MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 24 MARTIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători; RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI; POEZIE, TEATRU/FILM; GÂNDURI PESTE TIMP; MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT;

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 1401: Imparatul turco-mongol Timur Lenk (cel schiop) cucereste Damascul. Moscheea Umayyad, o bijuterie arhitectonica a vremii sale, a fost arsa impreuna cu o mare parte a orasului , iar bărbații și femeile luate în sclavie. Un număr foarte mare de mestesugari artizani au fost dusi in captivitate in capitala lui Timur, Samarkand. Acestia au fost norocosi pentru ca mii de alti locuitori ai Damascului au fost masacrati si capetele lor asezate in piramide. Astazi un cartier al orașului poartă încă numele de Burj Al-ru’us, “turnul de capete”. Timur Lenk, Tamerlan, („Timur cel Șchiop”) (n. 8 aprilie 1336 – d. 18 februarie 1405) a fost un cuceritor mongol, întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (astăzi în Uzbekistan) și al dinastiei timuride, care a durat până în 1507. Statul întemeiat de el era vast, dar a avut existență efemeră. Imperiul se întindea din vestul Chinei până la Marea Caspică și din Pakistan până în Siria. În 1402, expansiunea hoardelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman, în privința dominației Anatoliei. În bătălia de la Ankara, l-a înfrânt și făcut prizonier pe sultanul Baiazid I (Bayezit Yıldırım, „fulgerul”). Acesta a murit în captivitate. Timur a dispus inițial ca Baiazid să fie ținut într-o cușcă și arătat fiilor acestuia. Timur Lenk, Tamerlan, („Timur cel Șchiop”) (n. 8 aprilie 1336 – d. 18 februarie 1405) a fost un cuceritor mongol, întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (astăzi în Uzbekistan) și al dinastiei timuride, care a durat până în 1507. Statul întemeiat de el era vast, dar a avut existență efemeră. Imperiul se întindea din vestul Chinei până la Marea Caspică și din Pakistan până în Siria. În 1402, expansiunea hoardelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman, în privința dominației Anatoliei. În bătălia de la Ankara, l-a înfrânt și făcut prizonier pe sultanul Baiazid I (Bayezit Yıldırım, „fulgerul”). Acesta a murit în captivitate. Timur a dispus inițial ca Baiazid să fie ținut într-o cușcă și arătat fiilor acestuia.

· 1448: Prima domnie a lui Vlad Tepes in Tara Romaneasca

· 1562: Diaconul Coresi a inceput la Brasov, tiparirea lucrarii bisericesti cunoscuta sub numele de Tetraevangheliarul slavon. Lucrarea facea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume. Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare. Ceea ce este Martin Luther pentru lumea apuseană, Diaconul Coresi este pentru spaţiul românesc.

· 1603: Iacob al VI-lea al Scoției devine și regele Iacob I al Angliei.

· 1707: Este semnat Actul de Uniune (Acts of Union) care oficializeaza crearea regatului Marii Britanii prin unirea regatelor Scotiei si Angliei Care includea si Tara Galilor). In urma semnarii acestui document, Regatul Scotiei a incetat sa existe la data de 1 mai 1707.

· 1714: În urma conflictului dintre Constantin Brâncoveanu și boierii Cantacuzini, domnul, reclamat la Poartă, este mazilit. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, Ștefan, capătă domnia. Constantin Brîncoveanu a fost adus la tronul Munteniei de marea boierime, fiind nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. Domnitorul a întreprins intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii țariste și otomane. Folosind o politică abilă, s-a menținut la domnie timp de 26 de ani. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și tîrgoveților. Constantin Brîncoveanu a dus o politică externă șovăitoare. Ajungîndu-se să se dea ajutor țarului Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost omorît la Constantinopol în 1714, împreună cu ginerele și cei patru fii ai săi.

· 1721: Johann Sebastian Bach dedică șase concerte lui Christian Ludwig, margraf de Brandenburg-Schwedt, astăzi numite Concertele Brandenburgice, BWV 1046-1051.

· 1818: Au fost deschise cursurile Scolii romanesti de la Sf. Sava din Bucuresti, condusa de Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist român, propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească. Acesta a înfiinţat la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, unde era Academia Domnească, o şcoală profilată pe cursuri începătoare, medii şi superioare, în limba română, în cadrul căreia a funcţionat şi o grupă specială pentru ingineri hotarnici. A fost prima şcoală în limba română şi se numea: Şcoala Academicească pentru ştiinţele filosoficeşti şi matematiceşti.

· 1837: Afroamericanii primesc in Canada drept de vot.

· La 12-24 martie 1848 Simion Bărnuţiu redactează la Sibiu o proclamaţie răspîndită în mai multe centre ale Transilvaniei, prin care cheamă pe românii transilvăneni să se ridice la luptă pentru desfiinţarea iobăgiei.

· 1848: Poarta otomana i-a numit domni pe Mihail Sturdza în Moldova şi pe Alexandru Ghica în Muntenia. Colaborarea strînsă cu autorităţile ţariste, începînd cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, serviciile aduse Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman, contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic constituiau suficiente dovezi pentru puterea protectoare privind loialitatea lui Mihail Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg. Obţinerea încrederii generalului rus Pavel Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a facilitat ocuparea tronului Ţării Moldovei. Pe parcursul celor 15 ani de domnie M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, realizînd o frumoasă operă de reformare a ţării.

· 1854: In Venezuela este abolita sclavia.

· 1874: Înființarea Agenției diplomatice române la St. Petersburg.

· La 24 martie 1880 se semnează la Bucureşti, România, Tratatul de comerţ şi de navigaţie româno-englez.

· 1882: Robert Koch (1843-1910), medic si microbiolog german, a anuntat descoperirea bacilului tuberculozei. El a publicat un studiu despre bacilul tuberculozei, precum si metode de cultura si de identificare a acestuia. El a stabilit ca bacilul tuberculozei (sau bacilul lui Koch) poate trai o perioada considerabila de timp in aer sau praf, iar cel mai comun mijloc de dobandire a bolii este inhalarea aerului continand bacili tuberculosi raspanditi de un om bolnav. Robert Koch a fost laureat cu Premiul Nobel in anul 1905 pentru descoperirile sale in ceea ce priveste bacilii care cauzeaza tuberculoza. El si-a inceput insa cercetarile pe bacilii de Antrax, care au fost descoperiti inainte de Pollender, Rayer si Davaine. Robert Koch a fost insa cel care a descoperit ca bacilul este agentul care produce boala. In 1891, a reusit sa creeze prima forma inactiva a bacilului tuberculozei, pe care a denumit-o tuberculina. La Congresul International al Tuberculozei, Koch a declarat ca bacilii care provoaca tuberculoza la om si la animale nu sunt identici, lucru care la acea vreme a starnit indignare in mediul medical. Tuberculoza este o maladie infectioasa produsa de micorbacteria tuberculozei numita si bacilul Koch. Acest bacil isi pastreaza proprietatile la uscare, congelare si dupa prelucrarea cu alcool. Robert Koch s-a nascut in 11 decembrie 1843, la Clausthal, Germania. A fost un copil precoce, invatand sa citeasca de unul singur la varsta de 5 ani. Dupa absolvirea liceului din Clausthal, Koch a studiat medicina la Universitatea din Gottingen, unde a invatat anatomia in cursurile profesorului Jacob Henle. El a primit recunoasterea stiintifica din timpul vietii. Pe langa premiul Nobel a primit titluri de membru onorific al Universitatilor din Bologna si Heidelberg, a devenit cetatean de onoare al oraselor Berlin, Wollstein si Clausthal. A fost decorat cu Ordinul Coroanei Germane, Marea Cruce a ordinului german Vulturul Rosu si alte ordine din partea Rusiei si Turciei. A incetat din viata la 27 mai 1910, la Baden-Baden in Germania.

· 1883: Inaugurarea Castelului Peles din Sinaia. Arhitecţi: Wilhelm von Doderer (1872–1876), profesor la Technische Hochschule din Viena, Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în 1883, arhitect-şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892), Karel Liman (1896 – 1924); Jean Ernest, antreprenori, constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie. Fostă reşedinţă regală (1883 – 1947), naţionalizată în 1948, muzeu din 1953 în 1975 şi din 1990 până azi, din anul 2007 este proprietatea Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României şi instituţie publică administrată de Statul român, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

· 1898: Debuteaza ca dirijor, violonist si compozitor George Enescu, la Ateneul Roman din Bucuresti.

· 1912: Este adoptată legea învăţămîntului superior din România. Legea a suferit modificări în 1925 şi 1928. Legea invatamantului superior din 1912 prevedea sporirea autonomiei universitare, preciza drepturile organelor de conducere ale universitatilor si reglementa organizarea acordarii diplomelor si vietii studentesti.

· 1918: La Chişinău, Republica Democrată Moldovenească, concertează Orchestra simfonică română sub bagheta lui George Enescu. În zilele de 27 şi 28 martie, George Enescu a evoluat în calitate de violonist, la pupitrul dirijoral fiind Jean Bobescu.

· 1923: Crearea Gradinii Botanice din Cluj-Napoca, cea mai importanta din tara, sub indrumarea lui Al. Boria.

· 1924: Formarea primului guvern republican grec, în frunte cu Alexandros Papanastasiu.

· 1940: S-a desfăşurat prima adunare generală a membrilor Societăţii Scriitorilor din Basarabia, România.

· 1944: Trupele germane masacreaza 335 civili italieni la Grotele Ardeatine.

· 1948: Debutul prozatorului Marin Preda, cu volumul de nuvele “Intalnirea din pamanturi”.

· 1949: Filmul „Hamlet", regizat de Laurence Olivier, a fost prima peliculă britanică ce a câstigat un premiu Oscar.

· 1965: Chivu Stoica, membru de frunte al Partidului Comunist Roman, preia functia de presedinte al Consiliului de Stat, in urma decesului liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej.

· 1972: Guvernul britanic a reintrodus administrarea directa a provinciei Ulster (Irlanda de Nord).

· 1973: Trupa rock Pink Floyd lansează albumul Dark Side of the Moon.

· 1989: Catastrofa ecologica provocata de petrolierul Exxon Valdez, care adeversat accidental 240000 barili de petrol in apele insulei Printul William din golful Alaska.

· 1990: Poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu devine imnul național al României.

· 1990 - A luat fiinţă Serviciul Român de Informaţii.

· 1997: Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu, redactori la cotidianul “Ziua”, au fost achitati de catre Tribunalul Bucuresti, in procesul “Iliescu-KGB”. Sentinta a ramas definitiva.

· 1999 - NATO declanşează operaţiunea “Forţa Aliată” în Iugoslavia, ca urmare a eşecului americanului Richard Holbrooke în a-l convinge pe preşedintele Miloşevici să accepte planul de pace al Occidentului. Loviturile aeriene au fost suspendate la 10.06.1999, după încetarea retragerii forţelor sârbe din Kosovo. Pe 20.06.1999, NATO pune capăt definitiv operaţiunii. Consiliul de Securitate al ONU aprobă desfăşurarea unei forţe de pace a NATO, KFOR (circa 50.000 de soldaţi), a cărei sarcină principală va fi garantarea securităţii în Kosovo pe timpul administraşiei Naţiunilor Unite. 15 dintre raidurile NATO au provocat, din cauza unor “erori în stabilirea ţintelor”, victime civile: cel puţin 484 de morţi, potrivit unor surse sârbe. Numărul refugiaţilor se ridică la circa 800.000.

· 1999 - Primul miting la care participă toate cele patru mari centrale sindicale, Cartel Alfa, CNSLR Frăţia, BNS, CSDR. Printre cele opt revendicări, se numărau: crearea unui cadru legislativ care să organizeze relaţiile de muncă şi revizuirea sistemului de tarifare şi contractare pentru energie electrică, termică, gaze, apă, benzină, transport, comunicaţii, care să conducă la scăderea preţurilor şi rezolvarea blocajului financiar.

· 2001: A avut loc redeschiderea oficială a Galeriei de Artă Românească Modernă din cadrul Muzeului Național de Artă al României.

· 2002: Circa 20.000 de oameni au pichetat cladirea Presedintiei din Chisinau, in semn de protest fata de disparitia deputatului crestin-democrat, Vlad Cubreacov.

· 2002: Halle Berry a devenit prima actrita afroamericana care a castigat premiul Oscar la sectiunea ’’Cea mai buna actrita’’, pentru rolul din ’’Monster’s Ball”.
* 2015: Zborul 9525 al Germanwings aflat pe ruta Barcelona, Spania – Düsseldorf, Germania cu 150 de persoane la bord se prăbușește într-o regiune muntoasă a Alpilor în apropiere de Digne-les-Bains, în sudul Franței.^[1]^[2] Două zile mai târziu, după cercetarea cutiei negre, procurorii francezi declară că dovezile susțin concluzia că Andreas Lubitz, copilotul german, a prăbușit în mod deliberat avionul

Nașteri

* 1188:

Ferdinand de Flandra

Ferdinand de Portugalia (n. Coimbra, 24 martie 1188 – d. Noyon, 27 iulie 1233) a fost conte-consort de Flandra.

Ferdinand a fost un infante portughez, al patrulea fiu al regelui Sancho I al Portugaliei cu Dulce de Aragon.

El a devenit conte de Flandra prin căsătoria cu contesa Ioana de Flandra, fiica mai mare a contelui Balduin al IX-lea, căsătorie ce a avut loc în ianuarie 1212 la Paris.

Aflați în drum spre Flandra, tinerii căsătoriți au fost capturați de către vărul Ioanei, Ludovic (viitorul rege Ludovic al VIII-lea al Franței, fiul mai mare al regelui Filip August al Franței cu mătușa Ioanei, Isabelle de Hainaut. Scopul lui Ludovic era acela de a obține zestrea mamei sale, constând într-o parte consistentă a teritoriului flamand, inclusiv Artois, pe care tatăl Ioanei îl recuperase prin forța armelor după moartea Isabellei.

Eliberați după această concesiune făcută lui Ludovic, Ioana și Ferdinand s-au raliat la puțină vreme vechilor aliați ai Flandrei, regele Ioan al Angliei și împăratul Otto al IV-lea de Braunschweig, formând o puternică alianță împotriva Franței. Ei au fost înfrânți decisiv în bătălia de la Bouvines din iulie 1214, în cadrul căreia Ferdinand a fost luat prizonier.

Ferdinand va rămâne în mâinile francezilor vreme de 12 ani, timp în care Ioana a guvernat Flandra singură. A fost eliberat abia de către regenta Franței, Blanche a Castiliei, după urcarea pe tron a fiului acesteia, Ludovic al IX-lea.^[1]

Ferdinand a încetat din viață la Noyon în 27 iulie 1233.

* 1419: Ginevra d'Este (n. 24 martie 1419 – d. 12 octombrie 1440) era fiica lui Niccolò al III-lea d’Este, marchiz de Ferrara și a celei de-a doua soții a sa, Parisina Malatesta

Ginevra avea o soră geamănă numită Lucia, decedată în 1437, și un frate mai mic, mort la câteva luni după nașterea sa^[2]. Mama sa, Parisina, a fost acuzată de adulter cu Ugo d'Este^[3], un alt frate al Ginevrei, și condamnată la moarte, ca și Ugo, când Ginevra avea abia șase ani. După cinci ani, Niccolò s-a recăsătorit cu Ricciarda di Saluzzo. Prin această nouă căsătorie a tătălui său, în afară de alți fii ilegitimi ai tatălui, Ginevra a avut alți doi frați vitregi: Ercole și Sigismondo.

Ginevra d'Este a fost prima, dintre cele trei soții ale lui Sigismondo Pandolfo Malatesta (zis și Lupul din Rimini) senior de Rimini. Căsătoria a fost celebrată în februarie 1434^[

Se pare că Ginevra a fost otrăvită^[6] de soțul său care dorea să se căsătorească cu altă femeie, Polissena Sforza.^[7] În 1461, Papa Pius al II-lea l-a acuzat pe Sigismondo Malatesta că le-a asasinat pe cele două soții ale sale, Ginevra și Polissena^[8], precum și pe alte persoane, și l-a excomunicat. Prenumele său are, se pare, originea în denumirea ienupărului, în italiană ginepro. Portretul unei prințese d'Este de laLuvru, de Pisanello, se pare că o reprezintă.

Portretul unei prințese d'Este: Portret prezumat al Ginevrei d'Este

* 1494: Georgius Agricola (n. 24 martie 1494, Glauchau - d. 21 noiembrie1555, Chemnitz) a fost un om de știință, care este considerat părintele mineralogiei. Numele lui adevărat a fost de fapt Georg Pawer(transformat în germană Bauer, "agricultorul", de unde și pseudonimul în latină).^[1] A studiat la universitatea din Leipzig avându-l ca profesor pe Petrus Mosellanus. I se atribuie descoperirea bismutului.

A fost al doilea copil din șapte al unui țesător din Glachau. Studiază între 1514-1518 limbile vechi la Universitatea din Leipzig avându-l ca profesor pe Petrus Mosellanus (1493- 1524) care era un adept al umanistului Erasmus din Rotterdam.
Astfel activitatea lui începe ca corector (1518) ulterior rector la școala din Zwickau (1519) alcătuiește un nou sistem de învățământ cu limbile latină, greacă și ebraică, cu discipline ca agricultură, viticultură, măsurători, calcul, aritmetică și cunoștințe militare.
Revenit în Leipzig (1522) studiază medicina, urmează o perioadă petrecută în Italia la Universitatea din Bologna, Veneția și Padua (1523-1524) revine în Chemnitz Germania (1526)
În anul 1527 se căsătorește cu văduva Anna Meyner din Chemnitz, fiind în acest timp medic și farmacist la spitalul St. Joachimsthal (azi Jáchymov). Este ales de trei ori ca primar al orașului Chemnitz (1547-1553). Ca membru al universității efectuează cercetări în domeniul medicinii, farmaciei, alchimiei, filologiei, pedagogicii, politicii, istoriei, meteorologiei, științelor pământului, ca geologie și minerit.
Astfel va publica prima sa lucrare Bermannus, sive de re metallica (1530) care tratează căutarea minereurilor utile, măsurători, tehnica mineritului și obținerea metalelor
Tratatul său următor De menusuris et ponderibus (1533) descrie unitățile de măsură folosite în antichitate de greci și romani.
Descrierea proceselor din interiorul scoarței pământului o descrie în De ortu et ausis subterra neorum (1544) și De natura eorum, quae effluunt exterra (1545) sau despre fosile și minerale în De natura fossilium, De veteribus et novis metallis.
Agricola are (cel puțin) șase copii din două căsătorii. Moare la data de 21 noiembrie 1555 la Chemnitz.
Saxonia aflându-se în perioada de după Reformație, conducerea protestantă a orașului refuză îngroparea lui, a unui catolic în cimitirul comunității din Chemnitz, astfel că Agricola va fi înmormântat în curtea bisericii din Zeitz.

Opera cea mai importantă care a lăsat-o Agricola pentru posteritate este De re metallica libri XII (1556)

Date personale
Georgius Agricola

Nume la naștere	Georg Pawer
Născut	24 martie 1494 Glauchau
Decedat	21 noiembrie 1555 Chemnitz
Înmormântat	Zeitz Cathedral[*]
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Naționalitate	german
Cetățenie	Germania
Etnie	german
Ocupație	medic mineralog[] istoric inginer chimist filozof metalurgist[]
Activitate
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Alma mater	Universitatea Leipzig Universitatea din Bologna Universitatea din Padova

· 1628: Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg, regină a Danemarcei și Norvegiei (d. 1685)

· 1657: Arai Hakuseki, poet, politician, scriitor japonez (d. 1725)
* 1693: John Harrison (n. 24 martie/3 aprilie 1693, Foulby[*], Yorkshire and the Humber, Regatul Unit – d. 24 martie 1776,^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Marii Britanii) a fost un dulgher englez autodidact și ceasornicar care a inventat cronometrul marin, un dispozitiv îndelung așteptat, care permite rezolvarea problemei de calcul a longitudinii în timpul aflării pe mare pe mare.

Soluția lui Harrison a revoluționat navigația și a crescut cu mult siguranța călătoriilor pe distanțe mari pe mare. Problema pe care a rezolvat-o era considerată atât de importantă în urma dezastrului naval Scilly din 1707, încât Parlamentul britanic a oferit recompense financiare de până la 20.000 de lire sterline (echivalentul a 3,09 milioane de lire sterline în 2020) în temeiul Legii Longitudinii din 1714. În 1730, Harrison a prezentat primul său design și și l-a îmbunătățit timp de mai mulți ani, făcând progrese în tehnologia de măsurare a timpului, apelând în cele din urmă la ceea ce se numește acum ceasul de mare. Harrison a obținut sprijin din partea „Longitude Board” în construirea și testarea desenelor sale. Spre sfârșitul vieții sale, a primit recunoaștere și recompensă din partea Parlamentului.

Harrison a ajuns pe locul 39 în sondajul public al celor mai mari 100 de britanici din 2002, organizat de BBC.

Date personale
John Harrison
John Harrison
Născut	24 martie/3 aprilie 1693 Foulby[*], Yorkshire and the Humber, Regatul Unit
Decedat	24 martie 1776 (82 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Londra, Regatul Marii Britanii
Înmormântat	St John-at-Hampstead[*]
Copii	William Harrison[*]
Cetățenie	Regatul Marii Britanii
Ocupație	clockmaker[*] inginer astronom inventator designer
Activitate
Domiciliu	Red Lion Square[*]
Premii	Medalia Copley (1749)

* 1809: Joseph Liouville (n. 24 martie 1809 - d. 8 septembrie 1882) a fost un matematicianfrancez.

A publicat lucrări în diverse domenii ca: teoria numerelor, analiza complexă, geometrie diferențială, topologie diferențială, fizica matematică și astronomie.

O cunoscută teoremă din cadrul analizei complexe îi poartă numele.

Printre cele mai importante contribuții aduse la teoria numerelor se numără și demostrarea existenței numerelor transcedentale.

Joseph Liouville

* 1834: John Wesley Powell (n. 24 martie 1834 – d. 23 septembrie 1902) a fost un soldat, geolog, explorator al Vestului american și, în anii săi târzii, cel de-al doilea director al agenției guvernamentale americane de prospectare geologică United States Geological Survey. Powell a devenit faimos în urma expediției sale de trei luni din 1869 dedicată explorării, în premieră absolută, a râurilor Green și Colorado, incluzând trecerea prin Marele Canion al râului Colorado.

Powell s-a născut în Mount Morris, New York, în 1834 ca fiu al lui Joseph și Mary Powell. Tatăl său, un preot itinerant sărac a emigrat în Statele Unite din Shrewsbury, Anglia în 1830. Familia sa s-a mutat către vestul american al timpului în Jackson, Ohio și apoi în Comitatul Walworth din statul Wisconsin, pentru ca, în sfărșit, să se stabilească în Illinois, în comitatul rural Boone County.

Powell a studiat la Illinois College, Wheaton College și la Oberlin College, specializându-se în greaca veche și latină, dar nu a terminat studiile niciodată. În tinerețea sa, Powell a explorat valea fluviului Mississippi. În 1855, a străbătut statul

Wisconsin pe jos în patru luni. În 1856, a călătorit într-o barcă cu vâsle pe Mississippi de la cascada Saint Anthony până la vărsarea fluviului în Golful Mexic, în 1857 a întreprins o călătorie foarte similară în josul fluviului Ohio de la Pittsburghla Saint Louis, statul

Missouri, pentru ca în 1858 să călătorească în jos pe râul Ilinois, apoi să urce de-a lungul fluviului Mississippi și ulterior pe râul Des Moines până în centru statului

Iowa. A fost ales membru al Societății de istorie naturală a statului Illinois (conform, Illinois Natural History Society) în 1859.

Date personale
John Wesley Powell
Cel de-al doilea director al USGS – fotografie luată la începutul termenului său în oficiu.
Născut	24 martie 1834 Mount Morris, New York
Decedat	23 septembrie 1902 North Haven[*], SUA
Înmormântat	Cimitirul național Arlington[*]
Frați și surori	Ellen Powell Thompson[*]
Căsătorit cu	Emma Dean Powell[*]^[2]
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	explorator lingvist[] personal militar[] geolog botanist[*] geograf
Activitate
Domeniu	Geolog
Instituție	United States Geological Survey
Alma Mater	Colegiul Oberlin[] Illinois College[] Wheaton College[*]
Organizații	Hellenic Philological Society of Constantinople[] Academia Americană de Arte și Științe[] Asociația Americană pentru Progresul Științei[]^[1] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[]
Cunoscut pentru	Explorarea râurilor Green, Colorado și a Marelui Canion al fluviului Colorado

* 1837: Prințul Filip al Belgiei, Conte de Flandra (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905) a fost al treilea fiu (însă al doilea fiu supraviețuitor) al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, Louise d'Orléans (1812-1850). S-a născut la Palatul Laeken, în apropiere de Bruxelles, Belgia. A fost numit Conde de Flandra la 14 decembrie 1840.

A fost moștenitor prezumptiv al tronului Belgiei din 1869 (după decesul nepotului său) până la propriul său deces în 1905.

La data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România l-a proclamat prinț al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumay

La 25 aprilie 1867, la Berlin, s-a căsătorit cu Marie Luise Alexandra Caroline, Prințesă de Hohenzollern, (1845-1912), fiica lui Karl Anton von Hohenzollern (1811-1885) și a soției lui Josephine de Baden (1813-1900).

Filip și Marie au avut cinci copii:

Prințul Baudouin (1869-1891)
Prințesa Henriette (gemeni) (1870-1948)
Prințesa Joséphine Marie (gemeni) (1870-1871)
Prințesa Joséphine Caroline (1872-1958)
Albert I (1875-1934)

Filip a murit la Bruxelles la 17 noiembrie 1905 la vârsta de 68 de ani.

Date personale
Prințul Filip
Conte de Flandra

Nume la naștere	Filips Eugeen Ferdinand Marie Clemens Boudewijn Leopold Joris
Născut	24 martie 1837 Palatul Laeken, Laeken, Belgia
Decedat	17 noiembrie 1905 (68 de ani) Bruxelles, Belgia
Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
Părinți	Leopold I al Belgiei Louise-Marie a Franței
Frați și surori	Charlotte a Belgiei Leopold al II-lea al Belgiei Louis-Philippe
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen
Copii	Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei
Cetățenie	Belgia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

* 1837: Horace Parnell Tuttle (24 martie 1837 - 16 august 1923) a fost un astronomamerican, veteran al Războiului Civil și frate al astronomlui Charles Wesley Tuttle.

A descoperit sau codescoperit numeroase comete, între care 55P/Tempel-Tuttle(corp părinte al ploii de meteori a Leonidelor) și 109P/Swift-Tuttle (corp părinte al ploii de meteori a Perseidelor). Celelalte comete periodice care-i poartă numele sunt 8P/Tuttle și 41P/Tuttle-Giacobini-Kresák.

Asteroidul 5036 Tuttle a fost numit în cinstea sa.

Tuttle este creditat cu descoperirea galaxiilor NGC 2655 în constelația Girafa, și NGC 6643 în constelația Dragonul.

Horace Parnell Tuttle

* 1843: Prințesa Maria Annunziata Isabella Filomena Sabasia de Bourbon-Două Sicilii (24 martie 1843 – 4 mai 1871) a fost fiica lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a arhiducesei Maria Tereza de Austria. A fost mama Arhiducelui Franz Ferdinand a cărui asasinare la Sarajevo în 1914 a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

A murit la vârsta de 28 de ani de tuberculoză.

Date personale
Prințesa Maria Annunciata
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și a Toscanei

Nume la naștere	Maria Annunziata Isabella Filomena Sabasia
Născută	24 martie 1843 Caserta, Regatul celor Două Sicilii
Decedată	22 mai 1871 (28 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria
Frați și surori	Prince Louis, Count of Trani[] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
Căsătorită cu	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei
Copii	Arhiducele Franz Ferdinand Arhiducele Otto Franz Arhiducele Ferdinand Karl Arhiducesa Margarete Sophie
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Habsburg-Lorena

* 1852: Edward Page Mitchell (n. 24 martie 1852,^[1]^[2]^[3]^[3] Bath, Maine, SUA – d. 22 ianuarie 1927,^[1]^[2]^[3]^[3] New London, Connecticut, SUA) a fost un redactor american și scriitor de povestiri pentru The Sun, un cotidian din New York City.

Date personale
Edward Page Mitchell
Născut	24 martie 1852^[1]^[2]^[3]^[3] Bath, Maine, SUA
Decedat	22 ianuarie 1927 (74 de ani)^[1]^[2]^[3]^[3] New London, Connecticut, SUA
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[] romancier[]
Activitate
Limbi	limba engleză
Studii	Bowdoin College[*]

* 1866: Louis Venant Gabriel „Georges” Le Bailly, conte de la Falaise (n. 24 martie 1866, Luçon – d. 4 martie 1960, Paris) a fost un scrimer francez specializat pe sabie, laureat cu aur la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris. A fost medaliat și la Jocurile Intercalate din 1906, cucerind aurul atât la individual, cât și pe echipe.

După ce a absolvit Școala Militară de la Saint-Cyr în anul 1887, a fost numit locotenent la Regimentul 8 Dragoni din Lunéville, apoi a devenit căpitan la Regimentul 4 „Chasseurs à cheval” (cavalerie ușoară) din Châlons-sur-Marne. A învățat sabia sub îndrumarea maestrului italian Antonio Conte și a jucat un rol important în dezvoltarea în Franța a stilului italian, conceput pentru sabia ușoară (în italiană sciabola). Membru Societății civile de scrimă „Le Sabre” (litt. „Sabia”), a scris regulamentul de sabie din armata și a fost însărcinat cu instruirea în sabie călare la Școala de Cavalerie de la Saumur.

Georges de la Falaise

Născut(ă)

24 martie 1866
Luçon, Vendée, Franța

Decedat(ă)

8 aprilie 1910 (44 de ani)
Paris

Țară

Franța

Armă

sabie

Mână

dreptaci

Palmares de medalii[ascunde]

Jocurile Olimpice
Aur	Paris 1900	Individual

· 1874: Harry Houdini (născut Erik Weisz, n. 24 martie 1874, Budapesta – d. 31 octombrie 1926, Detroit) a fost un iluzionist american originar din Ungaria, actor și producător de film.

Houdini a murit de peritonită, în urma unei rupturi de apendice. Evenimentul care a dus la moarte, se crede a fi o reprezentație la universitatea McGill, unde un student, J. Gordon Whitehead, l-a întrebat pe Houdini dacă poate suporta să fie lovit în abdomen fără a simți nici o durere. Primind răspuns afirmativ, acesta l-a lovit de repetate ori pe magician, cauzându-i ruptura de apendice. Cum Houdini suferea de apendicită de câtva timp, el a refuzat tratamentul medical, continuând să călătorească. Harry Houdini moare la spitalul Detroit's Grace, la ora 1:26 pm, în camera 401, pe 31 octombrie 1926, în vârstă de 52 de ani. Houdini a petrecut ani întregi învățând cum funcționează mecanismele lacătelor și cătușelor, până a ajuns unul dintre cei mai mari experți din lume în domeniu. Maestru în deschiderea dispozitivelor de securitate de orice tip, avea talentul de a-și prezenta numerele de iluzionism într-o manieră unică.

Aducea carismă și magnetism spectacolelor sale, hipnotizând audiența care ajungea să creadă în miracole.

Magicianul, al cărui nume real era Erik Weisz, s-a născut în familia unor evrei din Ungaria. A plecat în Statele Unite împreună cu familia la vârsta de patru ani, principalele motive ale plecării rămân incerte, dar se bănuiește că antisemitismul a stat la baza acestei decizii.

Tatăl lui Houdini a acceptat un post de rabin în Appleton, Wisconsin, unde a găsit o comunitate de unguri. Din nefericire însă, era foarte conservator, neputându-se adapta ideilor liberale americane. De aceea, a fost nevoit să plece. S-a mutat mai întâi în Milwaukee și apoi la New York.

Familia avea tot timpul nevoie de bani, așa că tânărul Eric a acceptat tot felul de slujbe ciudate pentru a o ajuta. A plecat de acasă la 12 ani să-și caute norocul, dar după nici doi ani s-a întors la New York, unde familia lui încă mai locuia.

La 17 ani a fost captivat de memoriile marelui magician francez Jean Eugene Robert-Houdin și nu este de mirare că a fost atras în lumea strălucitoare a spectacolului și magiei, unde a găsit faimă și bani. A fost atât de impresionat de viața lui Houdin încât, atunci când i s-a cerut un nume de scenă, pur și simplu a mai adăugat un "i" la numele acestuia, devenind Houdini.

Cătușe înlăturate și elefanți dispăruți

Inițial, Houdini se specializase pe trucurile cu cărți de joc. La un moment dat, el chiar se autointitulase "Regele Cărților", însă adevărata faimă a câștigat-o după ce a început să apară pe scenă cu numere din ce în ce mai bizare și mai incitante.

În 1895, cautand ceva diferit față de ceilalți artiști, el s-a gândit să provoace polițiștii unei secții, susținând că poate scăpa de cătușe și din celulă. În anii 1898-1899, în primul rând datorită acestor evadări spectaculoase, a început să fie cunoscut și apreciat, au apărut angajamente mai bune.

Unul dintre numerele cu care a rămas în legendă este cel în care, pe hipodromul din Londra, a reușit să facă să "dispară" un elefant împreună cu dresorul său.

În acea perioadă o cunoaște pe Wilhelminia Beatrice Rahner - "Bess", cu care se căsătorește pe data de 22 iunie 1895. Mariajul celor doi a însemnat unirea a două familii rigide, una catolică și cealaltă evreiască. Dar cei doi au învins prejudecățile.

Față în față cu moartea

La începutul anului 1900 plecat în turneu în Europa, alături de soția lui, unde a continuat să pună la cale trucuri de iluzionism prin care înșela moartea.

Cu timpul, datorită publicității, au venit angajamente din Franța, Olanda, Germania și Rusia. El și Bess au petrecut următorii cinci ani bucurându-se de succesul european. Pe măsură ce faima îi creștea, Houdini depășea toate recordurile de audiență in fiecare oraș, devenind cel mai bine plătit artist pe continent și în insulele britanice.

În 1920, după decesul mamei sale, Houdini și-a canalizat întreaga energie în încercarea sa de a demasca falșii clarvăzători sau mediumi. Vasta sa experiență în ceea ce privește numerele de magie i-a permis să demaște mulți escroci care reușiseră să păcălească până atunci oameni de știință și cercetători renumiți.

Mai mult decât atât, el a fost un membru al comitetului American Științific care oferea un premiu în bani oricărui medium care își putea demonstra clar abilitățile paranormale.

Până la moartea sa, comitetul nu dăduse nici un premiu. Pe măsură ce faima sa de "vânător de fantome" creștea, el chiar începuse să se deghizeze și să participe la ședințe de spiritism, împreună cu un reporter și cu un ofițer de poliție. Probabil că cel mai faimos medium pe care l-a demascat a fost Mina Crandon, din Boston, care era cunoscută ca "Margery".

Aceste activități l-au costat pe Houdini prietenia sa cu Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes. Doyle credea cu tărie în spiritism, deși Houdini insista asupra ideii ca mediile spiritiste că se folosesc de anumite trucuri. Acesta a fost convins că Houdini însuși poseda puteri supranaturale, o părere exprimată în cartea sa „Granița Necunoscutului”.

Se pare că Houdini nu a reușit să-l convingă că folosea doar elemente de scamatorie, în fața un public insuficient de antrenat ca să-și dea seama că era tras pe sfoară.Din această cauză, din prieteni, cei doi au ajuns să fie adversari în mod public.

Halloween - o dată magică pentru căderea cortinei în cazul lui Houdini

Pe 22 octombrie 1926, în timpul unui spectacol la Princess Theater din Montreal, un student de colegiu, J. Gordon Whitehead, a cerut permisiunea de a testa duritatea mușchilor abdominali ai maestrului și l-a lovit.

Acesta era un moment obișnuit al spectacolului, așa că magicianul a ignorat durerile abdominale care l-au cuprins pentru că nu avusese timp să contracte mușchii înainte de lovitură, continuând reprezentația.

Ajuns la Detroit a doua zi, a fost diagnosticat cu apendicită acută, dar a insistat să continue spectacolele. Ultima apariție pe scenă a lui Houdini a fost la teatrul Garrick din Detroit, Michigan la data de 24 octombrie. Următoarea zi, el a fost dus de urgență la Spitalul Grace din cauza temperaturii ridicate, unde i-a fost extirpat apendicele cangrenat, însă peritonita deja se instalase.

Houdini a murit de Halloween, pe data de 31 octombrie 1926, la vârsta de 52 de ani.

Trupul neînsuflețit a fost dus la New York. Servicul religios a avut loc în sala de festivități a Lojii Elks, din W. 43rd Street., la care au asistat peste 2000 de persoane. Houdini a fost elogiat de rabini, apoi a avut loc o ceremonie de rupere a baghetei, oficiată de Societatea Magicienilor Americani.

Înmormântarea a avut loc la cimitirul Machpelah din Brooklyn, un loc pe care Houdini însuși îl alesese.

Ședințe de spiritism pentru Houdini

Înainte de moartea sa, Houdini a spus că îi va trimite soției sale un mesaj din lumea de dincolo, dacă va fi posibil. În fiecare an, de Halloween, soția sa organiza ședințe de spiritism, dar soțul ei nu a apărut niciodată.

După zece ani, în 1936, după o ultimă încercare de a a lua legătura cu soțul ei defunct, ea a stins lumânarea pe care o ținea aprinsă încă de la moartea acestuia, spunând: "am așteptat destul. Zece ani e o perioadă de timp suficientă pentru a aștepta un bărbat".

Chiar și în prezent, de Halloween, tradiția a rămas, organizânu-se ședințe de spiritism pentru Houdini, ținute de Sidney H. Radner, un magician care posedă cea mai mare colecție de obiecte care i-ar fi aparținut lui Houdini.

Bănuit de spionaj pentru SUA și Marea Britanie

La 80 de ani de la moarte, o biografie a lui Houdini avansează ideea că acesta a fost mai mult decât un simplu artist. Biografia se numește "The Secret Life of Houdini: The Making of America's First Superhero" și a fost lansată în luna octombrie 2006, pentru a comemora moartea lui Houdini.

Autorii cărții, William Kalush și Larry Sloman, indică faptul ca Houdini a lucrat ca spion pentru Scotland Yard, a monitorizat anarhiști ruși și a vânat răufăcători pentru serviciile secrete din Statele Unite și Marea Britanie. Aceștia au făcut legătura după ce au citit un jurnal aparținând lui William Melville, un spion britanic, ce-l menționa la un moment dat pe Houdini.

Melville, în timp ce lucra pentru Scotland Yard, la începutul secolului XX, l-a ajutat pe Houdini să devină celebru în Europa ca iluzionist, aranjându-i un contract cu Teatrul londonez și furnizându-i o pereche de cătușe. Biografia sugerează că în schimbul ajutorului lui Melville, Houdini a fost de acord să lucreze ca spion pentru serviciile secrete britanice.

Houdini va rămâne în istorie ca fiind unul dintre cei mai mari iluzioniști ai tuturor timpurilor. El a experimentat tot ce este posibil în viața unui om: a emigrat în America, a trebuit să muncească de la vârsta de opt ani, la 12 ani a fugit de acasă, iar la scurt timp a devenit unicul susținător al familiei sale.

Date personale
Harry Houdini

Nume la naștere	Erik Weisz
Născut	24 martie 1874^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Budapesta, Austro-Ungaria
Decedat	31 octombrie 1926 (52 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Detroit, SUA
Înmormântat	Machpelah Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Apendicită)
Căsătorit cu	Bess Houdini[*] (1894–1926)
Cetățenie	Austro-Ungaria SUA
Etnie	evrei maghiar
Religie	iudaism
Ocupație	actor artist de scenă[] aviator filozof producător de film istoric magician[] cascador

· 1885: Dimitrie Cuclin, compozitor, filosof, folclorist român (d. 1978)

· 1891: Serghei Vavilov, fizician sovietic (d. 1951)
* 1893: Wilhelm Heinrich Walter Baade (n. 24 martie 1893, la Preußisch Oldendorf - m. 25 iunie 1960 la Göttingen) a fost un astronom german, care a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1931.

Cu Fritz Zwicky, Walter Baade a avut pentru prima dată ideea că supernovele pot crea stele neutronice.

În al Doilea Război Mondial, a profitat de blackout-ul care reducea poluarea luminoasă la observatorul Mount Wilson pentru a observa centrul galaxiei Andromeda și să o rezolve în stele. Aceate observații l-au condus la definirea populațiilor stelare.

A descoperit și existența a două tipuri de cefeide. Această descoperire l-a condus la recalcularea taliei Universului cunoscut, dublând precedenta evaluare făcută de Hubble în 1929. A identificat și nebuloasa Crabului ca fiind un remanent al supernovei din 1054, căreia i-a identificat părțile optice și radio.

A descoperit și 10 asteroizi, printre care 944 Hidalgo și 1566 Icarus, un asteroid cu orbită foarte excentrică punând în evidență fenomenul de precesie a periastrului, prezis de relativitatea generală, precum și asteroidul din familia Amor, 1036 Ganymed.

Date personale
Walter Baade
Walter Baade
Născut	24 martie 1893^[2]^[1]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8] Schröttinghausen[*], Germania^[1]
Decedat	25 iunie 1960 (67 de ani)^[2]^[1]^[3]^[4]^[6]^[7]^[8] Göttingen, RFG^[9]
Căsătorit cu	Johanna Bohlmann[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	astronom astrofizician[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Georg-August din Göttingen^[1] Universitatea din Münster^[1]
Organizație	Observatorul Mont Wilson Observatorul Palomar Universitatea Georg-August din Göttingen
Premii	Henry Norris Russell Lectureship[*] (1958) Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1954) Medalia Bruce (1955)
Profesor pentru	Halton Arp[*], Allan Sandage

* 1897: Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (germană Gottfried Hermann Alfred Paul Maximilian Viktor Fürst zu Hohenlohe-Langenburg; 24 martie 1897 – 11 mai 1960) a fost singurul fiu al lui Ernst II, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și al soției sale, Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha (sora reginei Maria a României). A fost Prinț de Hohenlohe-Langenburg din 1950 până la moartea sa.

Gottfried s-a născut la Langenburg, Württemberg, ca primul copil al lui Ernst II, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a soției acestuia, Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha (1878–1942), (fiica lui Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei). Prin mama sa a fost descendent al reginei Victoria a Regatului Unit]] și al Țarului Nicolae I al Rusiei.

După căderea monarhiei imperiale germane în 1918, Gottfried a continuat să servească ca un lider al aristocrației europene.^[1] A servit în armata germană în Al Doilea Război Mondial, unde a fost grav rănit pe frontul rus. A fost dat afară din armată după încercarea nereușită asupra vieții lui Adolf Hitler la 20 iulie 1944.

După decesul tatălui său în 1950, Gottfried a moștenit titlul de Prinț de Hohenlohe-Langenburg

Gottfried a fost logodit pentru scurt timp cu văduva Gloria Morgan Vanderbilt în 1927–28.^[3]^[4]

La 3 decembrie 1930 Gottfried a aunțat logodna sa cu Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei (1905–1981), fiica cea mare a Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a soției acestuia, Prințesa Alice de Battenberg.^[5] Cuplul s-a căsătorit la 20 aprilie 1931 la Langenburg.^[2] Atât Prințesa Margarita cât și Prințul Gottfried avea drept strămoși comuni pe regina Victoria și pe țarul Nicolae I al Rusiei. Prin regina Victoria, Prințul Gottfried era verișor de gradul al doilea cu mama Margaritei. Prin țarul Nicolae I, ei erau verișori de gardul trei.

Date personale
Gottfried
Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Nume la naștere	Gottfried Hermann Alfred Paul Maximilian Viktor
Născut	24 martie 1897 Langenburg, Regatul Württemberg
Decedat	11 mai 1960 (63 de ani) Langenburg, Germania de Vest
Înmormântat	Langenburg
Părinți	Ernst II, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha
Frați și surori	Princess Marie Melita of Hohenlohe-Langenburg[] Irma Helene zu Hohenlohe-Langenburg[]
Căsătorit cu	Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei
Copii	Kraft, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Beatrix Prințul George Prințul Albert Prințul Ruprecht
Cetățenie	Germania
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hohenlohe-Langenburg

· 1909: Richard Wurmbrand (n. 24 martie 1909, București – d. 17 februarie 2001, Torrance, statul California) a fost un predicator creștin luteran.

Născut la București, într-o familie de evrei, Wurmbrand a fost atras de comunism în perioada copilăriei, a urmat cursurile unei școli politice la Moscova, între 1927 și 1929, apoi a abandonat orientarea comunistă, s-a convertit la creștinism, pentru ca mai târziu să petreacă peste 14 ani în închisorile comuniste pentru activitățile sale creștine care au atras adversitatea autorităților vremii. Atât în închisoare, cât și după eliberare, Wurmbrand a ținut predici, luptând, totodată, pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume. A publicat și sub pseudonimul Nicolai Ionescu

După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv,1959-1964) este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizație creștină norvegiană, cu 10.000$. În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Vocea martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele.

Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sunt supuși creștinii din țările comuniste. Privit cu îndoială de senatori, Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic și anume: cicatricile de pe trupul său. În consecință, pastorul Wurmbrand își îndepărtează cămașa lăsând să se vadă optsprezece răni produse de tortură.

După Revoluția din 22 decembrie 1989, Wurmbrand se întoarce în vizită, în România, unde depune flori la mormintele torționarilor săi.

Moare în Torrance, California, în februarie 2001.

Date personale
Richard Wurmbrand
Predicatorul Richard Wurmbrand
Născut	24 martie 1909 București, România
Decedat	17 februarie 2001, (92 de ani) Torrance, California, SUA
Înmormântat	Rose Hills Memorial Park[*]
Căsătorit cu	Sabina Oster
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Religie	luteranism
Ocupație	predicator creștin luteran
Activitate
Domiciliu	România
Cunoscut pentru	lupta pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume.

* 1909: Adalbert Deșu (n. 24 martie 1909, Gătaia, România – d. 6 iunie 1937, Timișoara, România) a fost un fotbalist român de etnie maghiară,^[1] care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930 din Uruguay, marcând primul gol reușit vreodată de România la un turneu final (a deschis scorul în primul minut al meciului de debut al României, împotriva reprezentativei Republicii Peru).

S-a retras din activitate în 1933. A încetat din viață în 1937, la doar 28 de ani, din cauza pneumoniei.

· 1911: Joseph Barbera (n. 24 martie 1911, Manhattan, New York – d. 18 decembrie 2006, Los Angeles, California) a fost un animator, regizor, scenarist și producător de filme de animație american de origine siciliană, ale cărui personaje animate sunt urmărite de milioane de fani din întreaga lume.

Anii tinereții i-a petrecut în New York City, unde a urmat cursurile Liceului Erasmus și unde și-a început cariera. După ce a prestat diverse meserii, printre care și cea de funcționar bancar, Barbera s-a angajat la studioul de animație Van Beuren Studios în 1932, iar, în 1936, s-a angajat la Terrytoons. În anul 1937 s-a mutat în California, unde l-a cunoscut pe William Hanna, în timp ce lucra la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer(MGM). Cei doi au început să colaboreze, iar în anul 1957 au fondat Hanna-Barbera Productions, Inc., care a devenit unul din cele mai de succes studiouri de filme de animație, producând seriale animate precum Familia Flintstone, The Huckleberry Hound Show, Familia Jetson, Scooby-Doo, Ștrumfii și Ursul Yogi. Cel mai de succes proiect al lor sunt filmele de animație din seria Tom și Jerry. În anul 1967 studioul Hanna–Barbera a fost achiziționat de către Taft Broadcasting pentru suma de 12 milioane de dolari, cei doi rămânând, însă, conducătorii companiei până în 1991, an în care studioul a fost vândut companiei Turner Broadcasting System, care, la rândul ei, a fuzionat în 1996 cu Time Warner, deținătorii companiei Warner Bros.. Hanna și Barbera au rămas în cadrul companiei și au activat pe post de consilieri.

Hanna și Barbera au câștigat șapte premii Oscar și opt premii Emmy. Filmele lor de animație au devenit simboluri culturale, iar personajele acestora au fost folosite și în alte materiale media precum filme, cărți sau reviste și au fost, de asemenea, transformate și comercializate ca jucării, articole vestimentare etc. Filmele lor de animație au fost vizionate la nivel global de peste 300 de milioane de persoane și au fost traduse în peste 20 de limbi.

Joseph Barbera s-a născut la 24 martie 1911 pe strada Delancey Street, nr. 10, din cartierul Mica Italie din Manhattan, New York,^[3] fiind primul copil al cuplului Vincent Barbera și Frances Calvacca, descendenți sicilieni, și a crescut vorbind italiana.^[4]^{:17–18, 58, 128, 208}^[5]^[6] Când a avut patru luni, familia s-a mutat în Flatbush (Brooklyn, New York).^[4]^{:17–18, 58}^[7] A avut doi frați mai mici, Larry și Ted, care au participat la cel de-al Doilea Război Mondial. Larry a luat parte cu Armata Statelor Unite ale Americii la invadarea Siciliei, iar Ted a fost un pilot în Forțele Aeriene ale Statelor Unite și a luptat în Campania din Insulele Aleutine.^[4]^:91–95 Tatăl lui Barbera, Vincent, a fost un prosper deținător a trei frizerii, dar a risipit averea familiei la jocuri de noroc^[4]^:19 și i-a părăsit când Barbera avea 15 ani, iar unchiul din partea mamei, Jim, a devenit modelul tatălui.^[4]^:22–24

Barbera și-a arătat talentul la desen încă din clasa I.^[4]^:25–26 A absolvit liceului Erasmus Hall High School din Brooklyn în 1928.^[4]^:23^[8] În perioada liceului, Barbera a câștigat mai multe titluri la box, iar Al Singer, campion mondial la box la categoria semi-ușoară, i-a fost impresar, dar și-a pierdut repede interesul pentru acest sport.^[4]^:30–32 În 1935 s-a căsătorit cu iubita sa din liceu, Dorothy Earl, împreună cu care erau cunoscuți în școală ca „Romeo și Julieta”^[4]^:28. S-au despărțit temporar când Barbera a plecat în California, apoi s-au împăcat, dar au fost pe punctul de a se separa din nou când au descoperit că Dorothy era însărcinată cu primul lor copil. În cele din urmă au divorțat în anul 1963,^[4]^{:58, 61, 66, 90, 129} iar la puțin timp după divorț, Barbera a cunoscut-o pe cea care avea să fie a doua soție, Sheila Holden, la restaurantul Musso & Frank, unde Sheila era contabilă și casieră. Spre deosebire de Dorothy, care prefera să stea acasă cu copii, Sheilei îi plăcea viața socială a Hollywood-ului la care Barbera participa frecvent

Barbera a murit din cauze naturale la vârsta de 95 de ani în Studio City (Los Angeles) la data de 18 decembrie 2006,^[51]după o carieră de șaptezeci de ani în domeniul filmelor de animație.^[52] Soția lui, Sheila, i-a fost alături până la moarte.^[52]Barbera a lăsat în urmă trei copii din prima lui căsătorie: Jayne (care a lucrat la studiourile Hanna–Barbera), Lynn, și Neal,^[4]^:105–107 doi nepoți și trei strănepoți.^[52]

A fost înmormântat în mausoleumul Great Mausoleum din cimitirul Forest Lawn Memorial Park, Glendale.^[53] Filmul de animație Tom și Jerry: Povestea spărgătorului de nuci a fost dedicat în memoria sa.

Date personale
Joseph Barbera
Joseph Barbera în 1993
Născut	24 martie 1911 New York City, New York, SUA
Decedat	18 decembrie 2006 (95 de ani) Los Angeles, California, SUA
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Căsătorit cu	Dorothy Earl (1935-1963) Sheila Holden(1963-2006)
Număr de copii	4
Naționalitate	americană
Cetățenie	SUA
Etnie	Sicilian American[*]
Ocupație	Regizor, producător
Activitate
Alma mater	Erasmus Hall High School[*] Pratt Institute
Ani de activitate	1932 - 2001
Organizație	Van Beuren Studios[*]^[1]
Număr de copii	4
Premii	Premiul Primetime Emmy[] Stea pe Hollywood Walk of Fame[] (21 iulie 1976)^[2]^[3] Daytime Emmy Award[] Winsor McCay Award[] (1977)

· 1921 - S-a născut scriitorul Traian Coşovei (m.16.07.1993).

* 1921: Nicolae Lupu (n. 24 martie 1921, Viștea de Sus, județul Făgăraș, azi în județul Brașov - d. 27 martie 2001, Sibiu), a fost un istoric și arheologromân, director al Muzeului Brukenthal (1948-1969), șef al Secției din Sibiu a Academiei Române (1956-1970), decan al Facultății de Filologie și Istorie din Sibiu a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1969-1973), șef al Catedrei de istorie a Facultății de Filologie și Istorie din Sibiu (1973-1976), membru al Academiei de Științe Sociale și Politice (din 1969), doctor honoris causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (2000).
După școala primară din satul natal, a urmat ciclul inferior al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș (1933-1937), ciclul superior al Liceului „Decebal” din Deva (1937-1941), Facultatea de Studii Clasice și Arheologie a Universității „Ferdinand I” din Cluj, refugiată la Sibiu, ca urmare a cedării Ardealului de Nord către Ungaria (1941-1946)

În timpul facultății a lucrat sub îndrumarea profesorului Constantin Daicoviciu pe principalele șantiere arheologice din Transilvania, în special la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. După facultate, a fost profesor și pedagog la Liceul Teoretic Mixt „Titu Maiorescu” din Aiud și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. După naționalizarea din 1948, a fost numit director al Muzeului Brukenthal din Sibiu. În 1948, Muzeul Brukenthal era un mare depozit neorganizat de foarte însemnate valori culturale. În fruntea unui colectiv mic dar valoros, Nicolae Lupu a restaurat palatul și a creat condiții de restaurare-conservare, a reorganizat colecțiile și depozitele, a făcut numeroase noi achiziții, a încorporat Muzeul de Științe Naturale, a obținut importantele clădiri Casa Albastră și Primăria Veche, a obținut terenurile din Pădurea Dumbrava, unde, în 1962, a început organizarea unui muzeu al tehnicii populare, care poartă astăzi numele de Complexul Național Muzeal „Astra”. Au fost identificate o mulțime de opere de artă care până atunci figurau ca anonime. A înființat revista „Muzeul Brukenthal-studii și comunicări”, al cărei prim redactor șef a fost. În acești ani, ca arheolog, a descoperit și cercetat cetatea dacică de la Tilișca, menționată în documente încă din sec. al XIX-lea. A întreprins vizite culturale oficiale în mai multe state, cele mai importante în R. F. G. și S.U.A. Și-a luat doctoratul în Istoria veche a României în anul 1967.

În anul 1956 a demarat și finalizat înființarea Secției din Sibiu a Filialei din Cluj a Academiei Române, care, după ce a purtat diverse denumiri, s-a denumit, după 1990, Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române. În anul 1957 a dispus demararea proiectului de realizare a unui dicționar al graiurilor săsești, inițiativă pe care a menținut-o ca obiectiv principal al institutului. În cadrul acestei instituții, Nicolae Lupu a înființat revista „Forschungen zur Volks-und Landeskunde” (1959), al cărei prim redactor șef a fost.

Atât la Muzeul Brukenthal, cât și la secția Academiei, a angajat și ocrotit, în timpuri grele, intelectuali de marcă, urmăriți pentru faptul de a avea dosare politice necorespunzătoare regimului politic al vremii: Harald Krasser, Bernard Capesius, Cornel Irimie, Iulius Bieltz, Gustav Gündisch, Carol Göllner, Haralambie Chirca, Teodor Ionescu.

Între anii 1966-1969, a inițiat și finalizat demersurile pentru înființarea unui centru universitar laic la Sibiu. În anul 1969 s-a înființat Facultatea de Filologie și Istorie din Sibiu, a fost preșendinte al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și a devenit primul decan al acestei facultăți. În timpul acestui decanat, a înființat specializările Istorie, Istorie-Germană, Germană-Română, Engleză-Română, Engleză-Germană, Istorie-Engleză, Germană-Engleză, Științe Economico-Administrative (devenită ulterior Drept economico-administrativ). A aprobat Facultății de Industria Lemnului din Brașov să deschidă un centru de învățământ la Sibiu, acesta fiind începutul învățământului superior tehnic la Sibiu. A adus la Facultatea de Filologie-Istorie personalități naționale, care au pregătit un corp valoros de cadre universitare (Emilia Milicescu, Mihail Isbășescu, Georg Scherg, Mihail Bogdan, sau mai tinerii Liviu Maior și Vasile Vesa). Cu o întrerupere de câțiva ani, în deceniul al nouălea al secolului trecut, Nicolae Lupu a predat la Universitatea „Lucian Blaga”, până în anul 1999. Ca cercetător, profesor, decan, șef de catedră, a fost mentor al unor importanți istorici și a contribuit la formarea multor promoții de absolvenți. Facultatea de Istorie și Patrimoniu a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu poartă numele „Nicolae Lupu” (2003)

Nicolae Lupu a făcut parte și din redacțiile revistelor „Materiale și cercetări arheologice” și „Buletinul de Informare Științifică Istorie-Arheologie” al Academiei Române. A fost membru al Societății de Științe Istorice din România, al ”National Trust of Historic Preservation” din S.U.A. și al Societății de Studii Clasice din România. Cunoștea limbile latină, greacă veche, italiană, germană, franceză și engleză, fapt care i-a favorizat un număr impresionant de contacte internaționale. A fost decorat în mai multe rânduri cu ordine și medalii ale României. A fost bursier Humbold (1981).

Ca arheolog a lucrat pe șantierele de la Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Cașolț, Calbor, Boița, Sighișoara, Târnăvioara, Săcădate, Ghijasa de Sus, Roșia, Ocna Sibiului, Rucăr. A descoperit singurul atelier monetar de pe teritoriul Daciei regale (Tilișca). Ca urmare a bogatei activități desfășurată pe teren și a muncii de cabinet, a elaborat peste 150 de studii și articole pe care le-a publicat în diferite reviste din țară și din străinătate și a întocmit lucrări publicate sub forma unor volume aparte.

După ce unul din fii săi a rămas în R.F.G. (1973), Nicolae Lupu a fost marginalizat de autoritățile timpului. După trecerea anilor, comunitatea intelectuală din România i-a recunoscut toate meritele. Facultatea de Istorie și Patrimoniu a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu poartă numele „Nicolae Lupu” (2003)

Date personale
Nicolae Lupu
Istoricul Nicolae Lupu
Născut	24 martie 1921 Viștea de Sus, România
Decedat	27 martie 2001, (80 de ani) Sibiu, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric, arheolog
Activitate
Educație	Facultatea de Studii Clasice și Arheologie a Universității „Ferdinand I” din Sibiu
Lucrări remarcabile	„Cetăți dacice din sudul Transilvaniei”

· 1922 - S-a născut Dave Appell, şef de orchestră american (Applejacks).

· 1922: Constantin Ionete, economist român, membru de onoare (1993) al Academiei Române

· 1923 - S-a născut scriitorul Dane Tibor.

· 1925: Dinu Ianculescu, poet și actor român. Stabilit din 1985 în Germania (d. 2017)

· 1926: Dario Fo, dramaturg, actor și scenograf italian; Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1997

· 1927 - S-a născut scriitorul George Damian.

· 1930: S-a nascut Steve McQueen, actor american de film, reprezentant al generatiei anilor ’50, alaturi de James Dean si Marlon Brando; (d.1980.

· 1931: Constantin Drăgușin, compozitor, muzicolog, dirijor român

* 1933: Shigeo Yaegashi (24 martie 1933 - 2 mai 2011) a fost un fotbalist japonez.

· 1938: Teodor Moraru, pictor român

· 1938: István Ágh (cel tânăr), scriitor, poet, estetician și traducător maghiar

· 1944: Mihai I. Spăriosu, eseist, critic literar, traducător român

· 1945 - S-a născut Mike Kellie, baterist britanic (Art, Spooky Tooth, Three Man Army).

· 1946 - S-a născut Colin Peterson, baterist australian (Bee Gees).
* 1947: Jean-Christophe Bouvet (n. 24 martie 1947) este un actor, regizor și scenarist francez.
Filmografie:

1977 : La Machine, regizat de Paul Vecchiali
1977 : Le théâtre des matières, regizat de Jean-Claude Biette
1987 : Sous le soleil de Satan, regizat de Maurice Pialat
1991 : J'embrasse pas, regizat de André Téchiné
1992 : Savage Nights (Les Nuits fauves), regizat de Cyril Collard
1994 : La Cité de la peur, regizat de Alain Berbérian
1994 : L'Eau froide, regizat de Olivier Assayas
1996 : Le complexe de Toulon, regizat de Jean-Claude Biette
1997 : Vicious Circles, regizat de Sandy Whitelaw
1998 : Taxi directed by Gérard Pirès
1999 : Gloria, regizat de Manuela Viegas
1999 : Les passagers, regizat de Jean-Claude Guiguet
2000 : Taxi 2, regizat de Gérard Krawczyk
2000 : Lise et André, regizat de Denis Dercourt
2001 : La boîte, regizat de Claude Zidi
2002 : Jojo la frite, regizat de Nicolas Cuche
2002 : Les naufragés de la D17, regizat de Luc Moullet
2002 : La Sirène rouge, regizat de Olivier Megaton
2003 : Saltimbank, regizat de Jean-Claude Biette
2003 : Taxi 3, regizat de Gérard Krawczyk
2004 : Notre musique, regizat de Jean-Luc Godard
2004 : Mensonges et trahisons et plus si affinités..., regizat de Laurent Tirard
2005 : Il sera une fois, regizat de Sandrine Veysset
2005 : La vie privée, regizat de Mehdi Ben Attia et Zina Modiano
2005 : L'Ivresse du pouvoir, regizat de Claude Chabrol
2006 : Les Brigades du Tigre, regizat de Jérôme Cornuau
2006 : Marie-Antoinette, regizat de Sofia Coppola
2006 : Chacun sa nuit, regizat de Pascal Arnold et Jean-Marc Barr
2006 : Lisa et le pilote d'avion, regizat de Philippe Barassat
2007 : Taxi 4
2009 : The Beast (La bête)
2010 : Black Venus
2013 : Honey Killer (short film), regizat de Antony Hickling

Date personale
Jean-Christophe Bouvet

Născut	24 martie 1947 (72 de ani) Paris, Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	actor regizor de film scenarist actor de film[] actor de televiziune[]

* 1948: Volker Finke (n. 24 martie 1948) este un fost fotbalist german care antrenează Echipa națională de fotbal a Camerunului. A fost antrenorul echipei SC Freiburg timp de 16 ani.
* 1948: Stefan Sienerth (n. 28 martie 1948, Dârlos, județul Târnava Mare) este un critic și istoric literar sas, specialist în literaturile regionale germane din Sud-Estul Europei și în lexicografia dialectului săsesc din Transilvania.

Stefan Sienerth s-a născut la 28 martie 1948 în comuna Dârlos, aflată pe atunci în județul Târnava Mare (azi în nordul județului Sibiu, lângă Mediaș). A urmat școala primară la Dârlos, iar gimnaziul la Mediaș.

În anii 1966-1971 a studiat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, la secția germană-română.

În 1971 a devenit asistent universitar la Institutul Pedagogic din Târgu-Mureș, unde a predat limba germană până în 1974, după care s-a mutat la catedra de germanistică a Universității din Sibiu.^[1]

A fost membru în Partidul Comunist Român încă ca student. În 1979 și-a luat doctoratul la Universitatea din București.

Din 1986 a fost cercetător științific la Centrul de Știinte Sociale din Sibiu.

În 1990 a emigrat în Republica Federală Germania. Sprijinit de scriitorul Hans Bergel, Sienerth a devenit în scurt timp cercetător la institulul Südostdeutsches Kulturwerk e.V. din München, denumit din 2001 Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas (IKGS) (Institutul pentru Cultura și Istoria Germană din Sud-Estul Europei) de pe lângă Universitatea „Ludwig Maximilian” din München.

Aceste instituții având editura proprie (Verlag des Südostdeutschen Kulturwerks SOKW respectiv după 2001 IKGS-Verlag) toate publicațiile lui Sienerth după emigrare în R.F.G.au apărut la editura SOKW respectiv la IKGS-Verlag.

În 16 octombrie 2002 a primit titlul de doctor honoris causa al Universității din București^[2], iar din 2005 este director al institutului IKGS, mai sus-menționat.

Într-un interviu publicat în Observator cultural, pe 27 septembrie 2007, Stefan Sienerth declara: ... cred că dacă Herta Müller ia mâine Premiul Nobel, literatura română și dicționarele de literatură română o vor accepta subit

Date personale
Stefan Sienerth

Născut	28 martie 1948 (71 de ani) Dârlos, Sibiu, România
Cetățenie	Germania
Ocupație	filolog[] germanist[] specialist în literatură[] critic literar[]
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*]

· 1949 - S-a născut Nick Lowe, basist, vocalist şi compozitor britanic (Brinsley Schwartz, Rockpile).
* 1949: Rudolf ("Ruud" or "Rudi") Jozef Krol (n. 24 martie 1949 în Amsterdam) este un fotbalist olandez retras, care a fost selecționat de 83 de ori pentru națională. A jucat mare parte a carierei pentru clubul din orașul său natal Ajax Amsterdamînainte să călătorească în jurul lumii atât ca antrenor cât și ca jucător.

· 1949: Constantin Zărnescu, prozator român

* 1949: Ioan Mihăilescu (n. 24 martie 1949, Agapia, Neamț – d. 11 septembrie 2007, București) a fost un sociolog, prof. dr. la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București și rector al Universității.

· 1951: Dougie Thomson, basist britanic (Supertramp)
* 1951: Ilie Platică-Vidovici (n. 24 martie 1951, Isaccea, județul Tulcea) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Galați pe listele partidului FSN. În legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, Ilie Platică-Vidovici a fost ales în județul Galați pe listele partidului PDSR și în legislatura 2000-2004 pe listele partidului PSD
* 1953: Louie Perry Anderson (n. 24 martie 1953,^[1] Minneapolis, SUA) este un fost regizor, actualmente comediant și actor american de origini scandinave. A devenit cunoscut în urma regizării serialului animat Viața cu Louie, al cărui protagonist principal este. Din 2016 Louie Anderson a primit un rol principal în serialul Baskets, interpretând rolul lui Christine "Mom" Baskets.
Louie este cel de-al doilea din cei unsprezece copii ai părinților Ora-Zella Anderson și Louis William Anderson. El s-a născut și a crescut în Saint Paul, Minnesota. Dintre cei 11 frați ai lui Louie îi amintim pe Thomas "Tommy" Anderson, Laura Anderson, Danny Anderson, Rhea Anderson. În 2016, în cadrul unui interviu oferit jurnalistului Marc Maron, Louie a declarat că familia numărase inițial 16 membrii, un copil iar mai apoi două seturi de gemeni, din păcate au murit la naștere. Louie a studiat la Școala Elementară ,,Johnson Senior High".

Date personale
Louie Anderson
Louie Anderson
Născut	24 martie 1953 (66 de ani)^[1] Minneapolis, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor umorist[] scenarist producător de film actor de televiziune[]
Activitate
Premii	Daytime Emmy Award[*]

* 1955: Vasile Vatamanu (n. 24 martie 1955 – d. 19 decembrie 2011)^[3] a fost un jurnalist și politician din Republica Moldova, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990–1994),^[4] semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova, director general al agenției naționale de presă ”Moldova-Press” și fost ofițer de presă la Federația Moldovenească de Fotbal (FMF) între anii 1996-2008.^[5] În 2009 a candidat la funcția de președinte al FMF.^[6]

Vasile Vatamanu a murit pe 19 decembrie 2011, în urma unui accident rutier produs pe 18 decembrie, în jurul orei 19.00, pe traseul Odesa-Brest, în apropiere de satul Codreanca, raionul Strășeni.^[7]^[8]

A avut titlul de maestru în sport la șah, și, totodată, avea și categoria I la box.^[1]

În memoria lui a fost organizat un turneu de șah care-i poartă numele – Turneul Internațional de șah rapid ”Memorialul Vasile Vatamanu”

Date personale
Vasile Vatamanu

Născut	24 martie 1955 Cuhureștii de Jos, raionul Florești, RSS Moldovenească, URSS^[1]
Decedat	19 decembrie 2011 (56 de ani)
Cauza decesului	accident rutier[*]
Cetățenie	Moldova
Religie	Ortodox
Ocupație	Jurnalist, politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 1990 – 1994

Premii	Ordinul Republicii (14 iunie 2013) Medalia „Meritul Civic” (1996) Ordinul de Onoare
Partid politic	Partidul Liberal^[2] Frontul Popular din Moldova

* 1959: Patricia Millardet (n. 24 martie 1959,^[1]^[2] Mont-de-Marsan, Franța) este o actriță franceză, devenită celebră pentru interpretarea rolului procuroarei Silvia Conti în serialul italian de televiziune Caracatița

Și-a făcut debutul în cinematografia italiană în 1987, devenind celebră în Italia pentru interpretarea a numeroase roluri în filme de televiziune. Rolul ei cel mai cunoscut este cel al procuroarei curajoase și incoruptibile Silvia Conti din serialul de televiziune Caracatița. A mai fost protagonistă în serialul de ficțiune Il bello delle donne.

În 1994, în timp ce se afla într-un bar de noapte din zona Trinità dei Monti, a fost implicată într-o altercație cu un reporter al unui ziar monden;^[4] în 2000 a suferit o depresie și a fost dusă la spital;^[5] în decembrie 2004 a amenințat că se sinucide
Filmografie:

Fifty-Fifty, regie: Pascal Vidal (1981)
La Boum 2, regie: Claude Pinoteau (1982)
Tir groupé, regie: Jean-Claude Missiaen (1982)
Sandy, regie: Michel Nerval (1983)
Mortelle Randonnée, regie: Claude Miller (1983)
P'tit con, regie: Gérard Lauzier (1984)
Ronde de nuit, regie: Jean-Claude Missiaen (1984)
Il cespuglio delle bacche velenose, regie: Gianni Lepre (1987)
La piovra 4, regie: Luigi Perelli (1989)
Il sole anche di notte, regie: Paolo și Vittorio Taviani (1990)
La piovra 5 - Il cuore del problema, regie: Luigi Perelli (1990)
Il sole anche di notte (1990)^[6]^[7]
La piovra 6 - L'ultimo segreto, regie: Luigi Perelli (1991)
Hot Chocolate, regie: Josée Dayan (1992)
Errore fatale, regie: Filippo de Luigi (1992)
L'orma del califfo, regie: Tony Wharmby (1994)
Wild Justice (1994)^[8]
La piovra 7 - Indagine sulla morte del commissario Cattani, regie: Luigi Perelli (1995)
Visione di un delitto, regie: Elodie Keene (1998)
Un bacio nel buio, regie: Roberto Rocco (1999)
La piovra 10, regie: Luigi Perelli (2001)
Il bello delle donne (2002-2003)

Date personale
Patricia Millardet
Născută	24 martie 1959 (60 de ani)^[1]^[2] Mont-de-Marsan, Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	actriță actriță de film[*]

· 1960: Cristian Harnău, publicist și poet român

· 1960: Dan Giosu, poet român

· 1960: Nena, cântăreață germană
* 1962: Constantin Popa este un fost senator român, membru al legislaturii 2012-2016 ales pe listele PP-DD.

· 1968: Laurențiu Mironescu, politician român
* 1969: Cristina Burciu (n. 24 martie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1970: Lara Flynn Boyle (la 24 martie 1970) este o actriță americană.

Date personale
Emmy Rossum
Lara Flynn Boyle la Premiile Emmy din 1990
Nume la naștere	Emmanuelle Grey Rossum
Născută	24 martie 1970 (49 de ani) Davenport, Iowa Statele Unite
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță de televiziune[] actriță de film[] actriță cântăreață
Activitate
Alma mater	Chicago Academy for the Arts[*] Lara Flynn Boyle cu Kyle MacLachlan în 1990 la Premiile Emmy din 1990

* 1973: James Joseph „Jim" Parsons (n. 24 martie 1973, Houston, Texas) este un actor american. Este cunoscut cel mai bine pentru rolul lui Sheldon Cooper din sitcomul Teoria Big Bang, performanța sa fiind considerată de mai mulți motivul succesului acestui show.^[1]^[2]^[3] Pe 16 iulie 2009 a fost nominalizat pentru un premiu Emmy la categoria „Cel mai bun actor dintr-o comedie” pentru rolul din Teoria Big Bang.^[4] În august 2009 el a câștigat premiul Television Critics Association pentru cele mai înalte realizări individuale în comedie

Printre aparițiile în seriale se numără un rol episodic în Judging Amy și o apariție scurtă în Ed.^[6]

El a jucat și în filme artistice ca Garden State, Heights, On the Road with Judas, Gardener of Eden, 10 Items or Less și School for Scoundrels. În timp ce era la Universitatea din Houston, el a ajutat la fondarea companiei de teatru non-profit, Infernal Bridegroom Productions, jucând în producții ca Endgame, Guys and Dolls și The Balcony.

Date personale
Jim Parsons

Nume la naștere	James Joseph Parsons
Născut	24 martie 1973 (46 de ani) Houston, Texas, US
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor
Avere	80.000.000 dolar american
Alma mater	Universitatea din Houston[] University of San Diego[] Klein Oak High School[*]
Ani de activitate	2000–present
Alte premii
Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor - film muzical sau comedie Theatre World Award[] (2011) Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by a Cast in a Motion Picture[] pentru Hidden Figures[*] Premiul Emmy

* 1976: Serhii Gennadiovici Arbuzov (în ucraineană Сергій Геннадійович Арбузов; n. 24 martie 1976) este un om de afaceri și politicianucrainean. Arbuzov a îndeplinit funcția de prim-ministru al Ucrainei în 28 ianuarie^[1] și 27 februarie 2014. În perioada 2010 - 2012 a fost Guvernator al Băncii Naționale a Ucrainei.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Serhii Arbuzov

Născut	24 martie 1976 (43 de ani) Donețk, RSS Ucraineană, URSS
Căsătorit cu	Irina Arbuzova
Naționalitate	Ucraina
Cetățenie	Ucraina
Religie	Ortodox
Ocupație	economist politician bancher[*]
Prim-ministru al Ucrainei
În funcție 28 ianuarie – 27 februarie 2014
Precedat de	Mikola Azarov
Succedat de	Arseni Iațeniuk
Guvernator al Băncii Naționale a Ucrainei
În funcție 23 decembrie 2010 – 24 decembrie 2012
Precedat de	Volodimir Stelmah
Succedat de	Igor Sorkin

Partid politic	Partidul Regiunilor
Alma mater	Vasyl' Stus Donetsk National University[*

* 1977: Jessica Michelle Chastain (n. 24 martie 1977)^[3]^[4] este o actriță americană. A început cu roluri minore în seriale de televiziune, debutând în 2008, într-un film de lung metraj, Jolene. În 2011 a apărut în șase filme, printre care Take Shelter, The Tree of Life șiThe Help. Pentru personajul Celia Foote din The Help ea a obținut nominalizări la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, Globul de Aur și BAFTA. În 2012 a debutat pe Broadway în piesa The Heiresss.

Pentru rolul din Misiunea 00.30, Jessica Chastain a câștigat Premiul Globul de aur pentru cea mai bună actriță într-o dramă. A mai jucat înInterstellar (2014) și A Most Violent Year (2014), pentru care a primit a treia sa nominalizare la Globul de Aur. Jocul actoricesc din Misiunea 00.30 și din Mama l-au făcut pe criticul de film Richard Roeper să declare că este „una din cele mai bune actrițe din generația sa”.^[5] În 2012, Time featured her as one of the "100 Most Influential People in the World"

Date personale
Jessica Chastain
Chastain la Festivalul de film de la Toronto din 2015.
Nume la naștere	Jessica Michelle Chastain
Născută	24 martie 1977 (42 de ani)^[2] Sacramento, California, Statele Unite
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actriță
Activitate
Educație	Sacramento City College Juilliard School
Alma mater	Juilliard School[] Academia Americană de Arte Dramatice[]^[1] Sacramento City College[*]
Ani de activitate	2004–present
Premii	Premiul Globul de Aur () Premiul Saturn Screen Actors Guild Award

* 1978: Cătălin Ștefan Ion (n. 24 martie 1978, București), cunoscut sub pseudonimul Cheloo, este rapper român, unul din membrii formației române de hip-hop Paraziții.^[1]

A lansat primul său album, Sindromul Tourette în 2003, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute.^[2] Pe 24 martie 2011 Cheloo a lansat cel de-al treilea album solo intitulat Celcareurăște.

Puține lucruri se știu despre viața personală a lui Cheloo. Acesta a declarat într-un interviu: „Lumea e preocupată de monden, de viața mea personală, lucruri pe care eu refuz să le discut. Nu-mi place, nu mi-a plăcut niciodată. [...] Dacă mă întrebi de viața personală, nici nu mă interesează.”^[5]Statutul de persoană publică este și unul dintre motivele pentru care rapperul evită locurile în care se află mulți oameni.^[5]

În anul 2007, Cheloo s-a căsătorit cu Daniela Niculescu, cu care are în momentul de față un fiu pe nume Ștefan. La câteva luni după căsătorie, în căsnicia celor doi au avut loc certuri, în mod repetat.^[6] În urma unui scandal domestic, în care au fost implicați și părinții Danielei, cuplul a fost reclamat de către vecini și amendat de poliție.^[7] În vara anului 2010, o altă ceartă l-a determinat pe rapper să plece de acasă, motiv pentru care soția sa a făcut plângere împotriva lui pentru abandon familial. ^[6]^[7] Daniela a devenit dependentă de heroină, fiind nevoită internarea acesteia la Spitalul Floreasca; soția rapperului a declarat că motivul pentru care a început să consume droguri este pentru că soțul său o înșală.

La 24 noiembrie 2013, Cheloo a declarat în cadrul emisiunii X Factor, în calitate de jurat, după reprezentația unui concurent homosexual, Paolo Lagana, că: "Ai cântat, eu disprețuiesc tot ceea ce ești, ce reprezinți, și țara asta te va trimite acasă, cu siguranță". În urma declarației sale, Asociația ACCEPT a îndemnat românii să sesizeze Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) cu privire la declarațile acestuia, calificându-le drept homofobe.^[9] În ianuarie 2014, presa internațională a preluat știrea și a condamnat „homofobia în direct la TV” a juratului X Factor.^[10]^[11]

FremantleMedia, compania britanică ce deține licența X Factor în Europa și Statele Unite, a fost sesizată cu privire la incidentul petrecut în ediția românească din 29 noiembrie. Compania a condamnat gestul juratului spunând că „a fost lipsit de respect și nu și-a făcut datoria de jurat” și totodată reinterîndu-și poziția oficială care „încurajează ferm toleranța, iar respectul pentru demnitatea personală este una dintre valorile noastre principale.”^[12]

Antena 1 a fost amendată de CNA cu 10.000 de lei pentru afirmațiile acestuia, după ce instituția a primit peste 700 de reclamații

Date personale
Cheloo
Nume la naștere	Cătălin Ștefan Ion
Născut	24 martie 1978 (41 de ani) București, România București, RS România^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț
Activitate
Alte nume	Tenny-E, Tenie, Teni-e, Tenny-e,
Gen muzical	Hip hop, Hardcore
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1994 - prezent
Interpretare cu	B.U.G. Mafia, R.A.C.L.A., Mihai Mărgineanu, Fritz H8, Chioru H8, Smiley, Mahsat, Anonim, FreakaDaDisk, Ombladon, DJ Dox, Zale, raku, Pacha Man, Guess Who, Spike, Bitza, Texta, Euphoric, Killarmy, Rimaru, Bishop, MarkOne1, Dan Gerosu, Nimeni Altu, M&G, Puya,

* 1980: Serghei Lașcencov (n. 24 martie 1980 în Zdolbuniv, RSS Ucraineană) este un fotbalist internațional moldovean.^[1] He is currently serving a 5-year ban for match-fixing.
* 1981: Anna Brüggemann (n. 24 martie 1981, München) este o actriță germană și ocazional scenaristă.

A câștigat, împreună cu soțul ei, Dietrich Brüggemann (care a fost și regizorul filmului), Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu acordat filmului (Kreuzweg) la ediția a 64-a Berlinalelor din 2014

Anna și-a petrecut tinerțea în Africa de Sud, Stuttgart și Regensburg. Ea debutează în 1996 prin filmul Virus X, au urmat câteva seriale, printre ultimele filme în care a jucat difrite roluri se numără Neun Szenen și Renn, wenn Du kannst.
Filmografie:

1996: Virus X
1998: Else
1999: Anatomie
1999: Einer geht noch
2001: Ice Planet
2001: 100 Pro
2002: Ein Dorf sucht seinen Mörder
2002: Die Dickköpfe
2003: Baal
2003: Mitfahrer – Jede Begegnung ist eine Chance
2003: Berlin – Eine Stadt sucht den Mörder
2003: Tatort – Versprochen
2004: Tatort – Vorstadtballade
2004: Tatort – Gefährliches Schweigen
2004: Kleinruppin forever
2004: Süss oder Woycek und das Polaroid
2004: Der Mörder meines Vaters
2004: Komm, wir träumen!
2004: Schatten
2005: Polizeiruf 110 – Resturlaub
2005: Oktoberfest
2005: Stages
2005: Katja kann fast alles
2006: Wilsberg – Falsches Spiel
2006: Neun Szenen
2006: Tatort – Das Ende des Schweigens
2007: Der Alte – Doppelspiel
2008: Berlin am Meer
2008: Tatort – Tod einer Heuschrecke
2008: Der russische Geliebte
2008: Bergfest
2008: Warten auf Angelina
2009: Der Alte – Du darfst nicht mehr leben
2009: Die Drachen besiegen
2009: Mitte Ende August
2010: Renn, wenn Du kannst
2010: Utta Danella: Eine Nonne zum Verlieben
2010: Ein Praktikant fürs Leben

Date personale
Anna Brüggemann

Născută	1 martie 1981 (39 de ani)^[1]^[2] München, RFG^[3]
Părinți	Diethelm Brüggemann[*]
Frați și surori	Dietrich Brüggemann[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	scenaristă actriță de film[*]

* 1982: Donald Jacob "Jake" Hager Jr.^[1]^[2] (născut pe 24 martie din 1982 în Perry, Oklahoma, Statele unite ale americii) cunoscut prin numele său de scenă Jack Swagger este un wrestler profesionist German-american , care în prezent lucrează pentru WWE în brandul SmackDown Live.^[3] în Plus, el a fost un membru al companiei de dezvoltare Florida Championship Wrestling (FCW), în care a fost o dată Campion la categoria Grea din Florida și la unificat cu FCW Southern Heavyweight Championship.
* 1984: Cristina Andreea Mușat (n. 24 martie 1984, Slatina, România^[1]), cunoscută mai mult sub numele de scenă Amna, este o cântăreață română pop/dance. A devenit cunoscută odată cu lansarea hitului “Tell Me Why” în colaborare cu Tom Boxer. Alte hit-uri ale Amnei sunt „Arme” - o colaborare cu What's UP și „Fără aer” feat Adda.
Cristina Andreea Mușat s-a născut pe 24 martie 1984, în Slatina, județul Olt, România, dar a crescut în București. A studiat pianul și canto la Liceul George Coșbuc specializare bilingvă; a absolvit facultatea de relații internaționale. Pe 12 august 2014, Amna a născut un băiețel pe care l-a numit David Cristian.

Date personale
Amna
Nume la naștere	Cristina Andreea Mușat
Născută	24 martie 1984 (35 de ani) Slatina, România
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Gen muzical	Electronica, electropop, dance, pop, dance-pop
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	2011–prezent
Case de discuri	Net's Work Records, Roton, Roster Music, Plethora Muzik, Cat Music
Interpretare cu	Alexandra Stan, Inna, Tom Boxer, Adda, What's Up, Dorian Popa, Bere Gratis, Jorge
Colaborare cu	What's Up, Adda, Maurizio Rivera, Jordi MB, Adria Ortega, Sonic-e & Woolhouse, Borys

· 1984: Ifeanyi Emeghara (n. 24 martie 1984, Lagos) e un fotbalist nigerian care a evoluat pe postul de fundaș lateral.
* 1984: Benoît Pierre David Assou-Ekotto (n. 24 martie 1984) este un fotbalist profesionist care joacă la clubul francez Saint-Étienne pe postul de fundaș.
* 1984: Jungo Fujimoto (n. 24 martie 1984) este un fotbalist japonez.
* 1984: Liviu Hodor (n. 24 martie 1984, Câmpulung) este un cântăreț și DJromân.

La vârsta de 16 ani și-a început profesia în Câmpulung, ca DJ, la un post de radio local. La vârsta de 18 ani străbate cluburile din țară tot ca DJ.^[1]Începând din 2009, Liviu colaborează cu Tara și Edward Maya, care și-a început primul său proiect dance, single-ul “Happy For You”.^[2]

În 2010 Liviu Hodor și Tara au lansat al doilea single, "Dream with you" este o piesa catchy. Traseul a fost alcatuit de Liviu Hodor alaturi de colegii sai de studio din trupa Sunrise Inc. ^[3]

În 2011 Liviu a colaborat din nou cu Sunrise Inc pentru o altă piesă de dance "Still The Same"

Date personale
Liviu Hodor
Născut	24 martie 1984 Câmpulung, Argeș
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț, DJ
Activitate
Gen muzical	House, electronic, dance
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Cat Music
Colaborare cu	Mona, Edward Maya
Premii	Romanian Music Award pentru Best Dance Romanian Music Award pentru Best DJ Romanian Music Award pentru Best New Act

* 1984: Vladimir Livsit (n. 24 martie 1984, Republica Moldova) este un fotbalist moldovean liber de contract. Evoluează pe postul de portar. A jucat în Liga I, la echipa Pandurii Târgu Jiu.
* 1984: Park Bom (n. 24 martie 1984, Seul, Coreea de Sud),^[1] cunoscută și sub numele de Bom, este o cântăreață sud coreeană. Este cunoscută în special pentru rolul ei de vocalistă în trupa 2NE1.

Bom și-a început cariera muzicală în 2006 prin colaborările ei cu diverși colegi ai casei de discuri precum BIGBANG, Lexy și Masta Wu. În 2009 a debutat alături de trupa sud coreeană de k-pop 2NE1, ca vocalistă principală. Ca membră a trupei, a lansat doua solo-uri, "You and I" și "Don't Cry", piese ce au ajuns pe locul 1 în Gaon Digital Chart, clasamentul muzical național al Coreei de Sud.^[2] A câștigat premiul Best Digital Single la a 10-a editie Mnet Asian Music Awards (MAMA).

În urma destrămării trupei în 2016, Park Bom a părăsit agenția, YG Entertainment, în noiembrie. Pe 18 iulie 2018 a semnat cu D-Nation Entertainment și a lansat piesa "Spring", în martie 2019.

Date personale
Park Bom (박봄)
Park Bom
Născută	24 martie 1984 (35 de ani) Seul, Coreea de Sud
Cetățenie	Coreea de Sud
Ocupație	cântăreață actriță actriță de film[*]
Activitate
Domiciliu	Seul, Coreea de Sud
Alma mater	Gould Academy[] Berklee College of Music Peabody Institute[]
Ani de activitate	2006 - Prezent
Stil	K-pop; R&B

* 1985: Nicolae Mitea este un fotbalist român liber de contract, ultima oară jucător pentru FC Petrolul Ploiești.

* 1986: Keba Paul Koulibaly (n. 24 martie 1986, Ouagadougou, Burkina Faso) este un fotbalist din Burkina Faso care evoluează pe postul de fundaș stânga.

* 1987: Ramires Santos do Nascimento (portugheză braziliană: /ʁaˈmiɾes ˈsɐ̃tus du nasiˈmẽtu/; n. 24 martie 1987,^[4] Barra do Piraí, Brazilia), cunoscut ca Ramires, este un fotbalist brazilian care evoluează la Jiangsu Suning și la echipa națională de fotbal a Braziliei.

* 1988: Ayako Hara (原綾子 Hara Ayako^?) este un model care a cucerit titlul de Miss Universe Japan în 2012.
* 1988: Szabina Mayer (n. 24 martie 1988, în Pápa)^[2] este o handbalistă maghiarăcare joacă pentru Fehérvár KC și echipa națională a Ungariei pe postul de pivot.
* 1989: Sabina Rosengren Jacobsen (n. 24 martie 1989, în Lund) este o handbalistă suedeză cunoscută pentru calitățile sale defensive, care joacă pentru clubul CSM București și echipa națională a Suediei.
* 1989: Aziz Sergheievici Șaverșian (în rusă: Азиз Серге́евич Шавершян; 24 March 1989 – 5 August 2011), cunoscut sub numele de Zyzz pe internet, a fost un bodybuilder Australian născut în Moscova, celebritate pe internet, antrenor personal, model, sick cunt și striper part-time care a stabilit un cult după ce a postat mai multe videoclipuri pe YouTube, începând cu 2007. La sfârșitul lunii Iulie 2011 a fost adus în centrul atenției când The Sydney Morning Herald a publicat un articol despre arestarea fratelui său mai mare, Said Shavershian, pentru posesie ilegală de steroizi anabolici. Pe 5 August 2011, în timp ce se afla în vacanță în Bankok, Thailanda, Aziz Shavershian a suferit un atac de cord și a murit la vârsta de 22 de ani.

Shavershian a fost născut în Moscova, Rusia, cel mai tânăr copil al lui Maiane Iboian, ce lucrează în cardiologie și Sergei Shavershian. Are un frate mai mare, Said Shavershian, ce este cunoscut sub numele de "Chestbrah" pe internet.

La începutul anilor 90, Shavershian și familia sa, s-au mutat în Australia. A crescut în Eastwood, New South Wales și a urmat cursurile liceului Catolic Marist College Eastwood, unde a obținut diploma Dux. Înainte să moară în August 2011, era pe cale să termine University of Western Sydney, cu specializare în afaceri și comerț.

Pe 5 august 2011, Aziz Shavershian a suferit un atac de cord într-o saună, în timp ce se afla în vacanță în Bangkok, Thailanda. A fost dus la un spital, unde doctorii nu au reușit să îl readucă la viață. Familia și prietenii săi au dat de știre despre decesul lui pe Facebook. Moartea sa a fost confirmată Marți, 9 august de către Departamentul de Relații Externe (DFAT).

La autopsie s-a descoperit că acesta avea o afecțiune congenitală a inimii nedetectată. Familia sa a declarat că a avut câteva simptome minore cu câteva luni înainte de luna august, inclusiv tensiune crescută și respirație dificilă ocazională. Familia sa a avut un istoric de probleme cu inima.

Potrivit The Sydney Morning Herald, moartea lui Shavershian a fost a șasea cea mai căutată moarte în Australia, în 2011. Înaintea morții sale, Shavershian a postat un videoclip cu el pe o rețea de socializare, ce a ajuns mai târziu pe locul 18 în topul videoclipurilor de știri ale anului 2011 ale canalului de știri Nine News. Pe perioada mai 2011 - mai 2012, statisticile Google Insight au arătat că a fost căutat pe Google de tot atâtea ori ca prim ministrul de atunci al Australiei. Julia Gillard.

La festivalul din Sydney 2012 New Year's Day Field Day, participanții s-au costumat în clone de ale lui Shavershian, drept tribut.

Said Shavershian a creat un videoclip tribut de 19 minute în memoria fratelui său Aziz, intitulat "Zyzz - The legacy" și l-a postat pe YouTube pe 22 martie 2012. Videoclipul a fost în topul videoclipurilor în trend pe YouTube de la sfârșitul lunii martie până la începutul lunii aprilie 2012.

Pagina de fani a lui Shavershian avea 60,000 de fani înaintea decesului său. În aprilie 2012, The Daily Telegraph a notat că pagina sa avea peste 300,000 de fani, înainte să devină inactivă câteva luni mai târziu.

Potrivit unei opinii prezentate în Wentworth Courier, deși sute de articole Wentworth Courier publicate online au atras mai puțini vizitatori din 2011, "Zyzz story" încă reușește "să fie citită și apare frecvent pe lista zilnică a celor mai citite articole pe site-ul Wentworth Courier."

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Aziz Șaverșian Азиз Сергеевич Шавершян

Născut	24 martie 1989 Moscova, Rusia
Decedat	5 august 2011 (22 de ani) Bangkok, Thailanda
Cauza decesului	Atac de cord
Naționalitate	Australian
Cetățenie	Rusia Australia
Ocupație	Bodybuilder, antrenor personal, celebritate pe internet, stripper, model
Activitate
Cauza decesului	Atac de cord
Alma mater	Marist College Eastwood
Ani de activitate	2007-2011
Oraș natal	Eastwood, New South Wales, Australia
Înălțime	1,86 m
Greutate	100 kg
Semnal de identificare	Zyzz

* 1990: Yuki Otsu (n. 24 martie 1990) este un fotbalist japonez.
* 1991: Ciprian Brata (n. 24 martie 1991, Satu Mare, România) este un fotbalist român aflat sub contract cu Olimpia Satu Mare
* 1995: Alexandru Andrei Casianov (n. 24 martie 1995) este un fotbalist din Bălți (Moldova) care evoluează ca atacant la Clubul de Fotbal Olimpia Bălți.
* 1997: Elena Dache (n. 24 martie 1997, în Galați)^[5] este o handbalistă din România care joacă pentru HC Dunărea Brăila^[6] și echipa națională a României^[3]. Anterior, handbalista a fost legitimată la CSM București și a evoluat împrumutată la echipa Rapid București. Dache poate juca pe orice post la linia de 9 metri, intermediar stânga,^[7] centru^[8] și intermediar dreapta^[9]. În trecut, handbalista a fost componentă a echipei naționale de tineret a României, cu care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial din 2016, desfășurat în Rusia.^[1]^[10] Dache a jucat în toate cele 9 partide și a înscris 21 de goluri
* 1997: Mina Myōi (名井南 Myōi Mina^?, n. 24 martie 1997), cunoscută sub numele de scenă Mina, este o cântăreață care activează în Coreea de Sud. Ea este o membră a grupului de fete Twice, format de JYP Entertainment. În Twice, este una din cele trei membre japoneze
Mina s-a născut în San Antonio, Texas, pe 24 martie 1997^[6] și a crescut în Kobe, Prefectura Hyōgo, Japonia.^[3] Mina a practicat baletul de la o vârstă fragedă, dansând mai mult de un deceniu înainte de a debuta cu Twice.^[4] A studiat la Școala Obayashi Heart Heart din Japonia. În 2017, ea deține o cetățenie japoneză și americană

Date personale
Mina
Mina Myōi
Nume la naștere	Mina Myōi^[1]
Născută	24 martie 1997 (22 de ani) San Antonio, Texas, Statele Unite ale Americii^[2]
Cetățenie	Japonia SUA
Ocupație	cântăreață
Activitate
Gen muzical	K-pop J-pop
Instrument(e)	voce
Ani de activitate	2015–prezent
Case de discuri	JYP
Colaborare cu	Twice JYP Nation

* 1916: Enrique Granados (n. 27 iulie 1867, Lérida(lângă Barcelona), Spania - d. 24 martie1916) a fost un compozitor spaniol.
Talentatul compozitor spaniol Enrique Granados a fost continuatorul operei spaniole a lui Isaac Albéniz. Granados este cel care a inființat Academia de Muzică din Barcelona. A dus o intensă viață componistică și interpretativă. A compus mult pentru pian, folosind tehnica descriptivă și elemente iberice pregnante.

Fascinat de picturile lui Francisco de Goya, Granados a compus în 1911 suita pentru pian „Goyescas” (o serie de 6 tablouri muzicale, grupate câte trei) (mai târziu, în 1916, orchestrate pentru opera "Goyescas" prezentată în premieră la New York). Ritmurile de jota și fandango alternează cu melodii de atmosferă nostalgică și cu ritmuri care amintesc de chitară.

A scris în total muzică pentru 4 opere: „Maria del Carmen”, „Picarol”, „Liliana” și „Goyescas”.

A murit în condiții tragice (împreună cu soția sa și cu toți pasagerii) la 24.03.1916, în urma scufundării vasului francez de pasageri „Sussex” (torpilat din greșeală de un submarin german, în timpul primului război mondial), la traversarea Canalului Mânecii între Folkestone (Anglia) la Dieppe (Franța). Corpul său nu a mai fost găsit.

Punctele culminante ale lucrărilor sale rămân (probabil) „Rondella Aragonesa” (din „Dansul Spaniol nr.6”) și „Intermezzo” din opera „Goyescas”.

Creații:

12 „Danzas españolas” (1890) pentru pian (in 4 volume); cuprind: Vol. 1: Galante, Orientale, Fandango; Vol. 2: Villanesca; Andaluza; Rondella aragonesa; Vol. 3: Valenciana; Sardana; Romántica; Vol. 4: Melancólica; Arabesca; Bolero
María del Carmen” (1898), operă
Allegro de concierto” (1903)
Escenas románticas” (1903) pentru pian, cuprinde: Mazurca; Berceuse; Allegretto; Mazurka; Allegro appassionato; Epílogo
"Dante" (1908), poem simfonic
"Tonadillas” (1910) pentru voce si pian. Cuprinde: Amor y odio; Callejeo; El majo discreto; El majo tímido; El mirar de la maja; El tra-la-la y el punteado; La maja de Goya; La Maja Dolorosa I, II y III; Ay majo de mi vida !, Oh muerte cruel !, De aquel majo amante; La currutacas modestas; Sí al retiro me llevas; El majo olvidado
"Goyescas” (1911), suită pentru pian. Cuprinde: Los requiebros; Coloquio en la reja, dúo de amor; Quejas, o La maja y el ruiseñor; El amor y la muerte, balada; Epílogo, serenata del espectro
"Bocetos” (1912); cuprinde: Despertar del cazador; El hada y el niño; Vals muy lento; La campana de la tarde
"Colección de canciones amatorias” (1915), pentru voce si pian. Cuprinde: Descúbrase el secreto; Mañanica era; Mira que soy niña; Gracia mía; Iban al Pinar; No lloráis ojuelos
"Goyescas”, operă, 1916 (premieră la New York) (de remarcat: „Intermezzo”-ul instrumental)
6 „Estudios expresivos”
6 „Piezas sobre cantos populares españoles”; cuprinde: Añoranza; Ecos de la parranda; Vascongada; Marcha oriental; Zambra; Zapateado
"Madrigal” pentru violoncel și pian.

Date personale
Enrique Granados
Enrique Granados
Nume la naștere	Pantaleón Enrique Joaquín Granados Campiña
Născut	27 iulie 1867^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8] Lleida, Spania^[9]^[10]
Decedat	24 martie 1916 (48 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[11] Canalul Mânecii, Regatul Unit^[12]^[13]
Cauza decesului	naufragiu (înec)
Căsătorit cu	Amparo Gal Lloberas[*] (din 7 decembrie 1892)
Copii	Enric Granados Gal[] Eduard Granados Gal[] Natalia Granados Gal[] Soledad Granados Gal[] Víctor Granados Gal[] Paquito Granados Gal[]
Cetățenie	Spania
Ocupație	compozitor pianist muzician
Activitate
Studii	Conservatori Superior de Música del Liceu[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	pian
Premii	Order of Charles III[] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[]^[1] officier de l’Instruction publique[*] Enrique Granados (1867-1916)

* 1926: Günther Sizzo, Prinț def Schwarzburg (3 iunie 1860 – 24 martie 1926) a fost șeful Casei de Schwarzburg și pretendent la conducerea principatelor de Schwarzburg-Rudolstadt și Schwarzburg-Sondershausen.

S-a născut la la Rudolstadt și fost fiul Prințului suveran de Schwarzburg-Rudolstadt, Friedrich Günther și a celei de-a doua soții, contesa Helena de Raina. Contesa Helene a murit la trei zile după nașterea Prințului Sizzo și a surorii sale gemene, Prințesa Helene. Mama Prințului Sizzo a fost fiica Prințului Georg Bernhard de Anhalt-Dessau din căsătoria morganatică cu Therese Emma von Erdmannsdorf.^[2]

Deși mama Prințului Sizzo a fost adoptată de unchiul ei Prințul Wilhem de Anhalt și a primit titlul de prințesă de Anhalt la 1 august 1855 de la Ducele de Anhalt-Dessau, căsătoria părinților ei a fost considerată morganatică. Din acest motiv, Prințul Sizzo nu a putut să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, el fiind creat Prinț de Leutenberg la 21 iunie 1860.^[2] În ciuda faptului că nu i s-a permis să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, lui Sizzo i s-au recunoscut în cele din urmă drepturile de succesiune în principatul Schwarzburg-Rudolstadt, după ce linia masculină a dinastiei s-a stins.

Großharthau, locul decesului Prințului

La 21 aprilie 1896 drepturile de succesiune ale Prințului Sizzo au fost recunoscute de către toți membrii Casei Schwaryburg și în plus a devenit un membru cu drepturi depline al Casei și capabil să utilizeze titlul de Prinț de Schwarzburg. Ca urmare a acordului, Prințul Sizzo a devenit moșenitor prezumtiv al Schwaryburg-Rudolstadt.

După decesul Prințului Karl Günther de Schwarzburg-Sondershausen la 28 martie 1909, ramura Sondershausen s-a stins și principatele Schwarzburg (Schwarzburg-Sondershausen și Schwarzburg-Rudolstadt) s-a unit sub Prințul Günther Victor de Schwarzburg-Rudolstadt. Prin urmare, Prințul Sizzo a devenit moștenitor prezumptiv al celor două principate.

Șansele la sucesiune totuși au luat sfârșit la 22 noiembrie 1918, când Prințul Günther a abdicat în urma Revoluției Germane care a detronat toate monarhiile germane. După moartea Prințului Günther la 16 aprilie 1925, Prințul Sizzo i-a succedat la șefia Casei de Schwarzburg. După mai puțin de un an, Prințul a murit la Großharthau și a fost succedat de singurul său fiu, Prințul Friedrich Günther.

La Dessau, la 25 ianuarie 1897, Prințul Sizzo s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra de Anhalt. După căsătorie cuplul a locuit la Großharthau.^[3] Alexandra și Sizzo au avut trei copii:

Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (7 februarie 1898 - 4 noiembrie 1984); s-a căsătorit cu Friedrich Magnus V, Conte de Solms-Wildenfels; a avut copii
Prințesa Irene de Schwarzburg (1899 - 1939)
Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach.

Date personale
Sizzo
Prinț de Schwarzburg

Născut	3 iunie 1860 Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt
Decedat	24 martie 1926 (65 de ani) Großharthau, Weimar Republic
Înmormântat	Munich Waldfriedhof[*]
Părinți	Friedrich Günther^[1]
Căsătorit cu	Prințesa Alexandra de Anhalt
Copii	Marie Antoinette, Contesă de Solms-Wildenfels Prințesa Irene de Schwarzburg Prințul Friedrich Gunther de Schwarzburg
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schwarzburg

* 1927: Elisabeta Mavrikievna (rusă Елизавета Маврикевна) (25 ianuarie1865 – 24 martie 1927), născută Prințesa Elisabeta Auguste Marie Agnes de Saxa-Altenburg a fost Mare Ducesă a Rusiei prin căsătorie. A fost soția Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei cu care s-a căsătorit la Sankt Petersburg, Rusia.
Prințesa Elisabeta a fost al doilea copil al Prințului Moritz de Saxa-Altenburg (1829–1907) și a soției acestuia, Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen (1843–1919). În timpul tinereții a făcut câteva călătorii în jurul Europei vizitându-și rudele.

Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg și soțul ei Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei

În 1882, când avea 16 ani, ea l-a întâlnit la Altenburg pe verișorul ei secund, Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei. Mama lui și tatăl ei erau verișori primari; în plus, cei doi erau descendenți ai țarului Pavel I al Rusiei. S-a vorbit imediat de o căsătorie. Totuși, deși s-a spus că ea era gata să se căsătorească cu Constantin, el a ezitat. Când a plecat, el a promis că va scrie des dar n-a făcut niciodată acest lucru. Cu toate acestea, el a scris mai multe poezii despre ea.

În 1884, ea a vizitat Rusia și s-a anunțat căsătoria; Elisabeta și-a manifestat dorința de a-și păstra credința luterană ceea ce a provocat o lovitură serioasă soțului ei, el fiind ortodox. Ceea ce a fost și mai rău, ea a refuzat să sărute crucea în timpul slujbei ortodoxe.

În ziua nunții, care a avut loc la 27 aprilie 1884, ea i-a scris o scrisoare liniștitoare spunând "Îți promit că nu voi face nimic care să te supere sau să te rănească prin religilie noastre împărțite... pot să-ți spun din nou că te iubesc foarte mult."

Elisabeta a devenit Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna, în rusă Елизавета Маврикевна, și a fost numită în familie Mavra.

Mariajul a fost unul fericit deși Marele Duce Constantin a avut în secret iubți masculini. Constantin și Elisabeta au avut nouă copii:

Prințul Ioan (1886–1918)
Prințul Gabriel (1887–1955)
Prințesa Tatiana (1890–1979)
Prințul Constantin (1891–1918)
Prințul Oleg (1892–1914)
Prințul Igor (1894–1918)
Prințul George (1903–1938)
Prințesa Natalia (decedată la două luni, 1905)
Prințesa Vera (1906–2001)

Copii Marelui Duce Constantin au fost primii care au intrat sub incidența noii legi a familiei pronulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca de acum înainte numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". Revizuirea legii avea drept scop restrângerea numărului de persoane care primeau venit de la Trezoreria imperială.

Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenbourg a fost o femeie obișnuită, interesată de problemele zilnice, căreia îi plăcea bârfa; spiritual nu s-a apropiat de soțul ei și nu a împărtășit inspirațiile lui de creație. În decursul anilor, soțul ei a devenit tot mai rece cu soția sa.

Șase dintre copiii Marii Ducese Elisabeta Mavrikievna

Marea Ducesă a supraviețuit mai multor copii ai ei. În 1905 fiica ei Natalia a murit la exact două luni. Când a izbucnit Primul Război Mondial ea s-a situat de partea țării ei natale, Germania. Totuși, mai mulți fii ai ei au fost instruiți ca soldați, au intrat în armată și au luptat cu mult curaj. Fiul ei Oleg a fost ucis în 1914 în Lituania unde Elisabeta a mers rapid pentru a-și vedea fiul pe moarte.

Moartea prematură a fiului lor a grăbit sfârșitul Marelui Duce Constantin care a murit în 1915. În același an, ginerele ei (soțul Tatianei), a fost ucis în misiune.

După Revoluție ea a reușit să scape din Rusia însă câțiva din fiii ei au fost prinși de forțele sovietice. De fapt, trei dintre ei: Ioan, Constantin și Igor au fost uciși de bolșevici la Alapaievsk în iulie 1918 împreună cu alți membri ai familiei Romanov. Cumnatul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei, a fost împușcat la Petrograd anul următor.

Marea Ducesă Elisabeta și doi dintre copii mai mici, Prințul George și Prințesa Vera au rămas la Pavlovsk de-a lungul războiului. În 1918 bolșevicii i-au permis să plece în Suedia la bordul vasului Ångermanland la invitația reginei Suediei.

Elisabeta Mavrikievna, Vera și George au locuit următorii doi ani în Suedia, inițial la Stockholm, apoi la Saltsjöbaden însă Suedia era prea scumpă pentru ei așa că s-au mutat în Belgia la invitația regelui Albert I al Belgiei. Mai târziu s-au mutat în Germania stabilindu-se la Altenburg unde au locuit 30 de ani cu excepția a doi ani când au stat în Anglia.

Elisabeta a murit de cancer la 24 martie 1927 la Leipzig la vârsta de 62 de ani. Prințul George a murit la New York în 1938. Prințesa Vera a trăit în Germania până când forțele sovietice au ocupat partea de est a țării; atunci ea a plecat la Hamburg iar în 1951 s-a mutat în Statele Unite unde a murit în 2001.

Date personale
Elisabeta Mavrikievna
Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna a Rusiei

Născută	25 ianuarie 1865 Meiningen, Saxa-Meiningen
Decedată	24 martie 1927 (62 de ani) Leipzig, Saxonia, Germania
Înmormântată	Turingia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Moritz de Saxa-Altenburg Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg Prințesa Louise Charlotte de Saxa-Altenburg Marie Anne de Saxa-Altenburg
Căsătorită cu	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei
Copii	Prințul Ioan Constantinovici Prințul Gabriel Constantinovici Prințesa Tatiana Constantinovna Prințul Constantin Constantinovici Prințul Oleg Constantinovici Prințul Igor Constantinovici Prințul George Constantinovici Prințesa Natalia Constantinovna Prințesa Vera Constantinovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Altenburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1940: Contele Gheorghe (George) Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (n. 17 februarie 1864, Berhomet pe Siret - d. 24 martie 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, șambelan imperial, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei. După Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.

Mormântul contelui Gh. Wassilko la Berhomet

Ducatului Bucovinei. Deasemenea a fost deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat) și în Dieta Bucovinei.

Stema conților Wassilko de Serecki

Gheorghe Wassilko de Serecki 1920

Gheorghe Wassilko a crescut la castelul Berhomet, unde primele lecții școlare i-au fost predate de către profesori privați. După absolvirea studiilor secundare parțial la liceul german din Cernăuți (K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz), parțial la Academia Tereziană din Viena, cu diplomă de bacalaureat în 1883, a studiat la Facultatea de Drept și la Facultatea de Ecomomie a Universității din Viena și Cernăuți.

Ca student a fost membru al fraternității studențești „Danubia”, dar a stat și în strânsă legătură cu asociația liberală „România Jună”. Au rămas memorabile balurile românilor din Viena, organizate de Gheorghe Wassilko, care era adesea președintele comitetului. Atunci când Prințul Rudolf al Austriei a participat la unul din aceste baluri, i-a lăudat capacitatea de organizare, într-un mod care nu a trecut neobservat în epocă.^[1]

În anul 1885 a început în cadrul noii societăți politice române a intelectualilor tineri sub conducerea lui George Popovici împreuna cu Constantin Isopescul, Florea Lupul, Teodor V. Ștefanelli, Constantin Morariu, nepot de frate al mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, Iancu Flondor și alții, o luptă împotriva aripii conservatoare a moșierilor mari. Tânărul student s-a alăturat acestor oameni cu entuziasm. După afacerea în jurul președintelui țării Anton Graf Pace von Friedenberg 1892 în cele din urmă "tinerii" au fost de acord cu conservatorii și au fondat clubul politic, Concordia. În anul 1898 Gheorghe a fost co-fondator al ziarul "Gazeta Bucovinei", purtător de cuvânt politic al partidului.^[2]

Baronul a devenit deputat al Dietei Bucovinei și ales la 8 martie 1895 în Consiliului imperial (Reichsrat), ca succesor al baronului Victor de Stârcea (până în 1904).^[3] În acest timp, el s-a alăturat clubului lui Hohenwart. Apoi a fondat la Viena, alături de George Popovici, baronul Alexandru de Hurmuzachi și alți parlamentari români Clubul Parlamentar Român în cadrul Consiliului Imperial, în care a fost vice-președinte. Guvernul de la Viena a avut nevoie de voturile lor pentru a dobândi majoritatea necesară adoptării diverselor propuneri legislative. Astfel au obținut unele beneficii, de exemplu crearea unui număr de clase paralele românești la Gimnaziul german din Cernăuți și altele. De asemenea Wassilko a luptat cu tărie împotriva persecuției românilor din Transilvania.^[4]

La 10 iunie 1904 a fost numit membru permanent, mai târziu (1907) membru ereditar al Camerei Superioare a Imperiului Austriac și la 14 septembrie 1904 împăratul Franz Joseph al Austriei l-a desemnat căpitan (mareșal) al Ducatului Bucocvinei, un post pe care l-a deținut până în iulie 1911.^[5]^[1] Contele a fost decorat între altele cu Ordinul Imperial Leopold de cavaler, apoi cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph de către împăratul Franz Joseph al Austriei și cu Marea cruce al Ordinului "Steaua României" prin regele Carol I al României.^[6]^[7]

Gheorghe nu a mai vrut să exercite funcția de mareșal al țării, și, prin urmare, a decis să nu mai candideze pentru un loc în Dieta Bucovinei. Ziarul „Bukowinaer Post” a scris: „Pentru regretul general al țării, Excelența Sa, Baronul Gheorghe Wassilko, a refuzat categoric realegerea în legislativul de stat. Prin urmare, o nouă personalitate va avea să ocupe de asemenea și rangul unui mareșal al țârii. De acea, în ziua de 27 mai 1911, Alexandru baron de Hurmuzachi a fost numit de către împărat ’Landeshauptmann’ al Ducatului Bucovinei.”^[8]

După unirea Bucovinei cu România, Wassilko a fost ales cu mare majoritate în 1919 și 1922, deputat în Parlamentul Român, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.^[9] Gheorghe a fost atât înainte, cât și după război, un mare sprijinitor a societății culturale Junimea, al carei președinte de onoare a și fost.

După ce Gheorghe Wassilko și frații săi Ștefan, Alexandru și Victor au fost deja onorați la 19 decembrie 1905 cu titlul de cămărari imperiali,^[10] au mai fost ridicați la rangul de conți prin rezoluția prea înaltă al împăratului Carol I al Austriei, la 29 august 1918, în Eckartsau (diploma din 19 octombrie la Viena), datorită loialității lor față de stat și sacrificiile lor personale. Familia Wassilko de Serecki a fost singura familie de proveniență română, care a purtat acest tilu.

Gheorghe a fost nepotul baronului Iordache și primul fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki, mareșal al Ducatului Bucovinei, membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena) și a Ecaterinei de Flondor.

Pe data de 5 octombrie 1890 s-a căsătorit la Castelul Mendic cu Elise de Ohanowicz (n. 20 aprilie 1874, Castelul Mendyk, - d. 10 octombrie 1943, Cernăuți), cu care a avut doi fii. Constantin (n. 9 august 1891, Castelul Berhomet; - d. 25 decembrie 1932, Cernăuți) a avut pe nevastă (4 noiembrie 1920, Berhomet) principesa Tatiana de Sayn-Wittgenstein (n. 11 ianuarie 1894, Țarskoe Selo - d. 20 februarie 1974, Frankfurt pe Main). Alexandru (n. 17 noiembrie 1893, Castelul Berhomet, - d. 27 mai 1972, Dumbrăveni) a avut două soții, pe Anisia de Costin (n. 21 octombrie 1897, Viena - d. 15 octombrie 1965, București), căsătorit la 24 octombrie 1920 și pe baronesa Margit (Maria) (n. 29 decembrie 1903, Viena, d. 27 aprilie 1971, Dumbrăveni), fiica generalului austriac de divizie Eduard von Vetsey, căsătorit la 15 octombrie 1932, Cernăuți.^[11]^[12] Fiind capul unei familii de origine nesănătoasă, Alexandru a fost condamnat în 1949 de regimul comunist la cinci ani de muncă silnică la Canalul de la Dunăre la Sulina, ulterior la domiciliu forțat în Dumbrăveni.

Date personale
Gheorghe Wassilko de Serecki
Gheorghe Wassilko de Serecki
Născut	17 februarie 1864 Berhomet pe Siret, Ucraina
Decedat	24 martie 1940 (76 de ani) Cernăuți, Regatul României
Cetățenie	România Austria
Ocupație	politician
Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac

Premii	Grand Cross of the Order of Franz Joseph[*] Ordinul național „Steaua României”
Alma mater	Universitatea din Viena Universitatea din Cernăuți Constantin, Eliza, Xandi, Gheorghe Wassilko de Serecki 1902 Gheorghe și Eliza Wassilko de Serecki 1907 Gheorghe Wassilko de Serecki la vânătoare, 1936 Constantin și Tatiana, 1920 Alexandru și Anisia, 1920 Mormântul lui Alexandru și a Mariei în Dumbrăveni

· 1940: Édouard Branly, inventator și medic francez (n. 1844)

· 1946: A murit marele sahist rus Alexandr Alehin; (n.1 noiembrie 1892). Marele maestru Alexandr Alexandrovici Alehin a fost campion mondial la sah in anii 1927-1935 si 1937-1946.

· 1946: A murit omul politic Barbu Stirbei, presedinte al Consiliului de Ministri, ministru de interne si ad-interim la Finante si la Externe.

* 1948: Nikolai Alexandrovici Berdiaev (în rusă Николай Александрович Бердяев) (n. 19 martie 1874, d. 24 martie 1948) a fost un filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei. Este un reprezentant al existențialismului.

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu mai mulți studenți social-democrați dar perioada marxistă a lui Berdiaev se apropie de sfârșit. În lucrarea sa Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinauntru, și îmi provoacă chinuri.”

Berdiaev în 1912

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o „Societate filozofico-religioasă”, citește opera lui Vladimir Soloviov și călătorește. În 1916 fondează revista Puti (Calea). Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice. În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu încă 25 de intelectuali. Se stabilește pentru doi ani la Berlin, unde întemeiază o „Academie Rusă de Filosofie Religioasă”. În 1924 se mută la Clamart, lângă Paris, ține conferințe în mai multe țări, publică lucrări. Universitatea din Cambridge îi conferă titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.
Lucrări:

Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, Tübingen, 1927
Un nou Ev Mediu, Paris, 1927
Marxismul și religia, Paris, 1931
Creștinismul și lupta de clasă, Paris, 1932
Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, Tübingen, 1930
Omul și mașina, Paris, 1934
Creștinism și realitate socială, Paris, 1934
Eul și lumea obiectelor. O încercare de filosofie a singurătății și comuniunii, Paris, 1934
Despre menirea omului. Încercare de etică paradoxală, Paris, 1935
Cinci medfitații asupra existenței, Paris, 1936
Originea și sensul comunismului rus, Luzern, 1937
Despre sclavia și libertatea omului. Încercare de filosofie personalistă, Paris, 1946
Spiritul lui Dostoievski, Paris, 1946
O încercare de metafizică eshatologică. Creație și obiectivare, Paris, 1946
Dialectica existențială a divinului și omenescului, Paris, 1947
Sensul istoriei, Paris, 1948
Despre spiritul burghez, Paris, 1949-1950
Adevăr și revelație, Paris, 1954
Filosofia inegalității, Lausanne, 1980

Date personale
Nikolai Berdiaev
Nikolai Berdiaev
Născut	6/18 martie 1874 Kiev, Imperiul Rus^[2]^[3]^[4]^[5]
Decedat	24 martie 1948 (74 de ani)^[2]^[6] Clamart, Franța^[2]^[5]
Înmormântat	Clamart
Frați și surori	Q3504759[*]
Cetățenie	Franța Imperiul Rus URSS Republica Rusă RSFS Rusă Republica de la Weimar
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	filozof publicist profesor universitar
Activitate
Domiciliu	Kiev Sankt Petersburg Berlin Moscova Paris Clamart
Alma mater	Universitatea Națională Taras Șevcenko din Kiev[*]
Organizație	Universitatea din Moscova
Influențat de	Jakob Böhme^[1], Immanuel Kant^[1], Friedrich Wilhelm Schelling^[1], Arthur Schopenhauer^[1], Friedrich Nietzsche^[1], Feodor Dostoievski^[1], Lev Tolstoi^[1], Nikolai Fyodorovich Fyodorov[]^[1], Vladimir Soloviov^[1], Sergei Bulgakov[]^[1], Konstantin Leontiev[], Søren Kierkegaard, Aleksei Homiakov, Franz Xaver von Baader[]
Partid politic	Union of Liberation[*]

* 1951: Ion I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria - d. 24 martie 1951, București, România) a fost un economist și om politic român, ministru de finanțe al României (1926-1927)^[1] și guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945)^[2], membru de onoare al Academiei Române (din 1936)

Ion I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”),^[4] poet, prozator și publicist român transilvănean.^[5] A avut un frate geamăn, pe Alexandru I. Lapedatu, istoric, politician și președinte al Academiei Române.^[6]

Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate.^[7]

În martie 1907 Ion I. Lapedatu s-a căsătorit cu Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din Beiuș, cu care a avut doi copii, un băiat (Ion, zis Nelu)^[8] și o fată (Veturia, zisă Pica)

Ion I. Lapedatu urmează școala primară între 1883-1888, mai întâi în comuna natală, apoi la Brașov. Gimnaziul îl începe la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. După doi ani revine la Brașov și se înscrie la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român, apoi la Școala Reală, continuându-și studiile la Școala comercială superioară obținând bacalaureatul „cu distincție” în iunie 1898.^[10]^[11]

În același an i se acordă burse de către Fundația Gojdu^[12] și Societatea „Transilvania” care îi permit să se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmează cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare.^[13] În 1900 - 1901 își întrerupe studiile pentru a îndeplini serviciul militar,^[14] dupa care revine la Universitate, trece examenul fundamental în 1902 și obține în 1904 Diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare.

După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal,^[15] unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905),^[16] apoi de secretar la banca „Ardeleana” Orăștie. În 1906 după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii Ardeleana.^[17]

În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare” Sibiu.^[18]

În ianuarie 1922 a fost numit profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938.^[19]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca „Albina” din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „SONAMETAN”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului.^[20]

Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României (BNR)

Ion I. Lapedatu a dovedit talent politic încă din anii studenției. În 1902, a fost ales Președinte al Societății Academice „Petru Maior”,^[23] societatea studenților români de la Budapesta care afirma cultura și limba română prin conferințe, serbări, dezbateri, evocări de personalități, editarea de lucrări, a revistei „Roza cu ghimpi” (1876 -1894) și a „Almanahului Societății” (1885, 1901), întreținând un cor, o orchestră și o bibliotecă.^[24]

Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie a fost ales în Marele Sfat Național Român în Transilvania^[25] și i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria.^[19]^[26] Între contribuțiile sale se numără propunerea de a înființa o Bancă Agrară, adoptată prin Decretul-lege 4167 din 12 septembrie 1919.^[27]

Între 1909 și 1920 este ales în repetate rânduri deputat în sinodul arhidiocezan de la Sibiu (1909-1911; 1915-1917; 1918–1920) și în congresul național bisericesc (1917); el a funcționat ca asesor (consilier) in senatul epitropesc al consistoriului arhidiocezan (1912-1921) și din 1921 ca consilier in consistoriul mitropolitan al Ardealului.^[28]

Între 1919 și 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat in Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator.^[19]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (3)^[29] (1926-1927). „Gruparea Goldiș” - cum au fost numiți cei trei - a încercat să formeze Partidul Național Ardelenesc, care însă nu a supraviețuit. După 1927 el nu a mai făcut parte din nici un alt partid politic

Ion I. Lapedatu

Date personale

Născut

14 septembrie 1876
Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria

Decedat

24 martie 1951 (74 de ani)
București, România

Părinți

Ioan Alexandru Lapedatu și Maria-Amalia, născută Circă

Căsătorit cu

Veturia Papp

Copii

Ion (1908-1929) și Veturia (1916-2012)

Cetățenie

România

Ocupație

economist
om politic
Ministru de finanțe 1926-1927
Guvernator al Băncii Naționale a României 1944-1945

Activitate

Partid politic

Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania

Membru de onoare al Academiei Române Dublul monument al fraților Lapedatu la Brașov

· 1953: Mary de Teck (Victoria Mary Augusta Louise Olga Pauline Claudine Agnes; n. 26 mai 1867, Palatul Kensington, Londra, Regatul Unit - d. 24 martie 1953, Casa Marlborough, Londra, Regatul Unit) a fost regină a Regatului Unit și a dominioanelor britanice și împărăteasă a Indiei, fiind soția regelui-împărat George al V-lea.

Deși a fost prințesă de Teck din Regatul Württemberg, ea s-a născut și a crescut în Regatul Unit. Părinții ei au fost Prințul Francisc de Teck, care era de origine germană și maghiară din Transilvania, respectiv Prințesa Mary Adelaide de Cambridge, membră a familiei regale britanice. În familie era numită "May", după luna ei de naștere. La vârsta de 24 de ani s-a logodit cu Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al Prințului de Wales și moștenitorul tronului britanic, dar la șase săptămâni după anunțarea logodnei acesta a murit pe neașteptate de pneumonie. În anul următor, Mary s-a logodit cu fratele lui Albert Victor, George.

Înainte ca soțul ei să urce pe tron în 1910, ea a purtat succesiv titlurile de Ducesă de York, Ducesă de Cornwall și Prințesă de Wales. După aceea, ca regină consoartă, și-a sprijinit soțul în Primul Război Mondial, precum și în timpul schimbărilor politice majore care au decurs în urma războiului prin dezvoltarea socialismului și a naționalismului. După moartea lui George în 1936, a devenit regină-mamă odată cu urcarea pe tron a fiului ei cel mare, Eduard. Spre disperarea ei, acesta a abdicat în același an, pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americană divorțată de două ori.

Mary l-a susținut apoi pe cel de-al doilea fiu al ei, Albert, care a domnit sub numele de George al VI-lea până la moartea lui în 1952. Regina-mamă a murit în anul următor, la începutul domniei nepoatei ei, Elisabeta a II-a.

Mary de Teck împreună cu mama și frații ei, ca.1880

Prințesa Victoria Mary de Teck s-a născut la 26 mai 1867, la Palatul Kensington din Londra. Tatăl ei a fost prințul Francisc, Duce de Teck, fiul lui Alexandru, Duce de Württemberg. Mama ei a fost Mary Adelaide de Cambridge, al treilea copil al prințului Adolphus, Duce de Cambridge și a prințesei Augusta de Hesse-Kassel. A fost botezată la Capela Regală a Palatului Kensington la 27 iulie 1867 de Charles Thomas Longley, Arhiepiscop de Canterbury iar cei trei nași au fost: Regina Victoria, Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) și Prințesa Augusta, Ducesă de Cambridge.^[1]

Deși mama ei era nepoata regelui George al III-lea, Mary nu era o membră proeminentă a familiei regale britanice. Tatăl ei, ducele de Teck, nu a avut nici moștenire, nici avere, iar pentru că părinții se căsătoriseră morganatic, nu avea nici titlu regal.^[2] Ducesa de Teck primea 4000 £ pe an de la mama ei, Ducesa de Cambridge.^[3] Cu toate acestea, familia avea multe datorii și s-a mutat în străinătate din 1883, pentru a își reduce cheltuielile.^[4] Au călătorit în întreaga Europă, vizitându-și diferite rude. S-au stabilit pentru o vreme la Florența, unde Mary a vizitat galerii de artă, biserici și muzee.^[5]

În 1885 familia s-a întors la Londra, stabilindu-se la White Lodge, în Richmond Park. Mary era apropiată de mama sa și i-a fost secretară, ajutând-o să organizeze evenimente sociale și petreceri. De asemenea, era apropiată de mătușa ei, Marea Ducesă de Mecklenburg-Strelitz și îi scria în fiecare săptămână. În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Moștenitoare a Suediei a ajutat ca scrisorile lui Mary să ajungă la mătușa ei, care a trăit în Germania până la moartea sa, în 1916.

Prințesa Victoria Mary.

În decembrie 1891 Mary s-a logodit cu vărul ei de gradul al șaselea, Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al Prințului de Wales.^[7] A fost aleasă pentru a-i fi mireasă Ducelui datorită personalității ei puternice și pentru că era simpatizată de Regina Victoria. La șase săptămâni după anunțarea logodnei însă, Ducele de Clarence și Avondale a murit, în timpul unei pandemii de gripă.^[8]

Fratele lui Albert Victor, Prințul George, Duce de York, ajuns al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a apropiat mult de Mary în timpul doliului, iar regina Victoria încă o favoriza pe Mary în vederea unei căsătorii cu viitorul rege.^[9] În mai 1893, George a cerut-o de soție, iar Mary a acceptat. Cei doi s-au îndrăgostit și au avut o căsnicie fericită. George îi scria lui "May" în fiecare zi când erau despărțiți și, spre deosebire de tatăl său, nu a avut niciodată vreo amantă.

Prințesa Victoria Mary, Ducesă de Cornwall și York. Ottawa, 1901.

Mary s-a căsătorit cu Prințul George, Duce de York, la 6 iulie 1893 la Palatul St. James din Londra.^[11] În calitate de Duce și Ducesă de York, George și Mary aveau o mulțime de îndatoriri publice.

Tânărul cuplu a locuit la moșia Sandringham din Norfolk și în apartamentele de la Palatul St. James. Reședința lor era modestă pentru familia regală, însă era locuința preferată a lui George, căruia îi plăcea viața simplă.^[12] Au avut șase copii: Eduard, Albert, Mary, Henry, George și John.

Ducesa își iubea copiii, însă i-a dat în grija doicilor, așa cum se obișnuia în familiile aristocrate. O primă doică a fost concediată pentru insolență, iar o a doua pentru că maltrata copiii. Când s-a aflat, aceasta a fost înlocuită de mult mai afectuoasa Mrs. Bill.^[13]

Uneori, Ducesa părea o mamă distantă: inițial nu a observat că doica îi maltrata pe micii prinți Eduard și Albert,^[14] iar fiul ei cel mic, prințul John, a fost trimis la o fermă izolată din Sandringham, în grija lui Mrs. Bill, poate pentru a nu-i face publică epilepsia. Cu toate acestea, Mary a fost o mamă grijulie în multe privințe: îi plăcea să se joace cu copiii ei și să-i învețe istoria și muzica. Prințul Eduard își descrie cu drag mama în memoriile sale^[15], însă după decesul ei, într-o scrisoare privată către soție, o prezintă într-o lumină mai puțin favorabilă.^[16]

La 22 ianuarie 1901 a murit regina Victoria, iar socrul lui Mary, Albert Eduard, a devenit regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit. Timp de opt luni, Ducii de York au făcut un tur al Imperiului Britanic, mergând în Gibraltar, Malta, Egipt, Ceylon, Singapore, Australia, Noua Zeelandă, Mauritius, Africa de Sud și Canada.

Prințesa de Wales la curte, 1902

La 9 noiembrie 1901, la nouă zile după întoarcerea în Regatul Unit, la a 60-a aniversare a regelui, George a fost numit Prinț de Wales. Familia și-a mutat reședința din Londra de la Palatul St James la Casa Marlborough. Ca Prințesă de Wales, Mary a călătorit alături de soțul ei în Austro-Ungaria și Württemberg în 1904. În anul următor s-a născut ultimul lor copil, John. A fost un travaliu dificil și deși Mary și-a revenit repede, nou-născutul a avut probleme respiratorii.^[17]

În octombrie 1905, Prințul și Prințesa de Wales au plecat în alt tur de opt luni, de data aceasta în India, copiii rămânând din nou în grija bunicilor.^[18] Au trecut și prin Egipt, iar la întoarcere s-au oprit în Grecia. Turul a fost urmat aproape imediat de o călătorie în Spania, cu ocazia nunții regelui Alfonso al XIII-lea cu Victoria Eugenie de Battenberg, unde a fost cât pe-aci ca mirele și mireasa să fie uciși de o bombă aruncată de anarhistul Mateo Morales. La o săptămână după întoarcerea în Marea Britanie, Mary și George au plecat în Norvegia, la încoronarea regelui Haakon al VII-lea și a reginei Maud (sora lui George).

Regele George al V-lea și regina Mary

Regina Mary cu fiica ei Prințesa Mary în timpul Primului Război Mondial.

La 6 mai 1910, regele Eduard al VII-lea a murit. Prințul de Wales a devenit atunci regele George al V-lea, iar Mary a devenit regină. Când soțul ei i-a cerut să renunțe la unul din cele două nume oficiale, Victoria Mary a ales să se numească Mary, preferând să nu ia numele bunicii soțului ei, regina Victoria.^[19] Regina Mary a fost încoronată împreună cu regele la 22 iunie 1911 la Westminster Abbey. Spre sfârșitul anului, noul rege și regina au călătorit în India pentru Delhi Durbar care s-a ținut la 12 decembrie 1911; au făcut un tur ca împărat și împărăteasă a Indiei și au revenit în Marea Britanie în februarie.^[20]

La începutul domniei, Mary a intrat în conflict cu regina mamă Alexandra, după ce aceasta a cerut ca la funeraliile regelui Eduard să aibă întâietate în fața noii regine, și a păstrat câteva bijuterii regale pe care ar fi trebuit să i le dea lui Mary.^[21]

În timpul Primului Război Mondial, regina Mary a instituit o unitate de austeritate la palat, unde a raționalizat alimentele și a vizitat militarii răniți în spital.^[22] După trei ani de război împotriva Germaniei, în Marea Britanie era un puternic curent anti-german, astfel că i s-a refuzat azilu familiei imperiale ruse, care fusese înlăturată de la putere de guvernul revoluționar, în parte și pentru că soția țarului era germană.^[23]

Vestea abdicării țarului a impulsionat republicanismul în Marea Britanie.^[24] Acest lucru l-a determinat pe George să renunțe la titlul german "Saxa-Coburg și Gotha", dând Casei Regale numele englezesc "Windsor". Și alți membri ai familiei regale și-au anglicizat numele: familia Battenberg a devenit Mountbatten, de exemplu. De asemenea, rudele reginei și-au abandonat titlurile germane și au adoptat numele de Cambridge. Războiul s-a sfârșit în 1918 cu înfrângerea Germaniei și abdicarea și exilul kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La două luni după terminarea războiului, fiul cel mic al reginei, prințul John, a murit la vârsta de treisprezece ani.

Sprijinul ferm al reginei Mary pentru soțul ei a continuat pe parcursul celei de-a doua jumătați a domniei sale. Îl ajuta cu discursurile și se folosea de vastele sale cunoștințe de istorie pentru a-l consilia. El îi aprecia discreția, inteligența și raționamentul.^[25] Mary era mereu calmă și sigură pe sine în public în anii de după război, o perioadă marcată de tulburări civile în legătură cu condițiile sociale, independența irlandeză și naționalismul indian.^[26]

La sfârșitul anilor 1920, George al V-lea s-a îmbolnăvit tot mai grav, cu probleme pulmonare agravate de fumatul excesiv. Regina Mary a acordat o atenție deosebită îngrijirii lui. În 1928, unul dintre medicii regali, Sir Farquhar Buzzard, întrebat cine i-a salvat viața regelui, a răspuns: "Regina".^[27] În 1935, regele George al V-lea și regina Mary au sărbătorit 25 de ani de domnie, cu festivități care au avut loc în întreg Imperiul Britanic. În discursul său de atunci, George i-a adus un omagiu public soției sale.

Regina Mary cu nepoatele sale, Prințesele Margaret (în față) și Elisabeta.

George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936, după ce medicul său, Lordul Dawson de Penn, i-a făcut o injecție cu morfină și cocaină care este posibil să-i fi grăbit decesul.^[29] Fiul său cel mare, Eduard, Prinț de Wales, a devenit regele Eduard al VIII-lea. Din acest moment Mary a primit titlul de "regină mamă", însă nu l-a folosit, ci i s-a spus în continuare regina Mary.

În același an, Eduard a declanșat o criză constituțională, anunțând că dorește să se căsătorească cu amanta sa, Wallis Simpson, o americancă divorțată de două ori. Regina Mary nu privea cu ochi buni divorțul, considerându-l împotriva învățăturii Bisericii Anglicane, astfel că nu o vedea pe Wallis Simpson ca fiind potrivită pentru a fi soția unui rege. După ce primul ministru al Regatului Unit, Stanley Baldwin, precum și reprezentanții guvernelor dominioanelor britanice i-au dat de înțeles lui Eduard că nu va putea să rămână rege dacă se căsătorește cu Wallis Simpson, acesta a abdicat.

Deși își susținea fiul, Mary nu a putut înțelege de ce Eduard și-ar neglija obligațiile regale pentru a da curs sentimentelor sale personale.^[30] Wallis Simpson fusese prezentată oficial la Curte, atât regelui George al V-lea cât și reginei Mary,^[31] dar mai târziu, regina a refuzat să o mai întâlnească, atât în public, cât și în privat.^[32] Ținea în continuare foarte mult la Eduard, însă niciodată nu a încetat să-și manifeste dezaprobarea pentru acțiunile acestuia.^[10]^[33]

Regina Mary a considerat apoi că este de datoria ei să îl sprijine pe cel de-al doilea fiu, Prințul Albert, Duce de York, un tânăr rezervat și bâlbâit care a urcat pe tron la abdicarea lui Eduard, luând numele de George al VI-lea.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, George al VI-lea a dorit ca mama sa să plece din Londra. Deși era reticentă, Mary a acceptat să locuiască în Gloucestershire, cu nepoata ei, Mary Somerset, Ducesă de Beaufort, fiica fratelui ei, Lordul Cambridge.^[34] În 1942, fiul ei mai mic, Prințul George, Duce de Kent, a fost ucis într-un accident aviatic în timp ce era în misiune. Regina Mary s-a întors la Londra în iunie 1945, după terminarea războiului.

În 1952 a murit regele George al VI-lea, iar pe tron a urcat nepoata reginei Mary, Prințesa Elisabeta, care a devenit regina Elisabeta a II-a. Mary a murit un an mai târziu de cancer pulmonar (oficial s-a spus că de probleme gastrice^[35]), la vârsta de 85 de ani, cu două luni înainte de încoronarea Elisabetei.

A fost înmormântată lângă soțul ei iubit, la Capela St. George a Castelului Windsor

Date personale
Mary de Teck

Născută	26 mai 1867 Palatul Kensington, Londra
Decedată	24 martie 1953 (85 de ani) Casa Marlborough, Londra
Înmormântată	31 martie 1953 Capela St George a Castelului Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Părinți	Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
Frați și surori	Alexander Cambridge, Conte de Athlone Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*]
Căsătorită cu	George al V-lea al Regatului Unit
Copii	Eduard, Duce de Windsor George al VI-lea al Marii Britanii Prințesa Mary Henric, Duce de Gloucester George, Duce de Kent Prințul John
Cetățenie	Regatul Unit Germania Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	om de stat
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg și Gotha Duke of Teck[*]
Regină a Regatului Unit; Împărăteasă a Indiei
Domnie	6 mai 1910 – 20 ianuarie 1936
Încoronare	22 iunie 1911

· 1962: Moare fizicianul si exploratorul elvetian Auguste Piccard, inventatorul stratostatului si batiscafului.

· 1962 - A murit Roman Gruber, muzicolog rus, autor al lucrării „Istoria muzicii universale” (n.13.12.1895).
* 1966: Elena Densușianu-Pușcariu (n. 3 martie 1875, Făgăraș, județul Brașov- d. 1966) a fost un medic oftalmolog, șef al Clinicii de Oftalmologie de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. Elena Densușianu-Pușcariu a fost prima femeie medic din România, prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România și prima femeie profesor de oftalmologie din lume

Elena Densușianu-Pușcariu a fost fiica lui Aron Densușianu, filolog, profesor la Universitatea din Iași, și a scriitoarei Elena Circa, și sora lui Ovid Densușianu. A urmat cursurile secundare la Liceul „Principatele Unite” din Iași după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași, susținând teza de doctorat în 1899 și devenind astfel prima femeie doctor în medicina din România. După o perioadă de specializare în anatomo-patologie la Paris^[2] se întoarce în țară și ocupă funcțiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultății de Medicină din București, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași, docent in oftalmologie al Facultăților de Medicină din Iași și București, șef de clinică la „Clinica Oftalmologică” și, din 1920, șef al Clinicii de Oftalmologie din Iași și profesor la Facultatea de Medicină.^[1]^[3]

Elena Densușianu-Pușcariu a fost căsătorită cu Emil Pușcariu, profesor de histologie la Facultatea de Medicină din Iași, creator al Institutului antirabic din Iași, politician și artist plastic. Elena Densușianu-Pușcariu a fost membră a Societăților de Oftalmologie din Anglia, Franța și Italia și președinte al Societății de Medici și Naturaliști din Iași. A avut și preocupări artistice, fiind și scriitoare, artist plastic și traducătoare

Date personale
Elena Densușianu-Pușcariu

Născută	3 martie 1875 Făgăraș, județul Brașov
Decedată	1966 Iași
Căsătorită cu	Emil Pușcariu
Naționalitate	română
Ocupație	artistă
Activitate
Domeniu	Oftalmologie
Instituție	Facultatea de Medicină din Iași
Cunoscută pentru	Prima femeie medic din România Prima femeie profesor universitar în domeniul medical din România Prima femeie profesor de oftalmologie din lume
Societăți	Președinte al Societății de Medici și Naturaliști din Iași Membră a Societăților de Oftalmologie din Anglia, Franța și Italia

* 1971: Arhiducele Hubert Salvator de Austria (germană Hubert Salvator Rainer Maria Joseph Ignatius, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1]; 30 aprilie 1894^[1] – 24 martie 1971^[1]) a fost membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei prin naștere.

Hubert Salvator a fost al treilea copil și al doilea fiu^[1] al Arhiducelui Franz Salvator de Austria și a soției acestuia, Arhiducesa Marie Valerie de Austria.^[1] Prin mama sa, Hubert Salvator a fost nepot al împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta de Bavaria

La 25 noiembrie 1926, la Anholt, printr-o ceremonie civilă, Hubert Salvator s-a căsătorit cu Prințesa Rosemary de Salm-Salm, al doilea copil al lui Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Christina de Austria. La 26 noiembrie a avut loc ceremonia religioasă.^[2]Hubert Salvator și Rosemary au avut 13 copii:^[2]

Arhiducele Friedrich Salvator de Austria (27 noiembrie 1927 - 26 martie 1999).
Arhiducesa Agnes Christina de Austria (14 decembrie 1928 – 31 august 2007).
Arhiducesa Maria Margaretha de Austria (n. 29 ianuarie 1930).
Arhiducesa Maria Ludovica de Austria (31 ianuarie 1931 - 17 aprilie 1999).
Arhiducesa Maria Adelheid de Austria (n. 28 iulie 1933).
Arhiducesa Elisabeth Mathilde de Austria (18 martie 1935 - 9 octombrie 1998).
Arhiducele Andreas Salvator de Austria (n. 28 aprilie 1936).
Arhiducesa Josepha Hedwig de Austria (n. 2 septembrie 1937).
Arhiducesa Valerie Isabella de Austria (n. 23 mai 1941).
Arhiducesa Maria Alberta de Austria (n. 1 iunie 1944).
Arhiducele Markus Emanuel Salvator de Austria (n. 2 aprilie 1946).
Arhiducele Johann Maximilian de Austria (n. 18 septembrie 1947).
Arhiducele Michael Salvator de Austria (n. 2 mai 1949).

Date personale
Arhiducele Hubert Salvator de Austria
Arhiduce și Prinț Hubert Salvator de Austria; Prințul Hubert Salvator al Ungariei, Boemiei și Toscanei
Arhiducele Hubert Salvator în 1914
Nume la naștere	Hubert Salvator Rainer Maria Joseph Ignatius
Născut	30 aprilie 1894 Schloss Lichtenegg, Austro-Ungaria
Decedat	24 martie 1971 (76 de ani) Schloss Persenbeug, Austria
Înmormântat	Austria Inferioară
Părinți	Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana^[1] Arhiducesa Marie Valerie de Austria^[1]
Frați și surori	Franz Karl von Österreich-Toskana[*] Arhiducesa Gertrud de Austria Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria Arhiducesa Hedwig de Austria
Căsătorit cu	Prințesa Rosemary de Salm-Salm
Copii	Arhiducele Friedrich Salvator Arhiducesa Agnes Christina Arhiducesa Maria Margareta Arhiducesa Maria Ludovica Arhiducesa Maria Adelheid Arhiducesa Elisabeta Matilda Arhiducele Andreas Salvator Arhiducesa Josepha Hedwig Arhiducesa Valerie Isabella Arhiducesa Maria Alberta Arhiducele Markus Emanuel Salvator Arhiducele Johann Maximilian Salvator Arhiducele Michael Salvator
Cetățenie	Austria
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

· 1976: A murit la varsta de 88 de ani Mareşalul Bernard Montgomery, cel mai faimos militar britanic din timpurile moderne, cel care l-a invins la El-Alamein, în 1942 pe maresalul german Rommel si a fost comandantul forţelor terestre aliate în timpul invaziei din Franţa în 1944. Intre 1951-1958 a fost comandant adjunct suprem al forţelor aliate NATO în Europa. Memoriile sale au fost publicate în 1958
* 1979: Ștefan Mangoianu (n. 9 ianuarie 1922, Constanța — 24 martie 1979, București a fost un compozitor român.

A urmat Facultatea de Arhitectură din București (1940–1949) după absolvirea căreia, în 1949, studiază muzica la București cu Sofia Teodoreanu (teoria muzicii), Mihail Jora (armonie, compoziție) și Constantin Bugeanu (orchestrație). Între 1955 și 1960 urmează și absolvește cursurile Conservatorului din București, unde îi are ca profesori pe Victor Giuleanu (teoria muzicii), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbé (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Adriana Sachelarie și Radu Negreanu (istoria muzicii), Emilia Comișel și Tiberiu Alexandru (folclor). Lucrează concomitent ca pianist-corepetitor la ansamblul artistic al CFR-Giulești, apoi ca asistent-corepetitor la Facultatea și Școala de Coregrafie din București și șef-corepetitor al orchestrei de muzică populară „Barbu-Lăutarul”, apoi lector șef-adj. al formațiilor Filarmonicii din București. A mai lucrat ca pianist-corepetitor al Ansamblului Artistic al CCS, secretar muzical al Filarmonicii din Ploiești, profesor la Școala Generală de Muzică și Arte Plastice nr. 2 din București, iar din 1970, ca profesor de pian la Liceul de Muzică „George Enescu”.

A publicat studii și cronici in presa de specialitate.

A primit distincții: premiul al III-lea la Concursul National dedicat Festivalului Mondial al Tineretului (1957) și Premiul Uniunii Compozitorilor din România (1968).

Ștefan Mangoianu s-a remarcat prin partituri camerale, vocale și simfonice. Creația sa cuprinde muzică de teatru, vocal-simfonică, de cameră, vocală și corală.

Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]

D’ale CARNAVALULUI [1952], de I.L.Caragiale
NEPOȚII GORNISTULUI [1957], de Sorana-Coroamă
OVIDIU [1957], de V. Alecsandri
MOMENTE [1958], de I.L.Caragiale
A 3-a PATETICA [1959], de N.Pogodin
ANA KARENINA [1960], de L.Tolstoi
TARTUFFE [1960], de Moliere
ORFEU in INFERN [1962], de Tenesse Williams

Date personale
Ștefan Mangoianu
Ștefan Mangoianu
Născut	9 ianuarie 1922 Constanța, România
Decedat	24 martie 1979 (57 de ani) București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE [1963], de Fr. Durrenmatt

IMPRICINAȚII [1963], de J. Racine
COMEDIA ERORILOR [1963], de Shakespeare
RĂZBOIUL [1963], de C. Goldoni
AVARUL [1964], de Moliere
PERICLES [1964], de Shakespeare
CU AMORUL NU-I de GLUMIT [1964], de A. de Musset
ȘCOALA FEMEILOR [1965], de Moliere
OAMENI și ȘOARECI [1965], de J. Steinbeck
OTHELLO [1965], de Shakespeare
VLAICU VODA [1965], de A. Davilla
ELECTRA [1966], de E. O’Neill
MARII CROITORI ai VALAHIEI [1969], de A. Popescu
ENIGMA OTILIEI [1960], de I. Bâta (G.Călinescu)
IDIOTUL [1969], de A, Barsacq (Dostoievski)
REGELE LEAR [1969], de Shakespeare

Muzică de film[modificare | modificare sursă]

DOI VECINI [1958], Geo Saizescu
PURCELUȘUL EXCURSIONIST [1971], G. Popescu

Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

TOAMNA [1956], pe versuri de I. Zăgan,
PATRU ANOTIMPURI [1956], pe versuri de M.Beniuc, D.Corbea, V.Tulbure
MAREA [1958], pe versuri de C. Teodorescu
NU [1968], pe versuri de T.Arghezi

Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

BACHANALE [1948] – pt. pian,
DANS din OAȘ [1955] –pt. pian,
BURLESCA [1957] – pt. 6 instrumente de suflat, pian și percuție,
3 PIESE pt. PIAN [1972]

Muzică corală[modificare | modificare sursă]

CÂNTEC pt. BUCURESTI [1959], pe versuri de Nina Cassian

Muzică vocal-simfonică[modificare | modificare sursă]

CONSTRUIM - cantată [1960], pe versuri de Nina Cassian,
CASA – cantată [1968], pe versuri de Ștefan Iureș

* 1987: Vicente Calderón Pérez-Cavada (pronunție în spaniolă: /biˈθente kaldeˈɾon ˈpeɾeθ kaˈβaða/; 27 mai 1913 – 24 martie 1987) a fost un businessmanspaniol și președinte al clubului Atlético Madrid pe o durată de 20 de ani.

Date personale
Vicente Calderón
Nume la naștere	Vicente Calderón Pérez-Cavada
Născut	27 mai 1913 Torrelavega, Cantabria, Spania
Decedat	24 martie 1987 (73 de ani) Madrid, Spania
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Naționalitate	Spaniol
Cetățenie	Spania
Ocupație	Businessman
Activitate
Cunoscut pentru	Fost președinte al lui Atlético Madrid
Premii	Commander of the Civil Order of Alfonso X, the Wise[] (1967) Grand Cross of the Civil Order of Beneficence[] (1975) Marea Cruce a Ordinului de Merit al Spaniei[*] (1970)

* 1989: Nina Nicolaevna Masalskaia (n. 5/18 ianuarie 1901, Penza, Rusia — d. 24 martie 1989, Chișinău) a fost o actriță sovietică, rusă și moldoveancă, artistă a poporului din URSS (1960).

S-a născut pe 5/18 ianuarie 1901 în Penza, Rusia. A absolvit studii de artă dramatică cu M.V. Zeninov în Penza.^[2]

Între anii 1919-1924 a fost actriță la Teatrul regional de dramă „A. V. Lunacerscogov” din Penza, apoi a jucat în teatre din Saransk, Tambov, Harkov, Astrahan și Celeabinsk. În anii 1936-1937 a fost actriță la Teatrul Dramatic „A.S. Pușkin” din Kursk, iar între 1937-1949, la Teatrul de Dramă din Extremul Orient.

Între anii 1949—1970 a fost actriță la Teatrul Național Dramatic Rus „Anton Cehov” din Chișinău.^[3] O lungă perioadă de timp a fost membru al consiliului artistic al teatrului.

A murit la 24 martie 1989, la Chișinău și este înmormântată în Cimitirul Central din Chișinău.

Date personale
Nina Masalskaia
Născută	5/18 ianuarie 1901 Penza, Imperiul Rus^[1]
Decedată	24 martie 1989 (88 de ani) Chișinău, URSS
Înmormântată	Cimitirul Central din Chișinău
Cetățenie	Imperiul Rus URSS
Ocupație	actriță
Alte premii
Artist al Poporului URSS[] (1960) Order of the Patriotic War 1st class[] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii

* 1990: Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie:

Steaua fără nume (teatru radiofonic, 1954) - necunoscuta Mona
Bijuterii de familie (1957)
Cartierul veseliei (1964)
Răpirea fecioarelor (1968)
Serata (1971)
Păcală (1974)
Instanța amână pronunțarea (1976)

Date personale
Tanți Cocea

Nume la naștere	Tanți Cocea
Născută	7 decembrie 1909 București, România
Decedată	24 martie 1990 (80 de ani) București, România
Părinți	Nicolae Cocea și Florica Mille
Frați și surori	Dina Cocea
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Alte premii
1953 - Ordinul Muncii Clasa a II-a 1967 - Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a

* 1996: Ștefan Hajdu, Étienne Hajdú cunoscut și ca István Hajdú (n. 12 august 1907, Turda - d. 24 martie 1996, Bourg-la-Reine ^[5] Paris), a fost un sculptor francez de origine ungaro-evreiască din Transilvania.

Într-un parc din Piața 1 Decembrie 1918 din Turda este expusă o placă comemorativă dedicată turdeanului Ștefan-Étienne Hajdu, executată de sculptorul turdean Suba Laszlo.

Între 1923 și 1925 a studiat arta decorativă la Școala Tehnică de Artă Decorativă Ujpest din Budapesta, în 1926 la Școala de Artă Decorativă din Viena, iar în anul 1927 s-a stabilit la Paris, devenind, timp de 6 luni, elevul lui Antoine Bourdelle, la Académie de la Grande Chaumière apoi al lui Niclausse, la Școala de Artă Decorativă, până în 1929, când descoperă de arta lui Fernand Léger. În 1930 intă în grupul lui Vieira da Silva și Árpád Szenes, iar după anul 1934 se dedică curentului abstracționist.

Naturalizat francez, își satisface serviciul militar în 1931 și 1932, pentru ca în 1935 să călătorească în Olanda, în 1937 în Grecia și Creta. Urmează cursurile de biologie ținute de Marcel Prenant la Universitatea Muncitorească (Université ouvrière)

Étienne Hajdu expune în 1939 împreună cu Vieira da Silva și Árpád Szenes la galeria Jeanne Bucher, care continuă să îi expună lucrările și în anii următori (1946, 1948, 1952, 1957). Mobilizat din cauza războiului, apoi demobilizat, lucrează la o uzină de aluminiu de lângă Tarascon, apoi la o fabrică de marmură din Bagnères-de-Bigorre. În 1947 predă sculptura la atelierul lui Fernand Léger. În 1950 își construiește o casă-atelier la Bagneux.

Elemente abstracte apar în arta sa din anii 1932-1934, dar abia după 1950 își creează un stil propriu. Hajdu a realizat sculpturi, basoreliefuri, altoreliefuri din lemn, marmură, onix, bronz și plumb, aluminiu și cupru, dar și "ștampile" ("estampilles", cum le numea el) pe hârtie.

La el vom găsi din plin filiațiunea brâncușiană, aspirația către puritatea formei, arta de a reda viața organică a materiei și a o transfigura, inteligența tactilă, elanul inimii și preferința pentru liniile curbe, pentru planurile ondulate, pentru ritmurile lente și lumina care dezvăluie forma și se preface, prin subtile tranziții, în umbră.

Date personale
Ștefan Hajdu
Născut	12 august 1907^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Turda, Austro-Ungaria
Decedat	24 martie 1996 (88 de ani)^[2]^[3]^[5]^[6] Bagneux, Franța
Cetățenie	Ungaria Franța
Ocupație	sculptor[*]
Activitate
Studii	Académie de la Grande Chaumière, École nationale supérieure des arts décoratifs[*]
Pregătire	Antoine Bourdelle[*]
Mișcare artistică	Q993247[*]
Premii	Legiunea de onoare (1993) Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] (1 octombrie 1979)^{[1] Panou informativ pe casa din Turda în care a trăit Ştefan-Étienne Hajdu (str.Avram Iancu nr.36) Placă comemorativă dedicată lui Ștefan-Étienne Hajdu (Piața 1 Decembrie 1918 Turda)}

· 2000: Ion Miclea, artist fotograf român (n. 1931)

· 2002: César Milstein, om de știință argentinian, laureat Nobel (n. 1927)
* 2003: Constantin I. Aramă (n. 29 septembrie 1919, Iași - d. 24 martie2003, București) a fost un inginer român, membru al Academiei Române (membru corespondent din 21 martie 1963 și membru titular din 18 decembrie 1991).

În 1938, Constantin Aramă a fost admis la Imperial College of Science and Technology din Londra, la clasa Motoare. Datorită izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial a fost obligat să întrerupă studiile în Anglia și s-a transferat la Școala Politehnică din București, Facultatea de Electromecanică, unde a luat licența de inginer în anul 1942. După absolvire și până în 1945 a lucrat la Atelierele CFR Grivița și concomitent, începând cu anul 1943, a îndeplinit funcția de asistent la Catedra de motoare cu ardere internă a Institutului Politehnic București.^[1]

După 1945 s-a consacrat exclusiv activității didactice. A ocupat succesiv funcțiile de șef de lucrări, conferențiar, din 1948, și profesor, din 1951. În 1956, Constantin Aramă a fost promovat șef al Catedrei de motoare cu ardere internă din Institutul Politehnic București, funcție pe care a deținut-o până în 1961.^[1]

În 1948 a fost numit șeful Secției de Termotehnică din Institutul de Energetică al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în 1959.^[1]

Una din cele mai importante contribuții ale academicianului Constantin Aramă la dezvoltarea științei o constituie fundamentarea noii discipline cunoscută sub numele de „Terotehnică”. Primul tratat de Terotehnică a apărut sub semnătura academicianului Constantin Aramă în anul 1976

Constantin I. Aramă

Date personale

Născut

29 septembrie 1919

Decedat

24 martie 2003 (83 de ani)

Ocupație

inginer

Activitate

Membru titular al Academiei Române

· 2008: Richard Widmark, actor american de teatru și film (n. 1914)

· 2009: Peter Jecza, sculptor român (n. 1939)

* 2013: Marie Ana Aurelia (Mariana) Drăgescu (n. 7 septembrie 1912, Craiova– d. 24 martie 2013, București^[2]^[3]) a fost una din aviatoarele Escadrilei Albe, calitate în care a evacuat pe calea aerului răniți de pe Frontul de Răsărit în perioada 1941-1943.

A făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS, cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți

Fiică a unui ofițer și a unei profesoare de muzică, a urmat liceul la Lugoj. S-a înscris la Facultatea de Educație Fizică, dar a trebuit să se retragă în scurt timp deoarece familia nu-i putea asigura fondurile necesare. Pasionată de sport (schi, natație, canotaj, alpinism, în 1935 a absolvit cursurile școlii de echitație din București.^[3] Tot în 1935 a absolvit și Școala de Pilotaj „Mircea Cantacuzino” din Băneasa^[3]^[8] unde a fost instruită de căpitanul Constantin Abeles, obținând brevetul feminin de pilot 94/1935,^[9] acesta fiind cel de-al șaptelea brevet feminin în aviația din România.^[2] Lucrează până în 1938 la Aeroclubul Regal, unde a avut ocazia de a cunoaște mai mulți piloți francezi care participaseră la Primul Război Mondial, între care colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, René Fonck și, în 1936, pe Antoine de Saint-Exupéry.^[2] În 1938 participă, alături de alte cinci aviatoare (Marina Știrbey, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia) la manevrele militare ce au avut loc la Galați.^[10] În 1939, Marina Știrbey a depus un memoriu la Ministerul Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei. Escadrila, cu numele de Escadrila Sanitară, a fost înființată la 25 iunie 1940 și din ea făceau parte Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas, iar în curând și Virginia Duțescu. Porecla de „Escadrila Albă”, sub care era cunoscută, a fost dat de ziaristul italian Curzio Malaparte, și venea de la faptul că era dotată cu avioane de tip RWD-13, de fabricație poloneză, vopsite inițial în alb, cu crucea roșie aplicată pe fuselaj și pe aripi.^[11]^[12] Mariana Drăgescu a fost încadrată, ca și celelalte trei aviatoare, ca pilot stagiar bugetar și primea soldă și prime de zbor echivalente gradului de sublocotenent aviator.^[12]^[13]^[3]

În 1938 își cumpără un avion personal de tip Messerschmitt Me 35B, înmatriculat YR-MAR la 21 decembrie,^[14] cu care zboară un an de zile, participând la mai multe compatiții, între care Cupa Aurel Vlaicu.^[13] Jumătate din costul avionului a fost suportat, conform obiceiului timpului, de Ministerul Aerului și Marinei, iar pentru cealaltă jumătate apelează la un împrumut de la Marina Știrbey,^[15] împrumut pe care-l va restitui în anul 1940, din primele de zbor cu Escadrila Albă, primite în avans. Acest avion a ars în 4 aprilie 1944 într-un hangar de la Chitila, în urma unui bombardament american.^[10]^[16]

Între 12 și 17 septembrie 1940, Mariana Drăgescu, împreună cu Nadia Russo aduc de la Stuttgart în România două avioane de sport și școală de tip Klemm Kl 35, pe ruta Stuttgart - Viena - Graz - Zagreb - Belgrad - București

După război, între anii 1945 și 1949, deoarece nu i s-a recunoscut apartenența la Armata Română, ci a fost considerată pilot civil, a fost încadrată la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa. Aici, în 1946 a efectuat zboruri în scop medical (cură de altitudine cu copii suferinzi de tuse convulsivă). În 1947 și 1948 efectuează cu un aparat Junkers monomotor transporturi de medicamente pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic din Moldova. La 7 februarie 1948 activitatea ei a fost recunoscută de ministrul Sănătății din acea perioadă, Florica Bagdasar, cu care ocazie i s-a repartizat un aparat Fieseler Storch. Cu acest aparat a zburat mai multe luni, însoțind-o pe Ulla Lindenwald, care, în calitate de reprezentantă a Crucii Roșii suedeze distribuia ajutoare pentru nou-născuți și copii săraci.^[27]

Autoritățile vremii, neavând încredere în vechii piloți, dar având totuși nevoie de ei, apelează și la Mariana Dăgescu pentru formarea unei generații noi de piloți. După obținerea brevetului de instructor de zbor, începând din data de 1 februarie 1949a fost instructor de zbor cu motor. Între anii 1950 și 1953 a fost instructor de zbor la Școala de pilotaj de la Ghimbav,^[2]^[28]coordonată de Comisia centrală a Aviației Sportive, care ținea de Aviația Civilă, unde a instruit câteva sute de elevi. Mariana Drăgescu își amintește că la școală avioanele se puteau alimenta doar pentru o oră de zbor, autonomie insuficientă pentru ieșirea din țară. În 1953 a fost oprită de la zbor și până în 1955 a fost inspector tehnic la Direcția Aviației Civile, dar în 1955 a fost scoasă din aviație, motivele fiind participarea la războiul antisovietic și originea nesănătoasă. Până în 1967 a lucrat ca dactilografă la Policlinica CFR „Ana Ipătescu” din București, după care a fost pensionată cu o pensie minimă, ca pentru vechime incompletă.^[2]^[8]^[13]^[28]^[29]

În 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze ca informatoare, cu numele conspirativ „Antonia”, ca prin ea să-l supravegheze pe unchiul ei, Jean Dragu (Ion Drăgescu), care activa la Paris. Însă după doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată „utilă”, spunând că legătura cu unchiul ei a încetat în 1951.^[30]

În anul 1981 Marie-Josephe de Beauregard înființează în Franța Federația Femeilor Pilot din Europa (engleză Federation of European Women Pilots) care să reunească Asociațiile Femeilor Pilot din țările Europei. Din lipsă de aviatoare care să îndeplinească criteriile (!) în România nu s-a înființat o astfel de asociație, Mariana Drăgescu fiind singura din blocul comunist cooptată ca membră a Asociației Internaționale a Fostelor Femei Pilot. În această calitate a participat la reuniunile de la Zell am See (1981), Nottingham (1983), Baden-Baden (1984), Viena (1986), Avignon (1988), Portorož (1990), Alassio(1991), Lübeck (1992), Rochester (1993), Viena (1994) și Roma (1995).^[31] În 1983 a devenit membru-pionier al Asociației Precursorilor și vechilor Aviatori « Les Vieilles Tiges » din Franța.^[13]

După 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler,^[11] „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”.^[32] Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).^[4]^[6]^[7]

Mariana Drăgescu a fost una din eroinele unui film documentar despre „Escadrila Albă” regizat de Șerban Creangă realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române în 2004.^[11]^[33]^[34]

Ion Dobran spunea despre Mariana Drăgescu:^[11]

„O viață începută în 1912 în slujba unei idei, zborul, pe care l-a servit cu pasiune în drumul ei spre aștri.”

Date personale
Mariana Drăgescu
Cmd. av. Mariana Drăgescu (în fotografie, sublocotenent)
Născută	7 septembrie 1912 Craiova, România
Decedată	24 martie 2013 (100 de ani)^[1] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	aviatoare
Activitate
A luptat pentru	România
Ramura	Forțele Aeriene Române
Ani de serviciu	1940–1955
Gradul	Comandor
Unitatea	Escadrila Albă
Bătălii / Războaie	Cel de al Doilea Război Mondial * Bătălia de la Odessa * Bătălia de la Stalingrad
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Steaua României, Ordinul Virtutea Aeronautică, Ordinul „Crucea Regina Maria”, Ordinul Vulturul German Mariana Drăgescu gata să decoleze cu un rănit la bord, Plodovitoe, 1942.

* 2014: Gheorghe Oprea (n. 1 ianuarie 1942, Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău - d. 24 martie 2014, București) a fost un folclorist, etnomuzicolog și pedagog din România.

S-a născut la data de 1 ianuarie 1942 în Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău.

Între 1948-1955 urmează școala primară în localitatea natală, iar între 1955-1959 școala pedagogică la Buzău.

În 1959 ajunge învățător în comuna Padina, județul Buzău.

Între 1962-1967 studiază la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București la secțiile dirijat coral academic și teoretică.

Din 1967 este, pe rând: asistent, lector (din 1982), conferențiar (1990) și profesor (din 1993) la Academia de muzică din București, disciplina etnomuzicologie.

În 1969 este fondator și dirijor al corului „Gaudeamus” al Academiei de muzică din București, cu care realizează două discuri de muzică românească, înregistrează peste 80 de lucrări la Radio și dă peste 500 de concerte în țară și în străinătate.

În 1990 devine membru definitiv al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În iunie 1993 obține titlul de doctor în etnomuzicologie.

În perioada anilor 1980 culege materiale folclorice sonore diverse pe care le transcrie și folosește mai târziu în instruirea studenților. Are și meritul de a fi unul dintre primii cercetători ai folclorului muzical al meglenoromânilor. În ultimii ani, s-a concentrat pe activitatea didactică.

A fost colaborator al publicațiilor „Memoriile Comisiei de folclor”, „Muzica”, „Revista de Etnografie și Folclor”, „Studii de muzicologie”.

A scris numeroase cărți care tratează probleme cu grad diferit de generalitate, din domeniul de interes al folcloristicii.

Moare la data de 24 martie 2014 în București.

Date personale
Gheorghe Oprea
Născut	1 ianuarie 1942, Satu Nou, comuna Poșta-Câlnău, județul Buzău
Decedat	24 martie 2014, București
Ocupație	folclorist, etnomuzicolog, profesor universitar
Activitate
Gen muzical	muzică cultă, folclor

* 2015: Oleg Bryzhak (n. 27 octombrie 1960, la Jezkazgan, în provincia Karagandî, RSS Kazahă - d. 24 martie 2015, Franța, în prăbușirea zborului 9525 al Germanwings) a fost un artist liric de etnie ucraineană, stabilit în Germania.

Născut în Jezkazgan, RSS Kazahă într-o familie de etnie ucraineană, Oleg Bryjak a studiat la Școala de Muzică din Karaganda înainte de a intra la Conservatorul Național Kazah din Almaty, în epocă Alma Ata.

A apărut în roluri la Opera din Lviv, la opera din Celiabinsk cât și la Teatrul Mariinsky, înainte de a-și urma familia în Germania, în 1991. În acel an s-a alăturat Badisches Staatstheater Karlsruhe, iar din 1996 până la moartea sa a fost bariton-bas și activând la Deutsche Oper am Rhein în Düsseldorf.

Oleg Bryzhak a fost un protodiacon într-o biserică Ortodoxă Ucraineană în Düsseldorf.

Bryzhak a murit pe 24 martie 2015, împreună cu fiul său și cu soția, precum și cu colega sa, cântăreața germană, Maria Radner,^[1]^[2] toți fiind pasageri ai zborului Zborul 9525 căzut în Franța, la revenirea de la spectacolul Siegfried de Richard Wagner, desfășurat la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Interpretase rolul lui Alberich.

Date personale
Oleg Bryzhak

Născut	27 octombrie 1960 Jezkazgan, RSS Kazahă
Decedat	24 martie 2015 (54 de ani) Prads-Haute-Bléone, Franța
Cauza decesului	omor (accident aviatic)
Cetățenie	URSS Germania
Religie	Creștin-Ortodox
Ocupație	Cântăreț de operă
Activitate
Gen muzical	operă
Tipul de voce	Bariton bass-baritone[*]
Instrument(e)	voce[*]

* 2015: Andreas Lubitz (n. 18 decembrie 1987 – d. 24 martie 2015, Prads-Haute-Bléone, Franța) a fost un pilot german, care a lucrat pentru compania low-cost Germanwings. A fost co-pilotul Zborului 9525, care s-a prăbușit la 24 martie 2015 în Alpii francezi, soldându-se cu moartea tuturor celor 149 de persoane aflate la bord. Ancheta preliminară a autorităților franceze și germane a găsit indicii concludente că Lubitz ar fi provocat intenționat accidentul, pe fondul unor probleme psihice.

Andreas Lubitz a copilărit în Neuburg an der Donau (Bavaria) și în Montabaur (Renania-Palatinat).^[1]^[2]

Mama lui este profesoară de pian, iar tatăl său om de afaceri. Încă de la vârsta de 14 ani Lubitz a urmat lecții de zbor în club de planorism Westerwald, obținând după doi an permisul de zbor pentru planoare.^[3]

După ce a trecut examenul de bacalaureat, a fost acceptat de compania Lufthansa într-un program de instrucție pentru a deveni pilot, fiind antrenat inițial la Bremen (Germania), iar ulterior în Statele Unite, la Goodyear (Arizona).^[4]^[5]

Lubitz a fost angajat la Germanwings în septembrie 2013 și avea 630 de ore de zbor experiență în momentul accidentului.^[6].

Lubitz era un alergător pasionat și a participat la semimaratoanele din 2011, 2012 și 2013 din Frankfurt.

Date personale
Andreas Lubitz
Nume la naștere	Andreas Günter Lubitz
Născut	28 decembrie 1987 Germania de Vest
Decedat	24 martie 2015 (27 de ani) Prads-Haute-Bléone, Alpes-de-Haute-Provence, Franța
Cauza decesului	sinucidere (accident aviatic)
Naționalitate	German
Cetățenie	Germania
Ocupație	Pilot
Activitate
Cauza decesului	accident aviatic
Domiciliu	Montabaur Düsseldorf
Organizație	Germanwings
Cunoscut pentru	Prăbușirea Zborul 9525 al Germanwings

* 2016: Hendrik Johannes Cruijff (n. 25 aprilie 1947, Amsterdam – d. 24 martie 2016, Barcelona), cunoscut ca Johan Cruyff, a fost un fotbalist și antrenor de fotbal olandez. A primit Balonul de Aur de trei ori (1971, 1973, 1974), record deținut alături de Michel Platini și Marco van Basten, fiind întrecut doar de Cristiano Ronaldo cu 5 baloane de aur și Lionel Messi cu 6 baloane de aur . Cruyff este cunoscut ca cel mai bun exponent al filozofiei Fotbal total, dezvoltată de antrenorul Rinus Michels.

După retragerea sa din fotbal, în 1984, a avut o carieră de succes ca antrenor la Ajax Amsterdam și FC Barcelona, rămânând în continuare sfătuitor la ambele cluburi. Fiul său, Jordi, a ales și el cariera de jucător de fotbal.

Pe 25 martie 2010 a fost numit președinte de onoare al clubului FC Barcelona.

* 2016: Garry Emmanuel Shandling (n. 29 noiembrie 1949,^[1]^[2]^[3] Chicago, SUA – d. 24 martie 2016,^[1]^[2]^[3] Los Angeles, SUA) a fost un actor de film, televiziune și voce american.

Date personale
Garry Shandling
Shandling în 2011
Nume la naștere	Garry Emmanuel Shandling
Născut	29 noiembrie 1949 Chicago, Illinois, SUA
Decedat	24 martie 2016 (66 de ani) Los Angeles, California, U.S.
Cauza decesului	Tromboză
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	evrei evrei americani
Ocupație	Actor (1984–2016)
Activitate
Cauza decesului	Tromboză
Alma mater	University of Arizona Palo Verde High School[*]
Influențat de	Woody Allen, Johnny Carson
Partener(ă)	Linda Doucett[*]
Premii	Premiul Primetime Emmy[*]

Sărbători

· În calendarul ortodox: Înainte – prăznuirea Bunei Vestiri; Sf Ier Artemon, episcopul Seleuciei; Duminica Întâi din Post - a Ortodoxiei - Chemarea lui Filip și a lui Nataniel

· Ziua mondială a luptei împotriva tuberculozei epidemice

· Ziua internațională pentru dreptul la adevăr privind încălcări ale drepturilor omului și pentru demnitatea victimelor

RELIGIE ORTODOXĂ

Înainte – prăznuirea Bunei Vestiri; Sf Ier Artemon, episcopul Seleuciei; Duminica Întâi din Post - a Ortodoxiei - Chemarea lui Filip și a lui Nataniel

Înainte – prăznuirea Bunei Vestiri

Astăzi începutul bucuriei a toată lumea îndeamnă a lăuda Înainteprăznuirea, că iată, Arhanghelul Gavriil vine, aducând Fecioarei Buna Vestire şi către dânsa strigă: Bucură-te, cea Plină de har, Domnul este cu tine!

Sf Ier Artemon, episcopul Seleuciei

Sfântul Artemon, Episcopul Seleuciei din PisidiaI) a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi ucenic apropiat al Sfântului Apostol Pavel. Mergînd în cetatea Pisidiei Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc.

Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei

- Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei
  Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei

Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei.

Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut și crescut, petrecea viață cinstită, în zilele Sfinților Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.

Duminica Întâi din Post - a Ortodoxiei

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

Ev. Ioan 1, 43-51

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: lată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael l-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40

Fraților, prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăție decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. Și ce voi mai zice? Că timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel și de proroci, care prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduință, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.

PREDICĂ

Predică la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane - Pr. Ilie Cleopa

Arhimandritul Cleopa Ilie

- Predică la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane - Pr. Ilie Cleopa
  Predică la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane - Pr. Ilie Cleopa

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuiește astăzi un mare așezământ apostolesc și sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane.

“Și vei face doi heruvimi de aur turnat și îi vei pune pe ei de amândouă laturile acoperământului împăcării. Mă voi face cunoscut ție de acolo și îți voi grăi între cei doi heruvimi” (Ieșire 25, 18-22)

Iubiți credincioși,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuiește astăzi un mare așezământ apostolesc și sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a așezat prin hotărârea Sfântului și marelui Sinod Ecumenic al șaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute șaizeci și șapte de Sfinți Părinți și o sută treizeci și șase de arhimandriți și stareți de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfântul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoțit de Petru, prezbiter și egumen al mănăstirii Sfântul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toți acești Sfinți Părinți au hotărât cinstirea Sfintelor Icoane și au dat anatema pe toți ereticii luptători de icoane, de la care mulți sfinți au suferit mari prigoane și moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane și până la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin râvna împărătesei Teodora și a Sfinților Părinți s-a stabilit din nou dreapta credință și cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost și pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mâini, a zugrăvit chipul feței Sale pe mahramă și l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chișinău, 1929, p. 510-532). După tradiția apostolică, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe pe când era ea în viață.

Acest mare adevăr îl adeverește și Sfântul Sinod al 7-lea ecumenic, zicând: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele poruncește a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujește spre adeverirea că Dumnezeu Cuvântul adevărat, și nu după nălucire, s-a făcut om, și este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergând pe calea împărătească și urmând învățătura dumnezeieștilor Sfinților Părinților noștri și predaniile Bisericii Ecumenice, căci știm că în ea locuiește Duhul Sfânt, cu toată stăruința și luarea aminte hotărâm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfântul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: “în orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos și care este scopul lui, bun sau rău". Tot așa, când este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate și pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate și slujesc spre slava lui Dumnezeu și a Sfinților Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană și spre mântuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim și să le cinstim, însă nu în alt fel, decât ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe niște cărți pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toți știu a citi și nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinții au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întâmplă că noi nu gândim la patimile Mântuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, cădem și ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuiește prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt ce izvorăște din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne și ne mântuiește!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ștefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ștefane, care ți-ai vărsat sângele pentru Hristos și ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întâiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Așa ne adresăm și către oricare alt sfânt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Când împăratul iconomah, aidoma sectanților noștri, afirma pe nedrept că la cele șase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane și că despre dânsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; “împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pâine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mânca sau bea. însă tu știi, după tradiție, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieții. Așa și despre icoane era cunoscut din Tradiție. înșiși arhiereii aduceau icoane la Sinod și nici un om iubitor de Hristos nu pornește la drum și nu-și face călătoria fără de icoane. Așa fac oamenii lucrători de fapte bune și plăcuții lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătând pe iudeii care învinuiau pe creștini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm fețelor de pe icoane și închipuirilor sfinților, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Și de s-ar fi șters fața de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creștinii, sărutând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru sărutăm pe Hristos și pe sfinții Lui".

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care când căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilință. El mai vorbește și despre icoana Sfântului și Marelui Mucenic Teodor Tiron și despre icoana lui Hristos. Iar Sfântul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaștelor Sfinților Mucenici Ghervasie și Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, așa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfântul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioșii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare și iubire către acea față care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori când chipul de pe dânsa se șterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfârșitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif și prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ținea, așa și noi credincioșii ne închinăm și sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decât că le sărutăm ca pe copiii și pe părinții noștri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum și iudeii se închinau Tablelor Legii și celor doi heruvimi turnați din aur, cinstind prin închinare nu piatra și aurul, ci pe însuși Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Așa Sfântul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: “închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor și ale stăpâniilor, noi le facem întru cinstirea și slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu și Clement al Alexandriei și Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfânta Tradiție vorbește și despre chipul cel nefăcut de mână dăruit de Mântuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mână omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfârșit, însuși pământul vorbește împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci și acum se descoperă icoane, cruci și simboluri creștine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peșterile unde primii creștini se ascundeau din cauza persecuțiilor păgâne și săvârșeau acolo slujbe dumnezeiești și înmormântări ale sfinților mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 și am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mântuitorului și imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învățații arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mântuitorului din catacomba Sfântului Calist și Cina cea de taină de la sfârșitul secolului al II-lea, închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naștere și altele, aflate tot în catacomba Sfântului Calist. în catacombele Domitillei și Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a Patriarhilor și Proorocilor din Vechiul Testament și a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfârșitului veacului al II-lea și începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învățații arheologi o atribuie veacului I al creștinismului este chipul Maicii Domnului care ține în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele și în săpăturile bisericilor vechi de sub pământ, cu o evidență indiscutabilă, ne impun să primim și să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creștinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbește Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și însuși pământul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creștinismului multe din ele. în apărarea lor ne vorbesc și mintea și inima noastră.

Iubiți credincioși,

Până aici am adus atâtea mărturii din Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiție, de la Sfinții Părinți și din Istoria Bisericii Creștine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana și ce este idolul. Vă rog să țineți minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoși și născociți de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se și spune că “idolul nimic nu este în lume” (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli și icoană este ca deosebirea între zi și noapte, între lumină și întuneric. “Ce însoțire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu și idoli?” (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învață Sfântul și Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) și, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinților îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și sfinților care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenție chipul patriarhului nostru? Și văzând portretul lui nu ne aflăm ca și cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: “S-au abătut curând din calea care am poruncit lor și au făcut vițel și s-au închinat lui și au jertfit lui și au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ieșire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înțelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane și închinarea la idoli este ca între lumină și întuneric și după cum omul orb nu deosebește lumina de întuneric și pentru dânsul totul este întuneric, așa și omul neânțelept și rătăcit, nu deosebește icoanele de idoli, pentru dânsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuși cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să deosebim cele sfinte și cele curate de cele nesfinte și necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane și pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întâi în întărirea credinței, a evlaviei și trezirea conștiinței noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor mărețe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) și ale sfinților Lui, ca noi, căutând la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viața lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor și ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cât mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinților lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără știință de carte și pentru copii, sunt ca și Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu știe carte, însă, privind la icoanele suferințelor lui Hristos, el va înțelege cu mintea ce este pictat pe icoane și va simți mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cântă așa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oștile îngerești..." Și în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L cu oștirile cerești, pe tine te fericim".

Iubiți credincioși,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după ființă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Așa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu și patriarhul Iacob și a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu și Moise "și a grăit Dumnezeu către Moise față către față, ca și cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieșire 30, 11). Și a zis Domnul: “Auziți cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui și în somn voi grăi lui. Nu este așa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea și nu prin pilde și el fața Domnului vede” (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu și (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl și Fiul. A văzut pe Dumnezeu și Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atât în umilință, cât și în slavă, cât a trăit cu dânșii pe pământ (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, așa începe epistola I-a: “Ce era din început, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții, aceea vă vestim și Viața s-a arătat și o am văzut și mărturisim și vă vestim viața cea veșnică, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfânta Evanghelie zice: “Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tată”l (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel și după înălțarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos când Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut și primul mucenic Ștefan, când era ucis cu pietre și a zis: “Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfânt L-au văzut poporul și Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel șezând peste Dânsul Și glas din cer s-a auzit: “Tu ești Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit” (Luca 3, 22). Duhul Sfânt a fost văzut și în chipul limbilor de foc, la pogorârea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu și Sfinții Lui, precum în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu și pot să-L închipuiască pentru întărirea și învățătura lor în credință. Deci nici un motiv nu pot avea sectanții, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiți credincioși,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucât în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creștine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoții și învățătura apostolică ortodoxă, înșelând pe mulți fii ai Bisericii noastre, spre veșnica lor osândă.

Noi vă sfătuim și vă reamintim învățătura dogmatică a Bisericii. închinați-vă cu credință și evlavie Sfintelor Icoane și purtați-le în casă, și oriunde călătoriți, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, știind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinții pictați pe ele. Faceți rugăciuni și acatiste în fața icoanelor, mergeți în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din țară și la moaștele sfinților noștri, că veți primi ușurare și mare ajutor în necazurile vieții. De asemenea, cinstiți Sfânta Cruce, pavăza credinței, și o purtați cu credință, că prin ea izgonim pe diavoli și liniștim pe sectanții hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămână din Sfântul Post, numită și "Săptămâna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăși s-au umplut de credincioși, că ați postit cu toții și că alergați cu credință și evlavie la Dumnezeu Mântuitorul și nădejdea noastră.

Vă îndemn, frații mei, să continuați a posti Sfântul Post și să vă rugați, să citiți cât mai mult și să faceți după putere milostenie și veți vedea câtă bucurie și pace veți primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediți de două ori la duhovnici și în aceste zile, și la sfârșitul Postului Mare, iar care aveți dezlegare, să primiți și Sfânta împărtășanie.

Creștinii evlavioși, mamele, copiii, bătrânii și bolnavii sunt datori să se spovedească și să se împărtășească de două ori în acest mare post. Siliți-vă la Hristos. El vă cheamă, vă așteaptă și vi se dăruiește în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceți cu vederea dragostea și harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credință și evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui și pe diavoli și pe sectanții hulitori, și pe necredincioși, și să trăim veșnic în bucuria și iubirea lui Dumnezeu. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A. GUSTĂRI

Roşii umplute cu orez

· 8 roşii mijlocii

· 2 ceşti orez

· Sare

· 2 – 3 ardei copţi

· Maioneză de post (reţete date anterior)

· Muştar

Se pregătesc pentru umplut roşii mijlocii.

Se fierbe orezul în apă cu sare, se scurge şi se lasă să se răcească.

Se amestecă orezul cu cu ardei copţi tăiaţi mare şi cu maioneza de post, vârtoasă, condimentată cu muştar.

Se umplu roşiile cu această compoziţie, se decorează cu pătrunjel tocat mare şi se dau la rece.

Se servesc ca gustare.

B. SALATE

Salată de andive cu nuci

· 500 g andive

· 1 pumn miez de nucă pisat

· 3 linguri ulei

· 1 lingură oţet

· Piper

· Sare

Se curăţă andivele, sa spală şi se taie în bucăţi de 4 – 5 cm.

Se pune într-o salatieră o mână de nuci pisate bine; se adaugă 3 linguri ulei, picătură cu picătură, amestecând mereu, apoi o lingură de oţet, piper şi sare.

Deasupra sosului se aşază cruciş tacâmul de salată, apoi andivele.

La masă, se scoate tacâmul de sub andive şi se face amestecarea cu sosul.

C. SOSURI

Sos vinegret

· 3 linguri ulei

· 1 lingură oţet

· Sare

· Piper

· Pătrunjel verde tocat

Se pun ingredientele într-un castron şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos.

Se adaugă pătrunjel verde tocat.

Se utilizează la salate din legume crude sau fierte.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de conopidă

· 1 conopidă

· 2 linguri făină

· 2 linguri ulei

· Sare

Se pune conopida la fiert cu apă clocotită şi sare.

Se adaugă rântaşul pregătit din ulei şi făină.

Când conopida este bine fiartă, se pasează cu zeamă cu tot şi se pune din nou la foc, se potriveşte de sare şi se mai dau câteva clocote.

Înainte de a se lua de pe foc se mai adaugă câteva bucăţele de conopidă fiartă, păstrate special.

Se poate adăuga o bucăţică de margarină după ce s-a luat de pe foc.

E. MÂNCĂRURI

Spanac cu diverse garnituri

· 1 kg spanac

· Sos vinegret

· 1 sfeclă roşie coaptă

· 1 ţelină fiartă

· 1 lămâie

· sare

Se spală şi se fierbe spanacul cu puţină sare.

Se răceşte într-un curent de apă şi apoi se presează în strecurătoare.

Se aşază cu boltă în legumieră şi se stropeşte cu sos vinegret; se înconjoară cu buchete din sfeclă roşie coaptă şi ţelină fiartă, tăiate cubuleţe şi stropite cu sos vinegret.

În mijloc se pun felii subţiri de lămâie.

F. DULCIURI

Ştrudel cu dovleac

· foi de plăcintă după reţeta proprie (postată anterior)

· zahăr pudră

· 3 – 4 linguri ulei

· 1 farfurie adâncă plină cu dovleac ras

· 3 – 4 linguri zahăr

· 1 linguriţă scorţişoară pisată

· 1 praf de sare

Se întinde foaia şi se stropeşte cu ulei.

La un capăt al foii se aşază dovleacul ras, se presară cu zahăr, scorţişoară pisată şi puţină sare.

Se rulează şi se aşază suluri în tava de copt care a fost înainte unsă cu ulei.

Deasupra se unge cu o pensulă înmuiată în ulei.

Se dă la cuptor şi se coace la foc potrivit până ce se rumeneşte frumos.

Când este gata se scoate din cuptor şi se porţionează în tavă.

Se aşază pe un platou şi se presară cu zahăr pudră.

POEZIE 24 Martie

Dinu Ianculescu

Biografie Dinu Ianculescu

IANCULESCU Dinu, se naste la 24 mart. 1925, Bucuresti.
Poet.

Fiul lui Constantin Ianculescu. inginer, si al Aurorei (n. Vladescu).

Studii la Liceele „Cantemir-Voda" din Bucuresti, ..Andrei Saguna" din Brasov si la Colegiul National „Sf. Sava" din Bucuresti (bacalaureatul in 1946); absolvent al Facultatii de Teatru a Conservatorului de Muzica si Arta Dramatica din Bucuresti (1947). Crainic ia Radio Bucuiesii (1945-l948); actor la Teatrul National din Bucuresti (1947-l950), la Teatrul „C. Nottara" (1950-l984). Stabilit in Germania in .

Colaboreaza (din 1986), ca actor la Staatstheatei Darmstadt si la posturile de radio H.R. Frankfurt si S.W.F. Baden-Baden (Germania).

Debut cu versuri in Universul literar (1942); debut editorial cu volum Argintatul peste si alte poezii (1970), urmat de 41 de sonete (1975) si Rondeluri (1980). Dupa ce la debut se exersase cu predilectie intr-o poezie de notatii fragmentare, uneori ingenios articulate metaforic, Dinu Ianculescu opteaza pentru formele fixe ale sonetului si rondelului, convenabile unui temperament liric echilibrat, inclinat spre cizelarea imaginii si armonizarea muzicala a discursului.

Inca neunitara, poezia din Argintatul peste si alte poezii (1970) oscileaza intre notatia impresionista, amintind de formele haikuului japonez, si un discurs mai dezvoltat, ordonat in tipare clasice (indeosebi sonete).

„Cu viiful ascutit
al trestiei
caligrafii
Inscriu pe cer
si forme"

- e o marturisire in mare parte definitorie pentru acest moment liric. In versurile cele mai reusite, Dinu Ianculescu este un „elegiac discret, cu voluptati de cugetator, cultivind ornamentele spiritului, literele, muzica, gratia unei emotii" (C. Ciopraga), dar nu lipsesc nici textele in care locul comun, cliseul poctizant precumpanesc. Cele 41 de sonete (1975) intimpina. la rindul lor, dificultati in depasirea conventiilor.

Invingindu-le indeosebi in sugestia unor stari de calm contemplativ, cind „ora-i stinsa, vintul asezat", „zarea-i lesne de umblat", „in vint e-o goarna de matase, un blind auz, abia ajuns" sau „osteniti de-o truda bucuroasa / nu auzim cum virstele ne-nseamna". Cite-o strofa din primul volum anunta acest lirism echilibrat, vag elegiac, cel mai caracteristic pentru sensibilitatea lui L:

„E-n aer o masura potrivita
nici prea de tot, nici prea putin, un val
din adierea moale ca un sal
a vintului cu goarna linistita".

„Rostirea calda si blind cadentata a versurilor" (I. Moldovan") din aceste sonete supuse disciplinei tiparelor mostenite nu ascunde insa, adeseori, elementele de recuzita: „secera din luna" continua sa se „ascuta" pe ierburi, „vintul vremii spulberate" cade in suflet, cuplul indragostit arde pina la cenusa, „calarim pe roibul vremii fara sea". Cu volumul Rondeluri (1980), Dinu Ianculescu da cea mai reprezentativa carte a sa. Specia cultivata obliga la concentrare si slefuirea muzicala a versului, la o anumita stilizare ii imaginilor. Dictiunea actorului se simte peste tot, sprijinita de mai vechile inclinatii catre caligrafia imaginii, mai bine fructificate acum. Tematica acestor poeme ramine cea cultivata in volumele precedente, cu un accent mai apasat pe reflectia elegiaca asupra trecerii timpului si pe emotia inscrisa in peisaj.

OPERA:
Argintatul peste si alte poezii. Bucuresti, 1970;
41 de sonete. Bucuresti, 1975;
Rondeluri, Bucuresti, 1980.

REFERINTE CRITICE:
D. Cristea, in Romania literara, nr. 15, 1971;
A. Popescu, in Tribuna, nr. 21, 1971;
C. Ciopraga, in Cronica, nr. 20, 1971;
N. Amaru, ibidem, nr. 48, 1975;
Gh. Bulgar, in Romania literara, nr. 3, 1976;
I. Moldovan, in Echinox, nr. l-2, 1976;
Al. Andritoiu, in Romania literara, nr. 31, 1981;
I. Ariesanu, in Orizont, nr. 19, 1981: R. Carneci, in Contemporanul, nr. 5, 1981;
Gh. Pitut, in Luceafarul, nr. 15, 1981.

Vei găsi ascunsă-ntr-o zi

Alexandrei

Vei găsi ascunsă într-o zi
o scrisoare ultimă, amară
c-am plecat cu frunzele-ntr-o doară
prin păduri pe care nu le ştii.

Pune-o pe raftul din cămară
lângă-arome scurse pe tipsii.
Vei găsi ascunsă într-o zi
o scrisoare ultimă, amară.

Şi pe rânduri vremea va stropi
colbul şi parfumele de-afară
şi vechimi cu zgomote de ceară
în dulceaţa fructelor târzii.

Vei găsi ascunsă într-o zi.

Omagiu postum

violoncenistului Radu Aldulescu

E primăvară şi e frig.
O pasăre cade pe ape
şi nu e nimenea pe-aproape
ca să mă vaiet şi să strig

că moartea trece de prosoape
şi sare dincolo de dig.
E primăvară şi e frig.
O pasăre cade pe ape.

Şi nimeni nu ridică zid
şi timpul nu ne mai încape.
Cu-o mână ne închide pleoape,
cu alta ne aruncă-n vid.

E primăvară şi e frig...

Aşa de albî...

Aşa de albă Doamnă, Domnişoară.
Aşa de tristă în atât sublim.
E bine când începe să te doară
iubirea cărei clipa i-o jertfim.
Se-ncruntă vremea,
timpul e pe fugă

Se-ncruntă vremea, timpul e pe fugă.
Luminile salonului s-au stins.
Vin după voi în spaţiul necuprins.
Pădurile mă cheamă şi mă-ndrugă.

Şi ramurile frunze şi-au întins
pe drumul lung ce-ncepe să mă sugă.
Se-ncruntă vremea, timpul e pe fugă.
Luminine salonului s-au stins.

Şi vrând-nevrând mă simt acuma slugă
aceleia ce-n luptă m-a învins.
Căci aripile-i negre m-au atins
şi-abia mi-ajunge noaptea pentru rugă.

Se-ncruntă vremea, tinmpul e pe fugă.

Dan Giosu, poet

Biografie Dan Giosu

Vine o vreme în viaţa unui individ (fie el masculin, feminin sau, la alegere, androgin) când doar cărţile mai sunt în stare să calmeze şi să liniştească tot ce au tulburat ceilalţi. Şi când spunem cărţi, spunem \"Scândura lui Afansol\" a lui Dan GIOSU. Unul dintre prozatorii care ar putea cu uşurinţă să fie încadrat la optzecişti de către o istorie riguroasă a literaturii. Un simplu cititor, însă, străin de periodizări sau clasificări savante - ar remarca, fără îndoială, că proza scurtă la care s-a înhămat Dan Giosu, se bucură de puternice accente de umor şi absurd, ceea ce pentru noi înseamnă deja mult, dacă nu cumva totul.
Ioana BRADEA

Un prozator neobişnuit

Proza poeţilor sare de obicei peste cal. Şi fie că acest cal este un cal de lemn, cal de bătaie, cal beat sau treaz, ea poate fi bună, proastă, realistă, fantastică, suprarealistă, avangardistă, expresionistă, metaforică, sarcastică, absurdă, toate la un loc; poate fi oricum, poate fi orice, şi numai într\'un singur fel nu poate fi: mediocră. La naşterea multora dintre textele acestui ciudat volum am fost martor, dacă nu chiar mai mult, ele au fost scrise pe stradă sau la cafenea, la botul calului, de faţă cu toţi ceilalţi, în public, în timp ce se juca şah (şi se juca şah cu pasiune nebună) sau se discuta despre Kafka, Knut Hamsun, Canetti, Dostoievski, Marquez, Gogol...
Nichita DANILOV

Dimineţi

– copilărie –

Şi cum a Morţii umbră-n vie

alături stă pe-o buturugă –

din Marea Cerului pustie

cad îngerii albaştri-n fugă.

Şi ne rănesc pe veşnicie.

Şi-aş înălţa la dînşii rugă

să-mi lase frumuseţea mie

iar Morţii lase a lor fugă.

Să nu mai prindă înserarea,

nici noaptea nu mai prindă ea

căci am iubit la fel ca marea

în dimineţi lumina ta.

Dacă-un zidar

– viaţa la ţară –

Dacă-un zidar

în zidire te toarnă

învaţă să cînţi

un cîntec din goarnă.

Dacă un cîine

vine la tine

fără de coadă

e foarte bine!

Dacă cumva

este o seară

pregăteşte în grabă

pisica să moară

fii tare!

Astăzi se moare!

Moartea

A venit Moartea să ouă

drept la mine-n bătătură

căţărată-n vîrf de şură,

fără coasă şi desculţă

să facă ouă de struţă.

Şi-am zis verde cimbrişor

Eu vreau ca mai an să mor!

Însă-acuma văz că vrea

cinci sute de morţi să-mi dea

şi-acelea mari cît casa

Ea desculţa, fără coasa

tare aere-şi dădea!

Însă dacă stau pe gînduri

nu-mi place-ntre patru scînduri.

Şi iar verde de măslin

mai bine să mor de vin

de-acela ţinut în doage

vină Moartea să mă roage

acolo suită-n şură

să mă las de băutură

să mor eu de moarte bună.

Însă o să mă doară-n cot

iarbă rea, fir de troscot!

Cer albastru-vişiniu,

galben fir,

Moarte, ptiu,

şi hai sictir!

TEATRU/FILM 24 Martie

Cu Tanți Cocea

Biografie

Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

Filmografie:

Steaua fără nume (teatru radiofonic, 1954) - necunoscuta Mona
Bijuterii de familie (1957)
Cartierul veseliei (1964)
Răpirea fecioarelor (1968)
Serata (1971)
Păcală (1974)
Instanța amână pronunțarea (1976)

GÂNDURI PESTE TIMP 24 Martie

MARIN PREDA

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică, membru al Partidului Comunist Român. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Wikipedia

Născut: 5 august 1922, Siliștea-Gumești

Data morții: 16 mai 1980, Palatul Mogoșoaia, Mogoșoaia

Copii: Alexandru Preda, Nicolae Preda

Soție: Eta Vexler (căs. 1960–1966), Aurora Cornu (căs. 1955–1959)

Frați/Surori: Alexandru Preda, Ilinca Preda, Ilie Călărașu, Gheorghe Călărașu, Mița Preda, Ion Călărașu, Măria Preda

Educație: Universitatea din București

Marin Preda - Citate:

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

Enrique Granados

(Enrique sau Enric Granados y Campiña; Lérida, 1867 - în Canalul Mânecii, 1916) pianist și compozitor spaniol. Era fiul unui tată cubanez și al unei mame din Galicia. Dispoziția lui pentru muzică a fost dezvăluită deja în copilărie; A studiat primele elemente de teoria și teoria muzicii în orașul său natal cu José Junceda. Încă un copil, a mers la Barcelona, unde a intrat în Escolanía de la Merced, în regia lui Francisco Jurnet; A primit apoi lecții de la Juan Pujol (pian) și Felipe Pedrell (armonie).

Enrique Granados

La vârsta de zece ani a început să susțină concerte publice. În 1887 a plecat la Paris, unde a studiat cu C. de Bériot; În capitala Franței a locuit cu prietenul și compatriotul său, pianistul Ricardo Viñes . S-a întors la Barcelona în 1889, unde a susținut un concert memorabil la Teatro Lirico. În 1892 a obținut un nou triumf ca concertist și ca compozitor lansând primele trei dansuri .

Ca pianist a fost un excelent colaborator cu mari violonişti precum Joan Manén , Eugène Ysaye , Mathieu Crickboom şi Jacques Thibaud . De asemenea, a cântat alături de Édouard Risler, Camille Saint-Saëns și Joaquín Malats în spectacole publice de lucrări scrise pentru două piane. Într-unul dintre primele „Festes de la Música Catalana”, a câștigat premiul I; concertul său Allegro de a fost premiat într-un concurs național.

În 1910, a trimis compozițiile sale pentru pian Goyescas pianistului Montoriol Tarrés, care locuia la Paris. Tarrés a studiat lucrarea și a devenit entuziasmat de ea. L-a răspândit și în scurt timp, obținând sprijinul lui Vuillermoz, a reușit să determine Société Musicale Independante să organizeze un concert pe 4 aprilie 1914, dedicat în întregime lui Enrique Granados. Succesul a fost răsunător și a constituit consacrarea tânărului compozitor. În urma acestui concert a fost distins cu Legiunea de Onoare și a primit de la Rouché, directorul Operei din Paris, comanda de a transforma Goyesca în operă, pentru reprezentare la Paris.

Enrique Granados s-a pus pe treabă și a terminat partitura pe un libret de F. Periquet; Dar primul război mondial a izbucnit și proiectul a devenit irealizabil. Astfel, Schirmer, editorul din New York, conștient de dificultate, s-a grăbit să facă propuneri lui Granados. Schirmer este dispus să monteze piesa și o va pune în spectacol la New York; Granados acceptă și se mută în America împreună cu soția sa.

Spectacolul lui Goyescas , ținut la Metropolitan pe 28 ianuarie 1916, a fost un succes, iar Granados a fost invitat de președintele Statelor Unite să cânte la Casa Albă. Această împrejurare l-a făcut pe compozitor să rateze transatlantica care urma să se întoarcă în Spania. Odată împlinit angajamentul, nu a mai vrut să aștepte plecarea unei alte nave spaniole și s-a îmbarcat în Anglia; Acolo, în Folkestone, a luat „Sussex”, care, la scurt timp după ce a pornit, a fost torpilat și scufundat de un submarin german. Granados și soția lui s-au înecat. Vestea a făcut furori; La Barcelona, la Lérida, la Paris, la New York i-au fost aduse omagii postume.

Pe lângă partiturile menționate mai sus, lui Granados i se datorează, printre altele, următoarele lucrări: Schițe , 12 dansuri spaniole , Piese pe cântece populare , Valsuri poetice , Madrigal , opera María del Carmen (1898), Follet , Picarol , Liliana (pe texte de Apel·les Mestres), o nouă serie de Dansuri spaniole , Sardană , Rapsodie aragoneză , El Pelele și Cântecul stelelor (pentru pian, cor și orgă). Pentru canto și pian a compus Canciones amatorias , Tonadillas , Eternal Elegy , poemul simfonic Dante etc.

Enrique Granados a fost și un pedagog remarcabil; Mulți dintre cei mai buni pianiști catalani din ultima vreme au venit de la academia de muzică din Barcelona care i-a purtat numele. Autorul nostru a fost un interpret extraordinar al muzicii populare hispanice, pe care a stilizat-o cu înalt simț poetic și fină intuiție.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 23 martie 2024

Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]

Muzică de film[modificare | modificare sursă]

Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

Muzică corală[modificare | modificare sursă]

Muzică vocal-simfonică[modificare | modificare sursă]

Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei