MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 27 MARTIE 2024 - ISTORIE PE ZILE; RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REÎETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI;

ISTORIE PE ZILE 

Evenimente

·         87 I.IChr: Printul Fuling, este desemnat de împăratul Wu succesorul sau și moștenitor al tronului, fiind numit mai târziu împăratul Zhao. Împăratul Wu a murit doua zile mai tarziu. Împăratul Zhao Han (94-74 î.Hr.) a domnit ca împărat al dinastiei Han de Vest, intre anii 87-74 î.Hr..
Era cel mai tanar fiu al împăratului Wu de Han urcand pe tron la numai 8 ani si a murit după o domnie de 13 ani, la vârsta de 20 de ani

·         1446: Franța: S-a emis o ordonanță regală, care a plasat Universitatea sub jurisdicția Parlamentului.

·         1513: Exploratorul spaniol Juan Ponce de Leon ajunge la capătul nordic al insulei Bahamas în prima sa călătorie spre Florida.

·         1625: Carol I a devenit rege al Angliei, Scoției și Irlandei.

·         1697 - Sinodul de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul ortodox Teofil, a acceptat Unirea cu Roma, pe baza celor patru puncte: recunoasterea suprematiei papale, a existentei purgatoriului si a purcederii Sfantului Duh si de la Fiul, precum si impartasirea cu azima, in schimbul pastrarii ritului, a egalitatii in drepturi cetatenesti depline.

·         1703: In Rusia, imparatul Petru cel Mare a fondat orasul Sankt-Petersburg, numit apoi Petrograd, si Leningrad, sub regimul comunist. Orasul si-a reluat numele originar in 1991. Sankt Petersburg (cunoscut în limbajul colocvial ca Piter, ca Petrograd, 1914–1924 și în perioada sovietică sub numele de Leningrad 1924–1991) este un oraș din Rusia. Se află în Rusia de nord-vest, în delta râului Neva, în partea de est a golfului Finic al Mării Baltice. A fost fondat de țarul Petru cel Mare, în 1703, ca o „fereastră către Europa”, fiind de la acea dată capitală a Imperiului Rus până în 1918. Cu cei aproape 4,5 milioane de locuitori (2002), este în ziua de azi cel de-al doilea oraș ca mărime al Rusiei, al patrulea oraș ca mărime al Europei, un centru european de cultură extrem de important și cel mai important port rusesc la Marea Baltică. Sankt Petersburg este cel mai nordic oraș european cu peste 1 milion de locuitori. Centrul orașului este unul dintre siturile protejate de UNESCO ca parte a patrimoniului universal. Orașul, care a fost pentru mai bine de două secole centrul politic și cultural al Rusiei, este și în zilele noastre extrem de important și, pentru a-l onora, oamenii îl mai numesc, deseori, „Capitala Nordului”. Sankt Petersburg este centrul administrativ al Regiunii Leningrad și al Districtului Federal Nord-Vestic.

·         1776 - Înfiinţarea ’’Balşoi Teatr’’ (’’Teatrul Mare’’) la Moscova, în timpul ţarinei Ecaterina II.

·         1794: Guvernul american a decis infiintarea marinei militare (US Navy) si autorizeaza construirea a sase fregate.

·         1821: Boierii din Bucureşti, Muntenia, sunt constranşi de Tudor Vladimirescu să trimită Porţii, Rusiei şi Austriei memorii prin care să justifice mişcarea condusă de el.

·         1848: La 27 martie/ 8 aprilie la hotelul Patersburg din Iasi , are loc o mare întrunire care a adoptat “Petitiunea – proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni”care a marcat inceputul miscarii revolutionare din Moldova. Acţiunea a întrunit circa 1 000 de oameni, burghezi din toate păturile, boieri liberali, cîţiva boieri conservatori opoziţionişti printre ai căror conducători se numărau Alexandru Ioan Cuza (viitorul domn) si Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (viitor ministru şi prim-ministru).

·         1848: Românii aflaţi la Pesta, împreună cu masele maghiare, il eliberează din închisoare pe patriotul revoluţionar Eftimie Murgu.

·         1849: La Frankfurt, în timpul Revoluției Germane 1848/49, Adunarea Națională a decis, numita Paulskirchenverfassung („Constituția de la Paulskirche”), prima constituție democratică în Germania. După anunț în ziua următoare intră în vigoare, însă nu poate fi aplicată.

·         1850: Primul număr al revistei săptămânale Household Words, de Charles Dickens a fost publicat la Londra.

·         1866: Din iniţiativa lui Vicenţiu Babeş şi subvenţionat de familia Mocioni apare la Viena, apoi la Pesta, ziarul Albina, subvenţionat de familia Mocioni. După alte surse ziarul apare la 23 martie 1866 stil vechi (8 aprilie 1866 stil nou). Albina a apărut din iniţiativa lui Vicenţiu Babeş şi Andrei Mocioni, al cărui prim număr a apărut la Viena. Din 1869 pînă în 1877, Vinceţiu Babeş a continuat tipărirea la Budapesta, cu toate că fusese interzis în Ungaria în 1869. Deviza sub care apărea ziarul era: „Daco-românia morală, culturală, una şi indivizibilă”. Ziarul s-a remarcat printr-o atitudine antidualistă pronunţată, fapt pentru care redactorii au fost trimişi de nenumărate ori în judecată. Principalul finanţator a fost familia Mocioni. O bună parte din fonduri se trăgeau din numărul destul de mare de abonamente.

·         1879 - Prin decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română este declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, avînd drept scop “cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”

·         1886: Celebrul luptător apaș, Geronimo, se predă armatei americane, încheindu-se astfel faza principală a războaielor apașe. Din necrologul făcut de New York Times pe 18 februarie 1909, aflăm că Geronimo, conducătorul Apaşilor amerindieni, a murit de pneumonie în spitalul din Fort Sill, la vârsta de aproape 90 de ani, fiind îngropat în Cimitirul Indian de misionari (se convertise la creştinism cu şase ani înainte de moarte). La mijlocul secolul XIX, tânărul pe atunci şef de trib al Apaşilor Chiricahua, numit de părinţii săi Goyaałé („cel care cască” în limba amerindienilor), s-a remarcat prin cruzime şi viclenie, conducându-şi vreme de peste două decenii războinicii împotriva albilor din teritoriile aflate în nordul Mexicului şi apoi cele din sud-vestul Statelor Unite, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. Raidurile sale răzbunatoare au pornit după ce un atac mexican asupra tribului său a dus la uciderea mamei sale, soţiei şi a celor trei copii, după ce dusese o viaţă relativ liniştită de şef de trib vreme de trei decenii, conform smithsonian.com. Capturat de nenumărate ori, a reuşit să evadeze de fiecare dată până când o mica patrulă condusă de căpitanul H.W. Lawton şi de chirurgul Leonard Wood l-a prins în vara anului 1886, după o lungă şi obositoare campanie de hărţuire de ambele părţi. Geronimo a fost întâi trimis la Fort Pickens şi mai târziu la Fort Sill (unde a şi murit 20 de ani mai târziu), dar nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a redeveni liderul tribului său, încercând să evadeze de mai multe ori.

·         1899: Guglielmo Marconi a realizat prima legătură telegrafică fără fir între Anglia și Franța.

·         1907: Aflat la Paris, Constantin Brâncuși, ucenic al sculptorului August Rodin, a hotărât să părăsească atelierul acestuia, rostind celebrele cuvinte: “Sub umbra unui stejar nu poate crește decât iarbă”. Tot din acel an, Brâncuși a renunțat la modelajul tradițional, lucrând direct în piatră.

·         1914: A fost fondat Comitetul Olimpic Român, recunoscut în același an de Comitetul Internațional Olimpic.

·         1918: Unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România, prin decizia Sfatului Țării; acesta a fost începutul procesului de formare a României Mari. Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cuRegatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

·         1923: Adunarea Deputaţilor şi Senatul României votează o nouă Constituţie, promulgată printr-un decret la 28 martie şi publicată la 29 martie. Prevederile noii Constituţii întăreau rolul parlamentului în viaţa politică. Constituţia mai prevedea libertatea cuvîntului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor

·         1924: La Viena, are loc Conferinţa româno-sovietică la care a fost discutată problema Basarabiei.

·         1933: Japonia a părăsit Liga Națiunilor.

·         1938: La Chişinău, România, s-a desfăşurat festivitatea de aşezare a temeliei statuii regelui Ferdinand I, statuie pe care urma să o înalţe Asociaţia ofiţerilor de rezervă din Basarabia aflată sub preşedinţia lui Gherman Pîntea.

·         1952 - A apărut primul disc al casei de discuri Sun - Johnny London - "Drivin' Slow/Flat Tire".

·         1958: Nikita Hrușciov a devenit premier al Uniunii Sovietice.

·         1977: pe pista aeroportului din Tenerife, două avioane de tip Boeing 747, pline cu pasageri, s-au lovit provocând cel mai mare dezastru aviatic din istoria aviaţiei. 538 de persoane şi-au pierdut viaţa în urma impactului! Dar cum a fost posibil ca două avioane pline cu pasageri să se ciocnească pe pistă? În acea zi, o bombă explodase în aerogara din Las Palmas, astfel că s-a luat decizia ca aeroportul din Las Palmas să fie închis. Cele două aeronave, ale companiilor PanAm, respectiv KLM, au fost redirecţionate, la fel ca multe alte curse, spre aeroportul din Tenerife. În momentul în care s-a decis redeschiderea aeroportului din Las Palmas, cele două avioane au primit acceptul de decolare. Ambele aeronave au început manevrele de decolare, aflându-se faţă în faţă, la o distanţă de câteva sute de metri. Avionul companiei KLM a început manevrele de decolare, iar celălalt avion l-a urmat. Marea problemă a fost ceaţa, care era extrem de densă, astfel că vizibilitatea scăzuse sub 200 de metri şi cele două avioane nu se vedeau. Aeronava PanAm a început şi ea manevrele de decolare fără să aibă permisiunea turnului de control, astfel că avioanele s-au ciocnit, iar impactul a fost devastator. Toate cele 248 de persoane din cursa KLM au murit şi 335 din cele 396 ale cursei americane. 61 de oameni din aeronava PanAm au supravieţuit miraculos, inclusiv piloţii şi echipajul!

·         1980 - Crearea, de către Consiliul Europei, a Grupului Pompidou, for multidisciplinar de cooperare interministerială, avînd ca misiune lupta contra abuzului şi traficului ilicit de stupefiante.

·         1990: A inceput sa functioneze postul american TV ”Marti”, ale carui emisiuni propagandistice erau destinate Cubei comuniste.

·         1990: Organizația Studenților din Universitatea de Vest Timișoara (OSUT) și-a câstigat personalitatea juridică, având ca scop reprezentarea și apărarea intereselor studenților din Universitatea de Vest din Timișoara

·         1993: Jiang Zemin este ales preşedinte al R.P. Chineze.

·         1993 - Aviaţia aliată lansează 23 de rachete Tomahawk asupra sediului din Bagdad al serviciilor de informaţii irakiene, ca ripostă directă după o tentativă de asasinare a preşedintelui George Bush în aprilie, în Kuwait. În urma raidului, şase civili şi-au pierdut viaţa.

·         1994: La alegerile parlamentare din Italia, Partidul Forza Italia a lui Silvio Berlusconi a devenit o forță dominantă, care i-a permis să-și formeze un guvern de centru-dreapta.

·         1996 - Comisia Europeană a decretat embargou total şi temporar pentru exportul de carne de vită din Marea Britanie, din cauza scandalului “vacii nebune”, dat fiind faptul că bovinele atinse de ESB (encefalopatia spongiformă bovină) pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.

·         1997: Catastrofa aeriana in insula Tenerife: doua jumbo jeturi s-au ciocnit deasupra insulei din arhipeleagul Canarelor, accidentul soldandu-se cu 583 de morti.

·         1998: Viagra, pilula ”minune” care trateaza impotenta la barbati, a fost aprobata pentru comercializare in Statele Unite.

·         1999 - Peste 1.000 de bănăţeni au participat la un miting de solidaritate cu Iugoslavia, organizat de PRM în Piaţa Unirii din Timişoara.

Nașteri

·         972: Robert al II-lea (franceză Robert II le Pieux) (27 martie 972 - 20 iulie1031) a fost rege al francilor. A domnit între 996-1031, a fost singurul fiu al regelui Hugo Capet, membru al Dinastiei Capețienilor.
Nu se știe data și locul exact al nașterii lui Robert însă istoricii înclină puternic spre anul 972 și Orléans, capitala ducatului robertian încă din secolul al IX-lea. Singurul fiu al ducelui francilor, Hugo, și a soției sale, Adélaïde de Poitiers, este numit "Robert" ca eroicul său strămoș Robert cel Puternic, care a murit în lupta cu vikingii în 866. Robert a avut trei surori: Gisèle, Edwige și Adélaïde.

Imediat după încoronare, tatăl lui Robert, Hugo Capet l-a asociat la domnie, pentru a fi sigur că va ocupa scaunul regal. Asocierea a fost un fenomen aparte care se manifesta, atunci când legitimitatea dinastică era contestabilă. Pretextul a fost găsit odată cu plecarea lui Hugo împotriva maurilor, fiindcă era nevoie de un rege, în cazul în care va deceda în război.

Aceast lucru a fost posibil, doar fiindcă Hugo Capet avea o experiență bogată în artele politice și controla nobilimea feudală. Robert al II-lea a fost încoronat la 30 decembrie 987. În mare măsură după moartea lui Hugo din 996, Robert nu a avut dispute legate de succesiunea la tron, însă a avut destule conflicte cu papalitatea.

Robert al II-lea și-a luat în serios activitatea regală în anii 990, ajutându-și tatăl în anul 991, când a oprit Episcopul Franței de a pleca în Sfântul Imperiu Roman cu motivul Sinodului inițiat de Papa Ioan al XV-lea, unde Hugo Capet căzuse în dizgrație.

Robert, în afara problemelor pe care le-a avut cu papalitatea din caza problemelor matrimoniale, a fost un catolic foarte devotat, fiind numit "Cel Pios". A avut înclinații muzicale, fiind compozitor, membru al corului și poet, făcând din palatul său un loc al singurătății religioase, unde conducea liturgiile de dimineață și vesperile în haine regale. Oricum faptul că era pios, era datorat intoleranței sale religioase, pedepsind cu asprimea ereticii.

Robert al II-lea
Sigiliul lui Robert al II-lea
Date personale
Născut	27 martie 972 Orléans, Franța
Decedat	20 iulie 1031 (59 de ani) Melun, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Hugo Capet Adelaide de Aquitania
Frați și surori	Hedwig of France, Countess of Mons[*] Gisèle de France[*]
Căsătorit cu	Rozala a Italiei Bertha de Burgundia Constance de Arles
Copii	Hedwig, Contesă de Nevers Hugh Magnus al Franței Henric I al Franței Adela a Franței, Contesă de Flandra Robert I, Duce de Burgundia
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Capet
Rege al francilor
Domnie	30 decembrie 987 – 24 octombrie 996; 24 octombrie 996 – 20 iulie 1031
Încoronare	30 decembrie 987[1]
Predecesor	Hugo
Succesor	Henric I

·         1416: S-a nascut Antonio Squarcialupi, organist și compozitor italian (d 1480.) Antonio Squarcialupi (d. 6 iulie 1480), compozitor italian , considerat cel mai faimos organist în Italia la mijlocul secolului al-15-lea. A facut parte din curtea lui Lorenzo de Medici; există numeroase referiri elogioase la el în mijlocul secolului al 15-lea. Nici una din compozitiile sale nu s-a pastrat pana in zilele noastre. Faima sa în istoria muzicii, în afară de faima lui ca un organist, este aceea de a fi dat numele său splendidului Squarcialupi Codex, un document deținut de el care este cea mai bogata sursa de muzică din Italia secolulului al 14-lea.

·         1522: S-a nascut poetul si scriitorul austriac Rachel Akerman; (d. 1544). A fost prima evreica cunoscuta in istoria literaturii care a scris poezie germană. Născut probabil la Viena, a murit la Iglau, Moravia, 1544. Ea pare să fi primit o educație excelentă, după ce a studiat atât latină și greacă. Din cauza poemului ei, “Geheimniss des Hofes” (“Misterele Curtii”), în care a descris intrigi de curte, Rachel și tatăl ei au fost expulzați din Viena, unde trăiau. A murit în Iglau, in Moravia.
* 1726: Christian Albrecht, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (27 martie 1726– 4 iulie 1789) a fost al doilea Prinț domnitor din Casa de Hohenlohe-Langenburg și general locotenent german.

Christian Albrecht a fost primul copil al lui Ludwig, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a contesei Eleonore de Nassau-Saarbrücken. La 7 ianuarie 1764, tatăl său a fost ridicat la rang de Prinț Imperial de împăratul Francisc I.

La 13 mai 1761, el s-a căsătorit la Gedern cu Prințesa Caroline de Stolberg-Gedern (1731–1796), fiica Prințului Frederick Karl de Stolberg-Gedern. Cuplul a avut următorii copii:

• Karl Ludwig (n. 10 septembrie 1762 - d. 4 aprilie 1825); căsătorit cu contesa Amalia de Solms-Baruth
• Louise Eleonore (n. 11 august 1763 - d. 30 aprilie 1837); căsătorită cu Georg I, Duce de Saxa-Meiningen
• Gustav Adolf (n. 9 octombrie 1764 - d. 21 iulie 1796)
• Christine Caroline (n. 19 noiembrie 1765 - d. 6 decembrie 1768)
• Ludwig Wilhelm (n. 16 februarie 1767 - d. 17 decembrie 1768)
• Christian August (n. 15 March 1768 - d. 18 aprilie 1796)
• Auguste Karoline (n. 15 noiembrie 1769 - d. 30 iulie 1803)

Christian Albert, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Date personale
Născut	27 martie 1726 Langenburg
Decedat	4 iulie 1789 (63 de ani) Ludwigsruhe, Langenburg
Părinți	Louis, Prince of Hohenlohe-Langenburg[*] Eleonore von Nassau-Saarbrücken[*]
Căsătorit cu	Caroline de Stolberg-Gedern
Copii	Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg Karl Ludwig Gustav Adolf Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Christiane Karoline Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Ludwig Wilhelm Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Christian August Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Auguste Karoline Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
Cetățenie	Germania
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Hohenlohe
Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Domnie	1765–1789
Predecesor	Ludwig
Succesor	Karl Ludwig

·         1784: S-a născut filologul secui Sándor Kőrösi Csoma, cunoscut pentru faptul că a publicat primul dicționar tibetan-englez, fiind considerat părintele tibetologiei.

·         1785: S-a nascut Ludovic al XVII-lea; (d.8 iunie 1795), de la naştere cunoscut sub numele de Louis-Charles, Duce de Normandia, fiul regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei şi al reginei egina Marie Antoinette. Parintii sai au fost executaţi în timpul revolutiei franceze, Louis-Charles devenind succesor la tronul Frantei. În conformitate cu ordinea dinastică, atunci când tatăl său a fost executat la 21 ianuarie 1793, el a devenit (nominal), pentru regalişti, regele neîncoronat al Franţei şi Navarrei. Louis Charles XVII, decedat la varsta de 10 de ani. A fost deţinut la închisoarea Temple din Paris, fiind separat de mama şi sora sa, în scopul de a descuraja orice incercari ale monarhistilor de a-l elibera si a murit in ziua de 8 iunie 1795 la Paris, bolnav de tuberculoza.

·         1797: Alfred de Vigny (n. 27 martie 1797, Loches, Indre-et-Loire - d. 17 septembrie 1863, Paris) a fost poet și dramaturg francez unul dintre promotorii principali ai romantismului.
Lirica sa este gravă, sobră, reflexivă, concentrată și abordează teme majore ca: destinul geniului, sensul existenței, viața, moartea. El este, așa cum remarca Ferdinand Brunetière, singurul romantic care a avut idei generale și mai ales o concepție de viață bine gândită, pesonală, filosofică. Poezia lui Vigny este impersonală; evocând încercările la care viața supune omul, aduce în versurile sale stoicismul și trăirea demnă a tuturor sentimentelor.
Scrieri:

• 1822: Poeme ("Poèmes");
• 1824: Éloa ("Éloa, ou La Sœur des Anges"); poem epic filozofic
• 1826: Poeme antice și moderne ("Poèmes antiques et modernes");
• 1826: 5 martie ("Cinq-Mars"); roman istoric de capă și spadă
• 1831: La Maréchale d'Ancre, dramă romantică
• 1832: Stello ("Stello");
• 1835: Chattertron ("Chattertron"); piesă de teatru în proză în trei acte
• 1844: Muntele Măslinilor. Casa poporului ("Le Mont des Oliviers. La Maison du berger");
• 1864: Mânia lui Samson ("La colère de Samson");
• 1864: Destinele ("Les destinées"); colecție de poezii filozofice
• 1867: Jurnalul unui poet ("Le journal d'un poète").

Alfred de Vigny
Alfred de Vigny la 17 ani
Date personale
Născut	27 martie 1797[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Loches, Franța
Decedat	17 septembrie 1863 (66 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Paris, Franța
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	scriitor dramaturg poet romancier[*] diarist[*] traducător
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Liceul Henri IV[*]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	roman, poezie
Opere semnificative	Poèmes antiques et modernes[*] Cinq-Mars[*] Chatterton[*] Stello[*] La Maréchale d'Ancre[*] Servitude et grandeur militaires[*] La Mort du loup[*]

* 1824: Lőrinc Schlauch (n. 27 martie 1824, Aradu Nou - d. 10 iulie 1902, Oradea) a fost un episcop al Diecezei de Satu Mare, apoi al Diecezei de Oradea Mare, din 1893 cardinal.

A activat ca preot la Merțișoara (în germană Mercydorf), azi Carani, județul Timiș.

A fost membru al Academiei din Budapesta. A zidit și a sfințit multe biserici, cum ar fi biserica cu hramul Sf. Laurențiu (patronul său onomastic) de la Episcopia Bihor.

Recviemul său a avut loc în Catedrala Romano-Catolică din Oradea, iar după ceremonie sicriul a fost dus (cu un tren separat) la Cimitirul din Timișoara. După dorința cardinalului Schlauch corpul său a fost depus după moarte în capela familială Schlauch din Timișoara.

Lőrinc Schlauch
Date personale
Născut	27 martie 1824  Arad, Imperiul Austriac
Decedat	10 iulie 1902 (78 de ani)[1]  Oradea, Austro-Ungaria[2]
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Oradea Mare
Titlul	Episcop de Oradea Mare, cardinal
Perioada	1887 – 1902
Predecesor	Arnold Ipolyi
Succesor	Pál Szmrecsányi
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	24 august 1887
Titluri precedente	Episcop de Satu Mare (1873-1887)

·         1845: Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 martie 1845, Lennep[*], Germania – d. 10 februarie 1923, München, Republica de la Weimar) a fost un fizician german. Ca profesor al universității Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895 emisia unor radiații penetrante, pe care le-a numit radiații X care, după moartea sa și în pofida testamentului său, au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică.

Röntgen s-a născut în 1845, la Lennep, în Germania, fiind singurul copil al unui negustor și producător de textile. Datorită mamei sale care provenea dintr-o veche familie olandeză, familia Röntgen a decis să se mute în Olanda, când micuțul Wilhelm avea doar trei ani. În copilărie și adolescență, Röntgen nu dădea semne de aptitudini ieșite din comun, dar avea o pasiune - pe care, de altfel și-a păstrat-o toată viața - de a face farse mecanice complicate, îndelung elaborate.

În 1862 Röntgen s-a înscris la Școala tehnică din Utrecht. În 1865 s-a înscris la cursurile facultății de fizică din cadrul Universității din Utrecht, dar nu a obținut numărul necesar de credite pentru a deveni student, așa încât s-a decis să plece în Elveția, unde s-a îmatriculat la Institutul Politehnic din Zürich după susținerea examenelor. În 1869 și-a susținut teza de doctorat la Zürich și a fost numit asistentul celebrului fizician August Kundt. Îl însoțește pe acesta la Würzburg și ulterior la Strasbourg.

Unul dintre momentele cele mai importante ale vieții sale a fost întâlnirea cu Ivan Pulyui, un fizician de origine ucraineană, care i-a furnizat savantului german una din lămpile pe care acesta le-a folosit pentru a obține ceea ce el a numit "raze X". Röntgen a descoperit razele care îi poartă numele din pură întâmplare, experimentând în laboratorul său efectele descărcărilor sarcinilor electrice de mare intensitate prin tuburi de sticlă umplute cu gaz la presiuni foarte joase.

Anterior studiase efectul razelor catodice, raze care apar în mo­men­tul în care curentul electric trece printr-un gaz extrem de rarefiat. În noiembrie 1895 a descoperit că dacă tubul prin care trece sarcina electrică este izolat cu un carton negru pentru a exclude orice sursă de lumi­nă, în condițiile lucrului într-o cameră obscură, un carton care are pe una din suprafețele sale platinocianidă barică devine fluorescent, chiar dacă este la o depărtare apreciabilă de tub. Röntgen a mers mai departe și a observat că același fenomen, al înregistrării transparenței unui corp, are loc și folosind plăci fotografice. Prima radiografie din lume a fost făcută la scurt timp de către Röntgen, surprinzând pe clișeele fotografice oasele unei mâini a soției sale și inelul pe care aceasta îl purta. De aici, savantul a dedus că oasele sunt mult mai puțin permeabile pentru razele X, reliefându-se mai dur, ca și inelul soției sale. Din 1895 și-a petrecut restul vieții în laborator studiind acest fenomen.

Moartea lui, din 1923, drept urmare a unui carcinom intestinal, nu este o consecință directă a experimentelor sale cu razele X, pentru că el a fost unul dintre primii savanți care au folosit ecrane de plumb pentru protecția la radiații.

Wilhelm Conrad Röntgen
Wilhelm Conrad Röntgen
Date personale
Născut	27 martie 1845[8][9][10][11][12][13][14][15][16]  Lennep[*], Germania[17]
Decedat	10 februarie 1923 (77 de ani)[8][18][9][10][11][12][13][14][15][16]  München, Republica de la Weimar[19][18]
Înmormântat	Gießen
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de colon)
Cetățenie	Republica de la Weimar
Ocupație	fizician profesor inginer
Activitate
Domeniu	fizică
Instituție	Universitatea Ludwig Maximilian din München Universitatea din Würzburg[*] Universitatea din Gießen[*] University of Strasbourg[*] Universitatea din Hohenheim[*] Universitatea din Zürich
Alma Mater	ETH Zürich[1] Universitatea din Zürich Universitatea din Utrecht University of Strasbourg[*] Universitatea Ludwig Maximilian din München
Organizații	Academia de Științe din Berlin Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia Regală Suedeză de Științe Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] Académie Nationale de Médecine[*] Physikalisch-medizinische Gesellschaft zu Würzburg[*] Academia de Științe din Torino[*]
Conducător de doctorat	August Kundt Gustav Zeuner[*][2]
Doctoranzi	Abram Ioffe[3] Ernst Wagner[*][4] Herman March[*][5] Rudolf Ladenburg[*]
Premii	Premiul Nobel pentru Fizică (1901)[6][7] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Medalia Elliott Cresson[*] (1897) Medalia Helmholtz[*] (1918) Medalia Rumford (1896) medalia Matteucci[*] (1896) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1901) cetățean de onoare (1909) Barnard Medal for Meritorious Service to Science[*] (1900)

·         1851 - S-a născut compozitorul francez Vincent d'Indy (m.02.12.1931).

·         1863 - Sir Frederick Henry Royce se naşte în Alwalton, lângă Peterborough, fiul lui James şi Mary Royce. Debutul său în domeniul tehnicii s-a consemnat în 1878, când s-a angajat la Great Northern Railway. Propria companie F.H. Royce Company a fondat-o în 1884 şi avea ca obiect de activitate producerea de componente electrice. Prima experienţă în industria auto a avut-o în 1901 atunci când şi-a cumpărat primul său automobil, Decauville, dar nu a fost mulţumit de performanţele acestuia şi s-a hotărât să îi aducă propriile îmbunătăţiri. Imediat a mai construit două modele pe care le-a denumit Royces. Una dintre ele i-a fost prezentat şi lui Charles Rolls, cel care avea să îi devină partener în fondarea celei mai prestigioase mărci de automobile din lume. Primul model Rolls Royce, 10 hp, a apărut în 1904 şi a fost prezentat la Salonul de la Paris din acelaşi an. În cadrul acestei entităţi, Royce era inginerul şi cel care coordona producţia, iar Rolls se ocupa de partea de vânzări. Henry Royce a murit în 1933, anul în care a apărut primul Bentley construit de Rolls-Royce. Se spune că pe patul de spital britanicul a desenat un tip de amortizor pentru modelul Bentley construit în premieră.
* 1866: Andon Çako, cunoscut sub pseudonimul Andon Zako Çajupi, (n. 27 martie 1866 - d. 11 iulie 1930) a fost un poet și dramaturg albanez.

Andon Çako
Andon Zako Çajupi
Date personale
Născut	27 martie 1866 Sheper, regiunea Zagoria, Albania
Decedat	11 iulie 1930 (la 64 de ani) Cairo, Egipt
Naționalitate	albaneză
Cetățenie	Albania
Etnie	Albanezi
Ocupație	poet, dramaturg
Pseudonim	Andon Zako Çajupi
Limbi	Limba albaneză
Studii	Universitatea din Geneva[*]
Activitatea literară
Subiecte	social, împotriva asupririi turcești
Specie literară	poezie, teatru

·         1871: S-a nascut scriitorul german Heinrich Mann; (d.1 martie 1950). Este fratele mai mare al scriitorului Thomas Mann. Dupa instaurarea regimului nazist a plecat in exil. A murit sărac în Santa Monica,statul american California..Romanul său,Professor Unrat, a fost ecranizat cu succes, sub numele Îngerul albastru, avand in rolul principal pe renumita actrita Marlene Dietrich.
* 1886: Ludwig Mies van der Rohe (pronunție conform IPA, ˈlʊdvɪç miːs faːn dɛʀ ˈʀoːɐ), numele la naștere: Maria Ludwig Michael Mies, n. 27 martie1886 – d. 17 august 1969, a fost un arhitect german, unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX.

Mies van der Rohe, alături de Walter Gropius și Le Corbusier, este considerat ca unul dintre pionierii, dar și maeștrii arhitecturii moderne. Ca mulți alții dintre contemporanii săi postbelici, a căutat să genereze un stil arhitectural care ar fi reprezentativ pentru timpurile moderne, aidoma cum, la rândul lor, stilurile gotic, renascentist și baroc fuseseră reprezentative pentru timpurile lor.
Rezultatul creației sale arhitecturale este unul din stilurile cele mai influente ale secolului XX, marcat de claritate și simplitate. Clădirile din epoca maturității creației sale artistice utilizează materiale moderne, așa cum ar fi oțelul industrial și sticla plană, cu ajutorul cărora a definit spații și suprafețe elegante și în același timp austere. Arhitectul german, mai ales în perioada americană a creației sale, a dezvoltat până la simplitatea maximă, specifică doar maeștrilor, utilizarea produselor industriale de serie (oțelul, sticla, betonul armat, metale și aliaje dure), inițiată de Gropius și el în perioada lor numită Bauhaus, pentru a crea o arhitectură esențializată, cu o mare putere de sugestie. Mies van der Rohe a numit acest stil arhitectural propus de el „arhitectură piele și oase”. Alții au numit-o „mai puțin este mai mult”, conform „less is more / Weniger ist mehr”. În sfârșit, alții au denumit-o „Dumnezeu este în detalii”, conform „God is in the details / Gott steckt im Detail”.
Unul din primii dezvoltatori cu care Mies van der Rohe a lucrat la proiecte de anvergură în Chicago, după venirea sa în  Statele Unite ale Americii, a fost dezvoltatorul imobiliar Herbert Greenwald, cu care a înfăptuit minimum cinci proiecte de clădiri materializate. De asemenea, deși cei doi au colaborat mulți ani, cel puțin opt proiecte ale lor nu au putut fi realizate.

Ludwig Mies van der Rohe
Date personale
Nume la naștere	Ludwing Mies
Născut	27 martie 1886 Aachen, Germania
Decedat	17 august 1969 Chicago, Illinois
Înmormântat	cimitirul Graceland[*]
Căsătorit cu	Ada Mies[*] (aprilie 1913–1921)
Copii	Georgia van der Rohe[*]
Naționalitate	Germania  Statele Unite ale Americii
Cetățenie	Germania  SUA  SUA
Ocupație	arhitect designer
Activitate
Alma Mater	Unterrichtsanstalt des Kunstgewerbemuseums Berlin[*] Berlin University of the Arts[*]
Numele firmei	Bauhaus Illinois Institute of Technology[*]
Clădiri semnificative	* Pavilionul german, Barcelona * Villa Tugendhat, Brno, Cehia * Seagram Building, New York City, New York * 860-880 Lake Shore Drive, Chicago, Illinois

* 1888: Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august1917, Chișinău) a fost unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova.
Cronologie:

• 1888 – La 16 martie (stil vechi) se naște la Căinari, fostul județ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părțile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căușeni.
• 1893 – Părinții se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învață la școala primară și se familiarizează cu frumoasele povești și balade, pe care le aude de la părinții săi, precum și de la țăranii de prin partea locului.
• 1897 – Este înscris de părinți la școala teologică din Chișinău, pe care o termină (conform adeverinței de absolvire) în 1902, “cu privilegii”( cu laude).
• 1902-1910 – Își urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoștință și se împrietenește cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia și el la seminar în aceeași perioadă.
• 1906 – La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viața tatăl lui Alexei Mateevici.
• 1907 – În primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Țăranii”, “Eu cânt”, “Țara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.1) și “Din cântecele poporane ale Basarabiei” (nr.11).
• 1908 - În 1908, împreună cu alți tineri basarabeni, a înființat cercul "DEȘTEPTAREA". Din acest cerc, pe lângă Alexei Mateevici, au făcut parte Daniel Ciugureanu, Simion Murafa, Ștefan Ciobanu, Ștefan Berechet, Dimitrie Bogos și alții. Daniel Ciugureanu a fost ales președintele cercului. Această asociație avea drept scop luminarea oamenilor, deșteptarea conștiinței lor naționale, lupta pentru dezrobire și pentru Unire cu România. După doi ani, din cauza înăspririi regimului, cercul a fost nevoit să-și suspende activitatea. (sursa: Figuri contemporane din Basarabia, editura Arpid, Chișinău, 1939, pag. 34)
• 1910 – Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în 1914. În aceiași ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică și studiază trecutul istoric și cultural al poporului său.
• 1910- 1911 Publică în “Chisineovschie eparhialinie vedomosti” (nr.45, 49, 52 din 1910 și nr.42 din 1911) studiul lingvistic “Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, precum si articolele “Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.9, 13, 14), “Bocetele funerare moldovenești” (nr.38, 39, 40, 41).
• 1912 – Vede lumina tiparului (Chisineovschie eparhialinie vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiță a traducerilor moldovenești religioase și de trai”.
• 1913 – Apare în revista “Luminatorul” (nr. 8, 9, 10, 11) studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.
• 1914 – Se căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică și se întoarce la Chișinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învățase.
• 1915 – Ține o cuvântare în fața absolvenților seminarului din Chișinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căușeni, pe care o găsește “uimitor de bine păstrată”.
• 1917 – În vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbușirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie plăsmuiește poezia Limba noastră, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române, care devine Imnul Republicii Moldova, (din 1994). La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viață la spitalul nr.1 din Chișinău și este înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.
• În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoștea din 1910.

* 1889: Gavril Ivanovici Buciușcan (n. 27 martie 1889, Isacova - d. 23 octombrie 1937, Tiraspol) a fost un om politic din Basarabia.
A fost membru in Sfatul Țării (1917–1918) și comisar pentru educație. A fost asasinat pe 23 octombrie, 1937 laTiraspol, în timpul Marilor Epurari comuniste din URSS.

·         1891 - S-a născut Ion Al-George, poet şi traducător (m.09.01.1957).

* 1893: Karl Mannheim (n. 1893- d. 1947) a fost un filozof și sociolog german.

A fost profesor de sociologie la Frankfurt și Londra, elev al lui Max Weber. Domeniul principal de cercetare al lui Mannheim l-a constituit sociologia cunoașterii, pe care a fundamentat-o printr-o asimilare specifică a rezultatelor sociologiei teroretice germane si a concepției materialiste a istoriei, rămânând însă predominant pe terenul idealismului. Mannheim a urmărit să trateze sistematic factorii care determină gândirea grupurilor sociale, considerând sociologia cunoașterii drept o "știința empirică a faptelor", care are ca temă de studiu "gândirea reală" a grupurilor umane. Mannheim considera cunoașterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conviețuirii active în societate. Într-un spirit relativist, Mannheim considera ideologia ca falsă conștiință, ca interpretare spontană sau conștient denaturată a realității, determinată de diferitele poziții sociale ale oamenilor, negând astfel valoarea ei cognitivă reală. Mannheim și-a imaginat și un nou tip de om al viitorului, in formarea căruia ar trebui sa se pornească "de la modele religioase", ceea ce, evident, arată cât de mult a rămas Mannheim între limitele conștiinței burgheze a timpului.

Opere:

• "Suflet și cultură" (1918)
• "Ideologie si utopie" (1929)
• "Asupra problematicii si sociologiei in Germania" (1929)
• "Sociologia cunoașterii" (1931)
• "Temele contemporane ale sociologiei" (1932
• "Omul si societatea in epoca reconstrucției" (1935)
• "Diagnosticul epocii noastre" (1943)
• "Libertate, putere si planificare democrată" (1950)

Karl Mannheim
Karl Mannheim
Date personale
Născut	27 martie 1893[1][2][3][4][5][6][7]  Budapesta, Austro-Ungaria[8]
Decedat	9 ianuarie 1947 (53 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Londra, Regatul Unit
Căsătorit cu	Júlia Láng[*]
Cetățenie	Regatul Unit  Germania  Ungaria
Ocupație	sociolog[*] profesor universitar scriitor
Activitate
Alma mater	Universitatea din Paris Universitatea din Freiburg Universitatea din Heidelberg Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Organizație	Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt Școala de Economie și Științe Politice din Londra Universitatea din Heidelberg
Profesor pentru	Norbert Elias[*]

* 1899: Gloria Swanson (n. 27 martie 1899; d. 4 aprilie 1983) a fost una din cele mai importante dive ale filmului mut hollywoodian.

Gloria Swanson
Gloria Swanson în 1921
Date personale
Nume la naștere	Gloria Josephine Mae Swenson
Născută	27 martie 1899[1][2][3][4][5][6][7][8]  Chicago, SUA
Decedată	4 aprilie 1983 (84 de ani)[9][10][11][1][2][3][4][12][5][6][7][8]  New York, SUA
Înmormântată	New York
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Joseph T. Swanson[*][13] Adelaide Klanowski[*][13]
Căsătorită cu	Wallace Beery (1916 – 1919) Herbert K. Somborn (1919–1922) Henri de la Falaise (1925 – 1930) Michael Farmer (1931 – 1934) William Davey (1945 – 1946) William Dufty (1976 – 1983)
Număr de copii	3
Copii	Gloria Somborn[*][13] Michelle Bridget Farmer[*][13]
Cetățenie	SUA
Religie	luteranism
Ocupație	actriță producător de film autobiografă[*] actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță de film
Activitate
Ani de activitate	1914 – 1981

·         1901: Eisaku Satō (佐藤 榮作 Satō Eisaku^?) (n. 27 martie 1901,^{[1][2][3][4][5]} Tabuse[*], Japonia – d. 3 iunie 1975,^[6][1][2][3] Tokio, Japonia) a fost un politician japonez care a ocupat funcția de prim-ministru al Japoniei din 1964 până în 1972. Este prim-ministrul cu a treia cea mai lungă durată de deținere a funcției și cu cel mai lung mandat neîntrerupt din istoria Japoniei.^[7]

Satō a fost ales în Dieta Națională în 1949, ca reprezentant al Partidului Liberal.^[8] Avansând treptat în ierarhia politică japoneză, el a ocupat o serie de funcții în guvernul Japoniei și a fost responsabil cu organizarea Olimpiadei de vară din 1964 de la Tokyo. În 1964 i-a succedat lui Hayato Ikeda ca prim-ministru al Japoniei, devenind primul prim-ministru japonez care s-a născut în secolul al XX-lea.

În calitate de prim-ministru, Satō a condus guvernul Japoniei într-o perioadă marcată de creștere economică rapidă și a dus o politică externă viguroasă.^[8] El a schițat cele trei principii antinucleare ale Japoniei la 11 decembrie 1967, a negociat restituirea insulelor Okinawa (ocupate de Statele Unite ale Americii la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial) către Japonia, care a avut loc oficial la 15 mai 1972, și a semnat actul de aderare a Japoniei la Tratatul de Neproliferare Nucleară, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1974.

Eisaku Satō
Eisaku Satō
Date personale
Născut	27 martie 1901[1][2][3][4][5]  Tabuse[*], Japonia
Decedat	3 iunie 1975 (74 de ani)[6][1][2][3]  Tokio, Japonia
Înmormântat	Eifuku[*]
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Părinți	Hidesuke Satō[*]
Frați și surori	Ichirō Satō[*] Nobusuke Kishi[*]
Căsătorit cu	Hiroko Satō[*]
Copii	Satō Shinji[*]
Cetățenie	Japonia
Religie	Honganji-ha[*]
Ocupație	politician
Al 63-lea prim-ministru al Japoniei
În funcție 14 ianuarie 1970 – 7 iulie 1972
Precedat de	Eisaku Satō
Succedat de	Kakuei Tanaka
Al 62-lea prim-ministru al Japoniei
În funcție 17 februarie 1967 – 14 ianuarie 1970
Precedat de	Eisaku Satō
Succedat de	Eisaku Satō
Al 61-lea prim-ministru al Japoniei
În funcție 9 noiembrie 1964 – 17 februarie 1967
Precedat de	Hayato Ikeda[*]
Succedat de	Eisaku Satō
Prim-ministru al Japoniei
În funcție 9 noiembrie 1964 – 7 iulie 1972
Precedat de	Hayato Ikeda[*]
Succedat de	Kakuei Tanaka
Ministru al construcțiilor
În funcție 30 octombrie 1952 – 10 februarie 1953
Precedat de	Uichi Noda[*]
Succedat de	Kuichirō Totsuka[*]
Membru al Camerei Reprezentanților din Japonia
În funcție 23 ianuarie 1949 – 3 iunie 1975
Șeful Secretariatului Guvernului Japoniei
În funcție 17 octombrie 1948 – 16 februarie 1949
Precedat de	Gizō Tomabechi[*]
Succedat de	Kaneshichi Masuda[*]
Premii	Premiul Nobel pentru Pace (1974) Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Suprem al Crizantemei în grad de Mare Colan[*] Collar of the Supreme Order of the Chrysanthemum[*]
Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Japonia
Alma mater	Graduate School for Law and Politics, the University of Tokyo[*] Fifth High School[*] Yamaguchi Prefectural Yamaguchi High School[*]

* 1901: Carl Barks (n. 27 martie 1901, Merrill[*], SUA^[3] – d. 25 august 2000, Grants Pass[*], SUA^[3]) a fost un caricaturist, pictor și autor de benzi desenate american. El este cel mai cunoscut pentru activitatea de creație a cărților de benzi desenate cu personaje Disney, mai ales în calitate de autor și artist al primelor benzi desenate cu Donald Duck și de creator al personajului Scrooge McDuck. El a lucrat anonim la începutul carierei sale; fanii l-au numit The Duck Man și The Good Duck Artist. În 1987 Barks a fost unul dintre primii trei artiști care au fost incluși în Will Eisner Comic Book Hall of Fame.

Barks a lucrat pentru companiile Disney Studio și Western Publishing, creând orașul ficțional Duckburg și pe mulți dintre locuitorii săi, precum Scrooge McDuck (1947), Gladstone Gander (1948), Beagle Boys (1951), The Junior Woodchucks (1951), Gyro Gearloose (1952), Cornelius Coot (1952), Flintheart Glomgold (1956), John D. Rockerduck (1961) și Magica De Spell (1961). Will Eisner l-a numit „Hans Christian Andersen al cărților de benzi desenate”

Barks s-a născut în Merrill, Oregon, ca fiu al lui William Barks și al soției sale, Arminta Johnson. A avut un frate mai mare pe nume Clyde. Bunicii paterni au fost David Barks și soția lui, Ruth Shrum. Bunicii materni ai lui Barks au fost Carl Johnson și soția sa, Suzanna Massey, dar se cunosc puține informații despre strămoșii lui. Barks era descendentul lui Jacob Barks, care a venit în MisBarks, souri din Carolina de Nord în jurul anului 1800 și a locuit în orășelul Marble Hill din comitatul Bollinger . Fiul lui Jacob Barks, Isaac, a fost tatăl lui David Barks menționat mai sus.^[16]

În decembrie 1918, el a părăsit casa tatălui său pentru a încerca să găsească un loc de muncă la San Francisco, California. El a lucrat pentru un timp într-o mică editură în timp ce a încercat să-și vândă ziarelor desenele sale și alte materiale tipărite; a avut însă parte de puțin succes.

În noiembrie 1935, când a aflat că Walt Disney căuta mai mulți artiști pentru studioul său, Barks a hotărât să candideze pentru un post. A fost acceptat pentru o perioadă de probă și s-a mutat în Los Angeles, California. Barks a fost unul din cei doi stagiari care a fost angajat definitiv. Salariul său de pornire a fost de 20 de dolari pe săptămână. El a început să lucreze pentru compania Disney Studios în 1935, la mai mult de un an după prima apariție pe ecran a lui Donald Duck pe 9 iunie 1934, în scurtmetrajul de desene animate The Wise Little Hen.

În 1937, când Donald Duck a devenit vedeta unui serial propriu de desene animate în loc să fie doar un personaj în serialul cu Mickey Mouse și Goofy ca până atunci, a fost format un nou grup de povestitori și desenatori dedicat exclusiv acestui serial. Deși contribuise inițial doar cu câteva idei la unele desene animate cu rațe în 1937, Barks a conceput idei de povești (în principal cu partenerul lui, Jack Hannah) care au fost desenate pe caiete și, dacă erau aprobate de Walt Disney, intrau în producție. El a colaborat la unele desene animate ca Donald's Nephews (1938), Donald's Cousin Gus (1939), Mr. Duck Steps Out (1940), Timber (1941), The Vanishing Private (1942) și The Plastics Inventor (1944).

După ce a plecat de la Disney Studio, Barks s-a mutat în zona Hemet/San Jacinto din regiunea demideșertică de la est de Los Angeles, unde a sperat să înființeze o fermă de pui.

Dar pentru a-și câștiga existența în acest timp a întrebat compania Western Publishing, care publicase serialul Pirate Gold, dacă avea nevoie de artiști pentru benzile desenate cu Donald Duck. A fost angajat imediat pentru a ilustra o poveste de zece pagini cu Donald Duck pentru revista lunară Walt Disney's Comics and Stories. La invitația editurii a revizuit povestea, iar îmbunătățirile aduse l-au impresionat suficient pe redactor pentru a-i cere lui Barks să creeze atât poveștile, cât și ilustrațiile următoarelor povești.

El i-a înconjurat pe Donald Duck și pe nepoții Huey, Dewey și Louie, cu un colectiv de personaje excentrice și pline de culoare, precum Scrooge McDuck, cea mai bogată rață din lume; Gladstone Gander, verișorul norocos al lui Donald; inventatorul Gyro Gearloose; perseverenții Beagle Boys; vrăjitoarea Magica De Spell; rivalii lui Scrooge Flintheart Glomgold și John D. Rockerduck; nepoatele lui Daisy, April, May și June; vecinul lui Donald, Jones, și membrii organizației The Junior Woodchucks.

Carl Barks aflat în vizită în Finlanda în iunie 1994.

Carl Barks s-a pensionat în 1966, dar a fost convins de redactorul Chase Craig să continue să scrie povești pentru compania Western. Ultima poveste nouă de benzi desenate creată de Carl Barks a fost o poveste cu Daisy Duck („The Dainty Daredevil”), publicată în nr. 5 (noiembrie 1968) al revistei Walt Disney Comics Digest. Când bibliograful Michael Barrier l-a întrebat pe Barks de ce a desenat-o, Barks și-a amintit vag că nimeni nu era disponibil și că a fost rugat să-i facă o favoare lui Craig.

În 1983 Barks s-a mutat pentru ultima oară la Grants Pass, Oregon,^[17] în apropierea locului unde a crescut, în parte la îndemnul prietenului Russell Myers, un artist al revistei de benzi desenate Broom Hilda, care locuia în zonă. Această mutare a fost motivată de Barks într-o celebră epigramă că Temecula era prea aproape de Disneyland și determina un număr mare de fani să-l caute când veneau în vacanță. În această perioadă Barks a avut o singură apariție în public, la un magazin de benzi desenate din apropierea localității Grants Pass.

Barks și-a petrecut ultimii ani într-o casă nouă din Grants Pass, Oregon, pe care el și Garé, care a murit în 1993, au construit-o lângă casa lor inițială. În iulie 1999 el a fost diagnosticat cu leucemie limfocitară cronică, o formă de cancer caracterizată prin creșterea numărului leucocitelor din măduva osoasă, pentru care a efectuat chimioterapie. Cu toate acestea, din moment ce boala a progresat, cauzându-i mari suferințe, Barks a decis să oprească tratamentul în iunie 2000.^[18] În ciuda faptului că se afla în faza terminală a bolii, Bakes a rămas, potrivit însoțitoarei Serene Hunicke, „amuzant până la sfârșit”.

Pe 25 august 2000, la scurt timp după miezul nopții, Carl Barks a murit liniștit în somn, la vârsta de 99 de ani.^[19] El a fost îngropat în cimitirul Hillcrest Memorial din Grants Pass, alături de mormântul lui Garé

Carl Barks
Carl Barks la San Diego Comic Con din 1982
Date personale
Născut	27 martie 1901[2] Merrill[*], SUA[3]
Decedat	25 august 2000 (99 de ani)[4][5][3][6][7][8][9][10][11][12][13]  Grants Pass[*], SUA[3]
Cauza decesului	cauze naturale[*][3] (leucemie[3])
Căsătorit cu	Pearl Turner (c. 1923–29) Clara Balken (c. 1932–51) Garé Williams (c. 1954–93)
Copii	2
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	scenarist scriitor pictor agricultor[*] jurnalist story artist[*] ilustrator[*] autor de benzi desenate[*] comics writer[*] animator[*] caricaturist[*] storyboard artist[*]
Activitate
Opere importante	Scrooge McDuck, Gyro Gearloose[*], Donald Duck Finds Pirate Gold[*], Donald Duck and the Mummy's Ring[*], Magica De Spell[*], Gladstone Gander[*], Beagle Boys[*], Christmas on Bear Mountain[*]
Premii	Inkpot Award[*] Disney Legends[*] (1991)[

·         1903 - S-a născut scriitorul mexican Xavier Villaurrutia (m.25.12.1950).
* 1905: Aurel Bărglăzan (n. 27 martie 1905, Porumbacu de Sus, Sibiu, d. 17 octombrie 1960, Timișoara) a fost un inginer român, profesor universitarla Universitatea Politehnica Timișoara, membru corespondent al Academiei Române.

Este considerat întemeietorul școlii românești de mașini hidraulice

S-a născut în Porumbacu de Sus, lângă Sibiu, ca fiu al lui Nicolae Bărglăzan, preot, și al Martei, născută Frîncu.^[1]

Între anii 1910-1914 a urmat, împreună cu fratele său, Cornel, școala primară din Porumbacu de Sus, iar apoi, până în anul 1923 gimnaziul și liceul la Blaj și Brașov,^[6] fiind în final absolvent al liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În același an, 1923, a devenit student al Școalei Politehnice din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1928.^[1][7] Tot aici își susține în anul 1940 doctoratul, cu teza „Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic și experimental”, fiind a doua persoană (după acad. Ștefan Nădășan) căreia Politehnica din Timișoara i-a decernat titlul de doctor inginer, iar subiectul tratat a făcut obiectul unui brevet de invenție

Cursuri și tratate publicate:^[20]

• Curs de mașini hidraulice (1932, 212 p.)
• Mașini hidraulice (1948, 1 vol)
• Turbine, Vol 1 (1948)
• Mașini hidraulice (1951, 2 vol)
• Turbine hidraulice: Pelton, Francis și Kaplan. Vol. 1
• Regulatori automați de viteză și pompe rotitoare. Vol. 2
• Turbotransmisiile hidraulice: Construcția, calculul, exploatarea și încercarea lor (împreună cu Valentin Dobândă, publicat în Ed. Tehnică, 1957)
• Încercările mașinilor hidraulice și pneumatice (împreună cu Ioan M. Anton, Viorica Anton, Iosif Preda, publicat în Ed. Tehnică, 1959)
• Peste 70 de lucrări științifice, singur sau în colaborare

Laboratorul de maşini hidraulice în anul 2009.

În 1928, Pompiliu Nicolau, care preda disciplinele de Hidraulică, Centrale Hidraulice și Mașini Hidraulice înființează un laborator pe profil, care însă își va începe cu adevărat activitatea în anul 1931, an în care Aurel Bărglăzan va prelua în calitate de conferențiar suplinitor disciplina de Mașini Hidraulice și implicit laboratorul.^[9] În acest laborator au fost încercate diverse rotoare pentru mașini hidraulice, care formau temele de diplomă ale studenților, rotoare executate la Atelierele CFR din Timișoara, fiind sprijiniți de cei ce conduceau aceste Ateliere: Ioan Zăgănescu, Marin Bănărescu și Ștefan Nădășan, viitori profesori ai politehnicii timișorene. Rezultatele obținute în acest laborator au permis proiectarea unor pompe și turbine hidraulice realizate la Uzinele și Domeniile Reșița, acestea acumulând astfel experiența necesară producerii după cel de al Doilea Război Mondial a echipamentelor pentru hidrocentralele din România.

Membru corespondent al Academiei Române

Aurel Bărglăzan
Date personale
Născut	27 martie 1905[1] Porumbacu de Sus, Austro-Ungaria[1]
Decedat	17 octombrie 1960 [2] Timișoara, Republica Populară Română
Căsătorit cu	Hortensia, n. Bardosi[3]
Copii	Mircea[3]
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	inginer
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Mașini hidraulice
Instituție	Universitatea Politehnica Timișoara
Organizații	Academia Română
Conducător de doctorat	Domeniul Mașini Hidraulice
Doctoranzi	Ioan M. Anton
Cunoscut pentru	Studiul cavitației
Premii	Ordinul Muncii cl. a II-a Premiul de Stat, cl. a II-a

* 1908: Șerban Țițeica (n. 14/27 martie 1908, București, România – d. 28 mai 1985, București, RS România) a fost un fizician român, profesor universitar, membru al Academiei Române (1955) și vicepreședinte al acesteia (1963-1985). Este unanim considerat drept fondatorul școlii române de fizică cuantică.

A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare. S-a născut la 14 martie (S.N. 27 martie) 1908 în București,^[1] ca al treilea și ultimul copil al matematicianului Gheorghe Țițeica și al soției sale Florence/Florica (n. Thierrin). După absolvirea liceului Mihai Viteazul, a studiat la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1929 două licențe: științe fizico-chimice și științe matematice. A făcut studii de doctorat la Universitatea din Leipzig (1930-1934), sub îndrumarea profesorului Werner Heisenberg, obținând în 1935 titlul de Doktor der Philosophie.^[1]Disertația de doctorat, intitulată Despre modificarea rezistenței metalelor în câmp magnetic (Über die Widerstandsänderung von Metallen im Magnetfeld), a fost publicată integral în Annalen der Physik (Leipzig) și a cunoscut o largă notorietate: era, și a rămas, o lucrare fundamentală, sursa multor cercetări ulterioare. Întors în țară, a inaugurat o lungă și fructuoasă carieră universitară.^[2] A fost asistent la Politehnica din București (1935-1941), profesor la Universitatea din Iași (1941-1948), profesor la Universitatea din București (1949-1977),^[1]rămânând profesor consultant și după vârsta pensionării.

În paralel, a ocupat funcții importante în managementul cercetării științifice naționale și internaționale: a fost șeful secției de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din București/Măgurele(1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) și vicedirector al aceluiași institut (1962-1964).^[1]

A fost redactor șef adjunct, apoi redactor șef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii și Cercetări de Fizică și Revue Roumaine de Physique (1956-1985). Era un iubitor al culturii umanistice și al artelor. Cunoștea mai multe limbi moderne și clasice, citea în original și comenta pe marii filozofi; în 1984 a ținut la Măgurele o memorabilă prelegere despre Miracolul grecesc. În paralel cu Facultatea de Științe, frecventase în tinerețe Conservatorul din București, studiind armonie și contrapunct în clasa lui Alfons Castaldi; îndrumat de Silvia Șerbescu, și-a perfecționat aptitudinile de pianist, devenind un sensibil interpret. A practicat alpinismul în Bucegi și Piatra Craiului, descoperind, împreună cu fratele său Radu Țițeica, noi trasee. A încetat din viață la 28 mai 1985, în București.

Șerban Țițeica
Șerban Țițeica
Date personale
Născut	14/27 martie 1908  București, România
Decedat	28 mai 1985 (77 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Gheorghe Țițeica
Cetățenie	România
Ocupație	fizician profesor universitar pianist
Activitate
Domeniu	Fizică
Instituție	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București Universitatea Politehnica din București
Alma Mater	Universitatea din București Universitatea Leipzig
Organizații	Academia Saxonă de Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe a URSS[*] Academia Română Societatea Europeană de Fizică[*]
Membru titular al Academiei Române

·         1912 - S-a născut James Callaghan, om politic britanic, prim ministru în perioada 1976-1979.

·         1917 - S-a născut Cyrus R. Vance, jurist şi om politic democrat american.

·         1919 - S-a născut prozatorul Nicolae Novac. Stabilit, din 1951, în SUA.

* 1920: Nicolae N. Constantinescu (n. 27 martie 1920, București - d. 14 decembrie 2000, București) a fost un economist român, membru titular (1990) al Academiei Române

Întregul ciclu școlar l-a urmat în București. Cursurile liceale le-a urmat în perioada 1931-1938 la Liceul Comercial „N. Bălcescu”.

A urmat Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București devenind licențiat în anul 1942. În cadrul Academiei a urmat secțiile de Științe economice teoretice, Economie particulară și Economie publică.^[2] A avut ca profesori pe Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și Victor Slăvescu.

Participă la cel de Al Doilea Război Mondial, fiind luat prizonier în octombrie 1944. Inițial închiși în hrubele Mănăstirii Galata, a fost duși apoi în URSS, unde a stat prizonier 5 ani.^[3]

Obține titlul de Doctor în economie în anul 1959 și pe cel de Doctor docent în științe economice în anul 1972.

Din 1949 până în 1992 a desfășurat o bogată activitate didactică la Academia de Studii Economice din București. A lucrat la început ca lector, apoi conferențiar, profesor și șef de catedră. Inițial a lucrat la Catedra de istorie economică (1954-1964) și ulterior la Catedra de economie politică (1964-1985). Din 1992 a continuat să fie profesor consultant la ASE București.

În perioada 1957-1967 a fost cercetător științific și, ulterior, șef al Secției de istorie economică și istoria gândirii economice la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române.

A fost profesor invitat la Economic Development Institute of the World Bank, Washington, D.C. (semestrul de primăvară 1974).

A fost fondator al Asociației Generale a Economiștilor din România (AGER) (1990). La înființare a fost ales prim-vicepreședinte, iar din 1993 a fost președinte al Asociației. La numeroasele realizări din cadrul AGER se adaugă și inițiativa sa privind construirea Casei Economiștilor. Cât timp a condus AGER, a acordat o atenție deosebită colaborării dintre economiști și ingineri, dintre AGER și AGIR (Asociația Generală a Inginerilor din România). Pentru meritele sale, a fost ales membru de onoare al AGIR.

După ce în 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, din 1990 devine membru titular. În perioada 1990-1994 a fost ales Secretar General al acestui înalt for. Începând din 1992 a fost președinte al Secției de științe economice, juridice și sociologie a Academiei Române. O importantă contribuție a avut la construcția unei aripi noi a Bibliotecii Academiei Române, în această acțiune fiind sprijinit de fostul său elev, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care a mijlocit o importantă donație în bani.^[3]

A fost membru fondator al Fundației Naționale pentru Știință și Artă, fundație care își desfășoară activitatea sub egida Academiei Romane.^[4]

A fost vicepreședinte al Universității Populare "Ioan I. Dalles". A fost director al colegiului de redacție al publicației „Revista română de științe economice” (în limbile franceză și engleză), președinte al Asociației de Management Ecologic și Dezvoltare Durabilă, Fellow al Institutului de Dezvoltare Durabilă din Washington.

A lăsat o moștenire prețioasă domeniului economic românesc. Domeniile care l-au interesat au fost: istoria economică și socială, istoria gândirii economice, teoria economică contemporană, metodologia cercetării științifice economice, problemele economiei de piață. A fost constructor al disciplinei de Istorie economică în învățământul superior economic.^[5]

A decedat pe 14 decembrie 2000,^[6] după o lungă suferință, după patru accidente cerebrale.^[7] Înainte de orice, a fost animat de un profund patriotism.^[5] Permanent, opinia sa a fost că, similar marilor puteri (precum SUA), "în relațiile externe, ca de altfel și în politica internă, interesele naționale trebuie să primeze".^[3] O sculptură care îl reprezintă a fost pusă la intrarea în Biblioteca Academiei Române, iar o stradă din zona Dorobanți îi poartă acum numele. Fiica sa i-a moștenit pasiunea, devenind cadru didactic la Academia de Studii Economice.

• Membru corespondent al Academiei Romane (1974)
• Membru titular al Academiei Romane (1990)
• Academician corespondent al Academiei Regale a Doctorilor din Spania (1994)
• Membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România (1994)
• Doctor honoris causa al Universităților din Craiova (1995), Timișoara (1995), Oradea (1996), Sibiu (1997) și al Academiei de Studii Economice din Chișinău - Republica Moldova ( 1995)

Nicolae N. Constantinescu
Date personale
Născut	27 martie 1920
Decedat	14 decembrie 2000
Copii	Ileana
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	creștin ortodox
Ocupație	economist
Activitate
Membru titular al Academiei Române

·         1920 - S-a născut Richard Hyman, pianist, muzicuţist şi şef de orchestră american.
* 1920: Victor Naghi (n. 27 martie 1920, București – d. 25 martie 2000^[1][2][3], București) a fost, în felul său, un autodidact, director emblematic al Întreprinderii ARO din Câmpulung, pe care a condus-o cu succes, în perioada comunistă, timp de 25 de ani, până la vârsta pensionării
Victor Naghi s-a născut la București, într-o familie de muncitori, tatăl său fiind ungur și mama săsoaică. Fostul secretar al lui Naghi, învățătorul Valentin Găiduț, mărturisea, în 2010, că ”tatăl lui era potcovar, iar mama a fost la ciur, la moara lui Assan - atunci nu erau mecanisme, se dădea la ciur - ea era o femeie mare și puternică. Singura fiică a directorului Naghi este doctor în Științe Stomatologice, iar ginerele a fost marinar comandant de navă.”^[5] El a murit într-o zi de ”sâmbătă, 25 martie 2000, la București, după o lungă și grea suferință, cu doar două zile înainte de a împlini 80 de ani”. În acea zi, ”la ARO, la porți, a fost expus tabloul lui VICTOR NAGHI și s-a anunțat că cei care vor să-i aducă un ultim omagiu – angajați sau nu la ARO – pot face deplasarea la București cu autobuze puse la dispoziție de uzină”.^[3] Despre înmormânarea sa povestește Gheorghe Maidan, unul dintre foștii angajați ARO: ”Am fost la înmormântare, la București, la Victor Naghi. A fost înhumat la Cimitirul Civil Ghencea din Capitală. S-au pus la dispoziție de către uzină două autobuze, care au fost pline cu angajați ai fabricii. Dar, pe lângă aceștia, au fost mulți mai mulți care au mers cu mașinile personale, dar și dintre cei care erau detașați cu serviciul în București. Toți au venit la înmormântarea lui Naghi și toți l-au deplâns pe marele director.” ^[2] Soția sa, Ioana Naghi, după moartea acestuia, a donat Muzeului Municipal din Câmpulung mai multe fotografii, decorații și obiecte simbolice diverse legate de Victor Naghi și ARO

Înainte de Al Doilea Război Mondial, Naghi a fost ucenic la Fabrica ”Dumitru Voina” din București, devenind strungar.^[4]

Mai târziu, în 1965, după ce era director de ani buni, Naghi a absolvit, la seral, Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung.^[4] Despre modul cum a intrat la liceu, Naghi povestea, în stilu-i caracteristic, următorul episod:  „Am dat și eu examen la liceu, la „Dinicu Golescu”. Aveam de acasă pregătită fițuică și mă descurcam la copiat. Îmi cereau toți fițuica. Le-o dădeam din mână în mână, pentru că ei nu erau în stare să-și construiască o fițuică…”^[7]

În 1978 frecventează Universitatea Politică și de Conducere din București.

În perioada mai 1942 - mai 1945, Naghi și-a făcut stagiul militar la Regimentul 35 artilerie Sibiu, cu care a participat pe ambele fronturi (Frontul de Est și Frontul de Vest).^[8] El a fost lăsat la vatră caporal și în 1947, ”pentru faptele de arme, devotamentul și priceperea de care a dat dovadă pe câmpul de luptă” i s-a conferit, prin decret al regelui Mihai, medalia ”Bărbăție și Credință" cu spade, clasa II.

În decembrie 1946, Naghi devine membru al Partidului Comunist Român.

Funcții îndeplinite, pe linie de partid:

1957–1982, membru al biroului Comitetului județean de partid Argeș, al Comitetului orășenesc de partid Câmpulung și deputat în Consiliul popular al județului Argeș;

21 iul. 1972–28 nov. 1974, membru supleant al C.C. al P.C.R.;

28 nov. 1974–23 nov. 1984, membru al C.C. al P.C.R.

După cum se poate observa, Naghi nu a fost niciodată activist de partid, a avut doar funcții executive, pe linie de partid, funcția sa de bază fiind însă, întotdeauna, aceea de director, un ”director bun” dar ”comunist cu patru clase”, cum îl catalogau liberalii din Câmpulung.

Victor Naghi
Date personale
Născut	27 martie 1920  București, România
Decedat	25 martie 2000 (79 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	director[*]
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român

* 1921: Moacir Barbosa Nascimento (27 martie 1921 – 7 aprilie 2000) a fost un jucător de fotbal brazilian care a jucat ca portar. A fost unul dintre cei mai buni portari din anii 1940 și 1950, faimos și pentru faptul că nu purta mănuși. Cariera lui a fost terminată brusc de pierderea finalei în Campionatul Mondial de Fotbal din 1950.

·         1923 - S-a născut Tom Edwards, radio DJ american, primul care l-a promovat pe Elvis Presley.
* 1923: Shūsaku Endō (n. 27 martie 1923, Tokio, Japonia^[1] – d. 29 septembrie 1996, Tokio, Japonia) a fost un scriitor japonezdin secolul al XX-lea.
Romancier, dramaturg, ziarist, autor de scenarii pentru televiziune, comentator la radio și frecvent autor de interviuri pentru revistele săptămânale ale erei Showa. Convertit la catolicism din copilărie, e socotit „Graham Greene al Japoniei”.

Shusaku Endo
Shusaku Endo
Date personale
Născut	27 martie 1923[3][4][5][6][6][7]  Tokio, Japonia[3]
Decedat	29 septembrie 1996 (73 de ani)[8][4][5][6][6][7][9]  Shinjuku, Japonia
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Tsunehisa Endō[*]
Copii	Ryūnosuke Endō[*]
Cetățenie	Japonia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitor romancier[*] scenarist profesor universitar dramaturg biograf[*]
Limbi	limba chineză[1]
Studii	Universitatea Keiō
Specie literară	roman
Opere semnificative	沈黙[*]
Note
Premii	Ordinul Culturii[*] Akutagawa Prize[*][2] Tanizaki Prize[*] Order of St. Sylvester[*] Shinchosha literature award[*] Persoană de merit cultural[*]

* 1924: Sarah Lois Vaughan (n. 27 martie 1924 în Newark, New Jersey – d. 3 aprilie 1990 în Hidden Hills, California)^[3] a fost o cântăreață americană de muzică jazz,^[4] catalogată de criticul Scott Yanow de la allmusic drept „una dintre cele mai minunate voci ale secolului al XX-lea”

Sarah Vaughan
Sarah Vaughan în concert (1946).
Date personale
Nume la naștere	Sarah Lois Vaughan
Născută	27 martie 1924  Newark, New Jersey Newark, New Jersey, SUA[1]
Decedată	3 aprilie 1990 (66 de ani)  Hidden Hills, California Hidden Hills[*], SUA[2]
Înmormântată	New Jersey
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Alte nume	Sassy
Gen muzical	Jazz, bebop
Ani de activitate	1942 — 1989
Case de discuri	Columbia, Mercury, Roulette, Pablo
Premii	Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*] Premiul Primetime Emmy[*] New Jersey Hall of Fame[*]

·         1927: S-a nascut Mstislav Rostropovici, violoncelist si dirijor rus .

·         1929 - S-a născut Vasile Rotaru, pictor şi scenograf.

* 1930: Daniel Spoerri (n. 27 martie 1930, Galați) este un artist plastic și scriitor elvețian.

Spoerri este faimos pentru operele sale de artă care fixează o masă după un festin, cu toate obiectele, detaliile și resturile ei, și o transformă într-un tablou expus pe perete. De asemenea, este apreciat pentru cartea sa Topographie Anécdotée du Hasard (engleză An Anecdoted Topography of Chance), analogul literar al obiectelor sale, carte în care a cartografiat toate obiectele aflate la un anumit moment pe masa sa de lucru și le-a descris pe fiecare în parte cu amintirile și conexiunile pe care i le evocau ele.

Daniel Spoerri
Daniel Spoerri
Date personale
Născut	27 martie 1930 (89 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Galaţi, România[8]
Cetățenie	Elveția  România
Ocupație	pictor coregraf[*] profesor universitar sculptor[*] dansator[*] gravor[*]
Activitate
Profesor pentru	Martine Andernach[*]
Mișcare artistică	Fluxus

·         1931 - S-a născut Virgiliu Niculae Constantinescu, inginer, preşedinte al Academiei Române în perioada 1994-1998, ambasador al României în Belgia.

·         1931 - S-a născut John Marascalco, compozitor R&R american.

·         1935: Abelardo Castillo, scriitor argentinian

·         1936: Nicolae Drăgușin, pictor român

·         1939 - S-a născut Bo Winberg, chitarist şi compozitor suedez (Spotnicks).

·         1940 - S-a născut Janis Martin, cântăreaţă americană.
* 1940: Austin Pendleton (n. 27 martie 1940, Warren, Ohio) este un actor de film, de televiziune și de teatru american, regizor de teatru și instructor.

Austin Pendleton
Pendleton în august 2006 în culisele Teatrului Delacorte, Parcul Central, New York NYC.
Date personale
Născut	27 martie 1940 (79 de ani) Warren, Ohio, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Universitatea Yale
Ani de activitate	1963-prezent
Organizație	The New School[*]

* 1941: Ivan Gasparovic (n. 27 martie 1941, Poltár) este un politician slovac și profesor de drept care a fost președinte al Slovaciei între 2004 - 2014. A fost primul președinte slovac reales în funcție..

Ivan Gašparovič
Ivan Gašparovič
Date personale
Născut	27 martie 1941 (78 de ani) Poltár, Slovacia
Căsătorit cu	Silvia Gašparovičová
Număr de copii	2
Cetățenie	Slovacia
Religie	Catolic
Ocupație	politician profesor pedagog[*]
Președinte al Slovaciei
În funcție 15 iunie 2004 – 15 iunie 2014
Prim-ministru	Mikuláš Dzurinda Iveta Radičová Robert Fico
Precedat de	Rudolf Schuster
Succedat de	Andrej Kiska
Premii	Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Vulturul Alb Ordinul Trei Stele, clasa I[*] Ordinul Elefantului[*] (23 octombrie 2012) Ordinul Andrej Hlinka[*] Ordinul Ľudovít Štúr[*] Cross of Milan Rastislav Štefánik[*] Crucea Pribinei[*] Marele Ordin al regelui Tomislav[*] ...mai multe...
Partid politic	Movement for Democracy[*] (din 1992) Partidul Comunist din Cehoslovacia (1968–august 1968)
Alma mater	Faculty of Law at Comenius University in Bratislava[*]
Profesie	Profesor universitar

* 1942. Olga Bucătaru (n. 27 martie 1942, Suceava)^[1] este o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.
În 1965, Olga Bucătaru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale”, clasa George Dem Loghin. A debutat în 1966 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț unde a lucrat până în 1973. Aici a jucat roluri ca Alta în Act venețian sau Vidra în Răzvan și Vidra. În 1969-1970 este actriță la Teatrul de Stat din Satu Mare. Din 1974 devine membră a Teatrului Odeon din București unde joacă diverse roluri cum ar fi Hortensia în A cincea lebădă, Tofana în Patima roșie sau Nina Damian în ...escu. În 1977 interpretează rolul Doamna Stanca în filmul istoric românesc Buzduganul cu trei peceți. Din 2001 Olga Bucătaru este lector universitar la Academia de Arte Luceafărul. În 2002 i s-a acordat Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
Filmografie:

• Trenul vieții (1998, regia Radu Mihăileanu) - Femme Wagon
• Aici nu mai locuiește nimeni (1995, regia Malvina Urșianu)
• Începutul adevărului (Oglinda) (1993, regia Sergiu Nicolaescu)
• Trahir (1993, regia Radu Mihăileanu) - Ana
• Dumbrava minunată (1980) - ca Primăvara
• Avaria (1978, regia Ștefan Traian Roman) - ca Despina
• Ecaterina Teodoroiu (1978) - Dr. Lucretia
• Buzduganul cu trei peceți (1977, regia Constantin Vaeni) - Doamna Stanca
• Serenada pentru etajul XII (1976) - Silvia, soția lui "Balaurul"
• Cursa (1975)
• Bariera (1972) - Lucica
• Prometeu (1970)

Teatru:

Teatrul Odeon^[2][modificare | modificare sursă]

• Mari în Veronika se pregătește să moară după Paulo Coelho, regia Gelu Colceag
• Zmeukina în Nuntă cu răpiri după Nunta de A.P. Cehov și Frumoasele Sabine de Leonid Andreev, regia Beatrice Bleonț
• Cântăreața în Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello, regia Alexa Visarion
• Doamna Tepan în Picnic pe câmpul de luptă de Fernando Arrabal, regia Diana Manole
• Fiica în Întâlnire în pădure de Ofelia Strahl, regia Cătălina Buzoianu
• Ea în Ar fi fost o mare iubire de Ion Băieșu, regia Tudor Mărăscu
• Reagan în Regele Lear de W. Shakespeare, regia Mircea Marin
• Domnica în Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu
• Despina în Zidarul de Dan Tărchilă, regia Tudor Mărăscu
• Stanca în Ordinatorul de Paul Everac, regia Tudor Mărăscu
• Hortensia în A cincea lebădă de Paul Everac, regia Tudor Mărăscu
• Tofana în Patima roșie de Mihail Sorbul, regia Cristian Hadjiculea
• Nina Damian în ...escu de Tudor Mușatescu, regia Dinu Cernescu
• Vulpea în Scufița Roșie de Evgheni Swartz, regia Alexa Visarion

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț[modificare | modificare sursă]

• Ara în Arca bunei speranțe de Ion D. Sîrbu, regia Crin Teodorescu
• Belous în Neîncredere în foișor de Nelu Ionescu, regia Dinu Cernescu
• Branguen în Tristan și Isolda de Jean de Beer, regia Dinu Cernescu
• Alta în Act venețian de Camil Petrescu, regia Gabriel Negri
• Vidra în Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu, regia Gabriel Negri
• Trei roluri în Afară-i vopsit gardu', înăuntru-i leopardul de Alecu Popovici, regia Ion Cojar
• Alice în Arden din Kent de un autor englez anonim din secolul al XVI-lea, regia Andrei Șerban

Olga Bucătaru
Date personale
Născută	27 martie 1942 Suceava
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1966 - prezent
Roluri importante	Doamna Stanca (Buzduganul cu trei peceți) Dr. Lucretia (Ecaterina Teodoroiu)

·         1942: Michael York (n. 27 martie 1942) este un actor englez de teatru și film.

·         1943: S-a născut fotbalistul Nicolae Pescaru, jucător al echipei naționale a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

·         1943 - S-a născut violoncelistul şi dirijorul rus Mihail Rostropovici.
* 1945: Ion Pantilie (n. 27 martie 1945, Pitești) este un pictor român, absolvent, în anul 1971, al Universității Naționale de Arte București unde l-a avut ca profesor pe Mihai Rusu. Ion Pantilie a fost președintele sucursalei U.A.P. - Filiala Pitești în perioada 1980 - 1990, astăzi fiind profesor la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” din Pitești. Ion Pantilie este fratele pictorului piteștean Gheorghe Pantelie^[1][2], un prieten al poetului și pictorului Valeriu Pantaziși un foarte bun prieten al pictorului Ion Vlad^[3]. Ion Pantelie este fondator la Galeriei de Artă Metopa din Pitești (1975), fondator al filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din Romania al cărei președinte a fost în perioada 1980 - 1990 ^[4][5] și cetățean de onoare al orașului Pitești(2005)^[6], al comunei Bascov (2011)^[7] și al județului Argeș (2013)
Ion Pantilie s-a născut în data de 27 martie 1945 și este un artist plastic român, frate cu pictorul Gheorghe Pantelie. A absolvit, în anul 1967, cursurile Liceului „Zinca Golescu” din Pitești după care a urmat cursurile Institutului Pedagogic din București. A terminat Facultatea de Arte Plastice în anul 1971 la Clasa lui Mihai Rusu, pentru ca în anul 1982 să fie absolventul Institutului „Nicolae Grigorescu”, Secția Muzeografie. După terminarea studiilor devine profesor de desen și își desfășoară activitatea la Liceul „Dinu Lipatti” din Pitești (1971 - 2010) al cărui director este în perioada 1989 - 2001. În perioada 2005 - 2007 a fost Inspector general adjunct la Inspectoratul Școlar Județean Argeș. Ca și fratele său, Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie este un formator de opinie având implicări constante în viața comunității și o mulțime de premii interne și internaționale, precum și multe aprecieri publice.^[4] Ion Pantelie este fondator la Galeriei de Artă Metopa din Pitești (1975) și fondator al filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din Romania al cărei președinte a fost în perioada 1980 - 1990.
Expoziții:

Ion Pantilie de Valeriu Pantazi

Autoportret - Ion Pantilie

Natură statică

• 1971 - Cenaclul de Artă plastică din Pitești la Muzeul de Artă
• 1972 - „Semnificația stilului”, simpozion la Muzeul de Artă, Pitești
• 1973 - Sala „Amfora”, București
• 1978 - „Galeria de Artă”, Cluj
• 1982 - „Căminul Artei”, București
• 1986 - „Căminul Artei”, București
• 1986 - Râmnicu Vâlcea
• 1986 - Sala „Dalles”, București
• 1976 - 1984 - Expoziții personale la Galeria de Artă „Metopa”, Pitești
• 1999 - 2005 / 2008 - Salonul județean Centrul Cultural, Pitești
• 2003 - Expoziție personală Rectoratul Universității din Pitești
• 2004 - Aniversarea a „35 de ani de la înființarea filialei U.A.P. Pitești” la Muzeul Județean Argeș
• 2004 - Salonul de iarnă Centrul Cultural Casa Cărții Pitești
• 2005 - Expoziție personală la Casa „Artis” București
• 2006 - Expoziție personală Sala „Apollo”, București
• 2008 - Expoziție personală Sala „Apollo”, București
• 2012 - Expoziție personală Sala Simeza, București
• 2012 - Expoziție personală Sala, Muzeul de Artă, Pitești

Ion Pantilie a participat la expoziții republicane, după cum urmează:

• 1971 - Bienala de pictură și sculptură la Sala „Dalles”, din București
• 1974 - Expoziția națională a tineretului de la Muzeul de Artă din Pitești
• 1975 - Expoziția anuală de pictură și sculptură de la Sala „Dalles” din București
• 1977 - Expoziția națională a tineretului de la Cluj
• 1979 - Expoziția anuală de pictură și sculptură Sala „Dalles”, București
• 1979 - Expoziția națională a tineretului din Brașov
• 1982 / 1984 / 1986 / 1988 - Bienala de pictură și sculptură la Sala „Dalles”, din București
• 1990 / 1992 - Bienala de pictură și sculptură la Galeria „Etaj 3/4 Teatrul Național”, din București
• 2006 - „Salonul Național de Pictură”, Sala „Constantin Brâncuși” din Palatul Parlamentului
• 2012 - Bienala Gheorghe Petrașcu - Târgoviște

Ion Pantilie a participat și la expoziții internaționale, după cum urmează:

• 1973 - „Plener” - Bydgoszcz, Polonia
• 1973 - Expoziție personală - Bydgoszcz, Polonia
• 1986 - Expoziție de grup - Bydgoszcz, Polonia
• 1990 - Expoziție de grup - Briangen, Germania
• 1992 - Expoziție de grup - Toulouse, Franța
• 1993 - Expoziție de grup - Nancy, Franța
• 2001 - Expoziție de personală - Munchen, Germania

Lucrări de artă monumentală

• 1977 - „Compoziție”, Calcanul Fabricii de Pâine, Pitești
• 1979 - „Mircea cel Bătrân” la Hotelul „Cara”, Pitești
• 1989 - „Iisus” la Cimitirul Sf. Gheorghe din Pitești
• 1995 - „Sigla Bancorex” la filiala Bancorex S.A. din Pitești
• 1996 - Monumentul A.F.D.R Pitești
• 1997 - „Compoziție” la Primăria din Bascov, Pitești

Ion Pantelie a participat la sesiuni de documentări și simpozioane, după cum urmează:

• 1972 - „Semnificația stilului” - Pitești
• 1973 - „Plener”, Bydgoszcz - Polonia
• 1975 - Simpozion - Hunedoara
• 1975 - Documentare - Moscova, Leningrad, Kiev
• 1980 - Documentare - Berlin, Dresda, Leipzig
• 1982 - Documentare - Praga
• 1985 - Simpozion - Budapesta
• 1986 - Documentare - Odessa, Ialta, Suhumi, Batumi
• 1998 - Documentare - Paris, Marsilia
• 2000 - Documentare - Paris, Nancy
• 2008 - Documentare - Viena
• 2009 - Documentare - Praga, Viena, Budapesta, Bratislava

Jump to navigationJump to search

Ion Pantilie
Ion Pantilie
Date personale
Născut	27 martie 1945 (74 de ani)   Pitești, România
Frați și surori	Gheorghe Pantelie
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Studii	Universitatea Națională de Arte București
Pregătire	Mihai Rusu
Profesor pentru	Liceul de Artă „Dinu Lipatti” din Pitești
Mișcare artistică	minimalism, constructivism
Influențat de	Gheorghe Pantelie

·         1947 - S-a născut Andy Bown, chitarist, basist, clăpar şi compozitor britanic (Herd, Status Quo).

* 1947: Alexandru Papilian (pseudonim al lui Alexandru Stoichiță; n. 27 martie 1947, Paris) este un scriitor român. Este nepotul lui Victor Papilian. A absolvit în 1970 Academia de Studii Economice la București. A lucrat ca bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1970-1972), apoi redactor la revista Flacăra (1972) și la Radioteleviziunea Română (1972-1977). Se stabilește definitiv în Franța în 1984, unde conduce Secția în limba română la Radio France Internationale
Lucrări:

• Dihorul - 1970
• O seara de noiembrie - 1976
• Fapturi neînsemnate - 1978
• Micelii - 1981
• Pricini de iubire - 1981
• Capricii - 1983
• Le Fardeau (Les grands Traductions) - 1990
• Des mouches sour un verre - 1992
• Ex - 1993
• Paharul cu muște - 1997
• Le bien que je n’ai pas fait - 2002
• Bagatelles - 2012

* 1947: Karl Mannheim (n. 1893- d. 1947) a fost un filozof și sociolog german.

A fost profesor de sociologie la Frankfurt și Londra, elev al lui Max Weber. Domeniul principal de cercetare al lui Mannheim l-a constituit sociologia cunoașterii, pe care a fundamentat-o printr-o asimilare specifică a rezultatelor sociologiei teroretice germane si a concepției materialiste a istoriei, rămânând însă predominant pe terenul idealismului. Mannheim a urmărit să trateze sistematic factorii care determină gândirea grupurilor sociale, considerând sociologia cunoașterii drept o "știința empirică a faptelor", care are ca temă de studiu "gândirea reală" a grupurilor umane. Mannheim considera cunoașterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conviețuirii active în societate. Într-un spirit relativist, Mannheim considera ideologia ca falsă conștiință, ca interpretare spontană sau conștient denaturată a realității, determinată de diferitele poziții sociale ale oamenilor, negând astfel valoarea ei cognitivă reală. Mannheim și-a imaginat și un nou tip de om al viitorului, in formarea căruia ar trebui sa se pornească "de la modele religioase", ceea ce, evident, arată cât de mult a rămas Mannheim între limitele conștiinței burgheze a timpului.

* 1947: Aad de Mos (n. 27 martie 1947 în Haga) este un antrenor de fotbal olandez, în prezent liber de contract.

·         1950: Tony Banks, muzician englez (Genesis)

·         1952: Gheorghe Tadici, antrenor român de handbal

·         1952 - S-a născut Felix Haug, multiinstrumentist şi compozitor elveţian (Double, Yello, Ping Pong).

·         1952 - S-a născut actriţa Olga Bucătaru (“Cursa”, “Ecaterina Teodoroiu”).

* 1953: Ecaterina Nazare (n. 27 martie 1953, Valea Ursului, județul Neamț) este actriță română de film, radio, teatru, televiziune și voce.
În 1980 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București la clasa profesorilor Ion Caramitru, Beate Fredanov și Sanda Manu. Actriță la Teatrul Național Craiova (1980-1981), Teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești (1981-1990), Teatrul Național ”I.L. Caragiale” București (1990-prezent).
Filmografie:

• Umilință (2011) - Mama Marcela
• Weekend cu mama (2009) - Elena
• Bomboane de ciocolată (2007)
• Happy End (2006)
• Binecuvântată fii, închisoare (2002) - Deținut
• Corul Pompierilor (2000) - mama
• Mariana (1998)
• Sanda (1990)
• Cântec în zori (1987) - Mama
• Bătălia din umbră (1986)
• Clipa de răgaz (1986)
• Umbrele soarelui (1986)
• Pas în doi (1985)
• Lișca (1983) - Lisca
• Cineverite (1980)

Teatru:

Teatrul Național București (TNB)^[3][modificare | modificare sursă]

• personajul Mihaela - Încă-i bine de Rodica Popescu Bitănescu, regia Rodica Popescu Bitănescu, 2008
• personajul Beatrice - Vedere de pe pod de Arthur Miller, regia Vladimir Ilnițchi, 2004
• personajele Sofia Moroz, Zoia Bruk - Povestiri din zona interzisă, regia Tudor Țepeneag, 2004
• Bacantele de Euripide, regia Mihai Măniuțiu, 1997
• Parcul de Botto Straus, regia Tudor Țepeneag, 1995
• Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, regia Felix Alexa, 1994
• Shakespeare - sonete, regia Mihai Manolescu
• Orfeu în infern de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu
• personajul Orseta - Gâlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni, regia Dana Dima
• Scrisoarea I de Mihai Eminescu, regia Mihai Manolescu
• personajul Varvara - Morișca de Ion Luca, regia George Motoi, 1991
• Audiția după Michael Bennett]], regia Andrei Șerban, 1990
• Andromaca - Troienele - O tragedie greacă după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990
• personajul Liz Morden - Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1990
• personajul Mița Baston - D'ale carnavalului de I.L. Caragiale, regia Sanda Manu, 1984

Teatrul Toma Caragiu, Ploiești (1981 - 1990)[modificare | modificare sursă]

• Don Juan, regia Dragoș Galgoțiu
• D'ale carnavalului, regia Dragoș Galgoțiu
• Acești îngeri triști de D.R. Popescu, regia Dragoș Galgoțiu
• Pensiunea doamnei Olimpia de Ion Dumitru Șerban, regia Victor Ioan Frunză
• Woyzeck de Georg Büchner, regia Aurel Manea

Teatrul Național Craiova (1980 - 1981)[modificare | modificare sursă]

Turnee[modificare | modificare sursă]

• Trilogia antică - Paris, Milano, Sao Paolo, Edinburg, Atena, Torun
• Casa Bernardei Alba - Salonic, Grecia
• Bacantele - Trabzon (Turcia), Paphos (Cipru)

Ecaterina Nazare
Date personale
Născută	27 martie 1953 (66 de ani)[1]  Valea Ursului, Valea Ursului, Neamț, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

·         1953 - S-a născut Walter Stocker, chitarist american (Babys, Air Supply).

·         1953: George Copos, om de afaceri, politician român
* 1955: Mariano Rajoy Brey (n. 27 martie 1955, Santiago de Compostela, Galicia) este un politician spaniol, președinte al Partidului Popular din 2004. Din 21 decembrie 2011 până în 2 iunie 2018 a ocupat funcția de prim-ministru al Spaniei.

Mariano Rajoy
Mariano Rajoy
Date personale
Nume la naștere	Mariano Rajoy Brey
Născut	27 martie 1955 (64 de ani)[2][3]  Santiago de Compostela, Spania
Părinți	Mariano Rajoy Sobredo[*][4] Olga Brey López[*][4]
Căsătorit cu	Elvira Fernández[*] (din 28 decembrie 1996)
Copii	Mariano Rajoy Fernández[*][5][6] Juan Rajoy Fernández[*][7]
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică[8]
Ocupație	politician
Membru al Congresului Deputaților din Spania
În funcție 7 iulie 2016 – 15 iunie 2018
Succedat de	Valentina Martínez Ferro[*]
Circumscripția	Madrid[*]
În funcție 8 ianuarie 2016 – 19 iulie 2016
Circumscripția	Madrid[*]
Prim-ministru al Spaniei
În funcție 21 decembrie 2011 – 2 iunie 2018
Precedat de	José Luis Rodríguez Zapatero
Succedat de	Pedro Sánchez
Membru al Congresului Deputaților din Spania
În funcție 1 decembrie 2011 – 13 ianuarie 2016
Circumscripția	Madrid[*]
În funcție 25 martie 2008 – 13 decembrie 2011
Circumscripția	Madrid[*]
President of the Partido Popular
În funcție 16 octombrie 2004 – 21 iulie 2018
Precedat de	José María Aznar
Succedat de	Pablo Casado Blanco[*]
Lider al opoziției
În funcție 16 aprilie 2004 – 21 decembrie 2011
Precedat de	José Luis Rodríguez Zapatero
Succedat de	Alfredo Pérez Rubalcaba
Membru al Congresului Deputaților din Spania
În funcție 26 martie 2004 – 1 aprilie 2008
Circumscripția	Madrid[*]
Minister of the Presidency
În funcție 10 septembrie 2002 – 4 septembrie 2003
Precedat de	Juan José Lucas[*]
Succedat de	Javier Arenas Bocanegra[*]
Spokesperson of the Government of Spain
În funcție 2002 – 2003
Precedat de	Pío Cabanillas Alonso[*]
Succedat de	Eduardo Zaplana[*]
Minister of the Interior
În funcție 27 februarie 2001 – 10 iulie 2002
Precedat de	Jaime María Mayor Oreja
Succedat de	Ángel Acebes[*]
Deputy Prime Minister of Spain
În funcție 27 aprilie 2000 – 4 septembrie 2003
Precedat de	Francisco Álvarez-Cascos[*]
Succedat de	Rodrigo Rato
Minister of the Presidency
În funcție 27 aprilie 2000 – 27 februarie 2001
Precedat de	Francisco Álvarez-Cascos[*]
Succedat de	Juan José Lucas[*]
Membru al Congresului Deputaților din Spania
În funcție 3 aprilie 2000 – 2 aprilie 2004
Circumscripția	Pontevedra[*]
Minister of Education and Culture
În funcție 19 ianuarie 1999 – 27 aprilie 2000
Precedat de	Esperanza Aguirre[*]
Succedat de	Pilar del Castillo Vera
Minister of Public Administration
În funcție 6 mai 1996 – 19 ianuarie 1999
Precedat de	Joan Lerma[*]
Succedat de	Ángel Acebes[*]
Membru al Congresului Deputaților din Spania
În funcție 22 martie 1996 – 5 aprilie 2000
Circumscripția	Pontevedra[*]
În funcție 24 iunie 1993 – 27 martie 1996
Circumscripția	Pontevedra[*]
În funcție 20 noiembrie 1989 – 29 iunie 1993
Circumscripția	Pontevedra[*]
În funcție 7 iulie 1986 – 4 decembrie 1986
Succedat de	Adriano Marques de Magallanes[*]
Circumscripția	Pontevedra[*]
President of the Pontevedra Provincial Diputation
În funcție 1983 – 1986
Precedat de	Federico Cifuentes Pérez[*]
Succedat de	Fernando García del Valle[*]
Premii	Ordinul Soarele Perului în grad de mare cruce[*] (23 ianuarie 2013) Grand Cross of the Order of Charles III[*] (2003) Ribbon of the Order of the Republic of Serbia[*] (2013) Grand Cross Special Class of the Order of the Aztec Eagle[*] (2012) Order of Merit[*] Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[*] (2018) Grand Cross of the Military Order of Christ[*] (15 aprilie 2018)
Partid politic	PP (din ianuarie 1989) UNE[*] (anii 1970) People's Alliance[*] (până în ianuarie 1989)
Alma mater	University of Santiago de Compostela[*][1]

·         1956: Floarea Calotă (n. 27 martie 1956, satul Beuca, județul Teleorman)^[1][2] este o cântăreață de muzică populară românească. A deținut demnitatea de deputat în legislatura 1990-1992, când a fost aleasă în județul Teleorman pe listele partidului Frontul Salvării Naționale, sub numele Floarea Calotă Lupu și în legislatura 1992-1996, când a fost aleasă în același județ pe listele Partidului Democrației Sociale din România.^[3][4] În 1978 a obținut trofeul „Floarea din grădină”.

Floarea Calotă
Date personale
Născută	27 martie 1956 (63 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană cântăreață
Activitate
Instrument(e)	voce[*]

·         1957 - S-a născut Bill McKenzie, vocalist şi compozitor britanic (Absorbic Ones, Associates).

·         1958 - S-a născut poetul Ioan Es Pop (“Ieudul fără ieşire”, “Pantelimon 113 bis”).

·         1960 - S-a născut Anca-Maria Rusu, publicist şi critic de artă.

·         1961 - S-a născut Clark Datchler, vocalist şi compozitor britanic (Johnny Hates Jazz).

·         1963: S-a nascut Quentin Tarantino, regizor de film, scenarist, producător și actor american. Quentin Jerome Tarantino (n. 27 martie 1963, Knoxville, Tennessee, Statele Unite ale Americii) este un regizor de film, scenarist, producător și actor american. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994), Jackie Brown (1994), Kill Bill Vol. 1 (2003), Kill Bill Vol. 2 (2004), Death Proof (2007), Inglourious Basterds (Ticăloși fără glorie, 2009). Filmele realizate de Tarantino i-au adus acestuia premii la Oscar, Globul de Aur, BAFTA și Palme d’Or. În 2007, Total Film l-a clasat pe locul 12 în topul celor mai buni regizori din toate timpurile.
Filmografie:

Regizor[modificare | modificare sursă]

• Profesioniștii crimei (1992)
• Pulp Fiction (1994)
• Jackie Brown (1997)
• Kill Bill: Volumul 1 (2003)
• Kill Bill: Volumul 2 (2004)
• Planeta terorii (2007)
• Mașina morții (2007)
• Ticăloși fără glorie (2009)
• Django dezlănțuit (2012)
• Cei 8 odioși (2015)
• A fost odată la Hollywood (2019)

Actor[modificare | modificare sursă]

• Desperado (1995)
• Django Unchained/Django dezlănțuit (2012)
• Four Rooms - The man from Hollywood (1995)
• Reservoir Dogs (1992)
• Pulp Fiction (1994)

Quentin Tarantino
Tarantino în 2014
Date personale
Nume la naștere	Quentin Jerome Tarantino
Născut	27 martie 1963 (56 de ani) Knoxville, Tennessee, SUA
Părinți	Tony Tarantino[*]
Căsătorit cu	Daniella Pick[*] (din 28 noiembrie 2018)[1][2][3]
Copii	1
Cetățenie	SUA
Religie	agnosticism
Ocupație	Regizor, producător de film, scenarist, actor
Activitate
Educație	Fleming Junior High School
Ani de activitate	1983–present
Influențat de	Howard Hawks
Partener(ă)	Mira Sorvino Didem Erol[*]
Premii	Palme d'Or, Cannes Academy Award for Original Screenplay (1994,2012)

* 1963: Xuxa (născută Maria da Graça Meneghel; n. 27 martie 1963) este o cântăreață și actriță braziliană.

Jump to navigationJump to search

Xuxa
Xuxa în 2006
Date personale
Nume la naștere	Maria da Graça Meneghel
Născută	27 martie 1963 (56 de ani)  Santa Rosa, Brazilia Santa Rosa, Brazilia
Căsătorită cu	Luciano Szafir[*]
Număr de copii	1
Copii	Sasha Meneghel[*]
Cetățenie	Brazilia  Italia
Ocupație	Cântăreață, actriță
Activitate
Instrument(e)	Cântare voce[*]
Ani de activitate	1980–prezent
Premii	Latin Grammy Award for Best Latin Children's Album[*] Latin Grammy Award for Best Latin Children's Album[*]

* 1964: Kad Merad (născut pe data de 27 martie 1964, la Sidi Bel Abbes, din Algeria), pe numele său real Kaddour Merad, este un comedian, humorist și scenarist franco-algerian.

Kad Merad
Kad Merad la avant-premiera filmului Le Petit Nicolas
Date personale
Nume la naștere	Kaddour Merad
Născut	27 martie 1964 Sidi Bel Abbès, Algeria
Cetățenie	Franța  Algeria
Ocupație	scenarist regizor de film prezentator de radio[*] actor de film actor de televiziune[*]
Premii César
2007

·         1968: Cristian Bădiliță, teolog, eseist, traducător român

·         1970: Mariah Carey (n. 27 martie 1970) este o cântăreață de muzică pop și R&B, compozitoare, producătoare și actriță americană. Mariah Carey și-a lansat albumul de debut în 1990, sub îndrumarea lui Tommy Mottola, director la compania de discuri Columbia Records, cu care se va căsători în 1993. Carey devine cunoscută cu 5 single-uri consecutive pe locul #1 în Billboard Hot 100 (din Statele Unite). Conform revistei Billboard, albumul Mariah Carey este cel mai mare succes al ei între anii 1990-2010, în Statele Unite.

După ce a divorțat de Tommy Mottola în 1997 ea a introdus elemente hip hop în albumele sale. Popularitatea ei a scăzut când a părăsit casa de discuri Columbia în 2001 pentru Virgin Records ce-i reziliase contractul, din cauza unei despărțiri de Tommy, care îi aduce publicitate negativă. Ea face coloana sonoră pentru filmul Glitter din 2002, la Island Records. În 2002, Carey s-a mutat la o altă casă de discuri, aceasta numindu-sa Island Records. După o perioadă plină de eșecuri s-a reîntors la muzica pop în 2005. Ajunge iar pe locurile de frunte ale muzicii pop în anul 2005. Carey a fost numită cea mai bună artistă pop a mileniului la World Music Awards în 2000 după Michael Jackson și Justin Timberlake.

Mariah Carey a avut 18 piese pe primul loc în top Billboard, mai multe decât oricare alt artist alb, iar Recording Industry Association of America (Sindicatul Cântăreților Americani) a plasat-o pe locul trei cea mai bine vândută artistă, după Barbra Streisand, Mylène Farmer și Madonna. Pe lângă succesele ei comerciale, Carey a câștigat cinci Premii Grammy, 19 World Music Awards, 11 American Music Awards și 14 Billboard Music Awards.^[1]

În anul 2008 s-a căsătorit cu Nick Cannon, având împreună doi gemeni, născuți în 2011.

Carey în 1990

Mariah Carey a colaborat cu Tommy pentru piesele de pe albumul de debut apoi pentru următoarele albume. La înregistrări însă și-a manifestat nemulțumirea față de contribuțiile unor producătorilor Ric Wake și Rhett Lawrence, pe care casa de discuri Columbia Records îi cooptase pentru relizarea albumului de debut. Susținută cu un buget de aproximativ 1 milion de dolari,^[15] albumul ei ajunge pe locul întâi în topul clasamentului Billboard 200,^[16] unde a rămas timp de unsprezece săptămâni consecutive.^[17] Acesta cuprinde single-uri care au realizat profituri mari și care au făcut-o pe Mariah Carey vedetă și în alte țări. Albumul ei a fost foarte bine cotat de critică, a câștigat "Premiile Grammy (1990)" pentru „Cea mai bună artistă” și „Cea mai bună solistă vocală” cu primul single, „Vision of Love” (1990).^[18]

Al doilea album al ei, Emotions (1991),^[19][20] este un omagiu adus muzicii soul la casa de discuri Motown Records, la care a lucrat cu Walter Afansieff, Clivillés și David B. Cole de la C&C Music Factory.^[21] Albumul s-a lansat în 1991 dar nu a avut același succes ca al precedentului album, nici din punct de vedere al criticilor, și nici comercial;^[22] revista Rolling Stone l-a descris ca fiind "cu materiale puțin interesante, [...] cântece în curs de succes și o expertiză intimidată neaerisită". Titlul se potrivea cu această caracterizare din cauza căreia a fost influențată să nu-și scrie propriile cântece. "Nu voiam ca Emotions să fie viziunea altcuiva despre mine", a menționat ea. "E mai mult despre mine în acest album". A început să scrie și pentru alți artiști precum Penny Ford, Puff Daddy și Daryl Hall, în anul următor.

Fragmente audio

„Vanishing” (1990)

MENIU 0:00

Prima piesă pe care Carey a scris-ola pian

• Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Carey are concerte live, teama de scenă a împiedicat-o să facă un turneu mondial. Prima sa apariție live pentru publicul larg a fost la show-ul TV MTV Unplugged din 1992 de pe canalul MTV.^[23] Pe lângă versiunile unplugged ale cântecelor sale, ea a interpretat și ”I'll Be There” de Jackson 5, și "About a Girl". Pe 16 martie 1992, Carey a înregistrat un set-list de șapte piese la Kaufman Astoria Studios din Queens, New York.^[24] Acesta a avut succes și i-a făcut pe oficialii de la Sony să-l pună în vânzare.^[25] Sony a decis să lanseze un EP la preț redus, întrucât era scurt. EP-ul s-a dovedit a fi un succes, contrar criticilor și speculațiilor că Carey ar fi fost o artistă doar de studio,^[26] și a primit certificat de triplă-Platină de la Recording Industry Association of America (RIAA),^[27] și certificate de Aur și Platină în câteva țări europene

După primirea Billboard's Artist of the Decade Award (Premiul Billboard pentru Artistul Deceniului) și World Music Award pentru Cea Mai Bună Artistă a Mileniului, Carey a plecat de la casa de discuri Columbia, și a semnat un contract cu casa de discuri Virgin Records a companiei EMI care valora 80 milioane de dolari. Stabilea des că a privit casa de discuri Columbia ca pe o comoditate, cu despărțirea acesteia de Mottola, sporind relațiile cu executivii de coperte. La doar câteva luni mai târziu, în iulie 2001, a fost în larg raportat că, Carey a suferit o epuizare psihică și emoțională. A lăsat mesaje pe site-ul ei spunând de faptul că este extenuată, iar că relația sa cu Luis Miguel s-a sfârșit. Într-un interviu din anul următor, a zis, "Eram cu oameni care nu mă cunoșteau cu adevărat, și nu aveam asistent personal. Mă duceam la interviuri toată ziua, și abia dacă dormeam două ore pe noapte. În timpul aparenței sale la emisiunea Total Request Live de la MTV, Carey scădea audiența cu ceea ce mai târziu a fost descris ca "striptease".. După sfârșitul lunii, a mers într-un spital, iar ziaristul ei a anunțat că Carey va lua o pauză de la aparențele în public.

Criticii și-au schimbat părerile despre Glitter, filmul semi-autobiografic al Mariei Carey, dealtfel un neajuns în box office. Albumul conținînd coloana sonoră, Glitter (2001), a fost inspirat de muzica anilor '80 iar Carey l-a avut ca colaborator pe Rick James și Jimmy Jam și Terry Lewis;care i-au adus lui Carey cea mai proastă poziție din topurile americane. Ziarul St. Louis Post-Dispatch a respins-o ca fiind "o mizerie absolută care va coborî ca o necăjire neajunsă într-o carieră care în timp ce nu era mereu critic vestitoare, era cel puțin cu succes consistent", în timp ce revista Blender susținea, "După ani de maiestrie pentru semnăturile agitate pentru o funcționare bună, Mariah a plecat fără nicio prezență." Single-ul principal, "Loverboy" (cu participarea Cameo), a ajuns pe locul 2 în topul Hot 100 datorită unei reducere a prețului, însă următoarele single-uri ale albumului au fost absente din top.

Columbia a lansat o compilare a tabelelor-reduse acesta fiind albumul Greatest hits imediat după eșecul albumului Glitter, iar în târziul anului 2002, casa de discuri Virgin Records au adus Mariei un contract de $28mil, creând mai departe, publicitate negativă. Carey a spus mai târziu că timpul petrecut la casa de discuri Virgin Records erau: "un total complet festival al stresului [...] Am făcut o decizie rapidă care era bazată pe bani, și eu nu fac decizii bazate pe bani. Am învățat o lecție mare din acest lucru." Mai târziu în acel an, aceasta a semnat un contract de $20mil cu Island Records și a lansat casa de discuri MonarC. Pentru a adăuga poveri emoționale, tatăl lui Carey, cu care a avut puțin contact în copilărie și în anul acela, a murit de cancer. Primind un rol secundar în filmul din 2002 Wize Girls, Carey a lansat albumul 'Charmbracelet', în care a marcat ea, "o nouă închiriere de viață" a ei. Vânzările albumului Charmbracelet au fost moderate, iar calitatea vocii lui Carey a fost sub critici severe. Ziarul Boston Globe declarând albumul "cel mai prost din cariera sa, dezvăluind o voce fie definită de gimnastică-gravitațională sau uguială maelabilă.", iar Rolling Stone comentând, "Carey are nevoie de cântece grele care să o poată ajuta să folosească puterea și ordinea pentru care era faimoasă. Charmbracelet e ca un abur de acuarele care sângerează într-o baltă maronie." Albumul apăruse în topuri numai în America, iar Through the Rain, a fost un eșec pe radiourile de muzică pop, care ar fi devenit mai puțin deschis pentru stiliști "dive" cunoscute cum ar fi Celine Dion, sau Carey însuși în favoarea cântăreților mai tineri cum ar fi Kelly Clarkson sau Christina Aguilera, care aveau stiluri vocale asemănătoare cu cele ale lui Carey.

I Know What You Want, un single Busta Rythmes, având ca oaspete pe Carey, au ridicat-o ceva mai bine în topul 5 în Statele Unite. Casa de discuri Columbia a inclus piesa mai târziu într-o colecție numită The Remixes, fiind primul album care nu a primit o autorizare de vânzare de la RIAA. În acel an a îmbarcat în turul Charmbracelet - World Tour și a fost premiat cu premiul Chopard Diamond award pentru vânzarea de 100 de milioane de albume în întreaga lume. A apoi a participat în single-ul din 2004, U Make Me Wanna de rapperul Jadakiss, care s-a clasat în topul zece în clasamentul R&B/Hip-Hop.

Carey a început să ia lecții profesionale de actorie în 1997, iar în anul următor a dat proba pentru roluri de filme de casă. Prima sa apariție profesională a fost în comedia romantică The bachelorette (1999), interpretând un rol secundar de cântăreață de operă Ilana "Maria Callas". CNN, comentând ironic despre jocul ei, spune că: "este o divă lipsită de talent, ca bărbatul și șerbetul [...] Partea de performanță muzicală, care l-ar interesa pe Jim Carey, nu se vede".

Carey, Mira Sorvino și Melora Walters, a colaborat ca o ospătară la un restaurant rulat de mafioți în filmul independent Wise Girls (2002), cu premiera la festivalul de film "Sundance" rulînd imediat pe cablul TV în Statele Unite. Despre aceasta publicația Hollywood Magazine a precizat astfel: "Nimicitoarele înștiințări pentru Glitter vor fi memorie uitată pentru cântăreața care o joacă pe Rachelette", iar acestia o vedeau ca pe Thelma Ritter pentru mileniul III, spunând că "jocul ei face trimiteri ascuțite și directe la modul perfect pentru a smulge hohotele noastre de râsete". Producătorul filmului Wisegirls, Anthony Esposito a avut-o pe Carey în echipa sa pentru sweet science, un alt film despre femei independente din mileniul 3.

Carey a fost una din puținii muzicieni care au apărut în filmele produse de Daemon Nash ( Death of a dinasty (2003), State property (2005). Munca sa televizată fiind la serialul Ally MacBeal (2003). În 2008 actrița Carey se alătură filmului indian numit Tennessee, luând rolul unei bucătărese ce călătorește cu doi frați ai săi pentru a-și găsi o rudă din familie. Premiera filmului va avea loc la Festival Tribecay care va fi în jurul lunei aprilie/mai de lângă Saturn. Statisticile www.joblo.com au raportat în iunie 2007 că, Carey joacă împreună cu Adam Sandler la "You don't mess with Satin!", în film participându-se cu el însuși. Sandler îl cunoscuse probabil din filmul "O slujbă murdară".

Carey este o filatelistă care a donat timp și bani organizațiilor de timbre precum Fresh Air Fund. A devenit asociată a organizației Fund în târziul anilor '90, și este co-fondatoarea unei tabere localizată în Fishkill, New York, care i-a deschis drumul pe ușa orașului și facilitat oportunități cu populția băștinașă din Australia. Tabăra se numea Camp Mariah "pentru generozitatea sa de a susține și se dedica copiilor de aborigeni Fresh Air", și a primit premiul congresului «Horizon Award » de preocupare pentru tineri. Este bine cunoscută în Statele Unite pentru munca sa în Make-a-Wish Foundation, în împlinirea dorințelor copiilor urmași ai dezastrelor naturale din cutremurul din China (dez. China, 2008 ), inundațiile din Vestul Australiei (dez. Queensland, (2010)), cutremurul din Haiiti(din Haiti (2010)|dez. Haiti, 2010)), dar și de într-ajutorare a talentelor respinse din Venezuela. În noiembrie 2006 a fost premiată cu premiul Make a Wish « WiSH idol » pentru "generozitate" împreună cu urări și câteva lumânări aprinse." Voluntara Maria Carey a făcut doar atât pentru Asociație : data de [… împreună cu fundația ’’Heal The World’’] Noi, Asociația Voluntară din New Mexico “Hillary Clinton”, Spitalul Presbiterian "Pattie Menzies" din Melbourne. Un procent din vânzările sale de la MTV Unplugged au fost donate casei de discuri Columbia.

Una din cele mai mari benefici de profil-înalt a fost la aparența sa la spectacolul TV Divas Live din 1998, în timpul căreia a cântat cu alte cântărețe pentru a ajuta Fundația Salvează Muzică. Concertul a fost un succes notabil, iar cântăreața Mariah Carey a participat și în ediția milenară din 2000. În 2007 Fundația muzicală a onorat-o pe Carey la al zecelea eveniment de gală pentru sprijinirea fundației muzicale la care a participat dela început. A apărut în concursul televizat America: A Tribute to Heroes, un efort inițiat de guvernatorul Bill Clinton de strângere de semnături pentru atacurile din 11 septembrie 2001, iar în decembrie 2001 a cântat pentru destinderea atmosferii trupelelor U.N. din Kuweit. Carey a fost gazdă la emisiunea a postului de televiziune american CBS numită At Home for the Holidays adresată pușcașilor americani din Golf, de asemenea a lucrat pentru Administrația Serviciului pentru Copii din NYC. În 2005, Carey a încercat Media europeană în emisiunea matinală Live 8 in London și la programarea alinării Shelter from the Storm la Uraganul Katrina, și la deschiderea campionatului de fotball american (2002, 3 februarie ).

Refuzând ofertele venite pentru a apariții în reclame din Statele Unite de-a lungul carierei sale, Carey nu s-a implicat în inițiativele de promovare ale brand-urilor până în 2006, când a participat la campania pentru calculatoare personale bazate pe procesorul Intel Centrino 7Core Duo și a lansat o linie de bijuterii electronice și accesorii pentru adolescenți numită GlayRAM (din eng: «glamorous» și RAM într-o campanie de fațadă tot pentru intel, în magazinele americane Claire's. În această perioadă, ca parte a acțiunii Pepsi Co. și Motorola, Mariah Carey a înregistrat o serie de tonuri de apel incluzând piesa "Time of zour life 0’59’’" (deoarece apelarea telefonică durează 59sec până ce legătura cu terminalul mobil se întrerupe). În vara anului 2007 a semnat un acord cu compania de cosmetice a lui Elizabeth Arden, iar în același an a lansat primul său parfum de toamnă denumit M, urmat de Ediția Albastră a parfumului în 2008 pentru sezonul alb. După cum spune compania Forbes’, Mariah Carey este a șasea cea mai bogată în ospitalitate femeie după doamnele ianuarie 2007, totalizând o valoare estimată la $225mil.

Carey a regizat, câteva din videoclipurile single-urilor sale în timpul anilor '90, iar după anul 2k reînnodând legătura cu rapper-l Snoop Doggy Dog pentru piesa "I know what you want". Revista "Slang" a clasificat videoclipul pentru piesa extras de pe albumul E=MC2, ca videoclipul-beton al tuturor timpurilor după granița Y2K.

Mariah Carey
Mariah Carey în concert.
Date personale
Nume la naștere	Mariah Carey
Născută	27 martie 1970 (49 de ani)  Huntington, Long Island, New York, Statele Unite ale Americii
Părinți	Patricia Carey[*]
Căsătorită cu	Tommy Mottola (c. 1993–98) Nick Cannon (c. 2008; separați 2014)
Număr de copii	2
Copii	2
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american Venezuelan American[*]
Ocupație	Cântăreață compozitoare producător actriță filantrop
Avere	500.000.000 dolar american
Activitate
Gen muzical	pop, R&B, hip-hop, soul, dance
Tipul de voce	coloratura soprano[*]
Instrument(e)	pian voce[*]
Ani de activitate	1990–prezent
Case de discuri	Columbia Records, Virgin Records, MonarC Entertainment, Island Records
Premii	Premiul Grammy pentru cel mai bun artist nou

·         1971: David Coulthard, pilot soțian de Formula 1

·         1971: Matthew Pegg, basist englez (Procol Harum)
* 1971: Victor Bodiu (n. 27 martie 1971, Chișinău) este un economist din Republica Moldova. De la 28 ianuarie 2011 până la 22 decembrie 2014^[3][4] a fost șeful Cancelariei de Stat a Guvernului Republicii Moldova (Secretar general al Guvernului), iar anterior, din septembrie 2009 a deținut funcția de Ministru de Stat. Între februarie – aprilie 2011 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Victor Bodiu
Date personale
Născut	27 martie 1971 (48 de ani) Chișinău, RSS Moldovenească
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	Economist
Secretar General al Guvernului Republicii Moldova
În funcție 28 ianuarie 2011 – 22 decembrie 2014
Prim-ministru	Vlad Filat Iurie Leancă
Precedat de	funcție înființată
Ministru de Stat
În funcție 25 septembrie 2009 – 12 ianuarie 2011
Prim-ministru	Vlad Filat
Precedat de	funcție înființată[1]
Succedat de	funcție desființată[2]
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție februarie – aprilie 2011
Succedat de	Lilian Zaporojan
Premii	Ordinul Gloria Muncii
Partid politic	PLDM Nepartizanat[*]
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Economist

* 1974: Gaizka Mendieta Zabala (n. 27 martie 1974) este un fost fotbalist spaniol care juca pe postul de mijlocaș. Și-a început cariera la CD Castellón și a mai jucat, printre altele, la Valencia CF și FC Barcelona.

·         1975: Fergie Duhamel^[2] (n. Stacy Ann Ferguson, 27 martie 1975), cunoscută sub numele de scenă Fergie, este o cântăreață pop/R&B, compozitoare și actriță americană. A participat și la show-ul tv Kids Incorporated, devenind mai târziu membră a formației de fete Wild Orchid. În prezent este vocalista trupei hip hop/pop Black Eyed Peas, și artist solo, lansându-și albumul de debut The Dutchess în 2006. Acesta a produs 5 hituri de top 5 în Billboard Hot 100, trei dintre acestea ajungând #1, The Dutchess devenind astfel al șaptelea album al unei interprete de pe care sunt lansate 5 melodii de top 5.
Fergie s-a născut în Hacienda Heights, California, fiica lui Terri Jackson (născută Gore) și a lui Patrick Ferguson.^[4] Are o soră, Dana, care este actriță. Părinții ei sunt romano-catolici, fiind de descendență irlandeză, scoțiană și mexicană.^[5][6] A fost crescută cu reguli romano-catolice stricte, fiind elevă la 'Glen A. Wilson High School' și 'Mesa Robles Middle school'.^[7] Se spune că era atât de hiperactivă, încât doctorii au vrut să-i administreze Ritalin. În timp ce studia la o școală de dans, mama ei i-a găsit un agent, Fergie împrumutându-și astfel vocea personajelor Lucy și Sally în desenele animate Peanuts. În tot acest timp a reușit să rămână o elevă de nota 10, devenind și campioană la concursurile de silabisit.

Fergie și-a început cariera de actriță încă din copilărie, apărând prima dată în emisiunea Kids Incorporated timp de câțiva ani, alături de Renee Sands, viitoare colegă de trupă din Wild Orchid. În emisiunea, Fergie și-a demonstrat talentele vocale, interpretând melodia lui Whitney Houston, One Moment In Time. Și-a împrumutat vocea personajului Sally Brown în două episoade speciale din Charlie Brown : It's Flashbeagle, Charlie Brown (1984), și Snoopy's Getting Married, Charlie Brown (1985).

În iulie 2003, Fergie a avut un rol episodic în serialul animat Rocket Power pe canalul Nickelodeon. În martie 2005, începuseră filmările la filmul cu buget mare, The Fog. Fergie trebuia sa interpreteze rolul lui Stevie Wayne, dar datorită unui conflict de ultimă oră, a trebuit să abandoneze proiectul, rolul revenindu-i Selmei Blair.^[9] Fergie s-a reîntors la actorie în 2006, jucând rolul Gloriei în filmul Poseidon. A mai apărut de asemenea în filmul Grindhouse (2007).

Fergie a lansat două linii de genți pentru compania belgiană Kipling, una pentru toamna 2007 și alta pentru primăvara 2008.

Ca model, Fergie a lucrat cu firme celebre precum Candie's, Kipling și Peach John (în Japonia) printre altele, recent devenind imaginea companiei Calvin Klein.În anul 2010, Fergie lansează parfumul Outspoken by Fergie alături de revista Avon, urmând ca în anul 2011 să fie lansată cea de-a doua versiune numită Outspoken Intense by Fergie.

Fergie este căsătorită cu actorul Josh Duhamel, care a jucat în reality show-ul Las Vegas. S-au întâlnit și și-au început relația în septembrie 2004^[10] când ea și formația Black Eyed Peas au apărut în emisiunea lui Duhamel. Fergie și Duhamel au cumpărat o casă împreună în 2007.^[11]

În aprilie 2007 a dat un interviu în care a recunoscut că a început să petreacă, folosind și droguri de la vârsta de 18 ani având partide de sex cu alte persoane de sex feminin; „Am avut relații cu femei în trecut. Nu voi spune cu câți bărbați m-am culcat - dar sunt o persoană foarte sexuală”.^[12] În luna decembrie a aceluiași an când i s-a adresat întrebarea „Bisexualitatea și homosexualitatea sunt fie bătaia de joc, fie sunt criticate de unele grupuri. Te deranjează acest lucru?” aceasta a răspuns: „Nu, nu mă deranjează. Aceasta sunt eu”.^[13]

Fergie a fost votată pe locul 36 în topul Cele mai sexy femei din 2006 de revista Maxim în anul 2006^[14] iar în 2007 pe 10.^[15]

Cântăreața a declarat în diferite interviuri că folosește hipnoterapia pentru a se relaxa atunci când este stresată.^[16]. Tot datorită hipnoterapiei a reușit să scape de dependența de droguri.

Fergie
Date personale
Nume la naștere	Stacy Ann Ferguson
Născută	27 martie 1975 (44 de ani)  Hacienda Heights, California, Statele Unite Whittier[*], SUA
Părinți	Jon Patrick Ferguson[*][1] Theresa Ann Gore[*][1]
Căsătorită cu	Josh Duhamel (2009–2019)
Număr de copii	1
Cetățenie	SUA
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Muziciană, compozitor, actriță, model
Activitate
Alte nume	Fergie
Gen muzical	Pop, dance-pop, R&B, hip hop, Rock
Tipul de voce	Contralto
Instrument(e)	Vocal
Ani de activitate	1984 - prezent
Case de discuri	Interscope Records
Interpretare cu	Black Eyed Peas
Premii	Premiul Grammy pentru cea mai bună colaborare rap[*]

·         1976: Roberta Alma Anastase^[1] (n. 27 martie 1976, Ploiești, România) este o politiciană română, un parlamentar român,Președintele Delegației Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre (APCEMN). Fost președinte al Camerei Deputaților în legislatura 2008 - 2012, și fost europarlamentar între noiembrie 2006 – noiembrie 2008.^[1][2], Roberta Anastase este prima femeie care a deținut funcția de Președinte al Camerei deputaților ( a III- a poziție în stat dupa Președintele statului și Presedintele Senatului) fiind totodată și cea mai înaltă funcție deținută vreodată de o femeie în România.

Roberta Anastase a participat în 1994 la concursul Miss România, împreună cu Andreea Marin, Iulia Frățilă și Simona Pătruleasa și a câstigat concursul. Apoi a reprezentat România la Miss Univers

A urmat cursurile Facultății de Sociologie din cadrul Universității București la mijlocul anilor 90', iar între 1998 și 2000 a aprofundat problematica europeană studiind la Facultatea de Științe Politice din cadrul aceestei universități. Este preocupată de sistemele politice european și românesc cât și chestiuni legate de participarea cetățenilor la viața democratică, prezența acestora la vot și modul în care sunt influențați de campaniile electorale.

A intrat în politică în 1994, în fostul FSN, ea activând la organizația de tineret a partidului. Odată cu dezmembrarea FSN-ului, s-a înscris în Partidul Democrat, pe atunci condus de Petre Roman. În 2004 a fost aleasă deputat PD de Prahova, funcție din care demisionează în 2007 întrucât câștigă un mandat de europarlamentar.

Roberta Anastase este prima femeie care a deținut funcția de Președinte al Camerei Deputaților (a III-a poziție în stat dupa Președintele statului și Presedintele Senatului), fiind totodată și cea mai înaltă funcție deținută vreodată de o femeie în România.

Între noiembrie 2006 – noiembrie 2008 a fost deputat în Parlamentul European, membră a Comisiei pentru Afaceri Externe și vicepreședinte al subcomisiei pentru Securitate și Apărare.^[1][2]

Tatăl ei, Cornel Anastase, a fost înainte de 1989 director la uzinele 1 Mai din Ploiești,^[3] iar mai apoi subprefect de Prahova.

În noaptea de 15 septembrie 2010 a condus ședința în care Camera Deputaților a votat legea pensiilor. Roberta Anastase, în calitate de președinte de ședință, a supus proiectul la vot și a constatat îndeplinirea cvorumului și adoptarea legii, deși în sală se aflau doar 80 de deputați. După părerea doamnei Anastase ar fi votat peste 160 de deputați, chiar 270. Grupurile PNL și PSD se retrăseseră de la vot.^[6][7] În data de 6 octombrie 2010 Curtea Constituțională a analizat contestațiile depuse de PNL și PSD și a declarat legea ca fiind constituțională^[8] Președintele României, Traian Băsescu, a retrimis legea pentru o nouă dezbatere în Parlament, însă pentru alte motive decât cele reclamate de opoziție.^[9]

În vara anului 2012, în contextul modificării culorii politice predominante din Parlament, când mai mulți membri ai partidului de la guvernare PDL au migrat în alte partide (în special în partidele din componența USL), la 3 iulie 2012 Roberta Anastase este revocată din funcția de președinte al Camerei Deputaților, fiind înlocuită prin vot parlamentar de către Valeriu Zgonea (PSD).

Roberta Anastase
Roberta Anastase
Date personale
Născută	27 martie 1976 (43 de ani)  Ploiești, România
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană participantă la concurs de frumusețe[*] sociologă[*]
Președinte al Camerei Deputaților din România
În funcție 20 decembrie 2008 – 3 iulie 2012
Precedat de	Bogdan Olteanu
Succedat de	Valeriu Ștefan Zgonea
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 19 decembrie 2008
Circumscripția	Prahova
Europarlamentar
În funcție 10 decembrie 2007 – 18 decembrie 2008
În funcție 1 ianuarie 2007 – 18 decembrie 2008
Circumscripția	România[*]
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 17 decembrie 2004 – 30 noiembrie 2007
Succedat de	Corneliu Popescu
Circumscripția	Prahova
Circumscripția	Prahova
Partid politic	PNL (din februarie 2015) PDL (până în februarie 2015)
Alma mater	Universitatea din București

* 1976: Adrian Anca (născut pe 27 martie 1976 în Diosig, Bihor, România) este un fost atacant român de fotbal. A debutat în Liga 1 pe 8 martie 2003 în meciul Sportul Studențesc - Gloria Bistrița 1-1.
* 1978: Gabriel Paraschiv (n. 27 martie 1978, Moreni) este un jucător român retras din activitate, cunoscut pentru activitatea de la echipa Oțelul Galați.
* 1980: Cesare Cremonini (n. 27 martie 1980, Bologna) este un cântăreț italian cunoscut atât pentru cariera sa alături de formația Lùnapop, cât și pentru materialele sale discografice lansate pe plan independent.

Cesare Cremonini
Cesare Cremonini în concert (sep. 2009).
Date personale
Nume la naștere	Cesare Cremonini
Născut	27 martie 1980 (39 de ani) Bologna, Italia Bologna, Italia[1]
Cetățenie	Italia
Ocupație	Cântăreț, compozitor
Activitate
Gen muzical	Pop, rock alternativ, indie
Ani de activitate	1999 — prezent
Case de discuri	Warner Bros. Records
Interpretare cu	Lùnapop

·         1981: Jeronimo Maria Barreto Claudemir da Silva (n. 27 martie1981, São Paulo, Brazilia), cunoscut sub porecla Cacau, este un fost fotbalist german de origine braziliană.
* 1981: Jung Seung-hwa (Hangul: 정승화; n. 27 martie 1981) este un scrimersud-coreean specializat pe spadă, laureat cu bronz individual și cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2015
* 1981: Andrei-Valentin Sava este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Prahova.
* 1983: Igor Picușceac, uneori scris și Picușciac (în rusă Игорь Пикущак; n. 27 martie 1983, Tiraspol) este un fotbalist internațional moldovean care evoluează la clubul Sheriff Tiraspol.
* 1984: Alexandru Gațcan (n. 27 martie 1984, Chișinău) este un fotbalist internațional moldovean, care în prezent evoluează la clubul rus FC Rostov și la echipa națională de fotbal a Moldovei.
* 1984: Brett Trevor Holman (n. 27 martie 1984, în Bankstown, New South Wales, Australia) este un fotbalist australian, care joacă la clubul Al Nasr.
* 1985: Pavol Farkas (n. 27 martie 1985) este un fotbalist slovac care se află sub contract cu echipa azeră FK Qäbälä. Evoluează pe postul de fundaș central. A marcat primele sale goluri pentru FC Vaslui în derbiul local cu Poli Iași din 6 martie 2009.
* 1986: Manuel Peter Neuer (n. 27 martie 1986, Gelsenkirchen) este un fotbalistgerman și actualul portar al echipei FC Bayern München
* 1987: Polina Sergheevna Gagarina (în rusă Полина Сергеевна Гагарина, n. 27 martie 1987) este o cântăreață, compozitoare, actriță și model rus. Ea a reprezentat Rusia la Concursul Muzical Eurovision 2015 cu piesa „A Million Voices”.

Polina Gagarina
Gagarina in 2015
Date personale
Nume la naștere	Polina Sergheevna Gagarina
Născută	27 martie 1987 (32 de ani) Moscova, Rusia
Căsătorită cu	Pyotr Kislov[*] (25 august 2007–31 martie 2010)
Cetățenie	Rusia
Ocupație	Cântăreață, compozitoare, actriță, model
Activitate
Studii	Moscow Art Theatre School[*]
Gen muzical	Pop
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	2003–prezent

* 1988: Brenda Song (n.27 martie, 1988) este o actriță, model și o spokesperson americană. Song a început în show-business ca un model de modă pentru copii. Aparițiile sale timpurii în televiziune au inclus roluri în emisiunile de televiziune Fudge (1995) și 100 de fapte pentru Eddie McDowd (1999). După multe reclame și roluri de televiziune la sfârșitul anilor 1990, Song a câștigat un premiu Young Artist pentru interpretarea ei în The Ultimate Christmas Present (2000). În 2002, Song a semnat un contract cu Disney Channel și a jucat în Disney Channel Original Movie 2002 Get a Clue și apoi a făcut contribuții semnificative la canal, inclusiv Stuck in Suburbs (2004) și multe alte producții. În 2005, Song a început să joace rolul principal de sex feminin al lui London Tipton în "The Suite Life of Zack & Cody" și "The Suite Life on Deck". Personajul este remarcat ca unul dintre cele mai lungi caractere ale Disney.

Brenda Song
Song la premiera filmului Up în May 2009
Date personale
Născută	27 martie 1988 (31 de ani) Carmichael, California, U.S.
Cetățenie	SUA
Etnie	Asiato-americani
Ocupație	Actriță, spokesperson, practicantă de taekwondo, model
Activitate
Domiciliu	Los Angeles, California, U.S.
Alma mater	University of California, Berkeley
Ani de activitate	1993–present
Partener(ă)	Trace Cyrus[*] Macaulay Culkin[1]
Premii	Young Artist Award[*] Young Hollywood Awards[*] Hollywood Film Festival[*] Palm Springs International Film Festival[*]

* 1988: Atsuto Uchida (内田 篤人 Uchida Atsuto^?, n. 27 martie 1988) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul Union Berlin din 2. Bundesliga.
* 1988: Jessica Ellen Cornish (n. 27 martie 1988, Redbridge, Londra, Anglia), cunoscută publicului larg sub numele de Jessie J, este o cântăreață și textieră britanică. A semnat un contract cu casa de discuri Island Records, după care a înregistrat primul album, numit Who You Are. A cunoscut pentru prima dată faima după ce a compus cântece pentru cântăreți americani precum Chris Brown sau Miley Cyrus. Cea mai de succes melodie pe care a compus-o este „Party in the U.S.A.”,^[1] care a fost foarte apreciată în numeroase țări. La 7 ianuarie 2011, Jessie J câștigă premiul Sound of 2011 (BBC), iar o lună mai târziu primește Critic’s Choice, în cadrul galei BRIT Awards 2011.

Primul său single, „Do It Like A Dude”, a reușit să ajungă pe locul al doilea în Regatul Unit, fiind cea mai bună clasare a melodiei. „Price Tag”, cel de-al doilea single al cântăreței, a intrat în topuri de pe primul loc în Regatul Unit, Irlanda și Noua Zeelandă, în timp ce în alte 19 țări a fost în top zece. „Price Tag” a fost lider pentru două săptămâni consecutive în Regatul Unit. Albumul său de debut a fost lansat la data de 25 februarie 2011 și s-a clasat pe locul 2 în UK Albums Chart.

Jessie J, născută sub numele de Jessica Ellen Cornish în Redbridge, Londra, Anglia,^[2] a fost elevă la liceul Mayfield din Londra. Ea a participat la cursurile școalii de arte Colin’s Performing Arts School, iar la vârsta de 11 ani a fost aleasă să joace în producția lui Andrew Lloyd Webber, Whistle Down the Wind.^[3][4]

Jessie J are două surori, care sunt cu cinci, respectiv șapte ani mai mari decât ea și care au fost niște eleve de top. În comparație cu surorile sale, Jessica spune că „nu a fost niciodată foarte bună la ceva”.” În timpul școlii ele spuneau că sunt din familia Cornish și se așteptau să fiu ca și ele. Pune-mă să aleg haine pentru cineva, să mă machiez, să-mi fac părul, să cânt, dar nu mă pune să lucrez cu sume pentru că nu e domeniul meu”. De asemenea, ea a spus că nici la examenele școlare nu se baza pe inteligența sa.^[5] Totuși, domeniul care i-a plăcut lui Jessie a fost cântatul, despre care vorbește ca fiind domeniul ei. Cu toate că se pricepea la muzică, a fost scoasă din corul școlii pentru că avea o voce prea puternică.^[6]

La vârsta de 16 ani, și-a început studiile la BRIT School, iar la 17 ani s-a alăturat unui grup muzical de fete, numit „Soul Deep”.^[7] De la vârsta de 11 ani, Jessie J suferea de o bătaie neregulată a inimii, motiv pentru care la vârsta de 18 ani are un accident vascular cerebral minor.^[8] Din cauza acestui lucru, ea nu consumă alcool sau tutun. La începutul anului 2011, a suferit un atac de panică pe scenă, după ce a fost forțată să cânte în întuneric. „Am avut un concert recent și am suferit un atac de panică pe scenă”, a declarat artista pentru NOW. „Seara aceea s-a numit Black Out și a trebuit să cânt pe întuneric. I-am rugat să aprindă lumina, dar nu au dorit. Eram pe o scenă înaltă și pentru că nu puteam vedea nimic, am intrat în panică. A fost groaznic.”^[9]

Jessie J a recunoscut public că a fost bisexuală.^[10] Este feministă.

Jessie J
Jessie J în martie 2012
Date personale
Nume la naștere	Jessica Ellen Cornish
Născută	27 martie 1988 (31 de ani)  Redbridge, Londra, UK Chadwell Heath[*], Regatul Unit
Părinți	Stephen Cornish[*] Rose Cornish[*]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Cântăreață, producătoare, textieră
Activitate
Alte nume	Jessie J
Studii	BRIT School for Performing Arts and Technology[*]
Gen muzical	Pop, dance, R&B, soul
Tipul de voce	Mezzo-soprană
Ani de activitate	2006–prezent
Case de discuri	Lava, Universal Republic, Island, Gut
Colaborare cu	James Morrison, David Guetta

* 1990: Elena Gjeorgjievska (în macedoneană Елена Ѓорѓиевска; n. 27 martie 1990, în Struga)^[1] este o handbalistă macedoneană care joacă pentru clubul românesc SCM Craiova, în Liga Națională, și pentru echipa națională a Macedoniei.
* 1990: Nicolas Alexis Julio N'Koulou N'Doubena (n. 27 martie 1990), cunoscut mai mult ca Nicolas N'Koulou, este un fotbalist camerunezcare evoluează la clubul Olympique Lyon în Ligue 1 și la echipa națională de fotbal a Camerunului pe postul de fundaș.
* 1990: Kimbra Lee Johnson (n. 27 martie 1990), cunoscută sub numele de scenă Kimbra, este o cântăreață neo-zeelandeză. Și-a lansat albumul de debut la data de 29 august 2011, Vows, care s-a clasat între primele cinci în clasamentele din Noua Zeelandă și Australia. Albumul a fost lansat și în SUA pe 22 mai 2012, debutând în clasamentele Billboard pe locul al paisprezecelea.^[1] Kimbra a cântat alături de Gotye în melodia Somebody That I Used to Know, care a primit mai multe discuri de platină.

Kimbra
Kimbra (2011)
Date personale
Nume la naștere	Kimbra Lee Johnson
Născută	27 martie 1990 (29 de ani) Hamilton[*], Noua Zeelandă
Cetățenie	Noua Zeelandă
Ocupație	Cântăreață, muzician, textier
Activitate
Origine	Hamilton, Noua Zeelandă
Gen muzical	Indie pop, soul, jazz
Instrument(e)	Voce, chitară, tamburină
Ani de activitate	2000-prezent
Case de discuri	Forum 5, Warner Bros.
Colaborare cu	Gotye

* 1991: Lidia Havriștiuc (n. 27 martie 1991, Suceava) este o jucătoare română de fotbal. În prezent joacă pentru Olimpia Cluj și pentru a echipa națională a României în calitate de apărător
* 1991: Paul Țene (n. 27 martie 1991) este un jucător de fotbal român care evoluează la clubul Unirea Jucu. Este fiul lui Florin Tene.
* 1993: Lidia Isac (în rusă Лидия Исак, n. 27 martie 1993, Saint Petersburg, Rusia) este o cântăreață din Republica Moldova. Ea a reprezentat Republica Moldova la Concursul Muzical Eurovision 2016 cu piesa Falling Stars.^[2] A ratat calificarea în finala competiției

Lidia Isac
Date personale
Născută	27 martie 1993 (26 de ani)[1]  Sankt Petersburg, Rusia
Cetățenie	Moldova
Ocupație	cântăreață jurnalistă
Activitate
Gen muzical	pop
Instrument(e)	voce[*]

* 1995: Sabin Florin Strătilă (n. 27 martie 1995 în Constanța) este un jucător român de rugby în XV și de rugby în VII. Evoluează pe postul de fundaș (fullback).
* 1996: Lauren Michelle Jauregui (/ˈhaʊ.rɛɡi/ ; n. 27 iunie 1996, Miami, SUA) este o cântăreață americană, cel mai bine cunoscută ca și membră a grupului de fete Fifth Harmony.

Jauregui s-a născut pe 27 iunie,1996, în Miami, Florida, fiind fica lui Michael Jauregui și Clara Morgado, amândoi fiind din Cuba.^[3][4][5] Tatăl ei este un director la o fabrică, și mama ei este o profesoară, care s-a mutat în Statele Unite atunci când Fidel Castro a venit la putere.^[6] Ea are doi frați mai mici. Jauregui a spus că ea își poate găsi descendeții familiei în Cuba și Spania.^[7]

Aceasta a urmat cursurile la colegiul Carrollton Școală a Inimilor Sacre, o școală de fete în Miami, unde a participat la activități extrașcolare, inclusiv echipa de softball și concursuri de talente.^[8][9] Încă din copilărie, influențele sale muzicale sunt Journey, Paramore, Alicia Keys, Christina Aguilera, și Lana Del Rey.

În 2012, la vârsta de 16 ani, Jauregui a dat o audiție pentru cel de-al doilea sezon din versiunea Americană a The X Factor în Greensboro, Carolina de Nord , cu piesa "Dacă eu nu Te-am" de Alicia Keys. Auditia ei a fost descrisă ca fiind "perfectă" de Antonio Reid, care a considerat că Jauregui a avut o voce  "răgușită, echilibrată, matură" .^[11] În cea de-a doua rundă de bootcamp, a fost pus împotriva grup country Sora C cu piesa "Aceste Arme ale mele". După ce a eșuat în a deveni un artist solo, Jauregui a fost adusă înapoi alături de Ally Brooke, Normani, Dinah Jane, și Camila Cabello, care au fost puse împreună de Simon Cowell și au format un grup. Grupul, numit mai târziu Fifth Harmony, a terminat pe locul al treilea în concurs, lafel ca One Direction.

A cincea Armonie a lansat debutul lor EP, Mai Bine Împreună în 2013, primul lor album Reflecție în ianuarie 2015, iar al doilea album 7/27 în Mai 2016.  Omonimul lor, al treilea album, și în primul ca un grup de patru, a Cincea Armonie, a fost lansat în August 2017. Primele lor doua albume au generate singlelurile "Merită" și "Munca la Domiciliu", respectiv, care au ajuns în top 10 în mai multe topuri internaționale. Grupul a contribuit, de asemenea, la muzica pentru coloana sonoră a filmului animat Hotel Transylvania 2 cu melodia "Îndrăgostită cu un Monstru". Pe 19 martie 2018, grupul a anunțat o perioadă nedefinită de a se concentra pe proiecte solo

Lauren Jauregui
Lauren Jauregui
Date personale
Nume la naștere	Lauren Michelle Jauregui Morgado
Născută	27 iunie 1996 (23 de ani)[2]  Miami, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	cântăreață textier[*]
Activitate
Gen muzical	pop R&B contemporan
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Syco Music[*][1] Epic Records Columbia Records

* 1999: Mihaela Diana Petrescu (n. 27 martie 1999, în Slatina)^[2] este o handbalistă română care joacă pentru Corona Brașov pe postul de portar. În sezonul 2016–2017, Petrescu a evoluat pentru clubul CSM Unirea Slobozia^[3], iar la sfârșitul anului competițional 2017–2018, după un sezon petrecut la CSM Roman, a semnat cu Corona Brașov.^[4][5]

Începând din 2005, Diana Petrescu a făcut parte din echipele de junioare și tineret ale României,^[1] iar în decembrie 2015 a fost convocată ca portar de rezervă în echipa României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial.^[6][7] Totuși, Petrescu nu a jucat în nici o partidă.

* 2004: Amira Willighagen (n. 27 martie 2004,^[1] Nijmegen, Țările de Jos) este o soprană olandezo-sud africană^[2][3][4] care a câștigat sezonul al șaselea al emisiunii Olanda Are Talent în 2013, la vârsta de nouă ani.

Amira Willighagen a crescut înconjurată de muzică clasică. La vârsta de șapte ani se uita la fratele ei Fincent care cânta la vioară, mama lor Frieda de asemenea cânta la vioară iar tatăl Gerrit cânta la pian. Ea nu știa să cânte la instrumente, așa că a încercat să cânte vocal. La început, înainte de a lua lecții de canto, Willighagen a învățat singură să cânte arii de operă, utilizând ghiduri de pe Youtube.^[9] Așa și-a descoperit talentul și pasiunea pentru muzică. Chiar și mama ei a fost surprinsă când a auzit-o prima dată cântând.^[10] Două din primele apariții publice au avut loc în 2012, la festivalul „Muzica face prieteni” în Colmschate (acompaniată de familia ei) și ca și cântăreață solo în Corul de Copii Emmaus, cântând o versiune olandeză a melodiei „Nella Fantasia”.^[11] După doi ani de exersări și îmbunătățire a interpretării, mama ei a considerat că este gata să participe la emisiunea Olanda Are Talent. Într-adevăr, a câștigat admirația juriului, a publicului și a milioane de oameni din toată lumea care au văzut-o la televizor și pe Internet.

Willighagen a participat la emisiunea Olanda Are Talent; în faza audițiilor, așa a impresionat juriul cu versiunea ei a ariei „O Mio Babbino Caro”, din opera lui Giacomo Puccini Gianni Schicchi, încât în câteva secunde jurații se holbau cu uimire și neîncredere. Interpretarea ei a avut rapid succes pe Youtube, cu peste 39 milioane de vizualizări în octombrie 2019.^[13] În semifinale a interpretat „Ave Maria” de Charles Gounod.^[7] „Ești o stea al cărei loc este pe scenă!”, a spus Dan Karaty, unul dintre jurați, după prestația ei din semifinale.^[14] În finală a cântat aria „Nessun dorma” din opera Turandot, compusă de Puccini. A câștigat competiția cu peste 50% din voturile telespectatorilor și ale audienței

După succesul de la Olanda Are Talent, în decursul anului 2014 Willighagen a fost invitată la diverse emisiuni TV: la postul sud-african Channel24 (transmis pe Internet), în 21 martie la Omroep Gelderland (Olanda), în 11 mai la Life4You - Carlo și Irene pe RTL 4 (Olanda), în 7 iunie la Willkommen bei Carmen Nebel (Bine ați venit la Carmen Nebel) pe ZDF (Germania), la RTL Television (Germania), interpretând cântecul „I Have a Dream” (lansat de trupa ABBA),^[15] în 20 august la emisiunea realizată de Susana Giménez pe postul Telefe (Argentina), în 21 decembrie la Du côté de chez Dave pe France 3.^[16]

În februarie 2014, Willighagen a înregistrat albumul de debut, Amira, acompaniată de Orchestra Filarmonică a Orașului Praga.^[17] Albumul conține zece piese, incluzând cântecele pe care le-a interpretat în cadrul emisiunii Olanda Are Talent. Alte piese de pe acest album sunt „Nella Fantasia”, „Song To The Moon”, „Pie Jesu” din Requiem, compus de Andrew Lloyd Webber.^[18] Albumul a fost lansat în Olanda în 28 martie, primind discul de aur după doar două săptămâni (pentru 10000 de albume vândute sau descărcate).^[19][20] André Rieu a invitat-o pe Willighagen să urmeze un curs în Londra, după ce un membru al orchestrei sale a văzut-o la audiția emisiunii Olanda Are Talent, pe YouTube.^[21][22] Apoi, în 11 și 12 iulie, a apărut cu André Rieu și Orchestra Johann Strauss în Maastricht, interpretând aria „O Mio Babbino Caro”, în timpul înregistrării albumului Love in Venice.^[23]

Prima apariție internațională a lui Willighagen a avut loc la concertul Starlight Classics în Somerset West, Africa de Sud, în 28 februarie și 1 martie 2014. În 30 aprilie 2014 a cântat în Las Vegas ca parte a premiului primit când a câștigat concursul Olanda Are Talent.^[24] A susținut concerte în diverse țări precum Olanda, Africa de Sud, Belgia, SUA, Germania, Elveția, Marea Britanie, Italia, Spania, Franța, Polonia, Hong Kong, Argentina, Mexic, Malta, Monaco, Islanda, Austria, Botswana.^[25][21][26]

Conform afirmației de pe site-ul ei, cu jumătate din câștigurile obținute din concerte și vânzarea albumelor, Willighagen sprijină propriul ei proiect caritabil, Gelukskinders Foundation (Fundația Copii Norocoși), care creează locuri de joacă pentru copiii săraci din localități sud-africane. Ideea creării locurilor de joacă i-a venit când a mers în Africa de Sud, pentru a-și vizita bunica, la vârsta de șapte ani. A ieșit afară să se joace, ca orice copil, dar copiii de acolo nu aveau un loc de joacă adecvat, așa că doar alergau și aruncau cu pietre. Uimită și dezamăgită, i-a spus mamei sale: „Dacă voi avea vreodată bani aș dori să revin aici și să ajut acești copii să aibă ceva cu care să se joace.”^[27][28] Exact așa a făcut: după doar trei ani, în 5 martie 2014, a deschis primul loc de joacă în Ikageng, o localitate aproape de orașul Potchefstroom, Africa de Sud.^[29] Pentru a asigura dezvoltarea și întreținerea locurilor de joacă, fundația Amirei Willighagen, Gelukskinders a fost înființată la data de 1 noiembrie 2014.^[30] În numele fundației ei, Willighagen a deschis al doilea loc de joacă în Ikageng, în 1 august 2016.^[31] Al treilea loc de joacă, Amira Park - Sarafina, a fost inaugurat în 20 ianuarie 2017.^[32] Al patrulea loc de joacă, realizat la Școala Primară Promosa, a fost dat în folosință în 20 iunie 2017.^[33] În 11 iunie 2018, Amira inaugurează al cincilea loc de joacă la Școala Primară Lesego, care include carusel, leagăne, tobogan și o groapă cu nisip.^[34] În iulie și august 2019 au fost deschise șase noi locuri de joacă la școli aflate în apropiere de Potchefstroom,^[35] numărul lor ajungând la 13.^[36] Alte acțiuni caritabile sunt participările la strângeri de fonduri, pentru victimele taifunului Haiyan din Filipine (în 18 noiembrie 2013),^[37] pentru Unicef (în 16 iulie 2014)^[38] și pentru a sprijini victimele incendiilor din jurul orașului Knysna, într-un concert caritabil la Classics Is Groot (în 24 iunie 2017).^[39]

În 8 noiembrie 2014 Willighagen a vizitat Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma, pentru a primi Premiul Internațional Giuseppe Sciacca 2014.^[40] În 21 noiembrie 2015 Willighagen și-a lansat al doilea album, Merry Christmas (Crăciun Fericit). Pe lângă o selecție de colinde binecunoscute („O Holy Night”, „Silent Night”, „Hark! The Herald Angels Sing”), albumul conține diverse arii faimoase și imnuri („Panis Angelicus”, „Ave Maria” de Vavilov).^[41] Albumele Amira și Merry Christmas au fost produse la casa de discuri Sony Masterworks.^[42] A susținut de asemenea concerte de Crăciun, în 15 decembrie 2014 la Sala Regele Albert din Londra,^[43] în 19 decembrie 2015 în Biserica Petrus Canisius din Nijmegen, Olanda (unde a cântat „See, Amid The Winter's Snow”, „Panis Angelicus”, „Sancta Maria” și „Ave Maria” de Gomez),^[44][16] în 21 decembrie 2015 în Biserica Sf. Jacobs, Haga,^[45] în 16 decembrie 2017 în Biserica Sf. Steven din Nijmegen (unde a interpretat „Dormi, Fili”, „Onse Vader”, „Jerusalem”, „Panis Angelicus”, „See, Amid The Winter's Snow”, „Stille Nacht / Silent Night” și „How Great Thou Art”),^[16] în 15 decembrie 2019 în Nijmegen („Joy To The World” a fost unul dintre cântecele din program), în 16 decembrie 2019 în Dreumel, Olanda.^[46]

În 2015 Willighagen a participat, în 4 aprilie, la Festivalul Sanremo Junior în Malta,^[47] în septembrie la emisiunea „Superkids - die größten kleinen Talente der Welt” („Supercopii - cele mai mari mici talente din lume”), transmisă de postul TV german Sat.1, unde a interpretat aria „Ave Maria”, compusă de Vladimir Vavilov^[48] și în decembrie în Madrid.^[49] În 2016 a cântat la Festivalul Vacanței în Lecce, Italia (în 28 mai),^[50] la Conservatorul Universității de Nord Vest din Potchefstroom (în 23 noiembrie)^[51] și de asemenea a interpretat cântecul „Nella Fantasia” în cadrul concertului Afrikaans Is Groot (în noiembrie).^[52] În 2017 a cântat, în 20 mai, în concertul Aqua Musica în Steenbergen, Olanda^[53] și în 2 decembrie în concertul Max Proms, desfășurat în Utrecht, interpretând o variantă scurtă a ariei „O Mio Babbino Caro” și melodia „Your Love” (tema filmului „A fost odată în vest”).^[54] În 2 și 3 martie 2018 a cântat din nou la concertul RMB Starlight Classics.^[55]

La sfârșitul lui iulie 2016 Willighagen a participat la concertul Classics Is Groot, desfășurat în Pretoria, Africa de Sud, unde a cântat „O Mio Babbino Caro”, „O Sole Mio” (în duet cu Patrizio Buanne),^[56] „Nella Fantasia” („În Fantezie”), compusă de Ennio Morricone (lansată de Sarah Brightman în 1998) și binecunoscutul cântec „My Way” (împreună cu ceilalți artiști).^[57] La Classics Is Groot 2017 a interpretat „Nessun Dorma”, „Flower Duet” (cu Corlea Botha), „Amazing Grace” și „My Way” (în grup).^[58] La Classics Is Groot 2018 Willighagen a cântat „Gabriellas Sång” - cu versuri în suedeză, de pe coloana sonoră a filmului „As It Is in Heaven” („Așa cum este în Rai”), „Hallelujah” (de pe albumul With All My Heart), „Amigos Para Siempre” (în duet cu Patrizio Buanne) și „Keeping the Dream Alive” (împreună cu ceilalți cântăreți).^[59] În iulie 2019, la Classics Is Groot, a interpretat un potpuriu din muzicalul „Sunetul muzicii”: „Prelude / The Sound of Music”, „Edelweiss” și „Climb Ev'ry Mountain”.

Următorul album, With All My Heart (Cu Toată Inima), a fost lansat în Africa de Sud în 2 martie 2018 (ulterior sub formă de fișiere audio în toată lumea) la casa de discuri Coleske Artists.^[60] Albumul marchează o schimbare în cariera ei muzicală, de la operă la crossover clasic (melodii cu influențe din muzica de operă). Câteva piese au fost compuse special pentru ea (de exemplu „Drift Away” și „In The Stars”). Cântece precum „With All My Heart”, „I Will Be With You” și „Gabriellas Sång” sunt potențiale hituri. Amira a cântat de asemenea în duet cu Corlea Botha („Flower Duet”), Patrizio Buanne („’O sole mio” și „Amigos Para Siempre”) și Ruhan du Toit („Follow Your Heart”).

Willighagen a colaborat de asemenea cu alți artiști: Ben Heijnen (Huizen, Olanda, 9 decembrie 2016),^[61] Gissur Páll Gissurarson (Reykjavík, Islanda, decembrie 2015),^[62] Paul Potts și James Bhemgee (Durban, Africa de Sud, 9 august 2014).^[63]

În 1 ianuarie 2018 Amira, fratele ei Fincent și mama Frieda, s-au mutat în Africa de Sud. În cadrul unui interviu într-un ziar olandez regional, au declarat că sistemul educațional din Olanda nu oferă lui Willighagen flexibilitate suficientă pentru concerte. De asemenea, noul manager sud-african al lui Willighagen intenționează să organizeze mai puține turnee, dar mai lungi.^[64] Într-un interviu anterior mama Amirei (de origine sud-africană) a dezvăluit că ea și soțul ei s-au despărțit.^[65] „Este pentru mine într-adevăr frumos să fiu din nou aici în Nijmegen, unde m-am născut. Da, prieteni vechi din gimnaziu. Asta-i frumos, pentru că îmi lipsesc desigur puțin când sunt în Africa de Sud.”, a declarat Willighagen în decembrie 2019 într-un interviu pentru postul TV olandez Omroep Gelderland, care a transmis de asemenea concertele de Crăciun din Nijmegen (2017) și Dreumel (2019).^[66]

Willighagen a realizat două videoclipuri: „Ave Maria” de Vavilov, de pe albumul Merry Christmas^[67] și „In The Stars”, de pe albumul With All My Heart.^[68] Are de asemenea înregistrări din concerte incluse în cinci compilații, în format DVD video și CD: Afrikaans Is Groot 2016, Classics Is Groot 2016, Classics Is Groot 2017, Classics Is Groot 2018 și Classics Is Groot 2019, toate lansate de Coleske Artists.^[69][70] Melodia „Barcelona”, interpretată de Willighagen în duet cu Ruhan du Toit, este inclusă pe albumul More Magic al trupei Touch Of Class.^[71]

Concertele mai importante din 2019 au fost: în 21 martie în Arena Soarelui, Pretoria (cu Helmut Lotti), în 16 aprilie la liceul din Durbanville (cu Corul de Copii Tygerberg), în 19 și 20 iulie la Classics Is Groot, Arena Soarelui, Pretoria, în 10 august în Kasane, Botswana, lângă un baobab uriaș (cu Andre Swartz și Jannie Moolman), în 14 septembrie la Școala Louis Trichard Emmanuel din Zoutpansberg, Africa de Sud, în 5 octombrie în Bloemfontein (cu Jannie Moolman), în 23 octombrie la auditoriul Universității Nelson Mandela, Port Elizabeth (cu Corlea Botha), în 1 decembrie în Turnhout, Belgia (cu Marjolein Acke, Anne Keizer și Corul Cantabile, pentru a marca cinci ani de la înființarea Fundației Gelukskinders).^[72]

Ca o recunoaștere a talentului ei, Willighagen a primit în 9 noiembrie 2019, Premiul Internațional Mediteranean - cea mai bună stea feminină de operă în 2019, pentru „abilități extraordinare în domeniul muzicii” și „voința de a contribui și de a favoriza relațiile de prietenie și pace între națiuni, independent de regimurile lor politice, rasă, tradiții locale și religii”. Acest premiu i-a fost decernat în cursul galei Organizației Internaționale pentru Relații Diplomatice (OIRD), desfășurată în orașul Napoli. La acest eveniment a interpretat cântecele „O Mio Babbino Caro” (solo) și „’O sole mio”, în duet cu tenorul italian Fabio Armiliato.

Amira Willighagen
Amira Willighagen
Date personale
Născută	27 martie 2004 (15 ani)[1]  Nijmegen, Țările de Jos
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	cântăreață
Activitate
Premii	First Prize of Holland's Got Talent[*] (28 decembrie 2013)

Decese

·         710: A decedat Sfantul Rupert de Salzburg (660 – 710). Este considerat sfânt în Bisericile Romano-Catolice și Ortodoxe și fondator al orașului austriac Salzburg. El a fost un contemporan de Childebert III, rege al francilor. Traditia il considera pe Rupert descendent al familiei regale merovingiene. El a fost, de asemenea, unchiul Sfântului Erentrude. Rupert a fost episcop de Worms până în jurul valorii de 697, când necredincioșii din vecinătatea Worms l-au expulzat din oraș. A fost trimis ca misionar la Regensburg, în Bavaria, unde a crestinat numerosi nobili locali.

·         1378: A murit Papa Grigore al XI-lea (n. cca. 1336). Pierre Roger de Beaufort (s-a născut în 1329 sau 1331 , la Castelul Maumont în Corrèze si a murit pe 27 martie 1378 în Roma ). A fost 201 -lea Papa, iar pontificatul sau a durat intre 30 decembrie, 1370 până la moartea sa sub numele de Grigorie XI.
El a fost ultimul Papă francez.

·         1462 - A murit Vasili al II-lea, Mare Cneaz al Moscovei (n. 1415). Vasili al II-lea Vasilievici cel Orb (n. 10 martie 1415 – 27 martie 1462) a fost un Mare Cneaz al Moscovei a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai mare război moscovit din istoria veche rusă.

Vasile cel Orb
Date personale
Născut	10 martie 1415 Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Decedat	27 martie 1462 (47 de ani) Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*]
Cauza decesului	accident (tuberculoză)
Părinți	Vasili Dmitrievici Donskoi Sophia of Lithuania[*]
Frați și surori	Anna of Moscow[*] Q4064911[*]
Căsătorit cu	Maria Iaroslavna
Copii	Ivan Vasilievici Anna Vasilievna Andrei Bolșoi
Cetățenie	Cnezatul Moscovei
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Dinastia Rurik
Mare Cneaz al Moscovei
Domnie	27 februarie 1425 – 27 martie 1462
Predecesor	Vasili I
Succesor	Ivan al III-lea

·         1482: Maria de Burgundia, numită Maria cea Bogată, (13 februarie 1457 – 27 martie 1482), a fost ducesă de Burgundia din 1477 până în 1482. Ca singurul copil al lui Carol I de Burgundia (zis și Carol Temerarul) și a Isabellei de Bourbon, ea a fost moștenitoarea vastelor domenii Burgundia din Franța după moartea tatălui ei în bătălia de la Nancy la 5 ianuarie 1477. Mama ei a murit în 1465, dar Maria a fost în termeni foarte buni cu mama ei vitregă, Margareta de York, cu care Carol s-a căsătorit în 1468. Maria de Burgundia s-a născut la Bruxelles, la castelul ducal Coudenberg, ca fiica lui Carol Temerarul, conte de Charolais și a celei de-a doua soții a acestuia, Isabella de Bourbon. Nașul ei a fost Ludovic, Delfin al Franței, aflat în exil în Burgundia în acea perioadă. El a numit-o după mama sa, Maria de Anjou. Reacțiile la nașterea ei au fost mixte: bunicul patern, Ducele Filip cel Bun, nu a fost impresionat și "a ales să nu participe la botez din moment ce era doar o fată"; bunica Isabela a Portugaliei a fost încântată de nașterea unei nepoate

Bunicul ei, Filip cel Bun, a murit în 1467, lăsându-l pe fiul său Duce de Burgundia și pe nepoata în vârstă de 10 ani moștenitoare prezumptivă. Prima propunere pentru mâna ei a fost primită de tatăl ei pe când Maria avea cinci ani - căsătoria cu viitorul rege Ferdinand al II-lea de Aragon. Mai târziu, fratele mai mic al lui Ludovic al XI-lea, Charles, Duce de Berry, a făcut o abordare, spre disperarea intensă a fratelui său regele, care a încercat să împiedice dispensa papală necesare pentru consangvinitate.

De îndată ce Ludovic a produs un moștenitor de sex masculin care a supraviețuit copilăriei, este vorba de viitorul rege Carol al VIII-lea al Franței, Ludovic a vrut ca fiul său să fie cel care să se căsătorească cu Maria, în ciuda faptului că fiul său era cu treisprezece ani mai tânăr decât Maria. Nicholas I, Duce de Lorena era cu câțiva ani mai în vârstă decât Maria și ducatul lui era alături de teritoriul burgund, dar planul său de a combina teritoriul său cu al ei a fost întrerupt de moartea ducelui în luptă, în 1473.

Ducesa Maria de Burgundia

Maria i-a succedat tatălui său după moartea acestuia, în bătălia de la Nancy la 5 ianuarie 1477. Regele Ludovic al XI-lea al Franței a profitat de ocazia oferită de înfrângerea și moartea rivalului său pentru a încerca să intre în posesia prosperului ducat de Burgundia, și a Franche-Comté, Picardia și Artois.

Regele era nerăbdător ca Maria să se căsătorească cu fiul său Charles și astfel să asigure moștenirea Țărilor de Jos pentru moștenitorii săi, prin forța armelor, dacă era necesar. Burgundia, temându-se de puterea militară franceză, a trimis o misiune diplomatică în Franța pentru a negocia o căsătorie între Maria și micul Charles în vârstă de șase ani, însă negociatorii s-au întors acasă fără o logodnă, găsind cererile regelui francez de cesiune asupra teritoriilor drept inacceptabile.^[2]

Maria l-a ales ca soț, dintre mulții pețitori la mâna ei, pe Arhiducele Maximilian de Austria, care a devenit co-domnitor.^[3] Nunta a avut loc la Ghent în după amiaza zilei de 16 august 1477.^[4] Evenimentul a inițiat două secole de dispute între Franța și Habsburgi (mai târziu asupra Spaniei, apoi Austriei) pentru posesiile lor, care a culminat cu Războiul de succesiune spaniol (1701 – 1714).

Cinci ani mai târziu, Ducesa a vârstă de 25 de ani a căzut de pe cal și a murit în apropiere de Castelul Wijnendale. Mariei îi plăcea echitația și în timp ce urmărea un șoim împreună cu Maximilian, calul ei a aruncat-o iar ea și-a rupt spatele. A murit câteva zile mai târziu, după ce a făcut un testament detaliat. Este îngropată în biserica Maicii Domnului din Bruges.

Maria
Date personale
Născută	13 februarie 1457 Bruxelles
Decedată	27 martie 1482 (25 de ani) Castelul de la Wijnendale, Flandra
Înmormântată	Bruges, Flandra
Cauza decesului	accident (horse fall[*])
Părinți	Carol Temerarul Isabela de Bourbon
Căsătorită cu	Împăratul Maximilian I
Copii	Filip I al Castiliei Margareta, Arhiducesă a Austriei
Cetățenie	Franța  Belgia
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Burgundia[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Valois-Burgundia
Ducesă de Burgundia
Domnie	5 ianuarie 1477–27 martie 1482
Predecesor	Carol I
Succesor	Filip IV

* 1510: Beatrice de Frangepan (în maghiarăFrangepán Beatrix, în croată Beatrica Frankopan, în cehă Beatrix Frankopan, în germană Beatrix Frankopan, în italianăBeatrice di Frangipan, în polonezăBeatrycze Frangepan, în latină Beatrix de Frangepanibus, n. 1480 - d. 27 martie1510, Jula) a fost soția lui Ioan Corvin, fiul ilegitim al lui Matia Corvin. La cinci ani după moartea soțului său, ea s-a recăsătorit cu George de Brandeburg și a devenit una dintre cele mai înstărite femei din Transilvania, având în stăpânire domeniile Hunedoarei și ale Lipovei. Beatrice de Frangepan a murit la un an după căsătoria cu George de Brandeburg.

Beatrice de Frangepan

Castelul Huniazilor de la Hunedoara

·         1613: Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 ^[1] sau 1573^{[necesită citare]} - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai. A avut o incercare de realizare a primei uniri a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic.^[2]

Încercarea lui Sigismund Báthory, Principe al Transilvaniei,  de a-și impune stăpânirea peste Carpați a fost socotită la vremea respectivă o tentativă de refacere a Daciei. Istoricul Constantin Razachevicicomenteaza acest aspect:

„Baza juridică a pretențiilor lui Sigismund Báthory asupra Țării Românești și Moldovei se află în tratatul încheiat de acesta cu împaratul Rudolf II, în ianuarie 1595, la curtea imperiala din Praga, care, la cererea sa, le includea și pe acestea. Prin acest act Sigismund era recunoscut ca principe liber, iar Transilvania era ridicată de la rangul de Voievodat la cel de Principat. Era însă,  doar o victorie parțială, astfel că Sigismund a ratificat tratatul abia în iulie 1595. Coroana ungara, râvnita de el, a ramas împaratului, iar tratatul prevedea ca toate teritoriile dobândite de Principe cu forțe proprii de la turci, aici fiind incluse Țara Românească și Moldova, deveneau vasale lui Rudolf al –II-lea, ca rege al Ungariei. Împaratul nu-i aprobase, asadar, cererea de a fi nu doar principe al Transilvaniei, ci «si al ambelor Dacii» (et utriusque Daciae).“ ,^[3]

Blazonul (sau sigiliul) lui Sigismund Báthory nu reprezintă prima utilizare a semnelor heraldice combinate ale celor 3 țări românesti, ci se înscrie ca fiind doar una dintr-o serie mai lungă de apariții ale acestei reprezentări, inițiată în 1580 de tatal său Cristofor Báthory, ce denotă în principal o acțiune comună în plan diplomatic a celor 3 principate românești.^[4]

A fost numit minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaș. La aceeași Dietă Națională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiți din Ardeal.

În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol (azi Edirne), a declarat război Habsburgilor și astfel a început Războiul de 15 ani. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ștefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și Baltazar Báthory).

În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Cristina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg, o nepoată a regelui Rudolph II, pe 6 August 1595. Mariajul nu a fost consumat niciodată (noaptea nunții a fost dezastruoasă, iar Sigismund a refuzat să consume căsătoria și și-a trimis soția la fortăreața Kovar, unde a fost ținută până în anul 1598^[5]). Sigismund a acuzat-o pe Margaret Majláth (o mătusa a vărului său executat si el, Balthasar Báthory) de vrăjitorie, cauzandu-i impotența. Istoricul László Nagy remarcă faptul că in scrierile contemporanilor nu se face nicio referință la relatiile lui Sigismund cu femei, demonstrând că Sigismund a fost homosexual.

Și-a atras secuii de partea sa, cărora le-a promis privilegii.

De asemenea, a încercat să-și extindă autoritatea asupra Moldovei și Țării Românești. Ca să facă față confruntărilor cu turcii, Mihai Viteazul a căutat să întărească alianța cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. La sfârșitul lui aprilie 1595 mitropolitul Eftimie, episcopii Luca de Buzău și Teofil de Râmnic împreună cu 12 boieri, reprezentând “treptele mari și mici al țării”, au primit instrucțiuni precise de la Mihai pentru încheierea unui tratat de alianță cu principele Transilvaniei, în așa fel încât “Mihai Vodă să fie ascultătăor de Batîr Jicmon, iar de țară să n-aibă scădere, ci să și-o ție deplin și să se ajute unii poe alții, cum le-a fost jurământul dintâi.” Delegația română a plecat dinspre Târgoviște spre Alba-Iulia pe 1 mai 1595. Pe 12 mai au început tratativele cu reprezentanții lui Bathory. La 20 mai au încheiat nu un simplu act de alianță - cum voise domnul Țării Românești - ci un act de vasalitate pentru Mihai Viteazul, care devenea un aliat vasal al lui Sigismund Bathory în Țara Românească, cu o autoritate scăzută și față de marii boieri ai țării, de al căror sfat trebuia să țină seama în toate actele de guvernare. Bathory se intitula: “prin grația lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine și al Sfântului Imperiu Roman, domn al părților regatului Ungariei și comite al secuilor etc.” Mihai Viteazul nu mai putea folosi în titlul său “prin grația lui Dumnezeu” și nici să numească țara “a mea”. Tratatul, prin clauzele lui constituia o victorie pentru Sigismund Bathory și marea boierime munteană. Erau sacrificate autonomia statului și autoritatea instituției domnești.^[6]

Un tratat similar cu cel al Valahiei semnau la Alba-Iulia, pe 3 iunie 1595 și reprezentanții marii boierimi din Moldova.

De facto tratatele semnate nu avut efect. De jure efectele sunt cel putin discutabile. După acestea, la 20 octombrie 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în Bătălia de la Giurgiu.

Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, "Carnavalul însângerat", a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea creștină a fost înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes. Din cauza eșecurilor militare și din viața personală, cu o încredere în sine scazuta^[7], Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale.

În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory.

„Nu trecură însă alte câteva luni și Sigismund, dovedind încă odată cât era de schimbăcios și de ușuratec - bine spunea despre el Mihai Viteazul că "nu știe nici ce face, nici ce vrea" părăsi pentru a două oară tronul, făcând sa fie ales, in locu-i, vărul său cardinalul Andrei Bathory (Martie 1599)”, afirma Constantin N. Giurescu, în volumul Istoria Românilor, (Fundația Regală pentru literatură și artă, București, 1944).^[5]

După moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului. După ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Boemia.

A murit la Praga, la 27 martie 1613.

De patru ori principe al Transilvaniei (mai 1581 - 1597;  august 1598 - martie 1599; februarie - august 1601; 1602),  Sigismund Bathory este unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor. „În mare parte, această controversă se datorează și faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobișnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluționa și prin acestea să fi fost pus în acele situații,  încât pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului și renunțarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era în deplină concordanță cu cea a habsburgilor“, se arată în studiul „Prima abdicare a lui Sigismund Bathory, comentarii pe baza unei note informative“, postat pe pagina Institutului de Memorie Culturală.^[3]

Autorii contemporani principelui transilvănean i-au pus deciziiile de a părăsi tronul pe seama slăbiciunilor sale. „Cheia pentru [a înțelege] modul său de acțiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală și în lipsa lui de caracter. În această privință Sigismund era un produs trist și un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite. Plin de cunoștințe și nu lipsit de însușiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca și în viața publică, el era în cea privată ezitant și capricios. La aceasta a putut contribui, nu în mică măsură anturajul său"

Sigismund Báthory
Principe al Transilvaniei Principe imperial Duce de Opole (1597–1598)
Sigismund Báthory de Somlyó
Date personale
Născut	20 martie 1572  Oradea Mare, Transilvania
Decedat	27 martie 1613 (41 de ani)  Libochovice, Cehia
Înmormântat	Catedrala Sfântul Vitus din Praga
Părinți	Cristofor Báthory Isabel Bocskai[*]
Frați și surori	Gryzelda Bathory[*]
Căsătorit cu	Maria Cristina de Habsburg
Cetățenie	Uniunea Polono-Lituaniană
Etnie	maghiar
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Familia Báthory
Domnie
Domnie	8 decembrie 1588 – Iunie 1594 8 august 1594 – 23 martie 1598 22 august 1598 – 21 martie 1599 3 aprilie 1601 – 29 iunie 1602
Predecesor	Ștefan Báthory Baltazar Báthory Mihai Viteazul
Succesor	Baltazar Báthory Andrei Báthory Moise Székely Blazonul nobiliar al familiei Báthory     Sigismund Báthory     Sigismund Báthory

·         1625: Iacob (engleză James; n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoția — d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 și rege al Angliei și Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa.

A domnit în Scoția ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron mamei sale, Maria I a Scoției. Cât timp a fost minor, a guvernat o regență în numele său, care s-a încheiat oficial în 1578, deși nu a preluat controlul complet asupra guvernului său până în 1581^[2]. Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron ultimului monarh al Angliei și Irlandei din dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moștenitori.^[3] Avea să conducă Anglia, Scoția și Irlanda timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani.^[4]

Iacob și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în Scoția, dar a avut de înfruntat multe dificultăți în Anglia,^[5] inclusiv Complotul Prafului de Pușcă(Gunpowder Plot) în 1605, precum și conflicte repetate cu parlamentulenglez. Conform unei tradiții care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinația lui Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, și menținerea unor favoriți impopulari au furnizat premisele Războiului Civil Englez^[6] Istoricii recenți, cu toate acestea, au revăzut reputația lui Iacob, și l-au tratat ca pe un monarh serios și preocupat de responsabilitățile sale.^[7] .

Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a literaturii și dramei elizabetane a continuat, cu scriitori precum William Shakespeare, John Donne, Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară înfloritoare.^[8] Iacob însuși a fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron (1599).^[9] Sir Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înțelept nebun din creștinătate”, un epitet atribuit caracterului său până astăzi.

Iacob a fost singurul fiu al reginei Maria I a Scoției și a celui de-al doilea ei soț, Henry Stuart, Lord Darnley. Atât Maria cât și și Darnley erau strănepoți ai regelui Henric al VII-lea al Angliei prin fiica acestuia, Margareta Tudor, sora mai mare a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Domnia Mariei în Scoția a fost nesigură, ea și soțul ei fiind romano-catolici și confruntându-se cu o rebeliune a nobililor protestanți. În timpul dificilului lor mariaj,^[11] Darnley s-a aliat în secret cu rebelii și a conspirat la uciderea secretar privat al reginei, David Rizzio, cu doar trei luni înainte de nașterea lui Iacob.^[12]

Iacob s-a născut la 19 iunie 1566 la Castelul Edinburgh și ca moștenitor al tronului automat a devenit Duce de Rothesay și Prinț și Mare Steward al Scoției. A fost botezat "Charles James" la 17 decembrie 1566 într-o ceremonie catolică ținută la Castelul Stirling. Nașii lui au fost: regele Carol al IX-lea al Franței (reprezentat de John, Conte de Brienne), regina Elisabeta I a Angliei (reprezentată de Francis Russell, Conte de Bedford), și Emmanuel Filibert, Duce de Savoia (reprezentat de ambasadorul Philibert du Croc).^[13]

Tatăl lui Iacob, Darnley, a fost ucis la 10 februarie 1567 la Edinburgh, probabil ca o răzbunare la moartea lui Rizzio. Iacob a moștenit titlurile tatălui său Duce de Albany și Conte de Ross. Maria era deja nepopulară și căsătoria ei la 15 mai 1567 cu James Hepburn, al 4-lea conte de Bothwell, care era suspectat că era implicat în uciderea lui Darnley, a sporit la nepopularitatea ei. În iunie 1567, rebelii protestanți au arestat-o pe Maria și au întemnițat-o la castelul Loch Leven; ea nu și-a mai văzut fiul niciodată. A fost obligată să abdice la 24 iulie 1567 în favoarea fiului ei minor Iacob și l-a numit regent pe fratele ei vitreg nelegitim, James Stewart, Conte de Moray.

Îngrijirea lui Iacob a fost încredințată contelui și contesei de Mar, aflat în siguranța Castelului Stirling.^[15] Iacob a fost încoronat rege al Scoției la vârsta de 13 luni, de către episcopul de Orkney, la 29 iulie 1567.^[16] Consiliul Privat al Scoției a ales drept preceptori ai lui Iacob pe umanistul George Buchanan, Peter Young, Adam Erskine și David Erskine.^[17]Buchanan l-a supus pe Iacob la bătăi regulate dar, de asemenea, i-a insuflat o pasiune pe tot parcursul vieții pentru literatură și învățare.^[18] Buchanan a căutat să-l crească pe Iacob în teamă față de Dumnezeu, un rege protestant care să accepte limitele monarhiei, așa cum era prezentat în tratatul său De Jure Regni apud Scotos.^[19]

În 1568 Maria a evadat din închisoarea de la Castelul Loch Leven. Contele de Moray a învins trupele Mariei în Bătălia de la Langside, obligând-o să plece în Anglia, unde a fost întemnițată de Elisabeta. La 23 ianuarie 1570, Moray a fost asasinat de James Hamilton de Bothwellhaugh. Următorul regent a fost bunicul patern al lui Iacob, Matthew Stewart, al 4-lea Conte de Lennox, care, un an mai târziu a fost ucis la Castelul Stirling de susținătorii Mariei. Succesorul său, contele de Mar, s-a îmbolnăvit grav și a murit la 28 octombrie 1572 la Stirling. Boala lui Mar, a scris James Melville, a urmat unui banchet ținut la Palatul Dalkeith de James Douglas, al 4-lea Conte de Morton.^[20]
Morton a fost executat la 2 iunie 1581, acuzat cu întârziere de complicitate la uciderea Lordului Darnley.^[21] La 8 august, Iacob l-a făcut pe Lennox singurul duce din Scoția.^[22] Regele în vârstă de 15 ani a rămas sub influența lui Lennox timp de încă un an

Iacob VI și I
Portret al lui Iacob I de John de Critz, c. 1605
Date personale
Născut	19 iunie 1566 Castelul Edinburgh, Scoția
Decedat	27 martie 1625 (58 de ani) Casa Theobalds, Anglia
Înmormântat	Catedrala Westminster
Cauza decesului	Dizenterie
Părinți	Henric Stuart, Lord Darnley[1] Maria Stuart
Căsătorit cu	Anna a Danemarcei
Copii	Henric Frederick, Prinț de Wales Elisabeta, regină a Bohemiei Carol I al Angliei Robert Stuart, Duce de Kintyre
Cetățenie	Regatul Scoției  Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] Biserica Scoției[*]
Ocupație	poet scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Stuart
Rege al Scoției
Domnie	24 iulie 1567 – 27 martie 1625
Încoronare	29 iulie 1567
Predecesor	Maria, regină a Scoției
Succesor	Carol I
Rege al Angliei și al Irlandei
Domnie	24 martie 1603 – 27 martie 1625
Încoronare	25 iulie 1603
Predecesor	Elisabeta I
Succesor	Carol I

* 1714: Charlotte Amalie de Hesse-Kassel (27 aprilie 1650 – 27 martie 1714) a fost regină consort a Danemarcei și Norvegiei ca soție a regelui Christian al V-lea al Danemarcei.

Charlotte Amalie de Hesse-Kassel
Date personale
Născută	27 aprilie 1650 Kassel, Hesse, Germania
Decedată	27 martie 1714 (63 de ani) Palatul Charlottenborg, Copenhaga
Înmormântată	Catedrala Roskilde
Părinți	Wilhelm al VI-lea Hedwig Sophie de Brandenburg
Frați și surori	Elisabeth Henriette of Hesse-Kassel[*] Philippe de Hesse-Philippsthal William VII, Landgrave of Hesse-Kassel[*] Karl I
Căsătorită cu	Christian al V-lea al Danemarcei
Copii	Frederic al IV-lea al Danemarcei Prințesa Sophia Hedwig a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	consort[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	House of Hesse[*]
Regină a Danemarcei și Norvegiei

* 1714: Anthon Ulrich (4 octombrie 1633 – 27 martie 1714) a fost duce de Brunswick-Lüneburg și a domnit asupra subdiviziunii Wolfenbüttel a ducatului din 1685 până în 1702 împreună cu fratele său, și singur din 1704 până la moartea sa.

Anthon Ulrich

Anthon Ulrich a fost al doilea fiu al lui August al II-lea de Brunswick-Lüneburg; el a studiat la Universitatea din Helmstedt. După decesul tatălui său în 1666, fratele mai mare, Rudolf August, a devenit duce. În 1685, Rudolf l-a făcut pe Anton Ulrich co-regent cu drepturi egale. Rudolf August nu prea era interesat de guvernare și a lăsat cele mai multe decizii în mâinile fratelui său.

În timp ce Hanovra și Lüneburg s-au situat de partea împăratului Leopold I în Războiul Succesiunii Spaniole, Anthon Ulrich a decis să intre într-o alianță cu Franța. Ca urmare, Hanovra și Lüneburg au invadat Principatul de Wolfenbüttel în martie 1702; Anthon Ulrich a fost aproape capturat în timp ce călătorea din Wolfenbüttel la Braunschweig. Din ordinul împăratului, Anthon Ulrich a fost detronat ca duce împotriva protestelor fratelui său și Rudolf Augustu a rămas singurul conducător, în timp ce Anthon Ulrich a plecat în Saxa-Gotha. În aprilie 1702, Rudolf Augustu a semnat un tratat cu Hanovra și Lüneburg la care mai târziu Anthon Ulrich a aderat și el.

După moartea fratelui său în 1704, Anthon Ulrich a preluat din nou guvernarea. El a continuat să stabilească diferite dispute cu Hanovra, până s-a ajuns la un acord final între cele două principate surori în 1706.

În 1709, Anthon Ulrich s-a convertit la romano-catolicism însă a garantat supușilor săi că acest lucru nu va influența guvernarea sa. A murit la Schloss Salzdahlum, pe care el l-a construit în 1714, și a fost succedat de fiul său cel mare, August Wilhelm.

Anthon Ulrich s-a căsătorit cu Elizabeth Juliana, fiica lui Frederick, Duce de Schleswig-Holstein-Sønderburg-Nordborg, în 1656. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:

• augustus Frederick (1657–1676)
• Elizabeth Eleanore Sophie (1658–1729), căsătorită cu Johann Georg, Duce de Mecklenburg-Mirow și Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen
• Anne Sophie (1659–1742), căsătorită cu Karl Gustav de Baden-Durlach
• Augustu Wilhelm (1662–1731), Duce de Brunswick-Lüneburg
• Augusta Dorothea (1666–1751), căsătorită cu Anton Günther II, Conte de Schwarzburg-Sondershausen-Arnstadt
• Henrietta Christine (1669–1753), stareță de Gandersheim
• Ludwig Rudolf (1671–1735)

Anthony Ulrich, Duke of Brunswick-Wolfenbüttel
Portret de Christoph Bernhard Francke
Elizabeth Juliana de Schleswig-Holstein-Sønderburg-Nordborg
Familie nobilă	Casa de Guelph
Tată	August al II-lea de Brunswick-Lüneburg
Mamă	Dorothea de Anhalt-Zerbst
Naștere	4 octombrie 1633 Hitzacker
Deces	27 martie 1714 (80 de ani) Salzdahlum

* 1729: Leopold Louis de Lorena (11 septembrie 1679, Innsbruck – 27 martie1729, Lunéville), supranumit cel Bun, a fost Duce de Lorena și de Bardin 1690 până la moartea sa.

Leopold Joseph Charles Dominique Agapet Hyacinthe a fost fiul cel mare al lui Carol al V-lea, Duce de Lorena și a soției acestuia, Eleanor de Austria, sora vitregă a împăratului Leopold I.

În momentul nașterii lui Leopold, Lorena și Bar erau ocupate de regele Ludovic al XIV-lea al Franței, obligând pe părinții acestuia să plece în exil în Austria, unde ai au trăit sub protecția împăratului. Prin urmare, Leopold s-a născut la palatul din Innsbruck și a primit primul său nume în onoarea împăratului. Leopold a crescut la Innsbruck, în timp ce tatăl său s-a angajat în apărarea Vienei împotriva turcilor.

În 1690, tatăl său a murit și tânărul Leopold în vârstă de 11 ani a moștenit ducatele încă ocupate. Mama lui, în încercarea de a îndeplini ultimele dorinte ale soțului ei de a prelua ducatele de sub ocupația franceză, a apelat la Reichstag în Regensburg pentru a-l restabili pe fiul ei în Lorena. Leopold a fost trimis la Viena pentru a primi o educație militară sub supravegherea împăratului. La Viena, a crescut împreună cu verii săi, Arhiducele Joseph și Carol, ambii viitori împărați. Leopold a fost creat Cavaler al Ordinului Lâna de Aur în acel an.

Ca și tatăl lui înaintea sa, el a intrat în armata imperială și, la vârsta de 18 ani, a luat parte la Asediul de la Timișoara în 1694. Trei ani mai târziu, el a primit comanda armatei de pe Rin.

Leopold, Duce de Lorena

În 1697, Războiul de Nouă Ani s-a sfârșit cu semnarea Tratatului de la Ryswick la 30 octombrie 1697.

Tratatul a restituit ducatele de Lorena și Bar Casei de Lorena, în conformitate cu speranțele mamei lui Leopold; ea a murit patru zile mai târziu la Viena. La 17 august 1698, Ducele Lepold și-a făcut o intrare triumfătoare în capitala sa Nancy. El a reconstruit și repopulat ducatul său afectat de război, încurajând imigrarea. La sfârșitul domniei sale ducatul era sigur și prosper.

În politica externă, Leopold a încercat să continue relații bune cu Franța pentru a potoli setea puternicului său vecin. La 13 octombrie 1698 la Palatul Fontainebleau Leopold s-a căsătorit cu Élisabeth Charlotte d'Orléans, nepoata regelui Ludovic al XIV-lea, care i-a oferit o zestre de 900.000 de livre ducelui fără bani. Elisabeth Charlotte s-a dovedit a fi o mamă grijulie și a dat naștere la treisprezece copii, dintre care cinci au atins vârsta adultă. Trei dintre ei au murit într-o săptămână, în mai 1711 din cauza unui focar de variolă la Château de Luneville, reședința de la țară a ducilor de Lorena.

În ciuda încercărilor diplomatice ale lui Leopold, capital sa, Nancy, a fost ocupată de trupe străine în timpul Războiului Succesiunii Spaniole (1700–1713). Temându-se pentru familia lui, Leopold a mutat curtea la Château de Luneville, pe care Leopold l-a reconstruit ca pe un "Versailles al Lorenei". Aici s-a născut primul copil al lui Leopold în 1700.

Soția lui Leopold, Élisabeth Charlotte de Orléans

În 1703, Ducele a introdus Codul lui Léopold care reglementa guvernarea ducatului. A încercat s-o instaleze pe fiica sa ce mare, Elisabeth Charlotte, ca stareță de Remiremont însă a eșuat din cauza opoziției Papei Clement al XI-lea.

Mariajul lui Leopold s-a tulburat în 1706, când a avut-o ca amantă pe Anne-Marguerite de Lignéville, Prințesă de Beauvau-Craon și i-a îmbogățit întreaga ei familie. Cu toate acestea, Elisabeth Charlotte, în urma sfatului mamei sale, a tăcut.

În 1708, Leopold a pretins ducatul de Montferrat cum era ruda cea mai apropiată a vărului său, Charles IV Gonzaga, Duce de Mantua, și care a fost detronat și apoi a murit fără moștenitori pe linie masculină. Împăratul promisese totuși Montferrat Ducelui de Savoia însă dorind să compenseze Casa de Lorena, el a dat Ducat de Teschen din Silezia lui Leopold.

În 1710, Leopold și soția sa au vizitat Parisul pentru a participa la căsătoria nepoatei Elisabetei Charlotte, Marie Louise Elisabeth cu Ducele de Berry, nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

În 1721, Leopold a aranjat pentru fiul și moștenitorul său, Leopold Clement, să primească o educație la Viena. De asemenea, el intenționează să lege relații cu Arhiducesa Maria Tereza, moștenitoarea împăratului Carol al VI-lea. Leopold Clement a murit la scurt timp la Lunéville și în locul lui, fiul cel mic Francisc Ștefan a plecat la Viena, unde s-a căsătorit cu Maria Tereza. Francisc ar deveni împărat și urmașii lui, Casa de Habsburg-Lorena, vor conduce Austria până în 1918.

În 1725, Leopold a încercat s-o căsătorească pe fiica sa Anne Charlotte cu tânărul rege Ludovic al XV-lea, însă Louis Henri, Duce de Bourbon, pe atunci prim-ministru, s-a opus uniunii cu un descendent al unui rival al Casei de Orléans. Apoi, Elisabeth Charlotte a încercat să aranjeze căsătoria fiicei sale cu vărul ei primar, care devenise văduv de puțin timp, Louis, Duce de Orléans, însă Louis a refuzat. Toate propunerile sale de căsătorie au fost fie ignorate, fie refuzate; mai târziu Anne Charlotte a devenit stareță a mănăstirilor Remiremont și Essen.

În martie 1729, Leopold s-a îmbolnăvit în timp ce se plimba la Château at Ménil în apropiere de Lunéville. S-a întors la Lunéville unde a murit la 27 martie, la 49 de ani.

Jump to navigationJump to search

Leopold
Duce de Lorena, Bar și Teschen
Date personale
Născut	11 septembrie 1679 Palatul Innsbruck, Tyrol, Austria
Decedat	27 martie 1729 (49 de ani) Castelul Lunéville, Lorena, Franța
Cauza decesului	horse fall[*]
Părinți	Carol al V-lea de Lorena[1] Eleonora Maria Josefa de Austria[1]
Frați și surori	Charles Joseph of Lorraine[*][1] Frans II Jozef van Lotharingen[*] Joseph of Lorraine[*]
Căsătorit cu	Élisabeth Charlotte de Orléans
Copii	Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Élisabeth Thérèse, regină a Sardiniei Prințul Charles Alexander de Lorena Prințesa Anne Charlotte de Lorena
Cetățenie	Ducatul Lorena
Ocupație	feudatory[*] personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duke of Lorraine and Bar[*] (1690–1729)[1]
Familie nobiliară	Casa de Lorena[1]

·         1770: Giovanni Battista Tiepolo, artist italian (n. 1696)
* 1827: François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld, duce de Liancourt, apoi duce de La Rochefoucauld (1792), s-a născut la La Roche-Guyon^[9] (în actualul departament Val-d'Oise) la 11 ianuarie 1747și a murit la Paris la 27 martie 1827. A fost un om politic, întreprinzător, călător și militar francez.

După evenimentele din 10 august 1792, s-a exilat în Anglia, unde a fost invitat de Arthur Young. A cerut în van să fie ascultat în cursul procesului Regelui, apoi a părăsit Anglia în 1794 și a emigrat în Statele Unite.

A publicat, în această perioadă, mai multe eseuri relative la experiențele sale: "Notice sur l’Impôt territorial en Angleterre"^[19] (1790), "Des prisons de Philadelphie"^[20] (1796).

În 1795, a pus la cale, cu cinci însoțitori, o călătorie care a acoperit o mare parte din Statele din Nord și din Canada. Au traversat Niagara pentru a ajunge la Fort Erie și au văzut și Fort Chippawa. La Newark (Niagara-on-the-Lake), au fost primiți de locotenentul-guvernator John Graves Simcoe. Călătoria lor s-a terminat la frontiera cu Canada. S-a întors în Statele Unite.

Puțin apreciat de Contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea, nu s-a amestecat decât puțin în anturajul său din exil, iar în 1797 a solicitat, fără succes, autorizația de a se reîntoarce în Franța. De unul singur a întrerupt exilul, în 1799.

Radiat de pe lista emigraților, s-a reîntors în Liancourt și și-a gerat afacerile și lucrările; a fost tratat cu demnitate și distanță de Napoleon.

În 1814, în timpul primei Restaurații, Ludovic al XVIII-lea nu i-a redat demnitatea ereditară^[21] de mare maestru al Garderobei, și l-a numit, în compensație, la Camera Pairilor.

Apoi a fost deputat, ales la Camera Reprezentanților constituită în timpul celor O Sută de Zile.

A exercitat apoi mai multe funcții publice, cu titlu benevol, a apărat abolirea Comerțului cu Negri, și interzicerea jocurilor și a loteriilor.

A fondat, la 15 noiembrie 1818, Casa de Economii și de Prevedere de la Paris, prima casă de economii din Franța

A avut trei fii:

• François de La Rochefoucauld (1765-1848)
• Alexandre de La Rochefoucauld (1767-1841)
• Frédéric Gaëtan de La Rochefoucauld-Liancourt (1779-1863)

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
Date personale
Născut	11 ianuarie 1747[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  La Roche-Guyon[*], Franța
Decedat	27 martie 1827 (80 de ani)[1][2][4][5][6][7][9]  Paris, Franța
Căsătorit cu	Félicité-Sophie de Lannion[*]
Copii	François, duc de La Rochefoucauld[*] Alexandre-François de La Rochefoucauld[*] Frédéric Gaëtan, marquis de La Rochefoucauld-Liancourt[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician sociolog[*] om de afaceri personal militar[*]
Deputat al Franței
Membru al Consiliului General
Pair
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Knight of the Royal and Military Order of Saint Louis[*] Knight of the Order of the Holy Spirit[*] Knight of the Order of Saint-Michel[*] François Alexandre Frédéric

·         1854: Carol al III-lea, Duce de Parma (italiană Carlo III; 14 ianuarie 1823 – 27 martie 1854) a fost Duce de Parma din 1849 până în 1854.

Carol al III-lea s-a născut la Villa delle Pianore în apropiere de Lucca ca singurul fiu al lui Carol Louis, Prinț de Lucca (mai târziu Duce de Lucca și Duce de Parma) și a soției acestuia, Prințesa Maria Teresa de Savoia, fiica regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. La botez a primit numele de Ferdinando Carlo Vittorio Giuseppe Maria Baldassarre. Până la ascensiunea sa ca Duce de Parma în 1849 a fost numit Ferdinando Carlo sau Ferdinando. În familie i se spunea Danduccio. Din 13 martie 1824, el a purtat titlul de Prinț Ereditar de Lucca.

Ferdinando Carlo a petrecut o mare parte din primii zece ani ai vieții sale în Germania și la Viena. Când avea patru ani, responsabilitatea pentru educația lui a fost încredințată unui preot maghiar, Zsigmond Deáki. Directorul Bibliotecii din Lucca, Lazzaro Papi, i-a predat istoria Italiei și limba italiană. Ferdinando Carlo a învățat limba franceză, maghiară, germană, engleză și spaniolă.

În 1841 Ferdinando Carlo a fost trimis la Torino pentru a fi instruit în arta militară. A primit comanda în armata piemonteză cu rangul de căpitan de cavalerie.

Portret al lui Carol al III-lea, Duce de Parma

La 10 noiembrie 1845, Ferdinando Carlo s-a căsătorit cu Louise Marie Thérèse a Franței (1819–1864), sora mai mare a pretendentului legitimist la tronul Franței, Contele de Chambord. Ceremonia a avut loc la Schloss Frohsdorf în apropiere de Lanzenkirchen în Austria. Cuplul a petrecut luna de miere la Üchendorff apoi în Anglia.

Ferdinando Carlo și Louise Marie Thérèse au avut patru copii:

• Prințesa Margherita de Bourbon-Parma (1847–1893); s-a căsătorit cu Carlos, Duce de Madrid, pretendent carlist la tronul Spaniei; au avut copii.
• Robert I, Duce de Parma (1848–1907); s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii (fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și Maria Theresa de Austria); au avut copii. A doua oară s-a căsătorit cu Infanta Maria Antonia a Portugaliei (fiica regelui Miguel al Portugaliei și a reginei Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg); au avut copii.
• Prințesa Alice de Bourbon-Parma (1849–1935); s-a căsătorit cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana; au avut copii.
• Prințul Henric, Conte de Bardi (1851–1905); s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Immacolata de Bourbon-Două Sicilii (fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a soției acestuia, Maria Theresa de Austria); a doua oară s-a căsătorit cu Infanta Adelgundes a Portugaliei, Ducesă de Guimarães (fiica regelui Miguel al Portugaliei și a reginei Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg).

La 17 decembrie 1847 împărăteasa Maria Louise a murit și tatăl lui Ferdinando Carlo i-a succedat ca Ducele de Parma Carol al II-lea. Ducatul de Lucca a fost incorporat Marelui Ducat de Toscana iar Ferdinando Carlo a devenit Prinț Ereditar de Parma.

Carol al II-lea a domnit numai câteva luni în Parma. În martie 1848 revoluția a izbucnit în Parma susținută de regele Carol Albert al Sardiniei. Ferdinando Carlo a scăpat din Parma însă a fost luat prizonier la Cremona. A rămas prizonier la Milano timp de câteva luni până când guvernul britanic a negociat eliberarea lui.

După un scurt sejur pe insula Malta, el a călătorit la Napoli apoi la Livorno, unde a fost alături de soția sa, Louise Marie, care tocmai a dat naștere primului lor fiu. Apoi, familia a căutat refugiu în Anglia și Scoția.

În august 1848 armata austriacă a intrat în Parma și l-a restaurat oficial pe Carol al II-lea. Totuși, Ferdinando Carlo și familia lui au rămas în Anglia deoarece ostilitățile au continuat între armata austriacă și armata piemonteză. Timp de mai mulți ani Carol al II-lea a considerat că ar trebui să abdice în favoarea fiului său Ferdinando Carlo însă a amânat în speranța că atunci când va face acest lucru, lucrurile vor fi mult mai sigure pentru fiul său.

La 24 martie 1849 s-a anunțat abdicarea lui Carol al II-lea. Ferdinando Carlo, care încă trăia în Anglia, i-a succedat ca Duce de Parma sub numele de Carol al III-lea. La 18 mai 1849 el a revenit în Parma pe care a părăsit-o două zile mai târziu. Nu a preluat administrarea ducatului până la 25 august.

În seara zilei de 26 martie 1854 Carol se plimba pe străzile din Parma; a fost înjunghiat de către un atacator care a scăpat. A fost dus la Palazzo di Riserva, unde a murit în seara următoare. A fost succedat de fiul său, Robert I, Duce de Parma.

Carol al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Ferdinando Carlo Giuseppe Maria Vittorio Baldassare
Născut	14 ianuarie 1823 Villa delle Pianore, Lucca, Ducatul Parma
Decedat	27 martie 1854 (31 de ani) Parma, Ducatul Parma
Înmormântat	Viareggio
Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
Părinți	Carol al II-lea, Duce de Parma Maria Teresa de Savoia
Căsătorit cu	Prințesa Louise Marie Thérèse a Franței
Copii	Margherita, Ducesă de Madrid Robert I, Duce de Parma Alice, Mare Ducesă de Toscana Henric, Conte de Bardi
Cetățenie	Duchy of Lucca[*]  Ducatul Parmei[*]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma
Duce de Parma și Piacenza
Domnie	17 mai 1849–27 martie 1854
Predecesor	Carol al II-lea
Succesor	Robert I

·         1875: Edgar Quinet (n. 17 februarie 1803, Bourg-en-Bresse, Franța – d. 27 martie 1875, Versailles, Franța) a fost un reputat scriitor, istoric și om politic francez. În perioada 1842-1846 a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române.
Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie 1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.

Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani.^[10] În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.

Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final.

După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.^[11]

În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire.^[12] În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.

În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).

Monumentul lui Edgar Quinet din Bourg-en-Bresse

În 1824, Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.

În 1826, Quinet întreprinde o călătorie în Germania. La Heidelberg, centrul romantismului german din acea perioadă, l-a cunoscut pe profesorul Friedrich Creuzer^⁠(de), fondatorul mitologiei comparate. Tot la Heidelberg, face cunoștință cu Wilhelminna More, viitoarea sa soție, fiica unui notar din Grunstadt.^[13] Edgar Quinet frecventează cursurile Universității din Heidelberg, cunoscându-i pe romanticii germani: Tieck, Schlegel, Görres și Uhland.

În 1828, îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.^[14] Publică eseul De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.^[15] Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832.

În 1833, apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.^[16]

În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837, face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).

La 29 aprilie 1838, Edgar Quinet a fost numit cavaler al Legiunii de onoare.^[17]

După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip

La 28 iulie 1841 Edgar Quinet a fost numit, prin ordonanță regală, profesor la prestigioasa instituție franceză de învățământ și cercetare Collège de France, ca titular al catedrei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale” (primul curs de literatură comparată din lume). Cu ocazia primului curs susținut, el a fost ovaționat de opt ori de studenții și invitații prezenți.^[18]

Începe o colaborare rodnică cu Jules Michelet, profesor și el la Collège de France în acea perioadă. Cei doi țin lecții despre Ordinul iezuit și publică împreună broșura Les Jésuites („Iezuiții”, 1843). Aceasta, precum și discursul rostit de Edgar Quinet la 10 mai 1843, De la liberté de discussion en matière religieuse („Despre libertatea de discuție în materie religioasă”), declanșează o aprigă polemică în presă cu arhiepiscopul Parisului, în legătură cu libertatea învățământului. Ca urmare a acestei polemici, în octombrie cursul lui Quinet este suspendat.

La 20 martie 1844 Quinet și-a reluat cursurile la Collège de France. După trei luni, la 20 iunie, el s-a întâlnit cu o delegație a studenților care și-au manifestat adeziunea la idealurile transmise de profesor. În răspunsul său, Edgar Quinet a îndemnat tineretul la acțiune împotriva situației politice din Franța. Printre auditorii pasionați ai cursurilor predate de Edgar Quinet și Jules Michelet la Collège de France se număra și tânăra moldoveancă Hermiona Asachi, fiica poetului Gheorghe Asachi.

Împreună cu alți doi profesori celebri de la Collège de France din acea perioadă și anume Jules Michelet (titularul catedrei de Istorie și morală) și Adam Mickiewicz (poetul polonez exilat, titularul catedrei de Literaturi slave), Edgar Quinet a întregit o ilustră triadă, supranumită de contemporani „cele trei catedre de democrație”, care a avut o influență semnificativă asupra efervescenței revoluționare premergătoare Revoluției de la 1848. În 1845, în semn de protest față de suspendarea cursului lui Adam Mickiewicz, tineretul studențesc scoate o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați (Michelet, Quinet și Mickiewicz) și organizează o nouă manifestație de simpatie în favoarea acestora. O altă manifestație de acest gen are loc și la 17 ianuarie 1847, acasă la Edgar Quinet, organizată de această dată de studenții români din Paris

Edgar Quinet

În iulie 1846, la insistențele lui Alexandre Auguste Ledru-Rollin (deputat republican și unul dintre liderii opoziției), Edgar Quinet își depune candidatura la Bourg-en-Bresse și reușește să fie ales deputat. În această nouă calitate, a continuat să militeze de pe băncile stângii republicane pentru abolirea monarhiei și instaurarea unei democrații parlamentare. Așa cum constata primul său biograf, Charles-Louis Chassin^⁠(fr), „în cazul lui Quinet totdeauna actele au răspuns cuvintelor”, observând că nu există nicio contradicție între erudit și omul de acțiune.^[20]

La 22 februarie 1848 în Paris izbucnește revoluția care pune capăt „Monarhiei din iulie”. Garda națională trece de partea insurgenților. Edgar Quinet s-a numărat printre cei care au pătruns cu arma în mână în Palatul Tuileries în noaptea de 23 spre 24 februarie. Regele Ludovic-Filip abdică, iar guvernul provizoriu proclamă instaurarea celei de-A Doua Republici Franceze. Edgar Quinet este numit colonel în Garda națională.^[21]

Edgar Quinet își depune candidatura pentru Assemblée Nationale (Adunarea Națională), în departamentul Ain, fiind ales la 28 aprilie 1848. În iunie 1848, când trupele generalului Cavaignac^⁠(en) trag în muncitorii revoltați în urma desființării Atelierelor naționale, Quinet își asumă rolul de mediator între guvernul provizoriu și mase.^[22]. Protestează împotriva alegerii lui Louis-Napoléon Bonaparte ca președinte al celei de-a Doua Republici Franceze. Tot în 1848, spre sfârșitul anului, îi apare prima parte a celebrei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”). În februarie 1850 publică broșura L’État de siège („Stare de asediu”), un violent pamflet politic împotriva măsurilor represive luate de guvern împotriva muncitorilor din regiunea lioneză și în care analizează în mod obiectiv motivele situației economice mizere în care se zbăteau aceștia.^[23] Tot în februarie 1850 ține un discurs în plenul Adunării Naționale, în legătură cu proiectul de lege privind instrucția publică. În acest discurs, tipărit ulterior cu titlul L’Enseignement du peuple, Edgar Quinet apără și dezvoltă principiul laicității învățământului public; discursul respectiv este considerat a fi una din sursele legii educației publice, adoptată mai târziu, în timpul celei de-a Treia Republici Franceze.^[24]

La 11 martie 1851 a murit Wilhelminna (Minna) More, prima soție a lui Edgar Quinet. Discursul funebru a fost rostit de prietenul și colegul acestuia, Jules Michelet.^[25]

Edgar Quinet publică în prima jumătate a anului 1851 broșura La Révision („Revizuirea”), în care atrage atenția opiniei publice asupra pericolului pentru republică a intențiilor dictatoriale în creștere ale lui Louis-Napoléon Bonaparte.

La 2 decembrie 1851 are loc lovitura de stat în urma căreia Louis-Napoléon Bonaparte primește titlul de „principe-președinte” și puteri dictatoriale. Între 3 și 10 decembrie au loc manifestații și chiar lupte de stradă în Paris și în provincie, dar plebiscitul care are loc în Franța îi dă câștig de cauză lui Napoleon. Edgar Quinet a luat parte activă la mișcarea de rezistență antinapoleoniană, luptând efectiv pe baricadele din Paris. După înfrângerea acestei mișcări, Edgar Quinet se ascunde, fiind urmărit de noile autorități; la intervenția Hermionei Asachi, el acceptă ospitalitatea familiei Souvestre, apoi a Mariei Cantacuzino, aceasta din urmă însoțindu-l până la graniță, unde proscrisul, având un pașaport fals cu numele românesc „Golesco”, reușește să treacă în Belgia, pornind pe drumul exilului.

Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei”^[27]. La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.

Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.^[28] Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).

Deoarece între Franța și Belgia se semnase o convenție de extrădare, la 1 noiembrie 1858 soții Quinet se stabilesc la Veytaux, în Cantonul Vaud din Elveția. Republică federală promovând principii liberale, Elveția putea oferi exilatului acea libertate de mișcare și de exprimare indispensabile spiritului său. În acei ani de exil, pentru Edgar Quinet era esențial ca prin scrieri sale și prin fermitatea atitudinii sale să lupte împotriva puterilor care înăbușiseră în Europa mișcarea democratică de la 1848. În acest context el publică la 30 august 1859 articolul Protestation contre l'Amnistie („Protest împotriva amnistiei”) în care el refuză (ca și Victor Hugo) amnistia acordată de Napoleon al III-lea exilaților politici.^[29] El scria: „Nu sunt nici acuzat, nici condamnat, sunt un exilat. [...] Nu recunosc nimănui dreptul să mă exileze și să mă cheme înapoi după bunul lui plac. [...] Nu mă pot preta la acest joc în care se năruie și se înjosește natura umană”.^[30]

În cei doisprezece ani de exil în Elveția casa soților Quinet de la Veytaux a fost un punct de atracție pentru prietenii libertății, care aflau aici sprijin moral, îmbărbătare și speranță. Edgar Quinet a fost deseori vizitat de soții Michelet, de Charles-Louis Chassin (primul său biograf), de socialistul Pierre Leroux și de alți publiciști ai opoziției și simpatizanți republicani. Prin unii dintre aceștia Quinet își trimitea manuscrisele în Franța, pentru a-i fi tipărite acolo.

După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870, și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.

În 1871 (8 februarie), a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.

Mormântul lui Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse, din Paris

A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseul L’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.^[31]

Edgar Quinet a murit la 27 martie 1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.^[32]

Mormântul său se află în Cimitirul Montparnasse, din Paris.

Opera:

Ediția completă a scrierilor lui Edgar Quinet a fost publicată de către soția sa, Hermione Asachi, în 30 de volume (în perioada 1877 - 1882).

Lucrări publicate (în ordine cronologică)[modificare | modificare sursă]

• Considérations philosophiques sur l’art, thèse de philosophie, F.-G. Levrault, Strasbourg, 1839.
• Les Tablettes du Juif-errant, ou ses récriminations contre le passé, sans préjudice du présent, A. Beraud, Paris, 1823.
• De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité, F.-G. Levrault, Paris, 1830.
• Rapport à M. le Ministre des travaux publics sur les épopées françaises du XIIe siècle restées jusqu’à ce jour en manuscrits dans les bibliothèques du Roi et de l’Arsenal, F.-G. Levrault, Paris, 1831.
• De l’Allemagne et de la Révolution, Paulin, Paris, 1832.
• Ahasvérus, Ad. Guyot, Paris (et Baillères, Londres), 1834.
• Napoléon, poème, A. Dupont, Paris, 1836.
• Prométhée, E. Laurent, Bruxelles, 1838.
• Allemagne et Italie : philosophie et poésie, Desforges, Paris/Leipzig, 1839.
• 1815 et 1840, Paulin, Paris, 1840.
• Avertissement au pays, Paulin, Paris, 1841.
• Du Génie des religions, Charpentier, Paris, 1842.
• De la Liberté de discussion en matière religieuse : discours prononcé au Collège de France, le 10 mai 1843, Lange Lévy, Paris, 1843.
• Réponse à quelques observations de M. l’archevêque de Paris, Comptoir des imprimeurs unis, Paris, 1843.
• L’Ultramontanisme, ou l’Église romaine et la société moderne, Comptoir des imprimeurs unis, Paris, 1844.
• Le Christianisme et la Révolution française, Comon, Paris, 1845.
• Mes vacances en Espagne, Comptoir des imprimeurs unis, Paris, 1846.
• La France et la Sainte-Alliance en Portugal, 1847, Joubert, Paris, 1847.
• Les Révolutions d’Italie, Chamerot, Paris, 1848-1851.
• La Croisade autrichienne, française, napolitaine, espagnole, contre la République romaine, Chamerot, Paris, 1849.
• L’Enseignement du peuple, Chamerot, Paris, 1850.
• L’État de siège, Chamerot, Paris, 1850.
• L’Impôt sur le capital dans la république de Florence, lettre à M. Emile de Girardin, Chamerot, Paris, 1850.
• Le Champ de bataille de Waterloo, De Vigny, Paris, 1851.
• Révision, Librairie nouvelle, Paris, 1851.
• Les Esclaves, poème dramatique en 5 actes et en vers, Vanderauwera, Bruxelles, 1853.
• Fondation de la République des Provinces-Unies : Marnix de Sainte-Aldegonde, Delahays, Paris, 1854.
• Merlin l’enchanteur, Michel Lévy frères, Paris, 1860.
• L’Expédition du Mexique, W. Jeffs, Londres, 1862.
• Histoire de la campagne de 1815, Michel Lévy frères, Paris, 1862.
• Pologne et Rome, E. Dentu, Paris, 1863.
• La Révolution, Lacroix, Paris, 1865; rééd. chez Belin, avec une préface de Claude Lefort, 1987.
• Le Réveil d’un grand peuple, Le Chevalier, Paris, 1869.
• La Création, Librairie internationale, Paris, 1870.
• Le Siège de Paris et la défense nationale, Librairie internationale, Paris, 1871.
• La République, conditions de la régénération de la France, Dentu, Paris, 1872.
• L’Esprit nouveau, Dentu, Paris, 1875.
• Histoire d'un enfant (Histoire de mes idées) Hachette et Cie, Paris 1905.

Prin activitatea sa, de istoric și de profesor, Edgar Quinet a sprijinit aspirațiile românilor progresiști din secolul al XIX-lea. El s-a manifestat ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (dintre care unii i-au fost studenți la Collège de France).

După 1852, când s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi, relațiile sale cu românii aflați la Paris (dar și cu cei din Principatele Unite) au devenit și mai strânse.

Scrierea sa Românii principatelor dunărene este o analiză obiectivă a condițiilor sociale și istorice din Moldova și Țara Românească, dar, în același timp, și o pledoarie pentru împlinirea principalelor aspirații ale românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea: unirea și independența națională.

Prin întreaga sa activitate, Edgar Quinet se înscrie în galeria onorantă a filoromânilor din secolul al XIX-lea, alături de conaționalii săi Jules Michelet, Paul-Théodore Bataillard, Ulysse de Marsillac etc.

Edgar Quinet
Edgar Quinet văzut de André Gill. Portret apărut în anul 1873, în Le Trombinoscope.
Date personale
Născut	17 februarie 1803 Bourg-en-Bresse, Franța
Decedat	27 martie 1875 (72 de ani) Versailles
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Părinți	Jérôme Quinet și Eugénie Rozat Lagis
Căsătorit cu	Minna More (prima soție); Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	istoric, scriitor și om politic
Activitate
Organizație	Collège de France[1]
Premii	Legiunea de onoare
Membru de onoare al Academiei Române

·         1879: Prințul Waldemar al Prusiei (Joachim Friedrich Ernst Waldemar; n. 10 februarie 1868 – d. 27 martie 1879, Berlin, Prusia) a fost al șaselea copil al Prințului Moștenitor Frederic Wilhelm al Prusiei (mai târziu rege al Prusiei și împărat german sub numele Frederic al III-lea) și Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.

Waldemar a fost copilul favorit atât al Prințesei Regale cât și al soțului ei. A fost un băiat plin de viață, vesel, zgomotos, cu simțul umorului cu un caracter sensibil, independent și onest. Învăța repede și mama sa îi preda cu plăcere. Prințesa Regală scria că va fi nefericită când Waldemar va pleca la școală. Părea să-l prefere pe Waldemar mai mult decât pe frații lui mai mari, Wilhelm și Heinrich.

La mai puțin de patru luni după decesul mătușii materne, Alice, Mare Ducesă de Hesse, și a verișoarei primare, Maria, Waldemar s-a îmbolnăvit de difterie și a murit la Berlin la 27 martie 1879 la vârsta de numai 11 ani. A fost înmormântat la mausoleul regal Friedenskirche din Potsdam lângă fratele său mai mare, Prințul Sigismund al Prusiei (1864-1866).

Prințul Waldemar
Date personale
Nume la naștere	Joachim Friedrich Ernst Waldemar
Născut	10 februarie 1868 Berlin, Prusia
Decedat	27 martie 1879 (11 ani) Potsdam, Germania
Înmormântat	Friedenskirche, Potsdam
Cauza decesului	cauze naturale[*] (difterie)
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei[1] Prințesa Victoria a Regatului Unit[1]
Frați și surori	Wilhelm al II-lea al Germaniei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințesa Margareta a Prusiei Sofia a Prusiei Prințul Heinrich al Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

·         1898: Francisca a Braziliei (n. 2 august 1824 – d. 27 martie 1898) a fost prințesă a Braziliei. A fost fiica regelui Pedro I al Braziliei (și al IV-lea al Portugaliei) și a primei lui soții, Maria Leopoldina de Austria. S-a căsătorit cu François d'Orléans, fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței și a avut trei copii.

Prin singura sa fiică, ea este ascendenta Prințului Henri, Conte de Paris, Duce al Franței, actualul pretendent orléanist la tronul Franței și al regelui Juan Carlos I al Spaniei.

Dona Francisca în jurul vârstei de 56 de ani, c.1880

S-a născut la palatul imperial Saint Christopher din Rio de Janeiro, capitală a Imperiului Braziliei. Numele ei complet a fost Francisca Carolina Joana Carlota Leopoldina Romana Xavier de Paula Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga.^[1]

Prin tatăl ei, împăratul Pedro I, ea a fost membră a ramurii braziliene a Casei de Braganza (portughezăBragança) și de la naștere a primit titlul de Dona.^[2] Mama ei a fost Arhiducesa Maria Leopoldina de Austria, fiica lui Francis al II-lea, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Prin ea, Francisca a fost nepoata lui Napoleon Bonaparte și verișoara primară a împăraților Napoleon al II-lea al Franței, Franz Joseph al Austriei și Maximilian I al Mexicului.^[3]
Fratele ei mai mic a fost viitorul Pedro al II-lea al Braziliei. A fost deci mătușa paternă a Prințesei Imperiale a Braziliei, Isabel. De asemenea, a fost verișoară primară cu Prințesa Maria Carolina a celor Două Sicilii.

La 1 mai 1843, la Rio de Janeiro, Francisca s-a căsătorit cu François d'Orléans, al treilea fiu al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia de Neapole. Mireasa avea 19 ani iar mirele 25.

Singura lor fiică, Prințesa Françoise d'Orléans s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Robert, Duce de Chartres și a devenit mama pretendentului orléanist Prințul Jean, Duce de Guise. Fiul ei Pierre nu s-a căsătorit niciodată însă a avut două fiice nelegitime cu o femeie căsătorită.

Atunci când familia Orléans a fugit din Franța, s-au stabilit în Anglia locuind la Claremont; acolo Francisca a dat naștere unei fiice născute în 1849. Anul următor, regele exilat Ludovic-Filip I a murit. În timpul domniei Casei de Bonaparte, familia Orléans s-a întors în Franța. Francisca a murit la Paris, în vârstă de 73 de ani. Soțul ei i-a supraviețuit doi ani; a murit la Paris, în 1900.

Copii:

1. Prințesa Françoise de Orléans (14 august 1844 – 28 octombrie 1925) căsătorită cu vărul ei Prințul Robert, Duce de Chartres; a avut copii.
2. Prințul Pierre, Duce de Penthièvre (4 noiembrie 1845 – 17 iulie 1919) nu s-a căsătorit niciodată.
3. Prințesa Marie Léopoldine de Orléans (n./d. 30 octombrie 1849)

Francisca a Braziliei
Prințesă de Joinville
Portret de Franz Xaver Winterhalter c. 1844
Date personale
Nume la naștere	Francisca Carolina Joana Carlota Leopoldina Romana Xavier de Paula Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga
Născută	2 august 1824 Palatul São Cristóvão, Brazilia
Decedată	27 martie 1898 (73 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Pedro I al Braziliei Arhiducesa Maria Leopoldina a Austriei
Frați și surori	Princess Paula of Brazil[*] Maria a II-a a Portugaliei Amelia a Braziliei Princess Januária of Brazil[*] Isabel Maria de Alcântara Brasileira[*] Pedro al II-lea al Braziliei Miguel, Prince of Beira[*] João Carlos, Prince of Beira[*]
Căsătorită cu	François d'Orléans
Copii	Françoise, Ducesă de Chartres Prințul Pierre, Duce de Penthièvre
Cetățenie	Brazilia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Braganza

* 1898: Sir Sayyid Ahmad Khan Bahadur este un reprezentant al elitei musulmane din secolul al 19-lea din India, nascut la 17 octombrie 1817 in Delhi, pe atunci capitala imperiului Mogul. Moare la 27 martie 1898 in Aligarh, India. A fost un intelectual, filosof si activis social musulman. S-a nascut intr-o familie cu o foarte mare influenta in societatea civila care i-a oferit in primii ani ai vietii o educatie sufista. Familia sa provenea din orasul Herat, astazi in Afganistan, iar multe generatii din aceasta familie au ocupat functii administrative importante in cadrul imperiului Mogul. Mama lui a jucat un rol foarte important in educatia sa, avand grija ca el sa primeasca o asa zisa educatie moderna, Alaturi de ea a invatat coranul, un lucru destul de neobisnuit pentru mentalitatea vremii. Ahmad Khan vorbea persana, araba, urdu, engleza, fiind format intr-un spirit musulman ortodox. A invatat de asemenea matematica, astronomie si drept musulman. A inceput chiar si studiul medicinei pe care insa nu a reusit sa il finalizeze. Datorita fratelui sau, detinator pe atunci al unei tipografii, a primit sansa sa publice inca din primii ani de studiu foarte mult^[5]. 

S-a concentrat mai intai in cadrul studiilor pe antichitatea locului sau natal, absolvind facultatea in anul 1843 cu o teza pe care o va publica in limba urdu sub numele de Monumentele din Delhi si inscriptiile acestora. Tot in cadrul acestei prime lucrari a prezentat si importante editii de texte istorice persane, cum a fost de exemplu lucrarea lui Barani, primul musulman care a redactat o adevarata istorie a Indiei. Dupa perioada studiilor a inceput sa lucreze pentru British East India Company, ramanand insa loial si in stransa legatura cu imparatului imperiului Mogul, de la care va primi chiar doua titluri importante care il vor introduce in perioada respective in aristrocratia orasului Delhi^[6].

De numele lui este stransa legata perioada renascentismului islamic din secolul al 19-lea, contributia lui in cadrul islamului fiind foarte asemanatoare cu aceea a lui Vivekananda in cadrului Neohinduismului. In secolul al 19-lea, pe marginea islamului se va discuta foarte mult, fiind adesea critica si reformat. Miscarile reformatoare musulmane isi doreau mai intai de toate sa raspunde provocarilor venite din partea stiintelor umaniste moderne (in limba germana Naturwissenschaft), Syr Sayyd Ahmad Khan preocupandu-se intens cu noile discipline stiintifice. In acest sens, el a cautat sa elibereze islamul de misticismul extrem, accentuand importanta elementelor stiintifice in cadrul teologiei islamice. Aceste incercari i-au adus desigur foarte multe critici din partea miscarilor musulmane ortodoxe, fiind catalogat ca naturalist. Printre cele mai importante activitati academice ale sale se numara si comentariul Bibliei, prima incercare de comentariu biblic din cadrul spatiului musulman. Scopul acestui comentariu a fost acela de a descoperi autenticitatea textelor biblice si caracaterul revelator al acestora. In mentalitatea musulmana din perioada vietii sale crestinismul era perceput si inteles ca o religie politeista din cauza invataturii despre Sfanta Treime pe care musulmanii nu o puteau intelege altfel decat inchinare la trei Dumnezei^[7].

Printre cele mai importante realizari ale marelui ganditor Ahmad Khan se numara fondarea unei scoli in care accesul la educatie sa fie permis atat barbatilor cat si femeilor, crearea unui colegiu numit Anglo-Muhammadan Oriental College, cunoscut astazi ca Universitatea Aligarh^[8]. Inspiratia de a crea un sistem de invatamant dupa model occidental i-a venit in urma calatoriei in Anglia, acolo unde a locuit pentru mai bine de jumatate de an, intrand astfel in contact cu noile tendinte academice ale vremii. Printre telurile activitatii sale se numarau accesul studentilor musulmani la un sistem de invatamant modern, traducerea celor mai importante carti din urdu in engleza si invers, accesul femeilor in cadrul invatamantului universitar, dar si facilitarea unui studiu in Europa pentru studentii indieni^[9].

Se inscrie in linia gandirii teologiei liberale si prezinta religia ca o “experienta” si „interiorizare“. De asemena, pentru el, adearata religie nu putea sa contrazica stiinta, cele doua, stiinta si religia fiind complementare. S-a preocupat foarte mult de intalnirea coranului cu stiinta moderna, fiind convins de faptul ca intre cele doua exista o congruenta, coranul fiind cuvantul lui Dumnezeu, iar natura opera lui Dumnezeu. A incercat sa implementeze metoda academica occidentala in interpretarea coranulu, ideile sale ramanand insa intr-un cadru destul de restrans.  A avut un foarte mare aport in cadrul teoriei celor doua state, cat si in initierea congresului national indian

Ahmad Khan
Ahmad Khan
Date personale
Născut	17 octombrie 1817[1][2][3][4]  Delhi, Imperiul Mogul
Decedat	27 martie 1898 (80 de ani)[1][2][3][4]  Aligarh, India Britanică
Cetățenie	India Britanică
Religie	Islam
Ocupație	judecător filozof Cavaler avocat politician teolog[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din Edinburgh

·         1918: A murit scriitorul american Henry Adams.

·         1923: James Dewar, chimist, inventator și fizician scoțian (n. 1842)
* 1927: Nicolae Lugojanu cavaler de Caransebeș (în germană: Nikolaus Logoschan von Karánsebes, n. 16 decembrie 1854, Caransebeș – d. 27 martie 1927, Sibiu) a fost un militar și inventator român. A fost inițial general în Armata Comună a Austro-Ungariei, în care a avansat până la gradul de general de brigadă, ulterior a trecut în Armata Română, în care a fost înălțat la rangul de general de divizie.

Nicolae a fost fiul grănicerului și învățătorului Dimitrie Lugojanu și soției sale Iconia. Studiile și le-a urmat la școală normală matematică din Caransebeș și la cea militară din Traiskirchen. Iar Academia Militară și Școală de Război le-a absolvit în Viena.^[1]

În ziua de 1 noiembrie 1880 a devenit locotenent în regimentul de artilerie al forțelor de apărare regale maghiare „Alois Pichler” nr. 3 la Komárom^[2] și a luat parte în campania de la 1882 din Bosnia și Herțegovina. Ridicat la grad de căpitan de clasa I în regimentul k.u.k. de artilerie „Erzherzog Albrecht” nr. 5 pe 1 mai 1894^[3], a avansat în 1902 la gradul de maior al regimentului nr. 36 la Sibiu.^[4]

Caransebeș, primăria

A fost colonel major în corpul de armată nr. VII și comandant al regimentului de artilerie nr. 19 la Oradea începând cu anul 1907.^[5] În același post a fost numit colonel la 18 august 1914. Deja la începutul Primului Război Mondial a avut prilejul să se distinge, fiind decorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 3-a cu decorația de război.^[6] Era deja purtător al medaliei de merit militar Signum Laudis, la bandă roșie.

Lugojanu a avansat general de brigadă (Generalmajor) cu rang de la 1 noiembrie 1917 și nobilat la 14 februarie 1918^[7] (diploma de la 1 aprilie a anului) cu predicatul „Cavaler de Caransebeș”.^[8]

Încadrându-se în armata română în ianuarie 1919, a fost înălțat la gradul de general de divizie. Înrudit fiind cu preotul Gheorghe Buru, ceremonialul catedralei caransebeșene, el își petrecea concediul, an de an, în Caransebeș. Acolo își întâlnea prietenii din copilărie și camarazii de arme. Ales reprezentant al Caransebeșului la Comunitatea de avere, grănicerii voiau să-l aleagă după Unire președinte al acestei instituțiuni. Neputându-se stabili un acord între grupările politice, el a renunțat de a mai candida. Retrăgându-se la Sibiu, acolo a și fost înmormântat de preotul militar, colonel Iosif Serafin din Pătaș

Ca „primtenente c. r. de artilerie” a inventat în anul 1889 cheia dublă („Kommoditäts-Doppelschlüssel”), cu care se putea deschide pe timpuri orice ușă. A fost patentată în Austro-Ungaria, Germania, Franța (patentul 201 293 de la 17 octombrie 1889) și Anglia.^[9]

Staționat la Bratislava a înaintat la 21 august 1904 din nou o cerere de patentare, și la 1 iulie 1905 a căpătat patentul austro-ungar nr. 22 262 pentru o scăriță modificată: Este un etrier, ale cărui brațe constau din două părți conectate împreună cu manșoane. Aretarea pieselor conectate cu podul sunt limitate de câte o opritoare, care sunt situate în interiorul scăriței ale suportului și se mișcă pe caneluri.

·         1931 - A murit scriitorul britanic Arnold Bennett (n.27.05.1867).
* 1932: Eliezer Steinbarg (Shtaynbarg; n. 18 mai 1880, Lipcani, Imperiul Rus – d. 27 martie 1932, Cernăuți, Regatul României^[2]) a fost un profesor de limba idiș și poet și fabulist evreu din Basarabia.

S-a născut în orașul Lipcani, Basarabia și a lucrat ca  profesor de limba idiș în Basarabia și în Volinia. A început să scrie poezii în limba idiș în 1902, dar scrierile sale au fost publicate abia după moartea lui.^[3] El a predat limbile idiș și ebraică, a scris și a regizat piese de teatru pentru copii și a fost redactor al revistei Kultur, o publicație culturală în limba idiș. El a devenit o personalitate notabilă în domeniul culturii idiș din România, iar poeziile sale au fost recitate pe scară largă.^[4]

Prima sa operă publicată, Mesholim, era o carte de fabule care a apărut la scurtă vreme după moartea lui și a avut parte de succes comercial.^[5] Unele poezii ale lui Eliezer Steinbarg pot fi găsite în culegerea bilingvă The Jewish Book of Fables (2003), tradusă în engleză de Curt Leviant.^[4] A fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Cernăuți. Societatea Culturală Evreiască Eliezer Steinbarg din Cernăuți este numită după el

Eliezer Steinbarg
Date personale
Născut	18 mai 1880  Lipcani, Imperiul Rus
Decedat	27 martie 1932 (51 de ani)  Cernăuți, Regatul României[2]
Înmormântat	Cernăuți
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Ocupație	poet fabulist[*] scriitor dramaturg scriitor de literatură pentru copii[*]
Activitate
Limbi	limba idiș[1]

* 1933: Prințesa Matilda de Saxonia, Ducesă de Saxonia (19 martie 1863, Dresda^[1] – 27 martie 1933, Dresda^[1]) a fost al treilea copil al regelui George de Saxonia și a soției acestuia, Maria Ana a Portugaliei. A fost sora mai mare a ultimului rege al Saxoniei, Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei

Ca tânără, Matilda a fost liniștită și blândă dar nu a fost o fată drăguță. Tatăl ei a plănuit s-o căsătorească cu Prințul Rudolf al Austriei însă Rudolf a refuzat și s-a căsătorit cu Prințesa Stéphanie a Belgiei.

S-a convenit apoi ca Matilda să se căsătorească cu nepotul împăratului Franz Joseph al Austriei care era și moștenitorul prezumptiv al tronului austro-ungar, Arhiducele Franz Ferdinand. Arhiducele a ales să facă o căsătorie morganatică cu Sofia Chotek. (Relațiile dintre cele două nații s-au îmbunătățit numai când sora mai mică a Matildei, Prințesa Maria Josepha s-a căsătorit cu Arhiducele Otto Franz).

Matilda s-a acrit de atâtea respingeri și critici și și-a înecat nefericirea în alcool, asigurându-și porecla de "Schnapps-Mathilde". A fost o pictoriță de talent și a luat lecții de la artistul Alfred Diethe din 1890 până în 1901. Unele dintre picturile ei, în principal peisaje și scene din viața de la curtea din Pillnitz, au fost făcute printuri. Altele au apărut pe cărți poștale, care au fost vândute pentru a strânge bani în scopuri caritabile.

Matilda a murit necăsătorită la 27 martie 1933 la vârsta de 70 de ani.

Prințesa Matilda
Date personale
Nume la naștere	Mathilde Marie Auguste Viktorie Leopoldine Karoline Luise Franziska Josepha
Născută	19 martie 1863 Dresda, Saxonia
Decedată	27 martie 1933 (70 de ani) Dresda, Saxonia, Germania
Înmormântată	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
Părinți	George de Saxonia Maria Ana a Portugaliei
Frați și surori	Prințesa Maria Josepha a Saxoniei Prințul Johann Georg al Saxoniei Prince Maximilian of Saxony[*] Prințul Albert de Saxonia Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei
Cetățenie	Germania
Ocupație	artistă
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin

·         1952 - Fondatorul Toyota, Kiichiro Toyoda, moare în această zi. Toyoda se trăgea dintr-o familie de inventatori, tatăl său, Sakichi Toyoda, fiind considerat un fel de Thomas Edison al Japoniei pentru inovaţiile tehnice. Familia deţinea compania Toyoda Loom Works care producea utilaje textile, dar în 1937 Kiichiro s-a decis să înfiinţeze şi o divizie auto. Astfel a apărut Toyota Motor Corporation. Înlocuirea "d"-ului din denumire cu un "t" a venit ca urmare a faptului că Toyota este mai uşor de scris în caractere japoneze, decât titulatura originală. Paradoxal Toyota, companie care a detronat General Motors, a pornit tocmai având ca inspiraţie industria americană. Primul automobil AA se spune că era chiar o copie fidelă, sau un omagiu, adus unui Chevrolet sedan. Fondatorul s-a retras însă de la compania sa în 1950, fiind nemulţumit că nu poate ridica vânzările la nivelul aşteptat. În locul său a venit vărul Eiji Toyoda, cel care a adus consacrarea Toyota şi, totodată, cel care a înfiinţat Lexus.

·         1952: Ioan A. Bassarabescu (n. 17/29 decembrie 1870, Giurgiu - d. 27 martie1952, București) a fost un scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.
Cel de-al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarbescu, coleg de liceu la Sfântu Sava cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Ulterior a devenit primar al orașului Giurgiu. Mama se numea Elisabeta-Eliza născută Starostescu
În jurul anului 1877, familia se mută la București unde Ion Alexandru Bassarabescu urmează cursurile colegiului Sfântu Sava (1884-1891) și apoi Facultatea de Litere din București (1891-1897). A fost profesor de geografie în Focșani în 1896 și din 1897 se mută la Ploiești, unde va lucra până la pensie. A scris numai proză scurtă, fiind pus de istoricii literari în rând cu Ion Luca Caragiale sau Alexandru Brătescu Voineștipentru că cultiva schița și momentul.
Opere:

• Nuvele, 1903
• Vulturii, 1907
• Norocul, 1907
• Ovidiu Șicană, farsă într-un act și trei tablouri, 1908
• Noi și vechi, 1909
• Nenea, 1916
• Un dor împlinit, 1919
• Moș Stan, 1923
• Spre Slatina, 1924
• Un om în toată firea, 1927
• Domnu Dincă, 1928
• Opere complete, 2 volume, 1939-1940
• Proză, 1942
• Lume de ieri, Amintiri vesele și duioase, 1943

Membru corespondent al Academiei Române

Ioan A. Bassarabescu
Scriitorul Ioan A. Bassarabescu
Date personale
Născut	17/29 decembrie 1870 Giurgiu, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Decedat	27 martie 1952, (82 de ani) București, Republica Populară Română
Cauza decesului	accident rutier[*]
Părinți	Alexandru Bassarbescu Elisabeta-Eliza (n. Starostescu)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Cauza decesului	accident rutier[*]
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Conservator

* 1955: Ivan Șubașici, în limba croată, Ivan Šubašić, (n. 7 mai 1892 - d. 22 martie 1955) a fost un politician croat și iugoslav, cunoscut ca ultimul ban^[1] al Banovina croată.

S-a născut în Vukova Gorica, în apropiere de Karlovac, pe atunci parte din Austro-Ungaria. A absolvit liceul în Zagreb, și s-a înscris la Facultatea de Teologie din cadrul Universității din Zagreb. În timpul Primului Război Mondial, a fost înrolat în Armatei Austro-Ungara unde a luat parte în lupta contra forțelor sârbești de pe râul Drina. Ulterior a fost trimis pe Frontul de Răsărit unde a profitat de ocazie să-i slăbească pe ruși. De aici s-a alăturat voluntarilor iugoslavi luptând în cadrul armatei sârbe pe Frontul Macedonean.

După război, Șubașici a obținut diploma de Drept la Universitatea din Zagreb, iar ulterior a deschis un birou de Drept în Vrbasko. Acolo l-a cunoscut pe Vladko Maček și s-a alăturat Partidului Țărănesc Croat. În 1938, a fost ales în Adunarea Națională Iugoslavă.

În august 1939, Maček și pe atunci prim-ministrul iugoslav Dragișa Cvetkovici au ajuns la un acord cu privire la reconstruirea constituțională a Iugoslaviei și restaurarea statalității croate sub forma Banovinei croate - o entitate autonomă, care împreună Croația proprie, cuprindea părți mari din Bosnia și Herțegovina actuală și câteva părți din Voivodina actuală care avea o majoritate croată. Șubașici a fost numit primul ban - șeful titular al acestei entități, responsabil de guvernul său.

Banovina a fost desființată împreună cu Regatul Iugoslaviei după invadarea puterilor Axei în aprilie 1941. Șubașici s-a alăturat lui Dușan Simovici și guvernului său în exil, dar înainte să plece, a refuzat să autorizeze eliberarea unui număr mare de croați comuniști și de extremă stânga, arestați și ținuți sub supravegherea sa în închisori.

În emigrație, Șubașici a reprezentat primul guvern regal iugoslav în SUA. Treptat, lărgirea decalajului dintre guvernul regalist și mișcările de rezistență majore iugoslave încorporate lui Tito și a partizanilor săi comuniști l-au forțat pe Winston Churchill să medieze. Șubașici, un croat non-comunist, a fost numit noul prim-ministru^[3] pentru a ajunge la un compromis între Tito - a cărui forțe a reprezentat de facto guvernul teritoriilor eliberate - și monarhia, care-l prefera pe Draža Mihailovici și cetnicii lui dominat de sârbi.

După ce l-a respins public pe Mihailovici, Șubașici s-a întâlnit cu Tito pe insula Vis și au semnat acordul Tito-Șubașici, care i-a recunoscut pe partizanii ca principala armată legitimă a Iugoslaviei, în schimbul recunoașterii partizanilor în mod oficial și să ia parte la noul guvern. Șubașici și-a păstrat funcția până pe 7 martie 1945, când Tito devenise oficial prim-ministru. Șubașici a fost apoi ministru de externe până în octombrie, când a demisionat, având neînțelegeri cu politica comunistă a noului guvern.

Șubașici și-a petrecut restul vieții, departe de viața politică, murind în 1955 la Zagreb. Aproximativ 10.000 de persoane au participat la funeralii.^[4] Este îngropat în Cimitirul Mirogoj.

Ivan Șubașici
Ivan Șubașici
Date personale
Născut	27 mai 1892 Karlovac, Croația
Decedat	27 martie 1955 (62 de ani) Zagreb, RSF Iugoslavia
Înmormântat	Mirogoj[*]
Naționalitate	Croat
Cetățenie	Iugoslavia
Religie	Catolic
Ocupație	politician
Al 23-lea Prim-ministru al Iugoslaviei
În funcție 8 iulie 1944 – 30 ianuarie 1945
Președinte	Petru al II-lea al Iugoslaviei
Precedat de	Božidar Purici
Succedat de	Iosip Broz Tito
Ban al Croației
În funcție 1939 – 1943
Precedat de	funcție înființată
Succedat de	Vladimir Nazor (ca Președinte al ZAVNOH)
Partid politic	Partidul Țărănesc Croat (HSS)
Alma mater	Universitatea din Zagreb

·         1967: Jaroslav Heyrovský, chimist ceh, laureat Nobel (n. 1890)

·         1968: Iuri Alexeevici Gagarin (în rusă Юрий Алексеевич Гагарин; n. 9 martie 1934, Klușino, RSFS Rusă, URSS — d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS) a fost un cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului. A primit numeroase medalii în diferite țări pentru zborul său de pionierat în spațiul cosmic
Conform versiunii oficiale, pe 27 martie 1968, ora 10:31 dimineața, avionul MiG-15UTI în care se afla Iuri Gagarin și copilotul Vladimir Sereghin s-a prăbușit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de orașul Kirjaci, Regiunea Vladimir(190 km la est de Moscova). Totuși, există elemente care pun la îndoială atât data și ora catastrofei, cât și împrejurările ei. Rezultatele raportului nu au fost făcute publice până în prezent; acestea împreună cu resturile avionului, depozitate la Institutul de cercetări nr. 13 al Ministerului Apărării, au fost clasificate. În decursul anilor au fost lansate mai multe versiuni posibile pentru evenimentele întâmplate care au condus la dispariția prematură a celor doi aviatori. La puțin timp după destrămarea Uniunii Sovietice, mai mulți specialiști care au luat parte la anchetă au susținut că avionul a intrat în vrie. O altă ipoteză este că avionul ar fi lovit un balon meteorologic. Au mai fost și alte ipoteze, mai puțin plauzibile, s-au mai făcut referiri la o eroare de pilotaj coroborată cu o defecțiune tehnică a aparatului, asasinarea comandată de către Leonid Brejnev

Iuri Gagarin Юрий Гагарин
Gagarin în 1964
Date personale
Nume la naștere	Юрий Алексеевич Гагарин
Născut	9 martie 1934[2][3][4][5][6][7][8][9]  Klușino, RSFS Rusă, Uniunea Sovietică
Decedat	27 martie 1968 (34 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9]  Kirjaci, RSFS Rusă, Uniunea Sovietică
Înmormântat	necropola din zidul Kremlinului[*]
Cauza decesului	accident aviatic
Părinți	Q88400168[*] Anna Gagarina[*]
Căsătorit cu	Valentina Ivanovna Gagarina[*]
Copii	Elena Gagarina[*] Galina Yuryevna Gagarina[*]
Naționalitate	Rus
Cetățenie	URSS
Etnie	rus
Religie	ateism
Ocupație	aviator astronaut ofițer politician explorator
Astronaut
Alte nume	Iuri Alexeevici Gagarin
Ocupații anterioare	Pilot
Alma mater	Saratov Industrial Technical[*] Orenburg Military Aviation Piloting High School[*] Academia de Inginerie a Forțelor Aeriene Jukovski[*][1]
Timp în spațiu	1 oră și 48 de minute
AEV totale	1
Misiuni	Vostok 1
Decorații

* 1970: Leon Silviu Daniello (n. 2 octombrie 1898, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 27 martie 1970, Cluj, RS România) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române.

A fost descendent al unei vechi familii grănicerești, cu numele strămoșesc Dănilă. Tatăl său, Ioan, a fost controlor la căile ferate. Mama sa s-a numit Elena, născută Pavelu. La data nașterii, tatăl său era funcționar la căile ferate maghiare, în Budapesta.

Leon Daniello a urmat cursurile Liceului din Năsăud, unde a obținut diploma de bacalaureat în anul 1917. În același an s-a înscris la facultatea de medicină a Universității din Budapesta (1917-1918). Întrerupe studiile după două semestre, fiind încorporat la Regimentul 63 Infanterie austriac. A urmat școala de ofițeri la Alba Iulia. A prestat serviciul militar până la sfârșitul războiului, fără să fie pe front. Continuă studiile universitare la Facultatea de Medicină din Cluj (1918-1922). Doctoratul în medicină în 1922. În anul 1924 a urmat cursuri de specializare în pneumoftiziologie la Spitalul "Wilhelmin" din Viena, iar în anii 1924-1925, la clinicile conduse de Ernst von Romberg și E. Sauerbruch din München, unde s-a specializat, ca "asistent străin", în fiziopatologia pulmonară, ftiziologia și radiologia medicală. Între anii 1926 și 1927, a lucrat la Spitalul "Charité" și la Institutul "Pasteur" din Paris. În anul 1930, a susținut teza de docență, cu titlul "Studiu critic despre debutul ftiziei adultului" și a primit titlul de docent în anul 1929. A vizitat pentru documentare privind modul de organizare, numeroase stațiuni sanatoriale: Heuteville (Franța, în 1926), Davos, Arosa (Elveția, în 1927), iar în 1930, din Germania și Scandinavia. În anul 1931 a făcut o călătorie de studii în Italia de Nord, cu vizitarea sanatoriului de la Sondalo.

S-a ocupat de organizarea, la Cluj, a profilaxiei antituberciloase la studenți, împreună cu dr. Iuliu Hațieganu, înființând, în 1926, primul dispensar studențesc din România și unul dintre primele din Europa. În 1928 a înființat primul dispensar TBC pentru populație, din Cluj.

Leon Daniello
Date personale
Născut	2 octombrie 1898 Budapesta, Regatul Ungariei
Decedat	27 martie 1970 (72 de ani) Cluj, Republica Socialistă România
Cetățenie	România
Ocupație	medic
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

* 1972: Maurits Cornelis Escher, cunoscut și după inițialele sale, M.C. Escher(n. 17 iunie 1898 – d. 27 martie 1972), a fost un artist plastic, gravor și grafician olandez. A locuit mult timp la Haga, Olanda, unde a fost deschis un muzeu în cinstea sa, Muzeul Escher.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale au ca punct de plecare obiecte imposibile și iluzii optice.

Maurits Cornelis Escher
Maurits Cornelis Escher
Date personale
Nume la naștere	Maurits Cornelis Escher
Născut	17 iunie 1898[2][3][4][5][6][7][8][9]  Leeuwarden, Țările de Jos[10]
Decedat	27 martie 1972 (73 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9]  Q21029603[*]
Înmormântat	New general cemetery Baarn[*]
Părinți	George Arnold Escher[*] Sara Adriana Gleichman[*]
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Ocupație	gravor[*] ilustrator[*] designer de timbre[*] pictor gravor[*] grafician[*]
Activitate
Pregătire	Samuel Jessurun de Mesquita[*]
Opere importante	Still Life with Spherical Mirror[*], Waterfall[*], Ascending and Descending[*][1]
Premii	Ordinul Orania-Nassau în grad de cavaler[*]
Site oficial	http://www.mcescher.com/

* 1973: Mihail Kalatozov (n. 28 decembrie 1903, Tbilisi, Georgia, Imperiul Rus — d. 27 martie 1973, Moscova, U.R.S.S.) a fost un regizor de film sovietic. Peliculele sale sunt puțin cunoscute, excepție făcând Zboară cocorii (1957), considerat o capodoperă,^[1] câștigător al marelui premiu în cadrul ediției din 1958 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes

Kalatozov a debutat în 1928. Filmele lui sunt diverse ca subiecte, însă inegale sub aspect valoric. Autorii enciclopediei Secolul cinematografului selectează doar două „realizări de excepție” din filmografia lui: Sarea Svaneției (1930) și Zboară cocorii (1957).^[10] Întreaga carieră a regizorului s-a situat între două tendințe: subiectele comandate, propagandistice și încercarea permanentă de a crea un limbaj cinematografic nou.

Scenariile filmelor sale vizează aspecte ale propagandei sovietice de-a lungul a treizeci de ani: „centralizarea” societății și a economiei țării, Al Doilea Război Mondial – mai întâi dintr-o perspectivă glorioasă (direcția I.V. Stalin), apoi într-o lumină umană, pacifistă (Zboară cocorii; după condamnarea lui Stalin de către Nikita Hrușciov) –, Războiul Rece (Complotul condamnaților, 1950),^[11] simboluri desprinse din imaginarul proletcultist ce dovedesc nevoia de „revoluționare” a mentalităților ș.a. În anii 1960, Kalatozov lucrează peste hotare: Eu sunt Cuba (1964) are la bază aceeași ideologie socialistă, însă Cortul roșu (1969) este realizat în Occident (fapt datorat succesului obținut de Zboară cocorii), cu concursul unor actori importanți precum Sean Connery, Claudia Cardinale și Peter Finch. Filmele Scrisoare neexpediată (1960) și Cortul roșu sunt construite în jurul unor expediții cu final tragic.

Filmografie:

• 1930 Sarea Svaneției (Соль Сванетии)
• 1939 Bărbăție (Мужество)
• 1941 Cuceritorii aerului (Валерий Чкалов)
• 1950 Complotul condamnaților (Заговор обречённых)
• 1953 În toiul luptei (Вихри враждебные)
• 1954 Prieteni credincioși (Верные друзья)
• 1956 Primul eșalon (Первый эшелон)
• 1957 Zboară cocorii (Летят журавли)
• 1960 Scrisoare neexpediată (Неотправленное письмо)
• 1964 Eu sunt Cuba (Я — Куба)
• 1969 Cortul roșu (Красная палатка)

Mihail Kalatozov
Date personale
Născut	15/28 decembrie 1903[1]  Tbilisi, Imperiul Rus[2]
Decedat	27 martie 1973 (69 de ani)[3][1][4][5][6][7]  Moscova, URSS
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Copii	Georgy Kalatozishvili[*]
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	regizor de film scenarist diplomat director de imagine
Alma mater	Saint Petersburg State Theatre Arts Academy[*]
Alte premii
Premiul Stalin Artist al Poporului URSS[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Ordinul Steaua Roșie[*] Artist emerit al RSFSR[*] People's artist of the Georgian SSR[*]

·         1977 - A murit Iustinian Marina, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977) (n.22.02.1901).

·         1977 - A murit Tudor Măinescu, epigramist şi prozator satiric („Surîs“, „Schiţe oarecum vesele“) (n.23.02.1892).

* 1977: Nil Dorobanțu (n. 1 august 1920, Crainici, Mehedinți - d. 27 martie1977, Crainici, Mehedinți) A fost un vestit ieroschimonah ortodox, stareț, duhovnic, ascet și mistic, predicator iubit de credincioși. Părintele Nil Dorobanțu s-a împotrivit ateismului comunist. A îmbrăcat haina nebuniei pentru Hristos, formă de manifestare puțin cunoscută în spațiul monahal românesc. A fost arestat și închis de mai multe ori, a fost urmărit de Securitate. A fost caterisit în 1956. A continuat să facă zilnic Sfânta Liturghie în case de credincioși ortodocși, în peșteri, în păduri. A fost bătut și prigonit. A murit cu pieptul zdrobit de bătaie în 1977. La deshumarea făcută în 2016, trupul lui nu a fost găsit în mormânt, sicriul fiind plin cu pământ și fără capac. S-au păstrat mii de pagini din scrierile părintelui Nil. Pentru a edita această bogată operă teologică s-a constituit o asociație care tezaurizează scrierile, obiectele care i-au aparținut, mărturiile celor care l-au cunoscut.

S-a născut la 1 august 1920 în satul Crainici, comuna Bala, județul Mehedinți. A fost sublocotent la Vânătorii de munte în Regimentul de gardă de la Predeal. A fost licențiat în Teologie, Filosofie și Litere. A fost doctorand în Teologie la profesorul Dumitru Stăniloae, absolvent a 4 ani de Drept, absolvent al Școlii de Stenodactilografie. A intrat în monahism la mănăstirea Cernica, luând numele de Nechifor.^[2]

În anul 1948 a fost hirotonit ierodiacon la Zaclău (Tulcea), în 1949 ieromonah, în 1952, la 5 august a fost tuns în schima mare, la recomandarea părintelui Benedict Ghiuș, la mănăstirea Sihăstria, luând numele Nil.

A fost secretar eparhial, director de studii la seminarul monahal, stareț și duhovnic la mănăstirile: Tarnița (Vrancea), Măgura Ocnei și Bogdana (Bacău), Nechit, Tarcău, Văratec (Neamț).

În 1956, pe 3 ianuarie a fost arestat și ținut 120 de zile în temniță, fără să fi fost judecat, supus la batjocură și la tortură. În 24 aprilie a fost judecat și achitat, după ce a fost supus expertizei medicale a 20 de medici și declarat sănătos.

Motivul întemnițării sale a fost “misticismul”, mărturisirea lui Hristos, lucrarea sa apostolică fiind una de propovăduire a dreptei credințe, străbătând țara în lung și în lat cu Biserica în spinare, săvârșind zilnic Sfânta Liturghie, predicând, convertind, spovedind și împărtășind poporul, în acele vremuri de prigoană comunistă.

A fost caterisit în noiembrie 1956.

S-a retras în satul natal (Crainici, jud. Mehedinți) pentru studiu intelectual, unde a trăit ascuns, în smerenie și în asceză severă.

La 27 martie 1977 s-a mutat în veșnicie.

A fost urmărit, chemat să dea declarații, bătut, arestat de mai multe ori, ultima dată în 3 ianuarie 1956. Sentința nr. 83 a Tribunalului Militar Iași din dosarul 92/1956 menționează: “Inculpatul Dorobanțu Nicolae, zis Nil, fost stareț la Schitul Nechit, Raionul Buhuși, este învinuit că a ținut slujbe religioase fără încuviințarea forurilor superioare bisericești, că în timpul acestor slujbe ar fi făcut agitațiuni, care ar pune în pericol siguranța Statului, a arătat că din școli au fost scoase icoanele și că politica comunistă nu-i bună, făcând astfel propagandă socialmente periculoasă”. A trecut prin experiențe care l-au adus în situații limită, a fost bătut și umilit, dar a folosit timpul pentru a experimenta mistic iertarea celui care te lovește cu bocancul, care îți aplică un pumn în ochi încât luni de zile resimți durerea, dar chiar și în aceste condiții catehizează, dezleagă, iartă, întoarce la ortodoxie, împărtașește. A fost evaluat medical și declarat sănătos mental de o echipă de medici. În 24 aprilie, a fost lăsat în libertate, fiind achitat. Cu toate acestea, în luna noiembrie 1956 i s-a interzis să mai slujească, fiind caterisit.

Nil Dorobanțu
Nil Dorobanțu
Date personale
Născut	1 august 1920 Crainici, România
Decedat	27 martie 1977, (56 de ani) Crainici, România
Părinți	Dumitru și Ana
Cetățenie	România
Religie	ortodoxă
Ocupație	ieroschimonah
Activitate
Alte nume	Nechifor
Educație	Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Litere din București, Facultatea de Drept din București[1]
Alma mater	Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Litere din București, Facultatea de Drept din București
Pregătire	Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Nicodin Bujor, Antim Nica, Arsenie Boca, Ioan Iovan, Daniil Sandu Tudor

·         1981: Mao Dun, scriitor chinez (n. 1895)
* 1983: Hanna Malewska (n. 21 iunie 1911, Jordanowice, Grodzisk Mazowiecki— d. 27 martie 1983, Cracovia) a fost o scriitoare, eseistă și autoare poloneză de romane istorice. În 1933 a absolvit facultatea de istorie din cadrul Univeristății Catolice din Lublin. Fiind membră a Armatei Naționale, n-a ezitat să lupte în vremea revoltei din Varșovia. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial s-a mutat la Cracovia. În anii 1945-1953 colaborează regulat la ziarul „Tygodnik Powszechny”, iar din 1956 a făcut parte din echipa redacției. Între 1957-1973 a îndeplinit funcția de redactor șef al lunarului „Znak”.
Opere literare:

• Cabrera (1931);
• Wiosna grecka (1931);
• Żelazna korona (1936);
• Kamienie wołać będą (1946);
• Żniwo na sierpie (1947);
• Stanica (1947);
• Przemija postać świata (1954);
• Sir Tomasz More odmawia (1956);
• Opowieść o siedmiu mędrcach (1959);
• Listy staropolskie z epoki Wazów (1959);
• Panowie Leszczyńscy (1961);
• Apokryf rodzinny (1965);
• Labirynt. LLW, czyli co może zdarzyć się jutro (1970);
• O odpowiedzialności. Wybór publicystyki (1945—1976) (1987)

Hanna Malewska
Hanna Malewska
Date personale
Născută	21 iunie 1911[1][2]  Grodzisk Mazowiecki, Polonia
Decedată	27 martie 1983 (71 de ani)[1][3][2]  Polonia Mică
Înmormântată	Q16612261[*]
Cetățenie	Polonia
Ocupație	scriitoare
Limbi	limba poloneză
Studii	Universitatea Catolică Papa Ioan Paul al II-lea din Lublin
Note
Premii	Cross of Valour[*]

·         1985: Pompiliu Marcea, critic și istoric literar (n. 1928)

·         1998: A decedat Ferdinand Anton Ernst Porsche, fondatorul renumitei companii de automobile care-i poarta numele.

·         2000 - A murit regizorul Paul Călinescu, unul dintre pionierii cinematografiei româneşti (filmele: “Răsună valea”, “Porto Franco”, “Pe răspunderea mea”) (n.21.08.1902).

·         2001 - A murit Ovidiu Bădilă, contrabasist de renume internaţional (n.1962).

* 2001: Nicolae Lupu (n. 24 martie 1921, Viștea de Sus, județul Făgăraș, azi în județul Brașov - d. 27 martie 2001, Sibiu), a fost un istoric și arheologromân, director al Muzeului Brukenthal (1948-1969), șef al Secției din Sibiu a Academiei Române (1956-1970), decan al Facultății de Filologie și Istorie din Sibiu a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1969-1973), șef al Catedrei de istorie a Facultății de Filologie și Istorie din Sibiu (1973-1976), membru al Academiei de Științe Sociale și Politice (din 1969), doctor honoris causa al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (2000).
După școala primară din satul natal, a urmat ciclul inferior al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș (1933-1937), ciclul superior al Liceului „Decebal” din Deva (1937-1941), Facultatea de Studii Clasice și Arheologie a Universității „Ferdinand I” din Cluj, refugiată la Sibiu, ca urmare a cedării Ardealului de Nord către Ungaria (1941-1946).

În timpul facultății a lucrat sub îndrumarea profesorului Constantin Daicoviciu pe principalele șantiere arheologice din Transilvania, în special la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. După facultate, a fost profesor și pedagog la Liceul Teoretic Mixt „Titu Maiorescu” din Aiud și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. După naționalizarea din 1948, a fost numit director al Muzeului Brukenthal din Sibiu. În 1948, Muzeul Brukenthal era un mare depozit neorganizat de foarte însemnate valori culturale. În fruntea unui colectiv mic dar valoros, Nicolae Lupu a restaurat palatul și a creat condiții de restaurare-conservare, a reorganizat colecțiile și depozitele, a făcut numeroase noi achiziții, a încorporat Muzeul de Științe Naturale, a obținut importantele clădiri Casa Albastră și Primăria Veche, a obținut terenurile din Pădurea Dumbrava, unde, în 1962, a început organizarea unui muzeu al tehnicii populare, care poartă astăzi numele de Complexul Național Muzeal „Astra”. Au fost identificate o mulțime de opere de artă care până atunci figurau ca anonime. A înființat revista „Muzeul Brukenthal-studii și comunicări”, al cărei prim redactor șef a fost. În acești ani, ca arheolog, a descoperit și cercetat cetatea dacică de la Tilișca, menționată în documente încă din sec. al XIX-lea. A întreprins vizite culturale oficiale în mai multe state, cele mai importante în R. F. G. și S.U.A. Și-a luat doctoratul în Istoria veche a României în anul 1967.

În anul 1956 a demarat și finalizat înființarea Secției din Sibiu a Filialei din Cluj a Academiei Române, care, după ce a purtat diverse denumiri, s-a denumit, după 1990, Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române. În anul 1957 a dispus demararea proiectului de realizare a unui dicționar al graiurilor săsești, inițiativă pe care a menținut-o ca obiectiv principal al institutului. În cadrul acestei instituții, Nicolae Lupu a înființat revista „Forschungen zur Volks-und Landeskunde” (1959), al cărei prim redactor șef a fost.

Atât la Muzeul Brukenthal, cât și la secția Academiei, a angajat și ocrotit, în timpuri grele, intelectuali de marcă, urmăriți pentru faptul de a avea dosare politice necorespunzătoare regimului politic al vremii: Harald Krasser, Bernard Capesius, Cornel Irimie, Iulius Bieltz, Gustav Gündisch, Carol Göllner, Haralambie Chirca, Teodor Ionescu.

Între anii 1966-1969, a inițiat și finalizat demersurile pentru înființarea unui centru universitar laic la Sibiu. În anul 1969 s-a înființat Facultatea de Filologie și Istorie din Sibiu, a fost preșendinte al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și a devenit primul decan al acestei facultăți. În timpul acestui decanat, a înființat specializările Istorie, Istorie-Germană, Germană-Română, Engleză-Română, Engleză-Germană, Istorie-Engleză, Germană-Engleză, Științe Economico-Administrative (devenită ulterior Drept economico-administrativ). A aprobat Facultății de Industria Lemnului din Brașov să deschidă un centru de învățământ la Sibiu, acesta fiind începutul învățământului superior tehnic la Sibiu. A adus la Facultatea de Filologie-Istorie personalități naționale, care au pregătit un corp valoros de cadre universitare (Emilia Milicescu, Mihail Isbășescu, Georg Scherg, Mihail Bogdan, sau mai tinerii Liviu Maior și Vasile Vesa). Cu o întrerupere de câțiva ani, în deceniul al nouălea al secolului trecut, Nicolae Lupu a predat la Universitatea „Lucian Blaga”, până în anul 1999. Ca cercetător, profesor, decan, șef de catedră, a fost mentor al unor importanți istorici și a contribuit la formarea multor promoții de absolvenți. Facultatea de Istorie și Patrimoniu a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu poartă numele „Nicolae Lupu” (2003)

Nicolae Lupu a făcut parte și din redacțiile revistelor „Materiale și cercetări arheologice” și „Buletinul de Informare Științifică Istorie-Arheologie” al Academiei Române. A fost membru al Societății de Științe Istorice din România, al ”National Trust of Historic Preservation” din S.U.A. și al Societății de Studii Clasice din România. Cunoștea limbile latină, greacă veche, italiană, germană, franceză și engleză, fapt care i-a favorizat un număr impresionant de contacte internaționale. A fost decorat în mai multe rânduri cu ordine și medalii ale României. A fost bursier Humbold (1981).

Ca arheolog a lucrat pe șantierele de la Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Cașolț, Calbor, Boița, Sighișoara, Târnăvioara, Săcădate, Ghijasa de Sus, Roșia, Ocna Sibiului, Rucăr. A descoperit singurul atelier monetar de pe teritoriul Daciei regale (Tilișca). Ca urmare a bogatei activități desfășurată pe teren și a muncii de cabinet, a elaborat peste 150 de studii și articole pe care le-a publicat în diferite reviste din țară și din străinătate și a întocmit lucrări publicate sub forma unor volume aparte.

După ce unul din fii săi a rămas în R.F.G. (1973), Nicolae Lupu a fost marginalizat de autoritățile timpului. După trecerea anilor, comunitatea intelectuală din România i-a recunoscut toate meritele. Facultatea de Istorie și Patrimoniu a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu poartă numele „Nicolae Lupu” (2003)

Nicolae Lupu
Istoricul Nicolae Lupu
Date personale
Născut	24 martie 1921 Viștea de Sus, România
Decedat	27 martie 2001, (80 de ani) Sibiu, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric, arheolog
Activitate
Educație	Facultatea de Studii Clasice și Arheologie a Universității „Ferdinand I” din Sibiu
Lucrări remarcabile	„Cetăți dacice din sudul Transilvaniei”

·         2006: Stanisław Herman Lem (n. 12 septembrie1921, Lwów, Polonia – d. 27 martie2006, Cracovia, Polonia^[15]) a fost un scriitor polonez de science fiction, dar și filozof și scriitor satiric. A devenit Cavaler al Ordinului Alb (Order Orła Białego)^[19]. Cărțile sale au fost traduse în 41 de limbi și s-au vândut în peste 27 milioane de exemplare^[20]. A devenit faimos datorită romanului Solaris, care a fost ecranizat de trei ori. În 1976, Theodore Sturgeon spunea că Lem e cel mai citit scriitor science fiction din lume^[21].

Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerii reciproce, disperarea în fața limitelor omenești, locul omenirii în Univers. Ea este uneori prezentată sub formă de ficțiune, iar alteori sub forma eseurilor sau cărților filozofice. Traducerea operelor sale este dificilă din cauza pasajelor cu expresii elaborate, poeziilor extraterestre sau robotice și numeroaselor jocuri de cuvinte.

* 20

Stanisław Lem
Stanisław Lem
Date personale
Nume la naștere	Stanisław Lem
Născut	12 septembrie 1921[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][14][18][19]  Lwów, A Doua Republică Poloneză[20][21]
Decedat	27 martie 2006 (84 de ani)[22][5][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][14][18]  Cracovia, Polonia[23]
Înmormântat	cimitirul Salwator[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Căsătorit cu	Barbara Leśniak (1953–2006; decesul său; 1 copil)[2]
Copii	Tomasz Lem[*]
Cetățenie	Polonia
Etnie	polonezi evrei
Religie	ateism
Ocupație	filozof eseist[*] satirist[*] scenarist scriitor de literatură științifico-fantastică[*] futurist[*] scriitor poet
Limbi	limba engleză limba poloneză[1]
Studii	Universitatea Națională „Ivan Franko” din Liov[*] Universitatea Jagiellonă
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1946–2005
Specie literară	științifico-fantastic filosofie satiră
Note
Premii	Q65825337[*] Medalia de Aur pentru Merit Cultural[*][3] premiul Franz Kafka[*] Grand Prix de Littérature Policière[*] Order of the Flag of Work, 2nd class[*] Commander of the Order of Polonia Restituta[*] Ordinul Polonia Restituta în grad de ofițer[*] Gold Cross of Merit‎[*] cetățean de onoare al orașului Cracovia[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[4] Geffen Award[*]

* 2007: Paul Christian Lauterbur (1929 - 2007) a fost chimist și radiologamerican. Împreună cu Peter Mansfield, a obținut, în 2003, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru contribuțiile în domeniul medicinei care au permis dezvoltarea tehnologiei imaginilor prin rezonanță magnetică nucleară.

·         2008: A murit, in urma unui infarct miocardic, George Mihail Pruteanu, fost senator si cunoscut lingvist si eseist roman; (n.15 decembrie 1947). A fost initiatorul unui proiect de lege (legea Pruteanu), privitor la respectarea regulilor gramaticale ale limbii romane in spatiul public si de asemenea autorul unei emisiuni televizate foarte populare despre limba romana, intitulata “Doar o vorba sa-ti mai spun.”

* 2014: Augustin Deleanu (n. 23 august 1944, Măgurele, Județul Ilfov - d. 27 martie 2014, București)^[2] a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 din Mexic, performanță pentru care în martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a
* 2015: Olga Syahputra (născut Yoga Syahputra; 8 februarie 1983 – d. 27 martie 2015) a fost un actor, comediant, și prezentator de televiziune din Indonezia. El a interpretat adesea travestiți pentru efect comic.
Cel mai mare dintre cei șapte copii ai Nur Rachman și Nurhida a fost inițial doar un fan care cere de multe ori pentru un autograf și fotografie cu idolul lui. Norocul a venit când a fost oferit pentru a juca în filmul Lenong Bocah.

Olga Syahputra
Date personale
Nume la naștere	Yoga Syahputra
Născut	8 februarie 1983 Jakarta, Indonezia
Decedat	27 martie 2015 (32 de ani) Singapore
Cauza decesului	cauze naturale[*] (meningită)
Frați și surori	Bily Syahputra[*]
Cetățenie	Indonezia
Religie	Islam
Ocupație	actor
Activitate
Ani de activitate	2003 - 2015

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Matrona din Tesalonic; Sf Mc Filit și Lidia, soția sa cu cei 4 fii ai lor

·         Ziua Unirii Basarabiei cu România – Zi națională. Camera Deputaţilor a decis ca ziua de 27 martie să fie declarată Ziua Unirii Basarabiei cu România, sărbătoare naţională. La iniţiativa deputatului PMP Eugen Tomac, Ziua Unirii Basarabiei cu România va putea fi marcată de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României în străinătate, prin organizarea de evenimente şi manifestări publice şi cultural-ştiinţifice dedicate acestei sărbători. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot sprijini material şi logistic organizarea şi desfăşurarea manifestărilor amintite, potrivit sursei citate. De asemenea, în această zi, va fi arborat drapelul României. "Ziua de 27 martie 1918 este una dintre cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia a revenit în graniţele ei fireşti, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România.”, a declarat deputatul PMP Eugen Tomac, în expunerea de motive. Proiectul de Lege privind declararea zilei de 27 martie - Ziua Unirii Basarabiei cu România ca zi de sărbătoare naţională a fost aprobat cu 260 de voturi "pentru", un vot împotrivă şi şase abţineri.

·         Ziua mondiala a teatrului si Ziua solidaritatii actorilor

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc Matrona din Tesalonic; Sf Mc Filit și Lidia, soția sa cu cei 4 fii ai lor

Sf Mc Matrona din Tesalonic

Viața Sfintei Mucenițe Matrona din Tesalonic

• • 

    Viața Sfintei Mucenițe Matrona din Tesalonic

    Viața Sfintei Mucenițe Matrona din Tesalonic

Atunci Pavtila, și mai mult mâniindu-se, a bătut-o fără cruțare și într-o cămară întunecoasă a închis-o legată. Iar a doua zi a fost găsită sfânta dezlegată din legături cu dumnezeiasca putere, preamărind pe Hristos.

Sfânta Matroana a fost slujnică la o evreică, anume Pavtila, femeia voievodului Tesalonicului. Din tinerețe, fiind învățată în credința creștinească, stăpâna ei o silea la reaua credință iudaică. Și, fiindcă ea nu se supunea, o chinuia foarte rău, bătând-o adeseori. Însă Matroana pe toate le răbda cu osârdie pentru Hristos și la biserică se ducea într-ascuns. Într-una din zile, înștiințându-se Pavtila că Matroana a fost la biserica creștinească, i-a zis: „Pentru ce n-ai mers la sinagoga noastră, ci te-ai dus la biserica creștinească?”. Răspuns-a fericita Matroana cu îndrăzneală: „De vreme ce Dumnezeu este în biserica creștinească, iar de la sinagogă iudaică s-a depărtat, nu mă duc la sinagogă, ci la biserică”.

Atunci Pavtila, și mai mult mâniindu-se, a bătut-o fără cruțare și într-o cămară întunecoasă a închis-o legată. Iar a doua zi a fost găsită sfânta dezlegată din legături cu dumnezeiasca putere, preamărind pe Hristos. Dar stăpâna ei iarăși a bătut-o cu vine crude, până la sânge și, mai tare legând-o, a închis-o iarăși în cămara aceea și ușa a pecetluit-o, ca să nu intre cineva să-i facă vreo ușurare. Și a petrecut sfânta în acea închisoare fără hrană și băutură patru zile, întărind-o Dumnezeu. După aceasta Pavtila, dezlegând pecetea aceea și deschizând ușa, a găsit-o iarăși dezlegată din legături și stând la rugăciune. Deci, fierbând de mânie, a bătut-o cu bețe groase și, abia suflând, a închis-o în aceeași închisoare unde s-a și sfârșit sfânta, dându-și sufletul lui Dumnezeu. Trupul ei l-a aruncat acea rea femeie de pe zid, pentru că erau înalte casele acelea. Creștinii, luând mult chinuitul trup al Sfintei Mucenițe Matroana, l-au îngropat cu cinste.

Mai pe urmă Alexandru, episcopul Tesalonicului, a zidit o biserică în numele sfintei, iar cinstitele ei moaște le-a pus într-însa. Iar pe Pavtila, după vrednicie, degrabă a ajuns-o judecata lui Dumnezeu, pentru că de pe înălțimea zidului, de unde a aruncat jos trupul Sfintei Matroana, ea singură, alunecând, a căzut și, murind rău, și-a lepădat ticălosul ei suflet.

Sf Mc Filit și Lidia, soția sa cu cei 4 fii ai lor

Sfânta Muceniţă Matrona din Tesalonic; Sfinţii Mucenici Filit şi Lidia, soţia sa, cu cei 4 fii ai lor

Galerie foto (2)Sinaxar

Sfânta Matrona era din Tesalonic, fiică de oameni săraci, deprinsă a munci din greu ca să-şi agonisească cele de trebuinţă. Era creştină şi ajunsese slujnică la Pautila, femeia căpeteniei Tesalonicului, care era păgână. Şi mergea Pautila adeseori la templu, unde se ruga zeilor, luând-o cu ea şi pe Matrona. Aceasta însă mergea şi se ruga în biserica creştinilor, iar acest lucru o deranja foarte mult pe stăpâna sa. Într-una din zile, Pautila i-a zis: „De ce nu mergi la templul nostru, ci umbli întotdeauna la creştineasca biserică?” Şi luând îndrăzneală, Matrona i-a răspuns: „Pentru că în biserica noastră vieţuieşte Dumnezeu, iar în templul vostru Dumnezeu nu este”. Aflând deci că slujnica sa este creştină şi de aceea nu se supune îndemnurilor ei, Pautila adesea o bătea şi o chinuia. Însă fericita Matrona pe toate le răbda pentru credinţa sa. Odată, după ce sfânta a stat în închisoare patru zile, fără hrană şi băutură, întărită numai de Dumnezeu, a fost scoasă de acolo şi supusă la nenumărate chinuri şi bătăi de se scurgea sângele din ea. Apoi, fiind iarăşi aruncată în temniţă, după mai multe zile de chin şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Trupul ei l-a aruncat Pautila de pe un zid înalt al casei unde locuia, dar a fost luat de creştini şi îngropat cu multă cinste. Mai pe urmă, Alexandru, Episcopul Tesalonicului, a zidit o biserică în numele sfintei, iar cinstitele ei moaşte le-a pus într-însa. Iar pe Pautila, nu după mult timp, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu, pentru că de pe înălţimea zidului de unde a aruncat trupul Sfintei Matrona, ea singură alunecând, a căzut şi a murit.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinţilor Mucenici Filit Sincliticul, cu soţia lui Lidia şi cu cei patru fii ai lor: Macedon, Teoprep, Cronid şi Amfilohiu.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A.    GUSTĂRI

Mazăre uscată bătută

Ingrediente:
* 600 g mazăre uscată

* 200 ml ulei din sâmburi de struguri (sau ce vă place)

* 0 foaie de dafin

* Sare

* piper după gust

* 5 felii de pâine

* 100ml ulei pentru prăjit pâinea

Mod de preparare:

 Într-o oală se pune circa 1,5 l apă cu sare şi foaia de dafin, se adaugă mazărea şi se pune la fiert.

Când este fiartă se scurge de apă, dar se păstrează 4-5 linguri din zeamă.

Mazărea se pasează bine la robot, sau se pasează printr-o sită deasă.

Se bate apoi cu telul şi se adaugă uleiul, ca la fasolea bătută.

Dacă vi se pare prea groasă se subţiază cu puţină apă în care a fiert mazărea.

Se condimentează după gust cu sare şi piper.

 Mazarea bătuta se serveşte pe felii de pâine prăjită în ulei, sau doar băgate în toaster, sau pe plită, cum vă place.

 

B: SALATE

Salată de morcov cu ridichi

·       400 g morcov;

·       1 măr;

·       1 ridiche de mărime medie;

·       4 linguri ulei;

·       1 – 2 linguri oţet sau zeamă de lămâie;

·       Sare;

·       Zahăr;

·       1 legătură pătrunjel

Se spală, se curăţă şi se dau pe răzătoare morcovul, ridichea şi mărul.

Se amestecă uleiul cu oţetul, sarea şi zahărul (după gust) şi se toarnă peste zarzavat.

Se presară pătrunjelul tocat mărunt.

 

C: SOSURI

Sos de lămâie cu margarină

·       ½ ceaşcă margarină (ulei);

·       3 linguri zeamă de lămâie;

·       1 lingură coajă rasă de lămâie

Se încălzeşte margarina (uleiul) şi se adaugă bătând cu o furculiţă celelalte ingrediente.

Se păstrează cald şi se toarnă peste zarzavaturi fierte.

 

 

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş călugăresc de fasole albă

·       300 g fasole albă;

·       100 g ceapă;

·       100 g morcov;

·       50 g rădăcină pătrunjel;

·       100 g ţelină;

·       100 g ulei;

·       200 g sfeclă;

·       200 g roşii (pot fi şi conservate);

·       1,5 l borş de putină;

·       20 g usturoi;

·       Cimbru;

·       1 legătură pătrunjel verde;

·       2 legături leuştean;

·       Sare

Fasolea se fierbe schimbând 3 – 4 ape. În ultima apă se pune sare.

Ceapa se curăţă, se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

După câteva minute se adaugă morcovii, pătrunjelul şi ţelina tăiate julien.

Se stinge cu apă şi se adaugă la fasole.

Sfecla se fierbe separat, se curăţă, se rade pe răzătoare julien şi se adaugă la fasole împreună cu mujdeiul de usturoi, cimbrul, roşiile tăiate în bucăţi şi borşul de putină ce a fost fiert separat.

Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

 

Borş de putină

Pentru a deveni independenţi faţă de „bunurile” de la piaţă, care ştim cu toţii că au în compoziţie tot felul de E – uri, sau sare de lămâie m-am gândit să postez această reţetă pe care o utiliza bunica mea.

·       2 kg tărâţe de grâu;

·       1 kg mălai;

·       500 g pâine neagră;

·       50 g drojdie de bere

Se face o plămadă din drojdie de bere, mălai, 500 g tărâţe şi apă călduţă.

Se lasă să dospească peste noapte şi după ce a crescut se pune într-o putină sau borcan de sticlă de 20 litri, se adaugă restul de tărâţe şi apă caldă şi se lasă să dospească câteva ore.

După ce a dospit se toarnă peste acest amestec apă fierbinte (clocotită) până ce vasul se umple.

Se adaugă pâinea tăiată felii şi bine prăjită.

Se amestecă această compoziţie cu o paletă şi se lasă apoi să se limpezească 24 ore, apoi se foloseşte.

După ce borşul s-a consumat, se umple din nou borcanul cu apă fiartă, se amestecă bine şi se lasă iar 24 ore să se limpezească. Se obţine astfel o nouă tranşă de borş.

După folosirea acesteia se continuă pregătirea borşului astfel: se scoate din borcan întreaga cantitate de huşte, se spală borcanul, se pune în borcan jumătate din cantitatea de huşte, 1 kg tărâţe şi 500 g mălai, se adaugă apă călduţă, se lasă să dospească 4 – 5 ore, apoi se toarnă apă fierbinte şi se pune pâine prăjită.

După limpezire borşul este gata şi se poate consuma.

 

E: MÂNCĂRURI

Cartofi înăbuşiţi

·       8 cartofi;

·       2 linguri ulei;

·       Sare;

·       Piper;

·       Pătrunjel,

Se curăţă cartofii, se taie în lung în patru, apoi fiecare sfert în două.

Se spală şi se pun într-o cratiţă cu ulei, câteva linguri de apă şi sare.

Se acoperă şi se lasă să fiarbă înăbuşit, mai mult în abur.

Dacă apa scade şi mai este nevoie se mai adaugă puţină.

Se scot pe platou şi se presară cu piper pisat şi cu verdeaţă tocată fin sau cu sosul de margarină prezentat la pct B.

 

F: DULCIURI

Sărăţele rapide

Sărăţele foarte bune şi mai repede de făcut, pentru cei ce nu au prea mult timp la dispoziţie pentru bucătărit:

*  un pahar ulei,

* o linguriţă sare,

* 4 linguri apă minerală

Se fracă toate ingredientele de mai sus într-un vas şi se adaugă făină ca să fie un aluat nu tare, dar nici moale, adică un aluat bun şi uşor de întins pe planşetă.

Se taie fâşii pentru saleuri - pe care le ung cu puţină apă şi le presar cu chimen, susan, mac.

Se pot tăia rotunde, cu paharul - şi se ung cu suc de roşii – peste care se pot pune feliuţe de ardei, măsline, ceapă rondele etc.

Se pun în tava neunsă şi se coc la foc potrivit câteva minute!