MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 24 FEBRUARIE 2024: COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC, TRADIȚII ȘI MODERNISM, ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, POEZIE, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, TEATRU/FILM, 

Bună dimineața de Dragobete, sărbătoarea populară a dragostei la români!

DRAGOBETE – ziua îndrăgostiților la români

Fiul Babei Dochia, Dragobetele este echivalentul Sfântului Valentin şi simbolizează sărbătoarea dragostei în tradiţiile româneşti. Sărbătorit pe 24 februarie sau 1 martie, Dragobetele este un obicei românesc care marchează începutul primăverii.

În mediul rural, Dragobetele se sărbătorea prin logodne simbolice şi prin jocuri de iubire. În mediul urban aceste tradiţii sunt inexistente, Dragobetele fiind umbrit de Valentine’s Day, o sărbătoare de împrumut occidental.
Dragobete, sărbătoarea bunei dispozitii şi a iubirii în grai românesc!

Puţini sunt cei care cunosc cu adevărat tradiţiile româneşti sau obiceiurile româneşti păstrate din generaţie în generaţie pentru sărbătoarea de Dragobete. Puţini sunt şi cei care mai sunt interesaţi de ritualurile acestei sărbători de când sărbătoarea occidentală de acceaşi natură, Sfântul Valentin a dobândit statut mioritic.

Există, însă, anumite zone rurale care cred în obiceiurile româneşti şi în simbolul sărbătorii de Dragobete.
Astfel, sărbătoarea dragostei sau ziua îndrăgostiţilor la români era văzută ca fiind una de bun augur, deoarece se credea că aduce gospodarilor un an mai îmbelşugat, linişte, noroc în dragoste şi prosperitate. 
Modul de a sărbători Dragobetele este diferit de la o regiune a ţării la alta: petreceri în aer liber, dansuri, jocuri, discuţii în jurul focului, săruturi, logodne simbolice etc.

Există şi obiceiul ca fetele mari să strângă şi să pastreze cu grijă apa cu proprietăţi magice din zăpada netopită sau de pe florile de fragi. Un alt obicei este zburătoritul când fetele tinere coborau în fuga spre sat, fiind urmărite de flacăii îndrăgostiţi. Despre toţi cei care nu doreau să sărbătorească de Dragobete, se spunea ca vor rămâne singuri tot restul anului.

Cadouri simbolice, flori, mesaje de iubire

Dacă va număraţi printre cei care păstrează tradiţiile româneşti referitoare la sărbătoarea de Dragobete sau dacă doriţi să oferiţi un cadou persoanei iubite, piaţa românească şi site-urile online vă pun la dispoziţi o gamă amplă de felicitări de dragoste oricare ar fi preferinţele dumneavoastră.

Fie ca doriţi să adresaţi celui drag un mesaj haios de iubire, fie ca sunteţi în căutarea unor mijloace de inspiraţie pentru o declaraţie de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, felicitările de dragoste româneşti vă ajută să vă surprindeţi în mod plăcut partenerii de viaţă.

Există, de asemenea, felicitari de dragoste de Dragobete ce pot fi personalizate sau animate, oferindu-vă astfel şansa de a oferi partenerului său partenerei un cadou unic.
Dragobetele este sărbatoarea dragostei, ziua românească a îndrăgostiţilor. Profitaţi din plin de sărbătoarea bunei dispoziţii şi de aceasta tradiţie românească ce trebuie respectată.

Conform vechii zicale, „Azi e Dragobetele, se saruta fetele”. In fiecare an pe 24 februarie romanii de pretutindeni sarbatoresc Dragobetele.

In mitologia romaneasca, Dragobete era zeul tineretii, al veseliei dar si al iubirii. Ziua in care romanii sarbatoresc Dragobetele coincide cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

Totusi, aceasta sarbatoare este puternic inradacinata in cultura romana. Dragobetele este un personaj transmis din generatie in generatie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii.

Conform unor legende populare, Dragobetele este chiar fiul babei Dochia, un tanar chipes si iubaret care obisnuia sa seduca toate femeile care ii ieseau in cale. Totusi, in zilele noastre, Dragobetele reprezinta pentru romani simbolul suprem al dragostei autohtone.

Celebrarea Dragobetelui se bucura de o simbolistica aparte, extrem de bogata si interesanta. Acesta reprezinta atat inceputul, cat si sfarsitul, inceperea unui nou anotimp, moment in care natura incepe sa prinda viata, dar si sfarsitul desfraurilor lumesti deoarece incepe Postul Sfant al Pastelui.

In vremurile de demult si in unele zone chiar si in prezent, de Dragobete tinerii imbracati in faine frumoae obisnuiau sa se adune in paduri si sa culeaga buchete cu primele flori ale primaverii. Culesul floilor se facea cu voie buna dar si cu cantece si un fel de joc numit zburatorit.

La ora pranzului fetele obisnuiau sa fuga catre sat in timp ce baietii le fugareau in incercarea lor de a le prinde si de a le saruta. Daca baiatul era drag fetei, aceasta se lasa prinsa si sarutata. Semnificatia sarutului in acest caz era un echivalent al logodnei si al infiriparii iubirii dintre cei doi. Seara logodna se anunta in cadrul comunitatii satului si a membrilor celor doua familii. Participantii la sarbatoare, in concordanta cu traditia erau considerati binecuvantati in acel an, bucurandu-se de toate din belsug, fiind feriti de boli. O superstitie din popor spune ca persoanele care nu sarbatoreau aceasta zi erau pedepsiti sa nu poata iubi in acel an.

Daca de Dragobete vremea se prezenta mohorata, iar ziua era friguroasa, ploioasa sau ningea, tinerii se adunau intr-o casa unde sa petreaca, sa lege prietenii sau sa se tina de jocuri.

In unele zone ale tarii tinerele aruncau unele acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire. Tinerii baieti obisnuiau sa isi cresteze putin bratul in forma unei cruci, atingandu-si taieturile si rostind juramantul de a ramane toata viata frati de sange.

Tot in aceasta zi batranii din sat se preocupau mai mult decat de obicei de animalele din ograda. Cei in varsta credeau ca in ziua de Dragobete pasarile isi aleg perechea pe viata. Tot in aceasta zi sacrificarea animalelor este interzisa.

Acum mult timp, exista obiceiul conform caruia tinerele necasatorite sa stranga zapada putina care se mai gasea, numita si „zapada zanelor”. Apa aparuta in urma topirii acestei zapezi ar fi avut proprietati magice cand venea vorba de iubire, de descantece de iubire, dar si de ritualurile de infrumusetare. Mai mult, conform datinilor stravechi, aceasta zapada a aparut un urma surasului zanelor. Tocmai de aceea fetele obisnuiau sa isi clateasca chipul cu aceasta apa, pentru a deveni la fel de frumoase precum zanele.

O superstitie spunea ca fetele care nu se intalneau in aceasta zi cu o persoana de sex masculin nu aveau parte intreg anul de iubire. Mai mult, in unele sate se credea ca toate fetele care ajung sa atinga un barbat dintr-un sat invecinat vor fi indragostite tot timpul anului.

In unele regiuni din tara se obisnuia ca in aceasta zi sa se scoata din pamant radacini de spanz pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli.

De asemenea, conform traditiei, in aceasta zi barbatii trebuie sa fie in relatii cordiale cu toate femeile. In aceasta zi barbatilor nu le era permis sa necajeasca femeile sau sa se certe cu ele. In caz contrar acestia ar fi avut parte de o primavara plina de ghinion si un an greu. Pentru ca iubirea dintr-un cuplu sa ramana vie de-a lungul anului, tinerii trebuie neaparat sa se sarute in ziua de Dragobete.

Tot in aceasta zi, lucrul capului, tesutul, cusutul si toate treburile grele de pe langa gospodarie nu sunt permise. Totusi, in aceasta zi este permisa curatienia deoarece se considera ca aceasta este aducatoare de prospetime si de spor.

In ziua de Dragobete atat flacaii, cat si tinerele nu au voie sa planga. Conform traditiei, persoanele care plang in aceasta zi vor avea parte de necazuri si suparari in lunile care vor urma.

In unele regiuni din tara, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca si noaptea de Boboteaza. Tinerele care doresc sa isi afle ursitul isi pun sub perna busuioc sfintit, sperand ca Dragobetele le va ajuta sa-si gaseasca ursitul.

Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală „Dragobetele sărută fetele!”

Flăcăii, strânși în cete și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete.

Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii.

Cu ocazia zilei de Dragobete, batrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările iși aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârșit de iarnă și început de primavară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor in cer. Sacrificarea animalelor este interzisa in aceasta zi, după cum informează Historia.ro.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necasatorite sa stranga, de Dragobete, zapada ramasa pe alocuri, zapada cunoscuta drept “zapada zanelor”. Apa rezultata prin topire era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in ritualurile de infrumusetare. Se credea ca aceasta zapada s-a nascut din surasul zanelor. Fetele isi clateau chipul cu aceasta apa pentru a deveni la fel de frumoase si atragatoare ca si zanele.

De Dragobete, fetele trebuie sa se intalneasca cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul intregului an. Totodata, in sate se credea ca fetele care ating un barbat dintr-un sat invecinat vor fi dragastoase tot timpul anului.

In anumite sate ale Romaniei, din pamant se scot, de Dragobete, radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este, de asemenea, obligatoriu ca de Dragobete barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin.

Barbatii nu au voie sa necajeasca femeile si nici sa se angajeze in galcevi caci astfel ii astepta o primavara cu ghinion si un an deloc prielnic. Atat baietii, cat si fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire intreg anul.

Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute de Dragobete.

Lucrarile campului, tesutul, cusutul, treburile grele ale gospodariei nu sunt permise de Dragobete. In schimb, curatenia este permisa, fiind considerata aducatoare de spor si prospetime.

Nu ai voie nici sa plangi in ziua de Dragobete. Se spune ca lacrimile care curg in aceasta zi sunt aducatoare de necazuri si suparari in lunile care vor urma.

In unele zone ale tarii, ajunul zile de Dragobete este asemanator ca simbolistica noptii de Boboteaza. Fetele tinere, curioase sa isi afle ursitul, isi pun busuioc sfintit sub perna, avand credinta ca Dragobete le va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata. 

ISTORIE PE ZILE

EVENIMENTE

1814: Vulcanul Mayon, situat în Filipine, a erupt, provocând moartea a aproximativ 1.200 de persoane.

1908: Regicidul de la Lisabona; regele Carlos I al Portugaliei și moștenitorul său, Dom Luís Filipe (Duce de Braganza), sunt asasinați de membri ai societății revoluționare "Carbonária"

2003: Naveta spațială Columbia s-a dezintegrat deasupra Texasului în timpul reintrării în atmosfera Pământului

• 484 - Regele vandalilor, Huneric (477 – 484), a organizat o întâlnire a episcopilor catolici cu episcopii arieni, iar pe 24 februarie 484, i-a scos cu forța pe episcopii catolici din locuințele lor și i-a exilat pe insula Corsica. Câțiva au fost martirizați, inclusiv fostul proconsul, împreună cu Frumentie și unii comercianți bogați, care au fost uciși , după ce au refuzat să devină ariani. Huneric sau Honeric (d. 23 decembrie 484), a fost rege al vandalilor (477-484) și fiul cel mai mare al lui Genseric. A renunțat la politica imperială a tatălui său și s-a concentrat în principal asupra afacerilor interne ale tarii sale.

• 1327 - Regele Edward al III-lea (n.13 noiembrie 1312 – d.21 iunie 1377) a fost incoronat la varsta de 14 ani rege al Angliei, insa tara a fost condusă de mama sa, regina Isabella si iubitul acesteia Roger Mortimer.

  

  Eduard al III-lea - foto: ro.wikipedia.org

  Edward a fost încoronat după ce tatăl său Edwaed al II-lea a fost detronat de către mama sa și amantul acesteia, lordul Roger Mortimer. La vârsta de șaptesprezece ani a condus cu succes o lovitura de stat împotriva Mortimer, conducătorul de facto al țării, și-a început domnia sa personală.

  După o campanie de succes în Scotia, s-a declarat moștenitorul de drept al tronului francez în 1337, începând ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de razboiul de 100 de ani. Războiul a mers bine pentru Anglia, care a obtinut victorii la Crecy si Poittiers si a incheiat cu Franta in conditii favorabile, Tratatul de la Bretigny. Este unul din cei șase monarhi britanici care au condus Anglia mai mult de cincizeci de ani.

• 1600: Mihai Viteazul semnează "Tratatul de închinare și credință" față de Rudolf al II-lea, împarat al Germaniei și rege al Poloniei și Ungariei. În schimbul recunoașterii suveranității sale, Rudolf al II-lea a făgăduit lui Mihai Viteazul ajutor și a garantat domnia ereditară în linie bărbătească

•  1789 - George Washington a fost ales primul preşedinte al SUA.

  

  George Washington by Gilbert Stuart, 1797 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland⁠(d), Virginia Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon⁠, Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

  (…) Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte.

  George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 aprilie 1789 la Federal Hall⁠ în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat.

  La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene.

  Până la sfârșit a preferat apelativul de ,,Domnule Președinte” altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie.

  În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

• 1814: Lordul Byron a publicat "Corsarul"

• 1814 - Vulcanul Mayon, situat în Filipine, a erupt, provocând moartea a aproximativ 1.200 de persoane.

  

  Vulcanul Mayon – foto: ro.wikipedia.org

• 1823 - Într-un memoriu, vornicul Mihail Sturdza folosește, pentru prima dată în viața politică a Țărilor Române, noțiunea de “conservator”, pentru a desemna tendințele marii boierimi de a păstra vechile stări de lucruri.

  

  Mihail Sturdza (n. 24 aprilie 1794, Iași – d. 8 mai 1884, Paris) a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 și iunie 1849 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Conservatorismul este o filozofie politică și socială ce promovează instituțiile sociale în contextul culturii și civilizației. Printre principalele elemente ale conservatorismului se numără tradiția, imperfecțiunea umană, unitatea organică, ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate.

  Conservatorii caută să conserve o gamă de instituții precum monarhia, religia, administrația parlamentară și dreptul la proprietate, având obiectivul de a evidenția stabilitatea și continuitatea socială în timp ce elemente mai extreme precum reacționarii se opun modernismului și caută să se întoarcă la „lucrurile așa cum sunt”.

  Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.

  Termenul a fost utilizat pentru prima dată în context politic în 1818 de către François-René de Chateaubriand în timpul perioadei Restaurației Bourbonilor, ce a căutat să elimine politicile Revoluției Franceze. Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs pentru a descrie o gamă largă de viziuni.

  Nu există un singur set de politici văzute drept conservatoare deoarece sensul conservatorismului depinde de ceea ce este considerat tradițional într-un loc și timp dat. Așadar, conservatorii din diferite părți ale lumii—fiecare susținând propriile tradiții—pot să nu fie de acord în privința mai multor chestiuni.

  Edmund Burke, politician din secolul al XVIII -lea care s-a opus Revoluției Franceze, dar a susținut Revoluția Americană, este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai conservatorismului britanic din anii 1790.

  Potrivit lui Quintin Hogg, președinte al Partidului Conservator britanic în 1959: „Conservatorismul nu este atât o filozofie cât o atitudine, o forță constantă, ce îndeplinește o funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei societăți libere și corespunde unei necesități adânci și permanente a naturii umane însăși.”

  În societățile moderne, conservatorismul este unul dintre cele trei așa-numite ideologii de bază: liberalismul, socialismul și conservatorismul. Ar trebui distins de obscurantism, de dorința de a inversa ostilitatea față de inovații, precum și de tradiționalism. Conservatorismul modern (neo-conservatorismul) este uneori chiar mai flexibil și mai agil decât alte mișcări politice.

• 1847 - S-a inaugurat Teatrul de la Copou din Iași cu “Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni la Marienburg“, tablou vivant de Gheorghe Asachi, și “Vicontele de Letorier“, vodevil de Bayard și Dumanoir.

  

  Teatrul Național din Copou (litografie de epocă) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Teatrul Național din Copou este o clădire istorică din Iași, astăzi dispărută, în care a funcționat timp de 42 de ani Teatrul Național din Iași. Proprietate a domnitorului Mihail Sturza și fost palat domnesc, clădirea a fost amenajată pentru a găzdui reprezentații teatrale, primul spectacol având loc pe 22 decembrie 1846. Clădirea a fost mistuită de foc în noaptea dintre 17-18 februarie 1888.

• 1861: Începe să funcționeze, la București, Arsenalul Armatei
• 1866: A fost înființată agenția de știri daneză "Ritzaus Bureau" (poartă numele întemeietorului său, Erik Nicola Ritzu)
• 1880 - A avut loc stabilirea de relații diplomatice la nivel de legație între România și Olanda

• 1880 - Ion Luca Caragiale a publicat în “Convorbiri literare“, farsa într-un act “Conu Leonida față cu reacțiunea“. Un infocat revolutionar ploiestean ajuns la pensie viseaza inca o revolutie care ar schimba monarhia in republica si ar aduce binele in tarisoara lui. Conul Leonida discuta politica acasa cu sotia care il aproba.

  Acest Leonida e reprezentativ pentru modul in care romanii vedeau politica pe atunci si o vad si acum: o ocazie de a trage un ce profit in folosul personal. Sub discursurile patriotice ale lui Leonida se ascunde speranta mereu vie ca orice schimbare de regim se va face, el va primi o pensie in plus. Conul Leonida merita, in tinerete a suferit pentru Revolutia de la Ploiesti, asta ar trebui sa ii dea o carte alba pentru restul vietii!
  cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

   

• 1884 - A fost publicată prima ediţie a Oxford English Dictionary.

  

  Oxford English Dictionary – Seven of the twenty volumes of printed second edition of the Oxford English Dictionary (1989) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  La început, dicționarul nu a fost conectat cu Universitatea Oxford ci a fost ideea unui grup restrâns de intelectuali din Londra; original a fost un proiect al Societății Filologice conceput în Londra de către Richard Chenevix Trench, Herbert Coleridge și Frederick Furnivall, care erau nemulțumiți de dicționarele curente ale englezei.

  În iunie 1857, aceștia au format „Comitetul Cuvintelor Neînregistrate” (Unregistered Words Committee) pentru a căuta cuvinte nedefinite și nelistate în dicționarele contemporane. În noiembrie, raportul lui Trench nu era o listă de cuvinte neînregistrate; în loc, era studiul „Asupra unor deficiențe în dicționarele noastre englezești” (On Some Deficiencies in our English Dictionaries), care identifica șapte neajunsuri distincte în dicționarele contemporane:

  - acoperire incompletă a cuvintelor perimate,

  - acoperire inconsistentă a familiilor de cuvinte înrudite,

  - date incorecte pentru cele mai vechi folosiri ale cuvintelor,

  - istoria sensurilor perimate ale cuvintelor adesea omisă,

  - distincție inadecvată printre sinonime,

  - folosire insuficientă a unor citate ilustrative bune,

  - spațiu irosit pe conținut nepotrivit sau redundant.

  Societatea Filologică, a realizat totuși, în cele din urmă, că numărul cuvintelor nelistate ar depăși cu mult numărul cuvintelor din dicționarele englezești din secolul al XIX-lea. Societatea și-a schimbat în cele din urmă ideea inițială, de a include numai cuvinte care nu existau deja în dicționarele englezești, la un proiect mai cuprinzător.

  Trench a sugerat că un nou dicționar, cu adevărat cuprinzător, era necesar. Pe 7 ianuarie 1858, Societatea a adoptat oficial ideea unui nou dicționar cuprinzător. Cititorilor voluntari li se încredințau diferite cărți pentru copierea pasajelor care ilustrau uzanța unor cuvinte pe fișe de citate. În 1858, Societatea a căzut de acord asupra proiectului în principiu, cu titlul „A New English Dictionary on Historical Principles”, NED (Un nou dicționar al limbii engleze pe principii istorice).

• 1896 - A avut loc la Torino, in Italia, premiera operei “Boema” creatie a compozitorului italian Giacomo Puccini.

  

  La bohème – Opera by Giacomo Puccini (Original 1896 poster by Adolfo Hohenstein) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  La bohème (Boema) este o operă în patru acte cu muzica compusă de Giacomo Puccini, pe un libret de Giuseppe Giacosa și Luigi Illica, după romanul “Scènes de la vie de bohème” de Henri Murger. Premiera operei a avut loc la Torino, „Teatrul Regio”, la 1 februarie 1896, sub conducerea dirijorului Arturo Toscanini, aflat la începutul carierei sale.

• 1905 - A apărut la Bucuresti sub directia lui Ovid Densusianu revista “Viața nouă”, publicație lunară care a devenit principalul organ de presă al miscarii simbolistede la noi.

  

  Ovid Aron Densusianu – foto: ro.wikipedia.org

  Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 8 sau 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

• 1908 - La 1 februarie 1908 a avut loc Regicidul de la Lisabona, când regele Carlos I al Portugaliei și fiul sau moștenitor, Dom Luís Filipe (Duce de Braganza), au fost asasinați de membri ai societății revoluționare “Carbonária“, la Terreiro do Paco din Lisabona, in fata reginei, Amelia de Orleans.

  

  Regicidul de la Lisabona – foto: ro.wikipedia.org

  Regicidul din Lisabona este numele dat asasinarii regelui Carlos I al Portugaliei si al fiului si mostenitorului sau Luis Philippe, duce de Braganza. La 1 februarie 1908, Regele, Regina si Printul Mostenitor se intorceau dupa o vacanta de o luna in Alentejo, in timp ce printul Manuel se intorsese cu o zi mai devreme. Tulburarile politice din aceasta tara l-au facut pe rege sa isi scurteze vacanta.

  In ciuda climatului politic, Regele a decis sa intre in oras intr-o caleasca deschisa, purtandu-si uniforma de General si sperand ca va reusi sa prezinte un aer de normalitate. In timp ce caleasca traversa Piata Palatului, Regele a fost impuscat, murind pe loc. Un al doilea asasin a urcat in caleasca si Regina a incercat sa se apere folosind singura arma pe care o avea, un buchet de flori si strigand “Infamni! Infamni!”.

  Printul Luis Philippe a incercat sa se apare, folosindu-si pistolul, dar a fost impuscat in piept. Fratele sau, Manuel a incercat, fara succes sa opreasca sangerarea. Asasinii au continuat sa traga, impuscandu-l in brat de printul Manuel, pana au fost impuscati de cei care insoteau caleasca regala.

• 1912 - A apărut, la Iaşi, revista “Însemnări literare”, sub direcţia lui Mihail Sadoveanu şi a lui George Topârceanu. Însemnări literare a fost o revistă fondată de Mihail Sadoveanu, împreună cu George Topîrceanu și Tudor Arghezi, care a apărut la Iași în 1919.

  Sediul revistei a fost stabilit, la 8 ianuarie 1919, în casa poetului Demostene Botez (mai precis într-o anexă a casei mari a familiei Botez și anume în bucătăria de vară), casă care în prezent adăpostește Casa memorială George Topîrceanu din Iași. Din redacție mai făcea parte și Garabet Ibrăileanu.

  Revista nu a apărut nici măcar un an (2 februarie 1919 — 21 decembrie 1919). În cartea sa Icoane și fotografii de bucureșteni, apărută la Editura Vremea, în 2016, Nicolae Vătămanu își amintește:

  După ce m-am întors din război și mi-am reluat obiceiurile întrerupte vreme de doi ani, m-am apropiat iarăși de scrisul lui Sadoveanu. Dar de astă dată nu numai prin tradiționala carte de sărbători. Căci din capitala Moldovei, în care suferisem și eu, dar de care mă simțeam legat ca și acum, ne sosea ca o solie de pace, de vremuri noi, o revistă subțirică, tipărită neîndemânatic pe o hârtie negricioasă, care lăsa să se vadă paiele din pasta din care fusese trasă.

  Erau „Însemnări literare” o publicație cu înaltă ținută, în ciuda condițiilor exterioare precare. I-am fost de la început un cititor credincios. Îmi plăcea totul, de la proza prestigioasă a celor mai buni povestitori, la versurile vioaie ale lui Topârceanu, pe care atunci îl cunoșteam mai bine, și până la acidele note adunate la rubrica „Săptămâna”, semnate fie Ms, adică Sadoveanu, fie G.T., adică Topârceanu, fie D.B adică Demostene Botez. Dar erau și note redacționale, sub care inițialele „I.L.”; „Însemnări literare”, ascundeau contribuțiile lui Garabet Ibrăileanu.

• 1914: Intră în funcțiune prima instalație centralizată feroviară din România, pe linia București-Ploiești.

• 1918 - Rusia a adoptat calendarul gregorian. Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. Este o modificare a calendarului iulian anterior, în conformitate cu propunerea medicului și astronomului calabrez Luigi Lilio, care a participat la comisia prezidată de profesorul astronom iezuit Christophorus Clavius, de la Colegiul Roman, împreună cu matematicianul și astronomul sicilian Giuseppe Scala și matematicianul și astronomul perugian Ignazio Danti.

  Modificarea a fost aprobată și decretată, prin bula papală Inter gravissimas, de Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

• 1919 - A fost desemnata prima Miss America. Edith Hyde Robbins Macartney (1895 – aprilie 1978) a devenit prima “Miss America” în 1919 într-un concurs organizat în New York City. Prima Miss America a fost aleasa la New York, iar organizatorii au descoperit mai târziu că “Miss” este destul de “doamna”; Edith Hyde era de fapt o femeie căsătorită şi mamă a doi copii.
  cititi mai mult pe en.wikipedia.org

  

  Margaret Gorman, Miss America 1921 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Miss America este un concurs de frumusețe care are loc aproape anual din anul 1921 în SUA. Acest concurs a fost preluat în anul 1952 de Miss USA, când câștigătoarea titlului, “Yolande Betbeze”, a refuzat să se lase fotografiată în costum de baie.
  cititi mai mult pe en.wikipedia.org si en.wikipedia.org

   

• 1920 - S-a înfiinţat Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Napoca. Fondat din iniţiativa şi cu sprijinul material al regelui Ferdinand I.Institutul a funcţionat în cadrul Universităţii din Cluj, fiind condus de Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu.

  

  Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște, comitatul Sibiu – d. 3 iulie 1967, București) a fost un istoric și om politic român, membru al Academiei Române din anul 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

  Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca este o unitate de cercetare științifică fundamentală cu profil umanist, care funcționează sub auspiciile Academiei Române. Institutul de Istorie din Cluj a luat ființă în februarie 1920, la scurt timp după organizarea și inaugurarea Universității românești, având ca principal obiectiv cercetarea istoriei Transilvaniei.

  În acel context, însuși regele Ferdinand I al României, prezent la solemnitățile prilejuite de inaugurarea Universității, a decis acordarea de sprijin financiar și material pentru înființarea la Cluj a unui atare institut care să studieze trecutul acestei provincii.

  

  Alexandru I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Săcele, Austro-Ungaria – d. 30 august 1950, Închisoarea Sighet, România) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

  Inaugurarea acestuia, sub denumirea de „Institutul de Istorie Națională din Cluj” s-a făcut în 1937, în prezența regelui Carol al II-lea al României. Între anii 1940-1945 a funcționat „în refugiu” la Sibiu și apoi din nou la Cluj din 1945 până astăzi. În 1949 a primit denumirea de „Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj al Academiei Române”, iar în 1990 s-a divizat în Institutul de Istorie și Institutul de Arheologie și Istoria Artei.

  Din 2002, prin fuziune cu Centrul de cercetări socio-umane, s-a înființat Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cu departamentele Istorie și Socio-Umane.

• 1939 - În Romania este remaniat guvernul Miron Cristea. Armand Calinescu va cumula functiile de viceprim- ministru, ministru de interne si ministru ad-interim de razboi. Sunt inclusi in guvern Ion Bujor si Ion Giugurtu, partizani ai apropierii de Germania nazista. A guvernat România în perioada 1 februarie – 6 martie.

• 1944: Evacuarea administrației civile din Transnistria, imediat după ianuarie 1944, când trupele sovietice de tancuri au rupt frontul în nordul Transnistriei.

• 1946 - Norvegianul Trygve Lie (1896-1968) devine primul secretar general al ONU (până în 1953).

  

  Trygve Halvdan Lie - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Trygve Halvdan Lie (16 iulie, 1896 – 30 decembrie, 1968) a fost un politician norvegian. Între 1946 și 1952 a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite, fiind primul secretar general ales.

• 1946 - Parlamentul Ungariei aboleste dupa noua secole de existenta monarhia si proclama Republica Ungara. Ungaria a fost eliberată de sub controlul trupelor naziste germane în urma ofensivei armatelor sovietice si romane din 1944 – 1945.. Lupte grele s-au dus în special pentru eliberarea Budapestei. După o perioadă scurtă de democratie, in anii 1946 – 1947, după anul 1948 liderul comunist Mátyás Rákosi a instaurat, sub ocupatie sovietică, regimul comunist, dictatorial șsi nepopular, după modelul sovietic al lui Stalin.

• 1954 - A început Marele viscol din 1954 (1-4, 7-9, 17-19 și 22-24 februarie 1954)

  

  Marele viscol din 1954 – foto preluat de pe www1.agerpres.ro

  Marele viscol din anul 1954 se referă la un fenomen meteorologic sever care s-a abătut asupra României la începutul lunii februarie a anului 1954, motiv pentru care această iarnă a fost considerată cea mai aspră din secolul al XX-lea.
  cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

• 1958: Primul satelit al Americii este lansat cu succes în Cosmos. Plasat pe o orbită terestră de o rachetă "Jupiter-C", "Explorer" este destinat să transmită semnale pe Pământ, prin cele 2 emițătoare, de la o distanță variind între 340 și 2900 km.
• 1958: Egiptul și Siria alcătuiesc "Republica Arabă Unită", o structură care se declară, prin Constituție, parte a unei viitoare mari națiuni arabe.

• 1960 – Arestarea col. Gheorghe Arsenescu, lider al grupului de rezistență din Făgăraș.

  

  Gheorghe Arsenescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Gheorghe Arsenescu (n. 31 mai 1907, Câmpulung – d. 29 mai 1962) a fost un ofițer român care a condus o mișcare anticomunistă în România după cel de-al doilea război mondial. Colonelul Arsenescu, împreună cu un coleg de armată, ofițerul Toma Arnăuțoiu, au format un grup numit Haiducii Muscelului. Grupul lui Arsenescu a operat în sudul Munților Făgăraș. El a fost capturat de Securitate în 1961 și executat în 1962 la închisoarea Jilava. Un membru notabil al mișcării de rezistență a lui Arsenescu a fost Elisabeta Rizea, care a fost capturată de Securitate odată cu Gheorghe Arsenescu.

• 1968: A fost înființată Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” Câmpina.

• 1974 - Ilie Năstase ea fost declarat cel mai bun tenismen al anului 1973 şi este distins, la New York, cu “Racheta de aur”.

  

  Ilie Năstase – foto: observator.tv

  Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, București) fost jucător profesionist de tenis de câmp și unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 și 1973.

• 1978 - Regizorul Roman Polanski plătește cauțiunea și fuge din Statele Unite în Franța după ce a pledat vinovat la acuzația de relații sexuale cu o fată de 13 ani.

  

  Roman Polanski - foto: visualvirals.com

  Roman Polanski (născut Rajmund Roman Thierry Polański, 18 august 1933, Paris) este un regizor, producător de filme, actor și scenarist cu dublă cetățenie: poloneză și franceză.

• 1979 - Ayatolahul Ruhollah Khomeini s-a întors la Teheran (Iran), după 15 ani de exil, in calitate lider spiritual al revolutiei islamiste iraniene.

  

  Ayatolahul Ruhollah Musavi Khomeini – foto: ro.wikipedia.org

  Ayatolahul Ruhollah Musavi Khomeini (n. 24 septembrie, 1902 – d. 3 iunie, 1989) a fost un lider politic și religios iranian. A condus Revoluția Iraniană din 1979, în urma căreia a devenit lider suprem al Iranului, țară pe care a condus-o până la moartea sa.

• 1982 - Senegalul si Gambia formeaza o confederație sub numele de Senegambia.

• 1990 - Gabriel Liiceanu înființează la București editura Humanitas.

  

  Gabriel Liiceanu – foto: ro.wikipedia.org

  Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

• 1991 - România a obținut statutul de “invitat special” la Consiliul Europei. La 7 octombrie 1993 a avut loc ceremonia de aderare a României ca membru cu drepturi depline.

  

  foto: (c) LucianTudose / Agerpres arhiva

  La data de 8 octombrie 1993, președintele României, Ion Iliescu a participat la Strasbourg, la prima reuniune a șefilor de stat și guvern a țărilor membre ale Consiliului Europei 

• 1993: UM 0433 a primit denumirea de Școala Militară de Subofițeri de Poliție „Vasile Lascăr”.
• 1995: România semnează, la Strasbourg, alături de reprezentanții altor 20 de state, Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei (a intrat în vigoare la 1 februarie 1998).

• 1995 - A intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană (Acordul a fost semnat la 1 februarie 1993).

  

  Harta Uniunii Europene - foto: ro.wikipedia.org

• 1995: La Cairo, se întîlnesc, pentru prima oară în istoria Orientului Mijlociu, liderii din Egipt, Iordania, Israel și Yasser Arafat, pentru a sprijini procesul de pace din regiune

• 1996 - Lansarea în viața politică românească a Partidului “Alternativa României“, condus de Varujan Vosganian, și devenit în 28 martie 1999 “Uniunea Forțelor de Dreapta“.

  

  Varujan Vosganian - foto: ro.wikipedia.org

  Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958, Craiova) este un economist, om politic și scriitor român de origine armeană. Este președintele Uniunii Armenilor din România de la reînființarea acesteia în 1990 și prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005, senator si fost ministru al economiei.

• 1998 - A intrat în vigoare Convenţia Europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale la care a aderat si Romania. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale reprezintă cel de-al 126-lea instrument juridic al Consiliului Europei, fiind adoptată la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 şi intrând în vigoare la data de 1 februarie 1998. 39 de state sunt părţi la această Convenţie.

  Convenţia-cadru reprezintă primul instrument multilateral cu forţă juridică destinat minorităţilor naţionale. Adoptarea sa a marcat un moment de mare însemnătate în domeniul respectării drepturilor omului, plasând Consiliul Europei în centrul organismelor internaţionale de referinţă în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

• 1999: Iuri Voronțov, fostul ambasador al Rusiei în SUA, preia funcția de adjunct al secretarului general al ONU, Kofi Annan.
• 2001: Intră în vigoare legea care interzice oamenilor politici să accepte cadouri în schimbul unor servicii sau favoruri. Legea a fost adoptată de Parlamentul japonez la 22 noiembrie 2000.

• 2003 - Naveta americană “Columbia” s-a dezintegrat la revenirea în atmosferă, la altitudinea de 63 km, deasupra Texasului . Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa 7 astronauţi (6 americani şi unul israelian).

  Accidentul s-a petrecut cu putin timp înainte de terminarea celei de-a 28-a misiunt a navetei, STS-107. Pierderea navetei Columbia a fost rezultatul avariilor suferite în timpul lansării, când o parte din izolație, de mărimea unei serviete mici, s-a desprins din rezervorul principal exterior al navetei sub acțiunea forțelor aerodinamice.

  Resturile au lovit muchia frontală a aripii stângi, avariind sistemul de protecție termică (TPS), care o protejează de căldura generată de frecarea cu atmosfera la reintrarea în aceasta. Desi Columbia a rămas pe orbită, unii ingineri au suspectat că există probleme, dar managerii NASA au restrâns investigatia, pe motiv că nu se pot face prea multe, chiar dacă ar exista probleme.

• 2003 - A intrat in vigoare Tratatul de la Nisa. A fost semnat la 26 februarie 2001.

  

  Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001) – foto preluat de pe www.europarl.europa.eu

  Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe. A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

• 2013 - The Shard, cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană, a fost deschisa pentru public. Este un zgârie-nori situat în Londra, Anglia, care masoara 309,6 m în înăltime. Constructia a fost terminată în data de 30 martie 2012.

  

  The Shard – foto: ro.wikipedia.org

  The Shard (denumit și Shard London Bridge, London Bridge Tower sau Shard of Glass) este un zgârie-nori situat în Londra, Anglia. Măsurând 309,6 m în înălțime, construcția a fost terminată în data de 30 martie 2012 The Shard este cea mai înaltă clădire din Europa, dar și a doua structură neancorată, după înălțime, din Regatul Unit, depășită fiind doar de turnul de beton al stației de transmisie Emley Moor (330 m).

• 2020 - Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană și a început o perioadă de tranziție de 11 luni, al cărei final este prevăzut pe 31 decembrie 2020.

  

  Retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Brexit (cuvânt telescopat din „British” și „exit”) este retragerea programată a Regatului Unit (UK) din Uniunea Europeană (UE). În urma unui referendum din iunie 2016, în care 51,9% dintre alegătorii participanți au votat retragerea, guvernul britanic a anunțat în mod oficial retragerea țării în martie 2017, începând un proces de doi ani care urma să se încheie cu retragerea Regatului Unit la 29 martie 2019.

  Parlamentul Marii Britanii a votat de trei ori împotriva acordului de retragere negociat, termenul respectiv a fost prelungit de trei ori și este în prezent 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (GMT). „Legea Benn” adoptată în Parlament a impus guvernului să solicite o a treia prelungire pentru că nici nu a fost votat în parlament ieșirea fără acord nici nu a fost votat acordul negociat cu Uniunea Europeană.

• 2021 - Lovitura de stat din Myanmar din 2021 – Aung San Suu Kyi, consilierul de stat din Myanmar, a fost reținută de militari într-o lovitură de stat.

  

  Consiliera de stat destiuta din Myanmar Aung San Suu Kyi (stânga) și liderul loviturii de stat Min Aung Hlaing (dreapta) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Lovitura de stat din Myanmar din 2021 a început în dimineața zilei de 1 februarie, când consilierul de stat ales democratic Aung San Suu Kyi, președintele Win Myint și alți lideri ai partidului de guvernământ au fost arestați și reținuți de Tatmadaw, armata Myanmarului. Câteva ore mai târziu, armata Myanmarului a decretat stare de urgență pe o perioadă de un an și a anunțat că puterea a fost predată comandantului-șef al forțelor armate, Min Aung Hlaing.

  La 3 februarie 2021, Myint a fost acuzat pentru încălcarea regulilor campaniei și restricțiilor COVID-19 în conformitate cu secțiunea 25 din Legea privind gestionarea dezastrelor naturale. Suu Kyi a fost acuzată pentru încălcarea legilor de urgență COVID-19 și pentru importul și utilizarea ilegală de dispozitive radio și de comunicații, în special a șase dispozitive ICOM de către echipa sa de securitate și un walkie talkie, care sunt restricționate în Myanmar și au nevoie de autorizație de la agențiile militare înainte de achiziție. Ambii au fost arestați preventiv timp de două săptămâni.

NAȘTERI

• 1402: Eleanor de Aragon, regină a Portugaliei (d. 1445)
• 1435: Amadeus al IX-lea, Duce de Savoia (d. 1472)
• 1659: Jacob Roggeveen, explorator olandez (d. 1729)
• 1666: Marie Thérèse de Bourbon, Prințesă de Conti (d. 1732)
• 1690: Francesco Maria Veracini, compozitor italian (d. 1768)
• 1701: Johan Agrell, compozitor german de origine suedeză (d. 1765)
• 1707: Frederick, Prinț de Wales, fiul cel mare al regelui George al III-lea al Marii Britanii (d. 1751)
• 1761: Christian Hendrik Persoon, botanist și micolog din Africa de Sud (d. 1836)
• 1808: Prințesa Louise a Prusiei, Prințesă Frederic a Țărilor de Jos (d. 1870)
• 1838: Nicolae Gane, scriitor și politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916)

• 

  Marie Thérèse de Bourbon, Prințesă de Conti

 
• 

  Ion Luca Caragiale, dramaturg român

 
• 

  Ștefan Luchian, pictor român

• 1842: Prințesa Alexandrine a Prusiei, Ducesă Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin (d. 1906)
• 1848: Sava Henția, pictor român (d. 1904)
• 1852: Ion Luca Caragiale, dramaturg, prozator, poet român (d. 1912)
• 1860: Gustav Weigand, filolog german (d. 1930)
• 1868: Ștefan Luchian, pictor român (d. 1916)
• 1884: Evgheni Zamiatin, scriitor rus (d. 1937)
• 1894: Lucian Grigorescu, pictor român (d. 1965)
• 1894: John Ford, regizor și producător american (d. 1973)
• 1901: Clark Gable, actor american (d. 1960)
• 1905: Emilio Gino Segrè, fizician italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1989)
• 1915: Stanley Matthews, fotbalist englez (d. 2000)
• 1922: Renata Tebaldi, soprană italiană (d. 2004)
• 1928: Octavian Sava, dramaturg român, realizator TV, autor de texte umoristice
• 1928: Stuart Whitman, actor american (d. 2020)
• 1931: Boris Nikolaevici Elțîn, politician rus (d. 2007)
• 1931: Oswald Oberhuber, pictor, sculptor și grafician austriac (d. 2020)
• 1934: Nicolae Breban, scriitor român

• 

  Clark Gable, actor american

 
• 

  Emilio Gino Segrè, fizician italian, laureat Nobel

 
• 

  Renata Tebaldi, soprană italiană

• 1938: Constantin Popovici, sculptor român (d. 1995)
• 1942: Terry Jones, comic, scenarist, actor, regizor, autor de literatură pentru copii, istoric, comentator politic, și prezentator TV britanic (d. 2020)
• 1944: Lucian Boia, istoric român
• 1944: Petru Popescu, poet, scenarist și prozator român, stabilit în SUA din 1975
• 1946: Aquilina Severin, cântăreață de muzică ușoară românească.
• 1950: Mike Campbell, chitarist american (Tom Petty and the Heartbreakers)
• 1965: Brandon Lee, artist de arte marțiale și actor american (d. 1993)
• 1968: Lisa Marie Presley, fiica lui Elvis Presley
• 1970: Nicoleta Matei (Nico), interpretă română de muzică ușoară
• 1973: Yuri Landman, constructor de instrumente muzicale
• 1979: Alexandru Conovaru, actor român
• 1994: Harry Styles, cântăreț britanic

Decese

·         616: Regele Ethelbert de Kent

·         1387 – Regele Carol al III- lea al  Neapolelui și Ungariei este asasinat la Buda.

·         1563: François de Guise, militar și om de stat francez (n. 1519)
* 1685: Isabella Clara de Austria (12 august 1629 – 24 februarie 1685) a fost fiica lui Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria și a soției acestuia, Claudia de Medici. A fost membră a Casei de Habsburg și Arhiducesă de Austria.

Isabella a fost al treilea copil din cei cinci ai părinților ei. Printre frații ei: Ferdinand Karl, Arhiduce de Austria, Arhiducele Sigismund Francis de Austria și Maria Leopoldine de Austria, soția lui Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Bunicii paterni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și Maria Anna de Bavaria. Bunicii materni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Christina de Lorena.

La 7 noiembrie 1649 Isabella s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Mantua (1629 - 1665) care a devenit Duce de Mantua și Monferrato în 1637. Căsătoria lor a creat o alianță între Casa de Gonzaga și familiile Habsburg.^[2]

Carol a avut o iubită, Margaret Oak și uneori o neglija pe Isabella. Carol și soția sa au avut un fiu, Carol al IV-lea, Duce de Mantua (31 august 1652 – 5 iulie 1708).

·         1704: A murit Marc-Antoine Charpentier, compozitor francez (n. 1643).
* 1729: Ernst Ludwig II, Duce de Saxa-Meiningen (8 august 1709 – 24 februarie 1729), a fost Duce de Saxa-Meiningen.

A fost al treilea fiu însă al doilea fiu supraviețuitor al lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen și a primei soții a acestuia, Dorothea Marie de Saxa-Gotha. Decesul fratelui său mai mare Josef Bernhard (22 martie 1724) l-a transformat în moștenitor al ducatului de Saxa-Meiningen. Când tatăl său a murit șapte luni mai târziu (24 noiembrie 1724), Ernst Ludwig - în vârstă de cincisprezece ani- a moștenit ducatul împreună cu fratele său mai mic, Karl Frederick.

Pentru că cei doi prinți erau minori, unchii lor Frederik Wilhelm și Anton Ulrich au fost regenți până în 1733. Ernst Ludwig a murit după cinci ani, la numai 19 ani ani și a fost succedat de fratele său, Karl Frederick

·         1777: Iosif I al Portugaliei (n. 1714)

·         1810: Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810) a fost fizician și chimist englez. Este cunoscut în special pentru descoperirea hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, și a celebrului experiment omonim (experimentul Cavendish), din anii 1797 - 1798, în care savantul englez a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracției universale și masa Pământului.

·         1815: Robert Fulton, inventator american (n. 1765). Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson. În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800. Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile. El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației

·         1856: Nikolai Ivanovici Lobacevski (n. 1792 — d. 1856) a fost un matematician rus, profesor și rector al Universității de Stat din Kazan, Tatarstan, membru al mai multor societăți științifice.

Societatea Regală din Göttingen, Germania, l-a primit în rândurile sale la propunerea lui Gauss.

Țarul Nicolae I al Rusiei i-a acordat gradul de general.

Lobacevski a susținut posibilitatea construirii unui sistem neeuclidian al geometriei și a creat una din variantele ei posibile, concomitent cu János Bolyai.

* 1876: Joseph Jenkins Roberts (n. 15 martie 1809 – 24 februarie 1876) a fost președintele Liberiei de două ori (1848-1856 și 1872-1876). S-a născut în Norfolk, Virginia, USA, Roberts a emigrat în Liberia în 1829 în tinerețe. Și-a deschis un magazin în Monrovia, după care a intrat în politică. Când Liberia a devenit stat independent în 1847, Roberts a fost ales primul președinte al țării, și a îndeplinit această funcție până în 1856. În 1872 a fost din nou ales președinte.

* 1884: Christian Tell (n. 12 ianuarie 1808,^[1] Brașov, Imperiul Austriac – d. 4/16 februarie 1884,^[1] București, România^[2] ) a fost un politician și generalromân.

S-a născut la Brașov pe 12 ianuarie 1808. Și-a făcut studile la Colegiul Sfântul Sava din București, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. A fost influențat de către Ion Heliade Rădulescu, împărtășind abordarea moderată a acestuia, referitoare la afirmarea națională a românilor.

Christian Tell s-a înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, luptând în Războiul ruso-turc din 1828-1829, unde a primit gradul de căpitan^[3]. În 1830, intră în nou-formata armată a Țării Românești, avansând constant în gradele militare. În 1834 s-a căsătorit cu Târșița Ștefănescu, fiica unui mic boier oltean.^[4]

În 1843, împreună cu Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, a pus bazele societății secrete bucureștene Frăția - care a fost motorul revoluției de la 1848.^[5] De asemenea, a susținut în 1857 alegerea deputaților masonipentru Divanul ad-hoc.^[6]

La izbucnirea revoluției de la 1848, Christian Tell a mobilizat trupele pe care le comanda în sprijinul revoluționarilor din Țara Românească, ajungând să fie cunoscut sub numele de „sabia revoluției”. A fost prezent la adunarea de la 9 iunie 1848, care a emis Proclamația de la Islaz, fiind numit printre cei cinci membri ai guvernului provizoriu înființat în acel moment. Christian Tell a făcut de asemenea parte și din noul guvern provizoriu stabilit la București, iar după 19 iulie 1848 a fost membru al locotenenței domnești (împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu). A militat pentru înființarea și înzestrarea Gărzii Naționale, fiind înaintat la gradul de general^[7].

După înfrângerea revoluției de la 1848, pentru Tell a urmat o perioadă grea a exilului în Franța și apoi în insula Chios și Smirna, o bună bucată de timp fiind despărțit de familie și confruntat, ca de altfel majoritatea românilor aflați în pribegie, cu dificultăți financiare. Împreună cu ceilalți doi membri ai locotenenței domnești, Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu, a încercat să reorganizeze emigrația românească (aripa moderată), intrând uneori în conflict cu aripa radicală (Brătienii, C. A. Rosetti, Ion Ghica).

Christian Tell s-a întors din exil în 1857. A fost participant activ (deputat, coordonator al Comisiei Centrale de la Focșani) în mișcarea unionistă, care a dus la dubla alegere ca domnitor în 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza și la înființarea a statului unitar român. Tell a sprijinit domnitorul în efortul său de a consolida autoritatea publică și de a iniția reforme. Între decembrie 1862 și 1866, generalul a devenit ministru al Educației și Culturii, în guvernul Nicolae Kretzulescu, și încă o dată, între 1871 și 1874, în guvernul condus de Lascăr Catargiu. Mai târziu, în 1876, liberalii au format un cabinet nou, în timp ce membri ai guvernului conservator, inclusiv Tell, au fost trimiși în judecată pentru acțiunile lor din timpul în care au fost la putere. Politicianul a fost achitat și, de asemenea, exonerat de toate acuzațiile aduse din cauza trecutului său revoluționar. Domnitorul însuși a intervenit pentru el.^[4]

Christian Tell a fost profund implicat în viața politică de după 1866, bucurându-se de o mare popularitate și de aprecierea sinceră a lui Carol I. În domeniul realizărilor concrete, contribuția sa politică a fost poate modestă, însă semnificativă la nivelul relațiilor umane și al promovării principiilor etice în viața politică.^[2]

În amintirea lui, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuința generalului [până astăzi). Pe planul Bucureștilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, locuința cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului, iar pe locul ei s-a înălțat un bloc

·         1923: Edward Williams Morley, chimist și fizician american (n. 1838)

·         1925: Hjalmar Branting, prim-ministru al Suediei, laureat Nobel (n. 1860)
* 1931: Frederic Augustus al II-lea (16 noiembrie 1852 – 24 februarie 1931) a fost ultimul Mare Duce de Oldenburg. S-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, fiica Prințesei Maria Anna de Anhalt-Dessau și a Prințului Friedrich Karl al Prusiei. După decesul ei, el s-a recăsătorit cu Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin.

La 18 februarie 1878, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Karl al Prusiei.^[1] Au fost două nunți duble: Prințesa Charlotte a Prusiei (fiica Prințului Moștenitor și a Prințesei Moștenitoare) s-a căsătorit cu Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen în aceeași zi ca și Frederic cu Elisabeta la Berlin.^[2]

Datorită statutului crescut al Prusiei, la nunți au participat multe personaje importante, inclusiv regele Leopold al II-lea al Belgiei și soția sa, regina Marie Henriette.^[3] De asemenea, a participat Prințul de Wales; una dintre mirese (Charlotte) era nepoata lui.^[4]

Frederic și Elisabeta Anna au avut doi copii:

• Ducesa Sophia Charlotte (2 februarie 1879 - 29 martie 1964); s-a căsătorit cu Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[5]
• Ducesa Margaret (13 octombrie 1881 - 20 februarie 1882), a murit la vârsta de 1 an

A doua soție a Frederic Augustus, Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin.

Elisabeta a murit la 28 august 1895, înainte ca soțul ei să devină Mare Duce.^[6] Înaintea decesului ei, soțul ei a construit un nou palat de reședință; după moartea ei, Frederic a numit palatul Elisabeth-Anna în onoarea ei.

La 24 octombrie 1896, Frederic s-a recăsătorit cu Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiică a Marelui Duce de Mecklenburg.^[1][5] El i-a succedat tatălui său ca Mare Duce de Oldenburg în 1900, Elisabeta devenind Mare Ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta și Frederic au avut patru copii:

• Nikolaus, Mare Duce Ereditar (10 august 1897 - 3 aprilie 1970); s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Waldeck și Pyrmont
• Ducesa Alexandrine (25 martie 1900 - 26 martie 1900)
• Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe (1901 - 1996); s-a căsătorit cu Prințul Stephan Alexander Victor de Schaumburg-Lippe
• Ducesa Altburg Marie Mathilde Olga (1903 - 2001); s-a căsătorit cu Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont.

Frederic a fost forțat să abdice la sfârșitul Primului Război Mondial, când fostul Mare Ducat al Imperiului German a aderat la Republica germană post-război.^[5] El și familia sa au locuit la castelul Rastede.^[6] La un an după abdicare, el a cerut Dietei Oldenburg un venit anual de 150.000 de mărci spunând că starea sa financiară era "extrem de precară".^[6]

În 1931, Frederic a murit la Rastede. Elisabeta a murit la 3 septembrie 1955, după ce a fost văduvă timp de 24 de ani

·         1933 - A murit Gheorghe Popovici, pictor şi desenator. În 1926, a realizat picturile murale la Palatul Metropolitan din Iaşi (n.05.10.1859).

·         1939: Elena Alexandrina Bednarik, pictoriță româncă (n. 1883)

* 1941: Emil Zegadłowicz (n. 20 iulie 1888, Bielsko-Biała - d. 24 februarie 1941, Sosnowiec) a fost un poet polonez, prozator, dramaturg expresionist și traducător. A activat fiind membru al grupării literare regionale Czartak.

·         1953: Mihai Popescu, actor român (n. 1909)

·         1953: Gerd von Rundstedt, mareșal german (n. 1875)

·         1975: Nicolai Alexandrovici Bulganin (în rusă Алекса́ндрович Булга́нин; n. 30 mai 1895 – d. 24 februarie 1975) a fost un politician sovietic care a ocupat funcții importante guvernamentale: ministru al apărării (1953-1955) și prim-ministru (1955-1958).
* 1987: Ionel Radu Prișcu (n. 22 ianuarie 1921, Brașov, România – d. 24 februarie 1987, București, RS România) a fost un profesor universitar și inginer constructor de baraje român, cel mai bine cunoscut pentru proiectarea barajului Vidraru de pe râul Argeș
Născut la 22 ianuarie 1921, absolvent al liceului „Andrei Șaguna” din Brașov și apoi, în 1944, al Universității Politehnice din București cu „magna cum laude”, Radu Prișcu a fost atât un teoretician cât și un practician de excepție. Ca profesor universitar de exceptie a creat numeroase generații de specialiști în hidrotehnică, printre studenții săi numărându-se, printre alții, și politicienii de mai târziu Ion Iliescu, Petre Roman și Călin Popescu Tăriceanu
De numele lui Radu Prișcu se leagă toate marile construcții hidrotehnice care au dat României independența energetică. A lucrat la Bicaz, Vidraru, Siriu, dar a proiectat și coordonat construirea unor mari baraje și în Iran sau Liban. „După ce în primăvară Consiliul Local i-a conferit lui Radu Prișcu titlul de Cetățean de Onoare Post-Mortem al Brașovului, astăzi facem un nou pas către păstrarea amintirii acestui mare savant. Am dezvelit placa comemorativă care va aminti brașovenilor că aici s-a născut un mare brașovean. Solicităm Consiliului Local și Primăriei să analizeze și schimbarea numelui străzii Băilor, care desparte casa în care s-a născut Radu Prișcu de Colegiul Național A.Șaguna, în strada Radu Prișcu, ceea ce ar însemna recunoașterea definitivă a valorii acestui mare savant, creator al școlii hidrotehnice românești“, a declarat scriitorul Mircea Brenciu, președintele Societății Ziariștilor „Cincinat Pavelescu,“ la inaugurarea unei plăci comemorative plasate pe casa unde s-a născut și alocuit marele om al Brașovului

·         1992 - A murit prozatorul şi folcloristul Eugen Agrigoroaiei ("Ultimul Făt-Frumos", "Folclor arhaic românesc", "Teatrul de păpuşi") (n.10.01.1932).

* 1993: Robert Frederick Chelsea "Bobby" Moore, OBE (12 aprilie 1941 – 24 februarie 1993) a fost un fotbalist englez.

·         1997 - A murit Ion Voicu, violonist de reputaţie mondială; în perioada 1972-1982 a fost director al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti (n. 8 octombrie 1923)

·         2001 - A murit Mitică Iancu, actor de comedie la Teatrul Naţional din Galaţi.

* 2001: Claude Elwood Shannon (n. 30 aprilie 1916, Petoskey, Michigan, SUA – d. 24 februarie 2001, Medford[*], SUA) a fost un matematician și inginer electrotehnist american, "părintele teoriei informației".

Shannon este celebru pentru că a fondat teoria informației printr-o lucrare de referință publicată în 1948. El este considerat, de asemenea, fondatorul teoriei proiectării circuitelor digitale și calculatoarelor numerice încă din 1937, când, la vârsta de 21 de ani, fiind student la masterat la MIT, a scris o teză prin care demonstra că, cu ajutorul aplicațiilor electrice ale algebrei booleene, se poate construi și rezolva orice relație logică numerică. Aceasta este una dintre cele mai importante teze de masterat din toate timpurile

·         2003: Bernard Loiseau, bucătar francez (n. 1953)
* 2003: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. 25 februarie 2003 în Roma) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.
* 2007: Gheorghe Vodă (n. 24 decembrie 1934, satul Văleni, raionul Cahul - d. 24 februarie 2007, Chișinău) a fost un poet, scenarist și regizor de filme moldovean.
* 2014: Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București - d. 24 februarie2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.

A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.

A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.

Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Praga și Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.

Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.^{[necesită citare]} Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.^{[necesită citare]}

A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.

A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.

Înregistrări video:

• "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
• "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
• "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
• "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton

Sărbători

·         în calendarul ortodox: + Întâia și cea de-a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul

·         Dragobetele (Cap de primăvară) – este o sărbătoare populară semnificând venirea primăverii

·         Estonia: Ziua națională; aniversarea proclamării independenței (1918). În timpul Primului Război Mondial, într-o perioadă în care trupele rusești se retrăgeau din calea armatelor germane, iar ocuparea Estoniei de către Imperiul German fiind aproape, Comitetul Salvării al Consiliului Național Estonian (Maapäev) a declarat independența statului față de Imperiul Țarist, pe 24 februarie 1918. Totuși, trupele germane nu au recunoscut imediat independența, ci abia după câteva luni, după încheierea Revoluției Germane (1918-1919). Chiar dacă micul stat de la Marea Baltică, cu capitala la Tallinn (foto sus), a fost ocupat iarăși de Rusia, bolșevică de data aceasta, după desprinderea definitivă de fosta Uniune Sovietică, din anul 1991, Estonia și-a restabilit ca zi națională data de astăzi, în onoarea Declarației de Independență redactate acum fix 96 de ani.

Știați că…

… teritoriul Estoniei, un stat cu o suprafață mai mică decât suma suprafețelor celor opt județe care alcătuiesc provincia istorică a Moldovei de astăzi, găzduiește circa 1.400 de lacuri și este ocupat în proporție de circa 50% de păduri?

… software-ul Skype a fost creat de trei antreprenori estonieni, Ahti Heinla, Priit Kasesalu și Jaan Tallinn, alături de un danez (Janus Friis) și un suedez (Niklas Zennström)?

Centrul capitalei Tallinn – înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1997, Parcul Național Lahemaa, Muzeul Regional Saaremaa (Castelul Kuressaare) sau localitățile Tartu și Narva sunt doar câteva dintre cele mai importante atracții turistice ale Estoniei.

RELIGIE ORTODOXĂ

+ Întâia și cea de-a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul

Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său. Nu ştia de aceasta decât Ioana, soţia lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8, 3), a fost una din femeile mironosiţe. Ioana a luat capul proorocului şi l-a îngropat în Muntele Eleonului.

După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, şi-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, şi-a făcut o chilie şi s-a retras în ea în chip sihăstresc. Zidind lângă chilie o bisericuţă de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc. Inochentie a murit luând cu sine această taină.

După aproape 300 de ani, adică în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul şi să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar şi i-au dat acestuia să ducă sacul.

Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri şi ştiind că acest lucru se datorează prezenţei capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa.

Simţind că i se apropie sfârşitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă şi l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească şi să nu-l deschidă până când însuşi sfântul îi va porunci. În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu. Acesta trăia într-o peşteră din apropierea oraşului Emesa din Siria. Deşi monahul Eustatiu era arian, la peştera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peşteră şi trimis în exil. În peştera lui au intrat ulterior nişte monahi credincioşi, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire.

În anul 452, arhimandritul Marcel, stareţul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peştera de lângă oraşul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului. În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol.

Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 24 februarie #Sinaxar

POEZIE

POEZIE

Vasile Al. George, poet, publicist, traducător

Date biografice

n. 24 februarie 1895, Sângeorz-Băi – d. 18 martie 1960, Bucureşti

Face studiile liceale la Năsăud şi Blaj, apoi se stabileşte la Bucureşti, în 1912, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi şi licenţa în drept.

Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Este funcţionar în Ministerul Instrucţiunii şi în Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război, se întoarce în Ardeal şi este redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” (Cluj), redactor la ziarul „Voinţa” (Cluj). În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu-Mureş, unde editeză ziarul „Mureşul”, iar între 1927-1928 conduce săptămânalul „Astra”.

Colaborează la diverse publicaţii: „Musa someşană”, „Foaia interesantă” (Orăştie), „Cosînzeana” (Orăştie), „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine” (Cluj), „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ramuri”, „Familia” (Oradea), „Evoluţia” (Cluj) etc.

Opera

§  Pământ : poezii. - Cluj: Tipografia dr. Sebastian Bornemisa, 1922.

Traduceri

§  Jókai Mór. Îngerul vărsării de sânge. – Bucureşti: [s.n.], 1916.

Horia Bădescu, poet, prozator şi eseist

Biografie Horia Bădescu
Horia Bădescu (n. 24 februarie 1943, Arefu, judeţul Argeş) este un poet, prozator şi eseist român contemporan.

Urmează studiilie liceale la Curtea de Argeş (1957-1960). Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1968). Face parte din gruparea revistei „Echinox”. Şi-a luat doctoratul în litere cu teza Memoria Fiinţei - Poezie şi Sacru (1997). Debut absolut cu poezie în revista „Tribuna” (1964). A fost redactor la Studioul Teritorial de Radio din Cluj, iar din 1987 director al Teatrului Naţional din Cluj. După 1990 a fost director al Studioului Teritorial de Radio din Cluj, apoi director al Centrului Cultural Român de la Paris şi ataşat cultural la Ambasada României în Franţa. Este tradus şi publicat în reviste literare din Franţa, Belgia, Spania, SUA, Canada, Rusia, India, Bulgaria, Italia, Macedonia, Armenia, Vietnam, Peru.

Poeme

Marile Eleusii, Cluj, Ed. Dacia, 1971 
Nevăzutele Urse, Cluj, Ed. Dacia, 1975 
Cântece de viscol, balade, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976 
Anonimus, Cluj, Ed. Dacia, 1977 
Ascunsa trudă, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1979 
Recurs la singurătate, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982 
Starea bizantină, balade, Cluj, Ed. Dacia, 1983 
Apărarea lui Socrate, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1985 
Anotimpurile, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987 
Furcile caudine, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991 
Lieduri, Cluj, Ed. Dacia, 1992 
Fierul spinilor, Cluj, Ed. Mesagerul, 1995 
Ronsete, Cluj, Ed. Clusium, 1995 
A doua venire / Le deuxième retour, Oradea, Ed. Cogito, 1996 
Ziua cenuşii, Bucurşti, Ed. Eminescu, 2000 
La salle d’attente/Sala de aşteptare (ediţie bibliofilă), Bucureşti, Biblioteca Sadoveanu, 2003 
D’un jour à l’autre/De la o zi la alta, Cluj, Cartea Cărţii de Ştiinţă, 2006 
Pielea îngerului, Cluj, Ed. Limes, 2007 

RomaneJoia patimilor, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981; reeditare, Ed. Libra, 1993 
Zborul gâştei sălbatice, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1989 

Februarie

Asculta cum vine zapada!
Cineva-n cer opinteste-n
rotile norilor.
Cade faina ingerilor,
cade trupul lor spintecat
in abatoarele puritatii.
Asculta cum vine zapada!
Asculta cum vine!
Priveste cum ni se lipeste de buze
stralucitoru-i satar!

Marile Eleusii 

Si iata va fi vant si trupul tau va fi
albastrul unde ne- om inzapezi.
Si iata carul mare va instela mai sus
de sfarcul moliciunii si gura de isus.
Si iata va fi spaima si lunecari vor fi
uitandu- ne sa trecem din noapte catre zi,
un timp ca va sa vina si nu va mai veni
si maine va fi astazi si nu- l vom intalni.
Ar trebui sa spunem ca toamna sa coboare.
Ar fi un timp caderea stiuta la picioare,
tu te- ai topi in frunze, eu pana sub pamant;
ca sub o coapsa calda te- ai rasuci sub vant
si te- as cuprinde- n brate cu crengi si cu noroi
uitand ca paradisul a inceput cu noi.

Ştefan Damian, poet, prozator şi traducător

Biografie

DAMIAN Stefan, se naste la 24 febr. 1949, comuna Ho-drog-Bodrog, judetul Arad. Poet, prozator si traducator.

Fiul lui Nicolae Damian, agricultor, si al Melaniei (n. Rachici). 

Scoala elementara in localitatea natala (1956-l959); gimnaziul si liceul la Zadareni si Pecica (1960-l967). Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj, sectia romana-italiana (1967-l972). in perioada studiilor universitare este membru al gruparii si al redactiei revista Echinox. Corector la ziarul Faclia din Cluj (1972-l973); instructor la Casa de Cultura a municipiului Cluj-Napoca (1973-l980); activist la Comitetul de Cultura Cluj (1980-l982) si la sectia de cultura a Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman din Cluj-Napoca (1983-l985); redactor la Editura Dacia din acelasi oras (din 1985). Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1980).

Debuteaza cu versuri in Tribuna si Echinox (1968). Colab. la Steaua, Orizont, Amfiteatru, Vatra, Familia, Luceafaruletc. Figureazain antologia de debut Eu port aceasta fiinta (1973). 

Debutul cu volum de nuvele Portrete de familie (1977) e urmat de alte patru carti de proza: romanele Nunta (1980), Prisma (1982), Pisica de Eritreea (1986) si nuvelele din Sfirsit de vara (1984). Traduce din poezia (Rolando Certa) si proza italiana (Grazia Deledda Federigo Tozzi), participa cu versuri proprii la antologia Poeti ro-meni d'oggi, editata la Palermo (1989); traduce in italiana poezia lui Petre Dinu Marcel (Nel nome d'un fiore, 1989). Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (1980).

Desi in anii din urma s-a consacrat exclusiv unor traduceri sistematice din literatura italiana moderna si contemporana, D. s-a afirmat initial ca poet, apoi ca prozator. Daca versurile au ramas risipite prin revistele literare si intr-un volum colectiv, proza a avut un destin editorial fericit, actualizat in doua volume de povestiri si trei romane. Format in mediul primei promotii echinoxiste, scrie in maniera anilor '70, cind autoritatea fictiunii si propensiunea spre simbolizare nu erau inca puse la indoiala, iar povestirea prevala asupra celorlalte modalitati ale epicului. 

Prozele scurte (Portrete de familie, 1977; Sfirsit de vara, 1984) reconstituie farmecul crepuscular al unui spatiu provincial (cimpia banateana) cu reminiscentele sale dintr-o Mittel-Europa productiva literar. Dar cartile de referinta ramin Nunta (1980) si Prisma (1982), doua microromane scrise in registre diferite si dovedind disponibilitati atit pentru o poezie a concretului epic (intr-o perspectiva grava), cit si pentru una a deriziunii si grotescului existential. Nunta, amintind de literatura Graziei Deledda, este romanul unei comunitati rurale inchise, urmarindu-i nasterea, cresterea si destramarea implacabila. 

Elementele acestui univers sint realiste si chiar de interes etnografic in descrierea unor obiceiuri, precum inmormintarea ori nunta. Intuitia prozatorului consta insa in altceva: cind intr-o comunitate evenimentele intimplatoare ale istoriei se substituie destinelor umane, pina si ritualurile se degradeaza, procesul de ravasire provocat de istorie fiind implinit de natura. Ieremia, protagonistul romanului, ultimul descendent al intemeietorului satului, traieste o aventura depresiva sub presiunea evenimentelor dizolvante ale istoriei. Casatoria sa tirzie inseamna esecul final. Nunta devine un ceremonial grotesc: e o nunta stearpa, in care vitalitatea participantilor este exasperanta, rele-vind in fond voluptatea inconstienta a mortii. Exista un singur mod de supravietuire a acestei lumi: printr-un martor / cronicar al ei, functie indeplinita in carte de catre personajul narator. In Prisma, un rol similar il are Scrisul, care insa isi asigura o mai mare libertate de miscare, deci de subiectivizare. Mediul este aici altul: orasul provincial, dominat pina la teroare de o autoritate locala, reprezentanta a unei institutii ambigue, dar cu atit mai semnificativa ca deriziune a puterii malefice. 

Autorul realizeaza, de fapt, imaginea sumbru-caricaturala a unei colectivitati infestate de spaima autoritatii. Este o lume de „roboti veseli", traiti de o realitate mistificata, in care toate intimplarile cotidiene sint lipsite de sens; o lume ai carei locuitori sint bufoni fara constiinta bufoneriei, toti atinsi de boli ciudate, a caror esenta vine din degradarea puterii in totalitarism. 

Ilustrativ e personajul Pemede, amestec de real si fantastic, ipostaza grotesca a politicului satanizat. In fond, D. produce in Prisma o anomalie a anilor '80, in care puterea discretionara este perceputa ca o maladie tenebroasa, intr-o viziune stilistica ironic-sarcastica. Al treilea roman, Pisica de Eritreea (1986), pune mai ambitios probleme de tehnica literara (relatia real-imaginar, autoritatea auctoriala, diverse artificii texlualiste) si incearca o constructie oarecum simbolica, pe tema timpului devorator si a creatiei.

OPERA: Portrete de familie. Povestiri si schite, Cluj-Napoca, 1977; Nunta. Roman, Bucuresti, 1980; Prisma. Roman, Cluj-Napoca, 1982; Sfirsit de vara. Povestiri, Cluj-Napoca, 1984; Pisica de Eritreea. Roman, Cluj-Napoca, 1986.

REFERINTE CRITICE: I. Marcos, in Tribuna, nr. 48, 1977; T. D. Savu, ibidem, nr. 46, 1980; P. Poanta, in Steaua, nr. II, 1980; idem, Radiografii, II, 1983; idem, in Tribuna, nr. 36, 1984; V. Tascu, in Steaua, nr. 11, 1984; Irina Petras, in Transilvania, nr. 8, 1984; idem, in Steaua, nr. 7, 1987.

Adevărul adesea

Adevărul adesea
e prea plin
de laptele ce izvorăşte
din abundenţa sinelui.
Un adolescent cu genunchi prea
osoşi
să se poată închina.
Mâinile nemilos
nu ştiu să facă semnul crucii.
Adoarme
învelit în lucruri uşoare visează
în patul unei singurătăţi vinovate
ceea ce nimeni nu vrea să viseze.
Nici măcar atunci
când se lasă otrăvit
de aerul verde de munte.


Ultima minge

Cuvintele tari se loveau de pereţi
mingi de ping-pong pe o masă
perfectă
pe care se joacă
destinul.
Intrau şi ieşeau din gâtlejuri
umplute cu câlţi.
La masă cei doi jucători
erau prinşi în ultima bătălie
din care mai rămânea în aer
strălucirea aproape albastră a mingii.


Urme

Ţi-am şters fotografia din privirile
rămase pe ecranul unui computer
dezafectat.
Vagi urme s-au păstrat
numai în amintire.
Într-un viitor nu prea îndepărtat
arheologi neştiuţi ar putea
descoperi cum te-ai lichefiat în mine.


Devorare

Mă descompui
în fiecare zi cu încăpăţânare.
Te hrăneşti
cu celulele mele
ca într-un septembrie târziu
toamna
cu norul ultim de frunze
în care mai ard
strigătele învinse ale verii.


Certitudini

Mă mai gândeşti câteodată
când se întinde soarele la umbra
pădurii
şi-ai vrea să auzi cuvinte din care
răsar fluturi.
Dar atunci îţi trece pe-alături un
şarpe
ca iubirea unei prinţese
pentru un fotbalist lălâu.
Aşa cum trec
zvârcolirile din sângele
adolescenţilor
în nopţile când primăvara îi obligă
să îşi lase sentimentele
să rătăcească de pe net prin barurile
în care fumul este tămâia speranţei.
Mă mai gândeşti
cum te gândeşti la statuia din piaţa
publică
pe lângă care treci în fiecare zi.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

NICOLAE HERLEA

Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București - d. 24 februarie2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.

A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.

A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.

Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Praga și Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.

Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.^{[necesită citare]} Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.^{[necesită citare]}

A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.

A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.

Înregistrări video:

• "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
• "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
• "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
• "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton

IN MEMORIAM: NICOLAE HERLEA - (ROSSINI, VERDI, LEONCAVALLO, GIORDANO, PUCCINI) OPERA ARIAS

TEATRU/FILM

TEATRU/FILM

MARGA BARBU

Marga Barbu
Marga Barbu
Date personale
Născută	24 februarie 1929[1]  Ocna Șugatag, Maramureș, România
Decedată	31 martie 2009 (80 de ani)[2][1]  București, România
Căsătorită cu	Eugen Barbu Constantin Codrescu
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	actriță
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Marga Barbu (n. Margareta-Yvonne Butuc^[3][4], 24 februarie 1929, Ocna Șugatag, Maramureș – d. 31 martie 2009, București) a fost o actriță română de teatru și film.

BIOGRAFIE ȘI CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a mutat împreună cu familia în București după împlinirea vârstei de 14 ani^[5] . Prima ei mare dragoste a fost dansul și ar fi făcut orice ca să-și urmeze mama, balerină la Viena. A fost angajata Operei Române, dar la vizita medicală s-a descoperit că are o afecțiune cardiacă, fapt care a făcut-o să renunțe la ideea unei cariere de dans. Urmând diferite cursuri de actorie, dans și filozofie, alege în final actoria.

A absolvit Institutul de teatru din București în 1950. A debutat în cinematografie în 1953 („Nepoții gornistului”, în regia lui Dinu Negreanu)^[6], fiind cunoscută, în special, pentru rolurile Anița din seria „Haiducilor” și Agatha Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar și pentru rolul de compoziție din „Domnișoara Aurica” (regia Șerban Marinescu, 1986) pentru care a fost distinsă cu Premiul ACIN. A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide", de Dan Pița (1980) - Premiul ACIN și „Comoara din Carpați", regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film în care a apărut a fost „Lacrima cerului” (1989).

A reprezentat cinematografia românească la numeroase festivaluri și evenimente internaționale: Festivalul de film de la San Sebastian (1966), Festivalul de film de la Karlovy Vary (1966), Festivalul de film de la Moscova (1969), Festivalul de film de la Sarajevo (1969), Zilele filmului în R.F. Germania (august 1968), Zilele filmului românesc în U.R.S.S. (1965), Zilele filmului românesc la Roma (1967), etc.

În afara carierei impresionante pe care a avut-o în cinematografie, Marga Barbu a fost și o mare actriță de teatru. Din 1952 și până la pensionarea sa în 1993, Marga Barbu a fost actriță la Teatrul Nottara (fostul Teatru al Armatei), unde iubitorii teatrului au putut s-o admire în roluri memorabile. Rolul său preferat din teatru a fost cel al Cleopatrei din piesa "Antoniu și Cleopatra" de William Shakespeare. A jucat exemplar roluri de comedie precum "Mâța-n sac", "Mizerie și noblețe" etc.

A fost căsătorită timp de peste 30 de ani cu scriitorul Eugen Barbu, fiind la a treia căsătorie, prima consumându-se cu un inginer textilist din Ploiești [2], iar cea de-a doua cu actorul Constantin Codrescu ^[4] .

Președintele Ion Iliescu a decorat-o pe Marga Barbu în 2004 cu Ordinul Național „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler. Distincția i-a fost acordată ca „semn de apreciere pentru îndelungata și fructuoasa activitate artistică și pentru talentul și dăruirea puse în slujba artei spectacolului și a teatrului românesc”.^[7]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Vultur 101 (1957)
• La porțile pămîntului (1966)
• Procesul alb (1966)
• Haiducii (1966) - Anița
• Amprenta (1967)
• Răpirea fecioarelor (1968) - Anița
• Răzbunarea haiducilor (1968) - Anița
• Haiducii lui Șaptecai (1971) - Anița
• Zestrea domniței Ralu (1971) - Anița
• Facerea lumii (1971) - Irma / Gabi
• Săptămîna nebunilor (1971) - Anița
• Urmărirea (TV) (1971)
• Ultimul cartuș (1973) - doamna Semaca
• Dragostea începe vineri (1973) - Iulia
• Tatăl risipitor (1974)
• Un august în flăcări (Serial TV) (1974) - Gerda Hoffman
• Comoara din Carpați (1975)
• Zile fierbinți (1975) - actrița Clara
• Melodii, melodii (1978) - responsabila florăriei
• Omul care ne trebuie (1979) - soția lui Șerpescu
• Bietul Ioanide (1980) - Angela Valsamaky-Farfara - Premiul ACIN
• Drumul oaselor (1980) - Agatha Slătineanu
• Trandafirul galben (1982) - Agatha Slătineanu
• Cucerirea Angliei (1982) - Arlette de Falaise, mama lui Wilhelm Cuceritorul
• Misterele Bucureștilor (1983) - Agatha Slătineanu
• Masca de argint (1985) - Agatha Slătineanu
• Colierul de turcoaze (1986) - Agatha Slătineanu
• Domnișoara Aurica (1986) - Aurica - Premiul ACIN
• Totul se plătește (1987) - Agatha Slătineanu
• Martori dispăruți (1988)
• Lacrima cerului (1989)

IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 
 
• 

  Colette în Gaițele de Al. Kirițescu

 
• 

  În Ultima oră de Horia Lovinescu

Marga Barbu