MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 23 MARTIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători; RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI; GÂNDURI PESTE TIMP; TEATRU/FILM; MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT; INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET;

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 752: Este ales Papa Ștefan al II-lea. A decedat trei zile mai târziu, înainte să fie consacrat și nu se află pe lista oficială de papi a Vaticanului. El a fost urmat de fratele său, Paul I.

· 1400: Dinastia Trần pierde tronul Imperiului Vietnamez, după 175 ani de guvernare. A fost o dinastie (cunoscuta sub numele de Đại Việt) care a condus aceasta tara între 1225 și 1400. A fost fondata de împăratul Tông, urcat pe tron după ce unchiul său Trần Joi djo a răsturnat dinastia Ly. In timpul dinastiei Trần au fost înfrânte trei invazii mongole, foarte importanta fiind bătălia decisivă de la raul Bạch Đặng, în 1288

· 1801: Țarul Pavel I al Rusiei este lovit cu o sabie, apoi strangulat, și în cele din urmă călcat în picioare în dormitorul său de la Castelul Sf. Mihail. Va urma la tron fiul său cel mare, Alexandru I al Rusiei.

· 1821: Revolutia de la 1821. Se ajunge la un acord cu boierii ramasi in Bucuresti (juramintul reciproc de credinta). In virtutea acestui acord, Tudor Vladimirescu recunoaste “vremelnica stapinire” a tarii, alcatuita din boierii “patrioti”, acceptind sa conduca tara impreuna cu ei. Boierii declara ca “pornirea slugerului Tudor nu este rea” fiind astfel legitimate actiunile lui Tudor de catre clasa politica.

· 1821: Războiul de Independență al Greciei: Bătălia și căderea orașului Kalamata. Războiul de independenţă al Greciei , cunoscut şi ca Revoluţia greacă, a fost declanşat de revoluţionarii greci şi s-a desfăşurat între anii 1821 – 1829. Revoluţionarii au beneficiat într-o etapă mai târzie a războiului de sprijinul unor puteri europene, iar Imperiul Otoman a fost sprijinit de vasalii săi, Egiptul şi într-o oarecare măsură Vilaietul Tunisia.

· 1839: A fost consemnata prima utilizare cunoscuta a expresiei americane ”OK” (oll korrect), in cotidianul american ”Boston Morning Post”. O teorie susţine că OK este abrevierea pentru “oll korect”, un termen de jargon care poate fi asemănat cu OMG-ul sau LOL-ul zilelor noastre. Expresia OK a apărut sub forma unei glume în 1839, în The Boston Morning Post, cel mai popular ziar din New England la vremea aceea, in data de 23 martie. Al optulea preşedinte al SUA, Martin Van Buren, a fost cel care a popularizat aceasta expresie. Susţinătorii preşedintelui erau cunoscuţi sub numele de OK Club , OK fiind considerata prescurtarea de la Old Kinderhook, porecla lui Van Buren. Unele surse au scris că Van Buren ar fi început să folosească OK drept semnătură. În 1919, presedintele Woodrow Wilson care susţinea că termenul provine din limba Choctaw l-a rescris sub forma “okeh”, pentru ca mai târziu această scriere să fie înlocuită de ortografierea mai modernă “okay” Dicţionarul de limbă Choctaw, scris de Cyrus Byington în 1915, este cea mai recentă dovadă care confirma spusele presedintelui Wilson. Potrivit lui Byington şi unor dicţionare care au fost publicate mai târziu, okeh însemna “este aşa şi în niciun alt mod”. Deşi se insistă asupra ortografierii OK . Multe limbi l-au împrumutat, fiind astăzi o expresie aproape universală. Nu există un consens cu privire la ortografiere: poate fi găsit sub formele „OK”, „O.K.”, „ok”, „okay”, „okee”, „okie”, „kay”, „k” sau „kk”.

· 1847: Un incendiu uriaș distruge o cincime din orașul București. Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu. Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului. Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ” acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“. „Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti. Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei. „Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

· 1863: Este fondata in Oakland, Universitatea din California.

· La 23 martie 1888, în România, la guvernare vin junimiştii: Petre Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, etc. Guvernul junimist va activa pînă la 29 martie 1889.

· 1898: Se adoptă Legea învățământului secundar și superior, elaborată de Spiru Haret și C. Dimitrescu-Iași, care instituie învățământul secundar de opt clase, în două cicluri (inferior și superior) și în secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale și organizează mai temeinic învățământul superior. Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București), matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române. Constantin Dimitrescu-Iași (n. 25 februarie 1849, Iași – d. 16 aprilie 1923, Turnu Severin) a fost un pedagog român, profesor de psihologie, pedagogie și estetică la Universitatea din Iași, profesor de sociologie, filosofie și morală la Universitatea din București și rector al acestei universități (1898-1911). A ocupat funcția de inspector general al învățământului fiind, alături de Spiru Haret, unul dintre reformatorii învățământului românesc.

· 1903: Americanii Orville si Wilbur Wright au inregistrat patentul aeroplanului experimentat de ei dupa lungi ani de cercetari.

· 1909: Wilhelm si Karl Maybach au infiintat Luftfahrzeug – Motoren GmbH la Bissingen, Germania, trust care va produce motoare pentru dirijabilele Zeppelin si automobilele de lux Maybach.

· 1917: In contextul retragerii in Moldova in timpul Primului Razboi Mondial, a fost emisa Proclamatia Regelui Ferdinand I, prin care acesta promitea taranilor pamant si introducerea votului universal.

· 1919: Fostul militant socialist italian Benito Mussolini a fondat, la Milano, partidul Fasci di Combattimento – Partidul Fascist care avea sa preia conducerea tarii si sa instituie un regim dictatorial. Cuvantul fascism îsi are etimologia în latinescul “fasces” care simboliza un snop de nuiele în care este înfipta o secure, simbol al autoritatii care era purtat de lictorii care ii însoteau pe înaltii magistrati romani. La începutul sec. XX, în Italia, fasciile erau grupuri revolutionare de sorginte socialista, care se distingeau printr-o atitudine nationalista si o activitate non-parlamentara si chiar non-partinica. In 1922 liderul fascist Benito Mussolini este numit prim-ministru. Partidul national socialist german se formeaza tot în 1919, iar în 1933 Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Baza populara a partidului fascist era formata din patura de jos a clasei mijlocii a micilor întreprinzatori, fermieri, mestesugari, ceea ce explica ostilitatea lor atât fata de capitalism, cât si fata de comunism. Fascismul are o ideologie eclectica, o viziune asupra lumii cvasi religioasa care presupune credinta oarba, supunere si mai putin dezbatere si analiza critica. Nu întâmplator sloganul favorit al lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau ”Inactivitatea înseamna moarte”. În Italia fascista elementul central al ideologiei sale era Statul corporatist, privit ca instrument al modernizarii tarii . Mussolini a reusit treptat sa inabuse toate formele de opozitie si pana in 1928 a devenit “IL Duce” (Conducatorul), detinand controlul absolut asupra unui stat cu un singur partid.A urmat o politica expansionista pe plan extern si o alianta cu Germania lui Hitler,politica in urma careia Italia a fost tarata in al II-lea razboi mondial sfarsind in ruine. Partidul Fascist italian nu a mai supraviețuit după capturarea și execuția lui Mussolini și după dispariția statului marioneta de la Salò în aprilie 1945.

· 1921: In Germania este creat Reichswehr-ul, armata Republicii de la Weimar. Reichswehr (în germană, Apărarea națională) a constituit entitatea forţelor armate ale Germaniei între 1919 și 1935, când a fost renumită Wehrmacht (în română, „Forța de apărare„)La sfârșitul primului război mondial, forțele militare ale Imperiului german fuseseră aproape dezintegrate, majoritatea foștilor soldați și ofițeri întorcându-se acasă individual sau în grupuri mici. Mulți dintre ei s-au alăturat entității militare denumită Freikorps, o colecție de unități paramilitare de voluntari care au devenit ulterior implicate în revoluția germană, respectiv în ciocnirile de frontieră care au urmat între 1918 și 1923. Noua formată Republică de la Weimar avea nevoie de o forță militară. La 6 martie 1919, guvernul Republicii a decretat existența entității militare, Vorläufige Reichswehr („Apărarea națională provizorie”), care consta din Vorläufige Reichsheer („Armata națională provizorie”) și Vorläufige Reichsmarine („Marina națională provizorie”). Circa 400,000 de oameni fuseseră înrolați în Reichsheer. La 30 septembrie 1919, armata germană a fost reorganizată ca Übergangsheer („Armata de tranziție”). Această organizare provizorie a durat până la 1 ianuarie 1921, când titulatura Reichswehr a fost atribuită oficial, iar organizarea acesteia a fost determinată de limitele impuse de către Tratatul de la Versailles. Între 1920-1926, armata „Reichswehr„-ului a fost condusă de generalul Hans von Seeckt, care de fapt era principalul ei întemeietor. „Reichswehr” este denumirea armatei germane până în 1935, când va fi schimbată în „Wehrmacht” (în trad. „Forța de Apărare”). Conform limitărilor impuse de Tratatul de la Versailles, care stipula o armată de 100.000 de oameni, compoziția Reichswehr era următoarea
Reichsheer, forțele terestre compuse din două comandamante:
- șapte divizii de infanterie;
- trei divizii de cavalerie;
Posedarea de aviație militară, tancuri sau artileria grea erau interzise.

· 1933: Reichstag-ul (Parlamentul german antebelic) a votat acordarea de puteri legislative extraordinare cancelarului Adolf Hitler. Este inceputul dictaturii lui Adolf Hitler in Germania. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

· 1939: Semnarea Acordului economic româno-german, Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României și Reichul German, care deschidea calea subordonării economiei românești intereselor politicii hitleriste.

· 1942: Al Doilea Război Mondial: În Oceanul Indian, forțele japoneze capturează Insulele Andaman.

· 1945: Guvernul Petru Groza a initiat o lege de reforma agrara prin care au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha, fiind improprietarite peste 900.000 de familii de tarani. Dupa numai cativa ani, taranimea romana avea sa fie supusa unor presiuni extraordinare in procesul de colectivizare, ca parte a politicii comunistilor de comunizare a tarii.

· 1950: A intrat in vigoare decizia prin care s-a stabilit sarbatorirea Zilei Meteorologiei in 23 martie, hotarare luata cu ocazia Conventiei Organizatiei Mondiale a Meteorologiei.

· 1956: Pakistanul devine prima republică islamică din lume. Ziua națională.

· 1965: NASA a lansat Gemini 3, primul nava spatiala cu echipaj uman de doua persoane.

· 1968: La intalnirea de la Dresda ( in fosta R.D.G.), liderul reformist cehoslovac Alexander Dubcek încearca sa calmeze temerile statelor membre ale Tratatului de la Varșovia in legatura cu evolutiile politicii tarii sale si da asigurări secretarului general al PCUS, Leonid Brejnev si altor lideri ai țărilor membre, că mișcarea Primăvara de la Praga nu va modifica poziția Cehoslovaciei în blocul estic. Cu toate acestea,nu peste mult timp, URSS impreuna cu alte tari socialiste satelite vor invada Cehoslovacia si vor inabusi aspiratiile la un comunism cu fata umana. Romania a condamnat invazia prin vocea liderului sau comunist Nicolae Ceausescu, care va castiga astfel o mare popularitate atat pe plan intern cat si pe plan extern.

· 1983: Presedintele american Ronald Reagan a lansat ”Initiativa de Aparare Strategica”, supranumită și “Războiul stelelor”, un sistem spatial de aparare antiracheta cu baza in spatiu bazat pe noi tehnologii, care va obliga Uniunea Sovietica sa accelereze negocierile pentru dezarmarea nucleara. Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois – d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii.

· 1996: Au fost organizate primele alegeri prezidentiale directe in Taiwan (Republica China), castigate de Lee Teng-hui, reprezentantul Partidului Nationalist(Komintang).

· 1998: Filmul american ”Titanic”, o capodopera epica a regizorului James Cameron care ii are in rolurile principale pe Kate Winslet si Leonardo DiCaprio, a obtinut 11 trofee la cea de a 70-a editie a premiilor Oscar, egaland recordul peliculei ”Ben Hur” la editia din 1959. Drama “Titanic”, realizata in 1997, a avut incasari de peste un mliard de dolari si a fost recompensata cu 11 premii Oscar, un record care a ramas in istorie atat pentru succesul imens de casa, cat si prin costurile imense ale productiei, de circa 200 de milioane de dolari. Lansat la apa in 1912, Titanic, cel mai mare si mai luxos transatlantic construit pana la acea data , a fost considerat o adevarata minune a tehnicii. S-a spus ca este de nescufundat, dar din pacate Titanicul avea sa-si gaseasca sfarsitul in apele Atlanticului de Nord, chiar in prima sa calatorie si odata peste 1.500 de oameni, mai mult de doua treimi dintre cei aflati la bord.

· 1999: Javier Solana, secretar general al NATO, dă ordinul de lansare a operațiunilor aeriene împotriva Republicii Federale a Iugoslaviei. Președintele american Bill Clinton a declarat ca superputerea mondială trebuie să se îndrepte împotriva purificărilor etnice. Francisco Javier Solana de Madariaga (n. 14 iulie 1942) este un fizician și politician socialist spaniol. După ce a deținut pe rând funcțiile de Ministru al Culturii, Ministrru al Educației și Ministru al Afacerilor Externe al Spaniei (în perioada 1992–1995) și apoi a fost Secretar General al NATO (1995–1999), din octobrie 1999 până în decembrie 2009 Javier Solana a exercitat funcțiile de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Secretar General al Consiliului Uniunii Europene și Secretar General al Uniunii Vest-Europene.

· 2001: Sculptorului Ion Irimescu i-a fost decernat Premiul pentru Excelență în Cultura Română. Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

· 2001: Statia spatiala sovietica MIR (”Pacea”), lansata in februarie 1986, si-a incheiat existenta, cele 143 de tone ale sale dezintegrandu-se in atmosfera in timpul prabusirii sale in sudul Oceanului Pacific, dupa ce fusese abandonata de cel de-al 26-lea echipaj international in august 1999. Mir (rusă Мир, însemnând Pace sau Lume) a fost o stație spațială sovietică moștenită după destrămarea URSS de Federația Rusă, în funcțiune pe o orbită terestră joasă între anii 1986 – 2001. Stația era de tip modular, având un număr de nouă componente. Mir a servit ca laborator de cercetare în microgravitație, în care echipajele au efectuat experimente de biologie, biologie umană, fizică, astronomie, meteorologie și aeronautică, în scopul de a dezvolta tehnologii necesare pentru ocuparea permanentă a spațiului. Ea a fost prima stație de cercetare din spațiu locuită constant, și a fost folosită de mai multe echipaje pe termen lung. Programul Mir a deținut recordul pentru cea mai îndelungată prezență umană neîntreruptă în spațiu, cu 3.644 de zile, până la 23 octombrie 2010 (când a fost depășit de Stația Spațială Internațională), și deține încă recordul pentru cel mai lung zbor spațial al unui om, cel al lui Valeri Poliakov, cu 437 de zile și 18 ore. Mir a fost ocupată în total timp de doisprezece ani și jumătate din cei cincisprezece ani ai săi de existență, având capacitatea de a susține un echipaj de trei persoane (și chiar mai multe pentru perioade scurte de timp).

Nașteri

· 1338: S-a nascut Împăratul Go-Kōgon (d. 12 martie 1374). A domnit din 1352 pana in anul 1371.

· 1430: Margareta de Anjou (Marguerite de Anjou, 23 martie 1430 - 25 august1482) a fost soția regelui Henric al VI-lea al Angliei din 1445 până în 1471 și a condus Casa de Lancaster în Războiul celor Două Roze.

Margareta s-a născut la Pont-à-Mousson în Ducatul Lorena, un fief imperial al Franței, fief condus de către ramura regilor francezi, Casa de Anjou. Margareta a fost fiica lui René I al Neapolelui, Duce de Anjou, regele al Neapolelui și al Siciliei și Isabella, Ducesă de Lorena. S-a căsătorit cu regele Henric al VI-lea al Angliei, care era cu opt ani mai mare decât ea, la 23 aprilie 1445, la Titchfield în Hampshire. Avea numai cincisprezece ani însă era deja femeie, pasionată, mândră și care își cunoștea îndatoririle. A moștenit de la mama sa care de fapt a guvernat Anjou cu "o mână de bărbat", aducând în provincie ordine și ținându-i pe englezi departe.^[2]

Henric, care era mai mult interesat de religie și cunoaștere decât de chestiunile militare, nu a fost un rege de succes. Avea regență de când avea câteva luni iar acțiunile sale erau controlate de regenți. Când s-a căsătorit cu Margareta, condiția lui mentală era deja instabilă și după ce singurul lor fiu, Eduard de Lancaster, s-a născut la 13 octombrie 1453, Henric a suferit o degradare mentală.

S-a speculat faptul că prințul de Wales a fost rezultatul unei legături adulterine a Margaretei, fie cu Edmund Beaufort, primul Duce de Somerset, fie cu James Butler, Conte de Wiltshire, ambii aliați ai reginei

Date personale
Margareta de Anjou
Regină a Angliei

Născută	23 martie 1430 Ducatul Lorena
Decedată	25 august 1482 (52 ani, 155 zile) Anjou, Franța
Înmormântată	Catedrala Angers, Anjou
Părinți	René de Anjou^[1] Isabella, Duchess of Lorraine[*]
Frați și surori	Yolande of Anjou[] Isabel of Anjou[] Ann of Anjou[] John II, Duke of Lorraine[] Louis of Anjou, Marquis of Pont-à-Mousson[] Nicolas of Anjou[] Charles of Anjou[] René of Anjou[]
Căsătorită cu	Henric al VI-lea al Angliei
Copii	Eduard, Prinț de Wales
Cetățenie	Franța
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] ()
Familie nobiliară	Casa de Valois (prin naștere) Casa de Lancaster (prin căsătorie)
Regină consort a Angliei
Încoronare	30 mai 1445

· 1732: Marie Adélaïde de France^[1] (n. 23 martie 1732; d. 27 februarie 1800) a fost a patra fiică și al șaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franțeiși a reginei Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui, a fost Fille de France.

Date personale
Madame Adélaïde
Prințesă a Franței
Portret al Mariei Adélaïde de Jean-Marc Nattier, 1750
Nume la naștere	Marie Adélaïde de France
Născută	23 martie 1732 Palatul Versailles, Franța
Decedată	27 februarie 1800 (67 de ani) Triest, Italia
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței^[1]^[2] Maria Leszczyńska^[1]^[2]
Frați și surori	Prințesa Louise-Élisabeth a Franței^[1] Sophie-Philippine a Franței^[1] Prințesa Louise a Franței^[1] Prințesa Victoria a Franței^[1] Princess Thérèse of France[] Henriette-Anne a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței Charles de Vintimille[] Philippe, Duke of Anjou[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765)
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

· 1749: S-a nascut Pierre Simon, marchiz de Laplace; (m.1827), matematician si astronom francez, profesor de matematica la Scoala militara din Paris, membru al Academiei franceze. Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge – d. 5 martie 1827, Paris) a fost un matematician, astronom și fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică Kant-Laplace, conform căreia sistemul solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mișcare. A formulat ecuația Laplace și a pus la punct transformata Laplace, care apare în multe ramuri ale fizicii matematice, un domeniu în al cărui dezvoltare a jucat un rol esențial. Operatorul Laplace, utilizat pe scară largă în ecuațiile cu derivate parțiale, este, de asemenea, numit după el. Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de știință din toate timpurile, denumit uneori „Newton al Franței”. A fost conte al Primului Imperiu Francez (din 1806) și marchiz din 1817, după restaurația Bourbonilor.

Pierre-Simon Laplace s-a născut la Beaumont-en-Auge (Normandia), pe 23 martie 1749. Era fiul unui mic fermier, Pierre Laplace, mama sa numindu-se Marie-Anne Sochon. Pierre Laplace se ocupa, de asemenea, cu comercializarea cidrului și ajunsese „sindic” al orășelului Beaumont-en-Auge.

După ce a urmat cursurile primare ale școlii din localitatea sa natală, Pierre-Simon Laplace a fost trimis să-și continue studiile la o mănăstire benedictină, tatăl său intenționând să-l facă să intre în clerul catolic. În acest scop, la vârsta de șaisprezece ani, a fost trimis la Universitatea din Caen, pentru a studia teologia.^[14]

După ce a absolvit cursurile Universității din Caen, Laplace a avut șansa să îl cunoască personal pe D'Alembert, care l-a încurajat să persevereze în studierea matematicilor și i-a dat o scrisoare de recommandare, grație căreia a obținut un post de profesor de matematică la Școala Militară din Paris (înființată în 1750 de către regele Ludovic al XV-lea), post care îi permitea să-și continue studiile personale în timpul liber.

Încrezător în capacitățile sale, Laplace se dedică cercetării și timp de șaptesprezece ani, între 1771 și 1787, realizează cea mai mare parte din contribuțiile sale în astronomie. Publică, de asemenea, numeroase articole și memorii științifice referitoare la calculul integral, ecuații diferențiale și ecuații cu derivate parțiale.

Printre alții, Laplace l-a impresionat foarte mult pe Marchizul de Condorcet. După ce acesta a devenit secretarul permanent al Academiei Franceze de Științe, Laplace a fost ales membru asociat al acestei academii, la vârsta de 24 de ani (31 martie 1773). În 1785 a devenit membru titular al Academiei Franceze de Științe, la catedra de mecanică.

Laplace s-a căsătorit cu Marie-Charlotte de Courty de Romanges; cuplul a avut doi copii: o fată, Sophie, și un băiat, Charles-Émile (născut în 1789).^[15] Multe documente originale legate de viața lui Laplace s-au pierdut, astfel încât golurile biografice au fost uneori completate de mituri. Unele documente au ars în incendiul care a cuprins castelul unuia dintre urmașii săi, iar altele au căzut pradă flăcărilor în timpul bombardării orașului Caen de către Aliați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Spre deosebire de prietenul său Antoine Lavoisier, Laplace nu a avut de suferit din cauza Revoluției franceze. În timpul acesteia, el a contribuit la introducerea sistemului metric și la organizarea prestigioaselor instituții de învățământ „École polytechnique” și „École normale supérieure”.

În 1795 a fost ales ca membru al nou-creatului Institut Francez (l'Institut de France), la catedra de matematică, institut al cărui președinte devine în 1812. În 1816 Laplace a fost ales membru titular al Academiei Franceze. În 1821, odată cu fondarea „Societății Geografice” (Société de Géographie), devine și primul președinte al acesteia. Laplace a fost, de asemenea, membru al principalelor academii științifice din Europa acelor timpuri.

În 1806, Napoleon l-a investit cu titlul de conte al Primului Imperiu Francez. După restaurația Bourbonilor a devenit marchiz(din 1817).

Pierre-Simon Laplace a murit pe 5 martie 1827, în locuința sa de la Arcueil, din apropierea Parisului, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de 78 de ani.

Date personale
Pierre-Simon de Laplace
Pierre-Simon de Laplace
Născut	23 martie 1749^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Beaumont-en-Auge, Regatul Franței^[12]
Decedat	5 martie 1827 (77 de ani)^[3]^[4]^[6]^[7]^[8]^[10]^[11] Paris, Republica Franceză
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Căsătorit cu	Marie Anne Charlotte de Courty de Romange[*] (din 15 martie 1788)
Număr de copii	2
Copii	Charles Émile de Laplace[*]
Cetățenie	Franța
Religie	agnosticism
Ocupație	matematician astronom fizician politician filozof profesor universitar fizician teoretician[*] statistician
Activitate
Rezidență	Normandia de Jos Arcueil
Domeniu	Mecanică cerească Teoria probabilităților analiză matematică matematică mecanică astronomie
Instituție	École normale[] Bureau des Longitudes[] Institut de France
Alma Mater	Universitatea din Caen Q2983840[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra Société Philomathique de Paris[] Academia Franceză Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[] Academia de Științe din Berlin Academia Rusă de Științe Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Société de Géographie[] Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[] Bavarian Academy of Sciences and Humanities[] Academia de Științe din Torino[]
Conducător de doctorat	Jean le Rond d'Alembert^[1]
Doctoranzi	Siméon Denis Poisson^[2] Mihail Ostrogradski
Cunoscut pentru	Ecuația Laplace, Transformata Laplace, Operatorul laplacian, Teorema lui Laplace
Societăți	Academia Franceză, Academia Franceză de Științe
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[] (22 mai 1825) Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[] (14 iunie 1804) Legiunea de Onoare în grad de cavaler[] (2 octombrie 1803) Grand Cross of the Order of the Reunion[] (3 aprilie 1813) Membru al Societății Regale[] Societatea Regală din Londra Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[]

* 1769: William 'Strata' Smith (23 martie 1769 – 28 august 1839) a fost un geolog englez, apreciat pentru că a creat prima hartă geologică națională. Este cunoscut ca „Părintele Geologiei Engleze”.

· 1813: Cezar Bolliac, poet român (d. 1881). A participat la toate acțiunile revolutionare importante din anul 1848, fiind prezent la citirea proclamației revoluționare. A fost însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”). A fost de asemenea secretar al Guvernului provizoriu revolutionar, vornic al Capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor. După înfrângerea revoluționarilor, a luat drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic ‘Espatriatul’, care are ca subtitlu „Dreptate, Frăție”. În toamna lui 1849 a trebuit să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul sau intitulat „Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821” și revista ‘Buciumul’, care avea mai mult un caracter politic, fără a lipsi insa din ea literatura. Revenind în ţară, la mijlocul anului 1857 devine director al „Monitorului Adunării Ad-hoc”, susţinând unirea. În timpul pregătirilor electorale, optează pentru dubla alegere a domnitorului Cuza. În 1867, deputat fiind, îşi asumă un important rol în pregătirea reformei monetare, relevând, în toate discursurile sale, rolul baterii monedei în întărirea suveranităţii naţionale. A fost unul dintre cei mai activi participanţi la evenimentele timpului său, însemnătatea omului politic, publicistului, literatului, a puternicului animator şi propagator al ideilor moderniste din această perioadă extrem de plină de schimbări, pe toate planurile, creşte enorm în pondere în opera lui.

· La 23 martie 1847 (după altă versiune la 24 martie 1847) se naşte la Iaşi, Moldova, Alexandru Dimitrie Xenopol - academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român. Alexandru Dimitrie Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor,Istoria românilor din Dacia Traiană, şi de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atît de Mihail Kogălniceanu cît şi de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea cînd aceste idei erau parte esenţială a programului viitoarei revoluţii de la 1848. Xenopol este considerat cel mai mare istoric român după Nicolae Iorga. În plan educaţional, ca profesor universitar, şi ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea şi modelarea a multor generaţii de profesori de istorie şi istorici români. Simultan cu obligaţiile didactice a desfăşurat şi o susţinută şi bogată activitate ştiinţifică, atît ca autor, publicînd numeroase lucrări şi studii în presa ştiinţifică a vremii, cît şi ca editor, redactor şi director al Revistei "Arhiva", apărută la Iaşi. Dupa absolvirea liceului in orasul natal, a realizat studii universitare de filozofie, drept si istorie (1867-1871). A devenit doctor in drept la Berlin, apoi doctor in filozofie la Giessen, in acelasi an, 1871, fiind puternic influentat de savantii germani. Reintors in tara, Alexandru D. Xenopol a intrat in magistratura, fiind, in 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iasi, iar din 1883 s-a integrat, ca profesor, Universitatii din Iasi. A fost ales, in 1893, membru titular al Academiei Romane, dar si membru al altor academenii din tara si strainatate Alexandru D. Xenopol a respins ”Teoria” lui Roesler privind disparitia inaintasilor romanilor din Dacia Traiana”,insa lucrarea sa de capatai este ”Istoria Romanilor din Dacia Traiana”, lucrare structurata in sase volume si totalizand aproape 4.000 de pagini. Este prima prezentare sistematizata, analitica si complexa a istoriei romanilor, din toate provinciile traditionale, incepand tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri pana la unirea din anul 1859. Savantul roman a murit la 27 februarie 1920 in Bucuresti.

Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, pe data de 23 martie 1847 (după alte surse, pe 24 martie 1847), fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care ar fi fost de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol:

„Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele... Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”
—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele^[4]

Iacob Negruzzi^[5]^[6] și Neagu Djuvara^[7] menționează ipoteza originii evreiești a tatălui lui Xenopol, Dimitrie Xenopol, care era supus britanic și grec și de religie protestantă ^[8]^[9].

Dimitrie Xenopol a lucrat ca dragoman (traducător) în serviciul Consulatului Prusiei în Moldova, apoi ca profesor privat al copiilor banului Iordache Ruset la Bacău, ca administrator al unui internat și director de penitenciar la Iași. Mama istoricului, Maria (născută Vasiliu), era de origine greco-română.^[10].Soții Xenopol au avut șase copii: Alexandru, Filip, Maria, Nicolae, Lucreția și Adela.

După absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie (1867 - 1871), culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.^[11] La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.^[11]

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.^[12]

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române.^[13] Între 1898 - 1901 devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 - 1903 și, respectiv 1906 - 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași.

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920 în București, unde se mutase din anul 1915. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. În anii de ocupație germană 1917-1918 a fost evacuat la Iași. El și soția sa au apelat de mai multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care, după câteva ore, a decedat.^[14]

Dintre frații mai tineri ai istoricului, Filip a devenit un cunoscut arhitect, iar Nicolae Xenopol a fost politician și diplomat, a ocupat în 1912-1913 postul de ministru al industriei și comerțului în Guvernul Take Ionescu, și a fost cel dintâi ambasador al României în Japonia. Lucreția Xenopol a fost profesoară de liceu și membră a Societății de Geografie, iar Adela Xenopol s-a distins ca femeie de cultură și militantă feministă.

Lucrări fundamentale[modificare | modificare sursă]

1888 - 1893—Publică monumentala lucrare Istoria românilor din Dacia Traiană, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el.
1899 și, respectiv 1908 - Publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l'histoire în 1899 și La théorie de l'histoire în 1908.

Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

Alte lucrări[modificare | modificare sursă]

Cauzalitatea în succesiune;
Domnia lui Cuza Vodă;
Istoria partidelor politice din România;
L'hipotese dans l'Histoire (original publicată în franceză);
Noțiunea valorii în istorie;
Principiile fundamentale ale istoriei;
Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra Țărilor Române;
Sociologia e istoria (original publicată în italiană);
Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană;
Teoria lui Roesler;
Zur Logik der Geschichte (original publicată în germană) ...

Alexandru D. Xenopol

100 de ani de la moarte

Alexandru D. Xenopol

Date personale

Născut

23 martie 1847^[1]

Iași, Moldova^[2]

Decedat

27 februarie 1920 (72 de ani)^[3]^[1]

București, România^[2]

Înmormântat

Cimitirul Bellu

Cetățenie

România

Ocupație

istoric
economist
scriitor
filozof

Activitate

Alma mater

Universitatea din Iași

Organizație

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Collège de France

Lucrări remarcabile

Istoria Românilor din Dacia Traiană
Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859
Les principes fondamentaux de l’histoire
La thėorie de l’histoire

Cunoscut pentru

Prima mare sinteză a istoriei românilor
Filozofia istoriei

Membru titular al Academiei Române

· 1881: S-a nascut Roger Martin du Gard, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru literatura in 1937; (d.22 august 1958). Roger Martin du Gard s-a născut la Neuilly-sur-Seine, la 23 martie 1881. După solide studii umaniste, reușește prin concurs de admitere la École des Chartes, obținând diploma de arhivist paleograf în 1905.

După patru luni petrecute în Algeria, se instalează la Paris(1906). Publică primul său roman, Devenir! (Să te realizezi!) în anul 1908, urmat curând de un al doilea, care îl consacră în lumea literară: Jean Barois(1913), reconstituire a afacerii Dreyfus și a conflictului dintre religie și știință acut trăit de generația contemporană ei. Publicarea acestui roman la Nouvelle Revue française îi prilejuiește o decisivă întâlnire, ce va deveni curând o profundă prietenie, cu Jacques Copeau și cu André Gide. Colaborator al celui dintâi, scrie pentru teatrul Vieux-Colomblerfarsele, în dialect, Le Testament du père Leleu (Testamentul lui Moș Leleu), jucat în premieră în 1914, publicat în 1920 și La Gonfle (Pompa) (1928). Cu André Gide, prin care îi cunoaște pe cei mai importanți scriitori ai epocii, va duce nesfârșite convorbiri și va întreține o importantă corespondență cu privire la meseria de scriitor și la statutul romanului și al literaturii în general.Ia parte la primul război mondial, în cadrul unui grup auto mobil de transport. În anul 1919 începe să-și scrie jurnalul.

Fiind pregătit profesional ca paleograf și arhivist, Martin du Gard a adus în operele sale obictivitate și scrupulozitate pentru detalii. Datorită grijii sale față documentare precum și a atenției acordate relației dintre realitatea socială și dezvoltarea individuală a personajelor sale, a fost considerat un reprezentant târziu al realismului și naturalismului în cea mai bună tradiție a acestor curente literare predominante în secolul al 19-lea.

Roger Martin du Gard a decedat în 1958 și a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Cimiez de lângă Nisa.
Romanele sale se înscriu în tradiția realistă de observație socială și psihologică minuțioasă și imparțială a mediului burghez, măcinat de egoism, cu eroi înfrânți în compromisul dintre lupta religioasă și cea politică, striviți de mentalitatea lor particulară pe care nu o pot depăși.

Devenir! (Să te realizezi!) (1908)
Jean Barois (1913)
Les Thibault (Familia Thibault)
- Le Cahier gris (Caietul cenușiu) (1922)
- Le Pénitencier (Penitenciarul) (1922)
- La Belle Saison (Frumosul anotimp) (1923)
- La Consultation (Constituția) (1928)
- La Sorellina (1928)
- La Mort du père (Moartea tatălui) (1929)
- L'Été 1914 (Vara lui 1914) (1936)
- L'Épilogue(Epilog) (1940)

Teatru[modificare | modificare sursă]

Le Testament du père Leleu (Testamentul lui Moș Leleu) (1920)
La Gonfle (Pompa) (1928)
Un Taciturne (Un taciturn) (1932)

Eseuri, memorii[modificare | modificare sursă]

L'Une de Nous (Una dintre noi) (1909)
Vieille France (Franța de altă dată) (1933)
Le Lieutenant-colonel de Maumort (postum, 1983)
Correspondance avec André Gide (postum, 1968)

Date personale
Roger Martin du Gard
Roger Martin du Gard
Născut	23 martie 1881 Neuilly-sur-Seine, Franța
Decedat	22 august 1958 (77 de ani) Sérigny, Orne
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	romancier, dramaturg, eseist
Limbi	limba franceză^[1]
Studii	Lycée Condorcet[] École nationale des chartes[] École du Louvre[] Lycée Janson-de-Sailly[]
Activitatea literară
Specie literară	roman, teatru, eseu
Opere semnificative	Jean Barois[]* Les Thibault[]*
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură^[2]^[3] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*]
Premiul Nobel pentru Literatură, 1937

· 1881: Hermann Staudinger, chimist german, laureat al Premiului Nobel (d. 1965)

· 1882: Romulus Cioflec, prozator și publicist român (d. 1955)

· 1885 - S-a născut arhitectul şi urbanistul Duiliu Marcu (în colaborare: sistematizarea Pieţei Victoriei din Bucureşti, Academia Militară, Biblioteca Academiei) (m.09.03.1966).

· 1886: George Gregorian, poet român (d. 1962)

· 1887: Prințul Felix Iusupov, nobil rus, asasinul lui Rasputin (d. 1967)

· 1887: S-a nascut la Madrid pictorul Juan Gris (José Victoriano Carmelo Carlos González-Pérez); ( d. 11 mai 1927 in Franta). Juan Gris (n. 23 martie 1887, Madrid – d. 11 mai 1927, Boulogne-sur-Seine, Franța), cu numele adevărat José Victoriano Carmelo Carlos González-Pérez, a fost un pictor spaniol. Alături de Pablo Picasso și Georges Braque, este unul din principalii reprezentanți ai cubismului. Juan Gris a pictat mai ales compoziții cu natură moartă, folosind în construcția tablourilor colaje alăturate sau suprapuse La inceput, Gris a pictat in stilul analitic al Cubismului, dar dupa 1913 a inceput sa treaca la Cubismul sintetic, devenind un reprezentant permanent, folosind mult colajele de hartie. Spre deosebire de Picasso si Braque, ale caror lucrari au fost monocromatice, Gris a pictat intro armonie de culori luminoase si indraznete in combinatii inedite in maniera prietenului sau, Matisse. A decedat la Boulogne-sur-Seine (Paris) in in primavara anului 1927 la varsta de 40 de ani, lasandu-i singuri pe sotia sa, Josette si fiul Georges. Pretul cel mai mare la o licitatie pentru lucrarile sale a fost de 20.8 milioane $ pentru lucrarea sa, “Livre,pipe et verres”.

Date personale
Juan Gris
Juan Gris, portret executat de Amedeo Modigliani în 1915. Metropolitan Museum of Art, New York
Născut	23 martie 1887^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Madrid, Spania^[11]
Decedat	11 mai 1927 (40 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Borriana[*], Spania
Cauza decesului	insuficiență renală
Cetățenie	Spania
Ocupație	pictor sculptor[] desenator[]
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Mișcare artistică	cubism
Opere importante	Carafe and Book[], Portrait of Pablo Picasso[], The Bottle of Anís del Mono[] Pahar de bere şi joc de cărţi, 1913 - Columbus Museum of Art, Ohio Bărbat în cafenea, 1914 - Museum of Modern Art, New Jork Arlequin cu guitară*, 1919 - Galerie Louise Leiris, Paris

* 1889: Gheorghe Banu (n. 23 martie 1889, Secuieni, Bacău - d. 15 august 1957, București) a fost un medic igenist român, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății și ocrotirii sociale în Guvernul Octavian Goga (1937-1938), fondator și director al Revistei de igienă socială (1931-1944).
A fost medic de puericultură la București (1919) , a efectuat studii de specializare în medicină infantilă, fiziologie, bacteorologie și imunologie la Paris (1919-1921), aici obține titlul de doctor în științe cu teza Recherches physiologiques sur le développement neuromusculair chez l'homme et l'animal.

Doctor docent al Facultății de medicină din București, în specialitatea patologie infantilă, Gheorghe Banu a fost medic diriginte al serviciului copiilor găsiți ai Bucureștiului între anii 1925-1927. Între anii 1927-1945 a fost șeful secției de igienă și sănătate publică din București, iar între 1943-1945 a fost directorul aceluiași institut.

Din 1936 Gheorghe Banu este membru titular al Academiei de Medicină din București. A fost și secretar general al Ministerului Sănătății între 1925-1928, iar între 1937-1938 Ministru al Sănătății.

* 1890: Adolf Vorbuchner (n. 23 martie 1890, Arad, Austro-Ungaria – d. 10 septembrie 1938, Viena, Germania Nazistă)^[1] a fost un ierarh romano-catolic,^[2] episcop titular de Tinin, episcop coadjutor de Alba-Iulia din 7 iunie 1936 și episcop al arhidiecezei de Alba Iulia între 28 mai și 10 septembrie 1938.

S-a născut la Arad în anul 1891, în familia unui militar originar din Austria. După ce a făcut studiile secundare la Alba-Iulia, și-a luat licențaîn teologie ca absolvent al Universității din Fribourg, Elveția și a devenit preot în anul 1914,^[2] la 21 septembrie.^[3] A profesat mai întâi ca prefect al unui orfelinat și apoi ca preot militar în Primul Război Mondial.^[2] A fost încadrat ulterior, în Divizia Secuiască.^[4]

După război afost timp de un deceniu capelan la Brașov și ulterior preot paroh și protopop la Sibiu,^[2] iar la 18 aprilie 1936 a devenit episcop de Tinin (Knin)

Conform preotului Nicolae Brânzeu, Adolf Vorbuchner făcea parte din garnitura a doua a celor care făceau politică națională-maghiară, acestora din a doua linie fiindu-le însă impus să fie loiali și să nu se expună din punct de vedere politic. Brânzeu a afirmat că numirea sa ca episcop coadjutor de Alba Iulia s-a făcut cu dificultate, datorită faptului că Vorbuchner era fiul spiritual al episcopului Gusztáv Károly Majláth și fusese propus de acesta ca succesor, iar Alexandru Cisar^[5]arhiepiscop^[3] al Arhidiecezei de București^[6] nu dorea ca în scaunul episcopal de la Alba-Iulia să ajungă cineva propus de Majláth.^[5]

Pentru a sprijini această numire, însuși Gyula Gömbös s-a deplasat la Roma. Având sprijin din partea Sfântului Scaun, într-un context în care Cisar fusese denunțat la Roma pentru proastă administrare, Vorbuchner a primit ca atare sprijinul nunțiului apostolic de la București, care a obținut acordul lui Alexandru I. Lapedatu pentru numirea sa.^[5] La 22 aprilie 1936 a fost numit astfel episcop coadjutor „cum jure successionis”^[2] și a fost în consecință sfințit ca episcop la 7 iunie 1936. Drept episcop principal consacrator^[3] a fost arhiepiscopul Alexandru Cisar al Arhidiecezei de București.^[6] Alături de acesta au mai slujit episcopii Ágoston Pacha al Diecezei de Timișoara si István Fiedler al diecezei de Oradea-Satu Mare.^[6]

Pentru a lupta împotriva tendinței greco-catolicilor maghiarizați de a trece la protestantism, a solicitat în 1937, asemenea predecesorului său, permisiunea Sfântului Scaun în ce privește admiterea celor care doreau să revină în sânul Bisericii Catolice, fără a mai fi nevoie de acordul episcopului de la Blaj. Adresându-se cu acest scop în 1937 Congregației pentru Bisericile Orientale,^[7] a fost refuzat de către aceasta într-o manieră care s-a presupus a fi corectă, din punct de vedere politic.^[8]

Adolf Vorbuchner a succedat lui Gusztáv Károly Majláth^[7] și la 28 mai 1938 a devenit episcop titular al arhidiecezei de Alba Iulia.^[1]

A decedat la 10 septembrie 1938,^[1] într-un spital din Viena,^[2] fiind succedat în scaunul episcopal de la Alba Iulia de Áron Márton

· 1897: Max Arnold (Mendel Wechsler Arnold), pictor (d. 1946)

· 1903: Alejandro Casona, dramaturg și poet spaniol (d. 1965)

· 1904: Joan Crawford (n. 23 martie 1904 San Antonio, Texas, USA - d. 10 mai 1977, New York City, New York, USA) a fost o actriță americană de teatru și film, laureată a premiului Oscar.
Și-a început cariera ca dansatoare în diverse companii de teatru înainte de a-și face debutul pe Broadway, în 1925, atunci când a semnat primul său contract cu Metro-Goldwin-Mayer. Nemulțumită de mărimea și calitatea rolurilor sale, Crawford a început o campanie de self-publicity și a devenit recunoscută la nivel național până la sfârșitul anilor ’20. În anii ’30, faima sa rivaliza deja cu cea a actrițelor Norma Shearer și Greta Garbo. Rolurile sale înfățișau adesea tinere femei muncitoare care găseau, în final, dragostea alături de succesul pe plan financiar, foarte populare în rândul publicului feminin, transformând-o într-una dintre cele mai proeminente și bine plătite vedete de film ale Hollywood-ului, însă statutul său nu a durat mult, ea fiind etichetată “box-office poison” la sfârșitul anilor ‘30. După o absență de aproape doi ani, a revenit în 1945 cu rolul principal din Mildred Pierce, pentru care a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. În 1955, datorită mariajului cu președintele companiei Pepsi-Cola, Alfred Steele, a devenit implicată în aceasta, fiind aleasă să îi ia locul după moartea sa din 1959, până în 1973. În anii 1960, aparițiile sale pe ecran s-au împuținat, ea retrăgându-se după lansarea horror-ului britanic Trog, în 1970. A murit în 1977.
A fost căsătorită de patru ori, primele trei sfârșindu-se prin divorț, iar al patrulea prin decesul soțului. A adoptat cinci copii, relația dintre ea și Christina fiind descrisă de aceasta din urmă ca fiind plină de abuzuri emoționale și fizice în cartea de memorii “Mommie Dearest”.

Date personale
Joan Crawford

Născută	23 martie 1904^[1]^[2]^[3] San Antonio, SUA^[4]
Decedată	10 mai 1977 (73 de ani)^[5]^[6]^[1]^[2]^[3] New York, SUA^[7]
Înmormântată	Ferncliff Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Părinți	Thomas Le Sueur[]^[8] Anna Johnson[]^[8]
Frați și surori	Hal LeSueur[*]
Căsătorită cu	Douglas Fairbanks, Jr. (1929–1933) Franchot Tone[] (1935–1939) Phillip Terry (1942–1946) Alfred Steele[] (1955–1959)
Cetățenie	SUA
Religie	Știință Creștină
Ocupație	actriță actriță de film[] dansatoare[] model actriță de televiziune[*] femeie de afaceri
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1946) pentru Mildred Pierce Joan Crawford în 1928

· 1910: Akira Kurosawa (黒澤明 Kurosawa Akira) (n. 23 martie 1910 - d. 6 septembrie 1998) a fost un important regizor, producător și scenarist japonez, considerat unul dintre cei mai de valoare artiști din țara sa, și printre numele mari ale cinematografiei universale.

· 1912: Wernher Magnus Maximilian, Freiherr von Braun, cunoscut mai ales ca Wernher von Braun (n. 23 martie 1912, Wyrzysk, Prussia, d. 16 iunie 1977, Alexandria, Virginia, SUA) a fost un om de știință germano-american, pionier și vizionar al dezvoltării tehnologiei și zborurilor rachetelor.

Wernher von Braun, conducător al programului german de creare a rachetelor germane (cea mai cunoscută fiind „celebra” rachetă” V-2) atât înainte de-al Doilea Război Mondial, cât și în toiul lui, a fost adus în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale științifice de la Peenemünde, printr-o operație secretă numită Operațiunea Paperclip. A devenit cetățean al Statelor Unite.

A lucrat la programul militar american ICBM (Intercontinental ballistic missiles "rachete balistice intercontinentale"), apoi la NASA, ca director al Centrului Marshall pentru Zboruri Spațiale (Marshall Space Flight Center) și ca șef al proiectului rachetei Saturn V, superracheta anilor 1960 care a permis Statelor Unite să lanseze în spațiu nave din ce în ce mai performante din seria programului spațial Apollo, care a culminat cu aselenizarea astronauților în misiunile spațiale Apollo 11, Apollo 12, Apollo 14, Apollo 15, Apollo 16 și Apollo 17.^[12]

Von Braun este unanim considerat „părintele” programului spațial al Statelor Unite, fiind de asemenea amintit ca liderul științific al echipei de specialiști din Germania Nazistă care a proiectat și realizat racheta V-2, care a ucis peste 7.000 de oameni în Marea Britanie în 1944 și 1945 (la care se adaugă un număr și mai mare de victime în anii de dezvoltare și testare în Germania a rachetei, la Peenemünde și în alte locuri).

Date personale
Wernher von Braun
Wernher von Braun
Nume la naștere	Wernher Magnus Maximilian Freiherr von Braun
Născut	23 martie 1912^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[10]^[12] Wyrzysk, Prusia, Imperiul German^[13]
Decedat	16 iunie 1977 (65 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[10]^[12] Alexandria, Virginia, Virginia, SUA
Înmormântat	Ivy Hill Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Părinți	Magnus von Braun[] Emmy von Braun[]
Frați și surori	Magnus von Braun[] Sigismund von Braun[] Q18226310[*]
Copii	Margrit von Braun[*]
Cetățenie	Germania Nazistă SUA Imperiul German Republica de la Weimar
Etnie	germani americani[*] german
Religie	luteranism Evangelicalism[*]
Ocupație	fizician inginer aerospațial[] scriitor inginer inventator arhitect personal militar[]
Activitate
Rezidență	Washington Berlin Huntsville[*] Peenemünde Alexandria, Virginia
Domeniu	Inginerie aerospațială
Instituție	Armata Statelor Unite^[1] NASA^[1] Fairchild[*]^[1] Wehrmacht Waffenamt
Alma Mater	ETH Zürich Universitatea Tehnică din Berlin Universitatea Humboldt din Berlin Liceul francez din Berlin[] Q1611984[]
Organizații	Schutzstaffel
Conducător de doctorat	Erich Schumann[*]
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[] Inelul Werner von Siemens[] (1975) Rudolf-Diesel-Medaille[] Medalia Națională pentru Știință a Statelor Unite[] (1975) Medalia Elliott Cresson[] (1962) NASA Distinguished Service Medal[] (1969) Dr. Robert H. Goddard Memorial Trophy[] (1958) Medalia de Aur Langley[] (1967) Medalia Wilhelm Exner[] (1969) National Aviation Hall of Fame[] Honorary doctor of the Technical University of Berlin[] War Merit Cross[] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*]

· 1912 - S-a născut actorul Geo Barton. Rolul care l-a consacrat este “Lică” din “Moara cu noroc” (regizor Victor Iliu) (m.10.06.1983).

· 1914: George Sbârcea (n. 23 martie 1914, Toplița, România – d. 27 iulie 2005, București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, jurist neprofesant, jurnalist, funcționar public, editor de carte, scriitor și traducător^[1], promotor al tango-ului clasic argentinian, foarte cunoscut și apreciat în Bucureștiul anilor 1930 și 1940, precum și în România interbelică. A folosit și pseudonimul Claude Romano^[2], în perioada sa de compozitor și de lider de orchestră itinerantă.^[3]

În perioada „României dodoloațe” (interbelică) a fost extrem de cunoscut și prețuit. Printre cele mai cunoscute melodii ale sale se numără și cântecele de muzică ușoară „Ionel, Ionelule”, „De ce ai plecat?”, „Dar-ar naiba-n tine, dragoste”, „Inimioară, inimioară, Anișoară”, și multe tangouri, așa cum este „Un tangou de adio”

George Sbârcea s-a născut la Toplița Română (astăzi orașul Toplița), la 23 martie 1914, ca fiu al medicului și, ulterior, colonelului în rezervă al Armatei Române, Constantin Sbarcea. A rămas orfan de tată în 1923, la numai 9 ani, având o soră și alți doi frați.

Studiile elementare le-a făcut la Toplița, iar cele gimnaziale și liceale la Reghin. A studiat dreptul la Cluj. Nefiind deloc atras de domeniul juridic, dar fiind extrem de talentat la a intrepreta și compune muzică, fire rebel-romantică, George Sbârcea și-a creat propria sa orchestră cu care a cântat în diverse localuri din Transilvania, printre care se pot aminti Cluj, Satu Mare, Sibiu și Timișoara.^[5] Familia a fost total contra „activității muzicale itinerante” a lui George.

„A fost picătura care a umplut paharul. Mama, dar și familia sa nu agreau ideea ca un tânăr de perspectivă, cu studii juridice finalizate, să fie «muzicant» care cântă în localuri. Pe deasupra era și nepot de Patriarh, Miron Cristea.

George Sbârcea a devenit cunoscut în Bucureștiul interbelic odată cu lansarea melodiei „Ionel, Ionelule”, în 1937. Primele interprete ale melodiei au fost Lulu Nicolau și Lizette Verea, un duet de succes în acele timpuri. Melodia a fost preluată de cântăreți din Germania, Franța și țările scandinave

Date personale
George Sbârcea
George Sbârcea
Născut	23 martie 1914 Toplița, România
Decedat	27 iulie 2005 (91 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor muzician muzicolog[*] jurnalist scriitor traducător
Activitate
Studii	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj

* 1915: Jacques Vergotti (n. 23 martie 1915, Sighireanu, Județul Ialomița (interbelic) - d. 16 decembrie, 1999, Bridgeport, Connecticut, SUA) a fost un căpitan de jandarmi care a îndeplinit funcția de ofițer de ordonanță al regelui Mihai I al României și care apoi, cu gradul de maior, în calitate de prefect al palatului, l-a însoțit pe rege în exil în Elveția după ce acesta a abdicat ca urmare a Loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.^[1]^[2]

Tatăl său, agronomul Miltiade Bergotis, era căsătorit franțuzoaica Lilli Cousin. Străbunicul lui Jacques era grec din insula Cefalonia. În timpul Primului Război Mondial familia a ajuns la Paris, unde au făcut afaceri în domeniul automobilelor și petrolului, și și-a schimbat numele în Vergotti. După terminarea războiului, familia lui Miltiade a revenit în România iar tatăl lui Jacques a înființat la Brașov societatea de rafinare a petrolului, „Petrogen“.^[3]

Copil fiind, Jacques a fost admis la școala primară săsească din Brașov. În 1925, Jacques s-a înscris la Liceul Real Dr. Ioan Meșotă. După ce tatăl său a murit, mama sa s-a recăsătorit cu colonelul Vladimir Șerbănescu, comandantul Batalionului 2 Vânători de Munte care l-a ajutat pe Jaques să intre la Școala Pregătitoare de Ofițeri de la București, în 1932.^[3]^[4]

Pe când Jacques Vergotti era locotenent în armata română, generalul Ion Antonescu, care îi cunoștea familia, l-a numit ofițer de ordonanță al regelui.^[5]

Curând după ce a ajuns la palat, a devenit „favoritul” reginei-mamă Elena, la rândul ei grecoaică. Crezând că se poate baza pe protecția acesteia, a început să încalce disciplina militară, omițând să salute ofițerii superiori lui în grad, inclusiv pe generali, devenind arogant și încrezut. Ofițerii superiori, ofuscați de comportamentul său, l-au reclamat generalului Antonescu. Acesta a luat măsuri ferme, pe baza unui decret lege care îi obliga pe toți ofițerii din armata română să facă un stagiu de 3 luni pe front, și a dat dispoziții să fie emis ordinul 168 din 6 mai 1942 al MAN-Cabinet, prin care locotenentul Vergotti a fost mutat la compania de poliție a diviziei a 4-a infanterie, cu plecare în 24 de ore. Astfel, el a fost trimis pe front la 7 mai 1942, de unde s-a întors cu puțin înainte de 23 august 1944. Această trimitere pe front a făcut-o pe regina-mamă să-l urască și să-l dușmănească pe Antonescu, ură care a contribuit consistent la Lovitura de stat de la 23 august 1944.^[5]

Căpitanul Jacques Vergotti a fost numit la 20 noiembrie 1944, prin decret regal, ca ofițer de ordonanță în cadrul Casei Militare Regale^[6], fiind citat cu prenumele eronat Jaques.

Pe 30 decembrie 1947, Jacques Vergotti a fost chemat devreme la Ministerul de Război pentru a semna acte de demisie din armată și renunțare la pensie. De la Ministerul de Externe i s-a dat un pașaport cu ștampila «fără drept de înapoiere în țară»“, iar Emil Bodnăraș l-a însărcinat să-l însoțească pe fostul monarh la plecarea din țară.^[3]

În 1950, la Lausanne, Jacques a cunoscut-o pe Catherine Maher, ziaristă la The New York Times, cu care s-a căsătorit. Au avut o fetiță, Lilli Maria Emilia Vergotti, și un băiat, Neculai. Tot în 1950, Jacques a primit viza de emigrare în SUA. S-a stabilit cu familia în Bridgeport, statul Connecticut. Aici a predat istorie și științe politice la Universitatea Sacred Heart până a ieșit la pensie.^[3]

A decedat la Bridgeport, la vârsta de 84 de ani.^[2]

La „UCL School Of Slavonic And East European Studies Library” se găsește din 1990 colecția Vergotti, constând din copiile a 220 de pagini dactilografiate, cu titlul “Memoirs of a Romanian-American 1940-1990” (Memoriile unui româno-american, 1940-1990)

* 1917: Paneth Farkas (n. 23 martie 1917, Cluj - d. 23 iunie 2009, Cluj) a fost un jucător de tenis de masă român de etnie maghiaro-evreiască. A fost vicecampion european la tenis de masă.^[1] A fost eroul unui documentar al lui Steven Spielberg.^[1]

În cariera sa de jucător de tenis de masă, Paneth Farkas a câștigat Cupa României (în 1935 și 1947), 9 titluri de campion național, în probele de echipe, la "dublu bărbați" și "dublu mixt", precum și numeroase titluri de vicecampion la "simplu"

* 1918: Kazu Naoki (n. 23 martie 1918) este un fost fotbalist japonez.

· 1920: Radu Lupan, eseist și traducător român

· 1922 - S–a născut actorul italian Ugo Tognazzi („Tragedia unui om ridicol”, „Ultimul minut”) (m.27.10.1990).

· 1925: Alexandru Elias, medic român

· 1926 - S-a născut violonistul Ştefan Gheorghiu.

· 1932: Casiu Valeriu Barbu, muzicolog român

· 1936: Adrian Vasilescu, economist român

· 1936 - S-a născut Louisiana Red (Iverson Minter), bluesman american.

· 1939: Petru Arustei, poet și pictor român (d. 1984)

· 1940 - S-a născut Alan Blaikley, compozitor britanic, vocalist britanic (Showaddywaddy).

* 1942: Michael Haneke (n. 23 martie 1942, München) este un regizor și scenarist austriac cunoscut pentru stilul său sumbru. Multiplu premiat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Filmele sale tematizează adesea problemele și eșecurile societății moderne. Haneke a lucrat în televiziune, teatru, cinema. În afară de munca sa ca regizor, predă regie la "Filmacademy Viena".

La Festivalul de Film de la Cannes 2009, filmul său The White Ribbon a câștigat Palme d'Or pentru cel mai bun film și la cea de-a 67-a ediție a Globului de Aur, filmul a obținut premiul pentru cel mai bun film străin. În 2012, filmul său, Amour a avut premiera și a concurat la Festivalul de Film de la Cannes 2012.^[4]^[5] Filmul a câștigat Palme d'Or, Haneke obținând astfel prestigiosul premiu pentru a doua oară în trei ani și plasându-l într-un club de elită de numai șapte locuri.^[6] De asemenea, filmul a primit cinci nominalizări la Premiile Oscar inclusiv la Cel mai bun Film, Cel mai bun Regizor și Cea mai bună Actriță pentru Emmanuelle Riva.^[7] Haneke a făcut filme în limba franceză, germană și în limba engleză.

Date personale
Michael Haneke
Michael Haneke la Festivalul de la Cannes, 2009.
Născut	23 martie 1942 (77 de ani) München, Germania
Părinți	Fritz Haneke[] Beatrix von Degenschild[]
Căsătorit cu	Susanne Haneke (1983-prezent)
Naționalitate	austriac
Cetățenie	Austria
Ocupație	Regizor de film, scenarist
Activitate
Alma mater	Universitatea din Viena
Organizație	Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[] Romy[] medalia de aur pentru servicii aduse orașului Viena[] Konrad Wolf Prize[] (1998) Premiul pentru Arte al Prințesei Asturiilor[] (2013)^[1] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer[] Sonning Prize[] (2014) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[] (2018)^[2] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[] (2018)^[3] doctor honoris causa of the University of Innsbruck[] Axel Corti Prize[] Medalia pentru Științe și Arte[] (2013) European Film Academy Critics Award[] (1993)^[4] Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film (2005)^[5] European Film Award for Best Director[] (2005)^[6] European Film Academy Critics Award[] (2005)^[6] Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film (2009)^[7] European Film Award for Best Director[] (2009)^[7] European Film Award for Best Screenwriter[] (2009)^[7] Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film (2012)^[8] European Film Award for Best Director[*] (2012)^[8]
Profesor pentru	Jessica Lind[*]

· 1943: Valentin Ciucă, critic de artă și eseist român

· 1944 - S-a născut cîntăreaţa americană Diana Ross.

· 1947: Nicolae Aurel Alexi, artist plastic român

· 1949: S-a nascut cantaretul de muzica folk roman Mircea Vintila. Mircea Vintilă este un interpret român de muzică folk, cu o activitate discografică și concertistică bogată. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții în anul 1974. A cântat alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureștene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenților” și în Cenaclul Flacăra. La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John”. Cu piesa „Bade Ioane” câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A editat primul disc single, Pământul deocamdată – Mielul, în anul 1974. În 1975 lansează un alt disc single, Hanul lui Manuc – Bade Ioane. Urmează primul LP de mare succes in 1976, intitulat Crezul meu, o parte din piese fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea. În 1982 urmează un alt LP Peripeții noi și apoi, în 1986, un alt album, intitulat Mircea Vintilă. (Titlul original era Se retrage la Vatra Luminoasă, dar nu a fost acceptat.) În perioada 1978-1984 au fost editate două compilații folk pe care apare în total cu patru piese. În 1990 primește Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia. Susține spectacolul „Față în față cu lumea” la Teatrul „Bulandra”, alături de Florian Pittiș, cu care în anul 1992 editează albumul Nu trântiți ușa. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului. În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfășurînd o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (SUA, Canada, Germania).

* 1950: Constantin Dascălu (n. 23 martie 1950) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

· 1952: Ciolac Viorel, profesor matematician
* 1952: Kim Stanley Robinson (n. 23 martie 1952) este un scriitor american de science fiction, cunoscut mai ales pentru Trilogia Marte. Lucrările sale tratează constant subiecte ecologice și sociologice. Multe dintre romanele sale par să rezulte direct din fascinația sa pentru știință, fiind vizibilă experiența sa de cercetător timp de 15 ani și pasiunea sa de o viață pentru planeta Marte.

Lucrările lui Robinson au fost catalogate de critici drept știință romanțată.^[2]

Robinson a fost îndrumător la atelierul de creație Clarion Workshop în 2009. În 2010, Robinson a fost oaspete de onoare la ediția World Science Fiction Convention cu numărul 68 care s-a ținut în Melbourne, Australia. În aprilie 2011, Robinson a ținut o conferință la universitatea din California, Santa Cruz, în cadrul seminarului Capitalismul Regândit, atrăgând atenția asupra naturii ciclice a capitalismului

· 1953 - S-a născut Chaka Khan (Yvette Marie Stevens), cântăreaţă americană.
* 1956: José Manuel Durão Barroso (n. 23 martie 1956, Lisabona, Portugalia^[1]) este un om politic portughez, fost prim-ministru și ministru de externe al Portugaliei, care a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei Europene din 2004 până în 2014.

José Manuel Durão Barroso este un jurist specializat pe relații internaționale.

El a fost ministru de externe al Portugaliei între 1991 și 1995, înainte de a-și perfecționa studiile la Universitatea Georgetown din Statele Unite.

După ce a câștigat alegerile legislative în martie 2002, el s-a ocupat de formarea guvernului portughez și de convingerea majorității pentru a-l susține.

Partidul său, Partidul Social-Democrat (centru-dreapta), cu 40,12% și 102 locuri din 230, s-a aliat cu conservatorii (Partidul Popular) care au obținut 8,75% din voturi și 14 locuri, și a căror program este de inspirație naționalistă. Ca prim-ministru, a luat câteva hotărâri controversate. El a susținut Invazia Irakului din 2003, căreia majoritatea portughezilor s-au opus, și este responsabil pentru reducerea cheltuielilor publice.

· 1957: Șerban Alexandru, scriitor român

* 1961: Steve Holmes (n. 23 martie 1961, Sibiu, cu numele de Cristof Cristian) este un actor și regizor de filme pentru adulți. În 1968 a emigrat împreună cu familia sa în Germania. A început carierea pornografică în 1996. Din 2002 trăiește și lucrează preponderent în Budapesta și Los Angeles.
* 1963: López Caro (n. 23 martie, 1963 în Lebrija, Andaluzia Spania) este un antrenor spaniol de fotbal.
* 1963: José Miguel González Martín del Campo, cunoscut ca Míchel^[1](pronunție în spaniolă: /ˈmitʃel/; n. 23 martie 1963 în Madrid), este un fost fotbalist spaniol care a jucat ca mijlocaș dreapta, și actual antrenor.

· 1966: S-a nascut muzicianul Marti Pellow, membru al popularei trupe Wet Wet Wet.

· 1966: Camelia Ciobanu, pictoriță româncă

* 1966: Marin Hinkle (n. 23 martie 1966) este o actriță americancă, probabil cea mai binecunoscută pentru rolul lui Judith Melnick, fosta soție a lui Alan Harper din serialul Two and a Half Men și pentru rolul Judy Brooks din Once Again.

Hinkle s-a născut în Dar es Salaam, Tanzania, fata lui Rodney Hinkle un decan de facultate și profesor și a lui Margaret R. Hinkle, judecătoare a Curții Supreme de Justiție a statului

Massachusetts. ^[1] A mers la Brown University și la New York University (NYU).

Și-a început cariera în telenovela Another World. A jucat-o și pe Judy Brooks în emisiunea anulată de pe ABC, Once and Again din 1992-2002.

A avut câteva apariții ca invitat la emisiuni ca: Spin City, Law & Order: SVU, Without a Trace, ER, House și de două ori ca personaje diferite la Law & Order.

Hinkle apare acum în serialul Two and a Half Men cu Charlie Sheen și Jon Cryer ca fosta soția nevrotică a lui Alan, Judith.

Filmografie:

Angie (1994) (Young Joanne)
Milk & Money (1996) (Carla)
Breathing Room (1996) (Larissa)
I'm Not Rappaport (1996) (Hannah)
Show & Tell (1998) (Pea)
Chocolate for Breakfast (1998) (Amy)
Once and Again (1999–2002) (Judy)
Sam the Man (2000) (Shelly)
Killing Cinderella (2000) (Karen)
Frequency (2000) (Sissy Clark)
Final (2001) (Sherry)
WW3 (2001)
The Next Big Thing (2001) (Shari Lampkin)
I Am Sam (2001) (Patricia)
The Year That Trembled (2002) (Helen Kerrigan)
Dark Blue (2002) (Deena Schultz)
Two and a Half Men (2003–prezent) (Judith Melnick) (69 Episoade)
House (2005) (Naomi)
Who's the Top? (2005) (Alixe)
Fielder's Choice (2005 TV Movie) (Holly)
The Ex (2007 film) (2007) (Karen)
Turn the River (2008) (Ellen)
Quarantine (2008) (Kathy)
The Haunting of Molly Hartley (2008) (Jane Hartley)
What Just Happened (2008) (Vanity Fair Coordinator)
Weather Girl (2009) (Jane)
Brothers & Sisters (2009) (Courtney)
Imagine That (2009)

* 1967: Rafał Kubacki (născut 23 martie 1967, Wrocław) este un judoka polonez .

Este cunoscut pentru rolul său Ursus (bodyguardul Lygiei) din Quo Vadis (2001 film) de Jerzy Kawalerowicz.

* 1968: Fernando Ruiz Hierro (pronunție în spaniolă: /ferˈnando ˈʝero/; n. 23 martie 1968) este un fost fotbalist spaniol care juca pe postul de fundș central, mijlocaș defensiv sau libero. E cunoscut mai mult pentru perioada în care a jucat la Real Madrid și la naționala Spaniei, evoluând în peste 500 de meciuri oficiale pentru Galactici și în aproape 100 de meciuri pentru Spania, cu care a participat la 4 Campionate Mondiale și la 2 Campionate Europene.^[1] Cu Merengues, el a câștigat de 5 ori La Liga și de 3 ori UEFA Champions League pe durata celor 15 ani petrecuți la echipa madrilenă.

În iunie 2018 Hierro a fost numit prompt antrenor al naționalei Spaniei, după ce Julen Lopetegui a fost demis.

· 1969: Irina Pacurariu, prezentator tv

· 1970: Marian Stere, solist, textier de muzică ușoară român

* 1970: Ronald Gasparic (n. 23 martie 1970, Brăila - d. 24 iulie 1991, București) a fost un poet român.

S-a născut la Brăila într-o familie de intelectuali. În anul 1981, la vârsta de 11 ani, obține un premiu pentru poezie de la revista „Cronica”. În această revistă i-a fost publicat și primul poem. A mai publicat poezie în revistele literare Amfiteatru, Contemporanul, Limba și literatura română, și Luceafărul.^[1]

A fost student la Facultatea de Elecroenergetică din Iași.

În iulie 1991, aflându-se în vacanță la Brăila, a fost bătut de cinci foști colegi de clasă și a decedat după o săptâmână la 24 iulie într-un spital din București.

A scris:

Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, București, 1992
Universul oblic, Editura Princeps, Iași, 1995
Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

Date personale
Ronald Gasparic
Născut	23 martie 1970 Brăila
Decedat	24 iulie 1991 București
Naționalitate	română
Ocupație	poet
Activitatea literară
Specie literară	poezie
Operă de debut	Plâns la zâmbetul meu

* 1971: Leszek Możdżer (născut Lesław Henryk Możdżer la 23 martie 1971, în Gdańsk) este un pianist polonez de jazz. El este, de asemenea, un producător de muzică și un compozitor de muzică video.

Date personale
Leszek Możdżer

Nume la naștere	Lesław Możdżer
Născut	23 martie 1971 (48 de ani), Gdańsk, Polonia Gdańsk, Polonia^[1]
Cetățenie	Polonia
Ocupație	cântăreț
Activitate
Studii	Academy of Music in Gdańsk[*]
Gen muzical	Jazz
Instrument(e)	Pian
Ani de activitate	1973 — prezent
Case de discuri	Outside Music

· 1972: Daniel Prodan, fotbalist roman

· 1973: Bojana Radulović (în sârbă Бојана Радуловић, în maghiară Bojana Radulovics; n. 23 martie 1973, în Subotica, RSF Iugoslavia, astăzi în Serbia)^[1] este o fostă mare handbalistă iugoslavă și ungară care conduce actualmente academia de handbal a Dunaújvárosi NKS.
* 1973: Jerzy Dudek (pronunție în poloneză: [ˈjɛʐɨ ˈdudɛk]; n. 23 martie 1973, Rybnik, Polonia) este un fost fotbalist polonez.
* 1973: Milorad Mažić (chirilic: Милорад Мажић; n. 23 martie 1973) este un arbitru sârb de fotbal.
* 1975: Valer-Daniel Breaz, cunoscut mai ales ca Daniel Breaz (n. 23 martie 1975),^[1] este un matematician, profesor universitar, senator român (ales în 2016 pentru un mandat de patru ani, 2016 - 2020) și fostul ministru al culturii din România.

La data de 21 noiembrie 2018^[2] a fost confirmat ca Ministru al culturii din România, înlocuindu-l pe George Ivașcu, care fusese ministrul anterior al culturii. Între 2 august și 4 noiembrie 2019 a asigurat și interimatul ministerului educației, după ce fosta ministră Ecaterina Andronescu a fost revocată.

* 1975: Svetlana Pasičnik (în ucraineană Светлана Пасечник, n. 23 martie 1975, în Ovidiopol) este o fostă handbalistă ucraineană naturalizată în Croația și care a jucat pentru echipa națională a Croației pe postul de intermediar dreapta

Pasičnik a început să joace handbal în Ucraina natală, la „Inguș” Kirovohrad, unde a evoluat timp de 7 ani.^[2]

În 1998, ea a decis să joace în străinătate și a ales clubul croat RK Zvečevo Požega. După trei ani în care a apărat culorile acestei echipe, Pasičnik s-a transferat în Slovenia, la M. Degro Piran. În 2002 a revenit în Croația, unde, timp de 9 ani, a evoluat pentru echipele aflate pe primele două locuri în campionatul intern, RK Lokomotiva Zagreb și RK Podravka Koprivnica. Cu acestea ea a cucerit 7 titluri și 6 Cupe ale Croației. În 2006, Pasičnik a ajuns cu Podravka până în finala Cupei EHF.^[3]

În 2011, Svetlana Pasičnik s-a transferat în Rusia, la Zvezda Zvenigorod,^[4]^[1] cu care a jucat în același an sferturile de finală ale Cupei Cupelor EHF.^[5]

După doar un an la Zvezda, în 2012, Pasičnik s-a retras din activitate la vârsta de 37 de ani.

· 1976: Michelle Monaghan (n. 23 martie 1976), pe numele său întreg Michelle Lynn Monaghan, este o actriță americană binecunoscută pentru rolurile sale din Misiune: Imposibilă III, Kiss Kiss Bang Bang, Gone Baby Gone, Made of Honor, The Heartbreak Kid, Eagle Eye sau Source Code.

Monaghan s-a născut la Winthrop, Iowa. Este fiica lui Sharon (născută Hammel), care avea un centru de îngrijire familială în casa unde s-a născut actrița, și Robert Monaghan, un fermier, muncitor al unei fabrici.^[1]^[2]^[3] Are doi frați mai mari, Bob și John^[4] și familia sa a adăpostit peste zece copii în 12 ani cât timp au deținut adăpostul.^[5] A absolvit liceul în 1994, din East Buchanan, unde a fost șefă de clasă și a jucat în mai multe piese de teatru. După absolvire s-a mutat la Chicago, unde a studiat jurnalismul la Columbia College. În timpul studiilor și-a început cariera de model. A lucrat în Statele Unite ale Americii, Milano, Singapore, Tokyo și Hong Kong. Mai avea un an până termina jurnalismul, dar a hotărât să se mute la New York pentru a-și continua cariera de actor.

Primele sale roluri au fost foarte mici. A apărut în serialul Young Americans de două ori, în Lege și Ordine, ambele în 2001. Și-a făcut debutul pe marele ecran în anul acela cu un mic rol în filmul Perfume, urmat de un alt rol, tot atât de mic în filmul Unfaithful.

Pe 5 noiembrie 2008 a născut o fetiță, Willow Katherine.

Date personale
Michelle Monaghan
Michelle Monaghan la premiera filmului Misiune: Imposibilă III în aprilie 2006.
Nume la naștere	Michelle Lynn Monaghan
Născută	23 martie 1976 (43 de ani) Winthrop, Iowa, Statele Unite
Căsătorită cu	Peter White (2005–prezent)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță producător de film model actriță de televiziune[] actriță de film[]
Activitate
Alma mater	Columbia College Chicago[*]
Ani de activitate	1996–prezent Michelle Monaghan în 2011

* 1977: Jorge Daniel Espinosa (n. la 23 martie 1977 în Stockholm, Suedia) este un regizor de film suedez de origine chilienă.^[1] A regizat filme ca Easy Money(2010) și Casa conspirativă(2012).

Date personale
Daniel Espinosa
Daniel Espinosa în 2013
Nume la naștere	Jorge Daniel Espinosa
Născut	23 martie 1977 (42 de ani) Trångsund, Stockholm
Cetățenie	Suedia
Ocupație	Regizor, scenarist, producător
Activitate
Alma mater	National Film School of Denmark[*]
Ani de activitate	2003–prezent

* 1978: Walter Adrián Luján Samuel (născut Wálter Adrián Luján, pe 23 martie1978) este un fotbalist argentinian retras din activitate
* 1980: Ryan Day (n. 23 martie 1980,^[2]^[3] Pontycymer[*], Bridgend, Regatul Unit) este un jucător galez de snooker.

Day a ocupat poziția a 6-a în lume în sezonul 2009/10. A realizat breakul maxim în 2014 la Haining Open.

În 2018 a câștigat și turneul Romanian Masters de la București după o finală împotriva lui Stuart Bingham. Este deținătorul trofeului de la Riga Masters dar și de la Gibraltar Open, ambele turnee de clasament mondial.

* 1982: John Wayne Srhoj (n. 23 martie 1982 în

Australia) este un jucător de fotbal, în prezent legitimat la echipa Mareeba Bulls.
* 1983: Hakan Balta (n. 23 martie 1983, Berlin, Germania) este un fotbalist turccare evoluează în prezent, pe postul de fundaș stânga, la GalatasarayIstanbul și la echipa națională de fotbal a Turciei
* 1983: Sir Mohamed Muktar Jama „Mo” Farah (n. 23 martie 1983, Mogadishu, Somalia) este un alergător de distanță britanic de origine somaliană specializat pe 5000 și 10.000 m.
* 1985: Marina Dmitrović (n. 3 martie 1985, în Belgrad, RSF Iugoslavia)^[1] este o handbalistă sârbă care joacă pentru clubul românesc Corona Brașov. Dmitrović, care evoluează pe postul de intermediar dreapta, a făcut parte și din echipa națională a Serbiei care a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial din 2013.
* 1985: Ilie Iordache (n. 23 martie 1985, București) este un fotbalist român sub contract cu Săgeata Năvodari.
* 1985: Christianne Mwasesa Mwange (n. 23 martie 1985, în Lubumbashi) este o handbalistă din Republica Democrată Congo care joacă pentru echipa națională a țării sale
* 1989: Jean-Eric Maxim Choupo-Moting ; n. 23 martie 1989) este un fotbalist germano-camerunez care evoluează pe postul de atacant la clubul francez PSG și pentru echipa națională de fotbal a Camerunului.
* 1989:Michael Len Williams II (n. 23 martie 1989), cunoscut sub numele de Mike Will Made It (uneori stilizat Mike WiLL Made-It)^[1] sau simplu Mike Will, este un producător de discuri, rapper și compozitor american. Este cunoscut pentru producerea de beaturi trap pentru mai mulți artiști din sudul SUA, dar de asemenea și pentru hiturile „Black Beatles” de Rae Sremmurd, „Mercy” de GOOD Music, „No Lie” de 2 Chainz, „Bandz a Make Her Dance” de Juicy J, „Pour It Up” de Rihanna, „Love Me” de Lil Wayne, „Body Party” de Ciara, „We Can't Stop” de Miley Cyrus, „First Day Out the Feds” de Gucci Mane și „Formation” de Beyoncé. A lansat cinci mixtape-uri.

Date personale
Mike Will Made It
Nume la naștere	Michael Len Williams II
Născut	23 martie 1989 (30 de ani) Marietta, Georgia, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	Producător de discuri rapper compozitor
Activitate
Alte nume	Mike Will
Origine	Atlanta, Georgia, SUA
Studii	Carlton J. Kell High School[], Georgia State University[]
Gen muzical	Hip hop R&B trap pop
Instrument(e)	Korg Triton Akai MPC 1000 Logic Pro FL Studio Yamaha Motif Roland Fantom-X. vocals
Ani de activitate	2005–prezent
Case de discuri	EarDrummers Interscope
Colaborare cu	Rae Sremmurd Future Rick Ross Gucci Mane Juicy J Miley Cyrus 2 Chainz Wiz Khalifa Ty Dolla Sign Rihanna Nicki Minaj

* 1990: Prințesa Eugenie de York (Eugenie Victoria Helena; n. 23 martie 1990) este fiica cea mai mică a Prințului Andrew, Duce de York și a lui Sarah, Ducesă de York. Este a opta persoană în linia de succesiune la tronul britanic.

Beatrice s-a născut la 23 martie 1990 la spitalul Portland din Londra, ca al doilea copil al Prințului Andrew, Duce de York și a lui Sarah, Ducesă de York. Este al șaselea nepot al reginei Elisabeta a II-a și a Ducelui de Edinburgh. De asemenea, este o verișoară îndepărtată a mătușii ei, Diana, prințesă de Wales.

A fost botezată la biserica St Mary Magdalene, Sandringham, de către episcopul de Norwich, la 23 decembrie 1990. A fost primul copil regal care a avut un botez public. Nașii ei au fost: James Ogilvy (vărul tatălui ei), căpitanul Alastair Ross (care nu a putut participa), Mrs Ronald Ferguson (a doua soție a bunicului matern), Mrs Patrick Dodd-Noble și Miss Louise Blacker.^[1] A fost numită după Victoria Eugenie de Battenberg, fiica Prințesei Beatrice (fiica cea mică a reginei Victoria) și după Prințesa Helena, a treia fiică a reginei Victoria.^[2]

Eugenie și sora ei mai mare Beatrice sunt singurele nepoate ale reginei care dețin titlul de Prințesă conform "Letters Patent" a regelui George al V-lea. Ca toți nepoții reginei, ea este descendentă a regelui Tudor Henric al VII-lea prin fiica lui Margareta. De asemenea, este descendentă a liniei Stuart prin strănepotul Margaretei, Iacob al VI-lea al Scoției (sau Iacob I al Angliei).

Date personale
Prințesa Eugenie
Eugenie la primul ei angajament regal, la deschiderea "Teenage Cancer Trust" în Leeds, octombrie 2008.
Nume la naștere	Eugenie Victoria Helena
Născută	23 martie 1990 (29 de ani) Spitalul Portland, Londra
Părinți	Andrew, Duce de York^[1] Sarah, Duchess of York[*]^[1]
Frați și surori	Prințesa Beatrice de York
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană
Ocupație	director[] patron of the arts[]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Windsor

* 1990: Jaime Víctor Alguersuari Escudero (n. 23 martie 1990, Barcelona, Spania) este un pilot de curse spaniol.
* 1992: Kyrie Irving (n. 23 martie 1992,^[1]^[2] Melbourne, Australia^[3]^[4]) este un baschetbalist australiano-american care joacă pentru Brooklyn Nets în NBA. Acesta s-a născut în Australia din părinți afro-americani și are dublă cetățenie, reprezentând la nivel internațional SUA.
* 1992: Vanessa Morgan (n. 23 martie 1992, Ottawa, Ontario, Canada) este o actriță și cântăreață canadiană, cel mai bine cunoscută pentru rorurile sale de la Disney Channel. În prezent, aceasta joacă în serialul Riverdale de la CW

Date personale
Vanessa Morgan
Vanessa Morgan
Nume la naștere	Vanessa Morgan
Născută	23 martie 1992 (27 de ani) Ottawa, Ontario, Canada Ottawa, Canada
Cetățenie	Canada
Ocupație	cântăreață, dansator, actriță
Activitate
Ani de activitate	2000 - prezent

* 1996: Alexander Albon (n. 23 martie 1996, Londra, Regatul Unit) este un pilot de curse thailandez ce concurează în Formula 1 pentru echipa Red Bull Racing. El și-a făcut debutul în Formula 1 în sezonul din 2019, după ce a fost adus în echipa Scuderia Toro Rosso.

După ce a făcut parte din echipa Red Bull Junior Team în 2012, el a fost promovat la mașinile open-wheel sub forma unui loc la EPIC Racing în sezonul 2012 al Eurocup Formula Renault 2.0, terminând pe locul 38 din 49 în anul său de debut. El a rămas în Formula Renault 2.0 încă două sezoane după ce a asigurat un loc la KTR, terminând pe locul 16 în 2013 și pe locul 3 în 2014. În 2015, Albon a trecut la Formula 3, terminând pe locul 7. Un an mai târziu, Albon a semnat cu ART Grand Prix pentru a concura alături de Charles Leclerc în seria GP3, terminând pe locul doi în campionatul la piloți, fiind învins doar de coechipierul său. Albon a primit din nou un loc la ART în 2017 pentru a participa în Campionatul FIA Formula 2 unde și-a încheiat anul pe locul 10. După ce și-a făcut debutul în Formula 1 din 2019 cu Scuderia Toro Rosso, la 12 august 2019 Red Bull Racing a anunțat că Albon îl va înlocui pe Pierre Gasly în echipa seniorului Red Bull, cu schimbul având loc în Marele Premiu al Belgiei din 2019

* 1998: Karina Ibraghimovna Sabirova (în rusă Карина Ибрагимовна Сабирова) (n. 23 martie 1998, în Astrahan)^[3] este o handbalistă rusă care joacă pentru clubul GK Astrahanocika și echipa națională a Rusiei.

Decese

· 1555: A murit Papa Iuliu al III-lea (n. 1487). Papa Iulius al III- lea (d. 10 septembrie 1487), născut la Giovanni Maria del Monte Ciocchi, a fost Papa din 7 februarie 1550 pana la moartea sa. A fost un bun diplomat si a fost ales ca un candidat de compromis după moartea lui Paul al III- lea. În timpul pontificatului său, catolicismul a fost restaurat în Anglia sub Regina Maria în 1553. S-a dedicat unei vieti de plăceri. Reputația lui și a Bisericii Catolice, au fost foarte afectate de relația sa homosexuala cu un tanar cerșetor de 17 ani, pe care l-a fǎcut cardinal, fapt ce a inspirat poezia „În cinstea sodomiei”, scrisa probabil de un arhiepiscop nemulțumit.

· 1680: Nicolas Fouquet, om de stat francez (n. 1615)

* 1732: Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (28 iulie 1676 – 23 martie 1732), a fost duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost al cincilea copil însă primul fiu al lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și al primei lui soții, Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels.

Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

După decesul tatălui său, în 1691, Frederic II și-a asumat ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg.

Pentru că el era încă minor, s-a format o co-regență între unchii lui, ducii Bernhard I de Saxa-Meiningen și Heinrich de Saxa-Römhild. În 1693, după ce s-a întors dintr-o călătorie în Olanda și Anglia, el a scris împăratului pentru o licență de majorat și a preluat controlul guvernării ducatului său. Frederic a fost un conducător care a iubit barocul; cheltuielile curții sale și armata permanentă, pe care le-a preluat de la tatăl său și chiar le-a extins, au mistuit o parte din veniturile sale. Ca soluție, Frederic a închiriat soldații săi prinților străini, lucru care i-a adus o mare dificultate în 1702, când regele Ludovic al XIV-lea al Franței a închiriat trupele sale și le-a folosit în războiul său împotriva împăratului.

Referitor la politica internă, Frederic a continuat, în esență, politica dusă de tatăl său. El a creat un orfelinat în Altenburg (1715), un azil de nebuni în Kahla (1726), precum și Magdalenenstift - în onoarea mamei și soției (ambele cu același nume) - (1705), o școală pentru femei nobile. A cumparat celebra colecție numismatică a prințului Anton Günther de Schwarzburg Arnstadt, care a format constituit actuala colecție de monede (Münzkabinetts) de la Castelul Friedenstein.

Acumulând părți din Saxa-Coburg (linia s-a stins în 1699), Saxa-Eisenberg (linia s-a stins în 1707) și Saxe-Römhild (linia s-a stins în 1710), suprafața țării sale a crescut.

La Castelul Friedenstein din Gotha, la 7 iunie 1696, el s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst. Cuplul a avut nouăsprezece copii:

Sophie (n. 30 mai 1697 – d. 29 noiembrie 1703), a murit de variolă
Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. 14 aprilie 1699 – d. 10 martie 1772)
un fiu (22 aprilie 1700)
Wilhelm (n. 12 martie 1701 – d. 31 mai 1771), căsătorit la 8 noiembrie 1742 cu Anna de Holstein-Gottorp. Mariajul lor a rămas fără copii.
Karl Frederick (n. 20 septembrie 1702 – d. 21 noiembrie 1703)
o fiică (8 mai 1703)
Johann August (n. 17 februarie 1704 – d. 8 mai 1767)
Christian (n. 27 februarie 1705 – d. 5 martie 1705)
Christian Wilhelm (n. 28 mai 1706 – d. 19 iulie 1748), căsătorit la 27 mai 1743 cu Luise Reuss de Schleiz. Mariajul lor a rămas fără copii.
Ludwig Ernst (n. 28 decembrie 1707 – d. 13 august 1763)
Emanuel (n. 5 aprilie 1709 – d. 10 octombrie 1710)
Moritz (n. 11 mai 1711 – d. 3 septembrie 1777)
Sophie (n. 23 august 1712 – d. 12 noiembrie 1712)
Karl (n. 17 aprilie 1714 – d. 10 iulie 1715)
Fredericka (n. 17 iulie 1715 – d. 12 mai 1775), căsătorită la 27 noiembrie 1734 cu Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels.
un fiu (30 noiembrie 1716)
Magdalena Sibylle (n. 15 August 1718 – d. 9 noiembrie 1718)
Augusta (n. 30 noiembrie 1719 – d. 8 februarie 1772), căsătorită la 8 mai 1736 cu Frederick, Prinț de Wales. Ei au avut nouă copii, dintre care al doilea copil a devenit regele George al III-lea al Marii Britanii.
Johann Adolf (n. 18 mai 1721 – d. 29 aprilie 1799).

Date personale
Frederic al II-lea
Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

Născut	28 iulie 1676 Gotha
Decedat	23 martie 1732 (55 de ani) Altenburg
Înmormântat	Friedenstein Castle[*]
Părinți	Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels
Frați și surori	Johann Wilhelm of Sachsen-Gotha-Altenburg[] Fredericka of Saxe-Gotha-Altenburg[] Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg Dorothea Marie de Saxa-Gotha Johanna of Saxe-Gotha-Altenburg[*]
Căsătorit cu	Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst
Copii	Prințesa Sofia Frederic III Prințul Wilhelm Prințul Karl Frederick Prințul John August Prințul Christian Prințul Christian Wilhelm Prințul Ludwig Ernst Prințul Emanuel Prințul Moritz Prințesa Sofia Prințul Karl Fredericka, Ducesă de Saxa-Weissenfels Prințesa Magdalena Sibylle Augusta, Prințesă de Wales Prințul Johann Adolf
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg
Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
Domnie	1691–1732
Predecesor	Frederic I
Succesor	Frederic III

· 1801: Pavel (rusă Па́вел I Петро́вич; Pavel Petrovich) (1 octombrie (S.V 20 septembrie) 1754 – 23 martie (S.V 11 martie) 1801) a fost împărat al Rusiei în perioada 1796 - 1801.

Marea Ducesă Natalia Alexeievna a Rusiei. Portret de Alexander Roslin, Muzeul Ermitaj.

Maria Feodorovna, portret de Alexander Roslin.

Pavel s-a născut în Palatul împărătesei Elisabeta din St Petersburg. A fost fiul moștenitorului Elisabetei, Marele Duce Petru (mai târziu împăratul Petru al III-lea al Rusiei) și al soției lui Marea Ducesă Ecaterina (mai târziu împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei). În memoriile ei, Ecaterina sugerează că tatăl lui Pavel n-a fost soțul ei Petru, ci iubitul ei, Serghei Saltikov. Cu toate că povestea a fost mult împrăștiată de către dușmanii lui Pavel, este destul de probabil ca acest lucru a fost pur și simplu o încercare de a pune la îndoială dreptul lui Pavel la tron. Fizic, el semăna cu Marele Duce.

În timpul copilăriei sale, Pavel a fost luat din grija mamei sale de către împărăteasa Elisabeta. Ca băiat, Pavel era inteligent și frumos. Caracteristicile faciale de mai târziu sunt atribuite unei forme de tifos de care a suferit în 1771.

Ecaterina a avut mari probleme de a organiza prima căsătorie a lui Pavel cu Wilhelmina Louisa (care a dobândit numele rus de "Natalia Alexeievna"), una dintre fiicele lui Ludwig IX, Landgrave de Hesse-Darmstadt, în 1773. A permis ca Pavel să asiste la ședințele de consiliu pentru a fi instruit în viitoarea sa activitate de împărat. Profesorul său, Poroshin, se plângea de el că a fost "întotdeauna în grabă," că acționează și vorbește fără reflecție.

După ce prima sa soție a murit la naștere, mama sa i-a aranjat o altă căsătorie la 7 octombrie 1776 cu frumoasa Sophie Dorothea de Württemberg , care a primit numele rus de Maria Feodorovna. În acest timp, Pavel a început să se amestece în intrigi de curte. Credea că este ținta unei încercări de asasinat. de asemenea, își suspecta mama că intenționeză să-l omoare iar o dată a acuzat-o în mod deschis că ar fi vrut să-i pună în mâncare sticlă pisată.

Pavel a devenit împărat după ce Ecaterina a suferit un accident vascular la 5 noiembrie 1796 și a murit fără să-și recapete cunoștința. Prima lui măsură a fost să se intereseze dacă există un testament al Ecaterinei, așa cum existau zvonuri prin care el ar fi fost îndepărtat de la succesiune în favoarea fiului său cel mare, Alexandru. Aceste temeri, probabil, au contribuit la promulgarea de către Pavel a "Legilor paveline", care instituie principiul strict al primogeniturii în Casa Romanov și nu au fost modificate de către succesorii săi.

Armata, atunci gata să atace Persia, în conformitate cu ultimele ordine ale Ecaterinei, a fost rechemată în capitală în termen de o lună de la ascensiunea lui Pavel. Tatăl său, Petru, a fost reînhumat cu mare pompă în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg. Zvonurilor legate de nelegitimitatea sa, Pavel le-a răspuns prin inscripția în limba rusă de pe monumentul lui Petru I ridicat în timpul domnie lui Pavel, în apropiere de castelul St. Michael: "Pentru străbunic de la strănepot", o aluzie subtilă la declarația în latină a Ecaterinei "PETRO PRIMO CATHERINA SECUNDA" de pe faimoasa statuie a lui Petru "Călărețul din bronz" din St. Petersburg.

Împăratul Pavel a fost idealist și capabil de mare generozitate dar și mercantil și capabil de răzbunare. Pe parcursul primului an al domniei lui, Pavel a inversat multe dintre politicile dure ale mamei sale. Deși a acuzat mulți de iacobinism, a permis celui mai cunoscut critic al Ecaterinei, Aleksandr Nikolaevici Radishchev, să revină din exilul siberian. Împreună cu Radishchev, el l-a eliberat pe Nikolai Novikov din închisoarea Shlisselburg, și, de asemenea pe Tadeusz Kościuszko; însă ambele persoane eliberate au fost ținute la moșiile lor sub supravegherea poliției. Vedea nobilimea rusă ca fiind decadentă și coruptă și a fost hotărât în a o transforma într-una disciplinată, principială, loială.

Acelora care s-au conformat viziunii sale de cavaler modern, de exemplu favoriții săi Kutusov, Arakcheiev și Rostopchin, le-a dăruit mai mulți iobagi în cei 4 ani de domnie decât a dăruit mama sa iubiților ei în timpul celor 34 de ani de domnie. Cei care nu au împărtășit punctul lui de vedere cavaleristic au fost dizgrațiați.

În concordanță cu idealurile sale cavalerești, Pavel a fost numit Mare Maestru al Cavaleilor Ospitalieri cărora le-a dat adăpost după alungarea lor din Malta de către Napoleon. Conducerea lui a dus la crearea în Rusia a tradiției Cavalerilor Ospitalieri (Ordinul Maltez). Cu o mare cheltuială, a construit trei castele în jurul capitalei Rusiei. Mare parte din cauza iubirii cavalerești pe care i-a purtat-o Annei Lopukhina; relația se pare că a fost platonică și se înscria în felul său de a privi bărbăția cavalerească.

Împăratul Pavel a ordonat ca oasele lui Grigore Potiomkin, unul dintre iubiții mamei sale, să fie scoase și împrăștiate.

Date personale
Pavel
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor

Născut	20 septembrie 1754 (stil vechi) St. Petersburg
Decedat	23 martie 1801 (46 de ani) (stil vechi) Castelul St Michael
Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Cauza decesului	omor
Părinți	Petru al III-lea al Rusiei Ecaterina a II-a a Rusiei
Frați și surori	Alexey Bobrinsky[] Anna Petrovna[]
Căsătorit cu	Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt Sophie Dorothea de Württemberg
Copii	Alexandru I Marele Duce Constantin Pavlovici Arhiducesa Alexandra de Austria Elena, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Maria, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Ecaterina, regină de Württemberg Olga Pavlovna Anna, regină a Olandei Nicolae I Marele Duce Mihail Pavlovici
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	filozof
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Holstein-Gottorp-Romanov
Domnie
Domnie	6 noiembrie 1796 – 23 martie 1801 (4 ani, 126 zile)
Predecesor	Ecaterina II
Succesor	Alexandru I al Rusiei

* 1813: Prințesa Augusta (31 august 1737 – 23 martie 1813) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui George al II-lea și sora regelui George al III-lea. S-a căsătorit cu Charles William Ferdinand, Duce de Brunswick, membru al Casei Brunswick. Fiica ei, Caroline de Brunswicka devenit soția regelui George al IV-lea.

Prințesa Augusta s-a născut la Palatul St. James din Londra. Tatăl ei a fost Frederic, Prinț de Wales, fiul cel mare al regelui George al II-lea și a reginei Caroline de Ansbach. Mama ei a fost Prințesa Augusta de Saxa-Gotha.

Cincizeci de zile mai târziu a fost botezată la Palatul St. James de John Potter, arhiepiscop de Canterbury. Nașii ei au fost: bunicul patern, Regele George al II-lea (reprezentat de Lordul Chamberlain, Charles FitzRoy) și bunicile Regina Caroline și Ducesa de Saxa-Gotha (ambele reprezentate prin procură).^[2]

În momentul nașterii ei a fost a doua în linia de succesiune. Augusta a primit o educație atentă; negocierile legate de căsătoria ei au început în 1761.

Portret al Augustei de Hanovra cu primul ei fiu, Karl Georg de Brunswick, 1767.

La 16 ianuarie 1764, Augusta s-a căsătorit cu Karl William Ferdinand, Duce de Brunswick, la capela regală a Palatului St James.

Augusta a considerat reședința din Brunswick ca fiind prea simplă. Ea a revenit în Marea Britanie în 1764 pentru a da naștere primului ei copil și s-a întors în Brunswick la mult timp după naștere. Un palat nou a fost construit pentru ei la Zuckerberg, în sudul Brunswick, construit de către Carl Christoph Wilhelm Fleischer, și numit Richmond, pentru a-i aminti de Anglia. Când palatul a fost terminat în 1768, Augusta s-a mutat permanent acolo.

Căsătoria a fost un aranjament politic și Augusta și Karl s-au privit reciproc cu indiferență. Augusta a fost indiferentă la aventurile lui Karl cu Maria Antonia Branconiși Louise Hertefeld. Indiferența ei a fost uneori văzută ca aroganță și a dat naștere la zvonuri și calomnii. Popularitatea Augusta a fost grav afectată de faptul că fiii ei mai mari, s-au născut cu handicap.

Augusta rareori a apărut la curtea din Brunswick, din cauza dominației soacrei ei. Când Karl a devenit regent în 1773, soacra ei a părăsit curtea și Augusta și-a jucat rolul de prima doamnă în ceremoniile de la curte deși adesea își lua scurte vacanțe pe care le petrecea la palatul Richmond. În 1780, Karl, regent deja pentru tatăl său, a devenit duce suveran și Augusta a devenit ducesă.

Cuplul a avut 7 copii:

Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (3 decembrie 1764 - 27 septembrie 1788), căsătorită în 1780 cu Friedrich al III-lea, Duce de Württemberg; au avut copii
Karl Georg August (8 februarie 1766 - 20 septembrie 1806), căsătorit în 1790 cu Frederika Luise Wilhelmine, Prințesă de Orania-Nassau; n-au avut copii
Caroline Amalie Elisabeth (17 mai 1768 - 7 august 1821), căsătorită în 1795 cu George al IV-lea al Regatului Unit; au avut copii
Georg Wilhelm Christian (27 iunie 1769 - 16 septembrie 1811); declarat invalid, exclus din linia de succesiune
August (18 august 1770 - 18 decembrie 1822); declarat invalid, exclus din linia de succesiune
Friedrich Wilhelm (9 octombrie 1771 - 16 iunie 1815), căsătorit în 1802 cu Maria Elisabeth Wilhelmine, Prințesă de Baden; au avut copii
Amelie Karoline Dorothea Luise (22 noiembrie 1772 - 2 aprilie 1773)

În 1806, când Prusia a declarat război Franței, Ducele de Brunswick, care avea 71 de ani a fost numit comandant șef al armatei prusace. În același an, la 14 octombrie, în Bătălia de la Jena, Napoleon a învins armata prusacă și, în aceeași zi, în Bătălia de la Auerstadt, Ducele de Brunswick a fost rănit grav; a murit câteva zile mai târziu.

Ducesa de Brunswick împreună cu familia ei a plecat în Altona. Deoarece armata franceză înainta, ambasadorul britanic a sfătuit-o pe Augusta să fugă. A fost invitată în Suedia de către cumatul nurorii ei, Gustav al IV-lea Adolf al Suediei^[3]. Nora ei, Prințesa Mary a acceptat invitația și a plecat în Suedia, însă Augusta a plecat la Augustenborg, un oraș mic la est de Jutland. Ducesa de Brunswick a rămas acolo împreună cu nepoata ei, Prințesa Louise Augusta, fiica surorii sale, regina Caroline Mathilde a Danemarcei, până când fratele ei, George al III-lea al Marii Britanii, i-a permis să se mute la Londra în septembrie 1807.

S-a mutat în Casa Montague din Blackheath, Greenwich împreună cu fiica ei Prințesa de Wales dar curând a achiziționat casa vecină, pe care a numit-o Casa Brunswick. Ducesa de Brunswick a trăit în Blackheath și a murit, în 1813, la 75 de ani.

Date personale
Prințesa Augusta

Nume la naștere	Augusta Frederica
Născută	31 august 1737 Palatul St James, Londra
Decedată	23 martie 1813 (75 de ani) Hanover Square, Londra
Înmormântată	31 martie 1813 Castelul Windsor
Cauza decesului	gripă
Părinți	Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha
Frați și surori	Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii Caroline Matilda de Wales George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn
Căsătorită cu	Karl William Ferdinand, Duce de Brunswick
Copii	Augusta, Prințesă de Württemberg Caroline, regină a Regatului Unit Frederick William, Duce de Brunswick-Wolfenbuttel
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Regatul Marii Britanii
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Brunswick-Bevern
Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel
Domnie	26 martie 1780^[1] – 10 noiembrie 1806

· 1842: Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble – 23 martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania).

Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluției franceze și din perioada Primului Imperiu Napoleonian ca ofițer de dragoni și ca intendent militar.

Stendhal se naște la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare când el avea 7 ani. În 1796 el intră la Școala Centrală din Grenoble. Între 1800 și 1801 viitorul scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în al șaselea Regiment de dragoni. Întors la Paris, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar și seducând femeile. Acești ani de început de carieră vor constitui sursa de inspirație pentru personajul lui Julien Sorel din Roșu și Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul Consiliului de Stat, participând la administrație și la războaiele napoleoniene. După căderea Imperiului care urmează Campaniei din Franța, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la Milano unde își regăsește iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal își va grava pe cărțile de vizită : "Waterloo - ce păcat! Încă șase luni și aș fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans".

În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca și tratatul Despre dragoste. În 1821, acuzat fiind de simpatie față de carbonari - influență sensibilă în nuvela Vanina Vanini - Stendhal este expulzat din Milano.

Reîntors la Paris, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze saloanele literare, își înființează propriul cenaclu și are chiar un discipol în persoana lui Prosper Mérimée. El scrie pentru publicații periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în 1830 de Roșu și Negru, influențat în parte de Revoluția din iulie 1830, acest al doilea roman obținând un important succes. După revoluție, este numit consul la Civitavecchia, în Italia

La Civitavecchia, scriitorul se plictisește și face dese călătorii, nereușind să încheie operele începute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen...). După ce termină ultima sa capodoperă, Mânăstirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 și este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Paris.

Opera lui Stendhal conține atât texte autobiografice (ca Viața lui Henri Brulard) cât și romane dintre cele mai frumoase ale literaturii franceze: Roșu și Negru, Lucien Leuwen, Mânăstirea din Parma. Roșu și Negru este primul mare roman al lui Stendhal și primul care combină în mod subtil descrierea realității sociale cu acțiunea romanescă, (după Erich Auerbach în celebrul său studiu Mimesis). Julien Sorel, personajul central al romanului, este într-un sens produsul pur al epocii sale. Transportat de ambiție, după lectura Memorialului din Sfânta Elena al lui Napoleon, conștient că de la Revoluție nu numai nașterea ci și meritul personal are importanță, eroul visează să devină un nou Bonaparte.

Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viață, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien Leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani și ani un ''Jurnal'', conținând evenimentele din viața sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viața lui Henri Brulard și Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeași idee ca Jurnalul, dar și ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoașterii, dar se deosebesc de Jurnalfiind scrise a posteriori. În sfârșit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărților, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică) sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viața lui Henri Brulard).

Opera autobiografică la Stendhal nu se deosebește atât de scopul urmărit (Rousseau urmărind aceeași idee) decât prin importanța pe care o dobândește, exprimându-se la fel de bine prin romane ca prin autobiografii propriu-zise, și chiar critica de artă la Stendhal ia forma unei autobiografii.

Date personale
Henri-Marie Beyle

Nume la naștere	Marie-Henri Beyle
Născut	23 ianuarie 1783 Grenoble
Decedat	23 martie 1842 Paris
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Chérubin Beyle[] Henriette Gagnon[]
Frați și surori	Pauline Beyle[*]
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	ateism
Ocupație	prozator, publicist
Limbi	limba franceză
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Realism, Romantism
Specie literară	roman
Opere semnificative	Le Rouge et le Noir (roman, 1830) Lucien Leuwen (roman, 1834) La Chartreuse de Parme (roman, 1839)
Note
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Mormântul lui Stendhal în Cimitirul Montmartre

· 1880: Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj - d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic.
Gheorghe Magheru era descendent unei familii transilvane stabilite în Oltenia

Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir, nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.

Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1828, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.

În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale.

A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.

A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, și Costache Romanescu.

Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române.

După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.

Declarația lui Gheorghe Magheru: Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea. Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.

Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească.

A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române și a sprijiit democratizarea și modernizarea lor.

Date personale
Gheorghe Magheru
Gheorghe Magheru
Născut	8 aprilie 1802 Berlești, Gorj, România
Decedat	23 mai 1880 (78 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Copii	Alexandrina Magheru
Cetățenie	România
Ocupație	soldat politician

· 1881: Nikolai Rubinstein, pianist și compozitor rus (n. 1835)

· 1894 - A murit Theodor Codrescu, traducător şi prozator. El a înfiinţat tipografia “Buciumul român”, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea. A fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul “Buciumul român”, pentru prima oară, epopeea “Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu (n.01.04.1819).

* 1897: Prințesa Sofia a Țărilor de Jos (Wilhelmine Marie Sophie Louise; 8 aprilie 1824 – 23 martie 1897) a fost al cincilea copil și singura fiică a regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei. A fost moștenitoarea prezumptivă a nepoatei ei, regina Wilhelmina a Țărilor de Jos, timp de șapte ani, de la decesul fratelui ei până la moartea ei în 1897.

Date personale
Sofia a Țărilor de Jos

Nume la naștere	Wilhelmina Mary Sophie Louise
Născută	8 aprilie 1824 Haga
Decedată	23 martie 1897 (72 de ani) Weimar
Înmormântată	Weimarer Fürstengruft[*]
Părinți	Willem al II-lea al Țărilor de Jos Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei
Frați și surori	Willem al III-lea al Țărilor de Jos Prințul Alexandru al Țărilor de Jos Prince Ernest Casimir of the Netherlands[*] Prințul Henric al Țărilor de Jos
Căsătorită cu	Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach
Copii	Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach Maria, Prințesă Heinrich VII Reuss Prințesa Anna Sofia Elisabeta, Ducesă Johann Albrecht de Mecklenburg
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach Casa de Orania-Nassau
Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach
Domnie	8 iulie 1853 – 23 martie 1897

* 1911: Louis Oscar Roty (n. Paris, 11 iunie 1846 - d. Paris, 23 martie 1911)^[1] a fost un gravor de monede și medalist francez.

El este cunoscut mai ales pentru unul dintre desenele sale numit Semănătoarea, în francezăSemeuse, folosită în Franța pe monede începând din 1898 și pe mărcile poștale începând din 1903.

Louis Oscar Roty și-a semnat lucrările O. Roty

Louis Oscar Roty s-a născut la Paris la 11 iunie 1846, în timpul Monarhiei din Iulie.

A fost elev al lui Horace Lecoq de Boisbaudran^[3] la Școala Națională Superioară de Arte Decorative^[4] din Paris și al lui François Joseph Hubert Ponscarme^[5] la Școala Națională Superioară de Belle-Arte din Paris.

În 1887, s-a căsătorit cu Marie Boulanger, fiică a lui Pierre François Marie Boulanger^[6], feronier de artă. ^[2].

Louis Oscar Roty este cunoscut mai ales printr-unul din desenele sale denumit Semeuse / Semănătoare, a cărui origine o găsim în 1887. La început a fost un proiect, rămas fără urmări, al unei medalii de recompensă propus de Ministerul francez al Agriculturii. În 1896, când Ministerul Economiei și Finanțelor a comandat noi monede, Roty a reluat și modificat „Semănătoarea” din 1887.

Din 1898, monedele de tip Semănătoarea, în franci francezi, sunt utilizate în Franța.^[7].

Tipul de „Semănătoare” figurează, din 1903, pe mărcile poștale franceze gravate de Eugène Mouchon după o placă în relief realizată de Roty.

Roty a produs și numeroase medalii în stilul Art Nouveau^[8].

Oscar Roty a murit la Paris la 23 martie 1911 și a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse în arondismentul al 14-lea al Parisului.

Fiul lui Oscar Roty a ales localitatea Jargeau din departamentul Loiret pentru a organiza Muzeul Oscar Roty^[9] · ^[10]. Ceara din 1896 pentru pregătirea monedelor de argint emise de Monnaie de Paris este păstrată, ca și întreaga operă gravată a artistului.

Oscar Roty (1846-1911)

1 franc francez din 1999, gravat de O. Roty (avers): REPUBLIQUE FRANÇAISE „La Semeuse”^[11], spre stânga
Semeuse pe o marcă poștală din 1918
Plachetă a lui Pierre și Caroline Boulanger de O. Roty
Medalia Faun și nimfă dansând de Oscar Roty (1846-1911) - staniu, diametru cca 8 cm; Cabinet des Médailles, Paris
Medalia celei de-A Doua Expediții în Madagascar
Scuarul Roty la Jargeau

· 1946: Alexandru Zirra, compozitor român (n. 1883)

* 1946: Gilbert Newton Lewis, membru străin al Royal Society^[7] (n. 25 octombrie 1875 – d. 23 martie 1946)^[8] a fost un chimist fizicianamerican, cunoscut pentru descoperirea legăturii covalente și pentru introducerea conceptului modern de pereche de electroni. A introdus structurile Lewis și a adus contribuții în domeniul teoriei legăturii de valență, care a ajutat la realizarea teoriilor moderne legate de legăturile chimice. De asemenea, a activat în diferite ramuri ale chimiei fizice, precum termodinamica, fotochimia și separarea izotopilor. Un alt concept folosit des în chimia modernă și introdus de acesta este teoria acido-bazică Lewis.

Date personale
Gilbert Newton Lewis
Gilbert Newton Lewis
Nume la naștere	Gilbert Newton Lewis
Născut	23 octombrie 1875^[2]^[3]^[4]^[5] Weymouth[*], SUA^[6]
Decedat	23 martie 1946 (70 de ani)^[2]^[7]^[3]^[4]^[5] Universitatea Berkeley din California, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	chimist fizician profesor universitar autor de non-ficțiune[*]
Activitate
Domeniu	chimie fizică
Instituție	Universitatea Berkeley din California Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Universitatea Harvard Massachusetts Institute of Technology
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[] Academia de Științe a URSS[] Academia Regală Suedeză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe
Conducător de doctorat	Theodore William Richards
Doctoranzi	Harold Urey Joseph Edward Mayer[] John Chipman[]
Premii	Willard Gibbs Award[] honorary doctor of the University of Madrid Complutense[] (1934) Medalia Davy[] (1929)^[1] membru străin al Royal Society[]

· 1947: Arhiducesa Louise de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1870)

· 1961: Alexandru Busuioceanu, eseist, poet, traducător român (n. 1896)

* 1964: Peter Lorre (n. 26 iunie 1904 Ružomberok, Slovacia – d. 23 martie 1964,Los Angeles, SUA) a fost un actoramerican de origine austro-ungară.

Filmografie:

Die Verschwundene Frau (1929) (nemenționat)
The White Devil (1930)
Mann ist Mann (1931) altă denumire A Man's a Man
M - Un oraș își caută ucigașul (1931) - ca Hans Beckert
Bomben auf Monte Carlo (1931) altă denumire Bombs Over Monte Carlo
The Trunks of Mr. O.F. (1931)
Fünf von der Jazzband (1932)
Schuß im Morgengrauen (1932)
Der weiße Dämon (1932) aka Dope
Stupéfiants (1932)
F.P.1 antwortet nicht (1932)
Les Requins du pétrole (1933)
Du haut en bas (1933)
Was Frauen träumen (1933)
Unsichtbare Gegner (1933)
The Man Who Knew Too Much (1934)
Mad Love (1935)
Crime and Punishment (1935)
Secret Agent (1936)
Crack-Up (1936)
Nancy Steele Is Missing! (1937)
Think Fast, Mr. Moto (1937)
Lancer Spy (1937)
Thank You, Mr. Moto (1937)
Mr. Moto's Gamble (1938)
Mr. Moto Takes a Chance (1938)
I'll Give a Million (1938)
Mysterious Mr. Moto (1938)
Mr. Moto's Last Warning (1939)
Mr. Moto in Danger Island (1939)
Mr. Moto Takes a Vacation (1939)
Strange Cargo (1940)
I Was an Adventuress (1940)
Island of Doomed Men (1940)
Stranger on the Third Floor (1940)
You'll Find Out (1940)
The Face Behind the Mask (1941)
Mr. District Attorney (1941)
They Met in Bombay (1941)
The Maltese Falcon (1941)
All Through the Night (1941)
Invisible Agent (1942)
The Boogie Man Will Get You (1942)
Casablanca (1942)
The Constant Nymph (1943)
Background to Danger (1943)
The Cross of Lorraine (1943)
Passage to Marseille (1944)
The Mask of Dimitrios (1944)
Arsenic and Old Lace (1944)
The Conspirators (1944)
Hollywood Canteen (1944)
Hotel Berlin (1945)
Confidential Agent (1945)
Three Strangers (1946)
Black Angel (1946)
The Chase (1946)
The Verdict (1946)
The Beast with Five Fingers (1946)
My Favorite Brunette (1947)
Casbah (1948)
Rope of Sand (1949)
Quicksand (1950)
Double Confession (1950)
Der Verlorene (1951) (de asemenea scenarist și regizor)
Beat the Devil (1953)
Casino Royale, episod al serialului TV Climax!
20,000 Leagues Under the Sea (1954)
Around the World in Eighty Days (1956)
Meet Me in Las Vegas (1956) (nemenționat)
Congo Crossing (1956)
The Buster Keaton Story (1957)
Silk Stockings (1957)
The Story of Mankind (1957)
The Sad Sack (1957)
Hell Ship Mutiny (1957)
The Big Circus (1959)
Scent of Mystery (1960)
Voyage to the Bottom of the Sea (1961)
Tales of Terror (1962)
Five Weeks in a Balloon (1962)
The Raven (1963)
The Comedy of Terrors (1964)
Muscle Beach Party (1964)
The Patsy (1964)

Date personale
Peter Lorre

Nume la naștere	László Löwenstein
Născut	26 iunie 1904 Rózsahegy (azi Ružomberok), Austro-Ungaria (acum în Slovacia)
Decedat	23 martie 1964 (59 de ani) Los Angeles, California
Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Celia Lovsky (1934–45) Kaaren Verne (1945–50) Anne Marie Brenning (1953–64) 1 copil
Număr de copii	1
Cetățenie	SUA Austria Republica de la Weimar
Ocupație	actor de film[] regizor de film actor de personaj[] scenarist actor de teatru[] actor regizor[] actor de televiziune[*]
Ani de activitate	1929–64
Alte premii
Deutscher Filmpreis[] Sydney Greenstreet (stânga) ca Kasper Gutman și Peter Lorre ca Joel Cairo - în Șoimul maltez* (1941)

· 1969:Tudor Teodorescu-Braniște (n. 12 aprilie 1899, Pitești - d. 23 martie1969, București) a fost un om de litere, un jurnalist și un romancier român afirmat în România interbelică. .
Tudor Teodorescu-Braniște este fiul Anastasiei și al institutorului Ioan Teodorescu. Școala primară și șase clase de liceu le termină la Pitești.
Este autorul romanelor:

Suflet de femeie, București, 1920;
Șovăiri, București, 1921;
Oameni și cărți, București, 1922;
Leon Gambetta, București, 1924;
Ochiul de nichel, București, 1927;
Clemenceau (1841-1929). Omul, opera, București, 1929;
Fundătura cimitirului no. 13, cu desene de Ion Anestin, București, 1932;
Domnul Negoiță sau Individul împotriva statului, București, 1932;
Băiatul popii, București, 1933;
Doctrina bâtei: naționalism, reacționarism, antisemitism, București, 1936;
Oameni de ieri..., București, 1938;
1944 - Prințul, roman după care regizorul Sergiu Nicolaescu a realizat filmul Orient Express în 2004
Scandal, București, 1945;
Primăvara apele vin mari, București, 1960;

Date personale
Tudor Teodorescu-Braniște
Născut	12 aprilie 1899^[1]^[2]
Decedat	23 martie 1969 (69 de ani)^[1]^[2]
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist

· 1978 - A murit Bill Kenny, chitarist şi vocalist american (Inkspots) (n.1915).

· 1994 - A murit Giulietta Anna Masina, actriţă italiană de film, al cărei nume este legat de o altă biografie celebră în lumea filmului, cea a regizorului şi soţului ei Federico Fellini ("La strada", Ginger şi Fred") (n.22.02.1921).
* 1994: Álvaro del Portillo Diez de Sollano (n. 11 martie 1914,^[1] Madrid, Spania – d. 23 martie 1994,^[1] Roma, Italia) a fost un episcop spaniol, primul succesor al Sfântului Josemaría Escrivá de Balaguer în fruntea Opus Dei. Era doctor inginer în construcții de drumuri și doctor în filozofie și drept canonic.^[2] A fost beatificat la Madrid la 27 septembrie 2014.

A fost al treilea dintre cei opt copii al unei familii creștine. În 1935 a intrat în Opus Dei, fondat de Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer la 2 octombrie 1928. A trăit cu desăvârșită fidelitate chemarea sa la Opus Dei, sfințindu-și activitatea profesională și împlinirea îndatoririlor zilnice. A desfășurat o intensă lucrare apostolică cu colegii de studiu și de serviciu.

Foarte curând a devenit cel mai statornic sprijin al Sfântului Josemaría și i-a rămas alături timp de 40 de ani, ca cel mai apropiat colaborator. La 25 iunie 1944 a fost hirotonisit preot. Începând de atunci s-a dăruit cu totul slujirii pastorale a membrilor Opus Dei și tututor persoanelor.

Stema episcopală a Mons. del Portillo.

În 1946 s-a stabilit la Roma, alături de Sf. Josemaría. Neobosit slujitor al Bisericii Catolice, pr. Alvaro își îndeplinește cu dăruire îndatoririle care i-au fost încredințate de Sfântul Scaun: consultant al mai multor congregații, participând activ la lucrările Conciliului Vatican II.

La 15 septembrie 1975, a fost ales ca prim succesor al Sfântului Josemaría Escrivá de Balaguer în fruntea Opus Dei. La 28 noiembrie 1982, Papa Ioan Paul al II-lea ridică Opus Dei la rangul de Prelatura personală și îl numește Prelat Opus Dei, iar la 6 ianuarie 1991 l-a hirotonit episcop. Guvernarea sa pastorală a fost caracterizată prin fidelitate față de mesajul și spiritul Fondatorului, într-o lucrare neobosită pentru a extinde apostolatele prelaturii, în slujirea bisericii.

În zori zilei de 23 martie 1994, la doar câteva ore de la întoarcerea din pelerinajul în Țara Sfântă, unde a urmărit cu adâncă evlavie drumul pământesc al lui Isus Cristos, de la Nazaret la Sfântul Mormânt, Domnul îl cheamă la El pe acest bun și credincios slujitor al Său. În dimineața dinainte, celebrase ultima sa Liturghie la Cenaclul din Ierusalim.

Procesul de canonizare a început în anul 2004. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a declarat pe data de 28 iunie 2012 eroismul virtuților creștine ale Venerabilui Slujitor al lui Dumnezeu,^[3] pe data de 5 iulie 2013 Papa Francisc a confirmat un miracol atribuit mijlocirii sale^[4] și a fost beatificat în data de 27 septembrie 2014 la Madrid.

Date personale
Venerabilul Álvaro del Portillo

Născut	11 martie 1914^[1] Madrid, Spania
Decedat	23 martie 1994 (80 de ani)^[1] Roma, Italia
Înmormântat	Santa Maria della Pace[*]
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	inginer constructor[] preot catolic[] inginer avocat
Funcția episcopală
Sediul	Roma
Titlul	Prelatul Opus Dei
Perioada	1982 - 1994
Predecesor	Sf. Josemaría Escrivá de Balaguer
Succesor	Javier Echevarría Rodríguez
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	6 ianuarie 1990
Episcop consacrator	Sf. Ioan Paul al II-lea
Premii	Order of St. Raymond of Peñafort[*] Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta

· 1996: Vasile Lișman, prozator român (n. 1897)

* 2008: Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara, România – d. 23 martie 2008, București, România) a fost o soprană română

A studiat vioara între 1931 și 1940 la Conservatorul Municipal din Timișoara sub îndrumarea Adelaidei Iancovici. Apoi, a studiat canto la Conservatorul de Arta Dramatică din Timișoara (1945-1947) și la Conservatorul din București (1947-1951) unde i-a avut ca mentori pe Arta Florescu, Constantin Stroescu, Jean Rânzescu, Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu, Nicolae Buicliu și Zeno Vancea. A plecat la perfecționare în Italia (1957-1958) unde a studiat alături de Giulia Tess și Campo Gagliano.

A debutat pe 6 ianuarie 1953 cu rolul Siebel din Faust de Gounod pe scena Operei din București.^[3] A activat apoi la Teatrul CFR Giulești (1947-1949), Opera Română (1952-1974) și Teatrul din St. Pölten, Austria (1975-1983). A susținut recitaluri de lieduri de Bach, Liszt, Schubert, Schumann, Handel, Strauss, Ravel, Debussy, Gluck, Grieg, Dvorak, Mahler, Korsakov, Faure, Gershwin, Haciaturian, Toselli, Caldara, Tosti, De Curtis

A interpretat roluri în:

Rigoletto
Traviata
Faust
Carmen (Micaela)
Ivan Susanin
Fidelio (Marzelline)
Dama de pică
Falstaff
Orfeu și Euridice
Bărbierul din Sevilla
Lucia di Lammermoor
Manon
Cosi fan Tutte
Ora spaniolă
Bal mascat (Oscar)
Albert Herring
Povestirile lui Hoffmann (Antonia)
Don Giovanni
Boema
Amorul doctor de Pascal Bentoiu
Ecaterina Teodoroiu de Emil Lerescu
O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu
Liliacul
Văduva veselă
Vânzătorul de păsări
Silvia
Paganini
Țara surâsului
Floarea din Hawai
Calul Bălan
My Fair Lady
Voievodul țiganilor
Madame Pompadour
Orfeu în infern
Studentul cerșetor

Date personale
Lella Cincu
Născută	29 iunie 1923 Timișoara, România
Decedată	23 martie 2008 (84 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operă
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București

* 2008: Mariana Kahane (n. 22 aprilie 1922, Tecuci, județul Galați - d. 23 martie2008, București) a fost o cercetătoare, profesoară, folcloristă și etnomuzicologă româncă, de origine evreiască.

S-a născut la data de 22 aprilie 1922, în orașul Tecuci, județul Galați.^[1]

Își începe studiile muzicale la Școala de Arte pentru Evrei din București, între 1941-1946, cu profesorii Benjamin Weiss(canto), Alfred Mendelsohn (teorie-solfegiu, armonie, istoria muzicii), Hilda Jerea (pian).^[2]

Între 1943-1945 este asistentă la catedra de teorie-solfegiu, la Șocala de Arte pentru Evrei din București.^[1]

Își continuă studiile la Conservatorului din București, între 1946-1952, la Facultatea de Canto și Facultatea de Pedagogie muzicală/Dirijat, avându-i ca profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu și Leon Klepper (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Zeno Vancea (istoria muzicii), Harry Brauner, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel (folclor), Dumitru Botez (cor și dirijat coral), Theodor Rogalski (orchestrație), Florin Eftimescu(pian).^[2]

Între 1948-1949 este profesoară de teorie-solfegiu la Conservatorul Alberto della Pergolla din București.^[1]

În 1948 este angajată la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde va fi pe rând: asistent, cercetător și cercetător principal. De aici va ieși la pensie în 1981.^[3]^[2]

Între 1949-1955 activează ca asistent și lector la catedra de folclor a Conservatorului din București.^[3]

Între 1969-1970, printr-o bursă de documentare, se perfecționează în etnomuzicologie la Indiana University din Bloomington cu profesorul George List și la California University din Los Angeles cu profesorii Charles Seeger și Mantle Hood.^[2]

În 1969 devine membră a „Society for Ethnomusicology” (SEM) din Statele Unite ale Americii, iar în 1975 a „International Council for Traditional Music”, făcând parte din grupul de studiere a analizei și sistematizării muzicii populare

A publicat articole, studii, analize, note în numeroase periodice, precum „Muzica”, „Revista de Folclor” (devenită Revista de Etnografie și Folclor), „Anuarul ICED” (Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice), „Revue Roumaine d'histoire de l'art”, „Ethnomusicology”, „Journal of the Society of Ethnomusicology”, „Jahrbuch fur Volksliedforschung”, „Dialogue”, „Buletin Associazione latine degli studi romeni” etc.^[3]^[4]

A susținut comunicări științifice, referate și conferințe în țară și în străinătate (Bulgaria, Polonia, Slovacia, SUA), emisiuni de radio și televiziune.^[4]

A cules peste 4.300 de piese, a notat și a transcris peste 3.500 melodii populare, majoritatea aflate în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București.

· 2011: Elizabeth Rosemond Taylor (n. 27 februarie 1932,Hampstead Garden Suburb[*], Regatul Unit^[11] – d. 23 martie 2011, Los Angeles, SUA a fost o actriță americană de film. Este considerată „ultimul star al Hollywoodului de altădată”. A fost distinsă cu Premiul Oscar de două ori și a primit de la American Film Institute Premiul pentru întreaga carieră.

Filmografie:

There's One Born Every Minute (1942)
Lassie Come Home (1943)
Jane Eyre (1944)
The White Cliffs of Dover (1944)
National Velvet (1944)
Courage of Lassie (1946)
Life with Father (1947)
Cynthia (1947)
A Date with Judy (1948)
Julia Misbehaves (1948)
Little Women (1949)
Conspirator (1949)
The Big Hangover (1950)
Tatăl miresei (1950)
Quo Vadis? (1951)
Father's Little Dividend (1951)
A Place in the Sun (Un loc sub soare, 1951)
Callaway Went Thataway (1951)
Love Is Better Than Ever (1952)
Ivanhoe (1952)
The Girl Who Had Everything (1953)
Rhapsody (1954)
Elephant Walk (1954)
Beau Brummell (1954)
The Last Time I Saw Paris (1954)
Screen Snapshots: Hollywood, City of Stars (1956)
Giant (1956)
Operation Raintree (1957)
Raintree County (1957)
Cat on a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperișul încins) (1958)
Premier Khrushchev in the USA (1959) (documentar)
Suddenly, Last Summer (1959)
Scent of Mystery (1960)
Butterfield 8 (1960)
Lykke og krone (1962) (documentar)
Cleopatra (1963)
The V.I.P.s (1963)
On the Trail of the Iguana (1964)
The Big Sur (1965)
The Sandpiper (1965)
Who's Afraid of Virginia Woolf? (Cui i-e frică de Virginia Woolf) (1966)
The Comedians in Africa (1967)
The Taming of the Shrew (1967)
Doctor Faustus (1967)
Reflections in a Golden Eye (1967)
The Comedians (1967)
On Location: 'Where Eagles Dare' (1968)
Boom (1968)
Around the World of Mike Todd (1968) (documentar)
Secret Ceremony (1968)
Anne of the Thousand Days (1969)
The Only Game in Town (1970)
Zee and Co. (1972)
Under Milk Wood (1972)
Hammersmith Is Out (1972)
Night Watch (1973)
Ash Wednesday (1973)
Just One More Time (1974)
The Driver's Seat (1974)
That's Entertainment! (1974)
The Blue Bird (Pasărea albastră) (1976)
A Little Night Music (1977)
Winter Kills (1979)
The Mirror Crack’d (1980)
Genocide (1981) (documentar)
Young Toscanini (1988)
The Flintstones (1994)
Get Bruce (1999) (documentar)
These Old Broads (2001)

Elizabeth Rosemond Taylor s-a născut la 27 februarie 1932 la Heathwood, casa familiei ei fiind pe Wildwood Road, 8 din Hampstead Garden Suburb, Londra.^[22] Ea a primit cetățenia dublă, britanică-americană la naștere, deoarece părinții ei, comerciantul de artă Francis Lenn Taylor (1897-1968) și actrita Sara Sothern (născută în Sara Viola Warmbrodt, 1895-1994) au fost cetățeni ai Statelor Unite, originari din Orașul Arkansas, Kansas.^[23] A optat pentru păstrarea cetățeniei americane în 1977, în timpul campaniei pentru senat a lui John Warner – soțul său din acel moment – spunând că intenționează să rămână în America pentru tot restul vieții.^[24]^[25] S-au mutat la Londra în 1929 și au deschis o galerie de artă pe strada Bond; primul lor copil, un fiu numit Howard, s-a născut în același an.^[26]

Familia a dus o viață privilegiată în Londra în timpul copilăriei lui Taylor. Cercul lor social a inclus artiști precum Augustus John și Laura Knight și politicieni precum colonelul Victor Cazalet. Cazalet a fost nașul neoficial al lui Taylor și o influență importantă în viața ei timpurie. Ea a fost înscrisă la Byron House, o școală Montessori din Highgate, și a fost crescută în conformitate cu învățăturile științei creștine, religia mamei sale și a lui Cazalet.

Date personale
Elizabeth Taylor

Nume la naștere	Elizabeth Rosemond Taylor
Născută	27 februarie 1932^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14] Hampstead Garden Suburb[*], Londra, Regatul Unit^[15]
Decedată	23 martie 2011 (79 de ani)^[16]^[1]^[2]^[3]^[5]^[6]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Los Angeles, SUA^[17]^[18]
Înmormântată	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[] (congestive heart failure[])
Părinți	Francis Lenn Taylor[]^[19] Sara Sothern[]^[19]
Căsătorită cu	Richard Burton (10 octombrie 1975–29 iulie 1976) Richard Burton (15 martie 1964–26 iunie 1974) Conrad Hilton, Jr.[] (6 mai 1950–29 ianuarie 1951) Michael Wilding[] (21 februarie 1952–30 ianuarie 1957) Mike Todd[] (2 februarie 1957–22 martie 1958) Eddie Fisher[] (12 mai 1959–6 martie 1964) John Warner[] (4 decembrie 1976–7 noiembrie 1982) Larry Fortensky[] (6 octombrie 1991–31 octombrie 1996)
Număr de copii	4
Copii	Maria Burton[] Michael Wilding jr.[]^[19] Christopher Edward Wilding[]^[19] Elizabeth Frances Todd[]^[19]
Cetățenie	Regatul Unit SUA SUA
Religie	iudaism^[20] Lapsed Catholic[*]
Ocupație	filantroapă[] autobiografă[] actriță de teatru[] actriță de televiziune[] scriitoare actriță de film[] producător de film colecționar de artă[]
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1960) pentru BUtterfield 8[] Cea mai bună actriță (1966) pentru Who's Afraid of Virginia Woolf?[]
Premii Globul de Aur
Cea mai bună actriță (1959) pentru Suddenly, Last Summer[*]
Premii BAFTA
BAFTA Academy Fellowship Award[*] (1999)
Alte premii
Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[] Dame Commander of the Order of the British Empire[] Presidential Citizens Medal[] Marian Anderson Award[] (2000) Jean Hersholt Humanitarian Award[] Theatre World Special Award[] (1981) Screen Actors Guild Life Achievement Award[] California Hall of Fame[] (2007) Kennedy Center Honors[] Premiul AFI pentru întreaga carieră (1993) Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță (1972) Ordinul Imperiului Britanic Premiul Oscar British Academy of Film and Television Arts (1967) Premiul Globul de Aur (1960) Screen Actors Guild Award (1998) David di Donatello for Best Foreign Actress[] (1972) pentru Zee and Co.[] Premiul Cecil B. DeMille (1984) National Board of Review Award for Best Actress[] (1966) pentru Who's Afraid of Virginia Woolf?[] GLAAD Vanguard Award[] (2000) Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță Crystal Award[*] (1985) Elizabeth Taylor în Cleopatra 1963

· 2013: Joe Weider, culturist și publicist american de origine canadiană (n. 1920)

· 2014: Adolfo Suárez, politician spaniol, prim-ministru al Spaniei (n. 1932)

· 2015: Lee Kuan Yew, primul prim-ministru al statului Singapore (n. 1923)
* 2019: Tudor Caranfil. Născut în 1931, la Galaţi, absolvent al Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Bucureşti, Caranfil s-a specializat, ulterior, în filmologie. Din 1959 a fost criticul cinematografic al cotidianului Informaţia Bucureştiului unde, între 1960 şi 1970, a redactat săptămânal pagina de cinema „Carnet de cinefil”, potrivit cartepedia.ro. În 1962, a fondat primul cinematograf de arhivă din Bucureşti („Prietenii filmului”) pe baza căruia va fi creată, doi ani mai tîrziu, Cinemateca Română. Din 1970 a activat, cu precădere, în televiziune, unde a realizat, între 1972 şi 1977, un popular magazin săptămânal de cultură cinematografică intitulat „Vârstele peliculei”, emisiune continuată din 1990 până în 1997. Alte cicluri de emisiuni TV iniţiate: „Istoria unei capodopere”, „Povestea unui gag”, „Dicţionar cinematografic”, „Amfiteatrul artelor”, „Traveling peste timp” şi „Telefilmotecă de Aur”. Din 1966, a demarat seria de volume dedicate istoriei cinematografiei printre care se numără „F.W. Murnau” (1968), „Vârstele peliculei”, o istorie filmului în capodopere (vol. I IV, 1982 1998), „Cetăţeanul Kane”, „În căutarea filmului pierdut” (1988, volum distins cu Premiul ACIN), „Dicţionar de filme româneşti” (2002; ediţia a II a, 2004), „Dicţionar universal de filme” (2002; ediţia a II a, 2003; ediţia a III a, 2008), „Pe aripile vântului” (2003). Din 1970, Tudor Caranfil a fost solicitat anual la Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary, din 1980 a fost invitat permanent al Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus frecvent în juriul FIPRESCI, iar din 1993 a fost corespondent la Festivalul de la Cannes. A participat la numeroase festivaluri, între care Los Angeles, Locarno, Oberhausen, Cottbus, Lübeck, Namur, Rotterdam, Odesa şi Kiev, precum şi la principalele festivaluri de film din România. În 2011 a primit Premiul „D.I. Suchianu” pentru întreagă carieră de critic şi istoric de cinema. Tudor Caranfil este tatăl regizorului şi scenaristului Nae Caranfil.

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Cuv Mc Nicon și cei 199 ucenici ai lui; Sâmbăta Sf M Mc Teodor Tiron, Pomenirea morților
Ziua mondială a meteorologiei
Republica Islamică Pakistan. Ziua naţională. La 23 martie 1956, Pakistanul devine prima republică islamică din lume. Pakistanul este așezat în Asia de Sud, în bazinul fluviului Ind se învecinează cu Afganistanul în nord-vest, China în nord, cu India la est, Iran la vest și are ieșire la Marea Arabiei în sud. Capitala Pakistanului este orașul Islamabad.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Mc Nicon și cei 199 ucenici ai lui;
Sâmbăta Sf M Mc Teodor Tiron, Pomenirea morților

Sf Cuv Mc Nicon și cei 199 ucenici ai lui

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

- Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui
  Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

În cetatea ce se numește Neapole, care este în țara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rânduiala ostășească, împodobit cu frumusețe, vesel la față și viteaz în războaie, dar cu credința elin, născut din tată elin și învățat la închinarea idolească. Însă maica sa era creștină și îl sfătuia totdeauna spre cunoștința lui Hristos. Spunându-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ți se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmpla adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; și nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa și de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie și prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat”.

Odată s-a întâmplat că a ieșit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostași, se afla în mijlocul vrăjmașilor, în mare strâmtorare și primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulți din tovarășii săi uciși și acum aștepta să cadă și el de sabia vrăjmașilor săi. Atunci și-a adus aminte de sfatul maicii sale și, ridicându-și ochii la cer și suspinând din adâncul inimii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu și eu robul Tău, adică mă voi închina Ție, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicând aceasta, a luat îndrăzneală și, întinzând cu bărbăție spre vrăjmași dreapta sa cea înarmată cu sulița, a ucis îndată ca la o sută și optzeci de bărbați viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalți i-a izgonit, și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; așa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit și izgonit pe vrăjmași”. Și s-au mirat cetele romanilor și ale elinilor de Nicon, ostașul lor, zicând: „O, minune a rânduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut și nici n-am auzit de un ostaș ca acesta, atât de viteaz în război și nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa și, lăudând pe Dumnezeu, a spus maicii sale câte a făcut Domnul cu dânsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maică sa, umplându-se de mare bucurie, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, Cel ce voiești să se mântuiască toți oamenii și la cunoștința adevărului să vină. Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale și învrednicește pe fiul meu de baia nașterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, și învață-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ție, să câștige de la Tine veșnicele bunătăți făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa cum poate cineva să fie creștin desăvârșit. Maica sa i-a răspuns: „Ți se cade să postești patruzeci de zile și de la preot creștin să te povățuiești la credința creștinească; după aceea, lepădându-te de satana și de toate lucrurile lui și crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai așa te vei face creștin adevărat și rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elinesc și ostaș! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele”.

Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povățuitor și păzitor sufletului și trupului meu, ca prin povățuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfântului Botez și m-ar învăța să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și să fiu numărat împreună cu turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învățătura ta, o, cinstita mea maică, și nu m-ai fi povățuit spre cunoștința adevăratului Dumnezeu, puțin de nu mă făceam mâncare gheenei și cădeam în muncă cu toți cei ce nu știu pe Dumnezeu și se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!”. Și, zicând aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucându-l de mână, l-a rugat cu jurământ ca, după ce va câștiga Sfântul Botez, să se întoarcă la dânsa s-o îngroape, fiind bătrână și așteptându-și degrabă sfârșitul.

Apoi, dându-i aur de ajuns pentru cale și mai ales binecuvântarea sa de maică, rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat să-și caute un preot creștin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creștinilor, toți preoții învățători creștini erau ascunși în pustietăți și prin munți, și era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înșii ca să-l povățuiască la creștineasca viață și de la care să primească Sfântul Botez.

Ieșind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dânsul printre ostași, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetății întrebând pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu știu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povățuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios și, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfântul Botez cel dorit de el și să-l învețe tainele sfintei credințe. Și s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, și i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergând a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aștepta, pentru că același înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aștepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dânșii. Deci, șezând cu dânșii în corabie și vântul suflând în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulțime de monahi, ascunzându-se de păgâni în timpul prigoanei; și era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon și a ieșit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor și, luând pe Nicon, l-a dus în peștera să și învățându-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtășit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învățătura și citirea cărților fără de saț, în rugăciunile de noapte neslăbit și în toate nevoințele monahicești osârdnic slujitor; iar toată viața lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraților și Sfântului episcop Teodosie.

Astfel petrecând fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stând în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viața aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău și turma ta să i-o încredințezi lui. Apoi să-i poruncești să se mute cu toți frații în partea de miazăzi, în stăpânirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfântul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întâi diacon și apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop și, încredințându-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropându-l Sfântul Nicon și luând pe toți monahii, a intrat în corabie și a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lângă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci și două de zile a ajuns în Italia și a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzându-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutându-l.

Închinându-se până la pământ înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rânduiala îngerească și în vrednicie de episcop. Și acum, Stăpâne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, și primește sufletul meu în mâinile Tale!”. O rugăciune ca aceasta săvârșind acea fericită femeie, îndată și-a dat Domnului duhul său în pace și toți cei ce au văzut această, au preamărit pe Dumnezeu și au îngropat-o, cântând psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înștiințat unii din ostașii care erau prieteni ai sfântului. Aceia, mergând la dânsul, se îndulceau de vederea feței lui și, luându-l la o parte, au zis către dânsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îți venea puterea și vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învață-ne, ca să putem și noi să fim așa”. Grăit-a lor sfântul: „Credeți-mă, fraților, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci când mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feței mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toți vrăjmașii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostașii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând: „Miluiește-ne, sfinte al lui Dumnezeu, și ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot așa și acum cu tine să fim părtași cereștii Împărății!”. Și, îndată lăsându-și femeile, fiii, frații și casele lor, ostașii aceia au urmat Sfântului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrând cu dânșii și cu ceilalți ucenici ai săi în corabie, au plecat în părțile Siciliei și au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieșind pe uscat și nu puțină depărtare de loc trecând, au aflat un râu ce se numea Asinos, lângă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, și s-au sălășluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniștit și frumos, fiind pământul bun de lucrat. Făcându-și grădini și răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbați, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, și i-a tuns pe dânșii în monahiceasca rânduială.

După ce au stat ani destui și prigonirea asupra creștinilor neîncetând, s-a dat de știre ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunându-i-se că sunt niște bărbați trăitori lângă râul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, având învățător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărătești nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mânie și de cruzime și îndată a trimis o ceată de ostași, ca pe toți să-i prindă și să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungând ostașii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărătești, nici pe zei nu-i cinstesc?”. Le-a răspuns Sfântul Nicon: „Bine ați venit, frații mei, bine ați venit; pentru că Stăpânul meu Hristos, pe mine și pe ai mei, prin voi ne cheamă!”.

Frații s-au dus la rugăciune cerând lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoință cu darul Său. Dar, fiind siliți de ostași spre grabnica călătorie, au sfârșit rugăciunea și mergeau la ighemon, fiind duși de ostași la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicând: „Îmbărbătați-vă, frații mei, și să nu fiți fricoși înaintea muncitorului, căci iată se sfârșește alergarea noastră și ni s-au deschis nouă ușile cerești. Deci să stăm cu tărie împotriva mâniei ighemonului prin credința în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Stând sfinții înaintea ighemonului la păgâneasca judecată, chinuitorul, căutând spre ei cu iuțime, a început a-i întreba: „Voi toți v-ați abătut la deșarta și nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încât nici nu cinstiți pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneți?”. Iar sfinții, ca și cu o gură, au răspuns, zicând: „Suntem creștini și niciodată nu ne vom lăsa de credința noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deșertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; căci zeii voștri sunt muți și surzi, pietre nesimțitoare, lucruri de mâini omenești, cărora asemenea să fie toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înțelegând ighemonul despre credința cea neschimbată și tare a sfinților, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceștia, pe mai mulți vor amăgi spre a lor rătăcire”. Și așa, mai întâi dezbrăcându-i și întinzându-i, a poruncit că mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toți – afară de Sfântul Nicon – cu sabia să-i taie lângă baia aceea, în care au petrecut lângă râu. Și-i duseră acolo la moarte, iar sfinții mucenici, plecându-și sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mâinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotindu-ne ca niște oi de junghiere”.

Și au tăiat pe cuvioșii ucenici ai Sfântului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci și nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ținându-l în legături, se gândea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfântului Nicon în temniță îngerul lui Dumnezeu, zicându-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostașule al lui Hristos și te veselește, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci și nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, și au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihnește!”.

Acestea zicându-i îngerul, Sfântul Nicon iarăși a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decât razele soarelui, ale cărei haine erau de aur și de safir și în mâinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în câmp lângă râul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbați foarte mari, ale căror capete ajungeau până la cer, având în mâinile lor sulițe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicându-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimiși de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl așteptăm și nu iese”.

Atunci a strigat către dânșii acea fecioară purtătoare de lumină, zicând: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci și nouă de bărbați, și încă și asupra învățătorului lor, Nicon, care a biruit toate meșteșugirile vrăjmașului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sunteți trimiși împotriva lui”. Aceasta zicând, a eliberat spre ei acel leu, zicându-le: „Primiți și pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deșteptându-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lângă dânsul și îi slujea, care a scris după aceea viața și pătimirea lui. Spunând sfântul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecății pe Sfântul Nicon și a zis către dânsul: „Cine, de unde și de ce credință ești tu, cel ce cu meșteșugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atâta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumusețea soarelui și de podoabă lumii”. Răspuns-a lui Sfântul Nicon, zicând: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sunt și de ce credință, nu numai eu ți-am spus, ci și de la alții ai auzit cele despre mine; iar mai vârtos din gurile a multor sfinți, pe care tu, de a ta păgânătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăși cu adevărat să știi de la mine că sunt creștin tare și statornic, având nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire și păgânătate fără de omenie, urâtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfântul să-l spânzure legat și întins de patru pari, de mâini și de picioare, și dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfântul Nicon se odihnea ca pe un câmp înflorit pe cărbunii cei înfocați, cântând și grăind: „Tu ești întărirea și scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăvești de vrăjmașii mei cei mânioși!” Și ziceau slugile către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzând și arzându-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorând pe Sfântul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, târându-l, să-l rupă. Și degrabă fiind legat de cai, sfântul și-a întins dreapta sa către cai, făcând semnul crucii, și îndată caii și-au schimbat sălbăticia lor în blândețe de oaie și stăteau nemișcați, strângându-se ca de frâu și de zăbală, și nici cât de puțin nu pășeau din locul acela, deși foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzând aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor și a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecând asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicând: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Și noi pentru Sfântul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adâncă. Făcându-se și aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat și din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăși sfântul la priveliște înaintea muncitorului, viu și sănătos; și văzându-l, ighemonul s-a înspăimântat.

Apoi a zis către dânsul: „O, cât este de mare îndurarea zeilor noștri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cât se îngrijesc de tine și cât nu vor să-ți piardă trupul? Deci, cunoscându-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfântul răspunse: „Anatema ție și zeilor tăi și tuturor celor ce nădăjduiesc spre dânșii!”. Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fața sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleștele și să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, și să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfântul Sfințitul Mucenic Nicon aproape de râul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăției lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfânt a fost lăsat neîngropat, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeași zi în care a judecat pe Sfântul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Mucenițe Agatia, pe care o muncise cu puțin mai înainte de acea vreme. Și pe când trecea peste râul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dânsul, deodată s-au sălbăticit și s-au pornit asupra lui; unul i-a mușcat obrazul cu dinții și i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele și l-a lovit, până ce l-a aruncat în râu. Și s-a înecat ticălosul, sfârșind rău viața sa cea rea, după proorocia Sfântului Nicon. Zăcând neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat și umblând pe acolo, a aflat acel sfânt trup și îndată a căzut la pământ, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfântului, a aruncat pe păstor la pământ și a ieșit dintr-însul, strigând tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din fața lui Nicon?”.

Apoi, plecând păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflând aceasta, episcopul cetății Mișinei a luat clerul său și a plecat călăuzit de acel păstor. Și, găsind mult-pătimitorul trup al sfântului mucenic, l-a luat. Asemenea și trupurile celor o sută nouăzeci și nouă de sfinți mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toți, împreună cu Sfântul Nicon, învățătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Sâmbăta Sf M Mc Teodor Tiron, Pomenirea morților

Sambata Sfantului Teodor Tiron - Sambata Colivelor

Sambata Sfantului Teodor Tiron sau Sambata Colivelor este prima sambata din Postul Mare. In aceasta zi se cinsteste Sfantul Teodor Tiron, pentru o minune savarsita la multi ani dupa trecerea sa la cele vesnice, si se face pomenirea celor adormiti. Incepand cu aceasta zi, toate sambetele din Postul Mare, culminand cu Sambata lui Lazar, sunt zile speciale de pomenire a mortilor.

"Postul cel curat si fara prihana la noi acum ajungand, a adus cu sine savarsire de minuni mucenicesti. Caci prin post ne curatim de intinaciunile si de necuratiile cele sufletesti, iar prin dovezi si lupte vitejesti asupra patimilor ne imbarbatam. Pentru aceasta si cu darul sfintei postiri luminandu-ne si cu minunile mucenicului Teodor intarindu-ne in credinta intru Hristos, cerem de la El sa dea mantuire sufletelor noastre."

Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron, praznuit de Biserica in ziua de 17 februarie, a trait in a doua jumatate a secolului al III-lea, in vremea imparatului roman Maximian. Originar din cetatea Mialon, din Amasia, sfantul a fost ales in oastea imperiala. In cele din urma, marturisindu-L fara teama pe Dumnezeu si batjocorindu-i pe idoli, Sfantul Teodor a fost aruncat in temnita, strapuns cu fiare si aruncat intr-un cuptor cu foc, unde si-a da sufletul in mainile lui Dumnezeu Imparatul roman Iulian Apostatul (331-363) a fost ultimul imparat pagan. Scurta lui domnie, de numai doi ani, este caracterizata de ostilitate crestina si de repetate eforturi de a reinvia paganismul. Odata, chemandu-l la sine pe guvernatorul cetatii Constantinopol, i-a poruncit ca, in prima saptamana a Postului Mare, sa ia sange din jertfele aduse idolilor si sa stropeasca toate alimentele din pietele orasului. Astfel, imparatul dorea sa-i batjocoreasca pe crestini, care, in acele zile, tineau un post mai aspru.

Atunci, din mila lui Dumnezeu, la arhiepiscopul Eudoxie (360-369), care pastorea cetatea Constantinopol, a fost trimis Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron. Aparandu-i in vis, sfantul l-a instiintat pe slujitorul lui Dumnezeu de planul paganului imparat si l-a invatat cum sa ii ajute pe crestini: sa fiarba grau si sa-l amestece cu miere. Astfel, in prima saptamana a Postului Mare, crestinii nu au cumparat nimic din pietele orasului, iar o multime de alimente s-au stricat.

Sambata Sfantului Teodor Tiron - Sambata Colivelor

Crestinii au fost izbaviti de intinaciunea idolatriei prin mijlocirea Sfantului Teodor Tiron, mucenicul surpator de idoli. Dand slava lui Dumnezeu, pe vremea patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397), Parintii Bisericii au asezat aceasta minune in calendar, in prima sambata din Postul Mare.

In prima sambata din Post ne bucuram atat de minunea colivelor, cat si de nevointele Sfantului Teodor Tiron. Vineri seara, la slujba "Liturghiei Darurilor mai inainte Sfintite", se canta un canon de lauda catre Sfantul Mare Mucenic Teodor, pentru minunea colivelor, compus de Sfantul Ioan Damaschin, se binecuvinteaza coliva si se imparte credinciosilor. La sinaxarul de sambata, pe langa relatarea minunii in sine, se citeste si un cuvant de lauda catre Sfantul Teodor Tiron, alcatuit de Sfantul Grigorie de Nyssa. Apoi, la slujba parastasului, nu se citeste Psalmul 90 si nu se canta "Aliluia", ca in celelalte sambete, ci se citeste Psalmul 142 si canta "Dumnezeu este Domnul".

Minunea savarsita de Sfantul Teodor incununeaza cumva si prima saptamana a Postului Mare, intarindu-ne credinta ca, prin post si rugaciune, se risipesc toate uneltirile viclene ale vrajmasilor nostri celor vazuti si nevazuti. Totodata, inca pastram in minte cantarea de la slujba Pavecernitei Mari, care spune: "Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu!"

Sambata, ziua pomenirii mortilor

Din sambata Sfantului Teodor Tiron si pana in sambata saracului Lazar, in fiecare sambata se face pomenirea celor adormiti in Domnului. Pentru sufletele lor, drept milostenie, se aduc jertfe curate de paine, vin si coliva. Pomenirea celor morti, adica aducerea lor inaintea lui Dumnezeu si mijlocirea catre El pentru iertarea pacatelor lor, este o dovada concreta a faptului ca iubirea este mai tare decat moartea.

Sambata Sfantului Teodor Tiron - Sambata Colivelor

Sambata a fost aleasa ca zi speciala de pomenire a celor adormiti inca din primele secole crestine. Astfel, in secolul al II-lea gasim marturii despre pomenirea celor adormiti in scrierile Sfantului Ignatie al Antiohiei, ale lui Tertulian si ale Sfantului Ciprian al Cartaginei. Mai tarziu, in secolul al IV-lea, in cartea "Evhologhion", a episcopului Serapion de Thmuis, din Egipt, gasim rugaciuni speciale pentru iertarea sufletelor celor adormiti in Domnul.

Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna staruitor la pomenirea celor trecuti la cele vesnice, care au nevoie de rugaciunile noastre. In acest sens, el spune: "Sa le dam ajutorul ce li se cuvine, adica milostenii si prinoase, caci aceasta le aduc usurare, mare castig si folos. Intr-adevar, nu s-au legiuit acestea in zadar si la intamplare si nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fara rost de preainteleptii ucenici ai Domnului, ca preotul sa faca pomenire la infricosatoarele Taine de cei in credinta adormiti."

Invierea mortilor se intemeiaza pe Invierea lui Hristos

"Daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este inviere a mortilor? Daca nu este inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra. Ne aflam inca si martori mincinosi ai lui Dumnezeu, pentru ca am marturisit impotriva lui Dumnezeu ca a inviat pe Hristos, pe Care nu L-a inviat, daca deci mortii nu inviaza. Caci daca mortii nu inviaza, nici Hristos n-a inviat. Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre; si atunci si cei ce au adormit in Hristos au pierit. Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii. Dar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Caci, precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Corinteni 15, 12-22).

"Despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde, pentru ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa (credem) ca Dumnezeu, pe cei adormiti intru Iisus, ii va aduce impreuna cu El. Caci aceasta va spunem, dupa cuvantul Domnului, ca noi cei vii, care vom fi ramas pana la venirea Domnului, nu vom lua inainte celor adormiti, pentru ca Insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai, dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mangaiati-va unii pe altii cu aceste cuvinte" (I Tesaloniceni 4, 13-18).

Coliva, materializarea credintei in invierea mortilor

Coliva, preparata din grau fiert si impodobita cu alte roade felurite ale pamantului, este expresia concreta a credinței noastre in invierea mortilor si viata vesnica. Fiind facuta din grau, coliva inchipuie insusi trupul mortului, caci graul (painea) constituie principala hrana a trupului. Semintele si aromele cu care este impodobita coliva reprezinta atat virtutile sfintilor sau ale celor adormiti, cat si dulceata si frumusetea vietii celei vesnice, pe care nadajduim sa o dobandeasca cei adormiti.

Boabele de grau, din care este alcatuita coliva, sunt folosite ca simboluri ale invierii trupurilor de insusi Iisus Hristos, cand zice: "Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada" (Ioan 12, 24). Precum samanta de grau se ingroapa in pamant, iar dupa aceea rasare si aduce mult rod, tot asa, trupul omului este redat pamantului din care a fost luat pentru ca, mai apoi, trecand prin moarte, sa invieze intr-un trup nou, plin de slava.

Sambata Sfantului Teodor Tiron - Sambata Colivelor

Despre asemanarea dintre bobul de grau si trupul omului, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Si omul este o samanta, un rod al pamantului care, semanandu-se acum in pamant, precum graul, iarasi va invia, cu puterea lui Dumnezeu, rasarind in viata ce va sa fie si aducandu-se viu si desavarsit lui Hristos. Caci, precum aceasta samanta se ingroapa in pamant, iar dupa aceea rasare si aduce mult rod, tot astfel si omul, fiind dat acum pamantului, prin moarte, iarasi va invia. Acelasi lucru il spune si Sfantul Apostol Pavel, aratand invierea prin pilda semanaturilor."

La sfarsitul slujbei parastasului, cand se canta "Vesnica pomenire", iar preotul binecuvinteaza coliva, credinciosii se sduna in jurul colivei si leagana vasul pe care este asezata aceasta, ca expresie a legaturii reale cu cei adormiti. Acest gest constituie inca un simbol al invierii, asemanator celui din Sfanta Liturghie, cand preotii leagana Sfantul Aer deasupra Darurilor de Paine si Vin, la citirea Crezului, pana la momentul cand se spun cuvintele: "Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi."

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A: PLĂCINTE

Plăcintă cu ciuperci

· foi de plăcintă;

· 500 g ciuperci;

· 50 g margarină;

· 1 ceapă;

· Sare;

· Piper

Dacă nu avem foi de plăcintă se prepară un aluat din 250 g făină, 250 g margarină, ½ pahar cu apă caldă şi sare şi se lasă la rece.

Se curăţă ciupercile, se spală bine şi se taie felioare subţiri.

Se înăbuşă pe foc, într-o cratiţă acoperită, în margarină cu ceapa tăiată solzişori, sarea şi piperul măcinat.

Când s-au înmuiat şi zeama din ele a scăzut se lasă să se răcorească.

Se împarte aluatul în două.

Una din jumătăţi se întinde de forma şi mărimea tăvii.

Se unge tava, se aşază foaia şi se coace la cuptor.

Se scoate din cuptor, se întind ciupercile scăzute şi răcorite pe toată suprafaţa foii, iar jumătatea cealaltă de aluat care a fost păstrată la rece, se întinde şi se pune în tavă deasupra compoziţiei.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

B: SALATE

Salată de varză

· 1 varză mică;

· 2 morcovi;

· 1 rădăcină ţelină;

· 6 căţei usturoi pisat;

· Sare;

· 5 linguri ulei;

· 3 linguri oţet;

· Mărar

Peste varza tocată fideluţă, amestecată cu morcovul şi ţelina date pe răzătoare se toarnă amestecul de sare, ulei şi oţet.

Usturoiul pisat şi mărarul se adaugă la sfârşit.

C: SOSURI

Sos indian

· 25 g margarină;

· 2 cepe;

· 1 rădăcină pătrunjel;

· Cimbru;

· 1 foaie dafin;

· Frunze de ţelină;

· 1 linguriţă făină;

· Sare;

· Boia iute;

· 1 ceaşcă apă

Se taie ceapa solzişori şi se căleşte în margarină.

Se adaugă făină şi se amestecă continuu.

Când făina capătă culoare gălbuie se stinge cu apă.

Se adaugă restul ingredientelor şi se fierbe circa 30 minute.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de sfeclă roşie

· 1 sfeclă roşie de mărime potrivită;

· 1 ceapă;

· 2 cartofi;

· 1 ceaşcă zarzavat pentru ciorbă;

· 1 ceaşcă suc de roşii;

· ½ l borş;

· 2 – 3 linguri ulei;

· Sare;

· Leuştean

Se coace sfecla la cuptor, se curăţă şi se dă pe răzătoarea mare.

În 2 l apă se fierb cartofii tăiaţi cuburi şi zarzavatul pentru ciorbă.

Când cartofii sunt aproape fierţi se adaugă sfecla, sucul de roşii şi ceapa rumenită în ulei.

După ce mai dă un clocot se adaugă borşul, sarea şi leuşteanul.

Se mai fierbe încă 5 minute.

E: MÂNCĂRURI

Mâncare de cartofi cu castraveţi muraţi

· 1 kg cartofi;

· 200 g ceapă;

· 500 g castraveţi muraţi;

· 1 ceaşcă ulei;

· 2 linguri bulion;

· 1 legătură mărar;

· Sare;

· Piper

Se curăţă cartofii, se spală, se taie felii şi se prăjesc puţin în uleiul încins.

Se scot cartofii şi în restul de ulei se căleşte ceapă.

Se pune bulionul, se stinge cu apă caldă şi se adaugă cartofii.

Se lasă la foc mic.

Când cartofii sunt fierţi se adaugă castraveţii fierţi separat fără coajă şi seminţe.

Se pune sare şi piper.

Se pune mâncarea în tavă, se garniseşte deasupra cu felii de roşii sau suc de roşii şi verdeaţă şi se dă la cuptor să se rumenească bine.

F: DULCIURI

Cremă de ananas

· 1 cutie compot ananas;

· 1 pachet fulgi porumb;

· ½ ceaşcă zahăr;

· 3 ceşti apă;

· 1 cutie jeleu ananas;

· Cireşe din dulceaţă pentru glazură

Se strecoară ananasul şi se păstrează zeama.

Se păstrează 2 rondele întregi de ananas, iar restul se taie bucăţele mici.

Într-o oală se amestecă fulgii de porumb, zahărul şi apa şi se pun la foc mic să fiarbă până când se leagă.

Amestecând se adaugă pe rând zeama de la compot, jeleul şi fructele de ananas.

Se udă cu apă o formă de 1 kg, se unge fără să se şteargă, se răstoarnă în ea compoziţia şi se lasă câteva ore la frigider până se leagă bine.

Se scoate crema pe un platou, se garniseşte cu cireşe din dulceaţă şi cu feliile de ananas reţinute, tăiate în sferturi.

GÂNDURI PESTE TIMP

STENDHAL

Date personale
Stendhal

Nume la naștere	Marie-Henri Beyle
Născut	23 ianuarie 1783^[1]^[5]^[6]^[7] Grenoble, Regatul Franței^[8]^[9]^[2]
Decedat	23 martie 1842 (59 de ani)^[1]^[5]^[6]^[7] Paris, Regatul Franței^[10]^[9]^[2]
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral)
Părinți	Chérubin Beyle[] Henriette Gagnon[]
Frați și surori	Pauline Beyle[*]
Cetățenie	Franța^[2]
Religie	ateism
Ocupație	scriitor autobiograf[] diarist[] biograf[] romancier[] diplomat istoric de artă
Limbi vorbite	limba franceză^[2]
Pseudonim	Stendhal^[2], Henri Stendhal^[3]^[2], Stendalis^[3]^[2], Louis Alexandre Bombet^[2], Anastase de Serpière, Don Flegme, William Crocodile, Dominique
Limbi	limba franceză^[2]
Mișcare/curent literar	Realism literar, romantism
Specie literară	ficțiune psihologică
Opere semnificative	Roșu și negru Mănăstirea din Parma On Love[]* Memoirs of an Egotist[]* Mémoires d'un touriste[]* Vanina Vanini[]* Lucien Leuwen[]* Armance ou quelques scènes d'un salon de Paris en 1827[]* The Life of Henry Brulard[]* Rome, Naples et Florence[]*
Note
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*]^[4]
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (n. 23 ianuarie 1783,^[1]^[5]^[6]^[7] Grenoble, Regatul Franței^[8]^[9]^[2] – d. 23 martie 1842,^[1]^[5]^[6]^[7] Paris, Regatul Franței^[10]^[9]^[2]), a fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania).

Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluției franceze și din perioada Primului Imperiu Napoleonian ca ofițer de dragoni și ca intendent militar.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1796-1821 : Primii ani[modificare | modificare sursă]

1821-1831 : Elanul literar[modificare | modificare sursă]

1831-1842 : Ultimele opere, ultimele călătorii[modificare | modificare sursă]

Mormântul lui Stendhal în Cimitirul Montmartre

ROMANELE LUI STENDHAL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Realismul lui Stendhal[modificare | modificare sursă]

Stendhal a gândit o anumită estetică realistă înainte de a o "aplica" în scriitură, realismul său specific provenind din dorința de a crea un roman-oglindă, simplă reflexie a realității sociale și politice a epocii dure pe care o traversa. În Racine și Shakespeare, scriitorul afirmă că datoria artei romantice este de a răspunde gustului și tendinței populare. Realismul lui Stendhal înseamnă în primul rând voința de a prezenta evenimente și fapte care îi interesează pe contemporani (Monarhia din Iulie în Lucien leuwen, Restaurația în Roșu și Negru, înfrângerea și retragerea austriecilor în Mânăstirea din Parma). În schimb, Stendhal este foarte preocupat de a reda sentimentele personajelor centrale cu tot realismul psihologic de care e capabil. El se inspiră din teoriile privind iubirea conținute în tratatul său Despre dragoste, încercând să fie un psiholog riguros. Sentimentul iubirii este descris cu exactitate: naratorul insistă îndelung asupra începutului pasiunii și aventurii care îi urmează: cf. D-na de Rênal - Julien, Julien - Mathilde de la Mole, Lucien Leuwen - D-na de Chasteller, Fabricio - Clélia.

Realismul în descrierea moravurilor și a societății[modificare | modificare sursă]

Roșu și Negru și Lucien Leuwen sunt fresce acerbe ale societății sub regimul Restaurației, așa cum indică sub-titlul din Roșu și Negru : «Cronica anului 1830»; Lucien Leuwen este amplul tablou al Monarhiei din Iulie; Mânăstirea din Parma descrie moravurile politice ale monarhiilor italiene din sec.al XIX-lea. Aceste romane au deci o componentă politică nu prin prezența unor lungi reflecții politice (Stendhal refuză un astfel de procedeu comparându-l chiar în romanul Roșu și Negru cu o împușcătură în timpul unui concert) ci prin relatarea faptelor. Componenta politică în romanul Mânăstirea din Parma este mult mai puțin importantă decât în Roșu și Negru sau Lucien Leuwen. Istoria, în schimb, joacă un rol inseparabil de acțiunea romanescă (bătălia de la Waterloo, intrarea trupelor franceze în Milano în 1796).

Roșu și Negru și Mânăstirea din Parma conțin și o critică aprinsă a poziției de inferioritate a femeii în epocă (cf. interpretării feministe a romanelor lui Stendhal de către Simone de Beauvoir în Sexul al doilea).

Descrierea moravurilor în opera lui Stendhal nu se vrea niciodată imparțială ci critică: ea nu este motivată de o voință sociologică ci de dorința de a înlătura aparențele înșelătoare și de a arăta «adevărul, crudul adevăr» (deviza primului volum din Roșu și Negru) societății contemporane.

În ciuda realismului său, Stendhal nu descrie în detaliu realitatea materială, locurile care servesc de fundal narațiunii; la începutul romanului, comuna Verrieres e descrisă doar pe o pagină, care servește de introducere unei critici aspre a locuitorilor. Nu ne este descris nici hotelul de la Mole (Roșu și Negru), nici orașul Milano, nici castelul marchizului del Dongo (Mânăstirea din Parma). Descrierea locurilor este "funcțională", naratorul recurgând la acest procedeu doar în măsura în care este necesar pentru dezvoltarea intrigii: închisoarea lui Fabrice este descrisă în detaliu fiind teatrul principal al acțiunii romanului Mânăstirea din Parma.

Stendhal descrie sumar personajele: nu știm aproape nimic despre ce purta d-na de Rênal, Mathilde sau Julien, cum arătau Lucien Leuwen sau Fabrice, în afară de culoarea părului sau alte câteva detalii ale aspectului personajelor din scurte mențiuni aduse în trecere.

Descrierea sumară a realității materiale este una din particularitățile romanului stendhalian. Tema banilor este adeseori abordată doar în relație cu personajele secundare sau detestabile (Dl.de Rênal, marchizul del Dongo): atenția cititorului este canalizată către personajele principale care nu au astfel de preocupări (Fabrice, D-na de Rênal, Lucien Leuwen). Romanul lui Stendhal este "rapid" (potrivit personajelor, care au doar 20 de ani), iar descrierea punctează o pauză în narațiune. O altă limită a realismului lui Stendhal se referă la figura romanescă a eroilor romanelor sale: personajul lui Julien Sorel este inteligent, își urăște profund contemporanii, este nebun de ambiție, Fabrice este exaltat și pasionat, Lucien Leuwen este un tânăr idealist și plin de sine.

Realismul subiectiv la Stendhal[modificare | modificare sursă]

Dar realismul lui Stendhal este subiectiv fără ca aceasta să constituie o contradicție; realismul subiectiv reprezentând unul din procedeele literare fundamentale la Stendhal (cf. G.Blin, Stendhal și problemele romanului).

Principala originalitate a lui Stendhal este folosirea intensivă a « focalizării interne » (pentru a folosi terminologia lui Gérard Genette) în istorisirea evenimentelor. Evenimentele sunt văzute prin prisma protagoniștilor, sau chiar a unuia singur. Scriitorul refuză deci punctul de vedere al naratorului omniscient dar practică "restrângerea câmpului". În Roșu și Negru și Lucien Leuwen evenimentele sunt văzute prin ochii lui Julien Sorel și respectiv Lucien Leuwen. În Mânăstirea din Parma, naratorul recunoaște dreptul la punct de vedere al celorlalte personaje, dar Fabrice del Dongo păstrează locul principal (scena bătăliei de la Waterloo rămâne paradigmatică). Ideea "restrângerii câmpului" este clară: Stendhal renunță la redarea monologurilor interioare, reducând romanul la biografia eroului. Cele trei mari romane ale sale încep cu tinerețea eroului (sau chiar înainte în Mânăstirea din Parma) și se termină cu moartea sa (Roșu și Negru și Mânăstirea din Parma).

Prima consecință a restricției câmpului: descrierile sunt sumare; ele sunt opera unui narator exterior care vede personajele din afară sau care observă natura, incompatibil cu restricția câmpului și deci cu un rol secundar în opera lui Stendhal.

Alegerea procedeului de restricție a câmpului explică de asemeni că unele personaje apar și dispar rapid în povestire (de exemplu contele de la Mole în Roșu și Negru sau Rassi în Mânăstirea din Parma) căci totul este văzut prin ochii personajului central.

O a treia consecință a restricției câmpului: evenimentele se dezvăluie treptat. Eroii lui Stendhal sunt deseori uimiți de ceea ce văd și înțeleg sensul doar progresiv. Julien înțelege doar cu timpul de ce d-ra de la Mole apare într-o bună zi în doliu, fără ca cineva din jurul ei să fi murit recent. Julien va descoperi ulterior că ea purta doliu după un strămoș mort în secolul al XVI-lea...

OPERA AUTOBIOGRAFICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viață, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien Leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani și ani un ''Jurnal'', conținând evenimentele din viața sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viața lui Henri Brulard și Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeași idee ca Jurnalul, dar și ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoașterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori. În sfârșit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărților, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică) sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viața lui Henri Brulard).

Stendhal - Citate:

TEATRU/FILM

TUDOR CARANFIL

Date personale
Tudor Caranfil
Tudor Caranfil în noiembrie 2008.
Născut	14 septembrie 1931^[1] Galați, România
Decedat	23 martie 2019 (87 de ani)^[2] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic de film[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Modifică date / text

Tudor Caranfil (n. 14 septembrie 1931,^[1] Galați, România – d. 23 martie 2019,^[2] București, România) a fost un critic de film, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile ^[3] și istoric de film român. A urmat Colegiul V.Alecsandri din Galați și ultimul an plus bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din București^[4]. A terminat Facultatea de Filosofie în 1957^[5], pentru ca ulterior să facă ziaristică la Informația Bucureștiului^[6]. Din anii '60 s-a dedicat criticii cinematografice. Începând cu 1962 inițiază „Seara prietenilor filmului”, prima formă a Cinematecii Române.^[5]

A fost invitat permanent al Festivalului de la Cannes, al Festivalului de la Berlin și a fost membru in juriul FIPRESCI. A participat la multe alte festivaluri cinematografice internaționale la Karlovy Vary, Los Angeles, Locarno, Cottbus, Rotterdam, San Francisco și la principalele festivaluri românești de film.^[5]

A obținut Premiul pentru critică cinematografică al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pe anul 1988 „pentru volumul În căutarea filmului pierdut” (ex aequo cu Olteea Vasilescu).^[7]

A fost tatăl regizorului de film Nae Caranfil.

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din luptele studentimii democrate, București, Editura tineretului, (1956)
7 capodopere ale filmului mut, (1966)
F. W. Murnau, (1968)
Contribuții la istoria cinematografiei în România - volum sub redacția lui Ion Cantacuzino, (1971)
Romanul unui film: "Cetățeanul Kane", (1978, 2008)
Vîrstele peliculei, vol. 1 (De la "Stropitorul stropit" la "Crucișătorul Potiomkin"), (1982)
Vîrstele peliculei, vol. 2 (Apogeul filmului tăcut), (1984)
În căutarea filmului pierdut sau trei "romane" cinematografice, (1988)
Vîrstele peliculei, vol. 3 (O artă la răscruce), (1990)
Vârstele peliculei, vol. 4 (Cinematograful sonor își caută specificul), (1998)
Dicționar de filme românești, (2002)
Dicționar universal de filme, (2002, 2003, 2008).
Pe aripile vântului, (2003)
Istoria cinematografiei în capodopere: De la "Cântărețul de jazz" la "Luminile orașului" (1927-1931), Editura Polirom, 2010
Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Editura Polirom, 2013

EMISIUNI DE TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Traveling peste timp, (1971-1973)
Vîrstele peliculei, (1973-?)
Istoria unei capodopere
Dicționar cinematografic, (1980-1984)
Telefilmoteca de aur, (1984-?)
Amfiteatrul artelor

Interviu Tudor Caranfil

E PERICOLOSO SPORGERSI | feature film HD online | CINEPUB

GEO BARTON

Poze Geo Barton

Biografie Geo Barton

Actorul Geo Barton s-a născut la 23 martie 1912, in Piatra Neamț.
A absolvit in 1941 Conservatorul de Arta Dramatica din București si de la început a fost distribuit in roluri de june-prim in comedii si operete, a participat la numeroase turnee in tara, a jucat la Teatrul Constantin Nottara din Satu Mare in Păianjenul de A. DE Herz, la Teatrul Giulesti si Municipal (Bulandra), stabilindu-se apoi la Teatrul National. Printre rolurile interpretate se numara Vronski din Anna Karenina de Tolstoi, Grigore Marza din Intalnire cu îngerul de Sidonia Dragusanu, Profesorul din Un fluture pe lampa de Paul Everac, Fred din Mașina de scris de Jean Cocteau, Georges din Părinți teribili de Jean Cocteau, Moșierul Butu din Marele soldat de Dan Tarchila, Nichita din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Ministrul din Zoo (Asasinul filantrop) de Jean Vercors Bruller, etc.
A debutat pe marele ecran in 1949 cu filmul Răsunăvalea si peste un an avea sa joace in La Moara cu Noroc, in rolul lui Lica Samadaul, care il consacra.
Geo Barton a murit la 10 iunie 1982, in București.

Filme cu Geo Barton

· Secvențe (1982)

· Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Comisul Manole Jder

· Frații Jderi (1974) - Comisul Manole Par Negru Trailer

· Stejar, extrema urgenta (1973)

· Un august în flăcări (1973)

· Pentru că se iubesc (1972)

· Pantoful Cenușăresei (1969)

· Simpaticul domn R (1969)

· Columna (1968) - voce Imparatul Traian Trailer

· Dacii (1967) - senatorul roman Attius

· Subteranul (1967)

· Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966) - Procurorul General Constantin Lipan

· Fantomele se grăbesc (1966)

· Camera alba (1964)

· Mofturi 1900 (1964)

· Partea ta de vină (1963)

· Tudor (1963) - Benescu

· Darclee (1961)

· Porto-Franco (1961)

· Vara romantica (1961)

· Nu vreau să mă-nsor (1960)

· Portretul unui necunoscut (1960) - Eduard Comsa

· Bijuterii de familie (1957)

· Mandrie (1956)

· Pe răspunderea mea (1956)

· La "Moara cu noroc" / La moara cu noroc (1955) - Lica Samadaul

· Răsună valea (1950) - Radu

La moara cu noroc HQ:

Mofturi 1900 HD:

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

NIKOLAI RUBINSTEIN

Nikolai Grigoryevich Rubinstein ( rus : Николай Григорьевич Рубинштейн ; 14 iunie [ OS 2 iunie] 1835 - 23 martie [ OS 11 martie] 1881) a fost un pianist , dirijor și compozitor rus . A fost fratele mai mic al lui Anton Rubinstein și un prieten apropiat al lui Piotr Ilici Ceaikovski .

Nikolai Rubinstein în 1872

VIAŢĂ

Născut de părinți evrei la Moscova , unde tatăl său tocmai a deschis o mică fabrică, Rubinstein a arătat talent la tastatură de la început. A studiat pianul mai întâi cu mama sa, iar în timp ce familia a fost la Berlin între 1844 și 1846, a studiat pianul cu Theodor Kullak și armonie și contrapunct cu Siegfried Dehn; în acest timp atât el, cât și fratele său Anton au atras interesul și sprijinul lui Mendelssohn și Meyerbeer . Când familia s-a întors la Moscova, Nikolai a studiat cu Alexander Villoing, care a și făcut turnee cu el. A studiat medicina pentru a evita recrutarea armatei, absolvind Universitatea din Moscova în 1855. ^[1]

Frații Rubinstein: Nikolai ( stânga ) și Anton , 1862

Ca urmare a jocului său, Rubinstein a fost întâmpinat în toate casele artistocratice la modă din Moscova. A cofondat filiala Moscovei a Societății muzicale rusești în 1859 și Conservatorul Moscovei în 1866 alături de prințul Nikolai Petrovici Troubetzkoy , ocupând funcția de director al acestuia din urmă până la moartea sa în 1881. El l-a angajat pe Ceaikovski , apoi proaspăt absolvent al Conservatorului din Sankt Petersburg. , pentru a preda armonie la Conservatorul din Moscova. El a încurajat activ eforturile creative ale lui Ceaikovski și și-a interpretat compozițiile. Rubinstein și Ceaikovski au avut o renumită renunțare la primul concert pentru pian al acestuia, dar Rubinstein și-a revizuit ulterior poziția și a devenit un campion înfocat al operei. Rubinstein a condus premiera operei lui Ceaikovski Eugene Onegin în 1879. Ceaikovski și-a scris Trio-ul de pian în la minor în memoria lui Rubinstein după ce a murit de tuberculoză ^[2] la Paris . ^[1]

De asemenea, Rubinstein a dirijat și interpretat muzica grupului de muzică naționalistă „ The Five ” într-un grad mult mai mare decât fratele său. În 1869, când liderul grupului, Mily Balakirev , a fost obligat să demisioneze din funcția de dirijor al filialei din Sankt Petersburg a Societății Muzicale Ruse, Rubinstein i-a acordat sprijinul lui Balakirev, ^[1] jucând la concertele Școlii gratuite de muzică ca invitat al lui Balakirev. ^[3] El a susținut, de asemenea, prima interpretare a operei de pian Islamey a lui Balakirev , lucrarea pentru care este cel mai cunoscut astăzi. ^[1]

PIANIST

Nikolai Rubinstein a fost în general considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai timpului său, deși acum reputația sa este umbrită de cea a fratelui său Anton. Stilul său pianistic era destul de contrar cu cel al fratelui său de foc. În schimb, el a optat pentru un clasicism reținut, mai potrivit cu valorile muzicale ale Clara Schumann decât Franz Liszt . Edward Garden scrie în New Grove (2001): „Performanțele sale au subliniat detaliile evidente ale structurii unei piese și au dezvăluit o mare claritate a detaliilor”. ^[1]

Potrivit lui Harold C. Schonberg , Anton Rubinstein ar fi spus că „dacă Nikolai ar fi lucrat cu adevărat la asta, ar fi putut fi cel mai bun pianist al celor doi”. ^[4] Unul dintre elevii lui Nikolai, Emil von Sauer , a scris o comparație a stilurilor de joc ale celor doi frați în 1895:

Este greu de spus care a fost cel mai bun pianist. În toate privințele, la fel de diferiți ca frații în aparența personală - cel întunecat, aproape până la negru; cealaltă foarte corectă - atât de diferită era jocul lor. Jocul lui Nicholas seamănă mai mult cu cel al lui Tausig , doar că era mai cald și mai impulsiv. Poate că Anton Rubinstein a fost cel mai inspirat jucător dintre cei doi, dar a fost inegal. Nicolae nu a variat niciodată; jocul său atât în privat, cât și în public a fost întotdeauna același și a păstrat același standard de excelență. ^[5]

ELEVI

Cei mai cunoscuți studenți de pian ai lui Nikolai Rubinstein au fost Serghei Taneiev , Emil von Sauer și Alexander Siloti . ^[1] Sauer și Siloti au continuat să studieze cu Franz Liszt . ^[6] Alți elevi notabili ai săi au fost Ernst Jedliczka și Henryk Pachulski .

COMPOZITOR

Mormântul lui Nikolai Rubinstein în cimitirul Novodevichy , Moscova.

Rubinstein a fost, de asemenea, un compozitor de o notă, deși Garden își respinge muzica ca fiind „lipsită de importanță. ^[1] Printre cele mai populare lucrări ale sale se numără Tarantella în sol minor și Fantasia pe o temă de Schumann , ambele pentru pian solo. Când a fost întrebat de ce nu a compus mai mult decât a făcut el, el a răspuns că fratele său Anton „a compus suficient pentru trei”

Nikolai Rubinstein: Mazurka, Op. 11

Nikolai Rubinstein: Tarantella, Op. 14

GEORGE SBÂRCEA

Date personale
George Sbârcea

Născut	23 martie 1914 Toplița, Harghita, România
Decedat	27 iulie 2005 (91 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor muzician muzicolog[*] jurnalist scriitor traducător
Activitate
Studii	Universitatea Babeș-Bolyai
Modifică date / text

George Sbârcea (n. 23 martie 1914, Toplița, Harghita, România – d. 27 iulie 2005, București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, jurist neprofesant, jurnalist, funcționar public, editor de carte, scriitor și traducător^[1], promotor al tango-ului clasic argentinian, foarte cunoscut și apreciat în Bucureștiul anilor 1930 și 1940, precum și în România interbelică. A folosit și pseudonimul Claude Romano^[2], în perioada sa de compozitor și de lider de orchestră itinerantă.^[3]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„A fost picătura care a umplut paharul. Mama, dar și familia sa nu agreau ideea ca un tânăr de perspectivă, cu studii juridice finalizate, să fie «muzicant» care cântă în localuri. Pe deasupra era și nepot de Patriarh, Miron Cristea.^[6] ”

Carieră muzicală[modificare | modificare sursă]

DECORAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1938, la Paris, generalul Charles de Gaulle îl decorează cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție a Franței. În 1942, primește titlul de Comandor al Ordinului Leul Finlandei, fiind singurul român care a fost distins cu acest titlu.^[9]

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Premiul Ciprian Porumbescu al Academiei Române^[10]

George Sbârcea, alias Claude Romano

ȘTEFAN GHEORGHIU

Date personale
Ștefan Gheorghiu

Născut	22 martie 1926 Galați, România
Decedat	17 martie 2010 (83 de ani)^[1]
Frați și surori	Valentin Gheorghiu^[2]
Cetățenie	România
Ocupație	violonist profesor de muzică[*]
Activitate
Studii	Conservatorul din Paris^[3], Universitatea Națională de Muzică București
Premii	Ordinul național „Steaua României”
vioară^[2]
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Ștefan Gheorghiu (n. 23 martie 1926, Galați, România – d. 17 martie 2010^[1]) a fost un muzician, violonist și pedagog român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La vârsta de 5 ani începe studiul viorii și la 9 devine student al Conservatorului Regal de Muzică din București. George Enescu îl recomandă împreună cu fratele său mai mic Valentin Gheorghiu pentru o bursă de studii la Conservatoire National de Musique din Paris unde studiază vioara cu Maurice Hewitt și armonie și contrapunct cu Noel Gallon. La București își continuă studiul viorii cu Vasile Filip, Garabet Avachian și al teoriei cu Mihail Jora. Gheorghiu își desăvârșește studiile la Moscova, participând la cursurile de măiestrie artistică ale lui David Oistrah.

Din 1946 a fost solist concertist al Filarmonicii de Stat "George Enescu". În cadrul instituției a interpretat atât concerte simfonice cât și muzică de cameră. A colaborat in cadrul unui trio de muzică de cameră cu fratele său, pianistul Valentin Gheorghiu și cu violonceliștii Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Cătălin Ilea și Mirel Iancovici. La prima ediție a Festivalului Internațional "George Enescu", a câștigat împreună cu fratele său, pianistul Valentin Gheorghiu, premiul întâi pentru cea mai bună interpretare a Sonatei a 3-a de George Enescu. Juriul era compus din Yehudi Menuhin, David Oistrah, Henryk Szeryng, Andre Gertler, Nadia Boulanger și George Georgescu.

Pe parcursul a 40 de ani de activitate artistică, Ștefan Gheorghiu a cântat în peste 2000 de concerte, atât în țara natală cât și în Europa, SUA, Canada și Asia. Printre cele mai importante centre muzicale care l-au avut ca oaspete sunt Paris, Menton, Londra, Manchester, Roma, Viena, Salzburg, Locarno, Lausanne, Basel, Praga, Warșovia, Berlin, Munchen, Leipzig, Moscova, Sankt Petersburg, Riga, Talin, Sofia, Atena, Tesalonik, Montreal, San Francisco, Los Angeles, St. Louis, Boston, Peking, Shanghai, Canton, Seoul. A colaborat cu dirijorii Frans Konwitschny, Constantin Silvestri, Kyrill Kondrashin, George Georgescu, Jean Perisson, Karel Ancerl, Emanuel Elenescu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu, Mihai Brediceanu. În activitatea concertistică se înscrie realizarea a numeroase prime audiții: Cvartetul și Cvintetul cu pian de George Enescu, Sonate de Constantin C. Nottara, Alfred Mendelsohn, Pascal Bentoiu, Ludovic Feldman, Trio de Valentin Gheorghiu, Concertele pentru vioară de Paul Constantinescu și Pascal Bentoiu, Triplul Concert de Paul Constantinescu, Concertul pentru două viori de Wilhelm Berger.

Gheorghiu a făcut înregistrări la Electrecord, Supraphon și alte câteva radiouri din Europa. A înregistrat multe prime audiții din opera lui George Enescu, Cvartetul cu pian, Cvintetul cu pian, Simfonia de cameră (Grand Prix du Disque - Paris), suita "Impresii din copilărie", Sonata a 3-a în caracter popular românesc.

Activitatea concertistică a fost dublată din anul 1960 de una pedagogică. A fost profesor de vioară și de interpretare artistică la Academia de Muzică din București. Rezultatele remarcabile în dezvoltarea tinerilor muzicieni au fost premiate la multe competiții internaționale.

FOȘTI STUDENȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ștefan Gheorghiu - Round Table - Universitatea Națională de Muzică

MIRCEA VINTILĂ

Mircea Vintilă s-a născut pe 23 martie 1949 la Bucureşti şi a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Şcoala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” şi apoi a absolvit Institutul de Construcţii în anul 1974.

A cântat alături de alţi prestigioşi artişti (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studenţesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureştene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenţilor” şi în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediţie a Festivalului „Primăvara baladelor” câştiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John„. Cu piesa „Bade Ioane” câştigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caştigă premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

A editat primul disc single, Pământul deocamdată – Mielul, în anul 1974. În 1975 lansează un alt disc single, Hanul lui Manuc – Bade Ioane. Urmează primul LP de mare succes in 1976, intitulat Crezul meu, o parte din piese fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea.

În 1982 urmează un alt LP Peripeţii noi şi apoi, în 1986, un alt album, intitulat Mircea Vintilă. (Titlul original era Se retrage la Vatra Luminoasă, dar nu a fost acceptat). În perioada 1978-1984 au fost editate două compilaţii folk pe care apare în total cu patru piese.

În 1990 primeşte Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Naţional de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franţa, Germania, Rusia şi Slovacia. Susţine spectacolul „Faţă în faţă cu lumea” la Teatrul „Bulandra”, alături de Florian Pittiş, cu care în anul 1992 editează albumul Nu trântiţi uşa. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfăşurînd o prestigioasă activitate discografică şi de turneu în ţară şi străinătate (SUA, Canada, Germania).

În octombrie 2000, Mircea Vintilă lansează sub marca Roton albumul “Madama de pică”, primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care şi-au adus contribuţia artişti de marcă: Mugurel Vrabete, în calitate de producător executiv, Horia Stoicanu – co-autor, Gheorghe Emanuel – programare şi claviaturi, Relu Bitulescu – percuţie, Eugen Caminschi – chitară, Marius Baţu – chitară acustică şi backing vocal, Mugurel Vrabete – bass. Primul single extras, „Noros Cecer„, beneficiază de un superb videoclip. „Madama de pică” a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „Cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiştilor Profesionişti din Televiziune.

Trei ani de pauză discografică au însemnat destule schimbări. În primul rând – despărţirea, în vara anului 2003 – de „Pasărea Colibri”, alături de care a mai lansat în acest interval două LP-uri – „Încă 2000 De Ani” (2001) şi „10 Ani” (2003), ambele la Roton. În plus, Vintilă a semnat un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă Trupa “Brambura”, care îl acompaniază pe muzician in concerte, dar şi pe noul material. Grupul este compus din instrumentişti de valoare:Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichişan (tobe), Cătălin Creţeanu (bas), Elena Pavel şi Andrada Popa (backing vocal).

În albumul Toţi într-o Barcă, Mircea Vintilă continuă colaborarea cu Horia Stoicanu, alături de care a înfiinţat în anul 2000, după spusele sale, un „comando muzical” prin care cei doi au dorit să „debarce în forţă pe plaja de manele”. Ca urmare, dintre cele 10 piese care fac parte din acest disc, cinci sunt creditate tandemului Vintilă – Stoicanu, iar încă două sunt semnate individual de cei doi. Restul aparţin lui Eugen Caminschi şi lui Iulian Vrabete.

În general, este un album mai mult îndreptat spre pop-rock ca de obicei; Toţi într-o barcă surprinde prin prospeţimea pieselor şi prezentarea acestora.

Pe 14 decembrie 2005, Mircea Vintilă a lansat albumul Opere & operete, produs de Intercont Music şi Fundaţia „Mircea Vintilă”, album ce conţine 13 piese, adevărate hituri lansate de solist de-a lungul anilor („Pământul deocamdată”, „Cu tine prin New-York”, „Miruna”, „Făt Frumos”, „Bade Ioane” etc.), şi o piesă nouă, inedită, care constituie o mare supriză, datorită accentelor ei hip-hop, „Dramă de cartier”.

Piesele mai vechi incluse în acest Best of au fost rearanjate orchestral şi aduse, ca sound, la standardele anului 2005.

Date personale
Mircea Vintilă
Mircea Vintilă în recital la Vama Veche
Nume la naștere	Mircea Vintilă
Născut	23 martie 1949, București București, România^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician · cântăreț · compozitor
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Alte nume	Ciocu'
Gen muzical	folk · folk rock · pop rock
Instrument(e)	solist vocal · chitară
Ani de activitate	1974 - prezent
Case de discuri	Electrecord · Eurostar · Roton · Intercont Music
Interpretare cu	Brambura · Pasărea Colibri · Basorelief · Florian Pittiș · Alexandra Ușurelu · Horia Stoicanu
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Mircea Vintilă (n. 23 martie 1949, București), cunoscut și ca Ciocu', este un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk.

Mircea Vintilă face parte din prima generație de artiști folk din România, cea a anilor '70. El este cunoscut atât pentru activitatea sa solo sau cu formația de acompaniament Brambura, cât și ca membru al supergrupului Pasărea Colibri. A compus cântece pe versuri de Adrian Păunescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi, Florian Pittiș, Gheorghe Azap și alții. Este recunoscut pentru faptul că o parte dintre cântecele sale recreează atmosfera și farmecul Bucureștiului de odinioară.

ACTIVITATE MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mircea Vintilă s-a născut în data de 23 martie 1949 la București și a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Școala de Muzică, clasa violă. A terminat Liceul „Gheorghe Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții din București în anul 1974.

Mircea Vintilă cântă alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de muzică folk din anul 1971, la Clubul 303 aparținând Universității Politehnice București, apoi la Clubul Universitas, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” și în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștigă „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John” pe versuri de George Coșbuc. Cu piesa „Bade Ioane”, pe versurile poetului Tudor Arghezi, câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt-Frumos” pe versuri de Adrian Păunescu câștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

Debutul discografic al lui Vintilă se produce în anul 1976, când apare un disc single intitulat Mielul / Pământul deocamdată, editat de Electrecord. Versurile celor două cântece ce se regăsesc pe disc aparțin lui Adrian Păunescu. În 1977 apare un disc EP cu trei piese, Bade Ioane / Hanul lui Manuc / Eroii. Următorul material discografic semnat Mircea Vintilă este Crezul meu, apărut în anul 1978. Este primul LP al cantautorului, ce conține 11 cântece, o parte dintre acestea fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea de la formația Sfinx.

Coperta albumului Peripeții noi

În perioada 1978-1984 au fost editate două compilații folk pe care Mircea Vintilă figurează cu patru piese.

Mai târziu, în 1984 urmează un al doilea LP intitulat Peripeții noi și apoi, în 1989, un alt album, intitulat simplu Mircea Vintilă, din cauză că titlul original, Se retrage la Vatra Luminoasă, nu a fost acceptat de cenzura comunistă a vremii. La acest ultim album al său de dinainte de Revoluție, Mircea Vintilă colaborează cu Florian Pittiș la texte și cu Sorin Chifiriuc la orchestrații și aranjamente instrumentale.

În anul 1990 primește „Marele Premiu pentru Întreaga Activitate” în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee în Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia. Susține spectacolul „Față în față cu lumea” la Teatrul Bulandra din Capitală, alături de Florian Pittiș, cu care în anul 1993 editează albumul Nu trântiți ușa!. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.

În 1992 fondează, împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri, desfășurând o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (Statele Unite ale Americii, Canada, Germania). Pe parcursul anilor '90 lansează împreună cu Pasărea Colibri trei albume de folk-rock de mare succes: În căutarea cuibului pierdut (1995), Ciripituri (1996) și Cântece de bivuac (1999).

În octombrie 2000 lansează albumul Madama de pică, material discografic produs de Roton, ce reprezintă primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care și-au adus contribuția muzicieni de marcă: Iulian Vrabete (membru al grupului Holograf, în calitate de producător executiv și chitarist bas), Horia Stoicanu (co-autor la muzică și versuri), Gheorghe Emanuel „Fisă” (programare și claviaturi), Relu Bițulescu (percuție), Eugen Caminschi (chitară), Marius Bațu (chitară acustică și voce adițională). Primul single extras, „Noros Cecer”, beneficiază de un videoclip. Madama de pică a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiștilor Profesioniști din Televiziune.

În paralel, Mircea Vintilă își continuă activitatea alături de Pasărea Colibri, cu care realizează albumul Încă 2000 de ani, lansat în 2002. În același an, pe data 12 decembrie, participă la concertul aniversar de 10 ani a grupului Pasărea Colibri la Palatul Copiilor din București. Spectacolul face obiectul unui dublu album live și a unui DVD, lansate în 2003. În vara lui 2003, Pasărea Colibri își încetează activitatea. Pentru Mircea Vintilă au loc câteva schimbări pe plan artistic. Astfel, semnează un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă trupa Brambura, care îl acompaniază pe muzician în concerte, dar și pe noul material discografic. Formația este compusă din instrumentiști de valoare: Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichișan (baterie), Cătălin Crețeanu (bas), Elena Pavel și Andrada Popa (voci adiționale).

Este realizat albumul Toți într-o barcă, primul disc pe care Mircea Vintilă îl înregistrează alături de formația Brambura. Colaborarea cu Horia Stoicanu este continuată, alături de care a înființat în anul 2000, după spusele sale, un „comando muzical” prin care cei doi au dorit să „debarce în forță pe plaja de manele”. Ca urmare, dintre cele 10 piese care alcătuiesc materialul albumului Toți într-o barcă, cinci sunt creditate tandemului Vintilă - Stoicanu, iar alte două sunt semnate individual de cei doi. Eugen Caminschi și Iulian Vrabete contribuie la rândul lor la partea de compoziție cu două, respectiv o piesă. Toți într-o barcă este un album mai mult îndreptat spre pop-rock, surprinzând prin prospețimea pieselor și prezentarea acestora.

Pe 14 decembrie 2005, Mircea Vintilă lansează albumul Opere & operete, produs de Intercont Music și de Fundația Mircea Vintilă, album ce conține 13 piese,^[2] adevărate hit-uri lansate de solist de-a lungul anilor („Pământul deocamdată”, „Cu tine prin New York”, „Dragă Miruna”, „Făt-Frumos”, „Bade Ioane”, „Adio, deci, pe curând” etc.), și o piesă nouă, „Dramă de cartier”. Aceasta este inedită prin faptul că aduce o colaborare cu un cântăreț de hip-hop, Barac. Piesele mai vechi incluse pe Opere & operete sunt rearanjate orchestral și aduse, ca sound, la standardele anului 2005.

În data de 2 martie 2009, cotidianul Jurnalul Național lansează un supliment însoțit de un CD cu 21 de piese, dedicat lui Mircea Vintilă, în cadrul seriei „Ediție de colecție - Mișcarea de rezistență”. Tot în 2009, este reformat grupul Pasărea Colibri, alături de Vintilă, din formație mai făcând parte Mircea Baniciu, Marius Bațu și Vlady Cnejevici.

În 2013 albumul Madama de pică este reeditat de către Roton, apărând pe piață cu o grafică modificată și sub titulatura Madama de pică - Ediție de aur.

În 2014 Vintilă lansează două cântece noi, ambele ilustrate de clipuri: „Ceva se întâmplă cu noi” (alături de Alexandra Ușurelu) și „Musette”.

Duetul împreuna cu Alexandra Ușurelu s-a bucurat de mare succes, fiind preluat de rețele naționale de radio si difuzat in heavy rotation la Radio Romania Actualitati, fiind si nominalizat ca "cel mai bun duet" al anului 2014 la Premiile RRA.

Mircea Vintilă a susținut o serie de concerte împreună cu Alexandra Ușurelu și band-ul ei cu numele "Mergem toți într-o barcă", una dintre cele mai spectaculose apariții de acest fel fiind în încheierea Festivalului Național de Muzică Folk "Ziua de Mâine" de la Alba Iulia, în anul 2017, unde Mircea Vintilă a prezentat împreună cu Alexandra Ușurelu și Orchestra de Cameră a Județului Alba pentru prima oară formatul său de concert cu band și orchestră.

Discografie

Solo[modificare | modificare sursă]

Mielul / Pământul deocamdată (single, Electrecord, 1976)
Bade Ioane / Hanul lui Manuc / Eroii (EP, Electrecord, 1977)
Crezul meu (LP, Electrecord, 1978)
Peripeții noi (LP, Electrecord, 1984)
Mircea Vintilă (LP, Electrecord, 1989)
Nu trântiți ușa! (LP, Eurostar, 1993) (album realizat împreună cu Florian Pittiș)
Madama de pică (CD/MC, Roton, 2000; reeditat în 2013)
Toți într-o barcă (CD/MC, Intercont Music, 2003) (album realizat împreună cu formația Brambura)
Opere & operete (CD/MC, Intercont Music, 2005)
Muzică de colecție, Vol. 78 (CD, Jurnalul Național, 2009)
Azi te vreau + Live 10 (CD, A&A Records, 2016) (album realizat împreună cu formația Pragu' de Sus)

Cu Pasărea Colibri[modificare | modificare sursă]

În căutarea cuibului pierdut (CD/MC, Blue Ridge International Computers & Roton, 1995)
Ciripituri (CD/MC, Intercont Music & Pasărea Colibri, 1996)
Cântece de bivuac (CD/MC, Roton, 1999)
Încă 2000 de ani (CD/MC, Roton, 2002)
10 ani - Vol. 1 (CD/MC, Roton, 2003)
10 ani - Vol. 2 (CD/MC, Roton, 2003)
10 ani (DVD/VHS, Roton, 2003)
19 ani (CD, Cat Music & Colibri Music, 2011)

Cu Mircea Baniciu, Alexandru Andrieș și Nicu Alifantis[modificare | modificare sursă]

Tandrețuri pentru femei cu cei 4 corifei (DVD, TVR Media, 2005)

MIRCEA VINTILĂ - MUZICĂ DE COLECTIE Full Album HQ

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

LELLA CINCU

Biografie

Date personale
Lella Cincu
Născută	29 iunie 1923 Timișoara, România
Decedată	23 martie 2008 (84 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operă
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București
Modifică date / text

Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara, România – d. 23 martie 2008, București, România) a fost o soprană română.

EDUCAȚIE

ACTIVITATE

Roluri

Rigoletto
Traviata
Faust
Carmen (Micaela)
Ivan Susanin
Fidelio (Marzelline)
Dama de pică
Falstaff
Orfeu și Euridice
Bărbierul din Sevilla
Lucia di Lammermoor
Manon
Cosi fan Tutte
Ora spaniolă
Bal mascat (Oscar)
Albert Herring
Povestirile lui Hoffmann(Antonia)
Don Giovanni
Boema
Amorul doctor de Pascal Bentoiu
Ecaterina Teodoroiu de Emil Lerescu
O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu
Liliacul
Văduva veselă
Vânzătorul de păsări
Silvia
Paganini
Țara surâsului
Floarea din Hawai
Calul Bălan
My Fair Lady
Voievodul țiganilor
Madame Pompadour
Orfeu în infern
Studentul cerșetor

PREMII

A fost laureată la Festivalul Mondial al Tineretului, București, 1953. A participat și la Primăvara la Praga, 1954; a luat Premiul I la Verviers (Belgia), 1957. A fost decorată cu Ordinul Cultural clasa a III-a.^[4]

La 29 iunie se năştea la Timișoara soprana Lella Cincu. A studiat canto la Conservatorul de Artă Dramatică din Timişoara (1945-1947) şi la Conservatorul din Bucureşti (1947-1951), unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Arta Florescu şi Constantin Stroescu, Jean Rânzescu, Paul Constantinescu şi Zeno Vancea. La 6 ianuarie 1953, a debutat în rolul Siebel din opera Faust de C. Gounod, pe scena Operei Naţionale Bucureşti. A fost solistă a operei bucureștene peste două decenii, în perioada 1952-1974. Dintre operele pe care le-a interpretat fac parte Lakmé, Rigoletto, Traviata, Faust, Carmen, Ivan Susanin, Fidelio, Dama de pică, Falstaff, Orfeu şi Euridice, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor, Manon, Cosi fan Tutte, Ora spaniolă, Bal mascat, Albert Herring, Povestirile lui Hoffmann, Don Giovanni, Boema.

Lella Cincu a fost laureată a Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, în anul 1953, a Primăverii de la Praga, în 1954, a Concursului de la Verviers (Belgia), în 1957, unde a câştigat Premiul I. În 1968, a fost distinsă cu ordinul cultural clasa III-a.

vineri, 22 martie 2024

Lucrări fundamentale[modificare | modificare sursă]

Alte lucrări[modificare | modificare sursă]

Teatru[modificare | modificare sursă]

Eseuri, memorii[modificare | modificare sursă]

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui