MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 25 FEBRUARIE 2024: ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 138: Împăratul roman Hadrian îl adoptă pe Antoninus Pius, făcându-l succesorul său. Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86-7 martie 161). A fost împărat Roman în perioada 138-161.In timpul domniei lui Antoninus Pius s-a sărbătorit în anul 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.

· 628 – Khosrau al II-lea este răsturnat de la putere de fiul său Kavadh II. Patru zile mai târziu, a fost ucis în palatul său (29 februarie 628). A fost ultimul mare rege al Imperiului Sasanid domnind de la 590 la 628. El a fost ultimul rege al Persiei si a avut o domnie lungă înainte de cucerirea musulmană din Iran, care a început la cinci ani după asasinarea sa.

· 1570: Papa Pius al V-lea o excomunică pe regina Elisabeta I a Angliei. Regele Angliei Henric al VIII-lea a murit in 1547, cand Elisabeta avea treisprezece ani. Conducatorii englezi din urmatorii unsprezece ani au fost cu totul nesemnificativi. Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547 pina in 1553. Sub conducerea lui, guvernul a initiat o politica favorabila protestantismului. Regina Maria Tudor, care a domnit in urmatorii cinci ani, a militat pentru suprematia papala si reinstaurarea religiei romano-catolice. In timpul domniei sale, protestantii englezi au fost crunt persecutati, circa trei sute fiind ucisi din ordinul ei. (Aceasta prigoana i-a adus porecla de “Maria Singeroasa’.) Chiar si Elisabeta a fost arestata si intemnitata in Turnul Londrei. Desi a fost eliberata mai tirziu, putin a lipsit sa-si piarda viata. La moartea Mariei Tudor (in 1558) si incoronarea tinerei Elisabeta, in virsta de douazeci si cinci de ani, poporul s-a bucurat din toata inima. La scurt timp dupa incoronarea sa, Elisabeta a emis asa-numitul Act de Suprematie si Uniformitate (1559), care consfintea anglicanismul drept religia oficiala a statului englez. Acest decret a oferit satisfactie protestantilor moderati, dar puritanii doreau o reforma mai radicala, in ciuda opozitiei puritanilor pe de-o parte si a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu si-a revizuit aceasta hotarire pina la sfirsitul domniei sale. Situatia religioasa s-a complicat din cauza reginei Maria a Scotiei. Nevoita sa paraseasca Scotia, aceasta se refugiase in Anglia. Acolo insa, se trezise prizoniera Elisabetei. Actiunea Elisabetei a fost bine gindita: Maria era romano-catolica si avea tot dreptul sa aspire la tronul Angliei. Prin urmare, in cazul unei rebeliuni incununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regina catolica. De fapt, in cei nouasprezece ani de detentie, s-au urzit citeva comploturi impotriva Elisabetei si au existat dovezi clare ale complicitatii Mariei Stuart. in cele din urma, in 1587, Maria a fost condamnata la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de executie cu parere de rau, la indemnul ministrilor si membrilor Parlamentului, care abia asteptau sa scape de aceasta amenintare. Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. La 25 februarie 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o si a cerut detronarea ei şi a absolvit supuşii săi de orice obligaţie de ascultare faţă de coroana Angliei, după ce aceasta a promulgat treizeci şi nouă de legi prin care persecuta Biserica Romano-Catolica. In 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat ca daca ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un pacat. Dar aceasta situatie prezenta si anumite avantaje pentru ea. Protestantii se temeau de o restaurare catolica in Anglia, iar Elisabeta oferea garantia stabilitatii, ceea ce i-a extins popularitatea in rindul marii mase a populatiei engleze.

· 1817: A fost deschis oficial „Muzeul Brukenthal” din Sibiu, cel mai vechi muzeu din România și una dintre primele instituții de acest gen din Europa. Considerat a fi în acest moment, cel mai mare muzeu din sud-estul Europei, muzeul adăpostește importante colecţii aflate într-un vast complex muzeal naţional alcătuit din Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istoria Farmaciei şi Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare. Clădirea Palatului Brukenthal, situată în centrul istoric al oraşului Sibiu, este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România, fiind construit în mai multe etape, între anii 1778-1788, având ca destinaţie iniţială reşedinţa baronului Samuel von Brukenthal, dar şi spaţiu dedicat colecţiilor pe care acesta le deținea. Palatul găzduieşte Galeria de Artă, ce are în componență Galeria de artă naţională, Galeria de artă europeană, Cabinetul de Stampe, Colecţia de Artă decorativă, Pinacoteca şi Biblioteca Samuel von Brukenthal. Colecţia de artă națională este dedicată evoluţiei picturii româneşti, aici găsindu-se tablouri semnate de artiști de referinţă ai picturii române precum Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu și alții. Colecţia de pictură europeană, deţine un număr de aproximativ 1200 tablouri, creații ale unor artiști celebri precum: Tizian, Jan van Eyck, Rubens, Pieter Bruegel cel Bătrân, Paolo Veronese, Lucas Cranah, Anton van Dyck şi mulţi alţii. În ceea ce privește istoria recentă a muzeului Brukenthal, trebuie amintit că acest muzeu a fost ținta unui jaf celebru, jaf care a ținut mult timp, prima pagină a ziarelor. Astfel, în ziua 26 mai 1968, un grup de hoți a intrat în muzeu, ca niște vizitatori obișnuiți și după ce s-au ascuns la etajul doi al muzeului, noaptea au coborât și au furat opt dintre cele mai valoroase lucrări expuse și anume: Anton van Dyck – „Moartea Cleopatrei”, Frans van Mieris cel Bătrân – „Bărbat cu pipă la fereastră”, Jorg Breu – „Portret de bărbat”, pictura a unui anonim german – „Bărbat cu haină de blană”, Cristoph Amberger – „Portret de bărbat”, Tizian – „Ecce homo”, Rosalba Carriera – „Portret de femeie” . După ce au furat aceste tablouri evaluate la peste 25 de milioane de dolari, hoții au dispărut prin pod și apoi prin curtea bisericii reformate. Ancheta a stabilit că picturile au fost scoase din țară într-un timp record, de numai două zile și în ciuda numeroaselor cercetări ale Miliției și ale Securității, autorii furtului nu au putut fi descoperiți. Abia după 30 de ani de la comiterea furtului, patru dintre tablouri au fost găsite în America și repatriate în anul 1998, Muzeului Brukenthal. Aceste tablouri au fost : „Portret de bărbat” a lui Cristoph Amberger , „Ecce Homo” a lui Tizian; „Portret de femeie” de Rosalba Carriera și „Portret de bărbat cu pipă în fereastră” de Frans van Mieris cel Bătrân.

· 1836: Samuel Colt a brevetat primul revolver cu repetitie . Samuel Colt (n. 19 iulie 1814 – d. 10 ianuarie 1862) a fost un inventator și industriaș american. El a înființat Colt’s Patent Fire-Arms Manufacturing Company.

· 1837- Thomas Davenport inventează primul motor electric pe care îl foloseşte la propulsoarea pe distanţe scurte a trăsurilor modificate. Americanul este şi cel care deţine patentul pentru primul motor electric comercializat.

· 1856 – A inceput Congresul de pace de la Paris, moment care a constituit sfârşitul războiului Crimeii, incheiat prin infrangerea Rusiei. Congresul a avut ca rezultat un angajament luat de toate marile puteri de a menține în comun „integritatea Imperiului Otoman”. Este garantata de asemenea independența Turciei. De asemenea, Rusia a renunțat la malul stâng al gurilor Dunării, inclusiv o parte din Basarabia in favoarea Moldovei. S-a acordat o protecție specială creștinilor din Imperiul Otoman. Moldova și Țara Românească (care s-au unit in 1859) si Serbia au fost recunoscute ca principate autonome cvasi-independente sub protecția Puterilor Europene. Marea Neagră a fost neutralizata. De asemenea Dunărea a fost deschisa pentru transportul maritim tuturor națiunilor. Unele dintre normele și acordurile hotarate aici au fost modificate 22 ani mai târziu, de către Congresul de la Berlin.

· La 25 februarie 1866 (9 martie 1866 pe stil nou) are loc debutul literar al poetului, prozatorului și jurnalistului român Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) în revista Familia, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, a schimbat numele autorului poeziei din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și l-a păstrat pentru totdeauna. Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Revista Familia a fost o revistă enciclopedică de cultură și literatură, una dintre cele mai valoroase publicații transilvănene, înființată în 1865 la Pesta de publicistul și scriitorul Iosif Vulcan. Începând din 27 aprilie 1880 și până la 31 decembrie 1906, ea a fost tipărită la Oradea, devenind un important mesager al culturii românești, publicând lucrări ale unor mari personalități ale literaturii noastre. Printre colaboratorii revistei Familia au figurat și Vasile Alecsandri, Andrei Bîrseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron și Nicolae Densușianu, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu etc.

· 1885: Se înființează prima organizație profesională a ziariștilor români, Societatea Presei, sub președenția lui C.A. Rosetti.

· 1916 – S-au desfăşurat, la Bucureşti, în saloanele Cercului Finanţei, Comerţului şi Industriei din Palatul Camerei de Comerţ a României, lucrările „primului Congres al Arhitecţilor din toată ţara”; (25-26 februarie 1916).

· 1919 - Statul Oregon introduce prima taxă pe combustibil, percepând 1% din preţul unui galon de benzină comercializa. Fondurile colectate erau folosite pentru asfaltare şi întreţinerea drumurilor existente.

· 1921: Tbilisi, capitala Republicii Democrate Georgia, a fost ocupată de armata bolșevică.

· 1925: Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei este ridicat la rangul de Scaun Patriarhal. Miron Cristea devine, în calitatea sa de primat al României, patriarh al Bisericii ortodoxe Române. Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un teolog, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930), primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

· 1935 - Al. Vaida-Voievod, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc din România, a înfiinţat o nouă formaţiune politică, Frontul Românesc, motiv pentru care, la 22 martie, va fi exclus din partid. Noua formaţiune va susţine tendinţele autoritare ale regelui Carol al II-lea. În general, ea va avea un impact scăzut asupra vieţii politice a ţării şi asupra electoratului românesc,

· 1954: Premiera comediei Mielul turbat de Aurel Baranga.

· 1956: În cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut discursul Despre cultul personalității și consecințele sale, prin care a condamnat acțiunile predecesorului său, Iosif Stalin.

· 1960 - A fost arestat, sub acuzaţia de "uneltire contra ordinii sociale", scriitorul Ion Negoiţescu. A fost condamnat în decembrie 1961 la 5 ani închisoare corecţională, eliberat prin graţiere la 8 aprilie 1964, stabilit în RFG în 1978.

· 1961 - Proclamarea independenţei în Kuweit. Ziua naţională.

· 1964: Cassius Clay îl învinge pe Sonny Liston la Miami Beach, Florida și devine campion al lumii la categoria supergrea. Doua zile mai tarziu s-a alaturat miscarii musulmane luindu-si numele de Muhammad Ali.

· 1969: Germania a dat 5 milione $ unui terorist arab ca răscumpărare pentru pasagerii și echipajul unui jumbo jet deturnat.

· 1986: Preşedintele Ferdinand Marcos al Filipinelor, fuge din tara , functia sa fiind preluata de Corazon Aquino, văduva a adversarului regimul de Marcos, Benigno Aquino, asasinat pe 21 august 1983 la întoarcerea sa din exil.

· 1990: A început să emită, la București, Radio Contact (transformat în 2004 în Radio KISS FM).

· 1994: Masacrul din Hebron (În timp ce cca 500 de palestinieni se rugau în genunchi la Mormântul Patriarhilor din Hebron, un colonist israelian cu vederi extremiste, Baruh Goldstein, a deschis focul și a ucis 29 de musulmani)

· 2001: În Republica Moldova comuniștii anti-reformă câștigă alegerile.

· 2003: Preşedintele irakian Saddam Hussein a anunţat că nu intenţionează să distrugă rachetele interzise al-Samud, conform cerinţelor ONU.

· 2003 - Preşedintele american, George W. Bush, afirmă că numai dezarmarea totală a Irakului ar putea împiedica războiul, iar o nouă rezoluţie ONU ar fi utilă, dar nu strict necesară.

· 2006: Numărul estimat pentru populația lumii este de 6,5 miliarde de locuitori.

· 2008: Indonezia, cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, la o distanță de 160 km de coastă și la o adâncime de 35 km în largul sud-vest de Sumatra.

Nașteri

· 938: Chōnen (奝然^?) (25 februarie 938 -- 25 aprilie 1016) a fost un călugăr budist japonez din perioada Heian, cunoscut pentru pelerinajul său la muntele Wutai în China.

S-a născut în clanul Hata^⁠(en) în provincia Yamashiro (actualmente prefectura Kyoto) lângă Heian-kyo, pe atunci capitala Japoniei.^[1] În adolescență a fost trimis la templul Tōji (東寺^?) din capitală, unde a devenit discipolul maestrului Kanri (観理^?)(894-974) și a studiat învățăturile Celor Trei Tratate^⁠(en). Mai târziu a plecat la templul Ishiyama-dera^⁠(en) (石山寺^?) în Otsu, unde a fost inițiat în budismul ezotericsub conducerea lui Gengō (元杲^?) (911-995).^[2]

În 970 a început pregătirile pentru călătorie în China. Chōnen dorea să urce muntele Wutai, locul pretins de manifestare a lui bodhisattva Manjusri, și să viziteze locurile sfinte ale lui Buddha Shakyamuni în India. Însă realizarea pelerinajului s-a confruntat cu o critică dură, Chōnen fiind considerat lipsit de talent și nedemn de un asemenea pelerinaj.^[3]

În 983 a călătorit în China^[4], unde a petrecut trei ani, făcând pelerinaj la munții sacri　Tiantai^⁠(en)^[5] și Wutai^⁠(en)^[6], vizitând curtea imperială a dinastiei Song și primind titlul de Daishi (大師 mare maiestru^?)^[7] din mâinile împăratului Taizong^⁠(en). În 986 s-a întors în Japonia aducând cu el o nouă ediție a textelor sacre^[8](Tripitaka) tipărită la curtea imperială de la Kaifeng și o statuie a lui Buddha Shakyamuni^[7] cioplită din lemn de santal^⁠(en). În anul următor statuia a fost instalată în templul Jobonrendai-ji^⁠(ja) din Kyoto, iar în 989 a fost numit^[9] al 51-lea stareț la templul Todai-ji în Nara. După moarte a fost distins cu numele postum de Jokkyō (法済^?).

În prezent statuia adusă de Chōnen are statut de Tezaur Național al Japoniei^⁠(en) și se află în templul Seiryō-ji^⁠(en) în Kyoto.

Lucrarea „Genealogia împăraților Japoniei”, prezentată^[10] de Chōnen curții imperiale din China a fost inclusă în descrierea Japoniei din „Song Shi^⁠(en)” („Istoria dinastiei Song”). La fel și descrierea Japoniei din „Xin Tangshu^⁠(en)” („Noua cronologie a dinastiei Tang”) este insirată din „Genealogia împăraților Japoniei”, fără a o menționa explicit.

* 1304: Abū ‘Abd Allāh Muḥammad Ibn ‘Abd Allāh al-Lawātī al-Tanjī Ibn Baṭṭūṭa, cunoscut sub numele de Ibn Battuta, (n. 25 februarie 1304 - 1369) a fost un cunoscut explorator arab și un negustor itinerant care a călătorit în toate țările lumii islamice - de la Bolgar pânǎ la Mombasa, din Timbuktu pânǎ în China. Călătoriile sale s-au întins pe mii de kilometri și au durat mai mult de 31 de ani, făcând din el cel mai mare călător care a existat vreodată.

În cursul primei sale călătorii, Ibn Battuta a traversat Algeria, Tunisia, Egiptul, Palestina și Siria, ajungând până la Mecca. După ce a vizitat Irakul, Șirazul și Mesopotamia s-a întors din nou pentru a împlini Hajjul la Mecca, unde a rămas timp de trei ani. Apoi călătorind spre Jeddah, a ajuns în Yemen pe mare, a vizitat Aden și apoi a plutit spre Mombasa(Estul Africii). După ce a ajuns la Kulwa, s-a întors la Oman și a repetat pelerinajul la Mecca în 1332 prin Ormuz, Siraf, Bahrain și Yamama. Ulterior plănuiește să ajungă în India, dar odată ajuns la Jeddah, pare să se răzgândească (probabil datorită lipsei unui vas care să ajungă cu el în India), și vizitează a doua oară Cairo, Palestina și Siria, ajungând apoi la Aleya (în Asia Mică) pe apă și călătorind prin Anatolia și Sinop. Navighează pe Marea Neagră și după multe peripeții ajunge la Constantinopol prin sudul Ucrainei.

La întoarcere, a vizitat Horasanul prin Hiva și cunoscând toate orașele importante ca Buhara, Balch, Herat, Tus, Mashhad și Nișapur, traversează munții Hindukușprin trecătoarea Khawak ajungând în Afghanistan, după care trece prin Ghani și Kabul pentru a intra în India. După ce vizitează Lahri, Sukkur, Multan, Sirsa și Hansi, ajunge la Delhi. Timp de câțiva ani Ibn Battuta se bucură de ocrotirea sultanului Muhammad Tughlaq, și în cele din urmă este trimis de acesta ca ambasador în China. Trecând prin India Centrală și Malwa, închiriază un vas din Kambay până la Goa, și după ce vizitează multe porturi înfloritoare de-a lungul coastei Malabar ajunge în Insulele Maldive, de unde se îndreaptă spre Ceylon. Continuându-și călătoria, debarcă pe coasta Coromandal și se întoarce din nou în Maldive, de unde se îndreaptă spre Bengal și vizitează Kamrup, Sylhet și Sonargaon (lângă Dhaka). Navigând de-a lungul coastei Arakan ajunge în Sumatrași mai târziu ancorează la Canton după ce trecuse prin Malaea și Cambodgia. În China călătorește spre nord până la Beijing prin Hangșow. Reîntorcându-se pe propriile urme ajunge la Calicut și ia un vas până la Dhafari și Muscat, de unde trecând prin Iran, Irak, Siria, Palestina și Egipt împlinește cel de-al șaptelea și ultimul pelerinaj la Mecca în noiembrie 1348, după care se întoarce în orașul natal Fès. Călătoriile sale nu se încheie aici – mai târziu vizitează Spania musulmană și pământurile Nigerului, dincolo de Sahara.

La întoarcerea la Fès, Ibn Battuta și-a dictat relatările călătoriilor sale lui Ibn Juzay al-Kalbi (1321 - 1356) la curtea sultanului Abu Inan (1348 - 1358). Lui Ibn Juzay i-au trebuit trei luni ca să-și ducă la bun sfârșit munca, pe care a terminat-o în ziua de 9 decembrie 1355. Scrierile rezultate sunt cunoscute ca faimoasa operă Rihala a lui Ibn Battuta.

Ibn Battuta a fost singurul călător medieval despre care se știe cu certitudine că a vizitat pământurile fiecărui șef politic musulman contemporan lui. A călătorit și în Ceylon, China, Bizanț și Sudul Rusiei. Simpla însumare a călătoriilor sale este estimată la nu mai puțin de 120.000 km tereștri, o cantitate care probabil că nu a fost depășită înainte de inventarea motorului cu aburi.

* 1591: Friedrich Spee, iezuit german, critic al torturii (d. 1635)
* 1628: Claire Clémence de Maillé (25 februarie 1628 – 16 aprilie 1694) a fost nobilă franceză din familia Brézé și nepoată a Cardinalului Richelieu. S-a căsătorit cu Ludovic al II-lea de Bourbon supranumit Le Grand Condé("Marele Condé") și a devenit mama lui Henri Jules, Prinț de Condé. A fost Prințesă de Condé și Ducesă de Fronsac.

Claire Clémence s-a născut la Brézé, în departamentul Maine-et-Loire ca fiică a lui Urbain de Maillé, marchiz de Brézé, mareșal al Franței și Nicole du Plessis de Richelieu, sora Cardinalului Richelieu. Ea a avut un fratele mai mic, Jean Armand de Maillé-Brézé, care a devenit amiral al marinei franceze.

Când avea cinci ani, unchiul ei, Cardinalul, i-a aranjat o logodnă cu prințul de sânge francez Louis de Bourbon. Mai târziu, când Louis, pe atunci duce d'Enghien, avea 20 de ani el avea deja mai multe iubite. Îndrăgostit de Marthe Poussard (numită Mlle du Vigean),^[1]^[2] el a protestat în van împotriva căsătoriei; tatăl său l-a forțat să se căsătorească cu Claire Clémence.

Căsătoria a avut loc la 11 februarie 1641 la Palais-Royal în Paris.

Cum ea s-a măritat cu un membru al Casei regale de Bourbon, a devenit Prințesă de Sânge. După decesul tatălui lui în 1646, soțul ei a devenit Primul Prinț de Sânge, care era cel mai înalt rang în afara membrilor familiei regale.

Deși ea a născut soțului ei trei copii, el a pretins mai târziu că ea a comis adulter cu un număr de bărbați în scopul de a justifica izolarea ei la Castelul Châteauroux însă acest lucru nu a fost crezut de ceilalți oameni; Ducele de Saint-Simon în timp ce admitea că ea era familiară și plictisitoare îi lăuda virtutea, pietatea și blândețea în fața abuzului neobosit pe care îl îndura.^[3]

După rușinea, arestarea și detenția soțului ei în ianuarie 1650 la forăreața Vincennes, după Frondă, Claire Clémence s-a distins prin comportamentul ei energic și devotat, urmărind cauza soțului ei, susținându-i prietenii și înfruntând mânia regelui, ordinele lui Mazarin și amenințările populare. În ciuda eforturilor ei, soțul ei a stat închis până la 7 februarie 1651.

Claire s-a alăturat soțului ei în Flandra spaniolă cu fiul lor. Ei au revenit în 1660 și s-au instalat la Castelul Chantilly. Totuși, când a izbucnit un scandal din cauza legăturii ei cu un paj, prințul și-a exilat soția la castelul Raoul^[4] în Châteauroux, unde ea a rămas până la moartea ei în 1694. A trăit să vadă nașterea primului ei nepot, Marie Thérèse de Bourbon, Mademoiselle de Bourbon în 1666; primul ei strănepot, Marie Anne de Bourbon, Mademoiselle de Conti, s-a născut în 1689 și mai târziu a devenit Prințesă de Condé.

Date personale
Claire Clémence de Maillé
Prințesă de Condé Ducesă de Fronsac

Născută	25 februarie 1628 Brézé, Francța
Decedată	16 aprilie 1694 (66 de ani) Castelul de Châteauroux, Franța
Înmormântată	Église Saint-Martin, Castelul de Châteauroux, Franța
Părinți	Urbain de Maillé-Brézé[*]
Căsătorită cu	Ludovic al II-lea de Bourbon
Copii	Henri Jules, Prinț de Condé
Cetățenie	Franța
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce

· 1643 – S-a nascut sultanul otoman Ahmed al II-lea; (d. 6 februarie 1695). A fost sultan al Imperiului Otoman în perioada 1691 – 1695. Ahmed al II-lea s-a născut la Palatul Topkapî , Constantinopol, fiul sultanului Ibrahim I și al Valide Sultan Hatice Muazzez. A fost fratele sultanului Suleiman al II-lea. A murit în urma unei boli necunoscute. În timpul domniei sale scurte, sultanul Ahmed al II-lea a dedicat cea mai mare atenție războaielor împotriva Habsburgilor și politicii externe antiaustriece. A suferit infrangeri majore militare în razboaiele cu Habsburgii austrieci în lungul război ungar.

· 1682: Giovanni Battista Morgagni, medic și anatomist italian, fondatorul anatomiei patologice (d. 1771)

· 1707: S-a nascut dramaturgul Carlo Goldoni; (d. 6 februarie 1793), cunoscut dramaturg și libretistul italian al unora dintre cele mai cunoscute opere italiene. Suprnumit de Voltaire “Molière al Italiei”, Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.
* 1726: Wilhelmina von Hessen-Kassel (25 februarie 1726 – 8 octombrie 1808) a fost prințesă prusacă, căsătorită cu Prințul Henric al Prusiei.

Wilhelmine von Hessen-Kassel, portret de Antoine Pesne, 1745

Wilhelmina a fost fiica prințului Maximilian de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Friederike Charlotte de Hesse-Darmstadt. Wilhelmina a fot nepoata Landgrafului Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel și a regelui Frederic I al Suediei. A făcut cunoștință cu Henric când a vizitat Kassel în 1751 și s-a căsătorit cu el la 25 iunie 1752.

Wilhelmina a fost descrisă ca o frumusețe a vremii. Wilhelmina li Henric au avut propria lor curte și au locuit la castelul Rheinsberg din Berlin. Wilhelmina nu a avut copii cu Henric, despre care s-a spus că acorda mai multă atenție preietenilor bărbați decât ei. Cuplul s-a separat în 1766 după o presupusă aventură a Wilhelminei. După separare, ea a locuit la palatul Unter den Linden din Berlin.

Prințesa suedeză Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp a descris-o la momentul vizitei ei în 1798:

Era o doamnă înaltă și frumoasă, cu o figură bine păstrată, deși foarte subțire, și puteți vedea în continuare remarcabila ei frumusețe din tinerețea ei. Ochii ei sunt mari și plini de viață, deși oarecum proeminenți și cu o privire neliniștită. Este plină de duh și literal, ca urmare a vârstei, ea poartă uneori discuții ale mai multor discipline în același timp. Manierele ei sunt regale și ea a fost foarte politicoasă și față de mine, foarte plăcută.^[3]

Ea a fost unul dintre puținii membri ai Casei Regale care au rămas în Berlin în timpul ocupației franceze din 1806. În timp ce cea mai mare parte a familiei regale au plecat din cauza criticilor anti-napoleoniene pe care le-au exprimat, și membrii curții regale fie că i-au urmat sau au părăsit capitala pentru moșiile lor de la țară, Wilhelmina a rămas cu Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei și soția acestuia, Elisabeth Louise de Brandenburg-Schwedt din cauza "vârstei lor înaintate", precum și Prințesa Augusta a Prusiei, care era însărcinată în acel moment

Date personale
Prințesa Wilhelmina

Născută	25 februarie 1726 Kassel, Germania^[1]
Decedată	8 octombrie 1808 (82 de ani) Berlin, Regatul Prusiei^[2]
Înmormântată	Berlin Cathedral[*]
Părinți	Maximilian of Hesse-Kassel[] Friederike Charlotte of Hesse-Darmstadt[]
Frați și surori	Princess Ulrike Friederike Wilhelmine of Hesse-Kassel[] Princess Christine Charlotte of Hesse-Kassel[]
Căsătorită cu	Prințul Henric al Prusiei
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	House of Hesse[*]

* 1752: John Graves Simcoe^[1] (n. 25 februarie 1752; d. 26 octombrie 1806) a fost primul locotenent-guvernator al Canadei de Sus (Haut-Canada). A fost fondatorul orașului Toronto, numit inițial York.

A contribuit la introducerea unor instituții, cum ar fi instanțele de judecată, procesul cu juriu, abolirea sclaviei, în Canada de Sus, cu mult timp înainte ca aceasta să fie abolită în restul Imperiului Britanic.

John Graves Simcoe a fost fiul unic al lui John^[2] și al Katherinei Simcoe.

· 1778: José Francisco de San Martín Matorras, cunoscut sub numele de José de San Martín (n. 25 februarie 1778 – d. 17 august 1850), a fost un general argentinian, lider al luptei pentru independență din jumătatea sudică a Americii de Sud.

Născut la 25 februarie 1778 la Yapeyú, astăzi în Provincia Corrientes din Argentina, a plecat din țară la șapte ani și a studiat la o școală aristocratică din Madrid, Spania, unde s-a împrietenit cu chilianul Bernardo O'Higgins.

În 1808, după ce a luptat în armata spaniolă în Războiul Peninsularîmpotriva Franței, și după ce a participat la mai multe bătăliei, cum ar fi cea de la Bailén, San Martín a început să aibă contacte cu sudamericani susținători ai independenței față de Spania.

În 1812, a plecat din Anglia spre Buenos Aires, unde și-a oferit serviciile Provinciilor Unite ale Americii de Sud (Argentina de astăzi). După bătălia de la San Lorenzo din 1813, și după o perioadă în care a condus Armata Nordului în 1814, a început să-și aplice planul de înfrângere a armatei spaniole ce amenința Provinciile Unite din Perú Superior, luând un drum puțin umblat către Viceregatul Perú. Acest obiectiv a impus înființarea unei noi armate, Armata Anzilor, în Provincia Cuyo, Argentina. De acolo, el a condus Traversarea Anzilor în Chile și a învins armatele spaniole în bătălia de la Chacabuco și în cea de la Maipú (1818), eliberând astfel Chile de sub dominația regalistă. Apoi a plecat pe mare cu scopul de a ataca fortăreața spaniolă de la Lima, Perú.

La 12 iulie 1821, după ce a ocupat parțial Lima, San Martín a fost numit Protector al Perúlui, iar la 28 iulie s-a declarat oficial independența Perului. După un an, în urma unei întâlniri cu ușile închise cu libertadorulSimón Bolívar ținută la Guayaquil, Ecuador, la 22 iulie 1822, Bolívar și-a asumat misiunea de eliberare a Perului. San Martín a plecat pe neașteptate din țară și a renunțat la comanda armatei sale, ieșind din activitatea politică și militară. El s-a mutat în 1824 în Franța. Detaliile întâlnirii din 22 iulie nu au fost clarificate de istorici nici astăzi.

Împreună cu Simón Bolívar, San Martín este considerat unul dintre Eliberatorii Americii de Sud spaniole. El este eroul național al Argentinei, țară în care cea mai înaltă decorație se numește Ordinul Eliberatorului San Martin (în spaniolă Orden del Libertador San Martín).

* 1810: Prințesa Pauline Friederike Marie de Württemberg,^[1] (germanăPauline Friederike Marie, Prinzessin von Württemberg^[1]; 25 februarie1810 – 7 iulie 1856) a fost membră a Casei de Württemberg și prințesă de Württemberg prin naștere. Prin căsătoria cu Wilhelm, Duce de Nassau, ea a devenit membră a Casei de Nassau-Weilburg și ducesă consort de Nassau. Pauline este strămoașa acualei familii regale belgiene, daneze, olandeze, norvegiene, suedeze și luxemburgheze.

La 23 aprilie 1829, la Stuttgart, Pauline s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Nassau, fiul cel mare al lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg și a soției acestuia, Louise Isabelle de Kirchberg.^[1] Pauline și Wilhelm au avut patru copii:^[1]

O fiică nebotezată (Biebrich, 27 aprilie 1830 - Biebrich, 28 aprilie 1830).
Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne de Nassau(Wiesbaden, 12 aprilie 1831 - Bad Pyrmont, 27 octombrie 1888), căsătorită la Wiesbaden la 26 septembrie 1853 cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont; a avut copii
Nikolaus Wilhelm de Nassau (20 septembrie 1832 – 17 septembrie 1905). Căsătorit morganatic cu Natalia Alexandrovna Pușkina, contesă de Merenberg. Ea era fiica poetului Alexandru Pușkin și a soției acestuia, Natalia Goncearova; a avut copii.
Sophia Wilhelmine Marianne Henriette de Nassau (9 iulie 1836 – 30 decembrie 1913). Căsătorită cu regele Oscar al II-lea al Suediei. Actualele familii regale belgiene, daneze, norvegiene și suedeze descind din această căsătorie.

Date personale
Prințesa Pauline de Württemberg
Ducesă de Nassau
Ducesa de Nassau, c. 1830
Nume la naștere	Pauline Friederike Marie
Născută	25 februarie 1810 Stuttgart, Regatul Württemberg
Decedată	7 iulie 1856 (46 de ani) Wiesbaden, Ducatul Nassau
Înmormântată	Wiesbaden
Părinți	Prințul Paul de Württemberg Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen
Frați și surori	Elena Pavlovna de Württemberg Prince August of Württemberg[*] Prințul Frederic de Württemberg
Căsătorită cu	Wilhelm, Duce de Nassau
Copii	Helena, Prințesă de Waldeck și Pyrmont Prințul Nikolaus Wilhelm Sofia, regină a Suediei și Norvegiei
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Nassau-Weilburg

· 1834 - S-a născut Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet (m.11.01.1865).

* 1834: Alexandru Io(a)n Solomon (n. 25 februarie 1834, Craiova – d. 14 ianuarie 1875, București, înmormântat la Colentina)^[1] a fost un general român de divizie, comandant al Diviziei București și politician român, ultimul Ministru de Război al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Solomon s-a născut la Craiova în casa de pe strada Păltiniș nr. 1, care se păstrează și azi. A fost nepotul căpitanului Petre și fiul polcovnicului Ioan Solomon (1793-1859),^[2] fost ofițer rus precum cunoscut locotenent sub Tudor Vladimirescu, care a încercat în Revoluția Română din 1848, împreună cu colonelul Ioan Odobescu îndepărtarea guvernului provizoriu.^[3]

Viitorul general a fost căsătorit cu Sofia (d. 22 septembrie 1892), fiica marelui ban Constantin Ghica (6 iunie 1804 – d. 28 august 1867) și a soției sale Sultana Costescu (n. 11 mai 1809 – d. 20 august 1865). O soră, Eliza, a fost căsătorită cu bogatul Ștefan Petrovici-Armis, alta, Elena, măritată cu Lascăr Catargiu, a fost cunoscută în epocă sub supranumele „la belle Hélène”

În anul 1852, tânărul Solomon și-a început studiile la Școala superioară de Infanterie din Viena, Imperiul Habsburgic, pe care le-a absolvit în 1854.^[6] După acea, ofiterul în rang de căpitan nu a frecventat vreo școală specială după cei doi ani din Viena, mult mai mult s-a dovedit autodidact în privința militară, sprijinindu-se și folosind multă practică. Dar desigur și viața militară a părintelui nu a fost defavorabilă carierei. Aceasta i-a creat reputația de a avea atavice tradițiuni de bun ostaș, pătruns de spiritul de disciplină și al ordinii. Astfel a avansat repede la gradul de maior și în același an înaintat la cel de colonel(1858).^[7] Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este colonel și comandant al aceluiași Regiment 1 de Infanterie, ce fusese comandat de tatăl său.^[8] Solomon a fost primit în 1861 de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, cercetând posibilitățile unui sprijin rusesc pentru obținerea unirii depline a principatelor române.^[9]

În ziua de 30 ianuarie 1866, colonelul Alexandru Solomon l-a înlocuit pe Savel Manu ca Ministru al Apărării Naționale în guvernul lui Nicolae Crețulescu, demisionând, din cauza răsturnării domniei principelui Cuza, nici măcar două săptămâni mai târziu, pe 11/23 februarie. Colonelul, care nu intrase în complot împotriva domnitorului și care era de temut, a fost arestat.^[10] El totuși a izbutit să evadeze și să ajungă la regimentul lui nr. 1 de infanterie, und s-a aflat în siguranță.^[11]Solomon a fost ultimul Ministru de Război al lui Cuza care a abdicat de asemenea în aceeași noapte.^[12]

În anul 1871, îl revedem pe Solomon ca general și comandantul Diviziei București, unde a scos armata din cazărmi împotriva studenților ieșiți în stradă pentru a demonstra contra serbării zilei de naștere al proaspătului împărat german Wilhelm I prin colonia germană în sala Slătineanu (ulterior Capșa) pe 22 martie. Manifestarea a a fost purtată în primul rând de elemente filofranceze și antidinastice (a se înțelege antiprusace). Prin intervenția trupelor de infanterie și cavalerie, sub conducerea generalului a fost împrăștiată mulțimea care asediase, chiar dacă numai câteva ore, pe reprezentantul împăratului biruitor Joseph Maria Friedrich von Radowitz (1839-1912). Împrejurimile palatului au fost ocupate de soldați.^[13]Prin eforturile lui Ion Ghica și Lascăr Catargiu a fost împiedicată o vărsare de sânge, dar generalul l-a acuzat pe Ghica „că demoralizează trupa prin șovăiala lui”. Urmarea a fost demisia politicianului la cererea domnitorului Carol I.^[14]

Solomon a murit timpuriu, la vârsta de nici măcar 41 de ani și este înmormântat la Colentina, în biserica familiei Ghika, Teiul Doamnei.

Date personale
Alexandru Solomon
Alexandru Solomon în grad de colonel
Născut	25 februarie 1834 Craiova, Țara Românească
Decedat	14 ianuarie 1875 (40 de ani) București, România
Căsătorit cu	Sofia Ghica
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	În plus: Ministru de Război
Studii	Școala superioară de Infanterie a armatei Imperiului Habsburgic din Viena
Activitate
A luptat pentru	Principatul Moldovei, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Gradul	1. Colonel al Principatul Moldovei 2. general de divizie în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
A comandat	Divizia București

· 1841: Pierre-Auguste Renoir (n. 25 februarie 1841,Limoges, Franța – d. 3 decembrie 1919, Cagnes-sur-Mer, Franța) a fost unul din cei mai celebri pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă figurativă și portretele l-au îndepărtat mai târziu de impresionism. Sub influența lui Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri feminine strălucitoare. Denumit pe drept "pictorul bucuriilor vieții", Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenței sale.

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 la Limoges. Tatăl său a fost croitor. Copilăria și-a petrecut-o la Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. Un timp, în copilărie, el a studiat canto, fiind în atenția organistului bisericii parohiale Saint Roch, Charles Gounaud. La 13 ani a lucrat deja ca decorator de porțelanuri la firma fraților Lévy din Rue du Temple. Mai târziu a pictat evantaie și jaluzele, reușind să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre, unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în școala pictorului Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La școala de pictură a lui Gleyre cunoaște și se împrietenește cu Claude Monet, Frédéric Bazille și Alfred Sisley care studiau și ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp de "Salonul Oficial", celebra expoziție anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecție minuțioasă. A fost coleg și cu pictorul român Nicolae Grigorescu.

"La Grenouillère", 1869

Renoir reușește să expună în 1865, dar în anul următor este respins, împreună cu Manet și Cézanne. Lucrul se repetă și în 1867. Renoir se mută, împreună cu Monet, în casa lui Bazille din strada Visconti. Bazille dispune de mijloace financiare grație averii tatălui său, cei trei prieteni lucrează împreună toată ziua, iar serile și le petrec la cafeneaua Guerbois, loc de întâlnire a avangardei artistice.

În 1869 Renoir petrece mult timp la Bougival, împreună cu Monet. În 1867 și 1970 expune din nou la Salon. Moartea prietenului său, Bazille, căzut pe front în 1870 în Războiul franco-prusac îl afectează profund. După sfârșitul războiului, îl vizitează des pe Monet, care locuia atunci la Argenteuil, în apropiere de Paris. Vin aici și Sisley, Pissarro și Manet, pentru a picta împreună.

"Le Bal au Moulin de la Galette", 1876

Cei patru fondează asociația Société d'artists, care organizează în 1874prima expoziție a impresioniștilor. Câțiva colecționari încep să se intereseze de pictura impresionistă și unele persoane influente îi comandă portrete. La sfârșitul anului 1879 pleacă în Italia, unde descoperă pe marii maeștrii ai Renașterii. Renoir începe să-și formeze propriul său stil. Personajele scoase în evidență cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porțelanul trimit la arta lui Ingres(période "ingresque").

"Les grandes baigneuses", 1884

Pânza "Les grandes baigneuses", pictată în 1884 și expusă în 1887, aparține acestei epoci. În 1889 se mută la Chateau des Brouillards, în Montmartre și, în 1890, se căsătorește cu Aline Charigot. Directorul "Academiei de Arte Frumoase" îi achiziționează tabloul "Jeunes filles au piano" (1892), care ajunge încă din timpul vieții artistului într-un muzeu. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir devin mai blânde și artistul se îndreaptă către un stil mai armonios și mai fin (période "nacrée").

"Jeunes filles au piano", 1892

Artistul este chinuit de o paralizie parțială și de reumatism. Medicii îi recomandă o climă mai blândă, motiv pentru care în 1907 își cumpără o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. În 1919 este distins cu Ordinul Legiunii de Onoare. Ultimii ani ai vieții sunt marcați de moartea rudelor apropiate, de război și de boală. Renoir continuă însă să picteze. Lucrează șezând, cu penelul fixat de mâna dreaptă, dar regretă că nu mai poate picta tablouri mari. "Cred că n-a trecut nici o zi "Le Déjeuner des canotier"în viața mea în care să nu fi pictat" - mărturisește artistul cu puțin înainte de a muri. Se stinge din viață la 2 decembrie 1919.

Printre operele pe care le-a lăsat posterității se numără și "Le Déjeuner des canotiers" (Dejunul vâslașilor, 1881), lucrare ce reprezintă imaginea unor vâslași din Chatou, luând micul dejun în restaurantul Fournaise. Printre personaje se regăsesc și unii dintre apropiații artistului, chiar și viitoarea soție, Aline Charigot, a cărei imagine e surprinsă jucându-se cu un câine. Femeia întoarsă către bărbatul cu pălărie de pai e actrița Ellen Andrée. Identitatea femeii care apare în fundal, rezemată de balustradă e incertă, unii considerând că recunosc trăsăturile lui Jeanne Samary, alții că o văd pe fiica proprietarului restaurantului – Alphonsine. Pictorul însuși e un personaj al propriei lucrări.

Interesant e dialogul privirilor personajelor: bărbatul având capul descoperit privește înspre femeia cu pălărie albă, care la rândul ei își îndreaptă atenția spre vâslașul cu pălăria de pai. Vâslașul o privește pe Aline Charigot care își îndreaptă atenția spre cățelul pe care îl ține în brațe, acesta fiind cel care închide spirala. Cadrul creat de Renoir dă privitorului senzația că s-ar putea oricând așeza între meseni. Tabloul „Dejunul vâslașilor” este cumpărat în 1881 de Durand-Ruel care, contrar voinței pictorului, îl expune la cea de-a VII-a ediție a expoziției impresioniștilor.

Date personale
Pierre-Auguste Renoir
Pierre-Auguste Renoir
Născut	25 februarie 1841^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Limoges, Franța
Decedat	3 decembrie 1919 (78 de ani)^[13]^[1]^[2]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Cagnes-sur-Mer, Franța
Înmormântat	Essoyes
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Căsătorit cu	Aline Renoir[*] (din 14 aprilie 1890)
Copii	Pierre Renoir[] Jean Renoir Claude Renoir[] Lucienne Bisson[] Jeanne Tréhot[]
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor sculptor[] ilustrator[] gravor[*]
Activitate
Studii	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
Pregătire	Charles Gounod, Charles Gleyre
Profesor pentru	Claude Renoir[], Ryuzaburo Umehara[]
Mișcare artistică	impresionism
Opere importante	Young Girls in Black[], Two Sisters[], La loge[], Luncheon of the Boating Party[], La Grenouillère[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[] (17 iunie 1901) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[] (7 noiembrie 1911) Comandor al Legiunii de Onoare[*] (19 februarie 1919)

Galerie:

Le Déjeuner des canotiers, 1880-81
Sur la terrace, 1881
La plage de Guernesey, 1883
Après le bain, 1911

· 1842: Nicolas Camille Flammarion, astronom și scriitor francez (d. 1925)

· 1842: S-a nascut scriitorul Karl May ( Carl Friedrich May), unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru. Este creatorul celebrului personaj „Winnetou”; (m. 30 martie 1912).

· 1848: Wilhelm al II-lea (25 februarie 1848 – 2 octombrie 1921) a fost al patrulea rege de Württemberg, din 6 octombrie 1891 până la abolirea regatului la 30 noiembrie 1918. A fost fiul Prințului Frederic de Württemberg (1808-1870) și a soției lui, Prințesa Catherine de Württemberg (1821–1898), fiica regelui Wilhelm I de Württemberg(1781–1864).

Regele Wilhelm II von Württemberg

După decesul unchiului său care nu a avut moștenitori, regele Karl I(1823–1891), el i-a succedat ca rege de Württemberg la vârsta de 43 de ani.

În ciuda faptului că a trăit într-un regat fără ieșire la mare, Wilhelm al II-lea a fost un entuziast al navigației. Regele a avut un rol esențial în fondarea Clubului de yacht Württembergischer (fostă "Königlich Württembergischer Yacht-Club" sau Yacht Club Regal al Württemberg), în 1911 pe Lacul Constanța.

În capitala Stuttgart el și-a construit Wilhelmspalais.

Regele Wilhelm a devenit Generalfeldmarschall în timpul Primului Război Mondial. În 1918, a fost detronat la fel ca și ceilalți conducători germani. Considerat a fi un monarh popular, a fost mâhnit când a primit mai puțin sprijin decât se aștepta. Avea obiceiul de a merge pe jos împreună cu cei doi câini ai săi în parcuri publice în Stuttgart fără gărzi de corp, fiind salutat de către supușii săi cu un simplu Herr König ("Domnule rege"). În cele din urmă, Wilhelm a abdicat la 30 noiembrie 1918.

La 15 februarie 1877 la Arolsen s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont (1857–1882). Împreună au avut trei copii:

Prințesa Pauline (19 decembrie 1877–7 mai 1965), căsătorită în 1898 cu Wilhelm Frederic, Prinț de Wied (1872–1945); au avut copii.
Prințul Ulrich (28 iulie 1880–28 decembrie 1880)
o fiică (24 aprilie 1882)

Marie a murit la 30 aprilie 1882 la Stuttgart, de complicații în urma nașterii celui de-al treilea copil. Wilhelm, deja depresiv după moartea unicului său fiu cu un an și jumătate în urmă, se spune că nu s-a recuperat după această lovitură.

La 8 aprilie 1886 la Bückeburg, el s-a recăsătorit cu Prințesa Charlotte de Schaumburg-Lippe (1864–1946). Cuplul nu a avut copii.

După decesul lui Wilhelm al II-lea în 1921 fără moștenitori pe linie masculină, șeful Casei de Württemberg a devenit Albrecht, Duce de Württemberg.

Date personale
Wilhelm al II-lea
Regele Wilhelm al II-lea, 1878
Nume la naștere	Wilhelm Karl Paul Heinrich Friedrich
Născut	25 februarie 1848 Stuttgart, Regatul Württemberg
Decedat	2 octombrie 1921 (73 ani, 219 zile) Bebenhausen, Republica Weimar
Înmormântat	Alter Friedhof (Ludwigsburg)[*]
Părinți	Prințul Frederic de Württemberg Ecaterina Frederica de Württemberg
Căsătorit cu	Marie de Waldeck și Pyrmont Charlotte de Schaumburg-Lippe
Copii	Pauline, Prințesă de Wied Prințul Ulrich
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Württemberg
Rege de Württemberg
Domnie	6 octombrie 1891 - 30 noiembrie 1918 (27 ani, 55 zile)
Predecesor	Karl de Württemberg
Succesor	Monarhie abolită

· 1861: S-a născut Rudolf Steiner, filosof austriac (d. 1925). A fost un filosof, esoterist, artist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice și medicinei antroposofice. A inițiat concepția despre tripartiția socială, economia asociativă și a proiectat mai multe clădiri după principiile arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul, sediu al Universității Libere pentru Știință Spirituală și Societății Antroposofice Generale. Steiner a avut o amplă activitate ca om de cultură, susținând numeroase prelegeri în diferite localități din Europa, inclusiv una în anul 1889 la Sibiu, aflat pe atunci în componenta Imperiului Austro-Ungar.

· 1866 - S–a născut Benedetto Croce, filosof, istoric şi politician; a fondat revista „La Critica” şi Institutul Italian pentru Studii Istorice („Estetica, ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală”) (m. 20 noiembrie 1952). Benedetto Croce a fost un critic italian, filozof idealist și politician. A scris numeroase lucrări de filozofia istoriei și de estetică. Primele scrieri ale lui Croce privesc istoria Regatului celor Două Sicilii. La 21 de ani scrie prima sa operă de amploare, La rivoluzione napoletana del 1799. Se dedică filosofiei. În 1903, împreună cu Giovanni Gentile întemeiază o revistă care cuprinde studii asupra literaturii italiene contemporane, La Critica. La aproape 40 de ani scrie principala sa operă, Estetica.
* 1868: Constantin Dumitrescu zis „Turcu” (n. 25 februarie 1868, Morunglav - d. 24 ianuarie 1935, Craiova) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. La naștere a purtat numele de familie „Dumitrache” pe care l-a schimbat ulterior în „Dumitrescu”.

A îndeplinit funcții de șef de stat major de divizie și comandant de brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, ConstantinDumitrescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de comandant al Regimentului 56 Infanterie.^[4]^[5]^[6]^[7]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de șef de stat major al Diviziei 1 Infanterie, comandant al Brigăzii 12 Infanterie, comandant al Brigăzii 22 Infanterie, și comandant al Diviziei 7 Infanterie. distingându-se în mod special în cursul Bătăliei de pe Valea Jiului, din anul 1916, precum și în operațiile militare postbelice

Date personale
Constantin Dumitrescu „Turcu”

Născut	25 februarie 1868 Morunglav
Decedat	24 ianuarie 1935 Craiova
Părinți	Ioan și Nicolița Dumitrache
Căsătorit cu	Elena Dăbuleanu (Coșoveanu) - 1897
Naționalitate	România
Ocupație	conducător militar[*]
comandant al Diviziei 7 Infanterie
În funcție
1919 - 1919
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Arthur Văitoianu
Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1890 - 1892) Școala Superioară de Război(1906 - 1908)^[1]^{:p. 349}
Activitate
Gradul	Sublocotenent (1892) Locotenent (1896) Căpitan (1904) Maior (1911) Locotenent-colonel (1915) Colonel (1916) General de brigadă (1917) General de divizie (1924)^[2]
A comandat	1916 - șef de stat major al Diviziei 1 Infanterie 1917 - comandant al Brigăzii 12 Infanterie 1918 - comandant al Brigăzii 22 Infanterie 1919 - comandant al Diviziei 7 Infanterie
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1918) Operațiile militare postbelice (1918-1920)

* 1871: Lesia Ukrainka (în ucraineană Леся Українка), pe numele real Larisa Kosaci-Kvitka, (n. 13/25 februarie 1871, Novohrad-Volînski - d. 19 iulie/1 august 1913, Surami) a fost o scriitoare și traducătoare ucraineană. A scris în genurile ca poezie, lirică, epos, teatru, proză, publicistică. De asemenea, a lucrat mult cu folclorul (220 de cântece populare înregistrate cu vocea ei), a participat activ în mișcarea națională din Ucraina.

Este cunoscută pentru ciclurile de poezii "Pe aripile Cântecelor" (1893), "Gânduri și vise" (1899), "Opinii" (1902), poemul "Povestea antică" (1893), "Un singur cuvânt" (1903), piesele de teatru "Nevasta boierului"(1913),"Kassandra "(1903-1907) "În catacombe"(1905), "Cântec de Pădure"(1911) și altele.

Mama, Olga Dragomanova-Kosaci - scriitoare, care a creat sub pseudonimul Olena Pcilka (poezii și povești pentru copii în limba ucraineană, bine cunoscute în Ucraina), a participant activ în mișcarea feministă, a publicat antologia "Prima Coroană".

Tata, Piotr A. Kosaci - proprietar de pământ cu o educație aleasă, iubitor de literatură și pictură.

Primii ani, Lesia i-a petrecut în Volîn: în Novograd Volîn (1871 - primăvară anului 1879), în Luțk, satul Kolodiajne, lângă orașul Kovel.

În casa familiei Kosaciov deseori se adunau scriitorii, artiștii și muzicienii, se organizau seri de literatură și concerte. Unchiul Lesii, Mihail Drahomanov, a fost un om de știință celebru, personalitate binecunoscută, care înainte de a emigra în Franța și Bulgaria, a colaborat cu Ivan Franko. El este unul dintre membrii de familie, care a avut un impact major asupra nepoatei cu privire la convingerile socialiste, idealul de a servi patria, pe care ea l-a dezvoltat și, care a ajutat-o să devină critic literar și folclorist.

Lesia Ucrainka și fratele ei, Mihail (numiți în familie - Mișelosia) au avut profesori particulari. La 4 ani, Lesia deja știa să citească.

În ianuarie 1876, Mihail și Larisa Kosaci pleacă la Kiev pentru a lua rămas bun de la M.Dragomanov, înainte de emigrarea lui forțată.

Pe vara aceluiași an, Olga Kosaci, împreună cu copiii săi, Lesia și Mihailo, au plecat în vacanță în satul Jaborițî. Acolo, pentru prima dată, Lesia a auzit primade la mama sa povestea despre "mavka" (zâna pădurii) și a făcut cunoștință cu folclorul ucrainean. Împreună cu mama, copiii mergeau prin casele din sat și adunau cântece și diverse ornamente etnice pentru colecția sa.

În anul 1878, părinții Lesei au plecat la expoziția mondială de la Paris, pentru a se întâlni cu Mihail Drahomanov. De copii a avut grijă în acea perioadă Elena Antonovna Kosaci, sora tatălui. Prietenia cu "mătușa Elea" a lăsat o amprenta asupra vieții și a operei poetesei.

Pe 7 (19) noiembrie a aceluiași an, prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne, tatăl Lesiei, P.A. Kosaci a fost transferat cu serviciul în or. Luțk.

În martie anul 1879, Elena Antonovna Kosaci, mătusă Lesiei, a fost arestată pentru că a participat la asasinarea șefului jandarmilor Drentelna; mai târziu, ea a fost trimisă în provincia Oloneț, iar în 1881 a fost exilată în Siberia, pentru 5 ani (în or.Yalutorovsk, regiunea Tiumen, apoi în Tiumen). Aflând acest lucru, la sfârșitul lui 1879 (sau începutul anului 1880), Lesia a scris prima sa poezie - "Speranța".

În vara anului 1880, Alexandra Antonovna Kosaci-Șimanowski, matușa Lesei, împreună cu doi fii ai săi, se mută la Luțk, la familia Kosaci. Motivul mutării a fost arestarea și exilarea în Siberia a soțului ei, Boris Șimanowski. Pentru toată viața Lesia i-a fost recunoscătoare "mătușei Sașa" - prima sa profesoară de muzică.

Pe 6 (18) ianuarie, Lesia s-a îmbolnăvit, a răcit grav, ce a și fost începutul unei boli grele. Au apărut dureri acute în piciorul drept. De la început toți au crezut că e vorba de reumatism acut, însă, durerile s-au răsfrânt și asupra brațelor.

În acest an Olga Kosaci își duce copiii, Lesia și Mihail, la Kiev, ca aceștia să învețe la profesori particulari.

Acolo, Mihail și Lesia au început să învețe la liceu cu program pentru băieți, unde Lesia lua ore de pian de la soția lui M. Lysenko - Olga Alexandrovna O'Connor.

La începutul lunii mai 1882, familia Kosaci se mută la Kolodiajne, care a devenit reședința permanentă a familiei.

Între timp, Lesia și fratele său, Mihail locuiesc în Kiev, învață la profesori particulari, studiază limbile greaca și latina.

În vara anului 1883, Lesia a fost diagnosticată cu tuberculoză osoasă, în luna octombrie a aceluiași an, profesorul Alexandr Rinek i-a operat brațul stâng, îndepărtând oasele afectate. În decembrie, Lesia se întoarce de la Kiev la Kolodiajne, se simțea mai bine și a început să învețe franceză și germană.

Pe 29 (10 iunie), 1882 s-a născut sora Oksana, 22 august (septembrie-2) 1884 - fratele Nikolai.

Încă din 1884, Lesia a scris în mod activ poezie ( "Crin din vale", "Sapho", "Vara frumoasă a trecut" și altele.) și o publică în revista "Steaua". În acel an a și apărut pseudonimul "Lesia Ucrainka".

Pentru o vreme Larisa a mers la școala "O. Murashko" din Kiev. Din această perioadă a rămas o imagine pictată în ulei. Larisa a trebuit să învețe de sine stătător, a fost ajutată foarte mult de către mama ei, care cunoștea mai multe limbi europene, în afară de limba ucraineană, cunoștea rusa, poloneza, bulgara, greaca și latina, fapt ce arătă nivelul ei intelectual. Olga Petrovna a educat-o pe Lesia ca pe o persoană puternică, care nu are dreptul să-și exteriorizeze sentimentele. La vârstă de 19 de ani, Lesia a scris un manual pentru surorile ei "Istoria antică a națiunilor orientale" (publicat în Yekaterynoslav, 1918).

Lesia Ucrainka a tradus în limba ucraineană astfel de scriitori și poeți ca Nikolai Gogol, Adam Mickiewicz, Heinrich Heine, Victor Hugo, Homer.

După ce a fost în Galicia în 1891, iar mai târziu, în Bucovina, Ucrainka s-a întâlnit cu mai multe personalități notorii din vestul Ucrainei: Ivan Franko, Michael Pavlik, Olga Kobylianska, V.Stefanyk, Osip Makovey, Natalia Kobrynska. Baza principiilor socio-politice a Larisei Kosaci s-a format în perioada anilor 1894-1895, la Sofia, atunci când ea a stat jumătate de an la unchiul ei Mihail Dragomanov, dar și moartea unchiului, fiind un moment tragic, care a marcat-o.

În 1896-1898, Lesia Ucrainka este unul dintre fondatorii primei organizații socialiste din Ucraina de pe Nipru.

Din necesitatea unui tratament, Lesia călătorește în Germania, Austro-Ungaria, Italia, Egipt, de multe ori vizitează regiunea Caucazului, Odesa, Crimeea, fapt ce i-a îmbogățit și a contribuit la extinderea orizonturilor scriitoarei.

La începutul lunii martie 1907 Lesia Ucrainka s-a mutat de la Kolodiajne la Kiev. La sfârșitul lunii martie a călătorit în Crimeea împreună cu Klement Kvitca, ocazie cu care, în special, a vizitat Sevastopolul, Yalta și Alupka.

· 1873: S-a nascut marele tenor italian Enrico Caruso; (d. 1921). Nascut intr-o familie modestă napoletana, Enrico Caruso a devenit unul dintre cei mai renumiti tenori din toate timpurile. Până la moartea sa prematură în 1921, el va juca in roluri mermorabile pe diferite scene de opera din intreaga lume. A cântat în franceză, spaniolă, engleză, italiană şi latină. A murit pe 2 august 1921.

· 1883: Prințesa Alice, Contesă de Athlone (Alice Mary Victoria Augusta Pauline; 25 februarie 1883 – 3 ianuarie 1981) a fost membră a familiei regale britanice. A deținut titlurile de Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Ducesă în Saxonia de la naștere, precum și cel de Prințesă de Teck prin căsătorie, până în 1917 când a trebuit să-l cedeze din ordinul regelui George al V-lea. A fost nașa reginei Beatrix a Olandei, care era nepoata verișoarei ei, regina Wilhelmina a Olandei.

Prințesa Alice a fost prințesa de sânge regal care a trăit cel mai mult (până în acea perioadă) și ultimul nepot în viață a reginei Victoria; a murit în ianuarie 1981, la aproape 115 ani după moartea primului nepot al reginei Victoria, Prințul Sigismund al Prusiei.

Prințesa Alice s-a născut la 25 februarie 1883 la Castelul Windsor. Tatăl ei era Prințul Leopold, Duce de Albany, cel mai mic fiu al reginei Victoriași a lui Albert, Prinț Consort. Mama ei era Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont. A avut un frate, Prințul Charles Edward, Duce de Albany, care mai târziu a devenit Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Ca nepoată a unui monarh britanic pe linia masculină, ea a fost prințesă a Regatului Unit.

A fost botezată la Castelul Windsor la 26 martie 1883 și numită Alice după mătușa paternă. Nașii ei au fost: regina Victoria (bunica paternă), Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, William al III-lea al Olandei, Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, Prințesa Helena de Nassau (bunica maternă), Prințul de Wales (unchiul patern), Victoria, Prințesă Regală(mătușa paternă), Prințul Wilhelm de Württemberg (vărul ei), Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont (mătușa maternă) și Prințesa Augusta de Hesse-Kassel

Prințesa Alice, Contesă de Athlone cu copiii ei May și Rupert.

La 10 februarie 1904, la Castelul Windsor, Prințesa Alice de Albany s-a căsătorit cu Prințul Alexander de Teck, fratele reginei Mary. După căsătorie, Prințesa Alice a luat titlul de Prințesa Alexander de Teck.

Prințesa Alice a purtat în gene hemofilia moștenită de la regina Victoria.

Când familia regală britanică a abandonat titlurile germanice în iunie 1917, Prințul Alexander de Teck a adoptat numele de Cambridge, și a devenit Sir Alexander Cambridge, apoi Conte de Athlone, renunțând la titlul de "Prinț de Teck".

Contele a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud și a servit în perioada 1924-31: Prințesa Alice l-a acompaniat și a fost viceregină în acea perioadă. Apoi, soțul ei a fost numit Guvernator-General al Canadei în perioada 1940–1946.

Contele de Athlone a murit în 1957 la Palatul Kensington din Londra. Prințesa Alice a continuat să trăiască la Kensington până în 1981, când a murit la vârsta de 97 de ani și 313 zile. În momentul morții, a fost prințesa regală cea mai longevivă. Totuși, mai târziu, regina mamă Elizabeth a depășit recodul trăind aproape 102 ani.

Prințesa Alice a trăit în timpul domniei a șase monarhi: Victoria (bunică), Eduard al VII-lea (unchi), George al V-lea (văr și cumnat), Eduard al VIII-lea (nepot), George al VI-lea (nepot) și Elisabeta a II-a (strănepoată).

Date personale
Prințesa Alice
Contesă de Athlone
Prințesa Alice în uniforma Forțelor Aeriene Regale Canadiene (circa 1942)
Nume la naștere	Alice Mary Victoria Augusta Pauline
Născută	25 februarie 1883 Castelul Windsor, Berkshire
Decedată	3 ianuarie 1981 (97 de ani) Palatul Kensington, Londra
Înmormântată	Frogmore, Windsor
Părinți	Leopold, Duce de Albany Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont
Frați și surori	Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorită cu	Alexander Cambridge, Conte de Athlone
Copii	Lady May Abel Smith Rupert Cambridge, Viconte Trematon Prințul Maurice de Teck
Cetățenie	Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	politiciană
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Guvernatorul General al Canadei

· 1885: Prințesa Alice de Battenberg (Victoria Alice Elizabeth Julia Marie; 25 februarie 1885 – 5 decembrie 1969), a fost mama Prințului Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

Prințesa Victoria Alice Elizabeth Julia Marie de Battenberg s-a născut la Castelul Windsor în Berkshire în prezența străbunicii sale, regina Victoria.^[1] Era cel mai mare copil al Prințului Louis de Battenberg și a soției lui Prințesa Victoria de Hesse. Mama ei era fiica cea mare a Prințesei Alice, Mare Ducesă de Hesse, care era a doua fiică a Reginei Victoria. Tatăl ei era fiul cel mare al Prințului Alexandru de Hesse.^[2] Cei trei frați ai ei mai mici erau Louise (care a devenit regină a Suediei), George și Louis.

Prințesa Alice și-a petrecut copilăria între Darmstadt, Londra, Jugenheimși Malta.^[3] Mama ei a observat că învăța greu să vorbească. În cele din urmă, Prințesa Alice a fost diagnosticată cu surditate congenitală după ce bunica sa a identificat problema și a dus-o la un specialist ORL-ist. Cu încurajarea mamaei sale, Alice a învățat să citească pe buze și să vorbească în enleză și germană.^[4] Educată în particular, ea a studiat franceza^[5] iar mai târziu, după logodnă, a învățat limba greacă.^[6] A fost domnișoară de onoare la nunta lui George, Duce de York (mai târziu regele George V) și a Mariei de Teck în 1893.

Prinţesa Andrew a Greciei şi Danemarcei, de Philip de László, 1907.
Colecția privată a Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

Prințesa Alice s-a îndrăgostit de Prințul Andrew al Greciei și Danemarcei (cunoscut ca Andrea în familie), al patrulea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga la încoronarea regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit în 1902^[7] S-au căsătorit civil la 6 octombrie 1903 la Darmstadt. A doua zi au avut loc două ceremonii religioase, una luterană și una ortodoxă.

Prințul și Prințesa Andrew a Greciei și Danemarcei au avut cinci copii:

Margarita, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (18 aprilie 1905 – 24 aprilie 1981); s-a căsătorit cu Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg; au avut moștenitori;
Theodora, Marchiză de Baden (30 mai 1906 – 16 octombrie 1969); s-a căsătorit cu Prințul Berthold, Margrave de Baden; au avut moștenitori;
Cecilie, Mare Ducesă de Hesse (22 iunie 1911 – 16 noiembrie 1937); s-a căsătorit cu Georg Donatus, Mare Duce de Hesse; au avut moștenitori;
Prințesa Sofia (26 iunie 1914 – 24 noiembrie 2001); s-a căsătorit prima dată cu Prințul Christoph de Hesse; au avut moștenitori; și a doua oară cu Prințul George William de Hanovra
Prințul Filip, Duce de Edinburgh (n. 10 iunie 1921), căsătorit cu Elisabeta a II-a a Regatului Unit; au avut moștenitori;

Prinţesa Andrew a Greciei şi Danemarcei de Philip de László, 1922.
Colecția privată a Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

În 1930 a fost diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un sanatoriu. După aceea a trăit separat de soțul său. După recuperare și-a dedicat cea mai mare parte a vieții sale muncii de caritate în Grecia. În timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în Atena unde a adăpostit refugiați evrei, pentru care este recunoscută ca Drept între popoare de Yad Vashem.^[8] După război, ea a rămas în Grecia și a fondat o asistență medicală de maici după modelul mătușii ei, martira Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna fondat în Rusia în 1909.

Prințesa Andrew s-a întors în Marea Britanie în aprilie 1947 la nunta singurului ei fiu, acum Locotenentul Filip Mountbatten cu Prințesa Elisabeta, fiica cea mare și moștenitoarea prezumptivă a regelui George al VI-lea al Regatului Unit nuntă care a avut loc în noiembrie. La ceremonia de la nuntă, Prințesa Andrew a fost așezată în partea de nord a Catedralei Westminster în partea opusă locului unde stăteau regele, regina Elisabeta și regina Mary.

În 1960 ea a vizitat India, la invitația fostei ministru al sănătății Rajkumari Amrit Kaur, care a fost impresionată de interesul prințesei pentru gândirea indiană. Vizita a fost scurtată brusc iar cumnata ei, Edwina Mountbatten, care întâmplător trecea prin Delhi în propriul ei tur a trebuit să discute cu gazdele indiene care nu înțelegeau scgimbarea de plan a prințesei. Mai târziu prințesa a povestit că a avut o experiență de "ieșire din corp"^[9]Edwina și-a continuat turul și a murit luna următoare.

După căderea regelui Constantin al II-lea al Greciei, precum și impunerea de reguli militare în Grecia în 1967, ea a fost invitată de către fiul ei și de nora sa să locuiască la Palatul Buckingham din Londra, unde a murit doi ani mai târziu.

Date personale
Prințesa Alice de Battenberg
Prințesă a Greciei și Danemarcei

Nume la naștere	Victoria Alice Elizabeth Julia Marie
Născută	25 februarie 1885 Castelul Windsor, Berkshire, Anglia
Decedată	5 decembrie 1969 (84 de ani) Palatul Buckingham, Londra, Anglia
Înmormântată	Biserica Maria Magdalena, Gethsemane, Ierusalim
Părinți	Prințul Louis de Battenberg Prințesa Victoria de Hesse
Frați și surori	Louise Mountbatten George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma
Căsătorită cu	Prințul Andrew al Greciei și Danemarcei
Copii	Margarita, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg Theodora, Marchiză de Baden Cecilie, Mare Ducesă de Hesse Prințesa Sofia Prințul Filip, Duce de Edinburgh
Cetățenie	Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglicanism[] Biserica Ortodoxă Greacă[]
Ocupație	infirmieră[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Battenberg Casa de Glücksburg

· 1888 - S-a născut John Foster Dulles, politician american (m.24.05.1959).

· 1890 - S-a născut pianista britanică Myra Hess.

· 1892 - S-a născut scriitorul Al. Duiliu Zamfirescu, prozator şi traducător, autor al ciclului romanesc "Perfecţii diplomaţi" (m.25.02.1968).

· 1896 - S-a născut actorul Constantin Ramadan (m.25.03.1958).

· 1896 - S-a născut traducătorul Iosif Cassian-Mătăsaru (m.04.05.1981).

* 1900: Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași; d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film. Costache Antoniu a a fost deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni.^[1] În sesiunea 1952 - 1957, Costache Antoniu a fost ales deputat în Marea Adunare Națională în regiunea București, circumspecția electorală Turnu Măgurele.^[2]

A absolvit în anul 1926 Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Între anii 1955-1970 a fost rector al Institutlui de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A interpretat roluri de compoziție în comedie și dramă pe scena Teatrului Național din București în piese de I.L. Caragiale, Anton Cehov, Mihail Sebastian.

Filmografie:

O noapte de pomină (1939)
O scrisoare pierdută (1953) - Cetățeanul turmentat
Nufărul roșu (1955)
Pasărea furtunii (1957)
Băieții noștri (1959)
Telegrame (1959)
Darclée (1961)
Vacanță la mare (1962)
Pădurea spânzuraților (1964) - Preotul
Străinul (1964) - profesorul Gridan
Neamul Șoimăreștilor (1965) - hangiul

Date personale
Costache Antoniu
Născut	25 februarie 1900 Țigănași, Județul Iași, România
Decedat	16 iunie 1979 (79 de ani) București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor Costache Antoniu

* 1901: Alexandru Tudor-Miu (n. 25 februarie 1901, Brazi, Prahova, România – d. 26 iulie 1961, Câmpina, România) a fost un profesor de școală, poet și scriitor suprarealist român.

Născut într-o familie de țărani din Brazi, județul Prahova, Alexandru a urmat școala primară în satul natal, urmat de liceul din Ploiești. Între anii 1918 și 1920, a lucrat ca profesor la Valea Călugărească|Pantazi, în județul său natal. În 1921, a fost asistent de laborator la rafinărie din Câmpina și ulterior a fost angajat de compania Concordia-Electrica. Din 1945 până la moartea sa, a condus școala electrotehnică din Câmpina.

Împreună cu Geo Bogza, a început mișcarea suprarealistă locală. Inspirat de revista lui Urmuz, a fondat și editat încă trei alte reviste, "Câmpina" (1927-1929), "Prahova" (1930) și "Strada" (1932-1936).

Prima sa poezie a fost publicată în "Ploieștii literari" în 1921; prima sa carte a fost Epode din 1932. Celelalte două volume au fost Standard, poeme de petrol și energie (1934) și Întâlnire cu pasărea Phoenix (1947). Revistele care au publicat operele sale includ Contimporanul, Universul literar, Izbânda, Viața literară, România Literară, Națiunea și Viața Românească.

A lăsat în urmă trei volume de poezie sub formă manuscrisă (Albastru - poeme de mare, Steaua Doftanei și Cheia Universală), o carte de reportaje publicate în ziare (Excursii) și o monografie istorică a Câmpinei.

“

„Poeziile sale, pline de metafore, au fost scrise în mod suprarealist.”

”

Aurel Sasu (editor), "Dicționarul biografic al literaturii române", vol. II, p. 732. Pitești: Editura Paralela 45, 2004. ISBN: 973-697-758-7 </ref>

Date personale
Alexandru Tudor-Miu
Născut	25 februarie 1901 Brazi, Prahova, România
Decedat	26 iulie 1961 (60 de ani) Câmpina, România
Cetățenie	România
Ocupație	redactor[*] poet

* 1901: Herbert Manfred „Zeppo” Marx (25 februarie 1901 – 30 noiembrie 1979) a fost un actor american de comedie.

Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania.

· 1904 - S-a născut Jean Georgescu, regizor, actor şi scenarist. Clasic al ecranizărilor caragialeşti, el semnează filme-reper ale cinematografiei româneşti din anii ’40 (“Milionar pentru o zi”, “O noapte furtunoasă”, Lanţul slăbiciunilor”, "Lanterna cu amintiri", "Năbădăile Cleopatrei", "Maiorul Mura") (m.08.04.1994).

* 1907: Wanda Jakubowska (n. 10 octombrie 1907, Varșovia - d. 25 februarie 1998, Varșovia) a fost o regizoare poloneză de film, scenaristă.

S-a născut la Varșovia într-o familie de evrei. Din 1942 a deținut funcția de membră a Partidului Muncitoresc Polonez. Debutează cu filme documentare pe la începutul anilor 30. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a participat la Mișcarea de rezistență. Din 1942 s-a aflat în lagările de concentrare de la Auschwitz și Ravensbrück. După eliberarea țării (1945) ea realizează filmele:

Ostatni etap / Ultima etapă (1947) ^[9]
Żołnierz Zwycięstwa / Soldatul victorios (1955)
Opowieść atlantycka (1955) ^[9]
Pożegnanie z diabłem / Adio diavolului (1956)
Król Maciuś I / Regele Maciuś I (1958) ^[9]
Spotkania w mroku / Întâlnire în întuneric (1960) ^[9]
Historia współczesna / Istoria contemporană (1960) ^[9]
Koniec naszego świata / Sfârșitul lumii noastre (1964)
Gorąca linia / Mina în flăcări (1965)
150 na godzinę / 150 pe oră (1972)
Biały mazur / Dansul alb (1979) ^[9]
Zaproszenie / Invitația (1986) ^[9]
Kolory kochania / Culorile dragostei (1988) ^[9]

* 1909: Lev Andreevici Arțimovici (n. 25 februarie 1909, Moscova - d. 1 martie1973, Moscova) a fost un fizician sovietic, membru al Academiei de Științe a URSS din 1953, membru al Prezidiului Academiei de Științe a URSS din 1957, Erou al Muncii Socialiste.
Lucrările principale ale lui Arțimovici se referă la fizica atomică și nucleară și reacțiile termonucleare controlate. A condus și cercetări asupra fizicii electronilor rapizi. Rezultatele obținute de Arțimovici au confirmat strălucit teoria radiației de frânare a electronilor și mecanica cuantică. A avut de asemenea contribuții importante în domeniul opticii electronice. Împreună cu A.I. Alihanov și A.I. Alihanian, a demonstrat validitatea legii conservării impulsului în reacția de anihilare electron-pozitron (1936). În anul 1952 a descoperit radiația de neutroni a plasmei de temperatură înaltă, iar în anul 1956, studiind pinch-ul în gaze, a stabilit că neutronii implicați nu au origine termonuleară. Sub conducerea sa, a fost dezvoltată pentru prima dată în Uniunea Sovietică metoda electromagnetică de extracție a izotopilor. Începând din anul 1950, a condus un larg ciclu de experimente de fizica plasmei la temperaturi înalte, în legătură cu problema reacției de fuziune termonuclează controlată, colectivul său fiind primul care a obținut o reacție termonucleară în plasmă stabilă cuasistaționară. A fost cunoscut ca "tatăl instalației Tokamak", un reactor pentru reacția de fuziune. În anul 1968 Tokamak-4 a înregistrat primii neutroni termonucleari. Se spune că, fiind întrebat când va funcționa primul reactor termonuclear, ar fi răspuns: "Când omenirea va avea nevoie de el, poate cu puțin timp înainte de asta." Între 1963 și 1973, a fost vice-președintele Comitetului Sovietic Pugwash și președintele Comitetului Național al Fizicienilor Sovietici. A fost ales Membru Extern de Onoare al Academiei Americane de Arte și Științe în 1966 și unui crater de pe Lună i s-a dat numele său.
* 1913: Jim Backus (n. 25 februarie 1913 – d. 3 iulie 1989) a fost un actor american de film și televiziune. Printre cele mai faimoase roluri ale lui sunt: vocea din "Mr. Magoo", bogatul "Hubert Updike, III", din show-ul radio al lui Alan Young, soțul lui Joan Davis' (judecătoare) în serialul TV "I Married Joan", tatăl lui James Dean în "Rebel Without a Cause" și "Thurston Howell, III" în sitcomul din 1960 "Gilligan's Island". De asemenea a jucat și în propriul lui show de un sezon "The Jim Backus Show", cunoscut ca "Hot off the Wire".

· 1917: Anthony Burgess, scriitor, compozitor și critic britanic (d. 1993). Literatura i-a adus succesul, dar Burgess ar fi vrut să fie privit mai curând ca muzician („ Muzica o artă mai pură pentru că nu se leagă direct de peripețiile oamenilor“). El însuși a fost victima unei farse: în 1959 i se diagnostighează un cancer la creier, medicii îi mai dau doar un an de trăit și, vrând să lase în urmă ceva avere, scrie repede patru romane care au succes. Diagnosticul se dovedește greșit, iar Burgess rămâne scriitor. Burgess a fost poliglot, stăpânind limbile Malay, rusă, franceză, germană, spaniolă, italiană și galeză pe lângă Engleza nativă, precum si noțiuni de ebraică, japoneză, Chineză, suedeză și persană. „Educația lingvistică a lui Burgess”, scriu Raymond Chapman și Tom McArthur în ”The Oxford Companion to the English Language”, „e vizibilă în dialogul îmbogățit de pronunțări distinctive și în plăcerile limbajului.” Interesul său în lingvistică s-a reflectat în jargonul adolescentin anglo-rus inventat în Portocala Mecanică (numit Nadsat) și în filmulQuest for Fire (1981), pentru care a inventat un limbaj preistoric. Burgess a scris odată: „Voi muri undeva pe tărâmuri mediterannene, cu o eulogie imprecisă în Nice-Matin, neplâns, în curând uitat.” De fapt el va muri în țara natală. S-a întors la Twickenham, o suburbie externă a Londrei, unde avea o casă, să moară pe 22 noiembrie, 1993. Avea 76 de ani. Moartea sa (cauzată de un cancer pulmonar – a fost multă vreme fumător) s-a petrecut la Spitalul St John&St Elizabeth în St John’s Wood din apropierea Londrei. Se crede că a scris romanul Byrne pe patul de moarte. Se pare că și-ar fi dorit ca cenușa să-i fie păstrată în Cimitirul Moston din Manchester, însă până la urmă au ajuns la cimitirul din Monte Carlo.

· 1925: S-a nascut Noel Bernard, jurnalist și analist politic originar din Romania, director al postului de radio Europa Libera; (d. 1981).

· 1927 - S-a născut etnomuzicologul Vasile Dinu (m.05.10.1978).

· 1927 - S-a născut Ralph Edmond Stanley, cântăreţ country american.

· 1932 - S-a născut Faron Young, cântăreţ country american.

· 1932 - Se naşte pilotul de Formula 1 Charles Anthony Standish Brooks - cunoscut ca şi Tony Brooks -, în Dunkinfield, Anglia. Brooks debutează în Formula 1 pe 14 Iulie 1956 şi întrerupe"seceta" piloţilor britanici în Grand Prix-uri, reuşind să câştige un Mare Premiu pentru Marea Britanie după 23 de ani. Brooks a câştigat şase curse pentru echipele Vanwall şi Ferrari, a ajuns de 10 ori pe podium şi a plecat de patru ori din pole-position

· 1937 - S-a născut scriitorul Corneliu Buzinschi ("Noaptea umbrelor deschise").

· 1939: Virgil Duda, romancier român

· 1939: Gerald Murnane, scriitor australian

· 1941 - S-a născut poetul Mihai Elin.

· 1942 - S-a născut Roy Michaels, basist american (Cat Mother & The All Night Newsboy).
* 1942: John Saul (n. 25 februarie 1942, Pasadena, California - n.d.) este un scriitor al genului horror, fiind considerat de unii critici drept cel mai bun scriitor în cadrul acestui gen.

A absolvit în 1959 Whittier High School. A început mai multe facultăți (Antioch, în Ohio, Cerritor, în Norwalk, California, Montana State University si San Francisco State College) fiind atras mai mult de antropologie, teatru și artă, dar nereușind niciodată sa obțină vreo diplomă. După ce a plecat de la colegiu, a decis că cea mai bună modalitate de a absolvi un colegiu ar fi prin publicarea unui roman, fapt care l-a determinat ca în următorii 15 ani să lucreze în diverse domenii, în paralel scriind mai multe manuscrise ce spera că vor fi publicate. Indiferent dacă ar fi fost vorba despre probleme industriale sau eforturile unei dactilografe, John este în măsură sa redacteze un material captivant și interesant. Anii aceștia au generat o colecție interesantă de manuscrise nepublicate, și în mod firesc fără realizări materiale. La un moment dat a găsit un agent în New York, căruia i-a trimis pe parcursul a mai multor ani diverse manuscrise, încercând să obțină răspunsuri favorabile, în vederea publicării acestora.

În 1976 a primit propunerea să scrie un thriller psihologic, idee care i-a surâs lui John. Din acest moment lucrurile au luat o întorsătură bizară. Agentul a decis că materialul se caracterizează prin toate elementele unui best-seller. Au mizat pe acestă primă nuvelă, a unui autor necunoscut, căreia i-au făcut publicitate intensă prin intermediul televiziunii. În mai puțin de o lună, cartea “Chinuiește-i pe copii”( Suffer the Children) era încadrată în lista best-seller-urilor, din Canada, ajungând cap de listă. În mod constant toate cele 32 de cărți ale sale au ajuns pe lista best-seller-urilor și au fost publicate în întreaga lume. În paralel cu activitatea publicistică John a fost interesat de teatru. A jucat în câteva piese de teatru, iar ca scenarist i-au fost montate câteva piese într-un act în Los Angeles, Seattle și New York. Gerber Productions Company și M.G.M au turnat un film după una din nuvelele sale iar o alta este transpusă de studiourile C.B.S. John face parte din cercul de critici care au menirea de a stimula și selecta tinerele talente și este vice președintele unei fundații filantropice. John locuiește în Seattle și în San Juan. Îi place să călătorească, să joace golf, bridge, e un mare cititor, și îi place foarte mult să gătească. Prima carte a apărut în 1977, iar apoi a reușit ca în aproape fiecare an să la ofere fanilor săi o nouă carte care să-i aducă cu sufletul la gură, uneori reușind chiar să scoată două cărți pe an.

· 1943: George Harrison (n. 25 februarie 1943 - d. 29 noiembrie 2001) a fost un vocalist, chitarist și compozitor britanic, cel mai tânăr membru al legendarei formații The Beatles. George Harrison a fost distins prin includerea sa, ca membru în Ordinul Imperiului Britanic (MBE).
Cariera sa solo a început cu un hit „My sweet Lord”. George a intrat și în afacerea cu filme iar între 1988-1990, a făcut parte din supergrupul americano-britanic „The Traveling Wilburys”. A murit după o lungă și dureroasă luptă cu cancerul.

· 1945 - S-a născut Elkie Brooks (Elaine Bookbinder), cântăreaţă britanică (Vinegar Joe).
* 1949: Ric Flair (n. 25 februarie 1949 și numit după adopția survenită la câteva săptămâni de la naștere Richard Morgan Fliehr) este un wrestler retras american legendar ce a activat în WWE.

Cunoscut și sub pseudonimul The Nature Boy, Flair este unul din wrestlerii care a dominat lumea wrestlingului la mijlocul anilor '70. WWE îl creditează ca fiind deținătorul a 16 titluri mondiale de campion World Heavyweight Championship.

* 1949: Amin Maalouf (n. 25 februarie 1949,^[1]^[2]^[3] Beirut, Liban) este un romancier libanez de limbă franceză supranumit "Domnul Orient" în țara sa de adopție, Franța. Este un romancier prolific și larg apreciat, fiind tradus în peste douăzeci de limbi.

Amin Maalouf debutează în 1983 cu eseul Cruciadele văzute de arabi, urmat de Leon Africanul (1986) și de Samarcand, în 1988, pentru care i se va decerna Prix des Maisons de la Presse.

Ulterior, scriitura sa cunoaște alte dimensiuni, urmând o serie de romane foarte bine primite de public și critică, Grădinile luminii (în 1991), Primul secol de după Beatrice (1992), Stânca lui Tanios (1993, distins cu prestigiosul Premiu Goncourt), Scările Levantului (1996), Identitățile ucigașe (1998), Periplul lui Baldassare (2000, încununat cu Premiul Jacques Audiberti-Ville d’Antibes).

În România, la Editura Polirom au apărut, într-o serie de autor, romanele Periplul lui Baldassare și Stânca lui Tanios (ambele în 2004).

* 1949: Mirosława Danuta Wałęsa (n. 25 februarie 1949, Krypy) este soția fostului lider al Solidarității și președinte al Poloniei Lech Wałęsa și a fost prima doamnă a Poloniei în perioada 1990-1995.

La nouăsprezece ani s-a mutat la Gdańsk din satul natal din Mazovia. Doi ani mai târziu, la 8 noiembrie 1969, a devenit soția lui Lech Wałęsa. A născut opt copii și are 12 nepoți ^[2].

În numele soțului pe 10 decembrie 1983 la Oslo a ridicat Premiul Nobel pentru Pace^[3]. În anul 1990, în Seimul Poloniei libere, a stat alături de soțul ei, când acesta a depus jurământul de președint

* 1951: Toader Dima (n. 25 februarie 1951) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1952: Ioan Tătaru (n. 25 februarie 1952) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Sibiu pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Tătaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Republica Franceză-Senat și Canada.

· 1953 - S-a născut Juanita Curiel, vocalistă americană (Sugar & Spice).
* 1957: Dumitru Pelican (n. 25 februarie 1957, Baia, Tulcea^[1]) este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL București.

· 1958 - S-a născut Jim "Daryl" Gilmour, clăpar şi vocalist scoţian (Saga).
* 1958: Barclay Hope (n. 25 februarie 1958) este un actor canadian.

Hope s-a născut în 1958 în Montreal, Quebec, Canada. Este fratele mai mic al actorului William Hope. A terminat Colegiul Lakefield din Ontario. Hope a apărut în serialul TV Psi Factor: Chronicles of the Paranormal (1996–2000) ca Peter Axon. A jucat în filme ca The Wager (1998) regizat de Aaron Woodley (unde a apărut alături de actorii Peter Blais și Valerie Boyle) sau în Paycheck (2003) regizat de John Woo. A mai interpretat rolul colonelului Lionel Pendergast în serialul SF Stargate SG-1 sau pe cel al generalului Mansfield în Eureka.

În 2008, Barclay a apărut în producția Hallmark Channel Charlie & Me ca Dr. Robert Graham precum și în filmul de mister cu temă gay On the Other Hand, Death, unde a avut rolul lui Carl Deems.

Hope este căsătorit cu actrița Lindsay Collins cu care are 3 copii - Sally, Maggie și Charlie.

· 1959 - S-a născut Mike Peters

· 1961- David Carl "Davey" Allison, pilot Nascar se naşte în Hollywood Florida. Acesta era fiul unui mare pilot NASCAR, Bobby Allison şi a rămas în istorie ca pilotul cu numărul 38 al echipei Robert Yates Racing şi pentru decesul tragic survenit în urmă unui accident de elicopter în timp ce se îndrepta spre Talladega Superspeedway pentru o cursă.

· 1962 - S-a născut Foster Sylver, vocalist american (The Sylvers).
* 1966: Elizabeth Téa Pantaleoni (n. 25 februarie 1966)^[1] cunoscută mai mult după numele de scenă Téa Leoni, este o actriță americană. Ea este cunoscută în special pentru rolurile sale din filmele Jurassic Park III, The Family Man, Deep Impact, Fun with Dick and Jane, Flirting with Disaster, Spanglish, Bad Boys, Ghost Town și Tower Heist.
* 1971: Andaluzia Luca (n. 25 februarie 1971) este un fost deputat român, ales în 2016. Aleasă din postura de consilier local în municipiul Tulcea, mandatul Andaluziei Luca a fost validat și ea a depus jurământul, dar a demisionat după doar câteva zile, la 4 ianuarie 2017, pentru a rămâne viceprimar al municipiului Tulcea.^[1] Andaluzia Luca a fost înlocuită de deputata Anișoara Radu.
* 1974: Mircea Roșca este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016.
* 1976: Rashida Leah Jones (n. 25 februarie 1976)^[2] este o actriță, autoare de cărți de benzi desenate, producătoare de film, cântăreață și scenaristă americană, nominalizată la un premiu Emmy.

Jones este mai ales cunoscută pentru rolul lui Ann Perkins din serialul Parks and Recreation difuzat de NBC și al lui Karen Filippelli din serialul The Office. A jucat printre altele în Celeste și Jesse pentru totdeauna(2012), scriind și scenariul filmului, Rețeaua de socializare, The Muppetsși A Very Murray Christmas. Ea joacă rolul principal în serialul de comedie Angie Tribeca difuzat de TBS.

Jones s-a născut în Los Angeles, California, ca fiică a actriței Peggy Lipton și a producătorului muzical și muzicianului Quincy Jones. Rashida este sora mai mică a actriței și modelului Kidada Jones. Jones, tatăl, are origini afro-americane (din triburile Tikari din Camerun), având, de asemenea, strămoși englezi și galezi.^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]

Mama sa este evreică așkenază (un descendent de imigranți din Rusiași Letonia).^[8] Jones și sora ei au studiat la o școală evreiască, deși ea s-a transferat la altă școală la vârsta de 10 ani și nu a avut un Bar Mițva

* 1977: Tudor Marian Zeciu (n. 25 februarie 1977, București, România) este un fost fotbalist armean.

* 1978: Yuji Nakazawa (n. 25 februarie 1978) este un fotbalist japonez.

* 1978: Claudia Nicoleta Ștef (nume de fată Claudia Iovan, n. 25 februarie 1978, Craiova) este o atletă română, specializată pe marș. Deține recordul mondial la 3.000 m în sală.

* 1981: Shahid Kapoor (pronunțat [ʃaːɦɪd̪ kəˈpuːr]), de asemenea, cunoscut sub numele de Shahid Khattar, născut la 25 februarie 1981) este un actor indian de film, cunoscut pentru munca sa la cinematografia hindi. Și-a început cariera în videoclipuri muzicale și reclame, și-a făcut debutul la Bollywood cu comedia romantică Ishq Vishk (2003) și a câștigat un premiu Filmfare pentru cel mai bun debut masculin pentru performanța sa. El a continuat cu filme, cum ar fi Fida Fida (2004) și Shikhar (2005), și a avut primul său mare succes , cu drama de familie Sooraj R. Barjatya și de asemenea Vivah (2006). El a fost nominalizat pentru Premiul Filmfare cel mai bun actor pentru performanțele sale în comedia romantică Jab We Met (2007) și Neo-noir Kaminey (2009). A urmat acest succes inițial, cu roluri bune si apoi in drama de acțiune R... Rajkumarcare a avut mare succes.

* 1981: Park Ji-sung este un jucător sud-coreean de fotbal retras din activitate, fost căpitan al echipei naționale de fotbal a Coreei de Sud.

* 1982: Flavia Pennetta (n. 25 februarie 1982, Brindisi, Italia) este o jucătoare profesionistă de tenis din Italia. Este prima jucătoare din Italia ce a reușit să ocupe locul 1 mondial în clasamentul mondial de tenis (la dublu). Cel mai important turneu de tenis câștigat este US Open. După ce a câștigat turneul de Grand Slam, Flavia își anunță retragerea din circuit.

* 1982: Cristian Radu Silvășan (n. 25 februarie 1982) este un jucător românde fotbal. Evoluează pe postul de atacant, dar poate juca și pe poziția de mijlocaș dreapta.

* 1983: Eduardo Alves da Silva, (n. 25 februarie 1983 în Rio de Janeiro) este un fotbalist croat, de origine brziliană, care în prezent joacă pentru FC Șahtior Donețk poziția de atacant sau extremă.
* 1983: Ronny Carlos da Silva, cunoscut ca Ronny (n. 25 februarie1983, Sertãozinho, Brazilia) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.
* 1984: João Pedro da Silva Pereira (n. 25 februarie 1984), cunoscut ca João Pereira, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Trabzonspor pe postul de fundaș.
* 1987: Andrei Ionuț Boroștean, (n. 25 februarie 1987 în Cluj-Napoca) este un fotbalist român, care joacă în prezent pentru Arieșul Turda.
* 1987: Adrián López Rodríguez (n. 25 februarie 1987), cunoscut și ca Piscu, este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Montreal Impact în Major League Soccer, pe postul de fundaș central.
* 1990: Ana Maria Popa (n. Iuganu, pe 25 februarie 1990, în Roman) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul SCM Râmnicu Vâlcea pe postul de extremă stânga.

· 1992: Amy Ruffle, actriță australiană
* 1994: Eugenie Bouchard, alintată Genie, (n. 26 februarie 1994) este o jucătoare canadiană de tenis care ocupă actualmente locul 194 în clasamentul WTA
* 1995: Christian Baumann (n. 25 februarie 1995, Leutwil, Elveția) este un gimnast elvețian, laureat cu argint la paralele la Campionatele europene de gimnastică individuală din 2015
* 1997: Isabelle Fuhrman (n. 25 februarie 1997, Washington, D.C.) este o actriță americană. Ea este cunoscută pentru interpretarea rolului lui Esther în filmul Orfana (2009) și Clove în Jocurile foamei (2012).
Isabelle Fuhrman s-a născut pe 25 februarie 1997 în Washington, D.C., dar și-a petrecut copilăria în Atlanta, Georgia. Mama ei, Elina Fuhrman (născută Kozmits), este o jurnalistă care a emigrat din URSS în 1989 și a lucrat pentru CNN, iar tatăl, Nick Fuhrman, este un fost candidat politic și consultant de afaceri

Decese

· 1246 – A murit printul galez Dafydd ap Llywelyn (cca. Martie 1212 – 25 februarie 1246). A domnit din 1240 până la moartea sa si a fost primul domnitor care a pretins titlul de Prinț de Wales. In perioada post-romană, Walesul era împărțit în mai multe state mai mici. Înainte de cucerirea normandă a Angliei, cel mai puternic conducător welsh la un moment dat a fost cunoscut ca rege de britanici. În secolul al 12-lea și secolul al 13-lea, acest titlu a evoluat în Prince of Wales. Dupa cucerirea Tarii galilor (Wales) de catre britanici, acest titlu este acordat în mod tradițional moștenitorului tronului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Actualul Prinț de Wales este Charles, fiul cel mare reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. Prințul de Wales nu are în prezent nici un rol formal public sau responsabilitate care să fie legiferată de Parlament.

· 1336 – 4.000 apărători ai fortaretei Pilenai condusi de ducele Margiris incendiaza castelul si se sinucid in masa impreuna cu familiile lor, pentru a nu fi luați captivi de către cavalerii teutoni.

· 1558: Eleanor de Austria, numită și Leonor de Castilia sau Eleanor de Hamburg (n. 15 noiembrie 1498 – d. 25 februarie 1558) a fost infantă a Spaniei, apoi regină a Portugaliei (1518-1521), regină a Franței (1530-1547) și ducesă de Touraine (1547-1558).

Născută în Louvain ca cel mai mare copil al lui Filip I al Castiliei, arhiduce de Austria și duce de Burgundia și al Ioanei de Castilia, a fost infantă de Castilia și Aragon și mai târziu regină a țărilor menționate. Frații săi au fost: Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand I, Împărat Roman, Isabela de Habsburg regină a Danemarcei, Maria de Habsburg regină a Ungariei și Caterina de Habsburg, regină a Portugaliei.

La 16 iulie 1518 s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei și au avut doi copii, infantele Carlos, care a murit copil (născut 18 februarie 1520) și infanta Maria (născută pe 8 iunie 1521). Rămasă văduvă, la 4 iulie 1530s-a căsătorit cu Francis I al Franței, cu care nu a avut copii.

· 1713: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.
Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
- Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
- Frederick August (1685–1686)
- Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

* 1723: Sir Christopher Wren (n. 20 octombrie 1632 – d. 25 februarie 1723)^[1] a fost unul dintre cei mai buni și apreciați arhitecți englezi ai tututror timpurilor, ^[2] arhitect și realizator a 54 de biserici în Londra, respectiv a numeroase clădiri seculare din Marea Londră după Marele incendiu al Londrei din 1666. Capodopera sa arhitecturală, Catedrala Saint Paul, a fost terminată în 1710.^[3]

Educat în limbile latină și engleză și studiind fizica aristotelică la Oxford University, Wren a fost un om de știință remarcabil al timpului său, excelând ca astronom, geometru, matematician, fizician și arhitect. Fondator al prestigioasei Royal Society, al cărei președinte a fost între 1680 și 1682, Christopher Wren a fost deopotrivă apreciat ca om de știință de către alți doi mari savanți contemporani lui, Sir Isaac Newton și Blaise Pascal.

Cripta Catedralei Sf. Pavel, memorialul lui Wren din stânga

Proprietatea familiei Wren a fost la The Old Court House din zona Hampton Court. El a primit un contract de închiriere de proprietate de către Regina Anne în locul arieratelor salariale pentru construirea St Paul's.^[4] Pentru confort, Wren a închiriat, de asemenea, o casă pe strada St James's din Londra. Potrivit unei legende din secolul al XIX-lea, el ar merge adesea la Londra pentru a efectua vizite neoficiale la St Paul, pentru a verifica progresul "celei mai mari lucrări". Pe una din aceste călătorii spre Londra, la vârsta de nouăzeci de ani, el a prins un frig care s-a înrăutățit în următoarele câteva zile. La 25 februarie 1723, un servitor care a încercat să-l trezească pe Wren din somn, a văzut ca el deja a murit.^[5]

Wren a fost înmormântat la 5 martie 1723. Rămășițele sale au fost plasate în colțul dinspre sud-est al criptei lui St Paul, pe lângă cele ale fiicei sale Jane, surorii sale, Susan Holder, și sotului ei William.^[6] Placa de piatră netedă a fost scrisă de fiul cel mai mare al lui Wren și de moștenitorul acestuia, Christopher Wren, Jr

Unul din prietenii lui Wren, Robert Hooke, un alt mare savant și arhitect al timpului său, a afirmat despre Christopher Wren, "De pe vremea lui Arhimede, rareori s-au întâlnit într-un singur om cu o așa perfecțiune o mână automatizată și o minte atât de filozofică" (conform citatului, "Since the time of Archimedes there scarce ever met in one man in so great perfection such a mechanical hand and so philosophical mind").

· 1805: Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt (16 octombrie 1751 – 25 februarie 1805) a fost a doua soție a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Regina Frederika Louisa, împreună cu fiul ei, viitorul rege Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, 1775.

Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt a fost fiica lui Ludwig IX, Landgrave de Hesse-Darmstadt și a soție lui, Caroline de Zweibrücken. S-a născut la Prenzlau. Ea și Frederic s-au căsătorit la 14 iulie 1769, imediat după divorțul acestuia de Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg.

A devenit regină a Prusiei după ascensiunea la tron a soțului ei în 1786 și a deținut această poziție timp de 11 ani. Căsnicia nu a fost una fericită, Frederic a avut numeroase amante, dintre care cea mai notabilă a fost Wilhelmine von Lichtenau, cu care el a început o relație în același an în care s-a căsătorit cu Frederika Louise până la moartea lui. În 1787 soțul ei a comis bigamie căsătorindu-se cu doamna ei de onoare, Julie von Voß, iar în 1790 a comis din nou bigamie căsătorindu-se cu o altă doamnă de onoare, Sophie von Dönhoff.

Regina Frederika Louisa nu era considerată atractivă și a fost descrisă ca fiind excentrică. A susținut că a văzut fantome și apariții și, pentru acest motiv, ea dormea ziua și veghea noaptea, un comportament care s-a înrăutățit după ce Frederic a murit. Frederika Louisa a fost remarcată pentru generozitatea ei mare, mai ales pentru cei în nevoi.

Din anul 1788, și-a petrecut verile la Freienwalde, lucru care a contribuit la dezvoltarea culturală și economică a orașului. În 1799, un palat de vară a fost construit pentru ea de David Gilly.

A devenit văduvă în 1797 și a murit la Berlin în 1805 la vârsta de 53 de ani.

* 1850: Împăratul erei Daoguang (Tao-Kuang împăratul, chineză: 道光帝; pinyin: Daoguang Di, Wade-Giles: Tao4-kuang1 Ti4; Manchu: ᡩᠣᡵᠣ ᡝᠯᡩᡝᠩᡤᡝ, Doro Eldengge Hūwangdi; 16 septembrie 1782-25 februarie 1850) a fost al optulea împărat de dinastiei manciuriene Qing și al șaselea împărat Qing care a domnit peste China între 1820-1850. Domnia sa a fost marcată de "dezastru extern și rebeliune internă," precum, de Primul Război al Opiului, și începutul Rebeliunii Taiping, conflicte ce aproape au distrus dinastia. Istoricul Jonathan Spence îl caracterizează pe Daoguang ca un "bine intenționat, dar un om ineficient, "care a promovat funcționari ce "au prezentat o vedere puristă, chiar dacă nu au avut nimic de spus despre problemele interne și externe din jurul dinastiei".

· 1852: A murit poetul irlandez Thomas Moore, supranumit “bardul Irlandei”; (n.28 mai 1779).

· 1881 - A încetat din viaţă poetul Cezar Bolliac, poet şi publicist român, fruntaş al Revoluţiei de la 1848, unionist militant şi om politic democrat (n. 1813)

· 1881 - A încetat din viaţă August Treboniu Laurian, filolog, istoric, publicist şi om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române (n. 17 iulie 1810)

· 1906: Anton Arenski, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1861)

· 1912: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (Wilhelm Alexander von Nassau; 22 aprilie 1852 – 25 februarie 1912) a fost Mare Duce de Luxemburg din 17 noiembrie 1905 până la moartea sa. I-a succedat tatălui său, Adolphe, Mare Duce de Luxemburg. De asemenea, a deținut titlul de Duce de Nassau

La 21 iunie 1893 la Castelul Fischhorn, Zell am See, el s-a căsătorit cu Infanta Marie Anne a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.

Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg^[2]; fără copii.
Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,^[3] au avut copii
Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,^[4] au avut copii.

William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie 1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.

· 1922 - A încetat din viaţă Duiliu Zamfirescu, romancier, nuvelist, dramaturg, poet, publicist, diplomat şi om politic român, redactor al revistei “România literară”, membru al Academiei Române (n. 1858).

· 1933: Pat O' Sullivan, desenator american, creatorul simpaticului pisoi Felix din filmele animate
* 1940: Arhiducesa Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele de Austria,^[1]^[2] (Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele, Erzherzogin von Österreich^[1]^[2]; 6 ianuarie 1882 – 25 februarie 1940) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă a Boemiei, Ungariei și Toscanei prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Elias de Bourbon-Parma (mai târziu Duce de Parma), Maria Anna a devenit membră a Casei de Bourbon-Parma și Prințesă de Bourbon-Parma.

La 25 mai 1903 la Viena, Maria Anna s-a căsătorit cu Elias de Bourbon-Parma, fiul cel mic al Ducelui Robert I de Parma și a primei soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Maria Anna și Elias au avut opt copii:

Prințesa Elisabetta (17 martie 1904 – 13 iunie 1983); necăsătorită.
Prințul Carlo Luigi (22 septembrie 1905 – 26 septembrie 1912); a murit de poliomielită.
Prințesa Maria Francesca (5 septembrie 1906 – 20 februarie 1994); necăsătorită.
Robert Hugo de Bourbon-Parma (7 august 1909 – 25 noiembrie 1974); necăsătorit.
Prince Francesco Alfonso (14 iunie 1913 – 29 mai 1959); necăsătorit.
Prințesa Giovanna Isabella (8 iulie 1916 – 1 noiembrie 1949); necăsătorită; a fost ucisă dintr-un accident prin împușcare în La Toledana, Spania.
Prințesa Alicia (n. 13 noiembrie 1917); s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria. Au copii
Prințesa Maria Cristina (7 iunie 1925 – 1 septembrie 2009); necăsătorită.

· 25 februarie 1945, ultima jertfă din rândul piloţilor români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos…celula formată din căpitanul Băzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detaşament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane. Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Şi Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viaţă, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen.

· 1950: George Minot, medic american, laureat Nobel (n. 1885)
* 1952: Stan Ghițescu (n. 2 iunie 1881 – d. 25 februarie 1952) a fost un deputat, senator, vicepreședinte al Camerei Deputaților (1926), ministru al Cooperației (1937-1938), ministru al Muncii (1940) în guvernul lui Ion Antonescu. A murit în Închisoarea de la Sighet.
* 1952: Ioan Rășcanu (n. 1 octombrie, 1878, Cahul - d. 25 februarie 1952, închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.^[2]^{:p. 275}

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Rășcanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de profesor la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (din 1903), Școala Superioară de Război (din 1906) și șef al Secției Operații din Marele Stat Major (1916).^[4]^[5]^[6]^[7]

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători.^[2]^{:p. 275}^[3]

După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Alexandru Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922.^[2]^{:p. 275}

În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930).^[2]^{:p. 275}

A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.^[8]

Generalul de corp de armată Ioan Rășcanu a fost trecut din rezervă în retragere pentru limită de vârstă începând din 1 ianuarie 1945, prin decretul nr. 412 din 14 februarie 1945.^[9]

În anul 1950, la vârsta de 76 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind în 1952 în închisoarea Sighet

* 1953: Prințesa Françoise de Orléans (25 decembrie 1902 - 25 februarie1953) s-a născut Prințesă de Orléans și a fost Prințesă a Greciei și Danemarcei prin căsătorie. A fost membră a familiei regale grecești. A fost descendenta regelui Ludovic Filip al Franței.

Françoise d'Orléans a fost a doua fiică a lui Jean d'Orléans, duce de Guise (pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Jean al II-lea) și a soției sale, prințesa franceză, Isabelle de Orléans. Françoise a fost de asemenea soră a unui alt pretendent francez, Prințul Henri, Conte de Paris, pretendent orléanist sub numele de "Henri al VI-lea".

La Palermo, la 11 februarie 1929, s-a căsătorit cu Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei (1889–1940). Christopher - fiul cel mic al regelui George I al Greciei (1845–1913) și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei (1851–1926) - era la a doua căsătorie. Era un lucru rar în acele vremuri o căsătorie regală între un catolic și un non-catolic. Prințul Christopher era ortodox în timp ce ea era romano-catolică.^[1] Au avut un singur copil, scriitorul Prințul Mihail al Greciei și Danemarcei (n. 1939), care s-a căsătorit cu artista greacă Marina Karella (n. 1940) - această căsătorie nu a fost conformă cu legile casei regale iar prințul a fost căzut din drepturile de succesiune la tronul Greciei.

· 1968 - A murit scriitorul Al. Duiliu Zamfirescu, prozator şi traducător, autor al ciclului romanesc "Perfecţii diplomaţi" (n.25.02.1892).

· 1971: Theodor Svedberg, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1884).
* 1973: Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român.

A fost fiul lui Ioan Russu-Șirianu. Studiile liceale le face la Arad și Ploiești, apoi urmeză un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică și ale Facultății de Medicină din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fiind în același timp secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală^[1].

A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londrași Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.

A fost secretarului lui Octavian Goga la Societatea Scriitorilor Români între anii 1923 și 1924^[1]. În perioada interbelică a fost redactor la Flacăra și colaborează cu versuri, proză, cronici și la Gândirea, Cugetul românesc, Minerva, Sfatul țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar, Îndreptatea și altele.

În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu^[1].

În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească^[1].

Vintilă Russu-Șirianu a fost dezinteresat de soarta scrierilor sale, cele mai multe rămânând rătăcite prin publicațiile vremii și ascunse după pseudonime ca: Cronicarul Dâmbo-viței, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sângeru, V. Șerban etc.

Lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, iar în această lucrare sunt incluse și amintirile tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc.

Moare în București la 25 februarie 1973.

Opere:

Nopțile, București, 1917;
Foi galbene, București, 1921;
Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
Vinurile lor...., București, 1969;
Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

· 1979 - A murit Aurel Butnaru, publicist şi poet (n.23.11.1935).

· 1983 - A încetat din viaţă dramaturgul american Tennessee Wiliams (Premiul Pulitzer pentru piesa “Un tramvai numit dorinţă”, 1947) (n. 26 martie 1911)
* 1993: René-Radu Policrat (n. 10 august 1910 - d. 25 februarie 1993) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992 și senator în legislatura 1992-1996, ales în județul Mehedinți pe listele partidului PNL.

După decesul său, deputatul René-Radu Policrat a fost înlocuit de către deputatul Ștefan Popa.

* 1994: Ion (Jean) Lăpușneanu (n. 8 decembrie 1908; d. 25 februarie 1994) a fost un fotbalist și antrenor român, care a jucat pe postul de portar în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay)
* 1996: Haing Somnang Ngor (khmeră: ហ៊ាំង សំណាង ង៉ោ, chineză: 吳漢潤; pinyin: Wú Hànrùn,^[3] n. 22 martie 1940 – d. 25 februarie 1996) a fost un medic, actor și autor cambodgian care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1985 pentru rolul său de debut din filmul The Killing Fields (1984), în care l-a jcuat pe jurnalistul refugiat Dith Pran.^[4] A fost primul actor asiatic de gen masculin care a câștigat Premiul Oscar pentru un rol secundar și pentru un rol debutant.^[5] Ngor și Harold Russell sunt singurii actori non-profesioniști care au câștigat Oscarul pentru o categorie de actorie

· 1998 - A murit Ligia Macovei, pictor şi grafician.

* 1999: Liviu - Victor Pandrea (n. 2 august 1915, Aruncuta - d. 25 februarie 1999, Cluj - Napoca) a fost preot greco-catolic, profesor în sociologie și doctor în teologie.
S-a născut în Aruncuta la data de 2 august 1915 într-o familie formată din 6 copii, 4 baieti și două fete (Viorica-Elena, n. 1913, urmată de Liviu-Victor, n. 1915, Virgil, n. 1918, Sabin, n. 1920, Eugen-Vincențiu, n. 1923 și mezina Lucia-Ana, născută în 1926), tatăl său, Vincențiu Pandrea (n. 1888 – d. 1970), a fost preot greco-catolic în Aruncuta, protopiatul Cojocna-Cluj, din anul 1911 și până în 15 septembrie 1923. Acesta, urmare a manifestărilor naționaliste, a fost arestat de autoritățile austro-ungare între 8 septembrie 1916 și 10 iunie 1917 și internat în Lagărul de la Sopron.^[1] Mama sa a fost Ana-Maria Pandrea, născută Răduțiu, fiica preotului greco-catolic din Cerghizel, Mureș. Primele 3 clase primare le-a făcut în Aruncuta, după care și-a continuat studiile la Liceul George Barițiu din Cluj, pe care l-a terminat în anul 1932. A urmat între anii l932-1939 studiile de filosofie și teologie la Roma, a continuat cu științele sociale și politice în Franța la Lille și și-a încununat studiile cu doctoratul în Teologie, absolvit cu Magna cum laude la Roma, în anul 1942. Reîntors în țară, a fost numit profesor și duhovnic la Facultatea de Teologie din Blaj până în 1946, fiind apoi transferat la Cluj ca profesor și paroh. În anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din legalitate de regimul comunist sub pretextul „unirii” cu Biserica Ortodoxă, iar părintele Liviu Pandrea a fost nevoit să trăiască ascuns în perioada 11 octombrie 1948 - 4 iunie 1953. A fost arestat ca urmare a unui denunț în 5 iunie 1953. A fost anchetat și torturat de serviciile secrete ale regimului comunist. După eliberare, a fost angajat la Salubritate, ca măturător, apoi zilier agricol și stenodactilograf până în 1960, când a fost încadrat ca traducător autorizat la Întreprinderea Tehnofrig din Cluj (engleză, franceză, spaniolă, italiană). Începând cu data de 1 februarie 1965 a fost numit bibliotecar la Institutul Agronomic din Cluj, de unde s-a pensionat la 31 decembrie 1979. Din 1990, a fost numit din nou profesor și duhovnic la Institutul Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj-Napoca.

· 2003: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. 25 februarie 2003 în Roma) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.

· 2005: Philip Johnson (n. 8 iulie 1906, Cleveland, SUA – d. 25 ianuarie 2005, New Canaan[*], SUA) a fost un arhitect, autor, istoric al artei, director de muzeu american.

S-a născut în Cleveland, Ohio. A studiat arhitectura și a făcut apoi un master în istoria arhitecturii la Universitatea Harvard. După ce și-a terminat studiile, Johnson a acceptat postul de director al departamentului de arhitectură al Muzeului de Arta Modernă din New York, care tocmai fusese înființată.

În anii următori s-a dedicat mai multor activități,în afară de arhitectură. A fost critic, autor, istoric și director de muzeu, până în cele din urmă, la vârsta de 36 ani, s-a concentrat asupra arhitecturii și a desenat prima sa clădire. Începând de atunci cariera lui a fost una ascendentă.

Sony Building

În 1967 s-a asociat cu John Burgee,asociere ce a durat 20 de ani. În acest timp, ambii arhitecți au realizat un număr foarte mare de proiecte.

Johnson a organizat primele vizite arhitectonice ale lui Ludwig Mies van der Rohe, și a lui Le Corbusier, când aceștia au călătorit în Statele Unite ale Americii. Cu Mies a avut o relație strânsă și a colaborat mai târziu cu el la proiectarea și construcția faimoasei clădiri Seagram în New York.

Johnson a fost distins de către Institutul American al Arhitecților cu Medalia de aur, și în 1979 a primit primul Premiu Pritzker, cel mai râvnit premiu în arhitectură.

Începând cu 1989 Johnson s-a retras din viața publică. Și-a dedicat timpul mai ales proiectelor proprii, chiar dacă a rămas consilier al vechiului birou. Unul dintre ultimele proiecte a fost o nouă școală de Belle Arte în statul Pennsylvania.

Lucrarea cea mai faimoasă a lui Johnson este probabil Casa de sticlă (The Glass House), din New Canaan, Connecticut. Este o clădire cu structură metalică foarte delicată care nu împiedică vederea. Toți pereții sunt în întregime din sticlă, fac din casă o clădire transparentă, permițând vederea dintr-un colț în altul, din exteriorul clădirii. Johnson a proiectat casa pentru sine și în același timp ca teză de doctorat pentru absolvirea sa. De atunci Johnson a locuit mereu în ea, de aceea se cheamă și Casa Johnson.

Lucrări reprezentative:

Crystal Cathedral

Turnul International Place (Boston)
Turnul Tycon (Vienna, Virginia)
Turnul Momentum (Dallas, Texas)
Turnul NCNB (Houston)
Turnul PPG (Pittsburgh)
Turnul United Bank (Denver)
Turnul Bank of Amerika (Houston)
Clădirea Penzoil Place (Houston
Sediul principal al AT&T (Nueva York)
Centrul Național de Arte Dramatice (Bombay, India)
Centrul Century (South Bend, Indiana)
Grădinile cu apă (Fort Worth, Texas)
Centrul Cívic (Peoria, Illinois)
Centrul Cultural al Condad de Dade (Miami)
Catedrala din Cristal (Garden Grove, California)
Muzeul de Arte Neuberger (Suny)
Restaurant Four Seasons in cladirea Seagram (New York)
Teatrul de stat din New York in Lincoln Center (New York)
Rascacielos|Torres Poarta Europei (Madrid, Spania)

· 2006 - A murit pictorul Constantin Gheorghe (n.06.05.1935).

* 2009: Philip José Farmer (n. 26 ianuarie 1918; d. 25 februarie 2009) a fost un scriitor american, faimos mai ales pentru romanele și povestirile sale science fiction și fantasy. Lucrările sale au fost traduse în douăzeci și una de limbi.

Celebritatea i-a fost asigurată de cele două serii de romane World of Tiers (1965–93) și Lumea Fluviului (1971–83). Este cunoscut pentru munca de pionierat în folosirea temelor sexuale și religioase, pentru fascinația față de eroii pulp și pentru operele scrise sub pseudonimul unor personaje fictive din alte cărți. Farmer a amestecat deseori lumi și personaje reale și fictive, alături de autori reali și falși, legând personajele de ficțiune laolaltă ca oameni reali, care au legături de sânge, cum se vede în lucrări ca The Other Log of Phileas Fogg (1973) și Doc Savage: His Apocalyptic Life (1973).

Criticul literar Leslie Fiedler îl compară pe Farmer cu Ray Bradbury, considerându-i pe amândoi "provinciali americani excentrici" ... care... "trec dincolo de limitele clasice ale formei science fiction-ului", dar îl găsește aparte pe Farmer pentru că "reușește să fie în același timp naiv și sofisticat în amestecul său ciudat de teologie, pornografie și aventură"

· 2010 - A murit pianistul şi compozitorul Dan Mizrahy

* 2010: Gheorghe Gaston-Marin, pe numele său real Gheorghe Grossman (n. 14 aprilie 1918, orașul Chișineu-Criș, județul Arad — d. 25 februarie 2010, București)^[1] a fost un demnitar comunist român de etnie evreiască. A îndeplinit funcții ministeriale în domeniul planificării industriale și economice.

Gaston Marin poate fi considerat ca ultimul susținător al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care a fost exclus din conducerea comunistă a României (1982-1985).

Gheorghe Grossman s-a născut la data de 14 aprilie 1918 în orașul Chișineu-Criș (județul Arad), într-o familie de etnie evreiască.

Gheorghe a absolvit cursurile liceului românesc din Petroșani și a dat examenul de bacalaureat la Deva. Imediat după bacalaureat, a efectuat serviciul militar și după aceea a plecat în Franța, unde dorea să studieze matematica și fizica.

Din cauza mijloacelor financiare reduse, a trebuit să urmeze însă cursurile Facultății de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble (Franța) între anii 1938-1940. Și-a susținut teza de doctorat la același Institut în anul 1941, fără a mai primi titlul. A activat în mișcarea de rezistență franceză, iar în 1942 a intrat în Partidul Comunist Francez. Acolo a primit numele conspirativ de Gaston Marin, pe care îl va păstra ca nume oficial pentru toată viața. A activat în regiunea de sud-vest a Franței. În iulie 1944 i-a instigat la revoltă pe minerii din Tarn, aceasta devenind una din primele zone eliberate de francezi de sub ocupația germană. În august 1944, Gaston a participat la eliberarea orașului francez Carmaux, capturând 120 soldați germani. Câteva zile mai târziu, el a eliberat orașul Albi, prefectura departamentului Tarn.

În decursul celui de al doilea război mondial, familia sa care locuia la Cluj, a fost deportată la Auschwitz, unde tatăl său a fost imediat exterminat prin gazare, mama sa fost împușcată ca și sora sa, care se îmbolnăvise de scarlatină.

După cel de-al doilea război mondial, a revenit în România, fiind trimis mai întâi la sediul Comitetului Județean Bihor al PCR. Ulterior, a fost numit în funcțiile de consilier la Președinția Consiliului de Miniștri (1945-1948), apoi de secretar general și ministru-adjunct la Ministerul Economiei Naționale (1948-1949). A participat ca membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1947).

Între anii 1949-1982 a deținut funcții de înaltă răspundere în planificarea economiei naționale, fiind pe rând ministru al Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice (1949-1954), președintele Comitetului de Stat al Planificării (1954-1965) și apoi vicepreședintele Consiliului de Miniștri (1962-1969). În paralel, a îndeplinit și funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1955-1966).

A fost deputat în Marea Adunare Națională (1952-1985) și membru al CC al PCR (1960-1984).^[2] În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Prin decretul nr. 157 din 4 mai 1971, Gheorghe Gaston-Marin a fost decorat cu Ordinul Apărarea Patriei clasa I. ^[3] În anul 1963, după participarea la funeraliile președintelui american John F. Kennedy, el a consolidat relațiile diplomatice cu lumea occidentală, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Aceste acțiuni au fost încurajate de guvernul american și de președintele Lyndon B. Johnson.

A făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Stoica (1), Stoica (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3), Maurer (4), Maurer (5), Mănescu (1), Mănescu (2), Verdeț (1), Verdeț (2).

Între anii 1969-1982, Gaston Marin a fost președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri, până la înlocuirea sa din funcțiile oficiale de către Nicolae Ceaușescu.

A fost membru al mișcării sioniste Poalei Zion^[4] și, în anul 1989, a emigrat în Israel dar a revenit în România, unde a decedat

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului, Începutul Triodului
Kuweit: Ziua națională a statului - aniversarea proclamării independenței (1961)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului, Începutul Triodului

Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului

Viața Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

- Viața Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
  Viața Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe și maică să Encratia, care era de neam bun și cu dregătorie de patriciu. Ajungând în vârstă și trecând toată înțelepciunea cărții, a primit în palatele sale împărătești diferite dregătorii și cinste; căci pentru bună înțelegere și obiceiul său cel bun era iubit și cinstit de toți, și ajunsese unul din sfetnicii împărătești.

Împărățind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maică să Irina, Constantin avea de la nașterea sa zece ani; și când a început a împărăți, iarăși a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătățit, drept credincios și care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăției pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzând tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, își tăinuia dreapta credință și se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deși voia să preamărească dreapta credință și închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur. De aceea era foarte mâhnit și, văzând că nimic nu sporește, gândea să lase scaunul patriarhiei, în care nu șezuse decât patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfântului Flor, și a luat pe el sfânta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încât toți erau în mare mirare.

Împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceea nespunând nimănui și s-a dus la dânsul cu fiul său Constantin, împăratul, și l-a întrebat: „De ce ai făcut aceasta, părinte?”. Iar el a răspuns: „Boala mea și așteptarea morții celei grabnice m-au adus să iau acest sfânt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii și grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica bolește de eresul luptei contra sfintelor icoane și a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mâna mea și cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinței celei rele de m-am legat cu limba și cu mâna și de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce rănește sufletul meu cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: „Văd în toate părțile, peste tot pământul care este sub stăpânirea voastră, că nu se păzește rânduiala credinței nemișcată și nu petreceți întru credincioasa învățătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră și se gonesc creștinii de la turma lui Iisus, ca niște oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostolești.

Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mâinile voastre ca să aveți purtare de grijă de turma cea creștinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceți mâhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsați întru nemângâiata întristare mai mult; ci să vă sârguiți ca aceasta să-și primească iarăși bună sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsați mai mult ca eresul cel urât, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască și să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărății, și să o întineze cu păgâneasca socoteală. Aveți lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înțelepciune și va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.

Apoi l-a întrebat pe el: „Pentru cine grăiești acestea, părinte?”. Răspuns-a patriarhul: „Pentru Tarasie grăiesc, care este întâi între sfetnicii voștri cei împărătești; pe acela îl știu că este vrednic de ocârmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înțelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvântătoare și să o adune într-o singură ogradă a dreptei credințe”. Niște cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina și fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dânsul: „O, mai bine de n-aș fi șezut eu vreodată pe acel scaun, când Biserică era tulburată de tiranie și blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al șaptelea, și eresul luptei contra icoanelor de nu se va șterge, nu veți putea să vă mântuiți”. Grăit-au lui senatorii: „Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?”. Răspuns-a Pavel: „Pentru aceea acum am făcut pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit și mă tem că să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut și nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc și vă spun că nu este nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”. Apoi, după puține zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate și fără de temere și să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putință cuiva să-și deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.

Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutând în locul lui Pavel un om vrednic și înțelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decât pe Tarasie, care era încă în rânduiala mirenească, și pe care și Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunându-se de împărăteasa Irina toată rânduiala duhovnicească și mirenească și pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetății, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: „Știți că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor și învățător bun Bisericii”. Și au strigat toți, zicând: „Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!”. Iar fericitul Tarasie, stând în mijloc, a zis: „Văd iarăși Biserica lui Dumnezeu risipită și despărțită, iar cei de la Răsărit și cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; și cumplit este blestemul, și depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea și toți ne vom uni într-o credință - ca, precum Botezul este unul, așa și credința să fie una - pentru că nimic nu este așa de plăcut lui Dumnezeu, ca toți să petreacă în unirea credinței și în dragoste. Apoi voi primi, deși sunt nevrednic și neiscusit, a lua cârmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, și de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului și ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat și osândit și nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată și din veșnica pedeapsă”.

Aceasta auzind-o toți, au voit să se facă al șaptelea sobor din toată lumea. Și a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, știind despre dânsul cu încredințare, că va povățui la adevărata cale turma cea cuvântătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfântul a primit sfatul lor și soborniceasca rugăminte și a luat rânduiala sfințirii după trepte și scaunul patriarhiei, având scăpare și nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor”. Deci, schimbându-se Sfântul Tarasie din mireneasca rânduiala în cea duhovnicească, îndată a început o viață sfântă, măcar că și în mirenie a viețuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca viețuire, cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a făcut înger în trup, slujind Domnului și robind pe trup duhului și, prin chinuirea aceluia, păzindu-și curăția neprihănită, făcând-o părtașă îngerilor.

Înfrânarea și postirea lui era mare de-a pururea, având somn puțin, și petrecea în gândiri dumnezeiești și în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat și în așternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădând cândva brâul său și hainele, când avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălțările din picioare, având întru pomenire cuvintele lui Hristos: „N-am venit ca să-mi slujească mie”. Ci singur își era slugă, dând altora pildă de smerenie. Spre cei săraci și scăpătați era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi, cărora și bolniță le-a făcut și în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; și singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mâinile sale; apoi și în alte zile aceeași făcând, având scris pe nume pe fiecare dintre dânșii. După aceea a făcut casă de străini și o mănăstire din averile părintești în Bosforul Traciei și a adunat ceată de monahi îmbunătățiți într-însa, dintre care mulți, în atâta sfințenie și desăvârșire au ajuns, încât au fost chemați și la arhiereștile scaune și s-au făcut stâlpi nemișcați soborniceștii credințe.

Sfântul Tarasie avea mare sârguință și neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintâi, surpând hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împărați ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împărații Constantin și Irina, care atunci cârmuiau toată împărăția - fiind împăratul minor; iar cu dânșii a scris și Sfântul Tarasie, la toți patriarhii și episcopii, chemându-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părțile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea și greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbați aleși în dreapta credință și în înțelepciunea cea duhovnicească.

Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în care, șezând prea sfințitul Tarasie și cu trimișii celorlalți patriarhi, episcopii fiind acolo, și însuși împăratul cel tânăr, Constantin, și cu maică să Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moșul împăratului, care fusese înainte împărat și în acel eres a îmbătrânit; aceia, îndemnați în taină de unii episcopi și boieri, îmbolnăviți de eresul acela, adunându-se înarmați, au intrat în biserică, strigând cu multă tulburare: „Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său și ca pe niște legi le-a întărit, acelea să fie tari și neschimbate; nu vom lăsa că idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduși iarăși în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin și dogmele aceluia să le lepede și să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pământul acesta se va înroși cu sângele episcopilor”. Împărații, văzând o gâlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor și, îndată, toți s-au risipit. Iar ostașii aceia și povățuitorii lor, după câteva zile au fost pedepsiți de drept-credincioasa Irina și scoși din rânduiala ostășească și risipiți prin sate, ca să lucreze pământul.

După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost și altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinți Părinți, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Și a mers Sfântul Tarasie, având cu sine trimișii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul și un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul și preotul; iar de la Teodorit antiohianul și de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul și preotul. Sfântul Tarasie a mai luat cu sine și pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales și care mai pe urmă, după Sfântul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viața sa cea îmbunătățită. Cu aceștia și cu toți Sfinții Părinți, care erau trei sute șaizeci și șapte, adunându-se prea sfințitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăți. Și a fost întâia ședință a Sfinților Părinți în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Mucenițe Tecla, unde prea sfințitul Tarasie, făcând înainte cuvântare pentru care pricină sunt adunați, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinând învățăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfârșitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinții Părinți au binecuvântat pe împăratul și pe maică să, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credință.

După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăință și mărturisirea credinței episcopilor celor căzuți în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ținând în mâinile sale o hârtie, citea dintr-însa astfel: „Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinților Părinți, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, și nu voiesc să le primească pe acelea care sunt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sunt date de către Sfinții Părinți să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primește idoli să fie anatema”. Astfel au făcut și ceilalți episcopi și li s-a primit pocăința lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioșii episcopi. Iar alții, nelepădându-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfântul Tarasie zicea: „Bolile cele învechite și năravurile rele cele obișnuite, cu greu se tămăduiesc”. Însă și pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfântul Sinod și nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfânt Sinod până la 20 de zile și vorbeau din dumnezeiasca Scriptură și din scrierile celor mai înainte sfinți mari părinți și învățători și din predaniile bisericești cele vechi, pentru cinstitele icoane; și astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.

După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfânta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfânta Sa față, a trimis-o lui Avgar, stăpânitorul Edesei, și cum acesta, închinându-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea și despre icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe care Sfântul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum și despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povestește Sfântul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toți sfinții părinți au plâns.

La sfârșit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o și s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintâi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urând mulți ani împăraților și păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfințitului patriarh Tarasie și prin sârguință drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.

Sfântul Tarasie, cârmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiți și ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întâiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpând din legături noaptea a alergat la biserică și apucându-se de colțurile mesei sfântului altar, cerând milă și izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat și nu l-a dat ostașilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lângă ușile bisericii străjuiau ziua și noaptea până ce va ieși, pentru că așteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile firești. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dându-i hrană din masa sa; iar când avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe ușa din dreapta și, ducându-l la locul de ieșire, aștepta afară; apoi iarăși pe sub mantie îl ducea în altar. Și aceasta o făcea în toate zilele, cât era trebuința omului aceluia, slujindu-i ca un rob și neîngrețoșîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păștea oaia sa, apărând-o de moarte. La sfârșit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, amenințându-i cu despărțirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Și a fost liber de judecată și de pedeapsă întâiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfântului Tarasie.

Ajungând împăratul Constantin la 20 de ani și întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maică să, care cârmuia bine și cu înțelepciune toată împărăția. Deci, împărățind singur și având viața liberă - nu precum era înainte sub stăpânirea maicii -, s-a răzvrătit foarte și viețuia cu necuviință, urând fără pricină pe Maria, împărăteasa, soția sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia și voia s-o facă soție și împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Și, căutând vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicând că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr și toți îl credeau pe împărat. Și a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înștiințat despre aceea pe sfințitul patriarh Tarasie, care s-a mâniat foarte, cunoscând meșteșugul împăratului și nevoința împărătesei Maria, și se gândea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat și apoi să-l aducă spre îndreptare.

În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfințitul patriarh și i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicând „că a pregătit otravă împăratului și este trebuință, ca negreșit, prea sfințite părinte, să lași pe împărat să-și ia altă soție mai credincioasă”. Iar sfântul, suspinând din adâncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: „Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, și trupul cu care s-a însoțit și s-a făcut una cu dânsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu știu cum va suferi de la toți rușinea și defăimarea și cum pe cei ce sunt sub stăpânirea lui îi va îndemna către întreaga înțelepciune și înfrânare, cum va judeca și va pedepsi păcatele desfrânării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuință însă a asculta glasul Domnului Care zice: „Tot cel care își lasă femeia sa, fără de cuvânt de desfrânare, o face să fie desfrânată”. Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea și mai împodobită cu frumusețea să-l aibă bărbat, decât pe acesta, fiind împărat frumos și tânăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoțire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre uriciunea desfrânării și să se înalțe. Deci să primești acest răspuns de la noi și de la alți părinți ca noi și să-l duci celor ce te-au trimis: „Nu credem cele spuse de tine și voim a suferi mai bine moarte și munci grele decât să slujească binecuvântarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să știe împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept”. Auzind acestea acel boier, s-a dus mâhnit și a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit și s-a mirat de o asemenea tărie a minții patriarhului și se temea că nu cumva să-l împiedice de la dorința lui; apoi a trimis de a chemat pe sfânt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte și să-l plece spre voința sa.

Venind sfântul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareț Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei și al Ierusalimului și șezând după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfințitul patriarh, astfel: „Am vestit sfinției tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întâmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te și cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuință ca și cu gura să-ți spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum și vicleșugul soției mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi poruncește a mă despărți și nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta și lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plângă și să se căiască în toate zilele vieții sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios și înfricoșat barbarilor; și dacă s-ar fi săvârșit aceea, în toată împărăția ar fi fost mare tulburare și ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer”. Acestea zicând, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de față și au adus niște vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure și le arătă patriarhului, spunându-i că aceea este otravă cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viața aceasta, zicând: „Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea și de ce este vrednică și este trebuință a lungi vremea, amânând judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuiește-o să se călugărească îndată de voiești s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dânsa în însoțire, și nici să privesc la dânsa, nici să rabd mai mult, văzând înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaț”.

Iar prea sfințitul Tarasie, văzând pe împărat legat în cursele desfrânării și că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei și nevinovatei împărătese, a zis către dânsul cu curaj: „Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oștești prin vicleșugul cel tăinuit asupra adevărului, calcând și stricând poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptății, pentru că semnul de stăpânire împărătească este că pe toate să le faci la arătare cu libertate și cu știință nemustrătoare; și să nu se înceapă nimic în taină și cu meșteșug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcând dumnezeieștile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca și cum ea ți-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumusețile tinereților sale lăudându-se, ar putea să se asemene cu frumusețile tinereților tale, cu care împărăteasa înșelându-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decât pe tine și ar fi gândit cu otravă să te piardă din viața aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpânirea, cu bunul neam, cu slavă, cu bogăția mai mult decât cinstea împărăției tale, decât cu stăpânirea și cu bunul neam, cu slava și cu bogăția pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt și mai bun decât pe tine, care ești împărat, stăpânind atâtea țări și covârșind prin bunul tău neam împărătesc pe toți? Căci cu neamul ești fiu, nepot și strănepot de împărat și slava ta ajunge la marginile pământului, iar bogăția ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun și mai iubit împărătesei tale decât tine? Nu este așa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor și spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoțirea voastră cea legiuită și împărăteasca unire, temându-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se clevetește soția ta, chiar de am suferi noi și munci; pentru că știm de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrânata aceea cu care acum voiești a greși cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, când pe față te vom vedea făcând desfrânare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtășești cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îți facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deși ești împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtășanie, pentru că s-a zis preoților celor de demult: „Să nu lăsați să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege”.

Acestea zicându-le, prea sfințitul patriarh cu râvnă și cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea și Ioan starețul a grăit multe cuvinte sfătuitoare și cu bună înțelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuțea și se mânia. Dar se mâniau și toți boierii și stăpânitorii care erau acolo, lingă împărat, dintre care unul, având dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mâinile sale în pântecele starețului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mânie ca să-i izgonească de la sine pe amândoi, cu necinste, pe prea sfințitul patriarh Tarasie și pe cinstitul Ioan și de Dumnezeu înțelepțitul stareț. Deci au ieșit cei izgoniți pentru dreptate, următorii Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecând nunta cea fără de lege a lui Irod. Și ieșind, și-au scuturat picioarele de praf, zicând: „Curați suntem de fărădelegea voastră”. Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugărițe și călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui și rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neștiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.

Atunci se sârguia prea sfințitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrânata a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfințitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, că nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naștere rădăcină eretică, fiu, nepot și strănepot de împărați luptători contra sfintelor icoane, care pe mulți sfinți, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.

Și mâniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfântul le răbda pe toate, mulțumind lui Dumnezeu și făcând cele cuvincioase rânduielii sale celei păstorești; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după câtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzând viața lui cea rea și în fărădelege, dumnezeiasca lege călcându-se de dânsul, apoi vrând să ridice iarăși lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mânie, iubind mai mult pe Dumnezeu și dreptatea lui, decât pe fiul său. Și, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul și l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum și el făcuse la trei unchi de-ai săi, frați ai tatălui său, Nichita, Antim și Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoțându-le ochii. Și așa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăși a luat sceptrul împărăției și a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.

Din acea vreme sfântul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscând turma cea cuvântătoare și ocârmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri. Iar în ziua sfințirii sale ca arhiereu, săvârșea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie și niciodată nu a lăsat-o, chiar și în boală fiind. Pentru că, ajungând la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, până ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încât nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.

Iar la ieșirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebându-se cu dânșii și la toate le răspundea, ca un biruitor. Când aceia, urmându-i viața lui din tinerețe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: „Nevinovat sunt de ceea ce ziceți; minciună clevetiți asupra mea și nu aveți întru mine parte!”. Era lângă dânsul scriitorul vieții sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rânduiala, atunci șezând lingă bolnav, auzea cuvintele sfântului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.

Deci, slăbindu-i limba, cu mâna gonea pe diavoli și-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecându-se ziua și săvârșind cântărea de seară după obicei, când s-a început psalmul lui David: „Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi”, prea sfințitul patriarh Tarasie, cu pașnic chip și cu fața luminoasă, și-a dat duhul său în mâinile Domnului, păscând Biserica Domnului 22 de ani, și s-a sfârșit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plângând după dânsul împăratul, boierii și toată cetatea, bărbații cei duhovnicești și mirenii, dar mai ales săracii și scăpătații, sărmanii și văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit și învățător folositor și fiecăruia ajutător și apărător în primejdii.

Apoi a fost înmormântat în mănăstirea cea zidită de dânsul în Bosfor și se da tămăduire de la mormântul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sânge de mulți ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbându-se în haină bărbătească a intrat acolo și, atingându-se de mormântul Sfântului Tarasie, apoi luând untdelemn din candelă care era la mormânt, îndată a câștigat tămăduire. Făcând același lucru și alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormântul sfântului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mână uscată, venind cu credință, a uns-o cu untdelemn și îndată s-a întins mâna lui și s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau și alte neputințe și se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea și pe aceasta: acest mare râvnitor al credinței nu numai că s-a nevoit în viața sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci și după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulți ani trecând și Leon Armeanul luând împărăția grecească și înnoind lupta de icoane, Sfântul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mânie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, și a poruncit unui ostaș, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deșteptându-se Leon din somn, cu frică și cutremur, era în mare nepricepere, părându-i-se că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neștiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua nașterii lui Hristos și a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfântului Tarasie și de izbândirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică și cu toți sfinții cinstit și închinat, Căruia I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului, Începutul Triodului

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului)

Ev. Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Ap. II Timotei 3, 10-15

Fiule Timotei, tu mi-ai urmat în învățătură, în purtare, în năzuință, în credință, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruință, în prigonirile și suferințele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, și din toate m-a izbăvit Domnul. Și toți care voiesc să trăiască în chip cucernic întru Hristos Iisus, vor fi prigoniți. Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. Tu, însă, rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat, deoarece știi de la cine le-ai învățat, și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Despre mândrie și smerenie - Pr. Ilie Cleopa

Arhimandritul Cleopa Ilie

- Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Despre mândrie și smerenie - Pr. Ilie Cleopa
  Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului - Despre mândrie și smerenie - Pr. Ilie Cleopa

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.

"Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16, 15)

Iubiți credincioși,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: "Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).

Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privință: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt" (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: “Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile... Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului” (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: “Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este "amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: “Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat”. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: “Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).

Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: “Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima" (Pilde 16, 6), și că “Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște” (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie și cunoștința neputințelor sale, el osândește cu mândrie pe aproapele său căci din prisosința inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieștii Părinți ne învață, zicând: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, București, 1981).

La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: "Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: “Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: “Postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18, 12).

Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: “Dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: “Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Iubiți credincioși,

După ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: “Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“ O, fericite vameșule, tu cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” (Luca 23, 42).

Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece și picioarele și mâinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înțelept, și văzând că moare, s-a gândit să strige la Dumnezeu din adâncul inimii, cu mare credință și zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mântuitorul, Care i-a zis: “Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: "O, tâlharule, și al raiului tâlhar! Multe ai furat în viața ta, iar acum, prin puține cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaânțelept care ai știut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit și ți-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeți cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mândria și izbăvește de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, frații mei, după cum vedeți, rugăciunea vameșului din Sfânta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că și acela, ca și vameșul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii sale și cu mare smerenie. De aceea a auzit: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!” La fel și fericitul vameș, puține cuvinte a zis din inimă: “Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul!” Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului: “Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).

Iubiți credincioși,

Și dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că precum căderea și moartea noastră a venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră începe întâi prin smerenie. De aceea s-au și rânduit de Sfinții Părinți trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și marelui Post al Paștilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregătește pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameșului și a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie și de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăință. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul și Marele Post este numită "a Înfricoșatei judecăți", când se lasă sec de carne. Aceasta ne amintește de sfârșitul lumii și de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numește "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoșilor noștri, care au fost alungați din rai din cauza mândriei și lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune și la post cu toată stăruința și evlavia.

Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameșului și a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paști. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mândru.

Mare păcat este mândria, fraților. Ea se arată și în vorbire și în îmbrăcăminte luxoasă, și în mânie, care este fiica mândriei, și în lenevire la biserică și în amânarea pocăinței și în spovedanie nesinceră, că cel mândru nu vrea să-și mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căiește pentru ele din cauza slavei deșarte care îl stăpânește. Mai cumplită este mândria minții, când omul se crede mai capabil, mai bun decât alții. Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socotește mai învățat, mai talentat, mai corect și mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulți și chiar decât toți oamenii.

Asemenea creștini stăpâniți de duhul mândriei, sunt lăsați de Dumnezeu să cadă în desfrânare și în alte păcate grele, ca să se smerească. Alții, însă cad în păcate și mai grele. Unii, din mândrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alții, hulesc și batjocoresc Sfânta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe și pe sfinții slujitori. Iar alții, tot din mândrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoți și se duc la tot felul de secte, căci mândria este izvorul tuturor sectelor.

Frații mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad și a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care a umplut pământul de secte, de oameni necredincioși, răzvrătiți și răi, și iadul de suflete condamnate la osândă veșnică. În locul mândriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameșului, smerenia sfinților, lepădând orice cuget de slavă deșartă, de laudă personală și de îngâmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.

Postul Mare este cale bună de nevoință, de smerenie, de pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos și cu bucurie, și să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei și să ne îmbrace în veșmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate și al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor. Amin.

Ce este perioada Triodului și ce importanță are ea pentru viața creștinului?

- Ce este perioada Triodului și ce importanță are ea pentru viața creștinului? / Foto: Oana Nechifor
  Ce este perioada Triodului și ce importanță are ea pentru viața creștinului? / Foto: Oana Nechifor

Termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode (strofe).

Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente şi anume:

1) Perioada Triodului (perioada prepascală);

2) Perioada Penticostarului (perioada pascală);

3) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Etimologic, termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode sau strofe. Din punct de vedere practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

a) Cartea de cult în care sunt cuprinse textele și cântările din această perioadă liturgică. Numele cărții vine de la numărul celor trei cântări (de regulă) din canoanele Utreniei, spre deosebire de cele cuprinse în Octoih sau Minei (opt sau nouă). Cele mai multe cântări din Triod au fost compuse de Sfântul Teodor Studitul și de fratele său, Iosif Studitul, care au completat opera imnografică a Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul.

b) Așa cum am văzut, Triodul și este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor. După cum arată părintele Ene Braniște, primele trei săptămâni din această perioadă constituie un timp de pregătire duhovnicească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni - adică insuşi Postul Paştilor - este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi ruşăciune, pentru a ne învrednici de marea sărbătoare a Învierii Domnului, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.

Cu alte cuvinte, perioada Triodului este un adevărat ghid duhovnicesc de înălţare a omului din păcat, oferindu-i acestuia pe tot parcursul Postului Mare povățuirea necesară pentru a ajunge la bucuria Învierii.

Astfel, înțelegând că Triodul nu este o simplă carte folosită la strană, ci o perioadă de sfințire a vieții sau un îndrumar pentru suflet, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi și propria noastră înviere din somnul păcatului și al morții.

A început perioada Triodului

Nicolae Pintilie

- A început perioada Triodului
  A început perioada Triodului

Perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

„Postind, fraților, trupește, să postim și duhovnicește”

În anul liturgic sau răstimpul pe care îl petrecem cu toții în cadrul sfințitor al Sfintei Biserici alternează sentimentul bucuriei Învierii Mântuitorului Iisus Hristos cu taina mântuirii noastre, săvârșită prin Jertfa de pe Golgota. Avem, așadar, două mari teme pe care le putem observa chiar din mediul liturgic. Veșmintele clericilor și cele care împodobesc Sfântul Altar devin mohorâte sau cu nuanțe închise, lumina folosită este mai palidă, folosindu-se lumânarea și candela mai mult decât în altă perioadă a anului, cântările stranei sunt tânguitoare și pline de mesaje de pocăință. „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” devine imnul Bisericii. Ne putem da seama că am intrat în altă perioadă liturgică – Triodul.

Vorbim, așadar, despre un răstimp liturgic, dar și despre o carte care „dă tonul” în perioada care începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului și se încheie cu Sâmbăta cea Mare, în ajunul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Perioada Triodului și-a luat numele de la cuvântul grecesc triodion care dorește să ne sublinieze faptul că, în slujbele Sfintei Biserici, cântările de la Utrenie sunt alcătuite doar din trei strofe, detaliu important pentru rânduiala stranei.

În cartea Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, ieromonahul Makarios Simonopetritul explică faptul că în viaţa Bisericii Triodul are două sensuri: sensul de perioadă liturgică în care Mântuitorul este prezentat ca Preot şi Jertfă, în acelaşi timp, și sensul de perioadă prepascală, de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Triodul are în centrul său Postul Mare sau al Păresimilor, precedat de trei săptămâni de pregătire încadrate de Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi (sau a lăsatului sec de carne) și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi a lăsatului sec de brânză).

Începând Postul Mare, încadrarea timpului liturgic o fac tot duminicile: a Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica închinată Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Cuvioasei Maria Egipteanca, culminând cu Duminica Floriilor, care deschide Săptămâna Dumnezeieștilor Pătimiri.

Dincolo de aceste elemente ce țin de viața sacramentală a Sfintei Biserici, perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care „grijile cotidiene” ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

TEATRU/FILM

CARLO GOLDONI

Date personale
Carlo Goldoni

Nume la naștere	Carlo Osvaldo Goldoni
Născut	25 februarie 1707^[1]^[3]^[4]^[5] Veneția, Republica Veneția
Decedat	6 februarie 1793 (85 de ani)^[6]^[7]^[8]^[9] Paris, Prima Republică Franceză
Căsătorit cu	Nicoletta Conio[*]
Etnie	italian
Ocupație	dramaturg scriitor libretist[] scenarist traducător jurist-poet[] autor poet regizor[*]
Activitate
Pseudonim	Polisseno Fegejo
Limbi	Limba venetă limba italiană^[2] limba franceză
Studii	Università degli Studi di Modena e Reggio Emilia[*] Universitatea din Padova Universitatea din Pavia
Profesor pentru	Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței
Opere semnificative	Slugă la doi stăpâni Hangița Lo speziale[]* La donna di garbo[]* Mincinosul
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Bustul lui Carlo Goldoni la Paris

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707,^[1]^[3]^[4]^[5] Veneția, Republica Veneția – d. 6 februarie 1793,^[6]^[7]^[8]^[9] Paris, Prima Republică Franceză) a fost un cunoscut dramaturg și libretist italian din Veneția. Printre operele lui și cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute opere italiene.

Supranumit de Voltaire "Molière al Italiei", Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Articol principal: Operele lui Carlo Goldoni.

Personajul Pantalone apare și în unele opere ale lui Carlo Goldoni

Lista parțială (liste mai lungi sunt în italiană și engleză)

1732: Gondolierul venețian (Il gondoliere veneziano)
1733: Amalasunta
1734: Belisario
1734: Griselda
1734: Rosmonda
1745: Slugă la doi stăpâni (Il servitore di due padroni)
1748: Văduva isteață (Vedova scaltra)
1750: Cafeneaua (La bottega del caffè)
1751: Metresa hanului
1752: Femeile geloase (Le donne gelose)
1753: Hangița (La locandiera)
1760: Bădăranii (I rusteghi)
1760: Casa nouă (La casa nova)
1762: Gâlcevile din Chiogia (Le barufe ciozote)
1777: Ursuzul binefăcător (Le bourru bienfasant)
1787: Memorii folositoare istoriei vieții sale și a teatrului său (Mémoires pour servir à l'histoire de sa vie et celle de son théâtre).

1748: Fata cinstită (La putta onorata)
1749: Familia Anticarului (La famiglia dell'antiquario)
1750: Bolnava prefăcută (La finta ammalata)
1750–1751: Mincinosul (Il bugiardo)
1763: Evantaiul (Il ventaglio)
Femeile țâfnoase
Comedianții
Elixirul
Doi gemeni venețieni (I due gemelli veneziani)
Flecărelile femeilor (I pettegolezzi delle donne)
Întoarcerea din vilegiatură (Il ritorno dalla villeggiatura)
Impostorul (L'impostore)
Peripețiile vilegiaturii (Le avventure della villeggiatura)
Femeia curioasă (Le donne curiose)
Patima vilegiaturii (Le smanie per la villeggiatura)
Piațeta

PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mai multe personaje apar în diverse piese de teatru ale lui Carlo Goldoni. Negustorul venețian, bogat și zgârcit, Pantalone de Bisognosi (Bisognosi însemană nevoiaș) este un personaj care apare în Slugă la doi stăpâni, Văduva isteață, Fata cinstită, Familia anticarului, Flecărelile femeilor sau în Feudalul. Pantalone este bătrân, având același caracter ca strămoșul său Magnifico; el nu are încredere în nimeni; este de obicei soțul încornorat și are mereu o înclinație senilă donjuanescă - lucru care dezvoltă întotdeauna intriga. Un personaj complementar al lui Pantalone este Doctorul - un bătrân pedant, deși erudit acesta devine la rândul său ridicol datorită situaților în care intră.

IMPORTANȚA OPEREI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Goldoni a reformat comedia, înlăturând miraculosul, declamația, măștile tradiționale și punând accentul pe personaje, pe explorarea caracterelor acestora și a psihologicului. Teatrul său se remarcă prin forța evocărilor, dinamism, vervă satirică, umor și optimism robust.

Carlo Goldoni - Cavalerul și doamna (1975)

Bădăranii (1958) - Carlo Goldoni

Indragostitii - Carlo Goldoni

Carlo Goldoni - Casatorie prin concurs | Teatru

ION LUPU

Lista de piese în care joacă Ion Lupu

Profesiunea doamnei Warren
de George Bernard Shaw
Profesiunea doamnei Warren a fost scrisă de George Bernard Shaw în 1893. Piesa a fost cenzurată t...
51 aprecieri
la Teatrul Mic
Mi-a plăcut piesa
Deșteptarea primăverii
de Frank Wedekind
Nerecomandat copiilor sub 15 ani. „Deșteptarea Primăverii” este o dramă satirică, fiind centrată...
20 aprecieri
la Teatrul Mic
Mi-a plăcut piesa
Mutter Courage
de Bertolt Brecht
Mutter Courage (Mama Curaj), o celebră aventurieră, contrabandistă şi comerciantă de război, mamă...
15 aprecieri
la Teatrul Mic
Mi-a plăcut piesa
Furtuna
de William Shakespeare
Alături de o echipă cu care lucrează de mulţi ani, Cătălina Buzoianu abordează un text clasic, so...
9 aprecieri
la Teatrul Mic
Mi-a plăcut piesa
Karamazovii
de Horia Lovinescu , Dan Micu
Nerecomandat persoanelor sub 16 ani. După romanul Frații Karamazov de F.M. Dostoievski. Sângele...
8 aprecieri
la Teatrul Mic
Mi-a plăcut piesa
Fetele din calendar
de Tim Firth
Nu există descriere pentru această piesă.
2 aprecieri

FILME CU ION LUPU

Bunraku (2010) Trailer
Carol I (2009) - Louis Basset Trailer
Supraviețuitorul (2008) - Directorul hotelului Trailer
15 (2005) Trailer
Magnatul (2004) - Prim-ministru
Ciocârlia (2002)
Filantropica (2002)
Natures mortes (2000)
Triunghiul morții (1999)
Punctul zero (1996)
Începutul adevărului / Oglinda (1994)
Ecaterina Teodoroiu (1978) - Lt. Gheorghe Manoiu
Mihai Viteazul (1970)

VINTILĂ RUSSU ȘIRIANU

Date personale
Vintilă Russu-Șirianu
Vintilă Russu-Șirianu
Născut	20 aprilie 1897 Arad, comitatul Arad
Decedat	25 februarie 1973 (75 de ani) București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	dramaturg, scriitor, jurnalist
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român.

BIOGRAFIE

A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londra și Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.

În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu^[1].

În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească^[1].

Moare în București la 25 februarie 1973.

OPERA

Nopțile, București, 1917;
Foi galbene, București, 1921;
Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
Vinurile lor...., București, 1969;
Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

Traduceri

Honoré de Balzac, Cămătarul
Erskine Caldwell, Pământ tragic, București, 1948 (în colaborare cu Eugen B. Marian);
Roger Martin du Gard, Familia Thibault, București, 1964 (în colaborare cu Al. Dimitriu-Păușești).

Costache Antoniu
Biografie:

Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași; d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film. Costache Antoniu a a fost deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni.^[1] În sesiunea 1952 - 1957, Costache Antoniu a fost ales deputat în Marea Adunare Națională în regiunea București, circumspecția electorală Turnu Măgurele.^[2]

A absolvit în anul 1926 Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Între anii 1955-1970 a fost rector al Institutlui de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A interpretat roluri de compoziție în comedie și dramă pe scena Teatrului Național din București în piese de I.L. Caragiale, Anton Cehov, Mihail Sebastian.

Filmografie:

O noapte de pomină (1939)
O scrisoare pierdută (1953) - Cetățeanul turmentat
Nufărul roșu (1955)
Pasărea furtunii (1957)
Băieții noștri (1959)
Telegrame (1959)
Darclée (1961)
Vacanță la mare (1962)
Pădurea spânzuraților (1964) - Preotul
Străinul (1964) - profesorul Gridan
Neamul Șoimăreștilor (1965) - hangiul

O scrisoare pierduta 1953

În regia lui Jean Georgescu

Visul unei nopți de iarnă

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

ENRICO CARUSO

Date personale
Enrico Caruso

Nume la naștere	Enrico Caruso
Născut	24 februarie 1873 Provincia Napoli, Campania, Italia^[1]
Decedat	2 august 1921 (48 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Napoli, Regatul Italiei^[6]^[7]
Înmormântat	Italia
Cauza decesului	cauze naturale (cancer pulmonar)
Părinți	Marcellino Caruso[]^[8] Anna Baldini[]^[8]
Căsătorit cu	Dorothy Parks Benjamin[*]
Copii	Gloria Grazianna Victoria America Caruso[] Enrico Caruso Jr.[]
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	cântăreț de operă cântăreț
Locul desfășurării activității	New York City (1907–1922)^[9] Napoli^[9]
Limbi vorbite	limba italiană^[10]
Activitate
Alte nume	Karuzo, Enriko‏
Gen muzical	Operă
Tipul de voce	spinto tenor[*]
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Victor Talking Machine Company[*]
Premii	Premiul Grammy pentru întreaga carieră[] Stea pe Hollywood Walk of Fame[]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

4:04

Lucia di Lammermoor (1908).

Enrico Caruso (n. 25 februarie 1873 – d. 2 august 1921) a fost unul dintre cei mai faimoși tenori din istoria operei. Caruso a fost cel mai popular cântăreț în toate genurile muzicale ai primilor 20 de ani ai secolului 20 și unul dintre pionierii muzicii înregistrate. Înregistrările numeroase ale repertoriului său, precum și vocea sa extraordinară, cunoscută pentru frumusețea și intensitatea sa, atât pentru registrul său vocal, dar și pentru forța și amplitudinea sa, au făcut din Enrico Caruso una din cele mai cunoscute personalități artistice ale timpului său.

Enrico Caruso - The Greatest Recordings of Italy's greatest tenor

DAN MIZRAHY

Date personale
Dan Mizrahi

Născut	28 februarie 1926 București, România
Decedat	25 februarie 2010 (83 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	pianist
Limbi vorbite	limba română limba ebraică
Activitate
Instrument(e)	pian
Modifică date / text

Dan Mizrahi, alternativ Dan Mizrahy, (n. 28 februarie 1926, București – d. 25 februarie 2010, București) a fost un pianist român.^[1]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la București ca unul din cei doi copii ai lui Moscu Mizrahi, descendent al unei vechi familii de evrei sefarzi și al Henriettei născută în familia așkenază Schoenfeld. Bunicii din partea tatei erau ceasornicarul Avram Mizrahi, născut la Varna și stabilit din copilărie la București, și Lucia Sara. Tatăl a fost un veteran al armatei române din primul război mondial. ^[2] Dan Mizrahy a studiat pianul de la 4 ani. La 9 ani a intrat, cu dispensă de vârstă, la Academia de Muzică din București, ca student al Aureliei Cionca; printre profesorii săi s-au numărat Mihail Andricu și Faust Nicolescu.

În 1941 a fost exmatriculat ca urmare a promulgării legislației rasiale și a luat drumul pribegiei. În martie 1941, doar cu un rucsac în spinare, la 15 ani, a emigrat în Palestina, unde a fost repartizat într-o școală de agricultură, la grădinărit. A avut șansa ca la o serbare care avea loc în incinta școlii, la puține săptămâni după sosire, să pună mâna pe acordeon să cânte^[3] și să fie remarcat, astfel că, în toamna acelui an, este admis la Academia de muzică din Ierusalim, unde studiază pianul, pedagogia, formele, armonia, istoria muzicii, sub îndrumarea lui Alfred Schroeder, asistent al pianistului Artur Schnabel ^[1]. A absolvit în 1944, iar în 1945 a susținut examenele pentru bacalaureatul britanic.

În toamna anului 1945 s-a repatriat în România. I s-au echivalat studiile din Palestina, a urmat Academia din București, absolvind în 1948 cu media 10. A efectuat studii particulare de compoziție cu Mihail Jora. Din 1946 și-a început cariera solistică, iar din 1949 și pe cea de profesor de pian (la actualul Liceu „Dinu Lipatti”).

În timpul regimului comunist, în perioada 1951-1953, a fost arestat pentru „reeducare”. A fost ținut la arest timp de trei ani, fără a fi judecat pentru vreo vină și fără a fi condamnat. Peste 400 de zile și le-a petrecut în celule situate sub pământ.^[4] La 30 ianuarie 1954 și-a reluat activitatea concertistică, sub bagheta lui Sergiu Comissiona. La sfârșitul aceluiași an a cântat pentru prima oară în România lucrări de George Gershwin.

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dan Mizrahi a fost membru de onoare al Uniunii Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali, iar în 1997 deținător al Premiului Criticii Muzicale „Mihail Jora”. De asemenea, a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor.

Din anii '60, Mizrahi a abordat compoziția, cu precădere în genurile vocale - romanță, lied, cor sau muzică ușoară; în acest domeniu a obținut de nouă ori titlul de laureat la Concursul de creație „Crizantema de aur”.

În 1968 la Opera Națională Română s-a organizat o seară de balet Gershwin, în cadrul căreia Dan Mizrahi a susținut partea solistică a pieselor Preludii și Rhapsody in blue.^[5]

La sfârșitul anului 1997 și începutul lui 1998 a întreprins un turneu de conferințe-concert la colegii și universități din șase state din SUA, incluzând orașe importante, ca New York și Washington, D.C.^[5].

În lunga sa carieră, Dan Mizrahi a cântat Rhapsody in Blue, în varianta cu orchestră, de aproape 200 de ori, iar Concertul în fa l-a cântat de peste 100 de ori, acestora alăturându-li-se Rapsodia a II-a și Variațiunile simfonice "I Got Rhythm" în cadrul Integralei lucrărilor pentru pian și orchestră de George Gershwin^[6], editată pe disc compact în anul 2002.

În anul 2005 și-a lansat cartea autobiografică „Așa a fost.”

Dan Mizrahi a încetat din viață la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din București.
Înmormântarea a avut loc pe data de 26 februarie 2010 la Cimitirul Evreiesc de Rit Sefard de la Bellu.^[7]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul Criticii Muzicale Mihail Jora, 1997^[5]
Premiul Iosif Sava pentru întreaga activitate artistică decernat de Federația Comunităților Evreiești din România, 2003^[5]
Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria B - "Muzică", în semn de apreciere a talentului muzical deosebit care a dus la realizarea unor lucrări componistice de certă valoare, pentru promovarea muzicii românești pe plan internațional, 2004^[8]
Premiul Haim și Sara Ianculvici la Haifa^[5].

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mizrahy, Dan (2005). Așa a fost. București: Editura Hasefer. ISBN 973-630-085-4.; Reeditare 2009, cuvânt înainte de Grigore Constantinescu ISBN 978-973-630-200-8

Dan Mizrahy - Concert în Fa major pentru pian și orchestră-Adagio-Andante con motto

Dan Mizrahy - Rapsodia a II-a pentru pian și orchestră

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

Rumba - Mambo - Tango 2023 | 100 Most Beautiful Relaxing Spanish Guitar Instrumental Music

POEZIE

Cezar Bolliac, poet şi publicist român

Biografie Cezar Bolliac
Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român.

Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.

Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi" - Bucureşti, 1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".

Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.

Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.

Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor etc.

După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.

După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.

Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.

Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.

Opera

Operile lui Cezar Boliac. Meditaţii (1835)
Din poeziile lui Kesar Boliak (1843)
Poezii nouă (1847)
Poezii umanitare (1866)

Sonet

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

Speranta In Ziua De Maine

Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!

Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.

Sburatorul

“De ce slabesti, copila?
De ce-ai îngalbenit?
De ce de joc ti-e sila
S-atât te-ai ofilit?

Te stiu de vorbitoare,
La danturi tu-ncepeai,
Si noaptea-n sezatoare
Pe toate le-ntreceai.

De ce d-a ta cosita
Acum tu nu-ngrijesti?
Spune-mi, spune-mi fetita,
Ce ai de patimesti?

Ce, tata-tau te bate?
Îl stiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te casatori?

Ce-s buzele-ti pârlite
Si pieptul tau rotat
De pete-nvinetite?
Stai: cine te-a muscat?

De ce plângi, copilita?
Doresti vr’un calator?
O, ce pacat! Fetita,
Eu crez c-ai zburator!”

“Asa e, vecinica;
Asa gândesc si eu.
Un june… Oh! mi-e frica!…
Îl vaz în somnul meu.

M-apuca, ma trudeste,
Si eu cu el ma joc;
Ma strânge, ma ciupeste,
Ma musca plin de foc.

Pe pieptul meu s-apasa
Si eu de gât l-apuc,
Dar ziua când sa iasa,
El piere ca naluc.”

Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet

Biografie

Alexandru Depărățeanu (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman – d. 11 ianuarie 1865, Bucureștia fost un poet, politician și dramaturg român.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.^[3]

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară...”, din ciclul Parodii originale (1916).

Lucrări publicate

· Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861

· Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861

· Grigore-Vodă (dramă), 1864

Reeditări

· Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980

In memoriam

· Biblioteca orășenească Videle poartă din 1968 numele Alexandru Depărățeanu.^[4]

· Școala gimnazială "Alexandru Depărățeanu" din Roșiorii de Vede ^[5]

· Strada Alexandru Depărățeanu din București ^[6]

· Strada Alexandru Depărățeanu din Ploiești ^[7]

Vara la țară

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!

Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!

Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,

Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...

Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!

Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.

Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...

O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?

N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?

Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!

Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.

Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!

Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!

Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!

Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!

În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!

Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!

Poetul Mihai Elin

Biografie Mihai Elin
Mihai Elin (pseudonim al lui Mihai Egli; 25 februarie 1941, Braşov - 31 ianuarie 2010) este un poet şi traducător. Este fiul Floricăi (născută Vasilcoi) şi al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de ţărani din Maramureş, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. Elin a urmat Liceul „Andrei Şaguna\" din Braşov (1954-1959), apoi, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia limba şi literatura franceză (1959-1964).

A debutat cu poeme în „Luceafărul\" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tineretului\" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, şi ca redactor la „Tribuna României\", în 1989), dar mulţi ani şi-a asigurat existenţa ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). În anii \'90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii \'70 la „Luceafărul\", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T.S. Eliot, din poeţi francezi şi americani contemporani.

Poet puţin prolific sau extrem de sever cu sine, Elin lasă să treacă 8 ani între debutul în revistă şi volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, şi un ciclu nou, întregul meu astăzi, alţi 21 de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigenţă\", „autocenzură\", „disciplină lăuntrică\", „răbdare\". Remarcat ca poet de certă valoare şi afiliat unei „şcoli\" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, George Alboiu, Elin este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea\" liricii sale, patosul conţinut, comunicat nu prin mijloace grandilocvente, ci prin intensitatea austeră a notaţiei.

A fost privit ca un „romantic\" întârziat sau „modernizat\", ca un inadaptat înclinat către lamentaţie, dar şi ca un antiromantic prin excelenţă, ca un spirit modern, opunând visului şi fanteziei trezia şi luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deşi diferă de expresioniştii „istorici\", Elin, ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic şi auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frusteţea rostirii, aparenţa de ariditate reprezintă nu insuficienţe, ci semne ale autenticităţii. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere\" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existenţială şi morală. Tema timpului ocupă un loc central.

Titlul primului volum - în tâlcuirea lui D. Micu, „cele Ťdouă cadraneť sunt ceasul naşterii şi acela al morţii: două nopţi între care curge existenţa umană\" - rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidităţii dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenţei universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă\" spre care „curg / întunecimile scunde\", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieţii umane ca luptă încrâncenată şi necruţătoare pentru existenţă (un poem-alegorie înfăţişează încleştarea feroce a unor câini care se sfâşie între ei disputându-şi resturi de la abator etc.), poetul îşi semnalează năzuinţa unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului şi domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naştem din nou / într-o mai limpede alcătuire\"; „Ce vad prin lume să tai / spre a trece cât mai puţin pângărit?\"). În solilocviul liric se pot recunoaşte elemente existenţialiste - alienarea, conştiinţa absurdului, angoasa existenţială - dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin dramatismul implicării.

Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluţie în direcţia sporului de reflexivitate, a obiectivării şi, în acelaşi timp, la nivelul vehemenţei enunţului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliştea lumii ameninţate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte\" (Al. Piru) şi clamează insuficienţa cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ţii / sub nişte biete cuvinte?\"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură şi viaţă („Am spart învelişul vorbirii\"). Elin a realizat, cu competenţă şi talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie şi filosofie a artei Puissances de l\'image de Rene Huyghe.

Opera

• Treaz între două cadrane, Bucureşti, 1968;
• Vremea călătoriilor, Bucureşti, 1989.

Traduceri

• Rene Huyghe, Puterea imaginii, Bucureşti, 1971;
• Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucureşti, 1972;
• Villiers de l\'Isle-Adam, Viitoarea Evă, Bucureşti, 1976;
• Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj Napoca, 1977;
• Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, Bucureşti, 1995;
• Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Bucureşti, 1995;
• Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, Bucureşti, 1996.

Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bătrâni dintre noi
au câte două sau trei
și unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Și scotocesc prin lucrurile vechi
și calcă în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foșnesc pe dedesubt,
pipăind relicve pâcloase
și se ridică în papuci de casă
cu strigăte anemice,
cu junghiuri în oase
și cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți,
unii văd lumea plecată spre dreapta,
alții - prăvălită spre stânga,
unii o văd grozav de turtită, pe brânci,
și, în sfârșit, cei rămași
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă,
noi stăm în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevărați.

SFATURI UTILE

CUM SĂ NE CURĂȚĂM FICATUL

Ficatul este unul dintre cele mai mari organe ale corpul uman, avand cele mai multe si mai diversificate functii.

Are peste 500 de functii, unele atat de complexe incat fara ficat nu ai putea trai, si nu exista un aparat sau sistem care sa poata inlocui toate functiile ficatului. Una dintre cele mai importante functii este ca purifica sangele si elimina toate toxinele si impuritatile din el.

Astfel, daca ai un ficat curat inseamna ca organismul tau este sanatos plin de vitalitate, energie, iar starea de spirit pe care o ai este excelenta. Curatarea ficatului in fiecare zi este cea mai buna modalitate de a-l pastra sanatos.

Cum iti poti curata ficatul?

Combina doua parti egale de suc de lamaie si ulei de masline. Este recomandat sa iei o lingura din acest amestec puternic in fiecare dimineata pe stomacul gol. Dupa ce ai facut acest lucru, te poti bucura de micul dejun.

Ar trebui sa simti o schimbare intr-o luna. Un aspect fizic mai frumos, o piele mai stralucitoare si mai sanatoasa, o ameliorare a cercurilor intunecate din jurul ochilor, sunt doar cateva din beneficiile de care te vei putea bucura. Intestinele tale vor functiona corect si vei uita de problemele legate de digestie si constipatie. Vei fi sanatos si plin de energie!

Uleiul de masline este cel mai eficient produs, mai ales atunci cand vine vorba de decolmatarea canalelor ficatului si vezicii biliare. Bila este un participant activ in digestie, deoarece accelereaza functia tranzitului intestinal. Lamaia si afinele au acelasi efect asupra digestiei.

Lamaia are proprietati puternice asupra sanatatii si acestea sunt, probabil, bine cunoscute pentru tine. Lamaia este o sursa excelenta de vitamina C, fiind destul de eficienta in eliminarea grasimilor, ea contribuind, de asemenea, la procesul de curatare a ficatului.

GÂNDURI PESTE TIMP

AUREL BARANGA

Ioan Aurel Baranga a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască. Wikipedia

Născut: 20 iunie 1913, București

Data morții: 10 iunie 1979, București

Piese: Mielul turbat, Fii cuminte, Cristofor!, Sfântul Mitică Blajinul, Adam și Eva

Cărți: Alge: Seria 1, 1930-1931, Teatru

Educație: Facultatea de Medicină - Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” (1938), MAI MULT

Nume la naștere: Aurel Leibovici

Câteva citate din Aurel Baranga: