății de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori, din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) din București. În 2005 a obținut titlul de doctor în economie, domeniul contabilitate, la ASE București. În perioada 2010 – 2013, Leonardo Badea a urmat cursurile Școlii postdoctorale în economie (SpDAE) la Academia Română.

Leonardo Badea are o experiență de aproape 20 de ani în domeniul învățământului universitar economic. După absolvirea facultații, în perioada 1997 – 2000, a ocupat funcția de asistent universitar în cadrul Universității „Valahia“ din Târgoviște și, ulterior, în cadrul aceleiași instituții de învățământ superior, a ocupat funcțiile de lector universitar (2000 - 2002), secretar științific al Consiliului Facultății de Științe Economice (2002 - 2008), decan al Facultății de Științe Economice (2008 - 2012) și prorector al Universității (2012).

Leonardo Badea a obținut consecutiv un mandat de senator și unul de deputat în Parlamentul României, ocupând pozițiile de Secretar al Comisiei de buget - finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senat și de Președinte al Comisiei de buget - finanțe din Camera Deputaților.

În urma alegerilor parlamentare din anul 2012, a fost ales senator de Dâmbovița. În legislatura 2012 - 2016, a fost secretar al Comisiei pentru privatizare și administrarea activelor statului (până în februarie 2013) și secretar al Comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital (din februarie 2013). De asemenea, în perioada 2015 – 2016, a ocupat funcția de președinte al Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru examinarea rapoartelor de audit financiar ale Curții de Conturi și pentru controlul execuției bugetelor anuale ale Curții de Conturi.

La alegerile parlamentare din decembrie 2016, a obținut un mandat de deputat de Dâmbovița. În această legislatură, a fost președinte al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci, ocupând funcția de deputat până în iulie 2017.

Leonardo Badea a ocupat funcția de președinte al Autorității de Supraveghere Financiară în perioada iunie 2017 – octombrie 2019. Începând cu 11 octombrie 2019, îndeplinește funcția de viceguvernator al Băncii Naționale a României, în urma validării de către Parlamentul României.

* 1979: Victor Comleonoc (în rusă Виктор Комлёнок, n. 23 februarie 1979) este un fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de mijlocaș. Ultima dată a evoluat la clubul Dacia Chișinău în Divizia Națională.

* 1981: Gareth Barry (n. 23 februarie, 1981, Hastings) este un fotbalist englez care evoluează la clubul West Bromwich Albion.

· 1983: Emily Blunt, pe numele său adevărat Emily Olivia Leah Blunt (n. 23 februarie 1983,^[1]^[2] Wandsworth[*], Regatul Unit) este o actriță din Marea Britanie. Este cunoscută în special pentru rolul din filmul My summer of love (2004), pentru care critica de specialitate a apreciat-o și a intrat în atenția publicului. Pentru rolul din filmul Diavolul se îmbracă de la Prada (2006) a fost nominalizată la Premiile Globul de Aur și BAFTA. A jucat atât în producții americane cât și în unele englezești. În anul 2007 a cîștigat Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în miniseria de televiziune Gideon's Daughter.

S-a născut la Londra și este al doilea din cei patru copii ai Joannei (o fostă actriță și profesoară de engleză) și Oliver Blunt (avocat). Face actorie de la 16 ani, de când a fost descoperită de un agent și astfel și-a început cariera. A fost împreună cu Michael Bublé, un cânăreț canadian, pe care l-a cunoscut la premiile televiziunii australiene Logie. Mai mult, Emily a și înregistrat împreună cu partenerul său de atunci mai multe piese de pe albumul "Call Me Irresponsible".

* 1983: Aziz Ansari (n. 23 februarie 1983,^[1]^[2] Columbia, Carolina de Sud, SUA) este un actor american, scriitor, producător și regizor. El este cunoscut pentru rolurile sale ca Tom Haverford în serialul produs de NBC "Parks and Recreation" (2009-2015) și ca Dev Shah seria Netflix Master of None, care a debutat în 2015 și pe care Ansari a creat-o, scris-o și în care a jucat.

Ansari și-a început cariera făcând stand-up comedy în New York, la mijlocul anilor 2000, în timp ce studia și la Universitatea din New York. În 2007, el a creat și a jucat în spectacolul de comedie "Human Giant"(Om gigant) produs de MTV care a fost difuzat timp de două sezoane. Acest lucru a dus la roluri în filme de lung metraj, precum "Funny People"(Oameni amuzanți), "I Love You, Man"(Omule, te iubesc), "Observe and Report"(Observă și raportează) și "30 de Minute sau mai Puțin".

Ca și comediant de stand-up, Ansari și-a lansat CD-ul/DVD-ul de debut , " Intimate Moments for a Sensual Evening"(Momente intime pentru o seară senzuală), în ianuarie 2010, pe Comedy Central Records, și date de turneu la nivel național, între roluri. În 2010 și 2011, el a realizat turneul "Dangerously Delicious"(periculos de delicios), care a fost pus la dispoziție, chiar de el, pentru a fi descărcat de pe site-ul său, în martie 2012 și a fost difuzat pe Comedy Central, în mai 2012. El și-a dus la sfârșit cel de-al treilea turneu " Buried Alive"(Ingropat de viu) în vara lui 2013, iar spectacolul său special de comedie "Direct de la Madison Square Garden" a fost lansat pe Netflix în 2015.

Prima lui carte, "Modern Romance: An Investigation"(Dragoste modernă: investigatie), a fost lansat în iunie 2015.

Master of None Sezonul 1 a fost pus la dispoziție pentru vizionare online pe Netflix în 6 noiembrie 2015. Sezonul 2 pus pe Netflix, 12 mai, 2017, și are un rating de 100% pe Rotten Tomatoes.

* 1984: Andre Michael Ward (n. 23 februarie 1984, San Francisco, SUA) este un fost boxer profesionist american care a concurat din 2004 până în 2017.

· 1986: Holly Brook Hafermann (n. 23 februarie 1986, Mazomanie, Wisconsin), cunoscută mai mult după numele de scenă Skylar Grey, este o cântăreață, cantautoare și multi-instrumentistă americană. Inițial ea a semnat un album cu Machine Shop Recordings, sub numele Holly Brook, unde și-a lansat albumul de debut Like Blood Like Honey (2006). În 2010, ea a colaborat la scrierea celor trei versiuni ale hitului lui Eminem și Rihanna "Love the Way You Lie".
* 1987: Olena Serhîivna Krîvîțka (ucraineană Олена Сергіївна Кривицька; n. 23 februarie 1987, Rostov-pe-Don) este o scrimeră ucraineană specializată pe spadă.
* 1987: Tsukasa Umesaki (n. 23 februarie 1987) este un fotbalist japonez.
* 1991: Natalia Sergheevna Vasilevskaia (în belarusă Наталья Сергеевна Василевская^[2]) (n. 23 februarie 1991^[1], în Zelva^[3]^[4], Regiunea Hrodna) este o handbalistă din Belarus care evoluează pe postul de intermediar dreapta. Începând cu anul competițional 2017-2018, ea joacă la echipa românească SCM Râmnicu Vâlcea, în Liga Națională.
* 1992: Carlos Henrique José Francisco Venâncio Casimiro (n. 23 februarie 1992), cunoscut ca Casemiro, este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul Real Madrid, pe poziția de mijlocaș central.
* 1992: Kyriakos Papadopoulos (în greacă Κυριάκος Παπαδόπουλος; n. 23 februarie 1992) este un fotbalist grec care evoluează la clubul Hamburger SV și la echipa națională de fotbal a Greciei.
* 1992: Ana Maria Țicu (n. Apipie, pe 23 februarie 1992, în Caracal^[3]) este o handbalistă din România care evoluează pe postul de coordonator de joc pentru clubul SCM Craiova.^[4] Între anii 2008 și 2013, Țicu a fost componentă a loturilor naționale de junioare și tineret ale României, pentru care înscris în total 108 goluri în 57 de meciuri.^[5] În martie 2013, ea a fost convocată de selecționerul Gheorghe Tadici în lotul lărgit al naționalei de senioare care a evoluat la Trofeul Carpați.^[6]

Țicu a început să joace handbal la CSȘ Caracal, apoi a evoluat în Grupa I a CNOE Râmnicu Vâlcea.^[7] În iunie 2011 ea s-a transferat la SCM Craiova.

* 1994: Hannah Dakota Fanning (n. 23 februarie 1994)^[1] este o tânără actrițăamericană, cunoscută pentru rolurile din filme ca I Am Sam (2001), Man On Fire (2004), War Of The Worlds (2005), Rețeaua Miraculoasă (2006), și My Neighbor Totoro (1988).
Hannah Dakota Fanning s-a născut pe 23 februarie 1994, în Conyers, Georgia, SUA. Dakota are o soră mai mică, Elle Fanning, care este de asemenea o actriță. Și-a început cariera la vârsta de cinci de ani, apărând într-o reclamă la Tide. Și-a făcut debutul cinematografic în 2001 cu filmul I Am Sam.
* 1996: Mădălina Ion (n. 23 februarie 1996, în București)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa CSM București. Anterior, Ion a evoluat la echipa a doua a clubului^[2] și a fost apoi împrumutată doi ani la HCM Slobozia^[3].

Mădălina Ion a început să joace handbal la echipele pentru copii ale Rapid București.^[4] În 2012, ea a fost selectată la echipa națională a României pentru categoria de vârstă U17.^[4] În 2014, handbalista a fost componentă a echipei de junioare a României care a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din Macedonia.

· 2012: Prințesa Estelle a Suediei, Ducesă de Östergötland (Estelle Silvia Ewa Mary; n. 23 februarie 2012) este primul copil al Prințesei Moștenitoare Victoria a Suediei și al Prințului Daniel, Duce de Västergötland. Este primul nepot al regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și a doua în linia de succesiune la tronul Suediei. Are un frate mai mic, Prințul Oscar, Duce de Skåne.

Estelle cu părinții și nașii ei.

Estelle s-a născut la 04:26 CET la 23 februarie 2012.^[1] La naștere a măsurat 51 de cm și a cântărit 3,280 kg.^[2] Numele prințesei a fost anunțat la 24 februarie 2012 de bunicul matern, regele Carl XVI Gustaf al Suediei.^[3]

Este de așteptat ca într-o zi Prințesa Estelle să devină regină. Ea se alătură astfel altor prințese europene care vor deveni regine: Prințesa Ingrid Alexandra a Norvegiei, Prințesa Elisabeta a Belgiei, Infanta Leonor a Spaniei și Prințesa Catharina-Amalia a Țărilor de Jos.

Este prima femeie din istoria Suediei care s-a născut cu dreptul de a moșteni tronul, drept care nu poate fi luat de nașterea ulterioară a unui moștenitor de sex masculin. Ea este, de asemenea, prima persoană din istoria Suediei care s-a născut drept copil al unei prințese moștenitoare. Cele două prințese suedeze de dinaintea Estellei care la naștere erau pe prima poziție în ordinea succesiunii la tron au fost ambele moștenitoare prezumtive: Cristina, care în cele din urmă a devenit regină și Hedvig Sophia, care a fost înlocuită de un frate mai mic.

Prințesa Estelle a fost botezată la 22 mai 2012 la capela regală din Stockholm, Suedia.^[4] Nașii ei sunt: Prințesa Moștenitoare Mary a Danemarcei, Prințul Carl-Philip al Suediei, Prințul Moștenitor Haakon al Norvegiei, Prințul Moștenitor Willem-Alexander al Țărilor de Jos și Anna Westling Söderström, sora tatălui ei.

Ca a doua în linie la tronul suedez, Estelle a fost în atenția publicului de la naștere. La 17 mai 2014, la vârsta de doi ani Estelle a participat la primul ei angajament oficial, care a fost inaugurarea unei poteci de basm, numit în onoarea ei "Poteca Poveștilor a Ducesei Estelle" în Tåkern, Östergötland. A vizitat Castelul Linköping, unde a fost primită de Elisabeth Nilsson, Kristina Zetterström și Ann-Catrine Hjerdt, primarul din Linköping.^[5]^[6]

Estelle a participat la nunta mătușii sale, Prințesa Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland cu Christopher O'Neill la 8 iunie 2013. De asemenea, a participat la botezul verișoarei ei la 8 iunie 2014. La 13 iunie 2015, Estelle a fost domnișoară de onoare la nunta unchiului ei, Prințul Carl Philip, Duce de Värmland.

La 25 august 2014, Prințesa Estelle a început educația preșcolară la Äventyret Preschool, Stockholm. Școala Äventyret a fost înființată în 1992 și folosește metode de predare în aer liber pentru a-i învăța pe copii despre natură și de a le transmite un sentiment al lumii naturale.^[7] Äventyret înseamnă aventură în suedeză

Date personale
Prințesa Estelle
Ducesă de Östergötland
Prințesa Estelle în 2016
Nume la naștere	Estelle Silvia Ewa Mary
Născută	23 februarie 2012 (7 ani) Solna, Suedia
Părinți	Prince Daniel, Duke of Västergötland[*]^[1] Victoria, prințesă a Suediei^[1]
Frați și surori	Oscar, Duce de Skåne
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

Decese

* 1100: Împăratul Zhezong de Song (4 ianuarie 1076 - 23 februarie 1100), numele personal Zhao Xu, a fost cel de-al șaptelea împărat al dinastiei Song din China. Numele său personal original a fost Zhao Yong, dar l-a schimbat în Zhao Xu ^[a] după încoronarea sa. El a domnit din 1085 până la moartea sa în 1100 și a fost urmat de fratele său mai mic, împăratul Huizong, pentru că fiul său a murit prematur.

Împăratul Zhezong a fost al șaselea fiu al împăratului Shenzong. El a urcat pe tron la vârsta de nouă ani, sub supravegherea bunicii sale, Marea Împarateasa Gao. În calitate de regent al tânărului împărat, Marea Împărăteasa Dowager Gao a numit conservatori, cum ar fi Sima Guang, în calitate de cancelar, acesta oprind noile politici stabilite de Wang Anshi. Împăratul Zhezong era neputincios și doar după moartea împărătesei Gao în anul 1093, a reușit să restabilească reformele lui Wang Anshi și să reducă influența lui Sima Guang.

Împăratul Zhezong a redus impozitele, a încetat negocierile cu statul Xia de Vest condus de poporul Tangut și a reluat conflictele armate, care au forțat în cele din urmă Xia de Vest să revină la o poziție mai pașnică față de Imperiul Song. Cu toate acestea, împăratul Zhezong nu a putut să oprească lupta între membrii conservatori ai guvernului său și cei liberali care au sprijinit reformele lui Wang Anshi. Această divizare va contribui în cele din urmă la căderea dinastiei Songului de Nord în secolul al XII-lea.

Împăratul Zhezong a murit în 1100 la Kaifeng la vârsta de 24 de ani și a fost urmat de fratele său mai mic, împăratul Huizong.

· 1103: Constantin I al Armeniei Ciliciene (n. cca. 1035 - 1040 - d. 23 februarie1103) a fost al doilea rege al Regatului Armean de Cilicia (1095 - 1103). În timpul domniei sale, el a controlat o mare parte a regiunii din jurul Munților Taurus și a depus un mare efort în cultivarea terenurilor și reconstruirea orașelor aflate în subordinea sa. A oferit cruciaților suficiente provizii în timpul primei Cruciade, de exemplu în perioada dificilă a asediului Antiohia, din iarna anului 1097. A fost un susținător al separǎrii de Biserica Armeană.

A fost fiul lui Ruben I^[2], primul domnitor al Armeniei Cilicene. Tatǎl sǎu a anunțat independența statului fațǎ de Imperiul Bizantin prin anul 1080. Potrivit cronicilor lui Matei de Edessa, Costantin, a fost identificat ca fiind un alt prinț al regelui Gagik II-lea, sau un comandant din familia regalǎ aflatǎ în exil.

După moartea tatălui său, Costantin și-a extins autoritatea la est de munții Anti-Taurus. Ca domnitor al Armeniei Creștine în Levant, Costantin a ajutat forțele cruciate, în special la asediul Antiohiei, până când orașul nu a ajuns în mîinele cruciați. Cruciații au apreciat asistența regelui armean: Constantin fiind distins cu titlurile de conte și baron^[3].

În Cronografia lui Samuel de Ani este scris că Costantin ar fi murit imediat după ce un fulger ar fi lovit o masă în cetatea Vahka. Constantin I a fost înhumat în Castalon.

· 1447: A murit Papa Eugen al IV-lea (n. 1383). Eugeniu al IV-lea IV (Gabriele Condulmer, născut în Veneţia în anul 1383 – decedat la 23 februarie 1447), a fost un calugar benedictin, ridicat in scaunul pontifical intre anii 1431-1447. La 24 ianuarie 1439, Eugeniu al IV-lea s-a întâlnit la Ferrara cu patriarhul Iosif al Bisericii Ortodoxe a Constantinopolelui in incercarea de a realiza unirea Bisericii de la Roma cu Biserica Răsăriteana. In 1452,in conditiile extraordinarei primejdii turcesti, se ajunge la un acord de Unire a Bisericilor Romano-Catolică şi Greacă Ortodoxă în Aghia Sophia, împăratul Constantin al XI-lea Paleologul dandu-si acordul pentru proclamarea unirificarii celor doua Biserici. Aceasta va fi insa de scurta durata,pentru ca in 1453 Constantinopolul va fi cucerit de către turcii otomani, care vor pune capăt Imperiului Roman de rasarit; Turcii transforma Aghia Sophia în moschee, iar Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, va muri cu moarte de martir.
* 1541: Alexandru Cornea a fost Domnitor al Moldovei (1540-1541). Fiul lui Bogdan al III-lea, Alexandru Cornea a fost înălțat în rangurile boierești ajungând hatman în prima domnie a lui Petru Rareș.
După uciderea lui Ștefan Lăcustă, în decembrie 1540, boierii l-au ales domn. Apoi boierii au impus domnului să reîntregească țara cu sabia în mână. Fără să mai aștepte mult Alexandru Cornea atacă Cetatea Albă, Chilia și Tighina, plănuind chiar să asedieze cetatea Oceakov. Faptele lui de vitejie au umplut lumea. Solul polon, nobilul Teczynski ce sosise la Suceava îi transmitea domnitorului bucuria regelui de a avea un vecin atât de viteaz. Pe lângă vitejie, domnitorul avea și înțelepciune, trimițând soli la Ferdinand Habsburgul și la Carol Quintul. Domnitorul era în stare să închine țara în schimbul a 100.000 de pedestrași și 40.000 de călăreți. Domnitorul avea de gând să îi azvârle pe turci din Europa. Tratativele s-au soldat cu un eșec din motive necunoscute. Probabil Ferdinand nu a înțeles solia, ori s-a temut de Soliman Magnificul. În schimb, otomanii s-au îngrijorat de cutezanța lui Cornea și ca să regleze conturile cu domnitorul moldovean au dat domnia lui Petru Rareș, precum și oaste ca să cucerească tronul. Confruntarea a avut loc la Galați unde, părăsit de boieri, Alexandru Cornea a fost înfrânt de unchiul său. Pe 23 februarie 1541, Alexandru Cornea a fost decapitat iar la 11 martie au căzut și capetele boierilor trădători.

· 1572 – A decedat compozitorul francez renascentist Pierre Certon (n. 1510).
* 1723: Anne de Bavaria (Anne Henriette Julie; 13 martie 1648 – 23 februarie1723) a fost prințesă de Palatinate prin naștere și prin căsătoria din 1663 Ducesă de Enghien și apoi Prințesă de Condé.

Anne s-a născut la Paris ca a doua din cele trei fiice ale lui Eduard, Conte Palatin de Simmern. Mama ei era Anna Gonzaga, sora reginei Poloniei.

La vârsta de 15 ani a fost logodită cu Henri Jules, Duce de Enghien, singurul fiu în viață al faimosului comandant militar și nobilul francez Grand Condé. Marele Condé era cel mai vârstnic prinț de sânge de la curtea Franței și deținea titlul de Primul Prinț. Henri Jules era moștenitorul său. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Palatul Louvre, la 11 decembrie 1663, în fața curții regelui Ludovic al XIV-lea și a prezenței familiei regale.

Soțul ei, care suferea de licantropie, a fost susținut puternic de soția sa. Anne și soțul ei au avut 10 copii în total. Anne a fost descrisă ca foarte pioasă, generoasă și caritabilă, a fost apreciată de către mulți de la curte datorită devotamentului față de soțul ei. În ciuda acestui lucru, soțul ei, care era predispus la furii mari, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție, chiar și în prezența altor curteni.^[1] Din cei zece copii născuți, cinci au supraviețuit copilăriei. Patru dintre aceștia s-au căsătorit.

La 1 aprilie 1709, soțul ei a murit la vârsta de 65 de ani, lăsându-l pe fiul lor, Louis, următorul Prinț de Condé. Louis a murit anul următor și fiul acestuia, Louis Henri de Bourbon a devenit următorul deținător al titlului.

Stră-stră-strănepotul ei Louis Philippe I a devenit rege al Franței.

· 1730: Papa Benedict al XIII-lea (n. 2 februarie 1649, la Gravina, Italia — d. 21 februarie 1730, Roma, Italia) a fost un papă al Romei, între anii 1724 și 1730, numele fiind Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina, O.P.
Papa Benedict al XIII-lea s-a născut la Gravina, în apropiere de orașul Bari, în Italia, la 2 februarie 1649. La botez a primit numele de Pietro Francesco Orsini, mai târziu, a primit numele de Vincenzo Maria Orsini. Tatăl său era ducele Ferdinando al III-lea Orsini, iar mama sa era Giovanna Frangipane Della Tolfa. Tatăl său a murit în anul 1658, când Pietro Francesco nu avea decât 8 ani. A fost educat de Niccolò Tura, dominican din Solofra și de mama sa, care era o femeie foarte religioasă și cu multe fapte de caritate. La vârsta de 17 ani, a intrat în noviciat, la Dominicani. În anul 1668 a refuzat titlul de duce, moștenit de la tatăl său, și pe care i l-a oferit fratelui său. În același an a făcut prima profesiune de credință, schimbându-și numele în Fratele Vincenzo Maria Orsini.
A fost hirotonit preot la 24 februarie 1671, peste un an de zile, la 22 februarie 1672, contrar voinței sale, a fost creat cardinal al Bisericii Universale, primind și funcția de prefect al Congregației Episcopilor. La 3 februarie 1675, a fost consacrat episcop de Manfredonia, Italia, la 22 ianuarie 1680, a devenit arhiepiscop de Cesena, Italia, iar la 18 martie 1686, a devenit arhiepiscop (cu titlu personal) de Benevento.
În urma decesului Papei Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina a fost ales papă la 29 mai 1724, luându-și numele de Benedict al XIII-lea (în latină Benedictus XIII, în franceză Benoît XIII, iar în italiană Benedetto XIII), iar la 4 iunie 1724, a fost instalat în Scaunul Apostolic al Romei. Se pare că s-a lăsat condus de cardinalul Niccolò Coscia (pronunțat Niccolò Coșa).
Papa Benedict al XIII-lea l-a canonizat pe Sfântul Ioan al Crucii, la 27 decembrie 1726.

· 1766: Stanisław I Leszczyński (Stanisław Bogusław Leszczyński; lituanianăStanislovas Leščinskis; poloneză Stanisław Leszczyński; n. 20 octombrie 1677, Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, astăzi Ucraina – d. 23 februarie 1766, Lunéville, Ducatul Lorena, astăzi Franța) a fost rege al Uniunii polono-lituaniană și Duce de Lorena.

Născut în Lwów în 1677, el a fost fiul lui Rafał Leszczyński, Voievod de Poznań, și a Annei Katarzyna Jabłonowska. Stanislav s-a căsătorit cu Katarzyna Opalińska, cu care a avut o fiică, Maria, care a devenit soția lui Ludovic al XV-lea și regină a Franței. În 1697, el a semnat confirmarea articolelor de alegeri a lui August al II-lea. În 1703, el s-a alăturat Confederației Lituaniene, unde familia Sapieha cu ajutorul Suediei a format o alianță împotriva lui August.

n anul următor, Stanislav a fost ales de către Carol al XII-lea al Suediei, după o invazie suedeză de succes în Polonia, pentru a-l înlocui pe August al II-lea, care fusese ostil față de suedezi. Stanislav era un tânăr cu antecedente pure, cu talente respectate și care provenea dintr-o familie veche, dar fără suficientă forță de caracter sau de influență politică pentru a-l susține pe tronul instabil.

Cu toate acestea, cu ajutorul unui corp de armată, suedezii au reușit să obțină alegerea lui, pe 12 iulie 1704. Câteva luni mai târziu, Stanislav a fost forțat de către incursiunea bruscă a lui August să caute refugiu în tabăra suedeză, dar în cele din urmă, la 24 septembrie 1705, el a fost încoronat rege. Carol însuși i-a furnizat noua coroană și sceptrul, în loc de însemnele vechi ale regalității poloneze, care fuseseră duse în Saxonia de August. În același timp, regele Suediei l-a trimis pe Petru Estenberg la regele Stanislav pentru a acționa ca ambasador și ca secretar de corespondență. Primul act al regelui polonez a fost de a întări o alianță cu Carol al XII-lea, prin care Republica polono-lituaniană se angaja să-i sprijine pe suedezi împotriva țarului rus. Stanislav a făcut tot ce a putut pentru a-l ajuta pe Carol. Astfel, el l-a influențat pe hatmanul cazacilor, Ivan Mazepa, să dezerteze din armata lui Petru cel Mare în perioada cea mai critică a Marelui Război al Nordului dintre Rusia și Suedia, și a amplasat un corp de armată la dispoziția suedezilor. Însă Stanislav depindea în întregime de succesul armatei lui Carol, care după Bătălia de la Poltava (1709), autoritatea lui Stanislav începea să dispară. În această perioadă, Stanislav a locuit în orașul Rydzyna.

Stanislav în timpul primei sale domnii înainte de 1709

Marea majoritate a polonezilor s-au grăbit să-l repudieze pe Stanislav și să facă pace cu August. Stanislav a fost însoțit de armata din Cracovia în retragerea sa în Pomerania suedeză. La restaurarea lui August, Stanislav a predat coroana poloneză (deși a păstrat titlul regal), în schimbul micului principat din Zweibrücken. În 1716, un ofițer saxon, Lacroix, a încercat să-l asasineze pe Stanislav însă acesta a fost salvat de Stanisław Poniatowski, tatăl viitorul rege. Stanislav a locuit apoi la Wissembourg în Alsacia. În 1725, el a avut satisfacția de a o vedea pe fiica sa, Maria, căsătorindu-se cu Ludovic al XV-lea. Din 1725 până în 1733, Stanislav a trăit la Château de Chambord.

Cumnatul lui Stanislav, Ludovic al XV-lea, i-a sprijinit pretențiile la tronul polonez după moartea lui August al II-lea în 1733, care a dus la Războiul de Succesiune polonez. În septembrie 1733, Stanislav a ajuns la Varșovia, după ce a călătorit o zi și o noapte prin Europa centrală, deghizat ca un vizitiu. În ziua următoare, în ciuda protestelor, Stanislav a fost ales în mod legal rege al Poloniei, pentru a doua oară. Cu toate acestea, Rusia se opunea oricărui candidat din Franța și Suedia, protestând împotriva alegerii lui, în favorul noului Elector de Saxonia, care era aliatul lor austriac.

La 30 iunie 1734, o armată rusească de 20.000 de oameni sub comanda lui Peter Lacy, după proclamarea lui August al III-lea de Saxonia la Varșovia, a început să-l asedieze pe Stanislav la Danzig, unde era înconjurat de partizanii săi, care așteptau ajutorul promis din Franța.

Asediul a început în octombrie 1734. La 17 martie 1735, Mareșalul Münnich l-a înlocuit pe Peter Lacy, iar la 20 mai 1735, flota franceză mult așteptată și-a făcut apariția și a debarcat la Westerplatte. O săptămână mai târziu, această mică armată (2.400 de oameni) a încercat să forțeze fortificațiile din Rusia, dar a fost în cele din urmă obligată să se predea. Aceasta a fost prima dată când Franța și Rusia s-au întâlnit ca dușmani. La 30 iunie 1735, Danzig a capitulat, după susținerea unui asediu de 135 de zile, care i-a costat pe ruși 8.000 de oameni.

Deghizat ca un țăran, Stanislav a aranjat să scape cu două zile înainte. El a reapărut la Königsberg, de unde a emis un manifest pentru partizanii săi, care a dus la formarea unei confederații în numele său, precum și trimiterea unui emisar polonez la Paris pentru a îndemna Franța să invadeze Saxonia cu cel puțin 40.000 de oameni. În Ucraina, contele Nicholas Potocki l-a susținut pe Stanislav cu o armată de 50.000 de oameni, care a fost în cele din urmă răvășită de ruși.

Pe 26 ianuarie 1736, Stanislav a abdicat din nou de la tron, însă a primit în compensație ducatul de Lorena și Bar, care aveau să revină Franței la moartea sa. În 1738, el a vândut moștenirile sale, Rydzyna și Leszno, Contelui Alexander Joseph Sulkowski. El s-a stabilit la Lunéville, unde în anul 1750 a fondat Academia Stainslas și și-a dedicat restul vieții sale stiinței și filantropiei.

Stanislav era încă în viață la momentul nașterii stră-strănepoatei sale, Arhiducesa Maria Teresa de Austria, în 1762. El a murit în 1766, la vârsta de 88 de ani.

· 1792 – A murit sir Joshua Reynolds, pictor portretist, întemeietorul şcolii engleze de pictură din secolul al XVIII-lea; (n.16.07.1723).

· 1821 – A murit la Roma marele poet englez John Keats. John Keats (n. 31 octombrie 1795, Londra) a fost un poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley. Neapreciat de majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul vieții, Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, ca un remarcabil maestru al liricii, ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice. Byron și Shelley, care îi prețuiau talentul, au manifestat un mare interes pentru poezia lui. Shelley, care întreținea corespondență cu el, a evocat memoria poetului confrate în elegia Adonais. El l-a descris ca fiind poetul “cel mai tânăr, cel mai drag”, crescut “ca floarea palidă de-o fată îndrăgită, ce-n loc de rouă cu lacrămi e hrănită.

· 1848: John Quincy Adams, al 6-lea președinte al SUA (n. 1767)

· 1855 – A murit Carl Friedrich Gauss, matematician, astronom, fizician german; (n. 30.04.1777). Karl Friedrich Gauß (n. 30 aprilie 1777, Braunschweig – d. 23 februarie 1855, Göttingen) a fost un matematician, fizician și astronom german, celebru pentru lucrările despre integralele multiple, magnetism și sistemul de unități care îi poartă numele. Este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință germani.
* 1869: Constantin Hurmuzaki (germană: Constantin Hormuzaki); n. 12 noiembrie 1811, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 15 februarie1869, Viena, înmormântat la Dulcești, Județul Neamț), a fost doctor în drept austriac, politician român și ministru.

Familia, care este de proveniență greacă, fanariotă, a aparținut din secolul XVII-lea boierimii moldovenești. În 1636, unui Hurmuzaki a fost dăruită, datorită contribuților sale la Divanul Moldovei, o moșie. Sub domnia voievodului Nicolae Mavrocordat, Emanoil Hurmuzachi a fost mare comis și membru al Divanului.

Medelnicerul Constantin († 1794), bunicul lui Hurmuzaki, al cărui bunic a fost mare pitar, iar tatăl său mare paharnic, a cumpărat în 1765 moșia Cernăuca din Bucovina (astăzi in Raionul Noua Suliță, Ucraina).
Fiul acestuia, Doxaki (1782–1857), plecase în tinerețe în partea de sud a Moldovei, dar a revenit în anul 1804 în Bucovina

Dupa ce primul fiu al lui Doxaki a absolvit liceul din Cernăuți, a studiat între 1830 și 1836, împreună cu fratele său Eudoxiu, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.^[3] El a lucrat apoi în principal la Chișinău în Basarabia, precum și în Sankt Petersburg. 1840 a câștigat mare reputație în metropola țaristă, câștigând procesele pentru marele logofăt al Moldovei Grigore Lupu Balș împotriva statului rusesc.

Biserica Pogorarea Sf. Duh din Dulcesti9

În 1848 el a fost co-editor al ziarului Gazeta Bucovinei publicat in limba română și germană. Împreună cu fratele său, el se angajează pentru independența și autonomia Bucovinei față de Regatul Galiției și Lodomeriei în cadrul monarhiei habsburgice.^[4]După o ceartă cu tatăl său din cauza unei povești de dragoste, Constantin a părăsit Bucovina și s-a mutat în Principatul Moldovei. În 1850, a devenit aici membru al Consiliului de reorganizare a învățământului public, în care a stabilit normele generale de școală. În 1852 el a elaborat un proiect pentru un nou cod penal. Pentru aceasta el a fost distins cu titlul de aga, o perioadă scurtă de timp mai târziu i-a fost acordat titlul de șeful Curții Domnești (mare vornic). Prin decretul principatului din 1 aprilie 1856, Hurmuzachi a fost naturalizat. În perioada următoare, Constantin a început să susțină cu tărie unirea principatelor române, în special în cadrul Comitetului Unirii.^[5]

Deputatul a fost, după unirea principatelor în 1859, Ministru al Dreptății, iar după proclamarea României, Ministru român al Justiției, cu sediul în Iași (17 ianuarie 1861).^[6]

Deși bolnav grav, el a fost numit în 1868 Regatul României președinte al Curții de Casație la București, un post pe care nu l-a mai practicat, într-adevăr, pentru că a mers la Viena pentru un tratament medical, unde a murit la scurt timp.^[7]

În onoarea lui, o strada din Constanța^[8] și una la Sibiu^[9] îi poartă numele.

* 1879: Albrecht Theodor Emil Graf von Roon (n. 30 aprilie 1803 - d. 23 februarie 1879) a fost un mareșal (până în 1871 prusac) și om de stat german.

Obținând gradul de ofițer în 1821, își continuă studiile la corpul de cadeți din Berlin. În 1830 sa înrolat în serviciul la Statul Major General prusac. Între anii 1844-1848 el a fost tutorele prințului Friedrich Karl al Prusiei, apoi a servit la diverse funcții și comandamente. Numit în 1849 ca șef de corp, a fost trimis pentru a suprima revoluția din Baden. La 20 iunie 1856a fost ridicat în grad de comandant al Brigăzii a 20-a Infanterie, la 15 octombrie aceluiași an la gradul de general-maior. Pe 22 noiembrie 1858a fost numit comandant al Diviziei a 14-a Infanterie, și pe 31 mai 1859 a fost promovat la gradul de locotenent-general.

La 2 septembrie 1859 a devenit ministru pentru reorganizarea armatei, și deja pe 5 decembrie a fost desemnat ministru de război al Prusiei, rămânând în această poziție până în 1873. Între 16 aprilie 1861 - 31 decembrie 1871, de asemenea, a fost ministru al marinei Prusace. La 8 iunie 1866 ridicat la general de infanterie.

Realizarea reformelor militare au îmbunătățit substanțial eficacitatea de luptă a Armatei Prusace (majorarea numărului de soldați, introducerea unui serviciu de trei ani activ, activități accelerate de mobilizare, și altele), care au jucat un rol important în victoria Prusiei în războaiele împotriva Danemarcei (în 1864), Austriei (1866) și Franței (1870-1871). A fost un prieten bun al regelui Wilhelm I, care i-a permis lui Roon să influențeze politica internă a Prusiei. Astfel, potrivit acestuia, Otto von Bismarck a fost numit ministru-președinte al Prusiei. Atunci când Bismarck a fost proclamat cancelar german, Roon, fost ministru-președinte al Prusiei a demisionat la data 1 ianuarie 1873.

* 1901: Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu la 11 aprilie 1854, Galați - d. 23 februarie 1901, Buzău)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe.

Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.

După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar.

Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.

Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară.

Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“

Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.

Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.

· 1918: Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg (17 iunie1882 – 23 februarie 1918) a fost ultimul suveran al statului Mecklenburg-Strelitz.

Adolphus Frederick George Ernest Albert Edward de Mecklenburg s-a născut la Neustrelitz ca al treilea copil și primul fiu al (atunci) Marelui Duce Ereditar Adolphus Frederic de Mecklenburg-Strelitz și a soției sale, Prințesa Elisabeth de Anhalt (1857–1933).^[1]

A urmat gimnaziul la Dresda și mai târziu a studiat jurisprudența la Munchen împreună cu serviciul în armată. În urma decesului bunicului său, Marele Duce Frederic Wilhelm la 30 mai 1904, a devenit moștenitor cu titlul de Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz.

Se spune că Adolphus Frederic și fratele său mai mic, Ducele Karl Borwin au căzut de acord ca Adolphus Frederic să-și dedice viața picturii în timp ce Karl Borwin urma să se căsătorească și să continue dinastia.^[2] Acest lucru nu s-a putut realiza deoarece Karl Borwin a fost ucis în timpul unui duel cu cumnatul lor, contele George Jametel în 1908.

Adolphus Frederic s-a logodit cu diferite prințese europene, inclusiv Prințesa Viktoria Luise a Prusiei^[3] singura fiică a împăratului german Wilhelm al II-lea și a soției sale, Augusta Victoria de Schleswig-Holstein.^[4]

Soprana Mafalda Salvatini.

După decesul tatălui său la 11 iunie 1914, el i-a succedat la tron cu câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. S-a spus că Adolphus Frederic s-a căsătorit morganatic și la încercările de a-l forța să divorțeze și să facă o căsătorie egală din punct de vedere al rangului, au eșuat.^[2]

Din 1908 până la moartea sa, zece ani mai târziu, amanta sa a fost soprana Mafalda Salvatini. Italiancă prin naștere însă crescută în principal la Paris, ea era starul Operei de stat din Berlin. Salvatini a avut doi fii cu Adolphus Frederic: Horst Gérard și Rolf Gérard

La 23 februarie 1918 la Neustrelitz, Adolphus Frederic s-a sinucis la vârsta de 35 de ani lăsând Mecklenburg-Strelitz într-o criză de succesiune; ultimul membru al liniei Strelitz, Ducele Carl Michael de Mecklenburg, servea în Rusia și își anunțase intenția de a renunța la drepturile sale de succesiune în 1914.^[6] Deși la cererea lui Adolphus Frederic, mai târziu el a fost de acord să amâne retragerea până rezolvarea problemei.^[7]

Mai exista o rudă pe linie masculină dintr-o căsătorie morganatică, nepotul Ducelui Carl Michael, George (1899–1963), însă cum Carl Michael era în Rusia, Marele Duce Friedrich Franz al IV-lea de Mecklenburg-Schwerin a devenit regent și așa a rămas până la abolirea monarhiei când guvernul a declarat sfârșitul regențe

* 1919: Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești, Comitatul Sălaj – d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania.

A urmat cursurile gimnaziale la Baia Mare și la liceul cezaro-crăiesc din Oradea, iar apoi a studiat științele juridice la Academia de Drept din Oradea. În anul 1860, după absolvirea studiilor, și-a început cariera mai întâi ca funcționar municipal la Oradea, iar apoi ca funcționar comitatens.

În 1872 a fost ales deputat în parlamentului ungar din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, pe care l-a reprezentat până în 1881. A reprezentat pentru 9 ani interesele burgheziei românești din Transilvania în parlamentul de la Budapesta. La 9 august 1880 a propus, într-o conferință ținută la Turda, unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. În urma acestei propuneri s-a convocat, la 17 octombrie 1880, o conferință alcătuită din 30 de fruntași români din Transilvania și Ungaria, care au decis convocarea conferinței naționale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naționale românești din Ungaria și unirea acestora sub numele de Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria.

Semnatarii Memorandumului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, George Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

În perioada 1892-1894George Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A prezidat Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A murit câteva luni mai târziu, la vârsta de 84 de ani. Urmașul său la conducerea PNR a fost Iuliu Maniu.

George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului "cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată", iar "scopul fundației va fi promovarea culturii poporului românesc".

Pe terenul donat de George Pop de Băsești Bisericii Române Unite cu Roma a fost ridicată noua biserică greco-catolică din Băsești, cu hramul "Sfântul Gheorghe", sființită în anul 2005.

A fost fiul nobilei Susana Pop de Turț, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț.

* 1922: Albert Victor Bäcklund (n. 11 ianuarie 1845 - d. 23 februarie 1922) a fost un matematician și fizician suedez.

A fost profesor universitar la Lund (1868), titular de matematică și fizică(1878).

S-a ocupat de studiul transformărilor ecuațiilor cu derivate parțiale, care îi poartă numele și care au fost studiate și de matematicieni români ca Mendel Haimovici și Radu Roșca.

· 1931: Nelly Melba, soprană australiană (n. 1861)

· 1932: Masacrul de pe Nistru. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

* 1934:Sir Edward William Elgar, prim baronet (n. 2 iunie 1857 - d. 23 februarie1934) a fost un compozitor englez, dintre lucrările căruia multe și-au făcut loc în repertoriul universal al concertului clasic. Printre cele mai bune lucrări ale sale se afla lucrări orchestrale incluzând „Enigma Variations”, „Pomp and Circumstance Marches”, concerte pentru vioară și violoncel și 2 simfonii. El a mai compus și lucrări corale, printre ele „The Dream of Gerontius”, muzică de cameră și cântece.
* 1937: Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki (germană: Constantin N. Freiherr von Hormuzaki; n. 3 octombrie 1862, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 23 februarie 1937, Cernăuți, România), a fost doctor în drept, Dr. h. c. în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți (din 1931) și din 1919 membru de onoare al Academiei Române.^[1] Contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie.
Constantin a fost descendent unei vechi familii fanariote în Principatul Moldovei, nepotul lui Doxaki Hurmuzachi (1782–1857). Fiii lui Doxaki, Nicolae și Gheorghe, au primit titlul de baroni austrieci pe 20 iulie 1881 (Diploma la Viena, 2 octombrie 1881), în calitate de moșieri mari și deputați al Consiliului Imperial (Reichsrat).^[2] Viitorul politician a fost fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea). Fratele lui Alexandru a fost politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare al imperiului austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

Fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea), fratele lui Alexandru, ultimul mareșal al Bucovinei, a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Studiază filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care o absolvă în 1888, obținând licențiatul în drept. .^[4]

Semnătura lui C. N. de Hormuzaki

În 1888 a intrat în serviciul procuraturii de finanțe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor științifice. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo.

Pasionat de științele naturale, începând din 1890 se consacră cercetărilor entomologice. În 1888 scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Kaferfauna der Bucovina und Nordrumăniens)”. În anul 1897, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina (Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina)”, în care a descris 834 de specii de macrolepidoptere și răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi și a împărțit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic).

De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național.^[5]

S-a căsătorit 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuțchi), cu care a avut doi copii.^[6]

În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind după aceea în patrie.^[7]

În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți

* 1942: Stefan Zweig (n. 28 noiembrie 1881,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Viena, Austro-Ungaria^[11]^[12] – d. 22 februarie 1942,^[1]^[13]^[12] Petrópolis, Brazilia^[12]) a fost un scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este alături de Hermann Hesse unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățis al dictaturii naziste.

Stefan Zweig s-a născut în familia unui antreprenor evreu, Moritz Zweig (1845–1926), căsătorit cu Ida Brettauer (1854–1938), care provenea dintr-o familie prosperă evreiască. Stefan Zweig a crescut împreună cu fratele său Albert într-o clădire impozantă pe strada Schottenring din Viena. Familia Zweig nu era religioasă și Stefan Zweig avea mai târziu să scrie că era evreu din întâmplare (Juden aus Zufall).

În 1899 și-a luat bacalaureatul la Gymnasium Wasagasse. S-a înscris în continuare la Universitatea din Viena la filosofie, unde a evitat pe cât posibil frecventarea cursurilor, preferând să scrie în foiletonul publicației Neue Freie Presse, unde era redactor Theodor Herzl. După ce debutase cu poezii deja din 1897 în diverse reviste, în 1901 i-a apărut cartea de poezii Silberne Seiten și în 1904 prima nuvelă, Die Liebe der Erika Ewald. În același an din urmă, a dobândit și titlul de doctor cu o dizertație despre filosofia lui Hippolyte Taine, sub supravegherea profesorului Friedrich Jodl. Pe lângă propriile scrieri, Zweig a publicat traduceri din Verlaine, Baudelaire și în special Émile Verhaeren, lucrând simultan ca jurnalist.

Zweig a dus un stil de viață de mare burghez, călătorind mult, printre altele vizitând în 1910 India și în 1912 America. Aceste călătorii i-au prilejuit contacte cu mulți scriitori și artiști, cu care a purtat lungi corespondențe. Era un pasionat colecționar de autografe.

În noaptea dintre 22 și 23 februarie 1942 și-a luat viața în Petropolis, cu o supradoză de Veronal (somnifer pe bază de barbital care în cantitate mare oprește metabolismul). Certificatul de deces stabilește drept timp al morții 23 februarie 1942, ora 12:30 și drept cauză a morții ingerarea de otravă – suicid. ^[16] Soția sa Lotte i/a urmat în moarte. Angajați ai casei au găsit pe cei doi în jurul ore 16:00 in pat: el era întins pe spate cu mâinile strânse și soția sa era lipită lateral de el.^[17]Despre hotărârea de a-și lua viața, Stefan Zweig a scris în scrisoarea sa de adio^[18] că fusese luată din liberă voință și cu simțurile clare (aus freiem Willen und mit klaren Sinnen) nu a fost întâmpinată de toți cu înțelegere, mai ales pentru că existența sa materială era asigurată, altfel decât în cazul altor scriitori exilați. Distrugerea patriei sale spirituale Europa (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta i-au cauzat însă o depresie pe care nu a putut-o depăși.

* 1945: Aleksei Nikolaevici Tolstoi (n. 29 decembrie 1882, Pugaciov - d. 23 februarie 1945, Moscova) a fost un scriitor rus care a abordat multe genuri, dar care s-a specializat în literatură SF și romane istorice.

· 1946 – Generalul japonez Tomoyuki Yamashita este condamnat la moarte si executat pentru crime de razboi. General Tomoyuki Yamashita, născut la 8 noiembrie 1885, a fost executat la 23 februarie 1946 prin spânzurare. Este celebru pentru că a cucerit coloniile britanice de Malaya şi Singapore, ceea ce i-a adus porecla de Tigrul din Malaya.

· 1955 – A murit Paul Claudel, poet, dramaturg şi diplomat francez, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai curentului şi grupării Renouveau catholique (“Oraşul”, “Cele cinci mari ode”, “Pâine amară”, “Povestea lui Tobi şi a Sarei”); (n.06.08.1868). Paul Claudel (n. 6 august 1868, Villeneuve-sur-Fère-en-Tardenois, Aisne — d. 23 februarie 1955, Paris) a fost un poet, dramaturg și eseist francez. Membru al Academiei Franceze, din 1946.
* 1960: Prințul Alexander Albert de Battenberg, mai târziu Alexander Albert Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke (23 noiembrie 1886 – 23 februarie 1960) a fost membru al Casei de Battenberg și al familiei regale britanice extinse, nepot al reginei Victoria. A fost Prinț de Battenberg de la naștere până în 1917 când familia regală britanică a renunțat la toate titlurile germane în timpul Primului Război Mondial și au ales numele de Windsor.

· 1961 - A murit Constantin Loghin, istoric literar (n.04.11.1892).

· 1965 – A murit Stan Laurel, actor american, pe numele său adevarat Arthur Stanley Jefferson. A format împreună cu Oliver Hardy un cuplu comic de neuitat, “Stan şi Bran”; (n.16.06.1890). Stan Laurel (born Stanley Arthur Jefferson; 16 June 1890 – 23 February 1965) celebru actor comic, jumatatea cuplului „Stan si Bran”.
* 1978: Alexandru Clavel (n. 9 octombrie 1898,^[1] București – d. 23 februarie1978, Iași) a fost un pictor interbelic român, profesor, prim secretar al Academiei de Arte Frumoase din Iași și președinte al Sindicatului Mixt de Artiști, Scriitori, Ziariști secția Plastici, Iași. A realizat nenumărate studii și tablouri ilustrând flori, natură statică, peisaje sau portrete.

Alexandru Clavel s-a născut la 9 octombrie 1898, în București, unde a urmat studiile primare (1905-1909) și liceale (1910-1913 - Liceul Dinicu Golescu). În anul 1921 s-a stabilit la Iași, unde, influențat de tatăl său, Alexandre Clavel (1875-1916), arhitect francez cu o activitate remarcabilă, Alexandru Clavel a început studiile la Academia de Arte Frumoase la 10 septembrie 1921 - 4 ani curs comun și 3 ani specializare – și a absolvit secția de pictură în luna iunie a anului 1927 avându-i ca profesori pe Octav Băncilă, Gheorghe Popovici și Ștefan Dimitrescu.^[2]

La Belle Arte a petrecut aproape 25 de ani timp în care a obținut gradația I, a fost prim secretar al Academiei (1940-1948), membru de Sindicat delegat de către Sindicatul Artelor Plastice secția Iași ca reprezentant la congresul Uniunii Sindicatelor de artiști profesioniști. Ca pictor a expus lucrări la diferite expoziții personale, colective și de stat, întotdeauna bine apreciate de asemenea premiat de Ministerul Artelor în mai multe rânduri, lucrările fiindu-i achiziționate pentru colecțiile de stat.

În perioada 1 septembrie 1927 – 1 decembrie 1940 a fost profesor, prin Ordinul Ministerului Instrucțiunii Publice i se acordă dreptul de Maestru de Desen și Caligrafie la Școala profesională de fete „Steaua” din Iași (1924-1927) și la Liceul de băieți „M. Kogălniceanu” Iași (1927-1940) între timp, în 1919, căsătorindu-se cu Elena Constantinescu.

Între anii 1928-1942 funcționează ca profesor de desen la mai multe licee din Iași, perioadă în care a funcționat și ca secretar la Academia de Arte Frumoase din Iași până la pensionare.

În februarie 1932, primește o scrisoare din partea Asociației Artiștilor Plastici Români CURENTUL ARTISTIC ROMÂNESC București prin care i se atribuie dorința de a face cunoscut ecoul inițiativei de a organiza filiala asociației în Iași și totodată de a lua toate măsurile pentru organizarea unui prim Salon în capitala Moldovei.

În 1938 se înființează Salonul Oficial al Moldovei la alegerea juriului Salonului Oficial din București iar Clavel este ales a membru în juriul Salonului Oficial al Moldovei în anul 1945.

Tot în 1938 este invitat în societatea TINERIMEA ARTISTICĂ.

În 1939 devine Membru al Sindicatului Artelor Plastice și în Corpul Artiștilor Plastici în anul 1943 (adresa Minist. Artelor nr. 15090/43)

În 1948 a devenit președinte al secției plasticienilor din Sindicatul MIXT de Artiști, Scriitori, Ziariști din Iași.

Din 1950 până în 1959 a executat diferite machete și panouri în cadrul Direcției Regionale C.F.R. Iași.

Membru al sindicatului muncitoresc CFR și PTT din anul 1955.

În 1964 a fost responsabil al secției Artă plastică a Cenaclului Literar și de Artă Viața Iași

Cu o importantă experiență artistică și sindicală, Clavel este nevoit să înceteze activitatea artistică din pricina unui eveniment neplăcut care a avut să-i umbrească realizările pentru o perioadă considerabilă.

· 1983 - A murit dirijorul britanic Sir Adrian Boult (n.08.04.1889).

· 1984: Uwe Johnson, scriitor german (n. 1934)

· 1990: Florin Pucă, grafician/desenator român (n. 1932)

· 1999 – A murit compozitorul roman George Gigoriu. George Grigoriu (n. 8 aprilie 1927, Brăila, – d. 23 februarie 1999, București) a fost un compozitor român.

* 1999: Carlos Norman Hathcock II (n. 20 mai 1942 – d. 23 februarie 1999) a fost un lunetist al United States Marine Corps cu o performanță în serviciu de 93 de victime confirmate.

· 2000: Ofra Haza (în ebraică עפרה חזה) (născută Batsheva Haza, n. 19 noiembrie 1957 – d. 23 februarie 2000) a fost o cântăreață și actrițăisraeliană.
La începutul anului 2000 publicul a aflat cu surprindere ca artista a fost internată de urgență în stare foarte gravă la spitalul Tel Hashomer. După două săptămâni, la 23 februarie 2000, Ofra Haza a decedat de complicații ale bolii SIDA. Soțul ei, Doron Askenazi, a murit după un an, de supradoză de droguri, pe care le-a consumat în compania unei vechi amice. Moartea lui Ofra Haza și știrile despre boala de care a suferit au șocat publicul din Israel si din lume. Imprejurările misterioase în care s-a îmbolnăvit și s-a tratat au fost subiect de discuții și dispute vreme de ani de zile. Cântareața a fost înmormântată la cimitirul Yarkon din Petah Tikva, în apropierea mormintelor altor artiști renumiți. Familia ei a susținut că ea s-a contaminat cu virusul HIV de la soțul ei. deoarece el a refuzat să destăinuie în public rezultatele examinărilor de laborator ce i s-au făcut. Mama lui a mărturisit că fiul ei obișnuise să întrețină relații sexuale frecvente cu femei numeroase. Betzalel Aloni a afirmat într-un interviu că, în cursul tututor anilor în care i-a fost manager, Ofra Haza nu a întreținut relații intime cu nici un bărbat. Familia soțului ei,Ashkenazi, a susținut, în schimb, că nu el a fost acela care a infectat-o. Adevarul a ieșit la lumină abia în decembrie 2007 când s-au putut publica, în sfârșit, rapoartele anchetei efectuate de poliție, care au cuprins și mărturia dr Michael Borak, unul din medicii care a tratat-o în privat pe Ofra Haza. Medicul a afirmat că analizele de sânge ale celor doi soți, arătau ca Doron Ashkenazi se infectase cu virusul HIV cu 4 ani înaintea Ofrei, iar ea devenise purtătoare a virusului cu 2-4 ani înaintea descoperirii bolii, la începutul căsătoriei.
* 2000: Sir Stanley Matthews (n. 1 februarie 1915,^[4]^[5] Hanley[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 23 februarie 2000,^[4] Newcastle-under-Lyme, Regatul Unit) a fost un jucător de fotbal din Marea Britanie. Este considerat unul dintre cei mai buni jucători englezi, singurul care a fost făcut „Sir” în timp ce mai juca,^[6] a fost primul jucător care a câștigat Balonul de Aur și primul care a câștigat Football Writers' Association Footballer of the Year. A fost poreclit The Wizard of the Dribble și The Magician. Era un vegetarian convins și a stat în formă îndeajuns încât să poată juca în prima ligă până la 50 de ani, asta făcându-l cel mai bătrân fotbalist care a jucat în Premier League (prima ligă de fotbal din Marea Britanie). A jucat ultimul lui meci în anul 1970, la 55 de ani pentru Hibernians în Malta. A fost inclus în English Football Hall of Fame în 2002 pentru contribuțiile sale aduse fotbalului englez.^[7]

A petrecut nouăsprezece ani la Stoke City, jucând la această echipă între anii 1932-1947 și 1961-1965. A ajutat-o pe Stoke să câștige a doua ligă engleză în sezoanele 1932–1933 și 1962–1963. Între perioadele jucate pentru Stoke, Matthews s-a transferat la Blackpool, fiind jucătorul acestei echipe timp de paisprezece ani. Aici a câștigat Cupa Angliei în 1953(cunoscută ca Finala lui Matthews), pierzând finalele din 1948 și 1951. Între 1937 și 1957 a strâns 54 de selecții la echipa națională de fotbal a Angliei, participând la Campionatul Mondial de Fotbal 1950 și 1954 și câștigând și de nouă ori British Home Championship. După o perioadă lipsită de succes în postura de manager general al echipei Port Vale între 1965 și 1968, a călătorit în jurul lumii antrenând echipe de amatori. Cea mai cunoscută experiență a sa ca antrenor a fost cea în care a format o echipă în Soweto, numai din africani negri, poreclită „Stan's Men”, în ciuda apartheidului.

· 2004: Ion Eremia (n. 5 mai 1913, Constanța - d. 23 februarie 2004, București) a fost un general, scriitor și deținut politic în regimul comunist, supranumit „Soljenițin al românilor”
A absolvit cursurile Liceului Militar din Chișinău, apoi pe cele ale Școlii Militare de Geniu, obținând gradul de sublocotenent. În 1935 este repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 Pionieri - Timișoara. Între anii 1936 și 1938 urmează studiile tehnice ale Școlii de Aplicații de Geniu, care îi vor permite să inventeze „torpila terestră dirijată”, pentru a cărei paternitate se va lupta ani întregi. În perioada 1936 - 1939 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București, fără a absolvi, studii care-i vor marca însă profund viitoarea activitate literară. În vara și toamna anului 1941, după intrarea României în cel de-al doilea război mondial, participă la acțiuni militare pe front, cu Batalionul Transmisiuni Motorizat, luptând în regiunile Chișinău și Tighina. În perioada aprilie 1942 - septembrie 1943 luptă în cadrul Diviziei 1 Pază - „Ucraina”, îndeplinind funcția de comandant de companie. La 10 martie 1944 este înaintat la gradul de căpitan, iar la 23 august 1946, la cel de maior
Urmează o ascensiune rapidă, la 23 august 1949 fiind avansat la gradul de locotenent colonel, la 9 mai 1950, la cel de colonel și la 9 septembrie 1952 este avansat la gradul de general-maior și numit în funcția de ministru adjunct pentru construcții și cazarea trupelor, funcție pe care o deține până la 5 octombrie 1953. Ca militar, Ion Eremia a îndeplinit, până în 1950, diferite funcții, precum cea de redactor-șef la Glasul Armatei, șef al Casei Centrale a Armatei sau comandant al Academiei Militare Politice. De asemenea, din august 1945 și până în februarie 1948 a fost deputat în Marea Adunare Națională.

După moartea lui Stalin, în 1953, Ion Eremia pledează deschis pentru analizarea cultului personalității „marelui conducător” și pentru reformarea Partidului Muncitoresc Român. La 30 aprilie 1955, printr-un decret al MAN, Ion Eremia este eliberat din funcția de locțiitor al ministrului Forțelor Armate, iar în iunie 1955, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Romîn numește o comisie pentru „a stabili comportamentul generalului Ion Eremia”. La 22 noiembrie 1955 este trecut în rezervă prin decret al prezidiului MAN, iar la 17 aprilie 1956 este exclus din rândurile PMR. În 1957, Ion Eremia ocupă un post de funcționar la Inspecția Comercială de Stat.

Revoltat de abuzurile regimului comunist, s-a apucat să scrie pe furiș o carte contra comunismului („Gulliver în țara minciunilor”), pe care voia să o trimită la Paris, ca să fie publicată. La 11 septembrie 1958 finalizează romanul și încearcă să-l trimită spre publicare în Franța. Dar marinarul Pompiliu Pănescu, însarcinat cu această misiune de sora generalului, în loc să ducă manuscrisul în Franța, îl predă Securității.

La 17 octombrie 1958, Ion Eremia este arestat, iar la 27 octombrie 1959 este condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitație” și 14 ani temniță grea, pentru „complotare la tentativa crimei de trădare de patrie”, urmând să execute pedeapsa cea mai mare. Începând cu 27 octombrie 1959 trece succesiv prin penitenciarele Jilava, Râmnicu-Sărat și Aiud, iar la 24 iulie 1964 este eliberat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411, de eliberare a tuturor deținuților politici.

În 1965, prima soție a generalului, actrița Reghina Abramovici, și cei doi copii se stabilesc definitiv în SUA, unde vor fi protejați. În anul 1970, Ion Eremia obține reabilitarea judecătorească, iar în 1971 se căsătorește cu Nicoleta Eremia, împreună cu care va înfia doi copii și alături de care va trăi până la moarte. Nicoleta Eremia a câștigat o sumă importantă în procesul intentat împotriva statului român ca urmare condamnării politice a răposatului ei soț, Ion Eremia

* 2006: Telmo Zarraonandia Montoya (20 ianuarie 1921 – 23 februarie 2006), cunoscut ca Zarra (Pronunție în bască: /ˈs̻ara/, pronunție în spaniolă: /ˈθara/), a fost un fotbalist basc spaniol, care evolua pe poziția de atacant.
* 2010: Gerhard „Gerry“ Neef (n. 30 octombrie 1946 - d. 23 februarie 2010, Nürnberg) a fost un fotbalist german.

· 2011: Shri Mataji Nirmala Devi, guru indian si fondatoarea Sahaja Yoga,Maha Yoga, Yoga Finală. (n.1923)

* 2024: Mioara Romnan. Potrivit unor surse citate de Antena3, Mioara Roman s-a stins din viață noaptea trecută, la azilul din Snagov unde era internată de câteva luni. Mioara Roman a fost prima soție a primului premier al României postdecembriste, Petre Roman. Împreună au avut o fată, pe Oana Roman. Cei doi au fost împreună timp de trei decenii, divorțând în anul 2007. Mioara Roman a avut mai multe probleme de sănătate și şi-a petrecut ultimii ani prin spitale şi centre de recuperare. Anul trecut, ea a fost dusă într-un azil de către fiica sa Oana. Vara trecută, Oana Roman a fost criticată pe rețelele sociale de internauți, care au acuzat-o că și-a abandonat mama la azil.

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf. Sfințit Mc. Policarp, episcopul Smirnei; Sf. Cuv. Gorgonia

* Romania: Ziua Hidrografului Militar. Serviciul Hidrografic Maritim s-a înfiinţat la 23 februarie 1926, având ca atribuţii “să se ocupe cu studiile, sondajele şi ridicările relative la fluviu şi mare, preocuparea, păstrarea şi asigurarea navelor cu hărţile şi instrumentele necesare navigaţiei şi ridicărilor hidrografice, controlul cronometrelor, executarea semnalului de oră în portul Constanţa, date meteorologice, aerologice şi oceanografice”.

· Brunei: Ziua Națională

· Guyana: Ziua republicii (1970)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Sfințit Mc. Policarp, episcopul Smirnei;

Sf. Cuv. Gorgonia

Sf. Sfințit Mc. Policarp, episcopul Smirnei

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

- Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
  Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.

Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.

Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.

Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.

Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.

Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.

Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.

Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.

Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.

Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu - pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.

Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara târziu - și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.

Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.

Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.

După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.

În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.

După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.

Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna - în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi - zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.

Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.

După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.

Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.

Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.

Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.

El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.

Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.

Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.

După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.

Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai - adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Cuv. Gorgonia

Viața Sfintei Cuvioase Gorgonia

- Sfânta Cuvioasă Gorgonia
  Sfânta Cuvioasă Gorgonia

Sfânta Cuvioasă Gorgonia dorea numai să-și împodobească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare și din postire.

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creștină de la părinți, moși și strămoși. Iar tatăl ei, fiind din părinți slujitori de idoli, a petrecut el însuși multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericită Nona, soția lui, a întrebuințat multe mijloace până ce l-a adus la bună credință cea creștinească, căci era om cu foarte bună știință și voință chiar mai înainte de a cunoaște el adevărul și nu era cu putință să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

După ce a primit Sfântul Botez, Grigorie a strălucit atât de mult în faptele bune, încât a fost hirotonisit și episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednică de minune Nona, atâta luare-aminte avea către cele dumnezeiești și atâta evlavie, încât, după cum zice Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei și fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieștii slujbe sau în altă vreme, fără numai când era mare nevoie să vorbească. Și ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune și cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua și noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgânătate la bună credință, după cum am zis.

Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfânta Gorgonia și un tată și un dascăl ca acesta având, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dânșii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a și făcut. Căci, deși au măritat-o părinții ei cu legiuită și cinstită nuntă, cu toate acestea atât de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt mult lăudate pentru întreaga lor înțelepciune, încât ea a unit cu nunta și fapta cea bună a fecioriei și a arătat tuturor că nici fecioria singură nu unește pe om cu Dumnezeu și nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel că nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dânsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomisește bine și nunta și fecioria. Deci mintea ori îl unește pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea și îl desparte de Dumnezeu.

Această de-a pururea pomenită nu s-a despărțit de Dumnezeu dacă s-a măritat și dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită și cu întâiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puțină vreme lumii și firii, după legea trupului, pe care a rânduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună și cinstită a ei era că și pe bărbatul ei l-a adus la credința cea bună, încât nu-l avea pe el domn și stăpân fără de rânduiala, ci împreună rob bun și în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci și pe rodul pântecelui său, adică pe fiii ei și pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfântului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare și folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, și a dorit bună aducere de roade, pe fiii săi.

Înțeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care șade și se liniștește în casa ei, iubește pe bărbatul său și se sârguiește la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite și înțelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înțeleaptă și cinstită sunt mici și neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite și prea înțelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea și pentru împodobirea ei, precum era ea? Și care alta se liniștea în casa ei și nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaților că aceasta? Care alta avea ochii atât de înțelepți și opriți de la privirile cele fără de rânduiala, ca această fericită? Care alta avea risul atât de cinstit și liniștit ca al ei? Care alta ca ea abia zâmbea câteodată, când era trebuință? Încă și auzul ei l-a păzit atât de curat, încât îl avea încuiat la toate cuvintele deșarte și nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeiești și mântuitoare. Nici limbă să n-o avea neînfrânata, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpân, spre a grăi numai dreptățile lui Dumnezeu și a avea rânduiala hotărâtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvânt deșert și nefolositor.

Vrednică de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-și înfrumuseța capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-și îmbrăca trupul său cu haine scumpe și de mult preț. Nici cu mărgăritare și diamante nu strălucea, nici cu spoieli și cu dresuri nu și-a acoperit vreodată fața precum fac altele, care sunt fără de rușine și spoiesc fața lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele și cu unsori împotriva dumnezeieștii zidiri a lui Dumnezeu și nu se mulțumesc, nebunele, cu fața lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinând astfel chipul lui Dumnezeu. Știa și fericită Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-și împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înflorește fețele femeilor celor cucernice și cinstite din rușinare și din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare și din postire. Iar spoielile, încondeierile feței și frumusețea cea de un ceas și fățarnică o lăsa acelora care ies și umblă pe ulițe fără rușine și nu iubesc frumusețea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfânta Gorgonia în toate acestea. Dar înțelepciunea ei, cunoștința și credința pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvânt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putință a se afla alte pilde ale înțelepciunii ei și ale dreptei credințe ale ei, afară de cele ale părinților ei celor trupești și duhovnicești, la care privind de-a pururea pomenită, le urmă fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atâta era ascuțimea și istețimea minții ei, încât toți o aveau de obște sfetnic la trebuințele lor, nu numai rudeniile și părinții ei, ci și străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toți înțeleptele sfătuiri ale ei.

În dreapta credință și în evlavie era minunată și neasemănată. Căci, care alta a împodobit atât de mult sfințitele biserici cu daruri, că fericită Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfințită și vie a lui Dumnezeu - după dumnezeiescul apostol - ca ea? Cine altul a cinstit atât de mult pe preoții lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătățiți și care viețuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor și mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decât Sfânta Gorgonia?

Pentru sfânta, se potrivește să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă și casa ei era deschisă și gata pentru primirea de străini, precum era și casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cândva. Aceasta, ca și Iov, era vederea orbilor, picioare șchiopilor și mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei șchiopi și sârguia a căuta pe cei sărmani și către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obște adăpost al săracilor, averile lor erau de obște cu cei ce aveau trebuință și le-a dat săracilor, ca să rămână dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Și lucru cel mai bun decât toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pământ n-a lăsat nimic altceva, decât trupul ei. O bogăție a lăsat copiilor ei, adică îndurarea și faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu.

Mulți oameni au un obicei: în vremea când fac un bine, cad în alt lucru rău - adică în vremea când fac milostenie la săraci ca și cum ar fi destulă milostenia singură să-i mântuiască, afară de celelalte fapte bune - se abat, se dau la desfrânări și la îndulcirile trupului, ca și cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednică de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lângă milostenia ce făcea neîncetat avea și postirea, iar pe lângă milostenie și îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stând drept în picioare, iar alteori lăsându-și genunchii la pământ. După aceea, cu inimă zdrobită și smerită și cu lacrimi fierbinți își înălța împreună cu rugăciunea și mintea sa către Dumnezeu și acolo o avea neclintită.

Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci și pe bărbați și se arăta mai înaltă decât alții. Multe alte fapte bune pe care le aveau alții le urmă și ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alții, ea îl învăța de la dânșii. Drept aceea, învăța și urma toate faptele cele bune, pe care alții nu le făceau.

Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei și trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpânea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărțire, ca sufletul să-și ia slobozenia și ca să nu se împiedice de simțire? Sau nopțile cele veghetoare, cântărea de psalmi și starea ce o începea astăzi și o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieșeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii și ajungea până la ceruri? Sau fierbințeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici câinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele și nici grindinile, pentru dorința pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoința cea bună a mântuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbații și femeile este numai după trup, iar nu și după suflet. Sau înfrânarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoașei Eva și pe păcat, precum și pe șarpele amăgitor, pe diavolul și pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viață făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, până la chip de rob, precum și patimile Lui? Și cum este cu putință a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?

Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune și răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Când încă era sfânta în viața aceasta, odată a șezut într-o căruță pe care o trăgeau niște catâri. Mergând pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al omului și din pizmă care o avea asupra ei, pentru sârguința ei cea bună, deodată s-au speriat catârii și, alergând cu sălbăticie, s-a răsturnat căruța și a căzut sfânta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruță și o târau catârii, încât s-au sfărâmat mădularele și s-au zdrobit oasele ei. Această întâmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioși, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfânta să pătimească un rău ca acesta.

Ea, cu toate că avea atâta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare și vindecare și aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea și-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecățile ce știe, a lăsat-o să pătimească această ispită și după aceea iarăși să o tămăduiască. De aceea și după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mântuitorul său, a urmat și lucrul, căci s-a tămăduit desăvârșit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voiește să pătimească acea sfântă ispită că un om și să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toți i-a făcut să se minuneze și mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toți a sosit și s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost rușinat.

Altădată, iarăși s-a îmbolnăvit sfânta, iar boala ei era neobișnuită și străină, că avea o fierbințeală năpraznică în tot trupul ei și era ca o aprindere a sângelui. Apoi a urmat răceală, sângerare, roșeață și moleșire a minții și slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meșteșugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că și-au pus toată sârguința lor. Nici lacrimile cele multe ale părinților ei, nici rugăciunile cele de obște către Dumnezeu și nici cererile a toată mulțimea n-au folosit, căci toți aveau folos de la sănătatea sfintei și dimpotrivă, de obște, socoteau pagubă și vătămare boala ei.

Ce a făcut după aceasta Sfântă Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obște. Și, așteptând vremea nopții, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puțin boala, s-a dus și a căzut cu credință la Sfântul Jertfelnic, chemând cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sânge, care atingându-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sângelui ei. Deci ce a făcut? Și-a apropiat capul ei de Sfânta Masă și cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele lui Hristos, a udat și ea Sfânta Masă, zicând că nu se va duce de acolo, până nu-și va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplându-și cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvârșit și s-a întors acasă ușurată de boală, cu trupul și cu sufletul, fiindcă și-a luat plata credinței și nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei și-a dobândit și sănătatea trupului. În acest fel a fost viața fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem și sfârșitul.

Fericită dorea moartea pentru multă îndrăzneală pe care o avea către Hristos și, mai mult decât toate cele pământești, alegea mai bine să fie lângă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască și înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugându-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară și să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească și să nu se tulbure când va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfânta n-avea trebuință de vreo pregătire, pentru că avusese cu puțin înainte săvârșirea Sfântului Botez sau, mai bine să zic, că toată viața ei era desăvârșire. Nașterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfânt, prin Sfântul Botez, iar încredințarea mântuirii o avea prin faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase până atunci și peste care mai pe urmă de toate a pus Sfântul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mihnea și aceasta avea trebuință s-o adauge lângă celelalte lucruri bune ale ei. Care era această? Să-și boteze și pe bărbatul său, ca să nu rămână nedesăvârșit lucrul ei, ci să se ducă desăvârșita la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga și îl căuta și nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

După ce le avea pe toate după scopul ei și nimic nu mai lipsea dintre cele câte poftise, s-a apropiat și ziua cea hotărâtă a morții ei; atunci s-a pregătit de moarte și pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor și iubiților ei, câte sunt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii și de frați, a vorbit cu înțelepciune și a învățat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învățătura ei către toți, în ziua cea mai de pe urmă a vieții ei. Atunci a adormit și s-a dus la cele cerești fericitul ei suflet, nu așa bătrâna după anii vieții, căci nici nu voia să trăiască și să se afle mulți ani în lume. Dar după bunătăți și după faptele bune, era îmbogățită mai mult decât mulți alții, care au ajuns la adânci bătrâneți.

Însă este bine și folositor lucru să adăugăm și ceea ce a urmat la sfârșitul ei. Fericită zăcea pe pat, după cum am zis, având răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii și străini, mâhnindu-se toți de despărțirea ei. Unii dintr-înșii doreau să audă de la dânsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alții voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea și durerea inimii lor era nevindecată și lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dânșii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plângeri pe ceea ce se despărțea de lume cu semnele sfințeniei; ci toți stăteau cu adâncă tăcere, ca și cum s-ar fi săvârșit vreo taină dumnezeiască, iar sfânta zăcea nemișcată, fără glas și fără suflare.

Atunci păstorul cel de obște, adică tatăl ei, care stătea aproape de dânsa, văzând-o că își mișca încetișor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezând că va auzi ceva. Și a auzit-o zicând un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: „Mă voi culca și voi dormi cu pace”. Aceasta nu era altceva decât o arătată mărturie și dovadă a îndrăznelii și a sfințeniei cu care fericită Gorgonia a ieșit și s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim și noi păcătoșii și osândiții de sfârșitul cel bun și mântuitor în pocăință și mărturisire, ca împreună cu cei mântuiți să slăvim și noi bunătatea Lui cea desăvârșită, în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A. PLĂCINTE

Pâine şi covrigi cu susan sau mac

· apă;

· sare;

· făină;

· 25 gr drojdie proaspătă la 1 kg făină;

· Susan sau mac;

· ulei de măsline

Se face aluatul din ingredientele de mai sus, se lasă să crească cam dublu, se fac pâinici în forme speciale şi se ung cu ulei de măsline.

Pentru covrigi: din aluatul crescut facem covrigi pe care mai întâi îi trecem în apă clocotită şi după aceea îi aşezăm în tavă (nu-i lăsăm să stea mult în apă, ci doar îi cufundăm şi-i scoatem imediat), la urmă punem susan sau mac.

B. SALATE

Salată de linte roşie

200 g linte (nu verde),
ulei,
sare sau vegeta,
condimente (maghiran sau oregano).

Lintea se fierbe cu apă puţină cu sare sau vegeta. Când s-a facut ca o pastă, se ia de pe foc şi începe să se frece cu ulei, apoi se condimentează dupa gust. Se serveşte pe pâine.

C. SOSURI

Sos de conopidă

750 g conopidă,
sare,
1 ceapă,
3 căţei de usturoi,
3 linguri ulei de măsline,
2 linguri margarină,
250 g roşii (conservă),
1 linguriţă oregano.

Se curăţă conopida, se spală, se despart bucheţele şi se fierb în apă sărată, nu prea mult pentru a nu deveni moi. Se scurg. Se curaţă ceapa şi usturoiul şi se toacă. Se încing uleiul şi margarina şi se călesc ceapa şi usturoiul. Se adaugă conopida şi roşiile şi se lasă să fiarbă puţin. Se condimentează cu sare şi oregano. Se serveşte de preferinţă cu paste de tip fundiţă (Farfalle).

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de ardei şi varză

o jumatate de kg de varză,
4 ardei mari,
4 frunze de ţelină,
mărar proaspăt sau uscat tăiat mărunt,
cimbru (praf),
sare,
piper,
3-4 roşii mari.

Se taie varza fideluţă, se presară cu sare şi se frământă. Ardeii se taie cubuleţe. Ţelina se taie mărunt. Se pun varza, ardeii şi ţelina la fiert vreo 20 de minute, timp în care curăţăm roşiile de pieliţă şi le tăiem felii. Se adaugă la ciorbă: piper, mărar şi cimbru. Mai lăsăm să dea un clocot.

E. MÂNCĂRURI

Pilaf de ciuperci

300 g ciuperci,
¾ pahar orez,
1 ceapă,
3 linguri ulei,
sare,
piper.

Se curăţă, se spală şi se taie ciupercile bucăţi. Se pun într-o cratiţă cu ceapa tăiată marunt şi 2 pahare apă. Se lasă să fiarbă încet 10-15 minute. Se strecoară şi se măsoară zeama de ciuperci. Se opreşte 1 ¼ pahar de zeamă, iar dacă nu ajunge se adaugă apă. Ciupercile strecurate, se pun într-o cratiţă, se toarnă zeama de ciuperci (măsurată), sarea, piperul şi orezul ales, spălat şi călit în 3 linguri de ulei. Se lasă să fiarbă la foc încet, acoperit cu un capac îmbrăcat într-un şervet curat înmuiat în apă şi stors. Când orezul este aproape fiert, se dă pilaful la cuptor, la foc mic, până când înfloreşte orezul.

F. DULCIURI

Chec cu morcov

1 ceaşcă morcov ras pe răzătoarea mare;
1 ceaşcă măr ras pe răzătoarea mare;
1 ceaşcă zahăr;
1 ceaşcă ulei;
½ ceaşcă stafide;
½ ceaşcă suc de portocale;
3 ceşti făină;
1 linguriţă bicarbonat;
1 linguriţă praf de copt;
1 linguriţă scorţişoară;
1/3 ceaşcă coniac;
1 linguriţă coajă de portocală rasă

Se bat zahărul cu uleiul şi se adaugă pe rând celelalte ingrediente. Praful de copt şi bicarbonatul se amestecă într-o ceaşcă cu făină, care se adaugă la sfârşit. Se pune compoziţia într-o tavă potrivită ca mărime, unsă cu ulei şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor la foc potrivit o oră. Se pudrează cu mult zahăr.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

GEORG FRIEDRICH HANDEL

Date personale
Georg Friedrich Händel

Nume la naștere	Georg Friedrich Händel
Născut	23 februarie/5 martie 1685^[1]^[2]^[3] Halle (Saale), Sfântul Imperiu Roman^[4]^[5]^[3]^[6]
Decedat	14 aprilie 1759 (74 de ani)^[7]^[2]^[8]^[9] Londra, Regatul Marii Britanii^[5]^[3]
Înmormântat	Catedrala Westminster^[10]
Părinți	Georg Händel[]^[10] Dorothea Händel[]^[11]
Religie	luteranism
Ocupație	compozitor muzician clavecinist[] organist[] violonist opera composer compozitor impresar[*]
Limbi vorbite	limba germană limba engleză^[12] limba italiană
Studii	Universitatea din Halle-Wittenberg
Gen muzical	Operă Oratoriu Concert imn[] muzică clasică coronation anthem[]
Instrument(e)	orgă clavecin oboi
Discografie
Înregistrări notabile	Messiah[] Water Music[] Music for the Royal Fireworks[] Giulio Cesare[] Alcina[] Serse[] Concerti grossi, Op. 6[*]
Semnătură

Prezență online
site web oficial pagină Facebook Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Georg Friedrich Händel (scris uneori și Haendel, iar în engl. George Frideric Handel, n. 23 februarie/5 martie 1685,^[1]^[2]^[3] Halle (Saale), Sfântul Imperiu Roman^[4]^[5]^[3]^[6] – d. 14 aprilie 1759,^[7]^[2]^[8]^[9] Londra, Regatul Marii Britanii^[5]^[3]) a fost un compozitor german. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia. Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.

VIAȚA ȘI OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Handel s-a născut la 23 februarie 1685 în orașul Halle (Germania), unde a luat și primele lecții de muzică de la Friedrich Wilhelm Zachow. La vârsta de 17 ani, în 1702, este deja organist în Halle, un an mai târziu este angajat ca violonist și "Maestro al Cembalo" în orchestra Operei din Hamburg condusă de Reinhard Keiser. Aici realizează în 1705 prima sa operă, "Almira" pe un libret de Feustking, cu care atrage atenția publicului. În primăvara anului 1707 pleacă în Italia și rămâne timp de doi ani în Florența și Roma, studiind cu compozitorii italieni Arcangelo Corelli, Alessandro și Domenico Scarlatti și cu Agostino Steffani. În Italia compune opere, oratorii și un mare număr de cantate religioase, însușindu-și stilul și mijloacele muzicii italiene . În 1709 are loc cu mult succes premiera operei sale "Agrippina" (pe un text de Vincenzo Grimani) la Veneția. Alternanța parodiei ironice cu stări de emoție profundă, trecerile de la comic la intrigi rafinate, oferite de libretul avut la dispoziție, sunt transpuse cu deosebită măiestrie în spiritul operei venețiene.

Stabilirea în Anglia[modificare | modificare sursă]

În primăvara anului 1710 Händel a revenit în Germania pentru a prelua postul de Kapellmeister la curtea prințului de Hanovra, dar deja către sfârșitul anului pleacă la Londra, unde obține succes cu opera feerică "Rinaldo" la Haymarket Theatre. Rămâne definitiv în Anglia în calitate de compozitor și muzician al curții regale. Din anul 1713 primește o pensie anuală din partea casei regale britanice, iar în 1727 Haendel devine cetățean britanic. Este propriul său impresar la concurență cu alți compozitori de operă din Anglia, ca Giovanni Bononcini și Nicola Porpora. Pe lângă activitatea sa operistică, compune sub patronajul ducelui de Chandos oratoriul "Esther" și unsprezece motete pentru soliști, cor și orchestră (1717-1720). În 1719 primește însărcinarea să pună bazele unui teatru de operă la Londra, "The Royal Academy of Music", pentru care compune nu mai puțin de 14 opere. Aici înregistrează și marile sale succese cu operele "Radamisto" (1720), "Giulio Cesare in Egitto" (1724), "Tamerlano" (1724) și "Rodelinda" (1725), care îl fac celebru în toată Europa.

Între timp, interesul publicului londonez pentru opera în stil italian începe să scadă, opera regală înregistrează pierderi financiare și este nevoită să-și închidă porțile. Haendel încearcă să-și reprezinte noile compoziții ("Ezio" - 1732, "Ariodante" - 1735 și "Alcina" - 1735) într-un teatru mai mic, dar se îmbolnăvește și proiectul eșuează.

Oratoriile și muzica instrumentală[modificare | modificare sursă]

Haendel se orientează spre compoziția de oratorii pe teme laice și spre muzica instrumentală, în tradiția muzicii engleze a lui Henry Purcell. Astfel dă la iveală oratoriile "Athalia" (1733) și "Saul" (1739) și compune concerte pentru orgă și orchestră (1736), precum și cele 12 Concerti grossi opus 6 (1739). În 1742 realizează celebrul oratoriu "Messiah", executat în premieră la Dublin, rămas exemplar în acest gen până astăzi (Halleluja din acest oratoriu este una din cele mai cunoscute și mai des executate bucăți muzicale). Alte oratorii din această perioadă sunt: "Israel în Egipt" (1739), "Samson" (1743), "Iuda Maccabeul" (1747) și "Solomon" (1749). Cu ocazia încheierii tratatului de pace din Aachen în 1748, Haendel compune bucata "Foc de artificii" care, împreună cu "Muzica apelor" compusă mai înainte (1717) cu ocazia urcării pe tron a regelui George I, a căpătat o mare popularitate. În timp ce lucra la compoziția oratoriului "Jephta" (1751), Haendel își pierde vederea. Moare la Londra pe 14 aprilie 1759, fiind înmormântat cu deosebite onoruri în "Colțul Poeților" din Westminster Abbey.

IMPORTANȚA MUZICII LUI HÄNDEL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera lui Georg Friedrich Haendel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartholdy.

Georg Friedrich HÄNDEL: Organ Concerto in G minor, HWV 291

GEORGE GRIGORIU

Date personale
George Grigoriu

Născut	8 aprilie 1927^[1] Brăila, România
Decedat	23 februarie 1999 (71 de ani)^[1] București, România
Copii	Patricia Grigoriu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor textier[] compozitor de coloană sonoră[]
Limbi vorbite	limba română
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

George Grigoriu (n. 8 aprilie 1927, Brăila - d. 23 februarie 1999, București)^[2] a fost un compozitor român.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

George Grigoriu și frații săi sunt originari din Brăila. George a luat în copilărie lecții de pian, vioară și chitară. A absolvit Conservatorul din București (numit pe atunci Regal) la secția canto.

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cu „Trio Grigoriu“[modificare | modificare sursă]

A activat alături de frații săi Cezar și Angel de la finele anilor cincizeci și până la jumătatea deceniului 1960 în formația Trio Grigoriu, oglindire a evoluției culturii românești între cele două decenii, de la proletcultism la o oarecare libertate (stilistica ultimelor înregistrări ale formației aduce mult cu muzica rock, o achiziție foarte nouă a muzicii românești la vremea respectivă).^[3]^{:p. 354}

Compozitor[modificare | modificare sursă]

În continuare, George Grigoriu s-a dedicat compoziției de muzică ușoară și muzicii de film (Dragoste la zero grade, Actorul și sălbaticii) și scenă (câteodată, în colaborare cu fratele său Cezar – Împușcături pe portativ, cu Margareta Pâslaru și Cornel Fugaru, este cea mai cunoscută colaborare a celor doi frați în postură de compozitor și regizor).

George Grigoriu a fost compozitorul care, în 1959, a creat prima piesă special pentru timbrul aparte al Margaretei Pâslaru - "Chemarea mării", cunoscută de public și ca "Și-n apa mării"; în 1960 Margareta Pâslaru înregistrează această melodie la Electrecord iar în 1961 bate toate recordurile de vânzări. Coloana sonoră a filmului Vacanță la mare a fost semnată tot de el. O operetă din palmaresul lui: "Se mărită fetele". Cristian Popescu a fost lansat tot de el cu "Ia te uită ce mai fete...". În anii 1960 s-au bucurat de un succes deosebit "Polca dragostei" și "Mandolina mea" cu Margareta Pâslaru, "Valea Prahovei" cu Ilinca Cerbacev, "De-ar fi să mă mai nasc o dată" cu Gică Petrescu, "Spre soare" cu Doina Badea (premiată la Mamaia) etc. De-a lungul anilor, George Grigoriu o alege pe Margareta Pâslaru să-i interpreteze 29 dintre compoziții. În afară de cele deja menționate, marea artistă a mai cântat: "Aici la mine acasă", "Bună dimineața soare", "Când s-a născut dragostea", "Ce poate fi pe lume mai frumos?", "Cea mai frumoasă toamnă", "Ce-ar face?", "Cine te-a adus în calea mea", "Din toată inima", "Două inimi cântau", "E nunta de aur", "Inima mea e a ta", "Orice zi e-o primăvară", "Ram, tam, pam, pam", "Serenada tinereții", "Soarele dragostei", "Stelele", "Tangoul de sâmbătă seara", "Te iubesc așa cum ești", "Tineri în țara tinereții", "Ziua dor și noaptea dor". Trei melodii au fost interpretate de Margareta Pâslaru în filmul Tunelul: "Și tu îmi placi","Marea mea iubire" și "Unde ești". Tot Margareta a interpretat "Rața", "Nu știu ce să fac" și "Nimeni nu e vinovat" în filmul Împușcături pe portativ.

George Grigoriu a compus marea majoritate a melodiilor pe textele a doi colaboratori: Angel Grigoriu și Romeo Iorgulescu.

Sprijin acordat vocilor tinere[modificare | modificare sursă]

George Grigoriu a compus pentru generația Margaretei Pâslaru (artista s-a bucurat de o atenție deosebită din partea sa iar peste ani marele compozitor scria "Margareta Pâslaru - un mit al muzicii ușoare românești") și a promovat voci valoroase de muzică ușoară sau alte genuri; totuși, a continuat să ajute artiștii tineri (Luminița Dobrescu, Angela Similea, Stela Enache, Mihaela Mihai, George Enache, Mihaela Runceanu, Marina Florea). Un „elev” mai recent al lui George Grigoriu a fost cântărețul de muzică pop Fuego.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ordinul Meritul Cultural, clasa a III, în 1967.
Cetățean de onoare al Brăilei, post-mortem, prin Hotărârea nr.303 din 30 septembrie 2005 a Consiliului Local Municipal^[4]

Melodii de George Grigoriu

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

Melodías de Saxofón Inmortales 🎷 Hermosas y agradables para escuchar a cualquier hora

POEZIE

Mihail Săulescu

Biografie

n. 23 febr. 1888, Bucuresti - m. 30(?) sept. 1916, pe front, in apropiere de Predeal.

Poet si dramaturg.

Al patrulea copil (dintr-un sir de 17, din care au ramas in viata 9) al capitanului Nicolae Saulescu ("pictor oficial al armatei") si al Ecaterinei (n. Gaist). Studii la Liceele "Sf. Sava" si "Matei Basarab" din Bucuresti (1898-1903), apoi la Conservatorul de Arta Dramatica din acelasi oras, unde renunta dupa primul an. Paraseste Bucurestiul, este instiftitor in Gorj (1907), invatator suplinitor la Posada (jud. Prahova, 1908), redactor la rev. Luceafarulde la Sibiu (1911) dupa care revine in capitala si lucreaza succesiv ca redactor la Rampa (1911-1912), bibliotecar la Biblioteca populara "Socec" (1912-1913), functionar la Ministerul Instructiunii Publice, impiegat la "Casa Scoalelor"(1913), redactor la Rampa noua ilustrata (1914), Membru fondator al SSR (1908). Debuteaza cu versuri in rev. Samanatorul (1906), fara ca aceasta sa insemne si apartenenta la grupare, in acelasi an, publica la Bucuresti voi. Versuri, de care ulterior se dezice, ordonand distrugerea intregului tiraj. Pana acum nu s-a putut face dovada existentei nici unui exemplar. Unele dintre poeziile din acest volum vor fi incluse in cele doua volume care vor urma: Departe (1914) si Viata (1916). Colaboreaza la Samanatorul, Convorbiri critice (al carei cenaclu, condus de M. Dragomirescu il si frecventeaza), Seara, Universul literar, Noua revista romana. Rampa, Rampa noua ilustrata. Interventionist aprins, insista, la intrarea Romaniei in razboi, sa fie primit voluntar, fiind integrat unei "divizii mobile" destinate interventiilor rapide. Moare pe frontul de la Predeal, lasand in ms voi. de versuri Cultul mortilor (ce urma sa apara in toamna lui 1916), un poem de mari dimensiuni intitulat Calatorii (avand ca modelMemento mori al lui Eminescu) si doua piese de teatru. Postum, in stagiunea 1921-1922, Victor Eftimiu ii monteaza pe scena Teatrului National din Bucuresti piesa intr-un act Saptamana luminata (scrisa in 1913, "intr-o singura noapte", publicata in 1922), care obtine un deosebit succes, unii critici nepregetand s-o situeze ca valoare deasupra Napastei lui I. L. Caragiale. O piesa de sorginte ibseniana. In fata marii (scrisa, dupa toate aparentele, in perioada 1911-1912), va fi publicata abia in 1973.

Doua tendinte principale de interpretare se pot desprinde din lectura exegezei critice a operei lui SAULESCU Prima dintre ele acrediteaza ideea poeziei cunoasterii, a cautarii absolutului si a nelinistii metafizice. Acestei tendinte i se integreaza trei dintre exegetii sai cei mai autorizati: Mihail Sorbul (fidel prieten si admirator, statornic recenzent al lucrarilor antume), Mihail Dragomirescu, care-1 include pe poet in categoria celor "mistici si profunzi" si E. Lovi-nescu, care in Istoria sa il trateaza in capitolul dedicat "poeziei de nelinisti metafizice sau religioase". Inaugurata de catre O. Densusianu, cea de-a doua tendinta este mult mai "tehnica" si, fiind adoptata de marea majoritate a criticilor din zilele noastre, ea exprima, in ultima instanta, imaginea sub care SAULESCU este cunoscut si receptat astazi. In esenta, noua perspectiva de interpretare insista asupra integrarii operei sale in universul de valori al simbolismului romanesc. Asa procedeaza, continuandu-1 pe O. Densusianu, G. Calinescu, D. Micu, C. Ciopraga sau Lidia Bote. Departe de a se exclude, in realitate aceste doua tendinte (sintetizand doua moduri fundamentale de a concepe lectura poeziei) nu fac decat sa se completeze reciproc: "Punctul fundamental al simbolismului (inteles bine doar de Gide) - nota G. Calinescu in 1941 - era inlaturarea tabloului, a picturalului, adica a universului obiectiv si deci relativ ce alcatuia materia obisnuita a parnasianismului. Urmarind muzicalul, simbolismul tindea, pe urmele lui Baudelaire, sa intre in metafizic, in structura oculta a inefabilului, adica sa faca poezie de cunoastere". Apartenenta poetului la universul specific al poeziei simboliste este un fapt incontestabil. Spirit cu adevarat citadin, el impartaseste nevrozele unor St. Petica,I. Minulescu sau D. Iacobescu ("e-o tristete adanca ce creste din pamant", scrie SAULESCU undeva), cultivand cu fervoare misterul abstract, elanurile spre un "Excelsior" de nimeni cunoscut, nuantele savante ale nelinistii sau tristetea fara o cauza anume, aceasta din urma fiind resimtita, ca la Bacovia, drept un remediu ontologic al fiintei. Tulburatoare este insa experienta umana care se ascunde in spatele acestei recuzite conventionale, si anume zbuciumul sufletesc al unui nelinistit, silit sa descopere, cu mult timp inaintea lui Arghezi, tragica absenta a divinitatii. Transcrisa in Departe, deceptia atinge granitele sublimului: "Te-am cautat in templu, si gol era in el/Iar pasii mei pe piatra atat de trist sunau/Si-am vrut s-aprind iar focul si n-am putut defel/Caci unt-delemne sfinte din amfore lipseau/Si am iesit din templul uitat, ursit sa piara/Si tot gandind la tine, ma coboram pe scara;/Dar jos priveam cum marea in valuri se framan-ta/Si-acelasi cant de veacuri neadormita canta". Nu a disparut doar un simplu zeu, ci ratiunea insasi a firii sau, ca sa pastram terminologia preferata a poetului, Gandirea (imaginatia demiurgica) din care se va naste apoi Cuvantul care va crea lumea. Drama escatologica este, ca si la Holderlin sau Eminescu, o apocalipsa a Gandirii. Poezia, ea insasi nu mai este receptata de catre SAULESCU ca un simplu instrument al sensibilitatii (ca in romantismul minor) ci ca un mod, unicul de altfel, al manifestarii de sine a Gandirii. Drumul de la Eminescu la IonBarbu" class="navg">Ion Barbu trece pe aici. Volumul Departe mai este important si pentru ca dezvaluie un alt element definitoriu al liricii lui S.: acela de a fi o autentica poezie a tacerii. Cel de al doilea volum, Viata, debuteaza intr-o tonalitate inedita. Imperativele vremii patrund pfm "storurile de matasa ale ferestrelor", si ele sunt departe de a-1 gasi nepregatit pe poet: "Sa coboram, in strada!/Si sufletele noastre sa le lasam sa vada!" Experienta de acum apartine unui extrovertit, fascinat de iminenta Actiunii, inteleasa ca "forma stihiala a vointei". Din curgerea tumultuoasa a evenimentelor, poetul desprinde, exaltat, arhetipurile culturale ale revoltei; pe Prometeu, titanul care a nesocotit interdictia impusa de zei, si, intr-un alt spatiu cultural, pe constructorii turnului Babei, "intaii visatori" (de remarcat engra-ma visului, care reprezinta o forma stihiala a Gandirii), plecati in cele patru zari pentru a propovadui profana credinta a razvratirii si a "sperantei". Admirabil realizata din punct de vedere artistic, piesa intr-un act Saptamana luminata este drama unei viziuni populare arhaice. Ranit de moarte, Constantin, om cu multe si grele pacate (omucidere, pruncucidere, furt etc.) este vegheat de catre doua femei. Totul se petrece in ultimele ore ale "saptamanii luminate", cand "vamile vazduhului sunt inchise, si nu mai e judecata[] inchise sunt si portile iadului, de nu mai intra nimeni in iad in saptamana luminata[] Numai raiul e deschis tuturora". Femeile au nervii incordati la maximum, urmaresc hipnotizate fiecare gest al muribundului, cautand semnele mortii care intarzie sa vina. Teama se prelungeste in viziuni halucinante si, cu ultimele ei puteri, Femeia il sugruma in cele din urma pe muribund pentru a-i netezi in acest fel accesul spre "imparatia de lumina a raiului". De o extraordinara concentrare tensionala, drama cuprinde si anumite vagi elemente expresioniste.

OPERA

Viersuri, cu o coperta de pictorul Eduard Saulescu, fratele poetului. Bucuresti, 1906 (tiraj distrus in intregime); Departe, poezii. Bucuresti, 1914; Viata, poeme, Bucuresti, 1916; Saptamana luminata, drama intr-un act, Bucuresti, 1922; Opere, ed. ingrijita de E. Jebeleanu, cu o pref., o prezentare a vietii si operei poetului si 8 planse afara de text, Bucuresti, 1947; in fata marii, drama, in Manuscriptum, nr. 1, 1973; Versuri. Teatru. Articole, ed. ingrijita, tabel cronologic, note si bibliografie de Elena Gronov-Marinescu, pref. de C. Ciopraga, Bucuresti, 1974; Pagini alese, pref. de C. Ciopraga, Bucuresti, 1988.

REFERINTE CRITICECamil Petrescu, in Flacara, nr. 3, 1921; N. Davidescu, Aspecte II, G. Calinescu, Istoria,Perpessicius, Opere, II, 1967; C. Ciopraga, Literatura; Elena Gronov, Mihail Saulescu, 1970; M. N. Rusu, in Romania literara, nr. 39, 1972; E. Lovinescu, Scrieri, IV, 1973; M. N. Rusu, in Manuscriptum, nr. 1, 1973; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; R. Diaconescu, in Ramuri, nr. 7, 1980.

Celei aşteptate

Tu ce ma faci sa cânt si sa visez acuma,
Eu vad ca esti departe, si poate n'ai sa vii...
Si cine esti, eu nu stiu, cum cine sunt, nu stii;
Dar simt ca esti frumoasa, ca ochi albastri ai,
Ca porti ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care esti departe — si poate n'ai sa vii...

... Si cine stie? Poate e visul meu de vina,
Caci el îti dete viata, si doar în el traesti,
Tu, care azi nu esti —
Si poate nici odata aevea n'ai sa fii...

Dar eu visez — si visul aripile-si întinde,
Dar eu visez — si visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar daca vei ramâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu esti astazi, si poate n'ai sa fii
Ori esti, — dar prea departe, si pururi n'ai sa vii.

Fără nume

Mi-e dor de-o strada linistita,
In care lumea-ntreaga tace-
Sa-mi lase mintea obosita
Si toate gandurile-n pace...

Mi-e dor de-o noapte nesfarsita,
O noapte trista si adanca-
In strada asta linistita;
S-o faca mai tacuta inca...

Mi-e dor mereu de-un lucru mare
Sa nici nu-ncapa intr-un vis...
Mi-e dor de lucrurile care
Sa nu le intalnesc e scris!...

Unei trecătoare

Nu te-apropia, ramai mereu departe,
Dar zambetul acesta sa-l pastrezi;
Vrei sa cladim cu visele desarte
O lume-n care maine n-ai sa crezi?...

Ramai, ramai asa cum esti acuma,
Fii o parere-a sufletului meu;
Mai bine e sa nu se para numa,
Decat sa ne incredintam mereu.

Doar sa visam c-am fi putut odata,
Sa mergem poate pe acelasi drum,
Eu visator, tu blanda si curata,
Asa cum esti, asa cum pari acum.

De ce te-ai opri si mi-ai intinde-o mana,
Cand visul meu e-n stralucirea ta
Din tot ce-i azi, nimic n-o sa ramana.
Si maine, din nou, nu te-as mai cauta.

Ioan S. Neniţescu

Biografie

Poet clasic, membru corespondent al Academiei Romane, unul dintre cei mai mari patrioti ai tarii.

1854 — La 11 aprilie se naste la Galati Ioan S. Vasiliu.
Tatal sau este Stefan Vasiliu, negustor, mama sa este Elisabeta, fiica lui Zaharia Rachieriu.

La sugestia invatatorului sau isi ia numele de Nenitescu de la unchiul sau, Ilarion Nenita, monah. Toata familia l-a urmat in aceasta decizie.
Urmeaza Scoala Comerciala din Galati.
Urmeaza liceul la Iasi.

1874 — In august debuteaza cu articole in "Gardistul civic" din Galati.

1875 — La 16 octombrie se inscrie audient la Facultatea de Litere din Iasi.
In aceasta perioada frecventeaza "Junimea".

1877 — Se inscrie voluntar in Razboiul de Independenta pe 18 august.
Este sublocotenent in Regimentul 13 Dorobanti. Este ranit in asediul redutelor Grivita. Este adus in tara si internat la un spital din Slatina. Este decorat cu Steaua Romaniei si Virtutea Militara.

1878 — Studiaza la Berlin, la Facultatea de Filosofie si Arte.
Colaboreaza la "Convorbiri literare" cu poezii erotice si pasteluri. Acesta este debutul sau literar, cu poeziile Sfarsitul toamnei, Cand ceata, Viorica.

1880 — Scoate la Berlin volumul de debut Flori de primavara. Editia a doua o va scoate la Bucuresti in 1889.

1882 — Scrie poemul Soimii de la Razboieni.
Citeste la "Junimea" piesa istorica Vlad Tepes, dar care nu a fost bine primita.

1884-1888 — La 1 februarie editeaza la Bucuresti revista "Tara noua", publicatie literara, politica, stiintifica si economica. Publica aici poezii, articole de sociologie si pedagogie.

1886 — Isi da doctoratul la Leipzig cu o teza despre Spinoza, Die Affectenlehre Spinoza’s.

Colaboreaza la "Albina" si face parte din comitetul de conducere.
Colaboreaza la "Revista noua" cu poeme de inspiratie istorica, la "Romanul literar".

1887 — Este profesor de filosofie si pedagogie la Scoala Normala de Institutori din Bucuresti.

1888 — Este deputat de Covurlui din aprtea Partidului Liberal.
La 28 februarie este ales secretar al Camerei legiuitoare.
Este prefect de Constanta.

1889 — Se casatoreste cu Elena Vasile Stefan din Brasov. Vor avea trei copii, Mircea, Stefan si Irina.

1891 — Apare volumul de poezii patriotice Pui de lei.

1892 — Face o calatorie in Peninsula Balcanica pentru a studia viata si obiceiurile romanilor de acolo.
Este inspector scolar la Bucuresti.

1894 — Scoate volumul Tatal nostru in cateva istorioare pe intelesul tuturor.

1895 — Publica De la romanii din Turcia Europeana, un studiu etnografic despre aromani. Pentru acest studiu primeste Premiul "Nasturel Herescu" dat de Academia Romana.

1896 — La 18 martie este ales membru corespondent al Academiei Romane.

1897 — Apare la Bucuresti drama istorica Radu de la Afumati, care se joaca la Teatrul National din Bucuresti la 30 martie.
Tot acuma i se joaca la Teatrul National din Bucuresti comedia O singura iubire.
Se naste fiul sau Stefan I. Nenitescu, la 8 octombrie, in Bucuresti. Acesta va fi la randul sau poet si traducator.
Este numit prefect de Tulcea.

1901 — La 23 februarie moare la Buzau Ioan S. Nenitescu.

Țara mea

Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii, nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Acolo unde-i cer senin
Şi ca seninul cer zâmbesc
Femei, ce poartă l-al lor sân
Copii ce pentru lupte cresc,

Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane,
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat,
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat,

Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Pui de lei

Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii ori şi unde cresc.

E viaţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.

Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.

Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici următori.

Au fost eroi şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coapsa Daciei şi-a Romei.
În veci s-or naşte pui de lei!

Voința neamului

În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim.

Şi nu vrem, noi românii, fruntea-n veci la nimeni s-o plecăm
Şi din moşie nici o palmă, o unghie n-o să lăsăm.

Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc,
Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.

Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai acelui ce-a-ndrăzni
Ştirbiri moşiei a ne face, el cu viaţa va plăti!

Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim!

SFATURI UTILE

SFATURI UTILE 23 Februarie

NU FACE ACESTE COMBINAȚII

Și eu făceam asta până acum, puneam în salată tot felul de ingrediente pentru a fi cât mai gustoasă. Ei bine, de curând am aflat că o salată nu se prepară chiar așa, deoarece anumite alimente nu trebuie consumate împreună cu altele.

Cele mai des folosite legume, de exemplu, sunt roșiile și castraveții, însă acestea două, nu prea sunt recomandate spre a fi consumate în același timp, deoarece au durate de digerare diferite.

Asocierea alimentelor care au durate diferite de digestie duce la apariția fermentării, făcând digestia să fie îngreunată. Fermentarea duce la apariția simptomelor precum balonare sau flatulență.

Un alt aspect demn de luat în seamă este că roșiile sunt alimente acidifiante în timp ce castraveții sunt alimente alcaline (recomandate pentru tratamentul aciditatii din stomac). Dacă sunt combinate, corpul tău se va umple de săruri, pentru că împreună formează o serie de săruri minerale ce îngreunează digestia si cer multe lichide, uneori păcălind creierul și solicitându-i băuturi în exces.

Așadar, castravetele și roșia nu sunt compatibile, de aceea nu ar trebui să fie consumate împreună. După ce au fost ingerate și au ajuns în stomac, începe să apară fermentația.

Iată și alte alimente ce nu trebuie consumate împreună:

1. Fructele nu se consumă imediat după masă, deoarece acestea necesită mai mult timp pentru a fi digerate. Consumându-le imediat după ce ai ingerat alte alimente, vei provoca o reacție asemănătoare fermentării vinului.

2. Pește și brânză

Deși este destul de consumată această asociere de alimente, nu este deloc una sănătoasă. Aceste două proteine prezintă durate de digerare diferite, ducând și la apariția fermentării.

3. Omletă cu carne

Deși sună destul de gustos, nu prea este sănătos! Alege doar un tip de proteină!

4. Pâine sau paste cu suc de fructe

Asociindu-le vei distruge enzimele răspunzătoare cu producerea digestiei.

5. Nu asocia legumele cu brânză!

6. Nu asocia pepenele roșu cu cel galben!

7. Nu consuma banană cu lapte!

8. Nu consuma fructe cu iaurt, vei duce la îngreunarea digestiei și la distrugerea florei intestinale!

GÂNDURI PESTE TIMP

Câteva citate din diverși autori:

TUDOR MĂINESCU

Tudor Măinescu a fost un poet, prozator și traducător român. Wikipedia

Născut: 23 februarie 1892

Data morții: 15 martie 1977

MARIN SORESCU

Marin Sorescu a fost un scriitor român, membru titular al Academiei Române. În cariera politică, a ocupat funcția de ministru al Culturii între anii 1993 și 1995, fără afiliere politică. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Wikipedia

Născut: 29 februarie 1936, Bulzeşti

Data morții: 8 decembrie 1996, București

Piese: Iona

Soție: Virginia Seitan (căs. 1961–1996)

Premii: Premiul Herder

Mandat anterior: Ministru al Culturii din România (1993–1995)

MIHAIL MATARINGA

VALERIU BUTULESCU

Valeriu Butulescu este un poet, prozator, traducător și autor de aforisme. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Wikipedia

Născut: 9 februarie 1953 (vârsta 71 de ani), Preajba Mare

Cărți: Aforismi, Aforismos, Piaskowe oazy

DOREL SCHOR

Dorel Schor a fost un scriitor umorist, gazetar și cronicar plastic israelian de limbă română. A fost absolvent al Institutului de Medicină și Farmacie din Iași din 1962. A fost medic specialist dermato-venerolog și sexolog. Wikipedia

Născut: 30 iulie 1939

Data morții: 8 iulie 2023

Cărți: Să fim serioşi! umor cumsecade, evreiesc, Toate spectacolele sunt unice: miniaturi umoristice, Cine Suna la Usa

Educație: U.M.F. Grigore T. Popa Iași

NICHITA STĂNESCU

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Wikipedia

Născut: 31 martie 1933, Ploiești

Data morții: 13 decembrie 1983, București

Soție: Todorița Tărâță (căs. 1982–1983), Doina Ciurea (căs. 1962–1972), Magdalena Petrescu (căs. 1952–1953)

Premii: Premiul Herder

Părinți: Tatiana Cereaciuchin, Nicolae Hristea Stănescu

Locul înhumării: Cimitirul Bellu, București

CONSTANTIN ARDELEANU

CONSTANTIN ARDELEANU (n. 1976) este profesor de istorie modernă la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați și long-term fellow la New Europe College, București. Temele sale de cercetare privesc istoria socioeconomică a sud-estului Europei, cu interes special pentru regiunea Dunării și a Mării Negre.

Constantin Ardeleanu - Humanitas

Grupul Humanitas

https://humanitas.ro › autori › constantin-ardeleanu

Născut: 1976

LA FONTAINE

Jean de La Fontaine a fost un poet, dramaturg și prozator francez. A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale. Jean de La Fontaine a fost membru al Academiei Franceze. Wikipedia

Născut: 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franța

Data morții: 13 aprilie 1695, Paris, Franța

Copii: Charles de La Fontaine

Filme: The Tortoise and the Hare, Báječná show, MAI MULT

Părinți: Charles de La Fontaine, Françoise Pidoux

ȘTEFAN RADU MUȘAT

Ştefan Radu Muşat

tsenrpoSdotia1012umcua34rb228am0f9c5 0g 02r2ft2f2f71hem1e716

Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...

Era un drum care urca în cer de pe câmpia coaptă,

Umblat de-o fată c-un paner și-avea ulcior cu apă.

N-a mai rămas nimic din toate ce-am avut;

De-aseară stau pe câmp sub un stejar mărunt.

Ne-am născut să stăm pe aur, dar rămânem tot săraci

Și pământul sângerează, e spinos și plin de maci.

El a fost pământ rotund și era ocean de grâne,

Iar în coarnele de brazi atârnau colaci și pâine.

Ce fântâni erau pe câmp!... Stelele cădeau în ape

Și văpaia se-nchina spicelor de grâne coapte.

De aramă era câmpul, grânele urcau în cer...

E târziu și-i lună plină - o fată vine c-un paner.

Vino cu mine să vezi unde este pâinea – îmi zice -

E între ape; aici e gras pământul. Și dă să se ridice.

Sunt rănită... Ți-aduci aminte grâul cum urca în cer?

Își șterse ochii, dar altele curgeau șiroaie din paner.

Grâul nou urca în cer ca să-l vadă soarele.

Brazii, cerbii, munții falnici îngânau izvoarele...

Pe pământuri darnice crește pâinea din țărână:

Doar în ochii morților, eu sunt Patria Română?!

Ce lumini neodihnite ale morților slăvesc

Pământul din care ești universul românesc?

Ce gând sumbru-mi osândește vechiul meu hotar neșters,

Și ce p a t r i e există fără niciun univers?...

Când în râuri curgea aur, au venit flămânzii lumii

Să-nrobească dar pământul, dumnezeul și străbunii.

Glasul meu – izvor de munte – mi l-au auzit eroii:

N-au răbdat să mă-ngenunche nici străinii nici ciocoii!

Îmi știi zestrea mult râvnită: păduri dese, mări de grâne...

Dacii mei – stejari de piatră – erau c i n e v a în lume.

Azi, în vatră-mi bate vântul, satul este colb și fum:

În troiță – mărăcinii; sfinții... doborâți în drum!

De peste tot sunt numai lacrimi de toate câte sunt;

Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...

Sunt o patrie săracă, plânsul meu în clopot bate:

Chem în vatra milenară fiii mei plecați departe!

Și blestem să cadă-n neguri fără liniște străinul,

Și să-l ardă-n focuri grele calicia și veninul!

Grânele să urce iară cu arama lor în cer,

Eu să umblu cu ulciorul și cu pâinea în paner.

ștefan radu mușat

EXERCIȚIU DE PATRIOTISM

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 23 februarie 2024

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei