MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 22 MARTIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători; RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI; INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET; POEZIE; TEATRU/FILM; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

ISTORIE PE ZILE 22 Martie

Evenimente

· 238: Gordian I și fiul sau, Gordian al II-lea, sunt proclamați imparati romani. (Anul celor sase imparati). Capelianus, guvernatorul Numidiei l-a înfrânt și ucis pe Gordian al II-lea în batalia de la Cartagina. Rezultatul așteptat, din moment ce trupele lui Capelianus erau bine organizate și mai luptaseră, iar Gordian al II-lea conducea mai mult un grup de voluntari strânși în grabă.La auzul veștii morții fiului său, Gordian I s-a sinucis, iar Gordian al III-lea, nepotul lui Gordian II, va deveni împărat la sfârșitul anului 238. Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus (c.159 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian I, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați). Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus (c.192 – 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian II, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați). El a fost fiul lui Gordian I. Gordian II a fost fiul lui Gordian I și al Fabiei Orestilla. El era de asemenea fratele mai mare al Antoniei Gordiana și unchiul viitorului împărat, Gordian al III-lea. Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238)

· 752 - Stephen al II-lea ales Papa catolic.

· 1312: La data de 22 martie 1312, Papa Clement al V-lea hotărăște desființarea Ordinul Templierilor, unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creștine din istorie. Ordinul a luat naștere la inițiativa francezului Hugo de Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizație militar-călugărească, cu scopul de a apăra pe pelerinii creștini ce călătoreau în Țara Sfântă, însuși Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului oferindu-le un cartier general pe Muntele Templului, munte ce avea un aer mistic, deoarece se credea că aici ar fi fost construit in vechime Templului lui Solomon. Cu timpul, Ordinul s-a extins în întreaga Europa, iar începând cu anul 1139, Papa Inocențiu al II-lea le-a acordat dreptul sa poarte semnul crucii pe uniforma militară, mai ales ca ei au jucat un rol important în cruciadele inițiate de țările creștine. Influenţa templierilor a crescut tot mai mult odată cu sporirea averii ordinului, avere acumulată cu ajutorul nobililor care participanți la cruciade, își depuneau înainte de plecare, bunurile pe care le aveau în mâinile templierilor, spre păstrare. Astfel, având la dispoziție resurse financiare abundente, Ordinul Templierilor s-a dezvoltat rapid cunoscând o mare popularitate, fiind adesea folosiți ca forță de avangardă în bătăliile cheie ale Cruciaților, unde cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a Templierilor a fost la Bătălia de la Montgisar din 1177, când circa 500 de templieri a reușit să învingă o armată numeroasă a sultanului Saladin, care suferind pierderea a aproximativ 90 la sută din armata sa, a fost nevoit să se retragă în Egipt. La începutul secolului al XIV-lea faima Cavalerilor Templieri ajunsese așa de mare încât a provocat invidia capilor Bisericii Catolice și a unor conducători ai statelor europene, mai ales că exista un context în care templierii se arătau interesați în fondarea propriului lor stat religios. Astfel, papa Clement al V-lea, împreună cu regele Filip cel Frumos al Franței, care era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, au decis să inițieze acțiuni de anihilare a Ordinului. În scurt timp cavalerii vor fi acuzați de erezie, iar la Conciliul de la Vienne din data de 22 martie 1312, s-a emis Bula papală „Vox in excelso" prin care dizolva oficial Ordinul Templierilor și Bula „Ad providam" prin care posesiunilor templierilor treceau în proprietatea Bisericii. Cavalerii Templieri au fost asociați cu numeroase legende privind secrete și mistere transmise din timpuri străvechi, iar multe dintre aceste legendele sunt legate de faptul că templierii după ce au cucerit Muntele Templului din Ierusalim ar fi găsit acolo importante relicve, inclusiv Sfântul Graal. Oficial, Ordinul Templerilor a fost desfiintat in 1312, insa cativa cavaleri refugiati in Portugalia au pus bazele unei grupari mai mici numite Camasile lui Hristos.

· 1349 – masacrarea evreilor de catre orăşenii din Fulda, Germania, (invinuiti de moartea neagră)

· 1442: Bătălia de la Sibiu („Locul zis Waskapu”, 22 martie 1442), dintre voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani. După înfrângerea oştilor lui Iancu la Sântimbru (18 martie 1442), otomanii, conduşi de Mezid, bey-ul Vidinului, s-au îndreptat spre Sibiu, care era asediat, încă de la pătrunderea lor în Transilvania. Iancu şi-a refăcut armata cu trupe trimise din comitatele Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara, la care s-au adăugat secuii şi saşii, conduşi de judele regal Anton Trautenberger, în total c. 10 000 de oameni. El adoptă aceeaşi tactică ofensivă, ca şi la Sântimbru. Pentru a produce derută în tabăra otomană, conform cronicarilor Jan Thuroczi şi Antonio Bonfini, voievodul schimbase hainele cu un nobil, Simion Kamonyai. Acesta, împreună cu un grup de 5.000 cavaleri cuirasaţi, care constituiau cavaleria grea a voievodului şi principala lui forţă de şoc, s-a repezit spre oastea otomană, obligând-o să se regrupeze şi să se apere. Otomanii au făcut eforturi mari pentru a-l ucide pe Kamonyai, crezându-l voievodul însuşi, drept pentru care au lăsat descoperite flancurile. În acest moment, Iancu atacă fulgerător şi zdrobeşte cea mai mare parte a oastei otomane, care este lovită de o ploaie de săgeţi şi ghiulele de bombardă, trase din cetate. Mezid şi fiul său cad pe câmpul de luptă. Rămaşi fără conducător, oştenii otomani intră în panică şi fug în dezordine. Un corp de oaste, condus de fiul fostului domn muntean, Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab, îi urmăreşte până la pasul Turnu şi, în timp ce încercau să treacă în Ţara Românească, îi nimiceşte. Iancu impune pe tronul Ţării Româneşti pe Basarab al II-lea (1442 – 1444), care va participa alături de el la bătălia de pe râul Ialomiţa şi la Campania cea Lungă. Otomanii au pierdut în această bătălie c. 20 000 de oameni, în timp ce în tabăra creştină s-au înregistrat 3 000 de morţi. În iulie 1442, voievodul Transilvaniei, îl anunţă pe regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), despre victoria obţinută.

· 1556 - Cardinalul polonez Reginald devine arhiepiscop de Canterbury.

· 1611: Principele transilvanean Gabriel Bathory este silit să se retragă din Muntenia, în faţa oştilor otomane si ale domnitorul Moldovei, Ștefan Tomșa (Tomșa al II-lea), venite in sprijinul domnului muntean Radu Mihnea, care a ocupat Tîrgoviştea. Principele Báthory Gábor, speriat de această desfășurare de forțe impotriva sa, se retrage in Transilvania, fiind omorât de nobilii maghiari, în 1613, la Oradea. Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. Radu Mihnea (n. 1574 – d. 1626), fost domn al Țării Românești: noiembrie 1601 – martie 1602, aprilie 1611 – mai 1611, 12 septembrie 1611 – august 1616, august 1620 – august 1623 și al Moldovei: 24 iulie 1616 – 9 februarie 1619 și 4 august 1623 – 20 ianuarie 1626.

· 1621: Colonistii protestanti din colonia americana Plymouth ajutați de Squanto, un nativ american din tribul Patuxet care locuise în Anglia mai mulți ani, semneaza un tratat de pace cu puternicele triburi amerindiene Massasoit si Wampanoags, care a contribuit la existența și mai apoi, la succesul coloniei.

· 1809: Carol al XIII-lea îi succede lui Gustav IV Adolf la tronul Suediei. Carol al XIII-lea (suedeză: Karl XIII) (n. 7 octombrie 1748 – d. 5 februarie 1818), a fost regele Suediei din 1809 și rege al Norvegiei (unde a fost cunoscut drept Carl II) din 1814 și până la moartea sa. A fost al doilea fiu al regelui Adolf Frederic al Suediei și a reginei Luisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederic cel Mare al Prusiei. Carol a fost descris ca fiind dependent și ușor de influențat de alții, iar multe din afacerile sale i-au atras reputația de libertin. El a fost foarte interesat de societățile secrete supranaturale și misticism. El a fost, de asemenea, un membru al francmasonilor și în 1811 a fondat Ordinul Carol al XIII-lea, un ordin suedez de cavalerism acordat numai pentru protestanții francmasoni. La asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792, Carol a acționat în calitate de regent al Suediei până la 1796, pentru a-l ajuta pe nepotul său, regele Gustav al IV-lea, care era minor atunci când tatăl său a fost împușcat în opera din Stockholm. Acești patru ani au fost luați în considerare, probabil, ca fiind perioada cea mai mizerabilă și degradantă din istoria suedeză. La atingerea vârstei majoratului al lui Gustav al IV-lea, în noiembrie 1796, regența ducelui s-a încheiat. În 1803, afacerile lui Boheman au provocat un conflict grav între Gustav și cuplul ducal. La Uniunea Suediei cu Norvegia, pe 4 noiembrie 1814, Carol a devenit rege al Norvegiei, sub numele de Carol al II-lea al Norvegiei. După opt ani ca rege doar cu titlul, Carol a murit fără moștenitori legitimi, pe 5 februarie 1818, iar Casa Bernadotte l-a succedat ca rege, cu primul conducător al lor, Carol al XIV-lea Ioan al Suediei.

· 1812: În urma negocierilor de pace ruso-turce de după Războiul ruso-turc de la 1806-1812, ţarul Alexandru I accepta raul Prut ca graniţă a Rusiei pană la vărsarea lui în Dunăre. 1812: În urma negocierilor de pace ruso-turce de după Războiul ruso-turc de la 1806-1812, ţarul Alexandru I accepta raul Prut ca graniţă a Rusiei pană la vărsarea lui în Dunăre. În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfîşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a intinsei regiuni situate intre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia. Alexandru I Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

· 1818: Impăratul rus Alexandru I aprobă regulamentul Administraţiei principale a coloniştilor asezati in sudul Rusiei.

· 1834: (22 martie 1834 – 2 aprilie) – Poarta numeşte cu acordul guvernului rus domnitorii celor două Principate romane: Alexandru Ghica în Valahia şi Mihail Sturdza în Molova. Alexandru D. Ghica (n. 1796 – d. 1862) a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 – octombrie 1858. Mihail Sturdza (n. 24 aprilie 1794, Iași – d. 8 mai 1884, Paris) a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 și iunie 1849.

· 1841: În Franţa intra in vigoare Legea care interzice angajarea copiilor sub 8 ani. Vârsta minimă pentru ocuparea forţei de muncă este stabilit la 8 ani pentru munca de zi şi 13 ani, în cazul muncilor de noapte. Durata timpului de lucru este stabilită la 8 ore pe zi pentru copiii cu vârste cuprinse 8 si 12 ani şi 12 ore pentru cei între 12 şi 16. Aceasta noua lege are valabilitate în Franţa numai pentru întreprinderile cu mai mult de 20 de muncitori si va fi foarte nepopulară.

· 1884: Premiera, la Teatrul Național, a piesei lui Vasile Alecsandri, „Fântâna Blanduziei”, având pe afiș nume mari ale scenei românești: Constantin Nottara, Aristizza Romanescu. Scrisa in anul 1883, piesa a fost publicata in anul urmator in „Convorbiri literare”, in trei numere consecutive si inclusa in acelasi an in volumul al X-lea al editiei Opere complete (voi. V. Teatru), aparuta la Socec, si, tot in 1884, la 22 martie, a avut loc si premiera.

· 1895: Auguste și Louis Lumière au făcut, la Paris, prima demonstrație a cinematografului, utilizând un film din celuloid.

· 1912: Au fost aprobate legea și statutele pentru înființarea „Societății Scriitorilor Români”.

· 1926: Începe greva generală a muncitorilor de la Reșița.

· 1926: S-a constituit "Federația Română de Box".

· 1927, primul automobil BMW a fost produs la fabrica Berlin-Johannisthal: BWM 3/15 PS care a fost conceput pe baza lui Dixi 3/15 PS. Primul vehicul pe patru roti care a fost produs în totalitate de catre BMW a fost modelul 3/20 PS cu variantele sale AM 1, AM 3 si AM 4.BMW 303, care a aparut în 1933, a fost primul model care sa încorporeze un motor avansat de 6 cilindri si a fost primul care sa aiba un stil cu totul distinctiv. Grila radiatorului a fost conceputa sub forma a 2 rinichi, un semn distinctiv al BMW care poate fi remarcat pâna si pe masinile de astazi.

· 1935: Televiziunea germana isi incepe transmisiile regulate. Germania este prima ţară europeană in care incep sa se transmită programe regulate de televiziune. În fiecare luni, miercuri si sambata sunt prezentate între 20.30 şi 22h filme şi o selecţie de ştiri săptămânale. Pentru a se permite publicului larg sa priveasca programele,receptoare de televiziune sunt instalate prin tot Berlinul.

· 1943: Premiera filmului „O noapte furtunoasă”, ecranizare a celebrei comedii a lui I. L. Caragiale; din distribuție făceau parte: Radu Beligan, Alexandru Giugaru, iar regia era semnată de Jean Georgescu.

· 1945: A fost fondata, la Cairo, Liga Arabă.Egiptul, Arabia Saudită, Liban, Siria, Irak, Yemen şi Iordania hotarasc in comun la Cairo sa creeze Liga Arabă. Asociatia doreste sa afirme unitatea naţiunii arabe şi independenţa membrilor săi individuali. Alte state din lumea arabă se vor alătura acestei organizaţii, care are acum 21 de ţări. Liga Arabă se va opune deschis la crearea Statului Israel şi va găzdui OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), în 1964.

· 1948: Regele Mihai I al Romaniei este primit la Casa Alba de presedintele american Harry Truman. La ceremonia de decorare a Regelui Mihai cu „Legiunea de Merit”, presedintele american spunea: „Maiestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepţional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste.”

· 1960: Arthur Leonard Schawlow si Charles Townes au primit patentul pentru inventarea laserului.

· 1963: The Beatles lansează primul lor album Please, Please Me în Marea Britanie.

· 1965: La propunerea lui I. Gh. Maurer, Plenara C.C. al Partidului Muncitoresc Roman il alege în funcția de prim-secretar al acestui partid pe Nicolae Ceausescu. Bolnav de cancer, fostul dictator comunist Gheorghiu-Dej incetase din viata la 19 martie 1965. Pe 22 martie 1965, Nicolae Ceaușescu, liderul comunist care răspundea de sectoarele cheie ale puterii, Armata, Securitatea, Justiția si Miliția, a fost ales prim-secretar al Partidului Muncitoresc Roman, care avea sa revina in curand la vechea sa denumire, aceea de Partidul Comunist Roman. Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București – d. 8 februarie 2000, București), prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961. Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București), liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965. Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un om politic comunist român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței. În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”

· 1965: Bob Dylan lansează albumul Bringing It All Back Home.

· 1977: Nicolae Ceauşescu a decis ”refacerea urbanistică” a Bucureştiului, în urma cutremurului din 7 martie 1977, fapt care care a dus la demolarea mai multor monumente istorice, cele mai multe fiind vechi lacase de cult ortodoxe. Cutremurul produs in seara zilei de 4 martie 1977 in Romania la ora locala 21 si 22 min, avand epicentrul in regiunea seismogena Vrancea,a fost cel mai grav cutremur din perioada postbelica. Acesta a provocat mari distrugeri in sudul si estul tarii, cu deosebire in Bucuresti, precum si un numar mare de victime. In Romania, cele mai grave urmari s-au inregistrat in partea de sud a tarii, cu deosebire in municipiul Bucuresti, unde 32 de cladiri au fost distruse. In urma dezastrului au murit 1570 de oameni si alte peste 11000 de persoane au fost ranite. De asemenea, numeroase obiective industriale au fost afectate grav. S-au inregistrat incendii provocate de explozii de gaze si alte surse de foc deschis.

· 1983 - În acea zi Pentagonul acordă companiei AM General Corporation un contract de 1 miliard de dolari pentru dezvoltarea a 55.000 de High Mobility Multipurpose Wheeled Vehicles (HMMWV). Acest vehicul şi-a câştigat porecla de Humvee şi renumele de vehicul imbatabil în misiunile din Panama şi în Golful Persic de la începutul anilor '90.

· 1991: În urma convorbirilor dintre Alexandr Besmertnîh, ministrul de Externe sovietic, şi omologul său român, Adrian Nastase, a fost parafat Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România.

· 1992: Căderea comunismului în Albania: Partidul Democrat obtine o majoritate decisivă în alegerile parlamentare libere din aceasta tara.

· 1992 a apărut şi versiunea civilă a Humvee-ului denumită Hummer. Fiind un mastodont pe roţi, cântărind aproape 4,5 tone şi având un consum mediu în cel mai bun caz de 25 de litri la sută şi-a atras repede simpatia vedetelor hollywoodiene megalomane, Arnold Schwarzenegger, fiind printre primii posesori. Acest model întruchipa foarte bine stilul "over-sized" al americanilor, fiind prea puţin în ton cu tendinţele auto

· 1995: Prof. Emil Constantinescu a fost reales de către Consiliul Convenţiei Democratice în funcţia de preşedinte al acestei formaţiuni politice. El a devenit astfel, candidatul alianţei la postul de preşedinte al României. Emil Constantinescu s-a nascut la 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova si a fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București.

· 1995: Cosmonautul rus Valeri Poliakov revine pe Pământ, după ce a stabilit un record de 438 de zile în spațiu.

· 1997: Regele Mihai a sosit la Londra, în cadrul primei misiuni dintre cele asumate cu prilejul ultimei vizite pe care fostul suveran al României a făcut-o la Bucureşti, în vederea sprijinirii demersurilor României de aderare la NATO.

· 1997: În cadrul lucrărilor Convenţiei Naţionale Extraordinare a PUNR, Gheorghe Funar şi Ioan Gavra au fost înlăturaţi de la conducerea acestei formaţiuni politice.

· 1998: Gruparea Cerveni a Biroului Permanent al PL, i-a exclus pe Dinu Patriciu, Horia Rusu, Dinu Zamfirescu, Violeta Săraru, Gheorghe Toduţ, Ioan Chiş, Ion Preda şi Sabin Poenar din această formaţiune politică.

· 1999: Partidele de opoziţie au criticat declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu, potrivit căreia România consideră “necesară şi legitimă” o intervenţie a NATO în provincia sîrbă Kosovo, în cazul în care negocierile de pace aveau să eşueze.

· 2002: Margaret Teacher, fost prim-ministru al Marii Britanii, isi anunta retragerea din viata publica, dupa ce a suferit un accident vascular cerebral. A fost prima femeie care a deţinut funcţia de prim-ministru al Marii Britanii. A fost lider al Partidului Conservator si a condus ţara intre anii 1979-1990, fiind poreclita “Doamna de Fier”.

· 2002: Hummer a mai lăsat puţin din grandomanie şi a scos modelul H2, mai mic decât primul dar tot impozant prin gabaritul de peste 3,5 tone. Popularitatea tot mai mare a acestor modele a făcut ca în 2003 grupuri de ecologişti să incendieze mai multe reprezentanţe Hummer din SUA. În 2005, a apărut Hummer H3, cel mai mic model din istoria mărcii. Acesta a venit tocmai la timp pentru că în 2006 modelul H1 a fost scos din producţie datorită lipsei de comenzi.

· 2002: Liga Transilvania-Banat, condusă de Sabin Gherman, autorul cunoscutului și controversatului manifest „M-am săturat de România”, s-a constituit în partid politic. Înființarea mișcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România. Instanțele bucureștene au refuzat înregistrarea formațiunii ca partid politic, iar Sabin Gherman a chemat în judecată Statul Român la CEDO. În martie 2004, Liga Transilvania-Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creștin (PCD). La acel moment, Liga Transilvania-Banat avea 28.000 de membri. Sabin Gherman a candidat la alegerile din 6 iunie 2004 pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca, ca reprezentant al Partidului Creștin Democrat, obținând un număr de 652 voturi, adică 0,43% din voturile exprimate. La data de 16 septembrie 1998, Sabin Gherman a publicat un articol intitulat „M-am săturat de România„, în cotidianul „Monitorul de Cluj”, articol care a atras un val de proteste din partea majorității gazetarilor și a lumii politice românești, pentru faptul că facea afirmatii jignitoare la adresa României si a poporului român si promova ideea autonomiei Transilvaniei, față de… România. Sabin Gherman scria: „Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învățat pe la școli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecție continuă în fața istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilității, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap și fugeam în păduri, noi, care leșinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pâine și nu mai știm ce șmechereli să mai inventăm. […] ” În decembrie 1999, la Editura „Erdélyi Híradó” din Cluj, a fost lansată cartea „M-am săturat de România. Fenomenul Sabin Gherman în viziunea presei”, având 422 pagini în care este analizată percepția manifestului lui Sabin Gherman în presa română.

· 2004: Miniştrii Apărării român şi bulgar, Ioan Mircea Paşcu şi Nikolai Svinarov, au discutat despre urgentarea finalizării unui acord de protecţie a obiectivelor strategice din zona de graniţă. Acordul privind colaborarea româno-bulgară pentru protecţia obiectivelor strategice din zona de graniţă se va referi la posibilitatea deschiderii focului asupra unor avioane care ar ameninţa obiectivele strategice, chiar dacă avioanele se află în spaţiul aerian al celeilalte ţări.

· 2007: Premierul Călin Popescu Tăriceanu a preluat interimar responsabilităţile Ministerului de Externe, pentru a elimina blocajul creat de refuzul preşedintelui Traian Băsescu de a-l numi pe Adrian Cioroianu în funcţia de ministru al Afacerilor Externe.

· 2016: Atentatele teroriste din Bruxelles. La 22 martie 2016, doi kamikaze și-au detonat centurile explozive în terminalul aeroportului, ei fiind inițial însoțiți de un al treilea terorist care a fugit și a fost capturat două săptămâni mai târziu. Apoi, la ora locală 09:11, un alt jihadist a lansat un atac sinucigaș în stația de metrou Maelbeek. Atentatele au provocat 32 de morți și peste 320 de răniți.

Nașteri

· 924: S-a nascut Dinh Bo Linh, primul imparat al Vietnamului; (d.979). A eliberat Vietnamul de sub stapanirea chineza si a intemeiat dinastia Dinh.

· 1212: S-a nascut imparatul Go- Horikawa al Japoniei ; (d.31 august 1235). A fost al 86-lea împărat al Japoniei 86,conform ordinii tradiționale de succesiune. Domnia sa a durat din 1221, pana in 1232.

· 1459: Maximilian I (n. 22 martie 1459 - d. 12 ianuarie 1519) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1508 până la moartea sa. A făcut parte din Casa de Habsburg.

Maximilian s-a născut la Wiener Neustadt la 22 martie 1459. Tatăl său, Frederic al III-lea, l-a numit după un obscur sfânt despre care Frederic credea că l-a avertizat o dată de un pericol iminent într-un vis. A fost fiul cel mare al împăratului Frederic al III-lea și al soției sale, Eleanor a Portugaliei. În copilărie, el și părinții lui au fost asediați la Viena de Albert de Austria. O sursă relatează că, în timpul zilelor negre ale asediului, tânărul prinț ar fi umblat prin garnizoana castelului cerșind servitorilor și soldaților bucăți de pâine.^[1]

La acea vreme, Ducii de Burgundia, o ramură cadet a familiei regale franceze, cu noblețea și cultura lor sofisticată domneau asupra teritoriilor semnificative aflate la granița de est și de nord a Franței moderne din zilele de azi. Ducele de Burgundia Carol Temerarul era principalul adversar politic al tatălui lui Maximilian. Frederic era preocupat de tendințele expansive ale Burgundiei la frontiera de vest a Sfântului Imperiu Roman și pentru a preveni un conflict militar, el a încercat să asigure căsătoria fiicei lui Carol Temeraru, Maria de Burgundia, cu fiul său Maximilian. După Asediul de la Neuss (1474–75), el a avut succes și nunta dintre Maria și Maximilian a avut loc la 16 august 1477

Soția lui Maximilian moștenise Țările de Jos Burgunde și Comitatul liber al Burgundiei după decesul tatălui ei în Bătălia de la Nancy din 5 ianuarie 1477. Înainte de încoronarea sa ca rege al romanilor în 1486, Maximilian a decis să asigure moștenirea burgundă, familiei sale, Casa de Habsburg, cu orice preț.^[3]

Ducatul de Burgundia era de asemenea revendicat de coroana franceză sub pretextul Legii Salice,^[4] regele Ludovic al XI-lea al Franței contestând viguros pretenția Habsburgilor la moștenirea burgundă. Maximilian s-a angajat în apărarea teritoriilor soției sale de un atac al lui Ludovic al XI-lea și a învins forțele franceze în Bătălia de Guinegate, la 7 august 1479.^[5]

Contractul de nuntă dintre Maximilian și Maria stipula că doar copiii cuplului aveau dreptul de a moșteni de la fiecare, nu și părintele supraviețuitor. După moartea Mariei într-un accident de călărie la 27 martie 1482 în apropiere de Castelul Wijnendale, scopul lui Maximilian a fost de a asigura moștenirea unuia dintre copiii săi și a Mariei, Filip cel Frumos.

Unele dintre provinciile olandeze erau ostile lui Maximilian, și au semnat un tratat cu Ludovic al XI-lea în 1482 care l-a forțat pe Maximilian să renunțe la Franche-Comté și Artois în favoarea coroanei franceze^[4]. Maximilian a continuat să guverneze teritoriile burgunde în numele fiului său. După ce regența s-a încheiat, Maximilian și Carol al VIII-lea al Franței au schimbat aceste două teritorii pentru Burgundia si Picardia prin Tratatul de la Senlis (1493). Astfel, o mare parte din Țările de Jos (cunoscut sub numele de Cele Șaptesprezece provincii) a rămas în patrimoniul Habsburgic.^[4] Același tratat stipula căsătoria prințului moștenitor al Franței, Carol, cu fiica lui Maximilian, Margareta de Austria, care primea ca zestre provinciile Franche-Comté și Artois.

Ales rege al romanilor la 16 februarie 1486 la Frankfurt-am-Main la inițiativa tatălui său și încoronat la 9 aprilie 1486 la Aachen, Maximilian a stat la conducerea Sfântului Imperiu Roman până la decesul tatălui său în 1493. La 34 de ani, Maximilian devine în sfârșit stăpânul teritoriilor care constituie moștenirea sa austriacă. În 1490, după moartea lui Matei Corvinul fără moștenitori legitimi, Maximilian reușește să recucerească Viena.

În 1501, Maximilian a căzut de pe calul său, un accident care i-a vătămat piciorul și i-a cauzat dureri pentru restul vieții sale. Unii istorici au sugerat că Maximilian avea o depresie "morbidă": din 1514, el călătorește oriunde cu un sicriu.^[8]

Maximilian s-a căsătorit de trei ori, din care doar prima căsătorie a produs progenituri:

Maria de Burgundia (1457–1482). Ei s-au căsătorit la Ghent la 18 august 1477 și mariajul s-a terminat prin decesul Mariei într-un accident de călărie în 1482. Mariajul a produs trei copii:

Maximilian și fiul său Filip cel Frumos

Filip cel Frumos (1478–1506) care a moștenit domenii mamei sale. S-a căsătorit cu Ioana de Castilia, devenind rege-consort al Castiliei în momentul urcării ei pe tron, în 1504, și a fost tatăl împăraților Sfântului Imperiu Roman: Carol al V-lea și Ferdinand I.
Margareta de Austria (1480–1533), care a fost logodită prima dată la vârsta de 2 ani cu Delfinul Franței (care a devenit regele Carol al VIII-lea un an mai târziu) pentru a confirma pacea dintre Franța și Burgundia. Ea a fost trimisă înapoi la tatăl ei în 1492, după ce Carol a rupt logodna pentru a se căsători cu Anne de Bretania. Ea a fost apoi căsătorită cu prințul moștenitor al Castiliei și Aragonului, Juan de Aragón Prinț de Asturia, și după moartea acestuia, cu Filip al II-lea de Savoia. După moartea fratelui ei, ea a guvernat în Burgundia până la majoratul nepotului ei, Carol.
Francisc de Austria, care a murit la scurt timp după naștere, în 1481.

Anne de Bretania (1477–1514) — ei s-au căsătorit prin procură la Rennes la 18 decembrie 1490, însă căsătoria a fost anulată de Papa la începutul anului 1492, moment în care Anne era forțată de regele Franței, Carol al VIII-lea (logodnicul fiicei lui Maximilian, Margareta de Austria), să repudieze contractul de căsătorie pentru a se căsători cu el.

Bianca Maria Sforza (1472–1510) — ei s-au căsătorit în 1493, căsătoria aducându-i lui Maximilian o zestre bogată și permițându-i să-și afirme drepturile asupra ducatului Milano. Căsătoria a fost nefericită și nu au avut copii.

Cu Margareta Von Edelsheim, Maximilian a avut următorii copii:

Margareta (1480–1537) soția contelui Ludwig Von Helfenstein-Wiesentheid, a fost ucisă de țărani la 16 aprilie 1525 în Massacrul de la Weinsberg în timpul Războiului Țărănesc German.
George de Austria (1505–1557), Prinț-Episcop de Liège.
Leopoldo de Austria (c. 1515–1557), Episcop de Córdoba, Spania (1541–1557)
Anne Margerite de Austria (1517–1545). S-a căsătorit cu François de Melun (d. 1547), al 2-lea conte de Epinoy. A fost doamnă de onoare a reginei Maria a Ungariei.
Anne de Austria (1519-?). S-a căsătorit cu Louis d'Hirlemont.

Maximilian a murit în 1519 la Wels, în Austria Superioară, la vârsta de 59 de ani și pentru că fiul său Filip cel Frumos murise din 1506, a fost succedat ca împărat de nepotul său Carol al V-lea.

Date personale
Maximilian I
Împărat al Sfântului Imperiu Roman Rege al Romanilor; Arhiduce de Austria; Duce de Burgundia
Portret de Albrecht Dürer, 1519 (Muzeul Kunsthistorisches, Viena).
Nume la naștere	Erzherzog Maximilian von Österreich
Născut	22 martie 1459 Burg Wiener Neustadt[*], Austria
Decedat	12 ianuarie 1519 (59 de ani) Wels, Austria
Înmormântat	St. George's Cathedral, Wiener Neustadt[*]
Părinți	Frederic al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Eleanor a Portugaliei
Frați și surori	Kunigunde de Austria
Căsătorit cu	Maria de Burgundia Bianca Maria Sforza
Copii	Filip I al Castiliei Margareta, Arhiducesă a Austriei
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Sfântul Imperiu German
Domnie	19 august 1493 – 12 ianuarie 1519
Predecesor	Frederic al III-lea
Succesor	Carol Quintul
Duce de Burgundia
Domnie	5 ianuarie 1477 – 27 martie 1482
Predecesor	Maria de Burgundia
Succesor	Filip IV

· 1499 - S-a născut Johannes Carion, astrolog şi istoric german.

· 1503: Antonio Francesco Grazzini, scriitor italian (d. 1583)

· 1599: S-a născut Anthonius Van Dyck, pictor flamand, remarcabil portretist olandez al secolului al XVII–lea; elev al lui Rubens şi stabilit, pentru o vreme în Anglia, a devenit pictorul aristrocraţiei de la Curtea lui Carol I (care l-a si inobilat),influenţând arta engleză a vremii. Printre cele mai cunoscute lucrări ale pictorului se numără: „Încoronarea cu spini”, „Portretul lui Carol I, regele Angliei”, „Snyders şi soţia sa”;(m.9 decembrie 1641).

· 1609: Ioan Cazimir al II-lea (poloneză Jan II Kazimierz Waza; germanăJohann II. Kasimir Wasa; lituaniană Jonas Kazimieras Vaza (22 martie1609 – 16 decembrie 1672) a fost rege al Poloniei, Mare Duce de Lituania^[1] și rege al Suediei 1648–1660. În Polonia el este de obicei cunoscut și menționat ca Jan Kazimierz. Părinții lui au fost Sigismund al III-lea Vasa (1566-1632) și Constance de Austria (1588-1631). Fratele său mai mare și moștenitorul tronului a fost Władysław IV Vasa. A fost al treilea și ultimul monarh pe tronul polonez din Casa de Vasa. A fost ultimul conducător al uniunii polono-lituaniene care a avut o legătură de sânge cu dinastia Jagiellon, prin linia feminină.

Uniunea statală polono-lituaniană în 1648

Tatăl lui Sigismund, nepot al regelui Gustav I al Suediei, i-a succedat în 1592 tatălui său la tronul Suediei însă a fost destituit în 1599 de unchiul său, Carol al IX-lea al Suediei. Acest lucru a dus la un conflict de lungă durată în cadrul căruia regii polonezi ai Casei de Vasa au revendicat tronul suedez; a rezultat războiul polono-suedez din 1600-1629. Polonia și Suedia s-au situat de părți opuse și în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), deși în acest război Polonia a evitat în cea mai mare parte să participe la acțiuni militare majore.

Cea mai mare parte a vieții sale Ioan Cazimir a rămas în umbra fratelui său Władysław. El a avut doar câțiva prieteni printre nobilimea poloneză (szlachta) deoarece și-a arătat deschis simpatia față de Austria și desconsiderare și dispreț față de cultura poloneză. Neprietenos, secretos, împărțindu-și timpul între petreceri generoase și contemplare religioasă, displăcându-i politica, el nu avea o bază puternică de putere și nici influență la curtea poloneză. A afișat talent ca lider militar arătându-și abilitățile în războiul Smolensk împotriva lui Muscovy (1633).

Între 1632 și 1635, Władysław al IV-lea a căutat să sporească influența fratelui său negociind o căsătorie între Ioan Cazimir și Cristina a Suediei, apoi cu o prințesă italiană, însă fără nici un rezultat. În 1637 Ioan Cazimir a întreprins o misiune diplomatică la Viena, pe care a abandonat-o pentru a se alătura armatei Sfântului Imperiu Roman în lupta împotriva francezilor. După ce regimentul său a fost învins în luptă, el a petrecut un an la curtea vieneză.

În 1636 s-a întors în uniunea polonezo-lituaniană și s-a îndrăgostit de baroneasa Guldentern însă dorința lui de a se căsători cu ea a fost zădărnicită de regele Władysław. În schimb, Władysław a încercat să-l facă suveran al Courland dar acest lucru a fost respins de către Parlamentul Comunității polonezo-lituaniană (Sejm). Ofensat, Ioan Cazimir a plecat în 1638 în Spania pentru a deveni vicerege al Portugaliei însă a fost capturat de agenții francezi și închis din ordinul Cardinalului Richelieu până în anul 1640. A fost eliberat de o misiune diplomatică a voievodului de Smolensk, Krzysztof Gosiewski.

Regele Ioan Cazimir

În 1641 Ioan Cazimir a decis să devină iezuit. În 1642 a părăsit din nou uniunea polono-lituaniană însoțind-o pe sora sa în Germania. În 1643 s-a alăturat iezuiților împotriva opoziției regelui Władysław, provocând o ruptură diplomatică între Uniune și Papă. Ioan Cazimir a fost făcut cardinal, dar în decembrie 1646, găsindu-se nepotrivit pentru viața bisericească, el s-a întors în Polonia. În octombrie 1647 el a demisionat din funcția de cardinal pentru alegerile pentru tronul polonez. A încercat să obțină sprijinul Habsburgilor printr-o căsătorie cu o prințesă austriacă.

În 1648 Ioan Cazimir a fost ales pentru a-i succedat fratelui său vitreg la tronul polonez. Domnia ultimului Vasas în Uniunea polono-lituaniană va fi dominată de războiul ruso-polonez (1654-1667), urmat de războiul cu Suedia ("Potopul"). Cea mai mare parte a Poloniei a fost invadată de armata suedeză în timpul Potopului fără multă luptă din cauza complicității conspiraționale a guvernatorilor polonezi și lituanieni și a nobilimii.

În 1660 Ioan Cazimir a fost obligat să renunțe la pretenția sa asupra tronului Suediei și să recunoască suveranitatea suedeză asupra orașelor Livonia și Riga. Ioan Cazimir s-a căsătorit cu văduva fratelui său, Marie Louise Gonzaga (poloneză Maria Ludwika), care a fost un sprijin major pentru rege. Marie Louise a murit în 1667.

La 16 septembrie 1668, Ioan Cazimir a abdicat și s-a întors în Franța unde s-a alăturat iezuiților și a devenit stareț al mănăstirii Saint-Germain-des-Prés din Paris. Cu câteva săptămâni înainte de a muri s-a căsătorit morganatic cu Claudine Françoise Mignot împreună cu care a avut o fiică, Marie Catherine Vasa. A murit în 1672 la vârsta de 63 de ani.

Date personale
Ioan Cazimir al II-lea

Născut	22 martie 1609 Kraków, Polonia
Decedat	16 decembrie 1672 (63 de ani) Nevers, Franța
Înmormântat	31 ianuarie 1676 Catedrala Wawel
Părinți	Sigismund al III-lea Vasa Constance de Austria
Frați și surori	Anna Katarzyna Konstancja[] John Albert Vasa[] Alexander Charles Vasa[] Karol Ferdynand Vasa[] Vladislav al IV-lea Vasa
Căsătorit cu	Ludwika Maria Gonzaga Claudine Françoise Mignot
Copii	Maria Anna Teresa Wazówna[] John Sigismund, Crown Prince of Poland[]
Cetățenie	Marele Ducat al Lituaniei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*] monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	mare duce al Lituaniei[*]
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Rege al Poloniei
Domnie	noiembrie 1648-16 septembrie 1668
Încoronare	19 ianuarie 1649
Predecesor	Władysław IV Vasa
Succesor	Michael Korybut

* 1638: Anne Hyde, Ducesă de York (22 martie 1638 – 10 aprilie 1671^[1]) a fost prima soție a lui Iacob, Duce de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) și mama a doi monarhi, Maria a II-a a Angliei și Anna a Marii Britanii.^[2]

Înainte de căsătorie a fost doamnă de onoare a Prințesei Regale Mary și Prințesă de Orania.

Date personale
Anne Hyde
Ducesă de York Ducesă de Albany

Născută	22 martie 1638 Windsor, Anglia
Decedată	10 aprilie 1671 (33 de ani) Londra, Anglia
Înmormântată	Westminster Abbey
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Edward Hyde, 1st Earl of Clarendon[] Frances Hyde[]
Frați și surori	Laurence Hyde, 1st Earl of Rochester[] Henry Hyde[]
Căsătorită cu	Iacob al II-lea al Angliei
Copii	Maria a II-a a Angliei James Stuart, Duce de Cambridge Anna a Marii Britanii Charles Stuart, Duce de Kendal Edgar Stuart, Duce de Cambridge
Religie	anglicanism[*] catolicism
Ocupație	aristocrat[*] doamnă de onoare
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa Stuart

· 1712: Edward Moore, scriitor englez (d. 1757)

· 1759: Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp (suedeză Hedvig Elisabeth Charlotta; 22 martie 1759 – 20 iunie 1818) a fost soția regelui Carol al XIII-lea al Suediei.

A fost fiica Ducelui Frederick August, episcop de Lübeck și Duce de Oldenburg și a Prințesei Ulrike Friederike Wilhelmine de Hesse-Kassel. A crescut la Eutin și s-a căsătorit cu vărul ei, viitorul rege Carol, Duce de Södermanland, la Stockholm la 7 iulie 1774 când avea 15 ani. Căsătoria a fost aranjată de regele Gustav al III-lea al Suediei.

Hedwig Elizabeth Charlotte

Prințul Carol a văzut-o prima dată la Eutin în 1770 și a remarcat-o pentru frumusețea ei. O căsătorie a fost sugerată în 1772, și la 21 iunie 1774, la Wismar a avut loc căsătoria prin procură. La 3 iunie a ajuns în Suedia. Nunta a avut loc la 7 iunie la Stockholm, urmată de un bal la Kungsträdgården. taliei ei măsurată la doar 48 cm (19 ") și dimensiunea ei pantof 31 (dimensiune de fete" 13) - și, ca căsătoria monarhului nu a fost consumată după nouă ani, au existat speranțe că va oferi un moștenitor pentru tron. A fost remarcată pentru frumusețea ei - talia ei măsura doar 48 cm - și existau speranța că ea ar putea oferi un moștenitor pentru tron.

În ianuarie 1775, existau semne că ar fi însărcinată. S-a crezut că problema succesiunii era rezolvată și în biserici s-au ținut rugăciuni. Totuși curând semnele s-au dovedit a fi false. Datorită temperamentului ei vesel era plăcută și a devenit centrul curții regale, fiind denumită "Mica Ducesă". În contrast cu timida regină, Sophia Magdalena a Danemarcei, "Ducesa Lotta" era plină de viață, plină de duh și cochetă și era persoana femină cu cea mai mare influență de la curte.

A participat la teatrul amator, care deținea un rol important la curtea regală a lui Gustav al III-lea, atât ca actriță cât și ca dansatoare. Dansul ei a fost considerat scandalos de unii, balerinele fiind considerate ca prostituate la acea vreme.^[2] După ce a fost criticată că ea și Prințesa Sofia Albertina l-au distras pe rege de la afacerile de stat s-a retras de pe scenă în 1783.^[3]

Mariajul ei a fost distant și amândoi au avut aventuri extraconjugale. Carol a acordat mai multă atenție iubitelor sale decât ei: la momentul căsătoriei lor, el era în toiul unei relații cu Augusta von Fersen.

Prietenia ei cu contesa Sofia von Fersen a inspirat zvonul legat de bisexualitatea ei care, adevărat sau nu, s-a repetat de-a lungul timpului când a fost ducesă regală. Începând cu anul 1783 ea a avut o relație îndelungată cu contele Carl Piper.^[4]Printre alți iubiți ai ei a fost și contele Axel von Fersen, presupusul iubit al Mariei Antoaneta. Nu se știe când aventura ei cu Axel von Fersen a avut loc, este cunoscut doar că ea a dorit să reia relația când Fersen a revenit în Suedia după moartea Mariei Antoaneta și Fersen a refuzat să facă acest lucru.^[5] S-a sugerat că relația lor a fost doar o chestiune temporară, care a avut loc în timpul șederii lui la curtea regală la Castelul Gripsholm în vara anului 1784.

De asemene, e a avut o relație cu fratele mai mic al lui Axel von Fersen, contele Fabian von Fersen ^[6] Se presupune că relația cu Fabian a început la sfârșitul anilor 1780^[7] și a fost terminată de căsătoria lui von Fersen în 1797.^[8] S-a zvonit că sarcina ei care s-a sfârșit cu un avort în 1792 a fost cu Fabian von Fersen.^[7] Zvonurile despre relațiile ei extraconjugale au primit o atenție deosebită în timpul celei de-a doua sarcini în 1797^[9] prin care a adus pe lume o fiică care a murit la naștere. Anul următor (1798) ea a născut un fiu care a trăit numai șase zile. În cele din urmă ea nu a mai putut face copii.

A fost indiferentă la aventurile soțului ei ea având mai multă libertate în acele momente și exprimându-și frustarea când soțul ei, într-o pauză de iubite, se concentra asupra ei, ceea ce o expunea suspiciunilor și acuzațiilor lui.

Date personale
Hedwig Elizabeth de Holstein-Gottorp
Regină a Suediei și Norvegiei

Nume la naștere	Hedwig Elisabeth Charlotta von Schleswig-Holstein-Gottorf
Născută	22 martie 1759 Eutin, Episcopia Lübeckului[*]
Decedată	20 iunie 1818 (59 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântată	Riddarholm Church[*]^[1]
Părinți	Frederick August I Princess Ulrike Friederike Wilhelmine of Hesse-Kassel[*]
Frați și surori	Peter Friedrich Wilhelm, Duke of Oldenburg[*]
Căsătorită cu	Carol al XIII-lea
Copii	Louise Hedwig Carl Adolf, Duce de Värmland
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp Casei de Oldenburg
Regină consort a Suediei
Domnie	5 iunie 1809 – 5 februarie 1818
Regină consort a Norvegiei
Domnie	4 noiembrie 1814 – 5 februarie 1818

* 1785: Adam Sedgwick (n. 22 martie 1785,^[2]^[3]^[4] Dent[*], South Lakeland, Regatul Unit – d. 27 ianuarie 1873,^[2]^[3]^[4] Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[5]) a fost un geolog și preot britanic, unul dintre fondatorii geologiei moderne. El a propus perioada cambriană și devoniană a calendarului geologic.

Pe baza lucrărilor pe care le-a făcut pe stratul galez, a propus perioada cambriană în 1835, într-o publicație comună în care Roderick Murchison a propus și perioada Siluriană. Mai târziu, în 1840, pentru a rezolva ceea ce mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Marea Controversă Devoniană despre rocile din apropierea graniței dintre perioadele Silurian și Carbonifer, el și Murchison au propus perioada Devoniană. Deși l-a ghidat pe tânărul Charles Darwin în studiul său timpuriu al geologiei și a continuat să fie pe termeni prietenoși, Sedgwick a fost un adversar al teoriei evoluției lui Darwin prin intermediul selecției naturale.

Date personale
Adam Sedgwick
Adam Sedgwick
Născut	22 martie 1785^[2]^[3]^[4] Dent[*], South Lakeland, Regatul Unit
Decedat	27 ianuarie 1873 (87 de ani)^[2]^[3]^[4] Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[5]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Regatul Marii Britanii
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	geolog paleontolog[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Cambridge Sedbergh School[*] Trinity College
Organizație	Universitatea Cambridge
Premii	Membru al Societății Regale[] Medalia Copley (1863)^[1] Medalia Wollaston (1851) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[]
Profesor pentru	Charles Darwin

* 1786: Joachim Lelewel (n. 22 martie 1786,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Varșovia, Uniunea Polono-Lituaniană^[7]^[8] – d. 29 mai 1861,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Paris, Republica Franceză^[9]^[8]) a fost un istoric polonez, bibliograf, poliglot, activist social și politic, autor a numeroase cărți despre istoria politică a Poloniei și Lituaniei.

Între anii 1804-1808 și-a făcut studiile la Universitatea din Vilnius. După patru ani de studii, în anii 1809—1811 activeză ca profesor la Liceul Kremeneț. În 1815-1818 și 1821-1824, a activat la catedra de istorie de la Universitatea Vilnius.

Prelegerile sale l-au influențat semnificativ pe Adam Mickiewicz. Împreună cu Michał Baliński a fondat revista Tygodnik Wileński (1818).

În 1824 a fost înlăturat de la catedra de istorie de la Vilnius de către autoritățile țariste. În 1828 el a fost ales deputat al Seimului Regatului Poloniei. Ca participant activ la Revolta din Noiembrie (1830-1831) a trebuit sa părăsească Polonia emigrând în Franța.

După aceea a trăit în exil la Bruxelles. În 1837, a prezentat ideea formării „Asociației poloneze de emigrare” (Zjednoczenie Emigracji Polskiej), aspirând la unificarea politică a imigranților polonezi. În 1847 a fost ales vicepreședinte al unei Societății Democratice Internaționale, cedându-i această funcție lui Karl Marx in anul următor. Lelewel a elaborat o teorie a așa-zisei gminowładztwo slave (autoguvernare comunală), în care polonezii erau văzuți ca având o predilecție naturală pentru democrație, întreaga lor istorie fiind interpretată ca o luptă pentru libertate. Lucrarea sa, Dzieje Polski potocznym sposobem opowiedziane (Istoria Poloniei pe înțelesul tuturor, 1829) a devenit o adevărată biblie pentru pentru miile de revoluționari și emigranți din generația autorului.

Teoriile lui Lelewel s-au dovedit a fi deosebit de atrăgătoare pentru contemporanii lui, fiind nevoie de două revolte dezastruoase (în 1830 și în 1863) pentru ca istoricii polonezi să renunțe la ele.

A murit la Paris și a fost înmormântat la cimitirul Montmartre. În 1932, peste mormânt a fost ridicat monumentul acestuia sculptat de Bolesław Bałzukiewicz.

Una dintre străzile din centrul orașului Vilnius precum și o stradă din Grodno poartă numele lui Joachim Lelewel.
Opere literare:

Edda czyli Księga religii dawnych Skandynawii mięszkańców (1807)
Rzut oka na dawnosc litewskich narodow i związki ich z Herulami (1808)
Uwagi nad Mateuszem herbu Cholewa polskim XII wieku dzieiopisem, a w sczególności nad pierwszą dzieiów iego xięgą (1811)
Historyka tudzież o łatwem i pozytecznem nauczaniu historyi (1815)
Joachima Lelewela badania starożytności we względzie geografji : część naukowa (1818)
Dodatek do Teodora Wagi Historyi książąt i królów polskich : panowanie Stanislawa Augusta (1819)
Joachima Lelewela bibljograficznych ksiąg dwoje Tom 1 (1823) Tom 2 (1826)
Edda : to jest Księga religii dawnych Skandynawii mieszkańców (1828)
Dzieje bibliotek do Dziennika Warszawskiego (1828)
Dzieje Polski Joachim Lelewel potocznym sposobem opowiedział, do nich dwanaście krajobrazów skreślił (1829)
Początkowe prawodawstwa polskie cywilne i kryminalne do czasów jagiellońskich (1829)
Essai historique sur la législation polonaise civile et criminelle, jusqu’au temps des Jagellons, depuis 730 jusqu’en 1403. Paris, 1830.
Panowanie króla polskiego Stanisława Augusta Poniatowskiego : obejmującé trzydziestoletnie usilności narodu podźwignienia się, ocalénia bytu i niepodległości (1831)
Numismatique du Moyen-âge, considérée sous le rapport du type. Paris, 1835.
Polska odradzająca się czyli dzieje polskie od roku 1795 potocznie opowiedziane (1836)
Joachima Lelewela porównanie dwu powstań narodu polskiego 1794 i 1830-1831 (1840)
Études numismatiques et archéologiques. Bruxelles, 1841.
Gilbert de Lannoy i jego podróże (1844)
Histoire de Pologne Tom 1 (1844) Tom 2 (1844) Atlas (1844)
Dzieje Litwy i Rusi aż do unii z Polską w Lublinie 1569 zawartej (1844)
La Pologne au moyen âge. 3 vol. Poznań, 1846.
Stracone obywatelstwo stanu kmiecego w Polsce (1846)
Polska wieków średnich czyli Joachima Lelewela w dziejach narodowych polskich postrzeżenia Tom wstępny (1853) Tom 1 (1855) Tom 2 (1847) Tom 3 (1851) Tom 4 (1851)
Géographie du moyen âge Tome I (1852) Tome II (1852) Tomes III et IV (1852) épilogue (1852)
Géographie des Arabes. Paris, 1851.
Cześć bałwochwalcza Sławian i Polski (1857)
Lotniki piśmiennictwa tułaczki polskiej (1859)
Geografja. Opisanie krajów polskich (1859)
O monetach błaznów i niewiniątek z powodu dzieła Rigollota kilka słów Joachima Lelewela (1860)
Trzy konstytucje polskie. 1791, 1807, 1815. Poznań, 1861.
Histoire de la Lithuanie et de la Ruthénie jusqu'a leur union définitive avec la Pologne conclue a Lublin en 1569 (1861)
Nauki dające poznać zrzódła historyczne (1863)
Historya Polska do końca panowania Stefana Batorego : dzieło pośmiertne (1863)
Dzieje bibliotek (1868)
Pamiętnik z roku 1830-31 (1924)

Date personale
Joachim Lelewel
Joachim Lelewel
Născut	22 martie 1786^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Varșovia, Uniunea Polono-Lituaniană^[8]^[9]
Decedat	29 mai 1861 (75 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Paris, Republica Franceză^[10]^[9]
Înmormântat	Rasos Cemetery[*]
Părinți	Karol Maurycy Lelewel[*]
Frați și surori	Prot Adam Lelewel[*]
Cetățenie	Imperiul Rus Uniunea Polono-Lituaniană
Ocupație	historian of cartography[] heraldist[] numismat[*] politician
Activitate
Alma mater	Imperial University of Vilna[*]
Organizație	Imperial University of Vilna[] Université libre de Bruxelles Universitatea din Varșovia Universitatea din Vilnius[] Monumentul funerar al lui Joachim Lelewel la cimitirul Rossie din Vilnius

· 1797: S-a nascut Wilhelm I al Germaniei ((Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern), rege al Prusiei şi împărat german); (m. 9 martie 1888).
* 1822: Ahmet Cevdet Pașa (n. 26 martie 1822, Loveci, Bulgaria - d. 26 mai 1895, Istanbul) este un important om politic, istoric și jurist otoman din secolul al XIX-lea.

A scris tratatul de drept, denumit Mecelle, în care, printr-o limbă clară, interpretează jurisdicția islamică prin principiile occidentale. În decursul vieții politice a fost de cinci ori ministrul justiției, de două ori ministrul fundațiilor pioase, o dată ministrul de interne și o dată ministrul comețului și agriculturii. Mare parte a legilor și instituțiilor fondate în perioada sa, au fost rezultatul eforturilor sale. A scris și o istorie a Imperiului Otoman în 12 volume cunoscută ca Istoria Cevdet Tarih−i Cevdet. Între anii 1855-1865 a fost cronicarul oficial al statului. În acestă funcție Ahmet Cevdet a scris Tezakir-i Cevdet în care sunt prezentate evenimentele politice ale vremii. Ahmet Cevdet este autorul primei cărți de gramatică a limbii turce, în turcă Kavaid-i Osmâniyye. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Kısas-i Enbiya (Pildele profeților), în care istoria Islamului și istoria tuturor profeților este scrisă într-un limbaj plăcut și pe înțelesul cititorului.

Ahmet Cevdet s−a născut în Loveci, Bulgaria de azi, în 1822. Tatăl său, Ismail Ağa era membru în Consiliul Local iar mama sa Ayșe Sümbül era din familia Topuzoğlu l din Loveci. Numele său adevărat este Ahmet, supranumele de Cevdet îi este dat de poetul Süleyman Fehmi Efendi în 1843 pe când se afla la studii la Istanbul

După școala primară din Loveci, Ahmet cu ajutorul bunicului său, Hacı Ali Efendi în 1839 este înscris la Madrasa-ul Fatih. Pe lângă educația clasică de madrasa a mai fost interesat de matematică, astronomie, istorie și geografie. În vacanțe a urmat lecții de limbă persană luate la tekke -ul lui Molla Murad și a reușit să termine de citit opera lui Mevlana Mathanawî. Mare parte a poeziilor sale au fost scrise în această perioadă. În timpul studenției a predat ca profesor și a scris câteva cărți.

În anul 1856 Ahmet Cevdet se căsătorește cu Rabia Adviyye cu care are trei copii: Ali Sedad cunoscut logician, Fatma Aliye, prima femeie care a scris un roman în limba turcă, și Emine Semiyye, educată în Europa, inspector școlar în Salonic

Ahmet Cevdet este trimis ca guvernator de Allepo, Siria pentru o perioadă de doi ani. La Allepo începe să tipărească un ziar, intitulat Firat. În anul 1868 este numit șef al Curții de Casație Divan-ı Ahkam-ı Adliye. În acestă funcție încearcă să reformeze sistemul în funcție de nevoi. Ali Pașa dorea ca Codul Civil francez să fie tradus și aplicat în imperiu, dar Ahmet Cevdet nu era de aceeași părere și credea că ar trebui să fie compilate și standardizate regulile jurisprudenței hanefite. Ahmet Cevdet împreună cu colaboratorii săi constituie o asociație Mecelle Cemiyeti. Ahmet Cevdet Pașa compilează regulile din Coran și le dă forma unor legi pe care le adună în Mecelle. În timp ce scria volumul al V-lea este numit guvernator de Bursa iar în timpul scrierii celui de al-VIII-lea volum este numit guvernator de Maraș, dar de fiecare dată, după câteva zile, este retras la centru și își continuă munca pentru Mecelle. În 1874 este numit Ministrul Educației. În acestă funcție Ahmet Cevdet elaborează pentru prima dată în istorie o programă școlară unitară de la ciclul inferior până la cel superior. Reușește să deschidă o școală primară modernă în curtea Moscheei Nuruosmaniye. În acest timp Ahmet Cevdet scrie manuale de literatură, gramatică și logică. În anul 1874 este numit în funcția de guvernator în Yanya, Albania, dar după șapte luni revine ca Ministrul Justiției. Reușește să transfere judecătoriile comerciale la ministerul Justiției. Pentru prima dată sunt adunate și tipărite legile otomane sub numele de Düstür. Scrie Seride-i Mehakim, un manual ajutător pentru judecători. După detronarea lui Abdulaziz (1876) Ahmet Cevdet rămâne fără protector și este trimis să inspecteze revolta bulgară. Vorbitor de limba bulgară reușește să rezolve problemele locale. Este numit ministru la justiție și educație. Scrie cel de al XVI-lea volum al Mecelle. În 1878 este numit guvernator al Siriei și reușește să oprească revolta din Kozan, iar la reîntoarcere este numit Ministru al Comerțului și Agriculturii. În 1880 reușește să deschidă Școala de Drept Mekteb-i Hukuk la care a și predat. În 1882 se retrage din viața publică și se dedică scrisului, dar în 1886 este numit ministrul justiției funcție pe care o va deține pentru patru ani. Restul vieții îl va dedica familiei și scrisului, petrecându-l în vila sa de pe malul Bosforului la Bebek.

Ahmet Cevdet Pașa moare pe 26 mai 1895 și este înmormântat în curtea Moscheei Fatih.

· 1868: S-a născut in cornuna Plataresti, jud. Ilfov, Mihail Dragomirescu, estetician, teoretician al literaturii si critic literar român; (d. 25 noiembrie 1942, Bucuresti). A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă cu o teză despre Relațiunea dintre premisele și ultimele concluziuni ale filosofiei lui Herbert Spencer. Devine discipolul lui Titu Maiorescu, de care se desparte ulterior. În 1895 este numit conferențiar de estetică la Universitatea din București, iar în 1906 profesor titular la catedra de literatură română a Facultății de Litere și Filosofie din București. Organizează Seminarul de Literatură, transformat în Institutul de Literatură. A condus revistele „Convorbiri critice”, „Ritmul vremii”, „Falanga”, în paginile cărora a combătut, de pe pozițiile criticii raționaliste, atât sămănătorismul, cât și simbolismul și modernismul. Adept al esteticii integraliste, el considera capodopera drept o specie, înglobând în mod rigid arta în sfera științei. A fost proprietarul și directorul revistei Gazeta municipală

· 1868: Robert Andrews Millikan (22 martie 1868 – 19 decembrie 1953) a fost un fizician american, specialist în fizica experimentală, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1923 pentru măsurarea sarcinii electronului și pentru lucrările în domeniul efectului fotoelectric. A studiat și razele cosmice.

Date personale
Robert Andrews Millikan
Robert Andrews Millikan
Născut	22 martie 1868^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Morrison[*], Illinois, SUA
Decedat	19 decembrie 1953 (85 de ani)^[6]^[7]^[8]^[10]^[11]^[12] San Marino[*], California, SUA^[13]
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Copii	Clark Blanchard Millikan[] Glenn Allan Millikan[] Max Millikan[*]
Cetățenie	SUA
Religie	congregational church[*]
Ocupație	fizician profesor universitar
Activitate
Domeniu	fizică
Instituție	Universitatea din Chicago California Institute of Technology
Alma Mater	Universitatea Columbia Colegiul Oberlin[*] Universitatea din Chicago
Organizații	Academia de Științe a URSS[] Academia Franceză de Științe Academia Pontificală de Științe[]^[1] Academia Americană de Arte și Științe[] Academia Rusă de Științe Academia Leopoldină Asociația Americană pentru Progresul Științei[]^[2] American Physical Society^[2] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
Conducător de doctorat	Ogden Rood[*] Albert Abraham Michelson
Doctoranzi	Charles Christian Lauritsen[] Ralph A. Sawyer[]
Premii	Medalia Edison[] (1922) Faraday Lectureship Prize[] (1924) Premiul Nobel pentru Fizică (1923)^[3]^[4] ASME Medal[] (1926) Oersted Medal[] (1940) Medalia Hughes[] (1923) medalia Matteucci[] (1925) Franklin Medal[] (1937) Comstock Prize in Physics[] (1913)^[5] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

* 1873: Constantin Paulian (n. 22 martie 1873, Craiova - d. 17 aprilie 1919, Doba) a fost unul dintre ofițerii superiori ai Armatei României din perioada Primului Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de regiment și brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918

Constantin Paulian s-a născut la Craiova, ca fiu al lui Ioan Paul și Vasilica Paulian. Tatăl său era un cunoscut profesor muzicolog, fondatorul în 1897 a societății corale Doina , prima de acest fel în România dinainte de Primul Război Mondial. A fost director al Liceului „Traian” din Drobeta Turnu Severin, între anii 1892 -1901. Pentru activitatea sa, a fost deportat de autoritățile germane de ocupație din timpul Primului Război Mondial, în lagăre din România și Bulgaria.^[5]

După absolvirea liceului a fost admis la Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu, din București, pe care o frecventează între 1892-1894, la absolvire primind gradul de sublocotenent, în arma artilerie. Urmează apoi timp de un an Școala Specială de Artilerie și Geniu.^[3]^{:p. 445} În anul 1903 este admis în Școala Superioară de Război, pe care o va absolvi în 1905. Face parte din promoția a 15-a a acestei instituții, fiind coleg de promoție cu viitorii generali Ioan Ghinescu, Nicolae Mihăescu, Marcel Olteanu, Aristide Razu și Nicolae Condeescu.^[2]^{:p. 394}

S-a căsătorit la data de 7 noiembrie 1910, cu Maria Zorileanu

Moartea înaltului ofițer român a avut un puternic ecou în rândul populației românești din zonă, dar și a conducerii armatei, care, aflând vestea, îl avansează, post-mortem, la gradul de general. Recunoscători, locuitorii satului Govosdia au cerut imediat după desăvârșirea actului Unirii ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat.

Actul de recunoștință al celor care au cerut ca satul lor să poarte numele de Paulian a durat numai până în anul 1952, când factorii politico-administrativi au dispus schimbarea numelui localității respective în Livada, pe motiv că generalul a fost un reacționar care a luptat împotriva trupelor mișcării comuniste a lui Bela Kun. Această nedreptate a fost însă corectată după căderea comunismului. Drept urmare, prin Decretul 102/1996 publicat în Monitorul Oficial din 20 mai 1996, s-a aprobat revenirea la vechea denumire, cea de Paulian.

Date personale
Constantin Paulian
Născut	22 martie 1874
Decedat	17 aprilie 1919
Părinți	Ioan Paul și Vasilica Paulian
Căsătorit cu	Maria, născută Zorileanu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
comandant al Brigăzii 3 Vânători
În funcție
1918 - 1919
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
Studii	• Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu, din București (1892 - 1894) • Școala Specială de Artilerie și Geniu (1894-1895) •Școala Superioară de Război, (1903 - 1905)^[1]^{:p. 394}
Activitate
Gradul	• Sublocotenent (1894) • Locotenent (1897) • Căpitan (1905) • Maior (1911) • Locotenent-colonel (1915) • Colonel (1916) • General de brigadă (1919) - post mortem^[2]^{:p. 445}
A comandat	• 1916-1918 - comandant al Regimentului 7 Vânători • 1918-1919 - comandant al Brigăzii 3 Vânători
Bătălii / Războaie	• Al Doilea Război Balcanic (1913) • Primul război mondial (1916-1918) • Operațiile militare postbelice (1918-1920)

· 1877 - S-a născut scriitorul francez Alphonse de Chateaubriand (m.02.04.1951).
* 1887: Leonard „Chico” Marx (22 martie 1887, New York – 11 octombrie 1961, Hollywood, California) a fost un actor american de comedie.

Personajul lui era de obicei un artist slab la minte dar viclean, aparent de origine rurală italiană, care purta haine ponosite, avea o perucă cu părul în bucle și o pălărie tiroleză.

Fiind primul-născut din cei cinci frați Marx, el a jucat, de asemenea, un rol important în gestionarea și dezvoltarea actoriei, cel puțin în primii ani.

* 1896: Joseph Schildkraut (n. 22 martie 1896 - d. 21 ianuarie 1964) a fost un actor și scenarist austriac, care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea rolului lui Alfred Dreyfusdin Viața lui Émile Zola

Date personale
Joseph Schildkraut

Născut	22 martie 1896^[2]^[3]^[4] Viena, Austro-Ungaria^[5]
Decedat	21 ianuarie 1964 (67 de ani)^[6]^[2]^[3]^[4] New York, New York, SUA^[7]
Înmormântat	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Rudolph Schildkraut[*]
Cetățenie	SUA Austria Austro-Ungaria
Ocupație	scenarist actor de teatru[] actor de film[] actor de televiziune[] actor actorie[]
Alma mater	Academia Americană de Arte Dramatice[*]^[1]
Premii Oscar
Cel mai bun actor în rol secundar (1937) pentru Viața lui Émile Zola

· 1900: Rudolf Palocsay, horticultor ardelean, poreclit «Miciurin al Clujului» (d. 1978)

· 1903: Virgil Gheorghiu (n. 22 martie 1903, Roman^[1] - d. 7 martie 1977, București) a fost un poet român, pianist și critic muzical.

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din București (1928-1930), își continuă studiul la Viena și la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de Demostene Botez. Între 1926 și 1928 ia parte la mișcarea de avangardă din Iași și - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect și XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfășoară și cea de pianist, mai întâi în trioul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București. Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este foarte activ ca cronicar muzical.

Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu-zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporții, modernismul tinzând către rigoare formală și un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcția cultivării grotescului și a violenței imagistice.Este foarte probabil să fi publicat, în anul 1946, la Editura de Stat din București, lucrarea "Inițiere muzicală" (http://www.scribd.com/doc/205151511/Ini%C5%A3iere-muzical%C4%83). Cele 138 de pagini cuprind nu numai o introducere extrem de savantă în știința și arta muzicii, ci și exemplificări concrete. Lucrarea este o capodoperă de sinteză și erudiție.

Date personale
Virgil Gheorghiu
Născut	22 martie 1903 Neamț, România
Decedat	7 martie 1977 (73 de ani)^[1] București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	poet pianist muzicolog[] critic muzical[] compozitor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București

* 1904: Ovid-Aron Densușianu (n. 22 martie 1904 – d. 19 ianuarie 1985) a fost un scriitor român.
Este autorul romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi. Aceste romane sunt uneori, în mod greșit, atribuite tatălui său, Ovid Densușianu.

Date personale
Ovid Densușianu
Ovid Densușianu
Născut	22 martie 1904
Decedat	19 ianuarie 1985 (80 de ani)
Părinți	Ovid Densusianu
Ocupație	scriitor

· 1905 - S-a născut Romulus Dianu, prozator, publicist, traducător şi critic muzical (m.25.08.1975).

· 1905: S-a născut, la Roman, Virgil Gheorghiu, pianist, muzicolog, poet şi prozator; (m. 7 martie 1977). Dupa Conservatorul din București (1928-1930), își continuă studiile la Viena și la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925, cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de Demostene Botez. Între 1926 și 1928 a facut parte din mișcarea de avangardă din Iași și – împreună cu Aurel Zaremba – a editat revistele suprarealiste „Prospect” și „XX- literatură contimporană”. Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei „Unu”, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca „Bilete de papagal” (editată de Tudor Arghezi), „Adevărul”, „Cuvântul liber”. Volumele publicate după 1930 – Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) – nu se înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei. Cariera sa de muzicolog s-a desfășurat in paralel cu cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București. Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este un foarte activ cronicar muzical.

· 1909: Nathan Rosen, fizician israelian (d. 1995)

· 1911 - S-a născut Blue Baron (Harry Friedland), trombonist şi şef de orchestră american.

· 1912: Karl Malden, actor american (d. 2009)

· 1914 - S-a născut poetul Ovid Caledoniu (m.15.01.1974).

· 1921: Nino Manfredi (născut Saturnino Manfredi la 22 martie 1921 – d. 4 iunie 2004) a fost un actor italian de teatru și film.

· 1921 - S–a născut Cornelia Pillat, documentarist, muzeograf, scriitoare, istoric de artă si istoric literar „Eterna întoarcere” (m.18.04.2004).

* 1922: Mariano Gonzalvo Falcón (n. 22 martie 1922 – d. 7 aprilie 2007)^[1] a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.

· 1923: S-a nascut mimul francez Marcel Marceau.
* 1929: Lina Ciobanu (n. 22 martie 1929, Potcoava, județul Olt) a fost un om politic comunist român.

S-a născut la 22 martie (februarie în alte documente) 1929 în comuna Potcoava (jud. Olt). Provenea dintr-o familie de țărani săraci. Era fiica lui Gheorghe Năstase și a Mariei (născută Gheorghe), membri colectiviști din 1951, la GAC "Steaua Roșie" din comuna natală.^[1]Lina Ciobanu avea patru frați și surori: Alexandru Gheorghe (sudor, angajat la ICIL București, membru de partid din 1958), Stanca Roler (țesătoare, membră de partid), Ioana Popa (țărancă), Teodora Dîrvăreanu (utemistă, încadrată în Miliție, la Serviciul evidența populației). Până la 17 ani a locuit și muncit la câmp, cot la cot cu părinții. Din 1946, s-a mutat în București, unde s-a angajat muncitoare necalificată la Imprimeria Chimicală Pertex. După doi ani a rămas fără lucru. S-a reangajat în 1949 la fabrica de textile Partizana, calificându-se ca țesătoare.^[2]

Studii - A urmat șapte clase elementare (1935-1942). Mai târziu, timp de trei ani (1957-1960) a urmat cursul de perfecționare și Școala Superioară de partid "Ștefan Gheorghiu". În 1965 a absolvit Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice București

S-a căsătorit cu Ioan Ciobanu, mai tânăr cu un an, tehnician mecanizator agricol, membru de partid din 1957.^[4] Din 1965 a devenit membru supleant al CC al PCR, moment din care funcțiile importante s-au succedat: președinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2 din București (până în 1974), președinte al Comitetului Național al Femeilor (1974-1977), ministrul Industriei Ușoare (1975-1984), președinte al CC al UGSR (1984-1987), președinte al Consiliului Sanitar Superior (din 1987). Poziția tot mai importantă în aparatul de partid și de stat se datora prieteniei cu "tovarășa" (Elena Ceaușescu), au spus ulterior mulți dintre intimii Cabinetelor 1 și 2.
La Fabrica Partizana a fost membră în biroul organizației de bază a PMR, ca responsabilă organizatorică și apoi pe "linie" de propagandă și agitație. A fost scoasă din producție în 1951, pentru a urma trei luni școala de partid a Raionului Grivița Roșie PMR, unde a continuat să lucreze ca asistentă timp de doi ani. Noi și noi cursuri i-au "îmbunătățit" pregătirea politică. A urmat cursul de perfecționare de pe lângă școala "Ștefan Gheorghiu", absolvit cu calificativul "foarte bine". A fost repartizată asistentă la catedra de geografie a școlii, dar fosta țesătoare a clacat după patru luni. În iunie 1954 a devenit instructor al Comitetului Orășenesc București al PMR. Din nou promovată în 1956, ca șef al "sectorului muncii de partid în rândul femeilor". S-a întors la școala "Ștefan Gheorghiu" și a terminat cursurile cu frecvență cu calificativul "bine" (1957-1960). În august 1960 a fost repartizată instructor al Comitetului Orășenesc PMR București. Lina Ciobanu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1965 - 1989.

"Nu întotdeauna își însușește critica și uneori are tendința de a se lăuda", declara Constantin Murărescu, instructor în secția de Cadre a CC al PMR, în 1965, despre membra de partid Lina Ciobanu. Eșecul de la catedra de geografie pare să o fi măcinat pe Lina Ciobanu. Va scrie în 1955 într-o completare la autobiografie: "Consider că o lipsă îmi aparține chiar și după terminarea cursului de perfecționare, deoarece mă puteam zbate cu greutățile ce le întâmpinam la această catedră până ce luam și eu examenul de stat, urmând apoi la Facultatea de Geografie, deoarece în fața unui comunist nu există greutăți de neînvins".

Probleme de sănătate: Începând cu anul 1970, multe dintre problemele de sănătate ale Linei Ciobanu sunt consemnate în dosarul de cadre. A suferit, printre altele, de spondiloză cervicală, hipertensiune arterială, bronșită acută.

În timpul unei vizite de lucru la Fabrica de fire și fibre sintetice București, a alunecat pe o placă de beton și s-a "ales" cu "fractura piciorului drept".^[5]

A fost prim-secretar de partid și primar al sectorului 2 București, membru al CPEX al PCR și ministru al industriei ușoare în anii 1975 - 1987. A fost promovată și sprijinită în cariera sa politică de Elena Ceaușescu. După căderea regimului comunist, a fost închisă în cadrul lotului CPEx, împărțind celula cu Cornelia Filipaș și Ana Mureșan

Date personale
Lina Ciobanu
Lina Ciobanu
Născută	22 martie 1929 (90 de ani) Potcoava, România
Cetățenie	România
Ocupație	politiciană sindicalist[*]
Activitate
Partid politic	PCR Preşedintele Nicolae Ceauşescu înmânează, într-un cadru festiv, Linei Ciobanu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., ministrul industriei uşoare, Ordinul Muncii cl. I, cu prilejul aniversării zilei de naștere. (22.III.1979) Lina Ciobanu, 1974

· 1931: Burton Richter, fizican american, laureat al Premiului Nobel

· 1933 - S-a născut Vasile Filip, poet publicist şi realizator de emisiuni radio.

* 1933: Ioan Victor Pica (n. 22 martie 1933, sat Râușor, județul Brașov^[1] - d. 2 aprilie 2004, Brașov) a fost un deputat în Parlamentul României, ales pe listele Convenției Democrate, din partea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, în legislatura 1992-1996

Ioan Victor Pica, fiul lui Ioan și Elisabeta, s-a născut într-o familie românească în Țara Făgărașului. După școala primară în satul natal, a urmat Liceul "Radu Negru" din Făgăraș. În perioada studiilor liceale îi întâlnește pe Ion Mogoș și Niculae Mazilu, tineri luptători anticomuniști, prieteni și colegi cu vărul său Victor Roșca. Elev fiind, înființează in cadrul liceului o organizație anticomunistă. Stabilește legături cu partizanii din Munții Făgăraș și îl cunoaște pe Ion Gavrilă Ogoranu. La data de 15 noiembrie 1950 a fost arestat și condamnat la 8 ani închisoare. A urmat apoi domiciliul obligatoriu 9 luni la Lătești (colonie de muncă), după care a fost din nou arestat și a mai executat aproape 6 ani de închisoare. Între timp și tatăl său a fost arestat. A terminat studiile liceale (clasa a XI-a și a XII-a) la revenirea din închisoare și a obținut diploma de bacalaureat. S-a căsătorit cu Elisabeta Cocan și s-a stabilit în municipiul Făgăraș. A încercat în 1968 să se înscrie la Facultatea de Filosofie din București, dar, deși a trecut baremurile, a fost refuzat din cauza „originii nesănătoase” (fost deținut politic). După un an a încercat la Facultatea de Teologie din Sibiu, dar a fost respins de mitropolitul de atunci pe același motiv.

A început să scrie atât proză cât si poezie. A încercat să publice câteva poezii fără nici o tentă politică în ziarele vremii, dar a fost refuzat.

De la ieșirea din închisoare în 1964 și până în 1990 a fost tot timpul urmărit, supus la interogatorii, percheziții și i s-au confiscat manuscrisele.

După 1990 a înființat Asociația Foștilor Deținuți Politici din Făgăraș, al cărui președinte a fost. A fondat, prima revistă a AFDP din Romania, Revista Cuget și Veghe, în 1991 la Făgăraș. A fost ales ca deputat de Făgăraș în legislatura 1992 -1996. S-a mutat cu domiciliul și familia la Brașov. În anul 1998 a fost primit in Uniunea Scriitorilor din România. A colaborat la revista Vatra din Târgu Mureș, revista Astra din Brașov, revista Memoria, Revista Gândirii Arestate din București, Revista Cuget și Veghe din Făgăraș.

I s-a acordat Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Brașov.

Ioan Victor Pica a fost deputat ales în cadrul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat în legislatura 1992-1996. A fost membru al acestui partid până în septembrie 1993, după care a devenit deputat independent. Ioan Victor Pica a fost membru în comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții.

Date personale
Ioan Victor Pica
Ioan Victor Pica
Născut	22 martie 1933 Râușor, Mândra, Brașov, România
Decedat	2 aprilie 2004 (71 de ani) Brașov, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician poet scriitor

· 1936 - S-a născut Roger Whittaker, cântăreţ şi compozitor american.

· 1937: Emeric Jenei (numele de botez scris uneori Emerich^[1], în maghiară Jenei Imre; n. 22 martie 1937, Agrișu Mic, România) este un fost jucător și antrenor de fotbal de etnie maghiară din România.

Între 1957-1969 a jucat la CSA Steaua București, echipă pentru care a marcat 7 goluri.

În anul 1986 a câștigat Cupa Campionilor Europeni ca antrenor al echipei CSA Steaua București, al cărui lot era format la acea vreme din Helmuth Duckadam, Ștefan Iovan, Miodrag Belodedici, Anton Weissenbacher, Dumitru Stângaciu, Ilie Bărbulescu, Adrian Bumbescu, Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu, Marius Lăcătuș, Constantin Pistol, Gavrilă Balint, Victor Pițurcă, Marin Radu II și Lucian Bălan. Pentru această performanță a fost decorat în martie 2008 cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a cu baretă.^[2]^[3]

Între 1986-1990 a fost antrenorul echipei naționale de fotbal a României.

La data de 8 mai 1998 colonelul în retragere Emeric Jenei din Ministerul Apărării Naționale a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea).^[4]

În prezent trăiește la Oradea, alături de soția sa.

· 1937 - S-a născut Johnny Ferguson, cântăreţ american.
* 1937: Valeriu Cușnerenco (n. 22 martie 1937, Constanța – 21 februarie 2010, Constanța), cu pseudonimul de scriitor Valeriu Cușner, a fost un scriitor și critic literar român.
A absolvit Liceul Mircea cel Bătrân în anul 1954. În 1960 a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic Iași. În perioada 1952-1960 a practicat fotbalul de performanță (întâi ca junior la formația Locomotiva PCA - în prezent Farul Constanța – apoi, ca senior, la Știința Iași). A lucrat ca inginer proiectant în Constanța.

A făcut parte în 1970 din grupul de scriitori liberi, condus de poetul Radu Crișan. În acel grup se afla și poetul Horia Agarici (celebrul aviator care „vânase bolșevici”), precum și Paul Andreescu (în prezent este șeful Filialei din Constanța a Asociației Foștilor Deținuți Politici). Colaborări cu poeme, cronici literare, eseuri și proză la reviste de cultură: Contemporanul, Ideea Europeană, Luceafărul, Cronica Fundației Internaționale Mihai Eminescu (toate din București), Axioma (Ploiești), 13 PLUS (Bacău), Bucovina Literară (Suceava), Steaua, Adevărul, Orașul, Făclia, Cetatea Culturală(toate din Cluj), Memento (Timișoara), Turd΄Art (Turda), Oglinda literară (Vrancea), Spații Culturale (Râmnicu Sărat) și la revistele de cultură din Constanța: Tomis, Marea Noastră și EMEL (Ideal). Colaborări la revista Conexiuni-New York(Romanian Monthly Magazine), Agero (Stuttgart), precum și la revista multilingvă Qirim Cultural Association of Canada.
Volume:

Pândar de vise, 2001, versuri, Editura Metafora
Joc de nenoroc, 2004, versuri, Editura FIME
Împușcați-i pe poeți!, 2005, versuri, Editura EX PONTO
Cronici discursive, 2007, critică literară, Editura Tomis
Timpul Zero, 2009, proză, Editura Junimea

* 1938: Anaïs Nersesian (n. 22 martie 1938, Cerăt, județul Dolj) este o poetă, prozatoare și traducătoare armeană din România.

A debutat în 1954 în revista „Tânărul Scriitor”. Debutul editorial a avut loc în 1973 cu volumul Cântărețul de sticlă.

După 1990 a făcut parte din colectivul redacțional al revistei Ararat

Scrieri:

Cântărețul de sticlă (versuri), 93 p., Editura Cartea Românească, 1973
Stampe lirice (versuri), Editura Eminescu, 1975
Sigiliul trecerii (versuri) , Editura Cartea Românească, 1978
Balanță solară (versuri), Editura Eminescu, 1980
Alb și negru (versuri), Editura Eminescu, 1982
Singurătatea spectacolului, Editura Eminescu, 1983
Bolta glisantă (versuri), Editura Cartea Românească, 1986
Înstrăinatul solstițiu, Editura Eminescu, 1987
Terase de apă (versuri), 99 p., Editura Eminescu, 1991, ISBN 973-22-0160-6
Parfumul rochiei, Editura Ararat, 1994
Cu fața la zid (versuri), 111 p., Editura Ararat, 1996, ISBN 10: 9739712789 - ISBN 13: 9789739712781
Cântece ale trubadurilor armeni, 238 p., Editura Ararat, 1997, ISBN 973-9310-08-7
Armenii în istorie și cultură, Editura Ararat, 2003, ISBN 973-9310-97-4
Orașe italiene: Roma, Florența, Veneția : (25 septembrie - 24 octombrie 1971), 317 p., Editura Ararat, 2004, ISBN 9737727088, 9789737727084
Personaje armenești din literatura română, 416 p., Editura Ararat, 2009

· 1939 - S-a născut poetul George Filip.

* 1940: Haing Somnang Ngor (khmeră: ហ៊ាំង សំណាង ង៉ោ, chineză: 吳漢潤; pinyin: Wú Hànrùn,^[3] n. 22 martie 1940 – d. 25 februarie 1996) a fost un medic, actor și autor cambodgian care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1985 pentru rolul său de debut din filmul The Killing Fields (1984), în care l-a jcuat pe jurnalistul refugiat Dith Pran.^[4] A fost primul actor asiatic de gen masculin care a câștigat Premiul Oscar pentru un rol secundar și pentru un rol debutant.^[5] Ngor și Harold Russell sunt singurii actori non-profesioniști care au câștigat Oscarul pentru o categorie de actorie

Date personale
Haing S. Ngor
Născut	22 martie 1940^[1] Indochina Franceză, Cochinchina[*]
Decedat	25 februarie 1996 (55 de ani)^[1]^[2] Los Angeles, SUA
Înmormântat	Rose Hills Memorial Park[*]
Cauza decesului	omor
Frați și surori	Chan Sarun[*]
Cetățenie	Cambodgia
Ocupație	medic ginecolog[] actor de film[] actor de televiziune[*] scriitor
Premii Oscar
Cel mai bun actor în rol secundar (1984) pentru The Killing Fields[*]

· 1942: Mihai Ivăncescu (n. 22 martie 1942, Adâncata, Storojineț), România – d. 2 ianuarie 2004, Brașov, România) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

· 1943 - S-a născut George Benson, chitarist şi vocalist american.

· 1944 - S-a născut Jeremy Clyde, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Chad & Jeremy).

· 1944 - S-a născut Tony McPhee, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Groundhogs).

· 1945 - S-a născut Chuck Jackson, vocalist american (The Independents).
* 1946: Rudolf von Bitter Rucker (n. 22 martie 1946,^[1]^[2]^[3]^[4] Louisville, SUA) este un matematician, informatician, autor de literatură științifico-fantastică și filozof, fiind unul dintre întemeietorii mișcării literare cyberpunk. Este cel mai cunoscu pentru romanele din Ware Tetralogy, primele două romane ale acestei serii (Software și Wetware) câștigând amândouă Premiul Philip K. Dick. În prezent editează revista SF online Flurb.

Date personale
Rudy Rucker
Rudy Rucker, Fall 2004, photo by Georgia Rucker
Născut	22 martie 1946 (73 de ani) Louisville, Kentucky
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor
Activitate
Alma mater	St. Xavier High School, Swarthmore College, Rutgers University
Organizație	Universitatea din Heidelberg Universitatea de Stat San José[] State University of New York at Geneseo[]
Cunoscut pentru	Ware Tetralogy
Rude	G.W.F. Hegel

· 1947: S-a născut muzicianul Patrick Olive, chitarist şi percuţionist britanic (Hot Chocolate).

· 1947 - S-a născut Harry Vanda, chitarist şi compozitor australian (Easybeats).
* 1947: Afanasijs Kuzmins (n. 22 martie 1947, Raionul Daugavpils) este un trăgător de tir leton ce a participat în competiții la categoria tragere cu „pistol 25m viteză”. A devenit campion olimpic la tir la Jocurile Olimpice de vară din 1988 și vicecampion olimpic la tir la Jocurile Olimpice de vară din 1992.

A concurat și la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și chiar și la Jocurile Olimpice de vară din 2008. La vârsta de 61 de ani Kuzmins a terminat pe locul al 13-lea la general la cea de a opta sa apariție la olimpiadă. Nici un alt trăgător nu a participat la opt ediții. Patru trăgători au participat la șapte ediții.

La vârsta de 65 de ani a concurat la Jocurile Olimpice de vară din 2012 încheind pe locul al 17-lea.

· 1948 - S-a născut Randy Hobbs, basist american (McCoy's, Johnny & Edgar Winter Band).

· 1948 - S-a născut compozitorul britanic Andrew Lloyd Webber, cunoscut pentru opere rock celebre: “Jesus Christ Superstar”, “Evita”.
* 1948: Mihnea Berindei (n. 22 martie 1948, București, România - d. 19 iunie2016, Veneția, Italia) a fost un istoric de origine română naturalizat în Franța în anul 1981.

Mihnea Berindei a urmat Facultatea de Istorie a Universității București între anii 1966-1970, învățând în paralel turca veche cu profesorul Mihail Guboglu, care l-a îndrumat pentru cariera de specialist în istoria Imperiului Otoman. În ultimul an de studenție a reușit să obțină o viză de studii și documentare în Turcia, de unde s-a îndreptat spre Franța. Ajuns la Paris, s-a înscris la Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), pe care a absolvit-o în anul 1972, și a continuat să studieze paleografia otomană.

Între 1972 și 1991 a ocupat diverse poziții de cercetător la Centrul de Studii privind URSS, Europa de Est și Spațiul Turc al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale (EHESS). Din anul 1977, activitatea de istoric s-a împletit cu cea de militant în sprijinul opoziției democratice din Europa Centrală și de Est și în special, în susținerea rezistenței față de regimul Ceaușescu din țara natală. După prăbușirea regimului comunist din România, Mihnea Berindei s-a implicat în crearea Grupului pentru Dialog Social și în sprijinirea primelor organizații civice românești.^[1] A mobilizat resurse umane și financiare din Franța menite să asiste democrațiile incipiente din România, Bulgaria, Albania, Republica Moldova. În anii 2000, a participat la restituirea pentru istorici și opinia publică a arhivelor Partidului Comunist din România.

Date personale
Mihnea Berindei
Născut	22 martie 1948^[1] București, Republica Populară Română
Decedat	19 iunie 2016 (68 de ani)^[1] Veneția, Italia
Părinți	Dan Berindei
Cetățenie	România Franța
Ocupație	istoric activist pentru drepturile omului[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din București École pratique des hautes études[*]
Organizație	Școala Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale

· 1949 - S-a născut poeta Viorica Ana Cozan (volume de poezie: “Întîlnirea cu mine”, “Privilegiul surîsului”).

· 1949: Fanny Ardant (Fanny Marguerite Judith Ardant), actriță și regizoare franceză

· 1950: Goran Bregović (în chirilică sârbă: Горан Бреговић, n. 22 martie 1950, Sarajevo) este un muzician din Bosnia și Herzegovina și unul dintre cei mai recunoscuți compozitori moderni din Balcani. El se declară iugoslav.
Muzică de film:

1977 - Butterfly cloud (Leptirov oblak) - În regia lui: Zdravko Randić
1979 - Personal Affairs (Lične stvari) - În regia lui: Aleksandar Mandić
1988 - Time of the Gypsies (Dom za vešanje) - În regia lui: Emir Kusturica
1989 - Kuduz - În regia lui: Ademir Kenović
1990 - Silent Gunpowder (Gluvi barut) - În regia lui: Bahrudin Čengić
1991 - The Serbian Girl (Das Serbische Mädchen) - În regia lui: Peter Sehr
1991 - The Little One (Mala) - În regia lui: Predrag Antonijević
1991 - Čaruga - În regia lui: Rajko Grlić
1993 - Arizona Dream - În regia lui: Emir Kusturica
1993 - Toxic Affair - În regia lui: Philoméne Esposito
1993 - La Nuit sacrée - În regia lui: Nicolas Klotz
1993 - La Nombril du monde - În regia lui: Ariel Zeitoun
1994 - Queen Margot - În regia lui: Patrice Chéreau
1995 - Underground - În regia lui: Emir Kusturica
1997 - A Chef in Love (Shekvarebuli kulinaris ataserti retsepti) - În regia lui: Nana Djordjadze
1997 - The Serpent's Kiss - În regia lui: Philippe Rousselot
1997 - XXL - În regia lui: Ariel Zeitoun
1998 - Train of Life - În regia lui: Radu Mihăileanu
1999 - The Lost Son - În regia lui: Chris Menges
1999 - Tuvalu - În regia lui: Veit Helmer
1999 - Operation Simoom (Operacja Samum) - În regia lui Władysław Pasikowski
2000 - 27 Missing Kisses - În regia lui: Nana Dschordschadse
2000 - Je li jasno prijatelju? - În regia lui: Dejan Ačimović
2002 - Music for Weddings and Funerals (Musik för bröllop och begravningar) - În regia lui: Unni Straume
2005 - Turkish Gambit (Турецкий гамбит) - În regia lui: Dzhanik Faiziyev
2006 - Karaula - În regia lui: Rajko Grlić
2006 - Le Lièvre de Vatanen - În regia lui: Marc Rivière
2006 - Borat: Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazakhstan
2007 - Fly by Rossinant - În regia lui: Jacky Stoév
2011 - Baikonur - Directed by Veit Helmer

Date personale
Goran Bregović
Goran Bregović
Născut	22 martie 1950 (69 de ani) Sarajevo, RP Bosnia și Herțegovina, Republica Populară Federativă Iugoslavia
Căsătorit cu	Dženana Sudžuka[*]
Număr de copii	4
Cetățenie	Franța
Etnie	Sârbi croat
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Muzician, compozitor
Activitate
Gen muzical	Rock, folk, world music, muzică de film
Instrument(e)	Chitară, vocal, bass
Ani de activitate	1969-prezent
Colaborare cu	Bijelo Dugme, Kodeksi, Jutro, Kayah

* 1950: Bogusław Wołoszański (n. 22 martie 1950, Piotrków Trybunalski, Polonia) este un jurnalist, popularizator al istoriei și autor polonez de cărți istorice. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Varșovia. Din 1976 a activat ca membru al Partidului Muncitoresc Unit Polonez

Date personale
Bogusław Wołoszański
Bogusław Wołoszański
Născut	22 martie 1950 (69 de ani) Piotrków Trybunalski, Polonia
Cetățenie	Polonia
Ocupație	jurnalist, autor
Activitate
Alma mater	Faculty of Law and Administration, University of Warsaw[*]
Partid politic	Partidul Muncitoresc Unit Polonez

* 1951: Tora Vasilescu (n. 22 martie 1951, Tulcea^[2]) este o actriță română.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici.

A fost distinsă de trei ori cu Premiul pentru Interpretare al Uniunii Cineaștilor din România. A câștigat premiul Placheta de aur pentru rolul din Imposibila iubire la Festivalul de film neorealist „Laceno D’Oro” de la Avellino și premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin în Șobolanii roșii.^[3]^[4]^[5]

Tora Vasilescu a fost căsătorită cu regizorul Mircea Daneliuc.

Filmografie:

Un Crăciun altfel! (2014) ca Natalia, soția lui Emilian
Dublaj memorabil la filmul Frumoasa din Pădurea Adormită, în rolul Vremii-Bune, în original vocea aparținându-i Barbarei Luddy (2008)
Și totul era nimic (2006)
Legături bolnăvicioase (2006)
Occident (2002)
Război în bucătărie (2001)
Fii cu ochii pe fericire (1999)
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
Balkán! Balkán! (1993)
Chira Chiralina (1993)
Șobolanii roșii (1990)
Kilometrul 36 (1989)
Liliacul înflorește a doua oară (1988)
Nelu (1988)
Primăvara bobocilor (1987)
Pădurea de fagi (1987)
Cuibul de viespi (1986)
Glissando (1985)
Marele premiu (1985)
Racolarea (1985)
Sosesc păsările călătoare (1984)
Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
Imposibila iubire (1983)
Intrusul (1983)
Cine iubește și lasă (1982)
Croaziera (1981)
De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
Învingătorul (1981)
Casa dintre câmpuri (1980)
Probă de microfon (1980)
Cine mă strigă? (1979)
Avaria (1978)
Gloria nu cântă (1976)
Cursa (1975)

Seriale:

Moștenirea (2010-2011) - Cella Serghi
State de Romania (2009-2010) - Cella Serghi
Regina (2009) - Cella Serghi
Daria, iubirea mea (2006) - Letiția Panait
Prețul iubirii (2006) - Silvia
E dreptul meu! (2006) - Laura
Păcatele Evei (2005) - Olga Nicolau
Numai iubirea (2004) - Claudia Tudose
O săptămână nebună (2014)
Altă săptămână nebună (2014)
Războiul sexelor - Margot Sturdza

Date personale
Tora Vasilescu
Tora Vasilescu, 1995
Născută	22 martie 1951 (68 de ani)^[1]^[2] Tulcea, România^[3]
Căsătorită cu	Mircea Daneliuc Alain Vrdoljak
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Roluri importante	filmul Cursa

* 1953: Nicolae Chirtoacă (n. 22 martie 1953, Glodeni)^[1] este un analist politic, politician și diplomat din Republica Moldova. Din august 2006 până în decembrie 2009 el a fost ambasador al Republicii Moldova în Statele Unite, între 2007-2009 fiind prin cumul și ambasador în Mexic, Brazilia și Canada. Din 2010 este președinte al consiliului de administrație al Institutului Independent de Studii Strategice,^[2] iar între 21 aprilie 2013 și decembrie 2015 a fost președinte și membru-fondator al Partidului Forța Poporului (PFP), până la redenumirea acestuia în Partidul „Platforma Demnitate și Adevăr”.

Între anii 1977 și 1990 Chirtoacă a lucrat în diferite structuri ale forțelor armate ale URSS. În 1990, a fost director general al Departamentului de stat pe probleme militare, devenind mai apoi ministru al Apărării, după ce Republica Moldova și-a proclamat independența la 27 august 1991.^[3]

Nicolae Chirtoacă a jucat un rol important în crearea Armatei Republicii Moldova, fiind autorul principalelor legi din domeniu.^[3]

Între anii 1991-1993 a fost consilier principal de stat al președintelui Republicii Moldova Mircea Snegur pe probleme militare, iar în 1993-1994 a fost consilier prezidențial pe probleme politice. A reprezentat țara la adunarea Consiliului de cooperare Nord-Atlantică a NATO la nivel de ambasadori.

În 1993 a fost membru-fondator al formațiunii politice „Convenția Liberală din Moldova”, pe care a și condus-o la început.^[4]^[5]

Din 1994 până în 2006, Nicolae Chirtoacă a fost președintele consiliului de administrare a Centrului Euro-Atlantic din Moldova, o organizație independentă, specializată pe probleme de politică, relații și securitate internaționale ale Republicii Moldova.^[3]

În 1999 a activat în calitate de consilier al prim-ministrului Republicii Moldova, Ion Sturza, iar în perioada 1999-2006 a fost director al Colegiului Invizibil, director al Institutului pentru Politici Europene.^[6]

Din august 2006 până în decembrie 2009 el a fost ambasador al Republicii Moldova în Statele Unite, între 2007-2009 fiind prin cumul și ambasador în Mexic, Brazilia și Canada.

Fiind în funcția sa de ambasador în SUA, după protestele din aprilie 2009, Chirtoacă a luat deschis apărarea guvernării comuniste și a acțiunilor acesteia împotriva protestatarilor.^[7]

Despre Chirtoacă presa scria că în perioada 1977-1990 a fost angajat al GRU (serviciul de informații militare al URSS) și că a făcut parte din cei 47 de spioni sovietici expulzați de la Ambasada URSS din Franța în 1983, dar și că Nicolae Chirtoacă a fost una dintre persoanele cheie care au negociat cu Rusia acordul de încetare a focului în conflictul de pe Nistru în 1992.^[8]^[9] În decembrie 2015, el a declarat despre asta:

„Prostii. Eu am făcut public ca am lucrat în serviciul de inteligență, cred că se vede acest lucru. Și eu le spun cretinilor aceștia agresivi: eu am primit acceptul guvernului SUA de a fi numit în calitate de ambasador în termen de 2 săptămâni. Considerați că m-ar fi acceptat dacă ar luat în calcul toată mizeria, tot idiotismul acestor diletanți, cu toate poveștile lor tâmpite cu care manipulează opinia publică?”
—Nicolae Chirtoacă pentru ProTV^[7]

Din 2010 este președinte al consiliului de administrație al Institutului Independent de Studii Strategice,^[2] iar între 21 aprilie 2013^[10] și decembrie 2015 a fost președinte și membru-fondator al Partidului Forța Poporului (PFP), până la redenumirea acestuia în Partidul „Platforma Demnitate și Adevăr”.

Este căsătorit și are doi copii. Este absolvent al Facultății de Arhitectură și Urbanism a Universității Tehnice a Moldovei^[1] și doctor în filosofie. Activează și ca profesor cumulard la catedra Științe Politice a Institutului de Relații Internaționale din Moldova.

Date personale
Nicolae Chirtoacă
Născut	22 martie 1953 (66 de ani) Glodeni, RSS Moldovenească, URSS
Copii	2
Cetățenie	Moldova
Ocupație	Analist politic, politician, diplomat
Ambasador al Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii
În funcție august 2006 – decembrie 2009
Președinte	Vladimir Voronin
Ambasador al Republicii Moldova în Mexic, Brazilia și Canada (prin cumul)
În funcție 2007 – 2009
Președinte	Vladimir Voronin

Partid politic	Partidul Forța Poporului (2013–2015)
Alma mater	Universitatea Tehnică a Moldovei

· 1954 - S-a născut Gabriel Chifu, poet şi prozator.

· 1955: Radu Podgorean, politician român
* 1956: Maria Teresa, Mare Ducesă de Luxemburg (născută María Teresa Mestre y Batista-Falla; n. 22 martie 1956) este soția Marelui Duce de Luxemburg, Henri.

Date personale
Maria Teresa
Mare Ducesă de Luxemburg

Născută	22 martie 1956 (63 de ani) Marianao, Havana, Cuba
Părinți	José Antonio Mestre y Alvarez-Tabio[]^[1] Maria Teresa Batista y Falla[]^[1]
Căsătorită cu	Henri, Mare Duce de Luxemburg
Copii	Guillaume, Mare Duce Ereditar de Luxemburg Prințul Felix Prințul Louis Prințesa Alexandra Prințul Sébastien
Cetățenie	Cuba Luxemburg
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma Casa de Nassau-Weilburg
Domnie
Domnie	7 octombrie 2000 - prezent

· 1958 - S-a născut actorul britanic Gary Oldman.

· 1963 - S-a născut Susanne Sulley, vocalistă britanică (Human League)
* 1963: Radu-Emil Precup (n. 22 martie 1963) este un inginer român, membru corespondent al Academiei Române în cadrul Secției de Știința și Tehnologia Informației (28 iunie 2018)

Radu Emil Precup

Date personale

Născut

22 martie 1963 (56 de ani)

Naționalitate

România

Activitate

Membru corespondent al Academiei Române

* 1966: Max Richter (n. 22 martie 1966,^[1]^[2]^[3] Hameln, Germania^[1]) este un compozitor german care a avut o influență puternică asupra stilului postminimalist. A reușit să combine stilul contemporan clasic cu cel alternativ în compozițiile sale din 2006. Max Richter a absolvit Academia Regală de Muzică și a studiat cu Luciano Berio în Italia. Richter este cunoscut pentru proiectele sale deosebit de complexe care includ atât compoziția, cât și înregistrarea propriei muzici. De asemenea, a compus pentru scenă, operă, balet și filme. A produs și a avut colaborări pentru diverse albume ale altor artiști. A înregistrat șapte albume solo, iar muzica sa a fost folosită pentru coloana sonoră a multor filme.

Date personale
Max Richter
Max Richter
Născut	22 martie 1966 (53 de ani)^[2]^[3]^[4] Hameln, Germania^[5]^[2]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	compozitor muzician pianist compozitor de coloană sonoră[*]
Activitate
Studii	Universitatea din Edinburgh
Instrument(e)	pian
Case de discuri	Deutsche Grammophon[*]
Premii	European Film Award for Best Composer[*]

· 1967: S-a nascut scriitorul german Jan van Helsing. Jan Udo Holey, cunoscut sub pseudonimul său literar Jan van Helsing, este un controversat autor german care, în scrierile, sale avansează multe teorii ale conspirației despre implicarea francmasoneriei în conducerea lumii, despre așa zisa supraviețuire al lui Hitler după Al doilea război mondial plecând către Antarctica, inclusiv despre teoria că Pământul ar fi gol, ș.a.m.d. inspirându-se din Protocoalele înțelepților Sionului. Cărțile sale Geheimgesellschaften (Societățile secrete) și Geheimgesellschaften 2 au fost interzise în Germania și în Elveția sub acuzația că incita la ură împotriva evreilor. Majoritatea cărților sale, cum ar fi Die Kinder des neuen Jahrtausends. Mediale Kinder verändern die Welt au subiecte non-politice și descriu probleme ezoterice.

· 1968 - S-a născut Zoltan Andras (Sarmalele Reci).

* 1968: Kazuya Maekawa (n. 22 martie 1968) este un fost fotbalist japonez.

· 1968: Øystein Aarseth (n. 22 martie 1968 – d. 10 august 1993), mai bine cunoscut sub numele de scenă Euronymous, a fost chitaristul și unul dintre fondatorii formației norvegiene de black metal, Mayhem^[2]. De asemenea a fost fondatorul și patronul magazinului de muzică, Helvete și casei de discuri Deathlike Silence.

Este considerat de mulți a fi fondatorul stilului black metalnorvegian

Pe 10 august 1993, Count Grishnackh îl ucide pe Euronymous. Grishnackh împreună cu Blackthorn au mers acasă la Euronymous; între Grishnackh și Euronymous s-a produs o altercație în urma căreia Grishnackh l-a înjunghiat, ucigându-l pe Euronymous. Trupul lui Euronymous a fost găsit în afara apartamentului acestuia cu 23 de plăgi înjunghiate - 2 la cap, 5 la gât și 16 în spate. Grishnackh a afirmat faptul că Euronymous voia să îl tortureze și să înregistreze tortura (ca un film "snuff") și că majoritatea rănilor au fost provocate atunci când Euronymous, în timpul confruntării, a căzut pe niște cioburi de sticlă de la o veioză spartă^[14]. Indiferent de circumstanțe, Grishnackh a fost arestat și ulterior condamnat la 21 de ani de închisoare pentru omor și incendierea a patru biserici. Blackthorn a fost de asemenea condamnat la 8 ani de închisoare sub acuzația de complice la crimă.

Euronymous a fost înmormântat în data de 9 septembrie 1993, în cimitirul Ski Kirkegard din orașul Ski (lângă Oslo)

* 1972: Elvira Deatcu (n. 22 martie 1972, București) este o actriță de teatru și de televiziune română.

Filmografie:

...Escu (1990) - Amelie Necșulescu
Călătorie de neuitat (1994)
Bloodlust: Subspecies III (1994) - Woman Victim
Jocul de-a vacanța (1995) - Corina
Don Carlos (TV) / (1996)
Retro Puppet Master (1999) - Margarette
Roberta (2000)
Hautes fréquences (2001) - Juge d'instruction
Entre chiens et loups (2002) - Asistenta
Lacrimi de iubire (2005) - Amalia Mateescu
The Fall / Legende pentru viață (2006) - Alexandria's Mother Trailer
Lacrimi de iubire - filmul (2006) - Amalia Mateescu
Daria, iubirea mea (2006)
Cu un pas înainte (2007) - Vera Maier
Iubire și onoare (2010) - Lavinia
Pariu cu viața (2011) - Tănțica Cercel
O nouă viață (2013)

Date personale
Elvira Deatcu
Născută	22 martie 1972 (47 de ani) Bucuresti, România
Căsătorită cu	Horia Deatcu
Copii	Luca, Filip
Cetățenie	România
Ocupație	Actriță
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural

* 1975: Ioana Flora (n. 22 martie 1975, Panciova, fosta Iugoslavia, azi Serbia) este o actriță română de scenă, voce și film.

Actrița este fiica omului de cultură, poetului și scriitorului Ioan Flora. Familia Flora este originară din Panciova din Banatul sârbesc. S-a mutat în România, la București, după 1990. Ioana a urmat școala elementară și secundară, studiind baletul clasic și pianul la Școala de muzică „Josip Slavenski” din Novi Sad, Serbia, după care a urmat Liceul de arhitectură „Jovan Vukanovic”, de asemenea în Novi Sad. Terminarea liceului, în 1993, a concis cu mutarea familiei Flora la București. Ioana a intrat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din „primul șut” și a studiat actoria în perioada 1993-1997

Ioana Flora este căsătorită cu actorul și regizorul Mihai Brătilă. Cei doi sunt părinții a doi băieți gemeni, Alexandru și Luca

Filmul de lung metraj din 2001 Marfa și banii al lui Cristi Puiu, cu Ioana Flora, care a fost acceptat la Festivalul de la Cannes 2002, în cadrul selecției Quinzaine des Réalisateurs (titlul din concurs fiind Stuff and Dough), a fost mai apoi considerat ca filmul care a declanșat mișcarea Noului val din filmul românesc.

Marfa și banii (2001, lung metraj), personajul Betty, regia Cristi Puiu^[4]
Turnul din Pisa (2002, lung metraj), personajul Ioana, regia Șerban Marinescu
Tancul (2003), personajul Coca, regia Andrei Enache
Dunărea (2003, lung metraj), personajul Jasmin, regia Goran Rebič
Offset (2006), personajul Nurse, regia Didi Danquart
Pescuit sportiv (2009, lung metraj), personajul Iubi, regia Adrian Sitaru
Periferic (2010, lung metraj), personajul Lavinia, regia Bogdan George Apetri
Bora Bora (2011, scurt metraj), personajul Reporter, regia Bogdan Mirică
Tatăl meu e cel mai tare (2012, scurt metraj), personajul Cati, regia Radu Potcoavă
Dialoguri terapeutice(2012, scurt metraj), peronajul Iubi, scenariu Georgiana Constantin, regia Andrei Georgescu
Domestic (2012, lung metraj), personajul Ileana, regia Adrian Sitaru
Fotografii de familie (2012, scurt metraj), personajul Maria, regia Andrei Cohn^[5]^[6]
A Long Story (2013, lung metraj), personajul Alina, scenariu Lotje Ijzermans și Lotje Ijzermans și regia Jorien van Nes
Déjà vu (2013, lung metraj), personajul Tania, regia Dan Chișu^[7]
Aragaz cu patru ochi (2013, scurt metraj), personajul Mama Anei, regia Andrei Enoiu
Nightride (2014, scurt metraj), scenariul și regia Ozana Nicolau
Acasă la tata (2015, lung metraj), personajul Paula, regia Andrei Cohn
Scor alb (2015, scurt metraj), personajul Dana, scenariul și regia Marius Olteanu
Un etaj mai jos (2015, scurt metraj), personajul Claudia Dima, scenariu Alexandru Baciu și Radu Muntean, regia Radu Muntean
Chosen (2016, lung metraj), personajul Ms. Feinstein, scenariul Gabriel De Mercur, regia Jasmin Dizdar
In the Same Garden (În aceeași grădină, 2016), scenariul și regia Ali Asgari, Sergey Bodrov și alții (pe diferite segmente ale filmului)
Ana, mon amour (2017, lung metraj, 125 de minute), personajul Irina, scenariul Călin Peter Netzer și Cezar Paul-Bădescu, regia Călin Peter Netzer
Petrecere privată (2017, scurt metraj), personajul Mama, scenariul și regia Octav Chelaru
Breaking News (2017, lung metraj, 81 de minute), personajul Ioana Mazilu, scenariul Ana Agopian, Oana Răsuceanu, regia Iulia Rugina
Cadoul de Crăciun (2018, scurt metraj, 23 de minute), personajul Mama, scenariul și regia Bogdan Mureșanu
Zavera, (2019, post-producție), personajul Roxana, scenariul Andrei Gruzsniczki și Mircea Stăiculescu, regia Andrei Gruzsniczki

DOCUMENTARE DE TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

The Madness of Henry VIII (Nebunia lui Henric al VIII-lea, documentar, 2006), personajul Anne Boleyn, scenariul Don Campbell și Doug Shultz, regizor Doug Shultz
Ca-n Filme (2012) - mini-serie de interviuri cu diverși oameni de film români (actrițe, actori, cascadori, realizatori de filme) — Bogdan Albulescu, Cristina Bazavan, Pablo Berger, Dragoș Bucur, Ada Condeescu, Szabolcs Cseh, Ioana Flora, Vlad Ivanov, Irina Margareta Nistor, Florin Piersic Jr., Claudiu-Cristian Prisecaru, Cristi Puiu, Ana Ularu, Vivi Drăgan Vasile și Andi Vasluianu

FILME ȘI SERIALE DE TELEVIZIUNE ^[8][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Îngeri pierduți (2013, serial), personajul Angela Mateescu, regia Laurențiu Maronese
- Episode #1.70 (2013)
- Episode #1.69 (2013)
- Episode #1.68 (2013)
- Episode #1.67 (2013)
- Episode #1.66 (2013)
Aniela (2009-2010, serial), personajul Betty, regia Iura Luncașu
Dușmanul din casă (2005, film), personajul Cristina
Băieți buni (2005, serial), personajul Miki - episoade

Legături de sânge (2005)
Operațiuni secrete (2005)
Focuri, droguri și femei frumoase (2005)
Război pentru Dina (2005)
Mamutu versus Bezna (2005)
Lovește cu furie (2005)
Prietenul meu, francezul (2005)
Legea coboară în stradă (2005)

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Ioana Flora
Ioana Flora, 2017
Nume la naștere	Ioana Flora
Născută	22 martie 1975 Panciova, Voivodina, Serbia Pančevo
Părinți	Ioan Flora (tată)
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Premii Gopo
Cea mai bună actriță în rol secundar (2012) Cea mai bună actriță în rol principal (2016)

* 1976: 'Laura Jeanne Reese Witherspoon (22 martie 1976), cunoscută profesional ca Reese Witherspoon, este o actriță americană de film, laureată în 2006 a Premiului Oscar. În anul 2004 a jucat în filmul Vanity Fair, o ecranizare a romanului Bâlciul deșertăciunilor scris de William Makepeace Thackeray.

Witherspoon deține o companie de producție numită Hello Sunshine, o companie de îmbrăcăminte denumită Draper James și este constant implicată în organizațiile de susținere a femeilor și copiilor. Ea colaborează cu organizația Children's Defense Fund (CDF) si a primit titlul de Ambasador Global al Avon Products în 2007, în calitate de președinte de onoare a fundației de caritate Avon Foundation. A primit o stea pe faimosul Walk of Fame din Hollywood în 2010.

Date personale
Reese Witherspoon
Witherspoon la premiera filmului Walk The Line la Festivalul Internațional de la Toronto, 2005.
Nume la naștere	Laura Jeanne Reese Witherspoon
Născută	22 martie 1976 (43 de ani)^[1] New Orleans, Louisiana, SUA
Căsătorită cu	Ryan Phillippe (1999–2007)
Număr de copii	3
Copii	Ava Phillippe[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	Irish Americans[*]
Religie	Biserica Episcopală din Statele Unite[*]
Ocupație	actriță actriță de televiziune[] actriță de film[] model producător de film actriță de voce[*] femeie de afaceri
Alma mater	Universitatea Stanford
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (2005) pentru Walk the Line[*]
Premii Globul de Aur
Cea mai bună actriță - Muzical/Comedie 2006 Walk the Line
Premii BAFTA
Cea mai bună actriță 2006 Walk the Line
Alte premii
Premiul Globul de Aur (2006) pentru Walk the Line[] British Academy of Film and Television Arts (2006) pentru Walk the Line[] Screen Actors Guild Award (2006) pentru Walk the Line[*]

* 1977: Dan Florian Lăcustă (n. 22 martie 1977, Pitești, Argeș, România) este un fotbalist român, aflat sub contract cu clubul FC Argeș Pitești.

* 1977: Petre Mitu (n. 22 martie 1977, București) este un fost jucător de rugby în XV profesionist român.

* 1978: Bogdan Albulescu (n. 22 martie 1978, Boldești-Scăeni, județul Prahova) este un actor și regizor român de teatru și film.

A apărut în seriale:

O noua viață (2013) - Filip Tomescu
Aniela (2009) - Stere Antoniade
State de România - Student la Sorbona (2009-2010) - Cosmin Rădulescu
Regina (2008) - Cosmin Rădulescu
Pubic Display of Affection (2005) - Vlad
Fructul oprit(2018) - Adrian

A jucat în filme:

București, te iubesc! (2013) - Ospătar
Pubic Display of Affection (2005) - Vlad
Madhouse (2004) - Darius

A interpretat roluri în teatru:

Autobahn, Teatrul fără frontiere
Comedia erorilor, Studioul de teatru "Casandra"
Coolöri, Teatrul Foarte Mic
Doctorul Taifun, Teatrul Național Radiofonic
Henric al IV-lea, Teatrul Național Radiofonic
Năpasta, Teatrul Tony Bulandra
Revizorul, Teatrul Național I.L. Caragiale
Richard III* , Studioul de teatru "Casandra"
Stele în lumina dimineții,Studioul de teatru "Casandra"
Tom și Jerry* ,coordonator de proiect, Godot Cafe Teatru
Vassa Jeleznova, Studioul de teatru "Casandra"
Vândut și cumpărat, Studioul de teatru "Casandra"

* 1979: Srđan Žakula (n. 22 martie 1979) este un jucător croat de fotbal care joacă pe postul de portar la Vojvodina. Acesta a evoluat în 2007–2008 la Unirea Urziceni.

· 1981: Mirel Matei Rădoi (n. 22 martie 1981, Drobeta-Turnu Severin, România) este un fost jucător român de fotbal care și-a petrecut majoritatea carierei la FC Steaua București. În prezent este antrenorul principal al echipei naționale de fotbal a României.^[1]

În martie 2018 a acceptat funcția de manager sportiv al naționalei U21 a României,^[2] iar din august 2018 a fost numit antrenor principal al reprezentativei de tineret U-21 cu care s-a calificat la Campionatul European din 2019 U-21 și cu care a ajuns până în semifinalele competiției.

· 1982: Ovidiu Petre (n. 22 martie 1982, București) este un fotbalist român care ultima dată s-a aflat sub contract cu gruparea ACS Poli Timișoara. A evoluat în carieră printre altele la FC Național București, Steaua Bucureștisau Galatasaray Istanbul, precum și în selecționata României.

* 1982: Alina Iordache (n. 22 martie 1982, în București)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru clubul SCM Buzău pe postul de portar.
* 1982: Veaceslav Sergheevici Krașeninikov (rusă Вячесла́в Серге́евич Крашени́нников n. 22 martie 1982, Iurga, URSS – d. 17 martie 1993, Cebarkul, Rusia), cunoscut și cu supranumele Îngerul rus,^[1] a fost un băiat care a murit la vârsta de 10 ani și pe care unii îl consideră făcător de minuni și profet, făcând minuni și după moarte.^[2] Biserica Ortodoxă Rusă l-a catalogat drept eretic și „profet mincinos”; cu toate acestea la mormântul lui din orașul Cebarkul se adună numeroși pelerini

S-a născut pe 22 martie 1982 în orașul Iurga (regiunea Kemerovo), fiind botezat în orașul Taiga din aceiași regiune.

Din cauză că tatăl său era ofițer, familia sa s-a mutat de câteva ori într-o altă reședință. Slavik nici nu avea un an atunci când s-a mutat cu familia în RDG (în legătură cu serviciul tatălui său în Grupul forțelor sovietice în Germania).

Iar atunci când familia s-a mutat la un nou post al tatălui său în Munții Urali, Slavik avea mai puțin de 5 ani. Ultimii ani din viață și-a petrecut în orașul Cebarkul din regiunea Celeabinsk. Acesta nu a mers la grădiniță, însă a mers la școala nr. 4 din Cebarkul. Pentru un timp, Slavik împreună cu mama sa au locuit singuri într-un apartament din Cebarkul, deoarece tatăl său atunci lucra în Șadrinsk iar fiul cel mare, Constantin, a mers la armată. Conformându-ne cu amintirile publicate de mama sa ulterior, Slavik a fost în multe privințe un copil neobișnuit. În concluzia comisiei de experți ai Departamentului Misionar al Diocezei din Celeabinsk, acesta este caracterizat prin spusele mamei lui și a altor admiratori:^[4]

“

Băiatul, conform amintirilor publicate de mama sa, provenea dintr-o familie ortodoxă, avea aspect angelic, a fost extrem de bun, ascultător, inteligent, pios, devotat; În plus, el a avut cunoștințe diferite și abilități supranaturale de la o vârstă fragedă: proorocea, diagnostica și trata diferite boli. Acești din urmă factori au atras atenția locuitorilor din Cebarkul și a celor din Miass iar apoi a vizitatorilor. Potrivit rudelor, băiatul a fost luat de două ori la Mănăstirea Sfânta Treime a Sfântului Sergiu, unde a avut discuții lungi cu starețul Naum iar darul lui de vindecare a fost certificat ca fiind «dumnezeiesc».

”

Moare acasă pe 17 martie 1993 la 04:50 dimineața de cancer de sânge cu 5 zile înainte de a împlinii 11 ani. Înmormântarea a avut loc pe 19 martie.

Date personale
Veaceslav Krașeninikov Вячеслав Крашенинников

Născut	22 martie 1982 Iurga, URSS
Decedat	17 martie 1993 Cebarkul, Rusia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Naționalitate	rus
Cetățenie	URSS Rusia
Religie	creștin ortodox
Activitate
Cauza decesului	leucemie

* 1983: Aleksandar Petrović (n. 22 martie 1983, Belgrad, RSF Iugoslavia) este un jucător român de fotbal care evoluează la clubul Național Sebiș.

* 1988: Qays Shayesteh (persană: قیس شایسته) (n. 22 martie 1988, Kabul, Afganistan) este un fotbalist afgano-olandez care în prezent este liber de contract.

* 1991: Gabriel Abraham (n. 22 martie 1991) este un fotbalist român. A jucat pentru Oțelul Galați.
* 1997: Bogdan Albulescu (n. 22 martie 1978, Boldești-Scăeni, județul Prahova) este un actor și regizor român de film, teatru și televiziune.

SERIALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fructul oprit (2018-2019) - Adrian Barbu
O nouă viață (2014) - Filip Tomescu
Aniela (2009-2010) - Stere Antoniade
State de România - Student la Sorbona (2009-2010) - Cosmin Rădulescu
Regina (2008-2009) - Cosmin Rădulescu

FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

București, te iubesc! (2013) - Ospătar
Pubic Display of Affection (2005) - Vlad
Madhouse (2004) - Darius

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Autobahn, Teatrul fără frontiere
Comedia erorilor, Studioul de teatru "Casandra"
Coolöri, Teatrul Foarte Mic
Doctorul Taifun, Teatrul Național Radiofonic
Henric al IV-lea, Teatrul Național Radiofonic
Năpasta, Teatrul Tony Bulandra
Revizorul, Teatrul Național I.L. Caragiale
Richard III* , Studioul de teatru "Casandra"
Stele în lumina dimineții,Studioul de teatru "Casandra"
Tom și Jerry* ,coordonator de proiect, Godot Cafe Teatru
Vassa Jeleznova, Studioul de teatru "Casandra"
Vândut și cumpărat, Studioul de teatru "Casandra"

Date personale
Bogdan Albulescu
Născut	22 martie 1978 (41 de ani) Boldești-Scăeni, Prahova
Căsătorit cu	Alina Grigore (2007-prezent)
Ocupație	actor

Decese

· 1544: A murit Johannes Magnus, ultimul arhiepiscop catolic al Suediei; (n.1488).

· 1685: Împăratul Go-Sai al Japoniei (n. 1638)

· 1687: A murit compozitorul francez de origine italiana Jean Baptiste Lully, cel care a format orchestra regelui Frantei, Ludovic al XIV-lea. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la Franţei. În 1661 a devenit cetăţean francez (n.28 nov. 1632, la Florenţa).

· 1772: John Canton, fizician englez (n. 1718)

· 1832: a murit Johann Wolfgang von Goethe, poet, dramaturg şi prozator german. Goethe a avut mai multe profesii în decursul vieţii sale, printre ele numărându-se şi slujbele de funcţionar de stat, diplomat, avocat. A debutat ca scriitor cu opera "Prometheus (Hymne)", dar sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi a evoluției sale artistice, îşi găseşte expresia în drama "Faust". Goethe a dedicat operei sale "Faust", ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie şi a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar. Ultimele sale cuvinte, se pare că ar fi fost: "Mehr Licht!" - "Mai multă lumină!".

· 1896: Thomas Hughes, nuvelist englez (n. 1822)

* 1913:

Date personale
Gheorghe Grigore Cantacuzino
foto 1890
Născut	22 septembrie 1832 București, Țara Românească
Decedat	22 martie 1913 (80 de ani) București, România
Copii	Grigore Gheorghe Cantacuzino Mihail G. Cantacuzino
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 1904 – 1907
Precedat de	Dimitrie A. Sturdza
Succedat de	Dimitrie A. Sturdza
În funcție 1899 – 1900
Precedat de	Dimitrie A. Sturdza
Succedat de	Petre P. Carp
Președinte al Senatului României
Deputat al României

Partid politic	Partidul Conservator
Modifică date / text

Pentru fiul domnului Șerban Cantacuzino, vedeți Gheorghe Cantacuzino.

Gheorghe Grigore Cantacuzino

Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul (n. 22 septembrie 1832, București, Țara Românească – d. 22 martie 1913, București, România) a fost un om politic român, ales primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870), ministru în varii guverne și prim-ministru al României de două ori, în perioadele 1899 - 1900 și 1904 - 1907.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Familie[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Grigore Cantacuzino se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români respectiv împăraților bizantini Cantacuzino. A fost fiul vornicului Grigore Iordache Cantacuzino (1800-1849) și al Luxandrei Cantacuzino, născută Krețulescu.

Era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.^[1]

Educație[modificare | modificare sursă]

A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864.

Monstruoasa coaliție, magistrat[modificare | modificare sursă]

În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la coaliția politică, cunoscută ca Monstruoasa coaliție, care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. Dupa lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București.

Funcții publice[modificare | modificare sursă]

A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției din 1866.

A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost și ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (11 aprilie 1899 - 9 ianuarie 1900 si 22 decembrie 1904 - 12 martie 1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri. A mai deținut funcțiile de: ministru Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875) și pe cea de ministru al Justiției (24-27 ianuarie 1870). După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional ("junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp.

Nababul[modificare | modificare sursă]

Datorită averii sale colosale a fost supranumit "Nababul". Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și "Micul Trianon", în prezent în ruină.

· 1934: Theophilos Hatzimihail, pictor grec (n. 1870)

· 1946: Clemens August von Galen, episcop romano-catolic, opozant al regimului național-socialist, cardinal (n. 1878)

· 1958: Mike Todd, producător american de film (n. 1909)

· 1960: José Antonio Aguirre, politician basc (n. 1904)

* 1966:

Sari la navigare Sari la căutare

Constantin Baraschi

Constantin Baraschi

Date personale

Născut

17 noiembrie 1902^[1]^[2]^[3]

Câmpulung, România

Decedat

22 martie 1966 (63 de ani)^[2]

București, RS România

Ocupație

sculptor

Locul desfășurării activității

Europa ()^[4]

Activitate

Domeniu artistic

sculptură

Studii

Universitatea Națională de Arte București, Academia Julian, Académie de la Grande Chaumière

Pregătire

Dimitrie Paciurea, Frederic Storck, Antoine Bourdelle[*], Henri Bouchard[*]

Profesor pentru

Valentina Boștină, George Apostu, Gabriela Manole-Adoc, Vasile Aciobăniței, Livia Cernensky, Victor Roman

Premii

1938 - Premiul Academiei Române
1951 - Maestru Emerit al Artei

Membru al Academiei Române

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău sculptură reconstituită de Ionel Stoicescu, în 2006, după originalul realizat de Constantin Baraschi

* 1966: Constantin (Mușat) Baraschi (n. 17 noiembrie 1902,^[1]^[2]^[3] Câmpulung, România – d. 22 martie 1966,^[2] București, RS România) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955)^[5].

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În România Mare[modificare | modificare sursă]

Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel.

În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale^[6], evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane^[7].

După 23 august 1944[modificare | modificare sursă]

Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[8].

Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universității, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.^[9]

Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969^[10] la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.^[11]

A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.^[12]

La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion.^[13]

Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia.^[14]

În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand.^[15] Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs.^[16]^[17]

În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.

Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).

Constantin Baraschi a fost și rector la Institutul de Arte Plastice din București. Pictorul Vasile Celmare, care a studiat acolo, își amintea că Baraschi "era un tip mai aspru, deși cu suflet bun".^[18]

În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966).^[19]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

De-a lungul carierei artistice, plasticianul a participat la numeroase expoziții în țară și peste hotare, fiind distins cu:^[11]

Medalia de Aur, la expoziția internațională de la Paris (1937),
Premiul Academiei Române pentru sculptură (1938),
Medalia de Argint pentru sculptură „Sfântul Gheorghe” (1940),
Titlul „Maestru emerit al artei” (1951).

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Monumentul Kilometrul zero

Fata pe valuri, Galați

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău face parte din ansamblul statuar Fântâna Modura, care a fost realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi. Cele 20 de cariatide, așezate în două șiruri de câte 10 statui pe fiecare parte a aleii, reprezintă țărănci din Muscel și Mehedinți, îmbrăcate în port popular și purtând pe cap un ulcior. La capăt se află statuia Modura, o femeie despre care legenda spune ca i-a oferit apă lui Carol al II-lea atunci când acesta a aterizat forțat în comuna Vadu Crișului, Bihor. Regele a emis și o monedă înfățișând-o pe Modura.^[20] Lucrarea a fost distrusă în anii cinzeci pentru a face loc statuii lui Stalin. Grupul statuar care se află acum la intrarea în Herăstrău este o reconstituire realizată de sculptorul Ionel Stoicescu, în anul 2006, pe baza fotografiilor de epocă și a unei cariatide originale găsite în cimitirul Bellu în 2006 ^[21].
Monumentul Kilometrul zero localizat în centrul Bucureștiului, în fața Bisericii Sf. Gheorghe, a fost creat de către Constantin Baraschi în 1938.
Statuia lui I. L. Caragiale din București.
Bustul lui Nicolae Bălcescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București.
Cele 4 efigii de bronz, reprezentând capul lui Mihai Viteazul și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, construit in epoca regelui Carol al II-lea, reconstituit în anii 1934 -1935, în cinstea victoriei asupra turcilor la Călugăreni.^[22]
Grupul Statuar Apărătorii Predealului, amplasat în fața gării orașului Predeal.^[23] Monumentul, dezvelit în anul 1995, comemorează eroii care au luptat în Primul Război Mondial și prezintă luptele ce au avut loc la gară și atacarea unui tren. Pe un soclu înalt, placat cu marmură, se găsește un grup statuar realizat din bronz, care reprezintă trei soldați, unul aplecat asupra unei mitraliere, altul rănit, iar cel din centru cu capul ridicat și pumnul strâns, sugerând curajul de care au dat dovadă ostașii în apărarea țării.^[24]^[25]
Statuia Doctor Petru Groza, situată în Băcia, județul Hunedoara, localitatea natală a lui Petru Groza. Locația inițială a statuii a fost în Centrul vechi al municipiului Deva, pe locul în care a avut loc marea adunare a Frontului Plugarilor. Statuia de bronz, cu înălțimea de 4,5 m, așezată pe un soclu de marmură roșie de Carara, cu înălțimea de 2,3 m, a fost dezvelită la 7 decembrie 1962. După căderea regimului comunist, statuia a fost demontată și dusă într-o curte din spatele prefecturii, unde a zăcut până în anul 2007, când a fost înălțată pe actualul amplasament.^[26]
Fata pe valuri, sculptură în bronz - fântână arteziană, instalată în anul 1966 în fața magazinului Romarta din Galați. O replică a acestei sculpturi se află la Genova, în colecția Hohn.^[27]
În Piața centrală din Galați a existat o fântână monumentală, creație a artistului Constantin Baraschi, dar a fost înlocuită, în 1985, cu statuia lui Costache Negri, realizată de sculptorul Ioan Iordănescu în 1912 și reamplasata aici.^[28]
Zbor, basorelief pe fațada fostei uzine "Tractorul" din Brașov.

· 1969 - A murit Dwight David Eisenhower, preşedinte al SUA în perioada 1945-1952. În timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o contribuţie decisivă la victoria împotriva Germaniei hitleriste organizînd debarcarea aliaţilor în Normandia (n.14.10.1890).

* 1983: Tiberiu Bone^[1] (n. 13 aprilie 1929 — d. 23 martie 1983) a fost un fotbalist român din Oradea. A jucat pe postul de mijlocaș central.

La 17 ani joacă la Jiul, iar din 1950 trece la Steaua, unde câștigă 6 titluri: în 1951, 1952, 1953, 1956, 1960, 1961 și 4 Cupe ale României: în 1950, 1951, 1952, 1955. În Divizia A a jucat 270 de meciuri și a marcat 10 goluri. A strâns 12 selecții la națională. Din 1962 devine antrenor al juniorilor Stelei, până în 1964. După șase ani, revine în aceeași calitate.

Date personale
Ștefan Niculescu

Născut	22 septembrie 1908 Călărași, România
Decedat	22 martie 1989 (80 de ani) Fieni, România
Părinți	Dumitru Niculescu și Dumitra Niculescu
Căsătorit cu	Liana Niculescu Filomela Niculescu Stefania Niculescu
Copii	Arthur Paulus Niculescu și Dan Dumitru Niculescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Gradul	Locotenent Colonel
Unitatea	Escadrila 13 Observație
Bătălii / Războaie	Al doilea război mondial
Modifică date / text

* 1989: Ștefan Niculescu (n. 22 septembrie 1908, Călărași – d. 22 martie 1989, Fieni) a fost un militar român din structura Marelui Stat Major al Armatei Române în cel de-Al Doilea Război Mondial, care s-a remarcat în timpul Loviturii de stat de la 23 august 1944.

Lt.-col. Ștefan Niculescu a luat parte la activitățile din seara zilei de 23 august 1944 legate de constituirea guvernului Sănătescu, de întocmirea primelor decrete regale și de imprimare și difuzare a proclamației regelui Mihai I al României. A fost delegat pe 24 august 1944 la cabinetul președintelui Consiliului de Miniștri în calitate de director de cabinet.^[1]

În dimineața zilei de 24 august 1944 a plecat de la Palatul Regal din București spre Turcia pentru a-i însoți pe agenții britanici A. G. de Chastelain și Ivor Porter cu scopul de a face cunoscută ieșirea României din război.

· 1994: A încetat din viaţă Walter Lanz, creatorul celebrului personaj de desene animate Woody Woodpecker (n. 27 apr 1899). Woody Woodpecker, ciocanitoarea buclucasa, a supravieţuit creatorului său, care a murit la Los Angeles, la vârsta de 93 de ani . Lantz avut ideea de a concepe acest personaj, după ce o ciocănitoarea i-a perturbat luna de miere la inceputul anilor ’40. Creator de desene animate, el a iniţiat un punct de cotitură în istoria filmului de animaţie, prin producerea primul desen animat in Technicolor.

· 1999: Valeriu Cristea, critic literar (n. 1937)

· 2001: A murit William Hanna, co-presedinte si co-fondator, alaturi de Joseph Barbera, al studiourilor cinematografice americane “Hanna-Barbera”. A dominat industria desenelor animate, fiind creatorul simpaticelor personaje Tom si Jerry, Scooby Doo sau Familia Flintstone. Desenele animate Hanna-Barbera au fost încoronate în şapte randuri cu premii Oscar.

· 2004: A fost asasinat seicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al miscarii islamiste palestiniene Hamas. Liderul fondator şi spiritual al mişcării islamiste Hamas, Sheikh Ahmad Yassin a fost ucis la varsta de 67 de ani de către armata israeliana în Gaza într-un raid cu elicoptere. Alti şapte oameni au fost ucişi în atac si răniti alti cincisprezece. Anunţând moartea lui Yassin, conducerea Hamas a declarat că prim-ministrul israelian “a deschis porţile iadului.”

· 2005: Kenzō Tange, arhitect japonez (n. 1913)

· 2010: James W. Black, medic și farmacolog scoțian, laureat Nobel (n. 1924)

* 2020:

Date personale
Petru Bogatu

Născut	12 iulie 1951 Sucleia^[1], Slobozia, RSS Moldovenească
Decedat	22 martie 2020 (68 de ani)^[2] Chișinău, Moldova^[3]
Cauza decesului	cauze naturale^[2] (cancer^[2])
Căsătorit cu	Viorica Cucereanu
Număr de copii	2
Cetățenie	Republica Moldova
Etnie	români
Religie	Creștin-ortodox
Ocupație	Jurnalist, scriitor, columnist
Activitate
Domiciliu	Chișinău
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Petru Bogatu (n. 12 iulie 1951, Sucleia, Slobozia^[4] - d. 22 martie 2020, Chișinău^[5] ) a fost un jurnalist, eseist, analist politic și scriitor din Republica Moldova, de orientare unionistă^[6] și prooccidentală, editorialist la portalul Deschide.md, profesor la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării.

Alături de alți șase experți din România, Olanda și Republica Moldova, e coautorul cărții „Revoluția Twitter, episodul întâi: Republica Moldova” care constituie o sinteză a protestelor anticomuniste din aprilie 2009 în date, imagini și investigații. A scris romanul de ficțiune Funia împletită în trei, o parabolă cu intrigă polițistă despre confruntările geopolitice de la începutul mileniului al treilea, văzute din perspectivă etică, teleologică și istorică.

“

Scria elegant, cu implicare și pasiune cultivată, ținută în echilibru de rigoarea și logica argumentelor, de evidența faptelor cu care opera, de competența fără cusur și viziunea de ansamblu asupra scenei politice. Puteai să nu-i dai dreptate uneori, dar nu puteai să nu apreciezi calitatea și stilul, clasa analizei sale politice. Era jurnalist până-n măduva oaselor, în permanent proces de informare și deseori reușea să ne surprindă cu date noi, să fie cu un pas înaintea noastră în documentare asupra evenimentelor importante pe plan local și internațional, era capabil să identifice din prima pe cele hotărâtoare, să separe „fumigenele” și manevrele înșelătoare, nu scăpa din privirile minții sale mișcările geopolitice din regiune și de pe continent.^[7]

”

— Nicolae Negru, analist politic

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Petru Bogatu s-a născut pe data de 12 iulie 1951. Afirma că descinde din Ioan Ionescu-Bogatul, hatman de Dubăsari la finele secolului XVII, când teritoriul din stânga Nistrului se afla sub administrația domnitorului Duca Vodă. În anii colectivizării forțate de la sfârșitul deceniului al doilea al secolului trecut, bunicul său, Efrim, fiind acuzat că ar fi chiabur, a încercat să fugă în România și, în timp ce trecea Nistrul, a fost împușcat de grănicerii sovietici.^[8]^[9]

Petru Bogatu a absolvit Institutul pedagogic din Bălți și Școala de înalte studii politice din Rostov-pe-Don, URSS.

A fost unul din fondatorii Frontului Popular, a fost vicepreședinte al FPM (1990-1992), din 1994 până în 2002 a condus publicația "Țara". Ulterior, a fost columnist la cotidianului "Ziua" (București), editorialist și redactor șef al cotidianului național Flux (2004-2006). Din 2000 a fost profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova, autor de articole, eseuri și studii în materie de jurnalism și teoria comunicării. Din 2006 până în septembrie 2013^[10]^[11]^[12] a fost editorialist la Jurnal de Chișinău, iar din 2009 și la Radio Vocea Basarabiei. Împreună cu Nicolae Negru a realizat emisiunea „Negru și Bogatu” la postul de televiziune Jurnal TV.^[13] A semnat analize politice pentru site-ul agenției americane "Stratfor". Din anul 2016, a fost autor și realizator al emisiunii „Cronica lui Bogatu” de la canalul TV Prime.^[14] Este autorul a patru cărți, inclusiv un roman polițist, un volum de proză și publicistică, un manual de jurnalism pentru școala superioară. Romanul Funia împletită în trei a fost transmis integral de Compania Teleradio Moldova în anul 2013.

Se menține constant în vârful topurilor jurnalistice. Din 1995 până în 2000 a fost desemnat cel mai popular jurnalist din Republica Moldova. Potrivit ghidului „50+1 jurnaliști”, editorialele lui Petru Bogatu sunt considerate un model de referință în peisajul mediatic al Republicii Moldova. Distins cu Ordinul Republicii în Republica Moldova (2009)^[15] și Ordinul "Meritul Cultural" - în grad de Comandor în România (2014).^[16]

A fost căsătorit cu jurnalista Viorica Cucereanu și au doi copii.^[4]

După decesul jurnalistului, ambasadorul României în Republica Moldova, Daniel Ioniță, a făcut următoarea apreciere:^[17]

„Cu mare tristețe am aflat de plecarea la cele veșnice a scriitorului și jurnalistului, Petru Bogatu. Nu l-am cunoscut personal, însă îl citeam de fiecare dată cu mare interes. I-am apreciat mintea lucidă și clară, condeiul desăvârșit și erudiția, analizele politice și luările de poziție, dragostea și respectul față de Neam și Țară. A fost un analist politic fin și pătrunzător, o voce ascultată și apreciată, o adevărată rara avis de profesionalim și gândire critică într-o Lume tot mai complexă, marcată de superficialitate, politicianism ieftin și non-valoare.
"Toți putem fi nemuritori, zicea Mircea Eliade, dar trebuie să murim întâi". Așa este Maestre, drum lin către stele!
Condoleanțe familiei îndoliate! Dumnezeu să-l aibă în pază”

CĂRȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

2008 - Jurnalism de investigație (manual) ISBN 978-9975-80-188-1
2010 - Revoluția Twitter, episodul întâi: Republica Moldova ISBN 978-9975-61-592-1 (co-autor, alături de Nicolae Negru, Wim van Meurs, Florent Parmentier, Petru Negură, Răzvan Dumitru, Dan Dungaciu)
2012 - Funia împletită în trei (roman) ISBN 978-9975-53-157-3
2018 -Viața secretă pe care nu pot s-o uit (proză și publicistică) ISBN 978-9975-3279-8-5

Sari la navigare Sari la căutare

Ciprian Foiaș

Date personale

Născut

20 iulie 1933^[1]

Reșița, România

Decedat

22 martie 2020 (86 de ani)^[2]

Tempe, Arizona, Maricopa, SUA

Naționalitate

România

Cetățenie

România

SUA

Ocupație

matematician
profesor universitar[*]

Activitate

Rezidență

SUA

Domeniu

matematică

Instituție

Texas A&M University[*]
Universitatea din București
Universitatea Statului Indiana
Universitatea Paris-Sud[*]

Alma Mater

Universitatea din București

Conducător de doctorat

Miron Nicolescu

Doctoranzi

Adrian Ocneanu
Florian Potra
Edriss Titi
Dan Virgil Voiculescu
László Zsidó
Jesenko Vukadinovic
Costel Peligrad
Constantin Onica
Eric Olson
Igor Kukavica
Luan Hoang
Caixing Gu
Zoran Grujic
Alp Eden
Radu Dascaliuc
Alexey Cheskidov
Animikh Biswas

Premii

Norbert Wiener Prize in Applied Mathematics (1995)

Membru de onoare al Academiei Române

* 2020: Ciprian Foiaș (n. 20 iulie 1933,^[1] Reșița, România – d. 22 martie 2020,^[2] Tempe, Arizona, Maricopa, SUA^[3]) a fost un matematician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române din 1994.^[4]

BIOGRAFIE

A parcurs învățământul primar și secundar în orașul natal, unde s-a distins cu premii la olimpiadele de matematică. În 1955 este absolvent al Universității din București.

Preia funcția de șef de cabinet al profesorului Miron Nicolescu la Catedra de Calcul Diferențial și Integral. În 1961 obține doctoratul în matematică.

În 1958 devine cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, iar în 1962 lector. În 1963 prea funcția de conferențiar la Institutul Pedagogic de Trei Ani. În anul următor este numit șef de sector la Institutul de Matematică al Academiei.

A fost profesor la Catedra de Analiză Matematică la Universitatea din București (1966–1979), la Universitatea Paris-Sud 11 (1979–1983) și la Indiana University (din 1983 până la pensionare).

Începând cu anul 2000, a fost profesor și cercetător la Texas A&M University, unde a fost Distinguished Professor.^[5]

A murit la Tempe, Arizona, pe 22 martie 2020.^[3]

ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

Opera sa este inclusă în domeniul ecuațiilor diferențiale. S-a ocupat de soluțiile aproape periodice ale sistemelor parabolice. În domeniul analizei funcționale a generalizat teorema de aproximare a lui Einar Hille referitor la semigrupurile de operatori liniari.

A demonstrat o teoremă a lui Yosida. În teza sa de doctorat a studiat spațiile vectoriale pseudotopologice.

A întocmit diferite lucrări de nomografie. A susținut mai multe comunicări din domeniul analizei funcționale în Ungaria (la Budapesta, Debrețin, Szeged).

În lucrările sale și ale colaboratorilor sunt analizate, completate, generalizate sau utilizate teoreme ale unor matematicieni ca: Denjoy, Banach, Cauchy, J. von Neumann, Hilbert, Stieltjes, Riemann, Mikusinski, Navier, Stokes, J. Feldmann, G. C. Rota, Poisson și alții.

Descoperirile sale sunt citate de matematicieni ca: Krasnoselski, Halperin, Schreiber, Kostucenko, L. Maté, Rogel Bodel etc. Multe din scrierile sale au fost publicate în colaborare cu Béla Szőkefalvi-Nagy, Solomon Marcus și Nicolae Dinculeanu.

„Constanta Foias” este numită după el. Ciprian Foiaș este listat ca cercetător ISI extrem de citat. Împreună cu Béla Szőkefalvi-Nagy, Foiaș a demonstrat teorema de ridicare a comutanților^⁠(d).^[6]

LUCRĂRI

Béla Szőkefalvi-Nagy, Ciprian Foiaș: Harmonic analysis of operators on Hilbert Space. North Holland 1970 (traducere din franceză; prima ediție: Masson 1967).

* 2020:

Date personale
Vintilă Mihăilescu
Născut	23 mai 1951
Decedat	22 martie 2020 (68 de ani)^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	antropolog psiholog sociolog[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București
Modifică date / text

Vintilă Mihăilescu (n. 23 mai 1951 – d. 22 martie 2020^[1]) a fost antropolog, autobiograf, director de muzeu, profesor universitar, psihosociolog, publicist, scriitor de non-ficțiune și antropolog cultural român.

FAMILIE

Vintilă Mihăilescu a fost fiul cardiologului Vintilă V. Mihăilescu, fratele matematicianului Preda Mihăilescu și nepotul de bunic al geografului Vintilă M. Mihăilescu.^[2]

BIOGRAFIE

Absolvent al Facultății de Psihologie al Universității Bucuresti (1974), a fost cercetător în psihologie al Institutului de Geriatrie (1974-78), iar între 1979-91 a fost cercetător al Centrului de Antropologie pe lângă Academia Română.

A avut mai multe burse de studii la Mission du Patrimoine Ethnologique. A fost profesor invitat la universități din Franța (Lyon, Paul Valery Montpellier, Provence), Elveția (Neuchatel), Germania (Humboldt), Ungaria (Pecs), Canada (U.Q.A.M.) etc. Este specializat în etnopsihologie, identitate și etnicitate, studiul comunităților.

Din 1991 coordonează programe de cercetare și proiecte pe probleme rurale coordonate de PHARE și Banca Mondială, fondând Observatorul Social de pe lângă Universitatea București. Din 1993 este profesor universitar la Facultatea de Sociologie si Psihologie a Universității București, iar din 1997 coordonează Școala Masterală în Antropologie în cadrul Universității București. Din 2000 este șeful Catedrei de Sociologie la Școala Națională de Științe Politice (SNSPA) unde susține cursurile de Antropologie și cele de Comunități Sociale.

Este autorul cărții Fascinația diferenței, apărută în 1999, prin care încearcă sa explice în mod corect domeniul antropologiei din prisma experienței personale și a diferitelor accepțiuni. Din 1998 scrie și publicistică, având cronică permanentă la săptămânalul cultural Dilema Veche. Din februarie 2005 până în mai 2010 a fost director al Muzeului Țăranului Român.

În anul 2006 a fost decorat de Președintele României pentru serviciile aduse culturii române.

VOLUME PUBLICATE (AUTOR ȘI COORDONATOR)

1992 - Paysans de l'histoire: approche ethnologique de la culture roumaine - studii de Vintilă Mihăilescu, Ioana Popescu, Ioan Pânzaru; DAR
1999 - Fascinația diferenței, Editura Paideia (republicată în 2014 într-o ediție actualizată la Editura Trei);
2000 - Socio-hai-hui: o altă sociologie a tranziției, Editura Paideia;
2002 - Svakodnevica nije vise ono sto je bila, traducere din română în sârbo-croată de Biljana Sikimić, Belgrad
2002 - Vecini și vecinătăți în Transilvania, coordonator Vintilă Mihăilescu, Gabriela Coman, Ferenc Pozsony, ... , Editura Paideia;
2006 - Socio-hai-hui prin arhipelagul România, Editura Polirom, Iași;
2007 - Antropologie. Cinci introduceri, coordonator, Editura Polirom, 2007 și 2009;
2009 - Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Editura Polirom;
2010 - Sfârșitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche;
2012 - Iarna vrajbei noastre: protestele din România, ianuarie - februarie 2012; coordonator Vintilă Mihăilescu, Cătălin Augustin Stoica; Editura Curtea Veche;
2013 - Scutecele națiunii și hainele împăratului: note de antropologie publică Editura Polirom;^[3]
2013 - Povestea maidanezului Leuțu: despre noua ordine domestică și criza omului Editura Cartier, Chișinău^[4]^[5]^[6]
2014 - Conditia romă si schimbarea discursului, coordonator Vintilă Mihăilescu, Petre Matei; Editura Polirom;
2014 - Fascinatia diferenței: anii de ucenicie ai unui antropolog, ediția a 2-a, Editura Trei;
2015 - Apologia pîrleazului, Editura Polirom;
2017 - De ce este România astfel?: avatarurile excepționalismului românesc, coordonator, Vintilă Mihăilescu, Editura Polirom;
2017 - Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană, Editura Polirom;
2018 - Etnogeneză și țuică, Editura Polirom;
2019 - În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, autoanaliză și autobiografie antropologică, Editura Polirom.

Din 2013 - Coordonator al seriei Cartier antropologic. al Editurii Cartier ^[7]

VOLUME COLECTIVE

Cartea cu bunici, coordonator de Marius Chivu - Editura Humanitas, 2007;
Prima mea călătorie în străinătate, coordonator de Bogdan Iancu - Editura Art, 2010;

PUBLICAȚII

Scutecele națiunii și hainele împăratului, Editura Polirom, 2013 ^[8]

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Vasile Ouatu
Născut	29 iunie 1949
Decedat	22 martie 2020 (70 de ani)^[1] Iași, România^[1]
Înmormântat	Mănăstirea Bistrița
Cauza decesului	cauze naturale (COVID-19)
Cetățenie	România
Ocupație	politician om de afaceri
Viceprimar în Piatra Neamț
În funcție 2004 – 2008
Director în Echipa națională de volei feminin a României
Vice president în Federația Română de Volei[*]
Consilier local

Partid politic	PNL
Modifică date / text

* 2020: Vasile Ouatu (n. 29 iunie 1949 – d. 22 martie 2020,^[1] Iași, România^[1]) a fost un politician și om de afaceri român, director al Complexului Comercial Unic din Piatra Neamț și patron al echipei de volei feminin VC Unic Piatra Neamț, începând cu finalul anilor 1980.^[2]^[3]

Între anii 2004 și 2008, Ouatu a fost viceprimar al municipiului Piatra Neamț.^[4]

ACTIVITATE, FUNCȚII

A mai deținut și funcțiile de vicepreședinte al Federației Române de Volei, manager al echipei naționale de volei feminin a României,^[5] precum și viceprimar (2004–2008)^[6]^[7] și consilier local al municipiului Piatra Neamț, ca membru al Partidului Național Liberal.^[8]^[9] În Piatra Neamț a fost cunoscut și ca manager al restaurantului local „Cocoșul de Aur”.^[10]

VIAȚĂ PERSONALĂ

Ouatu a avut doi frați. Soția acestuia, Adriana, a decedat în anul 2019 din cauza unei boli.^[11]^[12] Împreună cu ea a avut doi copii, Ana Maria și Cristi.^[12] Pe 19 martie, Ouatu a fost testat pentru coronavirus și declarat infectat. Acesta a decedat pe 22 martie, la Iași, fiind al treilea deces de pe teritoriul României din timpul pandemiei. Suferea și de diabet.^[2] A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Bistrița din comuna Alexandru cel Bun, fără prezența membrilor familiei, date fiind restricțiile impuse în timpul pandemiei.

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira; Sf Mc Drosida, fiica împăratului Traian
Ziua Mondială a Apei

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira;

Sf Mc Drosida, fiica împăratului Traian

Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira

- Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira
  Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira

Săvârșindu-și rugăciunea și fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate țepușe, a adormit cu somn dulce, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sârguia să învețe pe oameni adevărul creștinesc și să-i întoarcă din calea diavolească și din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit și că în multe feluri sunt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, șezând lângă calea acestei scurte vieți, ca să vâneze sufletele spre pierzare, a căror meșteșugire și răpire o arată această vreme.

Deci, fără temere zicea sfântul: „Vă arăt tuturor calea ce duce spre mântuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necurați o vădesc și o mustru. Dacă oarecare, lăsând pe veșnicul și adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi și muți, aceia vor moșteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toți, cei ce iubim pe Hristos și ca pe un povățuitor al credinței noastre Îl cinstim cu osârdie și voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înșelăciunile diavolești și dănțuirile praznicilor idolești, apoi să fugim de urâții împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veșnicei răsplătiri”.

Astfel făcea sfântul în toate zilele, înconjurând cetatea și pe fiecare întărind, ca să țină desăvârșit credința și să se izbăvească de veșnicile munci ce vor să fie. Și a fost acest sfânt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credință. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute și treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăși cu îndrăzneală să săvârșească cele sfinte. Pentru că, având dreaptă credință și viață plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvântul credinței fără de prihană și pe mulți îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, când tot sufletul creștinesc dreptcredincios era prigonit, sfântul a fost clevetit la împăratul Constanțiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul și întru adevăr, pe mulți i-a învățat a crede drept, pentru că era statornic și tare în credința și așezămintele părintești, nicidecum abătându-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar când a luat împărăția Iulian Paravatul (Apostatul) și s-a făcut pierzător de suflete omenești, punându-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idolești, atunci și în țara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an și trei luni.

Sfântul Vasile, văzând pierzarea sufletelor omenești, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicând: „O, Mântuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veșnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgonești întunericul și cu Duhul Lui pe toate le alcătuiești, caută cu sfântul și înfricoșatul Tău ochi și risipește necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte că, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!”.

Închinătorii de idoli, auzind pe Sfântul Vasile rugându-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mânie și unul dintre dânșii, anume Macarie, alergând, l-a prins, zicând: „De ce tu înconjuri toată cetatea tulburând poporul și stricând legea cinstirii de zei, așezată cu laudă de împăratul?”. Răspuns-a lui sfântul: „Să sfărâme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuiește în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică și o va strica mereu și va pierde tot sfatul vostru, până ce veți slăbi desăvârșit și veți moșteni veșnica muncă cea pregătită vouă”. Și, umplându-se de mânie necurații, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicând: „Omul acesta tulbură cetatea noastră și pe mulți, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atâta îndrăzneală, încât, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoiește a răsturna altarele și pe împăratul a-l huli”.

Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfântul: „Cine ești tu, cel ce îndrăznești unele ca acestea?”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Creștin sunt, căci acest nume îmi este mai cinstit decât toate”. Zis-a Saturnin: „Dacă ești creștin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creștinului?”. Răspuns-a sfântul: „Bine mă sfătuiești, o, ighemonule, căci se cade ca faptele cele bune ale omului creștin, arătate să fie tuturor, precum învață Sfânta Evanghelie: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.

Zis-a Saturnin: „Pentru ce dar tulburi cetatea noastră și hulești pe împăratul pretutindeni, ca și cum ar fi călcat legile cele bune?”. Răspuns-a sfântul: „Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci știu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinții noștri, pretutindeni i se închină în curăția inimii. Acela este puternic ca a voastră păgânătate cea legiuită cu nesocoteală în scurtă vreme s-o strice”. Zis-a Saturnin: „Oare nu ți se pare a fi dreaptă legea așezată de împăratul nostru?”. Grăit-a sfântul: „Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui câine mânios, care purtând carne în gură, mănâncă, înconjurând jertfele, și înaintea diavolescului altar lătrând pune trup omenesc și varsă sânge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?”.

A zis Saturnin: „Încetează de a minți, limbutule, și te supune împăratului!”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Cerescului Împărat m-am supus până acum și mă supun, iar de sfânta credință cea întru El niciodată nu mă voi depărta”. Zis-a Saturnin: „Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbești?”. Răspuns-a sfântul: „Pe Acela ți-L spun, Care este în cer și spre toți privește, iar cel pe care tu îl lauzi este pământesc și îndată, ca un om, va cădea în mâinile Împăratului celui mare”.

Acestea auzind, Saturnin s-a mâniat și a poruncit ca, dezgolind pe sfântul, să-l spânzure de copaci și cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spânzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea și să aflu calea vieții, pe care umblând voi putea vedea pe moștenitorii făgăduințelor Tale”. Deci, strujindu-se sfântul, ighemonul i-a zis: „Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului”. Răspuns-a sfântul: „O, sălbaticule și străinule de nădejdea creștinească, ți-am spus acum că adevăratului Împărat și Dumnezeului meu mă supun, crezând în El, și nu-mi este mie cu putință să mă depărtez de Acela”. Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăși către sfântul: „Crede nouă, și zeilor noștri adu-le jertfe”. Răspuns-a sfântul: „Zeilor celor deșerți nu mă voi închina, nici voi fi părtaș jertfelor celor ce ucid sufletele”.

Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în țeapă; și, mergând sfântul, l-a întâmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, și i-a zis lui: „Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ți-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor și să fi câștigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit și încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel”. Sfântul a răspuns: „Îndepărtează-te, necuratule, care nu știi pe Hristos, veșnicul Împărat al făgăduințelor celor adevărate, că nu ești vrednic a ști acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să privești spre lumina cea adevărată și să cunoști negura ce te împresoară?”. Acestea zicând, Sfântul Vasile a intrat în temniță.

Ighemonul Saturnin, trimițând scrisori la împăratul Iulian, l-a înștiințat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creștin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dânsul a trimis și alt pierzător, anume Pigasie, care fusese și el altădată creștin și din bunătățile cerești căzuse. Ei plecând spre Ancira, când au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luându-l cu dânșii, cei trei boieri ai oștirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfântul Vasile, șezând în temniță, nu înceta ziua și noaptea a lăuda și a slăvi pe Dumnezeu.

A doua zi a venit Pigasie în temniță la Sfântul Vasile și, închinându-se lui, i-a zis: „Bucură-te, Vasile!”. Răspuns-a lui sfântul: „Nu-ți este ție bucurie, cel fără de bucurie și călcător de adevăr! Nu-ți este ție mântuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urât, înghițind jertfele idolești; altădată ai fost părtaș dumnezeieștilor Taine, iar acum diavoleștilor mese ești întâi șezător; altădată învățător al adevărului și acum povățuitor al pierzării. Altădată cu sfinții săvârșeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănțuiești; altădată erai povățuitor spre lumină celor rătăciți întru întuneric, iar acum singur cu totul ești cuprins de negură. Cum de ți-ai pierdut nădejdea ta și te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face când va cerceta Domnul despre tine?”.

Acestea spunându-le, Sfântul Vasile s-a rugat Domnului, zicând: „Slavă Ție, o, Dumnezeule, Cel ce ești cunoscut de robii Tăi și aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamărești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine și umpli de rușine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce ești lăudat sus de oști cerești și pe pământ de oameni închinat; binevoiește, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vânarea celor ce urăsc dreptatea și se laudă că au să mă biruiască pe mine”.

Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dânsul tulburat și, la prietenii săi întorcându-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mânie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, și, ducându-se la ighemon, i-au spus despre aceea.

Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăși pe sfântul la întrebare. Stând la judecată, Sfântul Mucenic Vasile a zis către ighemon: „Fă ceea ce voiești”. Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: „A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, își va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuși împăratul nostru se va bucura”, – zicea aceasta socotind că prin vicleșug îl va face să se închine zeilor. Intrând la împărat, i-a spus: „Stăpâne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voiește să se supună înaintea măririi tale”. Deci s-a dus împăratul în capiștea lui Asclipie și a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stând Sfântul Vasile înaintea împăratului, a zis către dânsul: „Unde sunt jertfitorii și proorocii tăi, care s-au obișnuit a fi cu tine? Ți-au spus oare pentru ce am venit la tine?”. Iulian răspunse: „Socotesc că tu, fiind înțelept, te-ai cunoscut însuți pe tine și acum voiești să te unești cu noi și să aduci jertfă zeilor”. Grăit-a sfântul: „Să știi, o, împărate, că sunt nimic aceia pe care îi numești zei. Ei sunt idoli surzi și orbi, iar pe cei ce cred într-înșii îi trag în iad”.

Zicând aceasta, a rupt o bucată de carne ce atârna din trupul său și a aruncat-o în obrazul împăratului, zicând: „Primește, Iuliane, și mănâncă, dacă te îndulcești cu o mâncare ca aceasta, că eu spre a viețui am pe Hristos, iar a muri pentru Dânsul îmi este dobânda. El este ajutorul meu în Care cred și pentru Care rabd acestea”. Despre o mare îndrăzneală și bărbăție ca aceea a Sfântului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creștini și toți l-au fericit pentru mărturisirea sa atât de preaslăvită pentru Hristos și pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a rușinat pe tiran.

Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfântul Vasile, Mucenicul, văzând ce a făcut și cum, rupând carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunându-i cuvinte dosăditoare, s-a rușinat foarte și s-a temut de mânia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbându-se la față și pornit de mânie, nu atât asupra mucenicului, cât asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Și îndată comitele, apucând pe Vasile, a plecat degrabă din fața împăratului și, trăgându-l în divan suflând cumplit de mare mânie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decât cu cele dintâi munci, care i se dăduseră de dânsul în toate zilele. Și nu numai pielea mucenicului o sfărâmase cu rănile, dar și tot trupul, încât se vedeau și cele dinăuntru ale lui. Iar Sfântul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creștinilor, Cel ce sprijinești pe cei căzuți și ridici pe cei surpați, Cel ce scoți din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce știi suferințele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive și îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvârșesc cu credință alergarea mea și fă-mă vrednic Împărăției Tale veșnice și fără de moarte!”.

După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfântul Vasile în temniță. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineață, a ieșit din cetate, nelăsând pe comite să-i vadă fața și s-a dus în Antiohia. Comitele, văzând asupra sa minia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfântului și, scoțându-l din temniță, i-a zis: „Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decât toți oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ți-ai ales una din două?”. Atunci, mâniindu-se și ighemonul, a poruncit să-l spânzure pe sfântul spre munci și să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecându-l, l-a aruncat iarăși în temniță.

După aceea, împăratul Iulian, ducându-se în părțile Răsăritului, a mers la Ancira și l-au întâmpinat slugile diavolului, având cu dânșii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrând în palat, a chemat pe jertfitorii idolești și i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcându-se priveliște, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; și, sculându-se de la priveliște, împăratul a poruncit să aducă la dânsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfântul Vasile și a stat înaintea împăratului cu fața luminoasă, având minunată cuviință. Iar Iulian a zis către dânsul: „Care este numele tău?”. Sfântul a răspuns: „Cine sunt, îți voi spune acum: întâi mă numesc creștin, iar numele lui Hristos este veșnic și covârșește mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Și de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sunt numit, voi lua de la El în ziua judecății răsplătire fără de moarte!”.

Iulian împăratul a zis: „Nu rătăci, Vasile, pentru că sunt înștiințat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?”. Răspuns-a sfântul: „Nicidecum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcându-te călcător de lege și lipsindu-te de cereasca Împărăție. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ți-a dăruit această pămîn-tească împărăție, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoști ce fel de Dumnezeu ai mâniat”. Zis-a Iulian: „Te îndrăcești, nebunule! Nu va fi așa precum voiești tu”.

Răspuns-a sfântul: „Nu-ți aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai rușinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, când erai prunc de opt ani și, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfințitul locaș; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, când erai în rânduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veșnică Împărăție, ci și această vremelnică împărăție, nu după mult timp, o va lua de la tine și trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe când sufletul tău în cumplite dureri ți-l vei lepăda!”. Aceasta mai înainte a proorocit-o sfântul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pământul din sânul său afară.

Atunci a zis Iulian: „Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeți fără rușine cuvintele tale nebunești și sfatul meu îl lepezi, încă și cu mustrări multe mă ocărăști, pentru aceea poruncește mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă câte șapte curele!”. Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luând pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcând câte șapte curele; și aceasta o făcea Frumentin cu osârdie.

Sfântul cu vitejie răbda pentru Hristos niște chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în câteva zile fiind jupuită în curele și curelele acelea atârnând pe dinainte și pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: „Acum aș voi să merg la împărat, să vorbesc cu el”. Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: „Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?”. Sfântul Mucenic Vasile răspunse: „O, necuratule om, ai uitat câte curele ai jupuit ieri și în zilele trecute de pe trupul meu, încât toți care se uitau la mine plângeau, văzând muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cât de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, și și-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-și aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzându-l printre sfinții preoți și sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitând-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu și a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie și va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa”.

Comitele a zis: „Te îndrăcești, nebunule! Iulian, stăpânul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni și milostivindu-se spre tine, ți-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuiești în jertfe de cărnuri și în tămâieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întâi pe împărat, după aceea m-ai băgat și pe mine în primejdie. Deci îți voi răsplăti după vrednicia ta, cu niște munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viața aceasta”.

Zicând acestea, comitele a poruncit să înfierbânte țepușe de fier și cu acelea să-i împungă trupul pe spate și pe pântece. Fiind muncit astfel, Sfântul Vasile a căzut la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu mare glas și zicând: „Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiți, mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul părinților mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos și ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănțuire sfîrșindu-mi alergarea, să fiu părtaș odihnei celei veșnice pentru făgăduințele făcute părinților mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primește în pace duhul meu, petrecând neschimbat în această mărturisire, că Tu ești milostiv și mare este îndurarea Ta, Cel ce viețuiești și petreci în vecii vecilor. Amin!”.

Săvârșindu-și rugăciunea și fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate țepușe, a adormit cu somn dulce, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfârșit Sfântul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea și pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creștini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a așezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toți creștinii în credința cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și cinstea în veci vecilor. Amin.

Sf Mc Drosida, fiica împăratului Traian

Viața Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian

- Viața Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian
  Viața Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian

Sfânta Drosida, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, a zis: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

În vremea împărăției lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu – pentru aceasta se chemau canonice –, aveau și ca îndatorire strângerea moaștelor sfinților, ungerea lor cu mir și înfășurarea lor în pânze curate, după care le aduceau și le așezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe când cei ce păzeau camerele de dormit împărătești fuseseră cuprinși de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preț și a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, logodnicul Drosidei, care era și sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldați de pază lângă trupurile creștinilor morți, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stând de veghe, au prins pe cele cinci femei și împreună cu ele și pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei și pe Drosida, s-a înspăimântat, și a poruncit ca aceasta să fie ținută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din arama amestecată cu țărână, celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obștești, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Deci, vestindu-se ziua serbării și alergând mulțime din toate părțile, îndată ce s-a apropiat unul de ușa băii a căzut și a murit; asemenea și ceilalți, neputând nimeni să intre înăuntru. Aflând de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idolești și i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creștini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: „Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta”. Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească și din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, și să se așeze în baie.

După ce le-a așezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mielușele curate ce pășteau într-o grădină, iar un păstor înfricoșat zicea împăratului: „Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului și Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a așezat în acest loc frumos, unde va veni și Drosida fiica ta”. Deșteptându-se împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc și a pus scrisoare cu următorul cuprins: „Bărbați galileeni, care vă închinați Celui răstignit, scăpați-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli și fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc”.

Auzind și Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, zicea: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

Zicând aceasta, și-a schimbat hainele împărătești și, ieșind ușor pe când paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergând pe cale, cugeta întru sine, zicând: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul și sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraților, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunțat la împărăția mea pentru dragostea Ta, ca să mă așez portar al împărăției Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă și pe mine cu Duhul Tău cel Sfânt!”. Și zicând aceasta, scoțând mirul pe care îl luase cu sine și ungându-se, s-a aruncat într-un lac și s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”.

Și păzindu-se pe sine după aceea, timp de șapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stând pe lângă ea, au aflat cele despre dânsa. Apoi a opta zi, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A: PLĂCINTE

Plăcintă cu ciuperci

· foi de plăcintă;

· 500 g ciuperci;

· 50 g margarină;

· 1 ceapă;

· Sare;

· Piper

Dacă nu avem foi de plăcintă se prepară un aluat din 250 g făină, 250 g margarină, ½ pahar cu apă caldă şi sare şi se lasă la rece.

Se curăţă ciupercile, se spală bine şi se taie felioare subţiri.

Se înăbuşă pe foc, într-o cratiţă acoperită, în margarină cu ceapa tăiată solzişori, sarea şi piperul măcinat.

Când s-au înmuiat şi zeama din ele a scăzut se lasă să se răcorească.

Se împarte aluatul în două.

Una din jumătăţi se întinde de forma şi mărimea tăvii.

Se unge tava, se aşază foaia şi se coace la cuptor.

Se scoate din cuptor, se întind ciupercile scăzute şi răcorite pe toată suprafaţa foii, iar jumătatea cealaltă de aluat care a fost păstrată la rece, se întinde şi se pune în tavă deasupra compoziţiei.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

B: SALATE

Salată de varză

· 1 varză mică;

· 2 morcovi;

· 1 rădăcină ţelină;

· 6 căţei usturoi pisat;

· Sare;

· 5 linguri ulei;

· 3 linguri oţet;

· Mărar

Peste varza tocată fideluţă, amestecată cu morcovul şi ţelina date pe răzătoare se toarnă amestecul de sare, ulei şi oţet.

Usturoiul pisat şi mărarul se adaugă la sfârşit.

C: SOSURI

Sos indian

· 25 g margarină;

· 2 cepe;

· 1 rădăcină pătrunjel;

· Cimbru;

· 1 foaie dafin;

· Frunze de ţelină;

· 1 linguriţă făină;

· Sare;

· Boia iute;

· 1 ceaşcă apă

Se taie ceapa solzişori şi se căleşte în margarină.

Se adaugă făină şi se amestecă continuu.

Când făina capătă culoare gălbuie se stinge cu apă.

Se adaugă restul ingredientelor şi se fierbe circa 30 minute.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de sfeclă roşie

· 1 sfeclă roşie de mărime potrivită;

· 1 ceapă;

· 2 cartofi;

· 1 ceaşcă zarzavat pentru ciorbă;

· 1 ceaşcă suc de roşii;

· ½ l borş;

· 2 – 3 linguri ulei;

· Sare;

· Leuştean

Se coace sfecla la cuptor, se curăţă şi se dă pe răzătoarea mare.

În 2 l apă se fierb cartofii tăiaţi cuburi şi zarzavatul pentru ciorbă.

Când cartofii sunt aproape fierţi se adaugă sfecla, sucul de roşii şi ceapa rumenită în ulei.

După ce mai dă un clocot se adaugă borşul, sarea şi leuşteanul.

Se mai fierbe încă 5 minute.

E: MÂNCĂRURI

Mâncare de cartofi cu castraveţi muraţi

· 1 kg cartofi;

· 200 g ceapă;

· 500 g castraveţi muraţi;

· 1 ceaşcă ulei;

· 2 linguri bulion;

· 1 legătură mărar;

· Sare;

· Piper

Se curăţă cartofii, se spală, se taie felii şi se prăjesc puţin în uleiul încins.

Se scot cartofii şi în restul de ulei se căleşte ceapă.

Se pune bulionul, se stinge cu apă caldă şi se adaugă cartofii.

Se lasă la foc mic.

Când cartofii sunt fierţi se adaugă castraveţii fierţi separat fără coajă şi seminţe.

Se pune sare şi piper.

Se pune mâncarea în tavă, se garniseşte deasupra cu felii de roşii sau suc de roşii şi verdeaţă şi se dă la cuptor să se rumenească bine.

F: DULCIURI

Cremă de ananas

· 1 cutie compot ananas;

· 1 pachet fulgi porumb;

· ½ ceaşcă zahăr;

· 3 ceşti apă;

· 1 cutie jeleu ananas;

· Cireşe din dulceaţă pentru glazură

Se strecoară ananasul şi se păstrează zeama.

Se păstrează 2 rondele întregi de ananas, iar restul se taie bucăţele mici.

Într-o oală se amestecă fulgii de porumb, zahărul şi apa şi se pun la foc mic să fiarbă până când se leagă.

Amestecând se adaugă pe rând zeama de la compot, jeleul şi fructele de ananas.

Se udă cu apă o formă de 1 kg, se unge fără să se şteargă, se răstoarnă în ea compoziţia şi se lasă câteva ore la frigider până se leagă bine.

Se scoate crema pe un platou, se garniseşte cu cireşe din dulceaţă şi cu feliile de ananas reţinute, tăiate în sferturi.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

JEAN BAPTISTE LULY

Jean-Baptiste Lully

Date personalePoreclăle Florentin

Născut28 noiembrie 1632^[5]^[6]^[7]^[8]

Florența, Marele Ducat de Toscana^[9]

Decedat22 martie 1687 (54 de ani)^[5]^[10]^[6]^[7]

Paris, Regatul Franței^[9]

Înmormântatbasilique Notre-Dame-des-Victoires[*]

Cauza decesuluicauze naturale (cangrenă^[4])

Căsătorit cuMadeleine Lambert[*] (din 24 iulie 1662)^[11]

CopiiLouis Lully[*]
Jean-Baptiste Lully fils[*]
Jean-Louis Lully[*]

Ocupațiecompozitor
dirijor
coregraf[*]
violonist
profesor de muzică[*]
balerin
dansator[*]
pedagog[*]
profesor

Limbi vorbitelimba franceză^[12]^[13]
limba italiană

Gen muzicaloperă
muzică clasică^[1]
ballet[*]^[2]^[3]

Instrument(e)vioară

DiscografieÎnregistrări notabileBellérophon[*]
Isis[*]
Thésée[*]
Burghezul gentilom^[4]

Semnătură

Modifică date / text

Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florența – d. 22 martie 1687, Paris) a fost un compozitor de origine italiană, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În 1661 a devenit cetățean francez. Lully a fost unul dintre puținii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său și astfel Lully și-a început cariera uriașă în slujba Regelui Soare. Spre sfârșitul vieții, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din Franța.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Datorita domniei lungi a lui Ludovic al XIV-lea (72 de ani), Lully a trebuit să se adapteze nevoilor regelui și să își axeze repertoriul treptat pe opera și imnuri aduse protectorului său. Perioada muzicii de dans de la curte se încheiase odată cu pierderea interesului lui Ludovic față de dans datorită înaintării în vârstă.

Viața libertină a lui Lully de la curte, bucurându-se de o libertate și autoritate absolută, nu l-a bucurat întotdeauna pe rege, mai ales datorită aventurilor amoroase ale compozitorului.

Lully moare, după o lungă domnie în slujba culturii de la curte, datorită unui accident absurd. Dirijând una din piesele ce slăveau pompos întoarcerea la curte a lui Ludovic, de curând întremat după o lungă convalescență, Lully își străpunge din greșeală laba piciorului drept cu bastonul mare și greu ce ținea ritmul - precursorul baghetei dirijorului de astăzi. Refuzând amputarea degetului cangrenat, Lully a murit la puțin timp după aceea. Comparativ cu poziția și uriașa sa reputație din timpul vieții, numele lui Lully a intrat în scurt timp în obscuritate.

Creații[modificare | modificare sursă]

Primele opere compuse, în perioada când era și violonist:

Les Amours Déguisés, 1664
La Naissance de Vénus, 1665
Les Muses, 1666

Vin mai apoi comédies ballets, realizate în colaborare cu Molière:

Le Mariage forcé, 1664
L'Amour Médecin, 1665
Georges Dandin, 1668
M. de Pourceaugnac, 1669
Le Bourgeois gentilhomme, 1670

În ultima etapă a vieții sale, compune treisprezece tragedii lirice, majoritatea pe texte de Philippe Quinault:

Cadmus et Hermione, 1673
Alceste, 1674
Thésée, 1675
Attys, 1676
Isis, 1677
Psyché, 1678
Bellérophon, 1679
Proserpine, 1680
Persée, 1682
Phaëton, 1683
Amadis, 1684
Roland, 1685
Armide, 1686
Achille y Polyxène, 1687 - incompletă

precum și o pastorală eroică

Acis et Galatée 1686

PERSEE

Date personale
Jean-Baptiste Lully

Poreclă	le Florentin
Născut	28 noiembrie 1632^[5]^[6]^[7]^[8] Florența, Marele Ducat de Toscana^[9]
Decedat	22 martie 1687 (54 de ani)^[5]^[10]^[6]^[7] Paris, Regatul Franței^[9]
Înmormântat	basilique Notre-Dame-des-Victoires[*]
Cauza decesului	cauze naturale (cangrenă^[4])
Căsătorit cu	Madeleine Lambert[*] (din 24 iulie 1662)^[11]
Copii	Louis Lully[] Jean-Baptiste Lully fils[] Jean-Louis Lully[*]
Ocupație	compozitor dirijor coregraf[] violonist profesor de muzică[] balerin dansator[] pedagog[] profesor
Limbi vorbite	limba franceză^[12]^[13] limba italiană
Gen muzical	operă muzică clasică^[1] ballet[*]^[2]^[3]
Instrument(e)	vioară
Discografie
Înregistrări notabile	Bellérophon[] Isis[] Thésée[*] Burghezul gentilom^[4]
Semnătură

Modifică date / text

Biografie[modificare | modificare sursă]

Viața libertină a lui Lully de la curte, bucurându-se de o libertate și autoritate absolută, nu l-a bucurat întotdeauna pe rege, mai ales datorită aventurilor amoroase ale compozitorului.

Creații[modificare | modificare sursă]

Primele opere compuse, în perioada când era și violonist:

Les Amours Déguisés, 1664
La Naissance de Vénus, 1665
Les Muses, 1666

Vin mai apoi comédies ballets, realizate în colaborare cu Molière:

Le Mariage forcé, 1664
L'Amour Médecin, 1665
Georges Dandin, 1668
M. de Pourceaugnac, 1669
Le Bourgeois gentilhomme, 1670

În ultima etapă a vieții sale, compune treisprezece tragedii lirice, majoritatea pe texte de Philippe Quinault:

Cadmus et Hermione, 1673
Alceste, 1674
Thésée, 1675
Attys, 1676
Isis, 1677
Psyché, 1678
Bellérophon, 1679
Proserpine, 1680
Persée, 1682
Phaëton, 1683
Amadis, 1684
Roland, 1685
Armide, 1686
Achille y Polyxène, 1687 - incompletă

precum și o pastorală eroică

Acis et Galatée 1686

J.-B. Lully - Persée (Rousset, 2001)

ARMIDE

Armide este o operăîn cinci acte de Jean-Baptiste Lully. Libretul lui Philippe Quinaultse bazează pe poemul lui Torquato Tasso La Gerusalemme liberata ( Jerusalem Delivered). Lucrarea este sub forma unei tragédie en musique, un gen inventat de Lully și Quinault.

Criticii din secolul al XVIII-lea l-au considera pe Armide ca fiind capodopera lui Lully. Continuă să fie bine privit, prezentând unele dintre cele mai cunoscute muzică dinopera barocăfranceză și fiind, probabil, înaintea timpului său în interesul său psihologic. Spre deosebire de majoritatea operelor sale, Armide se concentrează pe dezvoltarea psihologică susținută a unui personaj – nu Renaud, care petrece cea mai mare parte a operei sub vraja lui Armide, ci Armide, care caută în mod repetat, fără succes, să aleagă răzbunarea în locul iubirii.

Istoricul performanței

Armide a fost interpretat pentru prima dată pe 15 februarie 1686 deOpera din ParislaThéâtre du Palais-Royal, cu decor deBérain, în prezența MareluiDelfin. Subiectul operei a fost ales pentru Lully de regeleLudovic al XIV-lea al Franței. ^[1] Cu toate acestea, regele nu a participat la premieră sau oricare dintre următoarele spectacole, ^[2] posibil pentru că Lully a fost implicat într-un scandal homosexual. ^[3] Opera a fost bine primită de parizieni și a fost reînviată de Opera din Paris în 1703, 1713–14, 1724, 1746–47, 1761 și 1764. ^[4] Între 1686 și 1751 , Armide a fost montată laMarsilia,Bruxelles,Lyon,Lunévilleși poateMetz, și a fost produs și în străinătate laHaga,Berlin(cu revizuiri deCarl Heinrich Graun) și se pare că, în două concerte, laRoma. ^[5]

La 5 noiembrie 2005, aproape 320 de ani mai târziu,Opera Atelierdin Toronto a oferit lui Armide premiera nord-americană sub dirijorulAndrew Parrottși directorul muzicalDavid Fallis. ^[6]^[7]

Roluri

Rol	Tipul de voce	Distribuție în premieră, ^[2]^[5] 15 februarie 1686 (Dirijor:Pascal Collasse)
Prolog alegoric
La Gloire [Glorie]	soprană
La Sagesse [Înțelepciunea]	soprană
Parcela principală
Armide, magician, nepoata lui Hidraot	soprană	Marie Le Rochois
Renaud, un cavaler	haute-contre	Louis Gaulard Dumesny
Phénice, o confidentă a lui Armide	soprană	Marie-Louise Desmatins
Sidonie, o confidentă a lui Armide	soprană	Françoise Fanchon Moreau, La Cadette
Hidraot, magician, Regele Damascului	basse-tail (bas-bariton)	Jean Dun părinte ^[8]
Aronte, paznicul cavalerilor captivi ai lui Armide	basse-taille
Artémidor, un cavaler	talie (baritenor)
La Haine [ura]	taille	M. Frère
Ubalde, un cavaler	basse-taille
Cavalerul danez, însoțitorul lui Ubalde	haute-contre
Un demon sub forma unei nimfe de apă	soprană
Un demon sub forma lui Lucinde, iubita cavalerilor danezi	soprană
Un demon sub forma lui Melisse, iubita lui Ubalde	soprană
Eroi care urmează Gloriei; nimfe care urmează Înțelepciunea; oamenii din Damasc; demoni deghizat în nimfe, păstori și ciobanițe; demoni zburători deghizat în Zefiri; adepții urii, furiilor, cruzimii, răzbunării, furiei etc.; demoni deghizat în rustici; plăceri; demoni deghizați în iubiți fericiți

Rezumat

În timpulprimei cruciade, Armide îl captează pe dușmanul ei, cavalerul creștin Renaud, cu vrăjile ei magice. În momentul în care să ridice pumnalul pentru al ucide, se trezește că se îndrăgostește de el. Ea face o vrajă pentru al face să o iubească în schimb. La întoarcerea la castelul ei, nu poate suporta dragostea lui Renaud este doar opera descântecului. Ea o cheamă pe Zeița urii să-și restabilească ura față de Renaud, dar nu reușește să scape din sentimentele ei de dragoste pentru el. Zeița îl condamnă pe Armide la iubire veșnică. Înainte ca Armide să se poată întoarce la Renaud, doi dintre colegii săi de soldat ajung la Renaud și rup vraja lui Armide. Renaud reușește să scape de Armide, care rămâne furios, disperat și fără speranță.

Istorie și analiză

Află mai multe

Această secțiune necesită citări suplimentare pentruverificare. ( iulie 2021 )

La aproximativ opt decenii dupăL'Orfeode Monteverdi , Jean-Baptiste Lully a produs Armide împreună cu colaboratorul său de multă vreme, dramaturgul Jean-Philippe Quinault. Împreună au dezvoltat tragédie en musique, sau tragédie lyrique, care a servit ca o nouă formă de operă care combina elemente ale dramei clasice franceze cu baletul, tradiția cântecului francez și o nouă formă de recitativ. Armide a fost una dintre ultimele opere ale lui Lully și, prin urmare, este extrem de dezvoltată în stil.

Uvertura instrumentală operei este împărțită în două părți, cu toate acestea sunet foarte profesionist, parcă ar însoți intrarea unei autorități foarte venerate. Este de fapt, conform Norton Anthology of Western Music, o „maiestate potrivită regelui Franței, a cărei intrare în teatru o însoțea de obicei uvertura atunci când era prezent”. ^[9] În anumite momente, este jucăuș și plin de salturi, rămânând mereu ceremonios. Prima secțiune a uverturii este în metru dublu și, comparativ, sună mai lent decât a doua secțiune, când metrul se schimbă în compus. Aceste două stiluri diferite se opresc până la încheierea piesei (în metru dublu).

Cel mai cunoscut moment din operă este Actul II, scena 5, un monolog al vrăjitoarei Armide, consider „unul dintre cele mai impresionante recitative din toate operele lui Lully”. ^[9] Armide, însoțită doar de continuu, alternează între a se lăuda în propria ei putere și a ceda unei neliniști pătrunzătoare. Ținând în mână un pumnal, ea exprimă dorința neclintită de al ucide pe cavalerul Renaud, care și-a dejucat planul de ai ține în captivitate pe cavalerii cruciadelor. Deși nu sunt elaborate din punct de vedere al orchestrației, tehnicile de interpretare dramatică a ritmului, utilizarea impresionantă a accentuării pe beat-uri și utilizarea exagerată a repausului complică frumos această piesă.

Renaud și-a asumat datoria eroică și curajoasă de ai elibera pe acești cavaleri, spre supărarea lui Armide, care acum plănuiește să-l ucide cât de repede și de repede poate, în timp ce el doarme adânc sub vraja ei magică. Un sentiment puternic de ezitare o cuprinde, iar vocea ei devine mai blândă și mai plină de îndoială pe măsură ce se trezește îndrăgostindu-se pe neașteptate de dușmanul ei jurat. Pasiunea ei pentru răzbunare, căreia ia fost atât de dedicată inițială, face loc noii ei iubiri: „Să mergem mai departe… Tremur! Să ne răzbunăm… Oft!/ Furia mea se stinge când mă apropii de el/ El pare a fi făcut pentru dragoste.” Folosirea exagerată a repausului este exemplificată perfect aici, în măsurile 38–42, în mijlocul furiei și răzbunării ei. Armide este lovită de sentimentele ei contradictorii și confuze de iubire, iar folosirea elipselor transmite această ezitare dramatică și frământare interioară.

Ea ajunge la o decizie mult mai umană decât uciderea lui Renaud, aruncând o altă vrajă pentru al face să se îndrăgostească de ea. Basul amplifica și este mult mai accentuat în această parte, în timp ce armonia dinamică de susținere permite un stil mai melodic. Ideea este elaborată cu muzică însoțitoare care evocă dragoste și idealism, asemănătoare cu structura unui menuet. Repetarea este, de asemenea, predominantă, orchestra introducând mai întâi întreaga melodie, iar Armide făcând ecoul sentimentul său. O variație începe cu emoțiile în schimbare ale lui Armide, rezultând o senzație de dans, care conține preludii orchestrale și o pereche de stiluri recitative.

Film

Un segment dinfilmul de antologie Ariadin 1987 se bazează vag pe intriga lui Armide . Regizat deJean-Luc Godard, este plasat într-o sală de sport și folosește o selecție de muzică din prima înregistrare a operei a lui.Philippe Herreweghe , cu Rachel Yakarîn rolul principal. ("Ah! Si la liberté...", "Enfin, il est en ma puissance", "Venez, venez, Haine implacable"). ^[10]

Înregistrări

Pe lângă cele două înregistrări ale lui Herreweghe, menționate mai sus, mai există și alte două înregistrări: o versiune bugetară pe Naxos ^[3] și contul lui Christophe Rousset, lansat pe eticheta Aparté în 2017.

O înregistrare video din 2008 a montării lui Armide decătre William Christiela Théâtre des Champs-Elysées a fost lansată pe DVD. ^[11]

Jean-Baptiste Lully ARMIDE (excerpts)

POEZIE

Johann Wolfgang von Goethe

Biografie

Familia

S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relația lui Goethe cu părinții nu a fost fără conflicte. Cu excepția surorii sale născute la 7 decembrie 1750,Cornelia Friderike Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit devariolă.

Din anul 1756 pînă 1758 a frecventat o școală publică. Un rol esențial în educația religioasă luterană includea lectura Bibliei și duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul șivioloncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina,ebraica, italiana, franceza și engleza).

Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați că și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește ^[6].

Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gîndit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.

De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, la care avea acces prin vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși.

Din anul 1759 pînă 1761 (în timpul Războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțusesc.

În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea șapte ani.

Perioada studenției

Leipzig

La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet și filosof etic iluminist.

De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser,directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tânǎrul Goethe se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita teatrul,asistând la spectacole sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale,Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.

Strasbourg

Refăcut sufletește, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este și regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful Herder, teoreticianul mișcării Sturm und Drang(„Furtună și Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învǎța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul și spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele sunt importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri și povești.

Tot Herder a fost cel care i-a explicat limba originală a unor autori, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, autori care i-au dat un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca poet.

Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului,Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).^[7]

Frankfurt

În vara anului 1771 Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.

La sfârșitul lunii august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care și-a pierdut dorința de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.

Pe tînărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planurile literare. De data aceasta, tatăl lui nu avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca și în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legi proprii.

În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povești scrise după o carte care descrie viața unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor țărănești germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea teatrului istoric popular.

Wetzlar

Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser și Merck, Goethe nu putea trăi și ,în luna mai 1772se pleacă, pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. Aici, printre juriști, îl întâlnește pe Johann Christian Kestner, care a spus despre el: „... a venit un anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui Dr. juris, 23 de ani, singurul fiu al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorința tatălui - să-și caute o practică, dar intenția sa era să-i studieze pe Homer Pindar și pe alți, care pot ocupa geniul, felul de-a gîndi și inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu caracter, posedă o închipuire plină de viață nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l intereseze dacă celuilalt î-i place... Urăște orice constrângere... Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei și la mulți alți este bine văzut...”

La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de nedespărțit, până ce Kestner a avut o discuție aprinsă și hotărîtoare cu Goethe. În aceeași noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabilește definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.

La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgostește de fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătorește cu Peter Anton Brentano), și așa reușește să o uite pe Lotte.

Merck forțează ca piesa „Götz von Berlichingen” ^[8] să fie prelucrată într-o versiune nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional, rezultând și în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.

În corespondența sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther ^[9] („Suferințele tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther, oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.

Revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societății într-un stil plin de încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat ,al mișcări literare Sturm und Drang

Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein ^[10] („Măceșul”) până la grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust ^[11] (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi și Wieland”), etc.

În iarna anului 1774, Goethe face cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viață, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atît de entuziasmat de aceasta tânără, încît i-a dedicat rolul principal în drama Stella și în muza Hermann und Dorothea.

Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.

Weimar

La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni își petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne. În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie a aceluiași an, în ciuda opoziției celorlalți miniștri și funcționari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prințului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniștri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.

Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferențe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunțarea recrutării țăranilor pentru front ^[12], iar alți menționează că, Goethe în funcția lui oficială a forțat recrutarea copiilor de țărani pentru armată prusacă.

În octombrie al aceluiași an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraș față de care simțea o veche afinitate.

Goethe o întîlnește la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, a influențat puternic viața și lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgostește de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori ^[13].

În mai 1778 în timpul unei călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă prezența unei mine vechi deargint și speră ca comorile acesteia să rezolve dificultățile financiare. Astfel geologia și mineralogia au devenit ocupații placute ale lui. În anii1780, Goethe a început să se ocupe de biologie, anatomie și modul de formare a florei și faunei.

Goethe locuiește șase ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul1782 o casă mare din oraș. Din toamna anului 1789 pînă în vara anului 1792, Goethe nu mai avea voie să locuiască cu Christiane Vulpiusîn acea casă.

În Weimar în preajma anul 1780 Goethe este primit în organizația francmasonă. În aprilie 1782 ducele îi oferă o diplomă de nobil, pentru ca Goethe să nu mai trebuiască să stea deoparte la ocaziile oficiale. 1783 primește ordinul: Illuminatenorden („Ordinul Iluminaților”) sub numele „Abaris”.

Serviciile de guvern, relația deosebită cu Charlotte, și în același timp o aventură cu atractiva Corona Schröter ^[14] și, eventual, paternitatea lui Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viață nu era nici nobilă nici liniștită.

Din producția literară a anilor petrecuți la Weimar sunt de menționat baladele Der Fischer ^[15] („Pescarul”), Erlkönig ^[16] („Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumețului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum și drama Iphigenie auf Tauris ^[17]^[18](„Ifigenia în Taurida”).

Această fructuoasă perioada din viața sa luă sfârșit când Goethe, spre stupefacția tuturor, părăsi Weimarul și plecă pe neașteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă și vestigiile antichității face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înțeles ca întoarcere la idealul de viață a culturii și civilizației elene. Lucrează la dramele Egmont și Torquato Tasso ^[19], care vor fi definitivate mai târziu.

Anul 1786 se distinge prin faptul că Goetheva fi dezamăgit de situația sa, de relația cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătățește situația lui financiară și îi consumă doar timpul și energia.

Italia

În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte).

Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale - liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.

· „Călătoria Italiană”

Goethe, în haine tipice de călătorie, spera să învețe de pe urma cunoștinței și experienței lui Tischbein.

La Roma Goethe se simțea ca acasă, picta și modela, dar scria mai puțin. În această perioadă a scris totuși „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian și bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la sfârșitul vieții sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. și studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere ^[20], Hercules Farnese ^[21], Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcțiilor și al picturii din antichitate și al renașterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor și arhitectului Raffaello și arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiție Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menținute în jur de 850 de desene.

Totodată admiră capodoperele lui Michelangelo Buonarroti, dar mai ales ale lui Rafael Sanzio, pe care îl consideră un adevărat inovator al antichității. După o jumătate de an, Goethe a călătorit la Neapole, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton și pe cunoștințele acestuia.

În grădina botanică din Palermo ajunge la concluzia finală, că toate plantele au o lege comună: „Așa cum acuma ele se lasă adunate sub un termen comun, așa mie îmi era tot mai clar și evident că concepția poate fi reînviată la un mod mai măreț: o cerere care sub o formă reală a unei plante supranaturale îmi era în minte. Am urmat toate formele, așa cum îmi păreau, pe măsură ce acestea se modificau, și așa mi-a luminat perfect în ultima călătorie în Sicilia, identitatea inițială din toate părțile ale plantelor, și am căutat de acum peste tot, să devin conștient” ^[22].

Vizita lui Goethe la Pompeii l-a fascinat foarte mult, mai ales Paestumul ^[23], un templu grec. La mijlocul anului 1787 s-a întors la Roma, unde reia scrierea lucrării „Torquato Tasso” și termină „Egmont”, lucrare începută în anul 1775.

În acest timp Goethe era des în vizită la pictorița Angelika Kauffmann, și tot atunci pictorul Tischbein l-a pictat în haine de călător în zona Campagna Romană din preajma Romei. După acești doi ani în Italia, Goethe își pregătește reîntoarcerea la Weimar. Prietenia sa cu Carl August, căruia Goethe îi scria; „... ce altminteri sunt, veți evalua și profita” îi netezește întoarcerea la Weimar. Despre viața sa amoroasă la Roma, nu este menționată decât amanta „Faustina”. Sigur este însă faptul că în Italia, a devenit mai sensibil, chiar și în poeziile pe care le trimite acasă, unde Goethe se reîntoarce la sfârșitul lunii aprilie 1788.

Reîntors în Weimar

Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situația din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare”1817). În această perioadă Goethe o întâlnește pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.

În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase și facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primește unicul fiu, din cinci, care supraviețuiește, August von Goethe. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reușește să-l reechilibreze sufletește. În același an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primește un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relațiile între cei doi rămân mai întâi distanțate.

O mare parte a publicului nu putea înțelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen și Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie și Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetățenilor”), scrisă între 23 și 26 aprilie 1793 și nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.

A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneția, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme(„Epigrame Venețiene”), și convingerea că dezvoltarea craniului pornește din vertebre.

În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, și astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ținută de farmacistul Friedrich August Göttling.

Ca promotor al evoluționismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înțelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunțat și abia 30 de ani mai tîrziu a urmat „Învățătura oaselori”.

Impresiile despre natură din urma călătoriei în Italia și preocuparea sa cu evoluția plantelor, l-au îndemnat pe Goethe în direcția științelor naturale, despre care în august 1791 anunță noua sa lucrare. El efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de extragere azahărului din sfeclă și de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie organizată după regnulfundamental al vegetației. În timp ce Goethe se îngrijea de Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată. După moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe farmacistul Johann Wolfgang Döbereiner.

În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, și Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, și să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eșecul campaniei din Franța, a coaliției conservatoare și a emigranților. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluționare franceze iau întorsătura împotriva coaliției, unde Goethe într-un cerc de ofițeri spunea renumita propoziție: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, și voi veți putea spune, că ați participat”.)

La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy și Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulență din istoria lumii.

Prietenia cu Schiller

În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland.

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre ^[24] („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”,1796) în opt volume, Hermann und Dorothea ^[25] (1797), precum și opera autobiografică Dichtung und Wahrheit ^[26] („Poezie și Adevăr”,1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775.

Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster,colică renală) etc.

O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane (martorii erau, fiul August în vîrsta de 17 ani și secretarul Friedrich Wilhelm Riemer).

Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.

Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață. Adevărat poem universal, Faust este o creație care însumează căutări și concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II.

La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi.

Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat persistent extinsa corespondență de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe se înțelegea nu numai în materie de muzică ci și prietenește.

În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziție contrară concepției lui Isaac Newton și caută să demonstreze unitatea dintre spirit și materie în fenomenele naturale.

În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan ^[27], în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și privită cu egalitate:

Wer sich selbst und andere kennt,

Wird auch hier erkennen:

Orient und Okzident

Sind nicht mehr zu trennen.

(≈ „Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu mai sunt de despărțit.” ≈)

Ultimii ani de viață

După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie șimineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelormistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decît înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheiea lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a uneicăsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe ^[28]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla atunci în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rîndul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, s-a încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violența atât în viață cît și în versuri” ^[29].

Lăsaţi-mă să plâng

Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit

De noapte, în pustiul fără margini

Cămile dorm şi cei care le mână.

Tăcut veghează-armeanul socotind.

Iar eu, alături, milele socot

Cari de Suleica mă despart; revăd

Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!

Bărbaţii care plâng, sunt buni.

Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!

Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.

Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete

Îl plânse Alexandru.

Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,

Iar musteşte.

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Aproape de cel drag

La tine mă gândesc când valu-n soare,

Pe mări sclipeşte,

Când licărul de lună, din izvoare

Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare

Colb se ridică.

În bezne, când drumeţul pe cărare

E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă

De val, în ropot

Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,

E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,

Sunt lângă tine.

Apune; stelele-n curând vor arde.

De-ai fi la mine!

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?

Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –

Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.

Alt loc vrea inima, tot altul

Nu ştiu de vrea mereu înaltul;

Departe însă ar pleca,

S-ar rupe chiar din sinea sa.

La pieptul drag de cade-n zbor,

Gaseşte-un cer odihnitor,

Vârtejul-viaţă-o zmulge-n larg

Şi-un singur loc i-e pururi drag;

Orice-a pierdut, orice-a râvnit,

Tot înşelată-i la sfârşit.

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie

Căci mulţimea joc îşi bate!

Vrea să laud viaţa vie,

Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,

Ce-n iubire zămisleşte,

Te cuprinde-o-nfiorare,

Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea

Din a beznelor stihie,

Răscolit asculţi chemarea

Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,

Vii în zbor, vii ca vrăjit,

În luminile visate,

Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:

Pieri şi iarăşi fii!

Eşti un jalnic călător

Peste triste glii.

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Ovid Caledoniu, poet

Biografie Ovid Caledoniu
Ovid Caledoniu (n. 22 martie 1914, d. 15 ianuarie 1974) a fost un poet român.
A colaborat la revistele "Gândirea", "Iconar", "Sfarmă-Piatră", "Literatura", "Meşterul Manole", "Revista Dobrogeană", etc.

Opere

* Endymion, 1937
* Vrăjitorul apelor, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
* Pasărea de foc, Editura Junimea, Iaşi, 1973

În 1943, a apărut la Editura Librăriei Pavel Suru antologia "13 poeţi, 13 poezii de dragoste", coordonată de Ovid Caledoniu împreună cu Ştefan Baciu şi Vintilă Horia, antologie ce mai cuprinde, pe lângă poeziilor coordonatorilor, poezii de Virgil Carianopol, Gherghinescu Vania, Ion Aurel Manolescu, Petre Păulescu, Teodor Scarlat, Ştefan Stănescu, Simion Stolnicu, Gh. Tuleş, E. Ar. Zaharia.

Zi de toamnă'n Caucaz

O frunză cade şi altele se-alungă,
Încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, străluceşte?

Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti
De-o nesfârşită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.

Printre copaci poetul îşi duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu faţa spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara
Şi steaua ce 'ntârzie şi umbra înserării.

Kamensk, Septembrie, 1942

Vasile Filip, poet

Biografie Vasile Filip
Vârful cu dor - Editura Junimea, 1979
Cerbul de pâclã - Editura Junimea, 1983
Sansa ninsorii - Editura Junimea,1988
Tropare - Editura Trinitas, 1998
Pasãrea de rouã - Editura Portile Orientului, 1999
Amurg - Editura Tehnopress, 1999
Poemele tranzitiei - Editura Tehnopress, 1999

Clipa de noapte

Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde
Si ce aproape depărtata boltă
Pe care astăzi n-o mai poti pătrunde...

Fără copaci e uneori pădurea,
Cum fără oameni uneori pământul.
Cât de adâncă poate fi fântâna
In care noi ne-am îngropat vesmântul...

Si printre stele parcă văd mai bine
Cum gânduri - păsări se întorc din vise.
Ce larg e cuibul care-mi poartă puii
Si cât de mici ferestrele închise...

M-as bucura să plouă iar cu soare
Asupra mea să dau în rădăcină,
Dar prea uscat si depărtat e cerul
Si setea mea flămândă-i de lumină...

Să-mi fii părtasă la această sete
Te-as căuta,dar nu mai stiu pe unde.
Ce lungă noapte mi se pare clipa
Când ochiul tău sub pleoapă se ascunde...

Fructul oprit

De ce m-ai lăsat sã pãtrund în livadã
(O, raiul acesta demult l-am râvnit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
Care s-a copt şi curând va sã cadã?

Mã duci în ispitã cu biblica poamã
(Ispita aceasta demult o râvnesc),
Şi-n raiul acesta ce mere mai cresc
Şi-s rumene toate şi tainic mã cheamã.

Tu crezi cã sunt lacom şi fãrã mãsurã
(O, patima asta mã arde mereu),
Dar n-ai pãtruns încã în sufletul meu
Sã vezi ce vâltoare de flãcãri îndurã.

De vrei sã mã pui la o grea încercare
(Demult o aştept şi ce mult am dorit)
Şi nu mã laşi sã muşc din fructul oprit,
De ce m-ai lãsat în livada ta oare?

Stare inedită

Te-aş aştepta pânã târziu în toamnã,
Dar ploile de toamnã sunt prea reci
Şi tu eşti mult prea delicatã, doamnã,
Sã pot risca prin ploaia mea sã treci.

De multe ori de-o vreme mi se-ntâmplã
Sã cad pe gânduri, fãrã nici un rost.
Parc-un gropar îmi bate cuie-n tâmplã
Şi mã coboarã unde n-am mai fost.

Mãrturisesc o stare ineditã,
Parcã plutesc, parcã alerg în gol.
Doar fruntea mi-i fierbinte ca o plitã
Pe care arde ultimul simbol.

M-aplec peste colacul de fântânã
Şi vãd o umbrã fãrã de stãpân;
Îmi face semn c-ar vrea sã mai rãmânã,
Cum m-ar ruga pe mine sã rãmân.

George Filip, poet

Biografie George Filip
George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.
Datorita atitudinii sale neagreata de „democratia romaneasca” a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie „incomoda” a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.
În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.
Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.
A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.
Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / Din oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.

Fericirea

Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.

Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.

... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Sentiment

două treimi din trup mi-au murit
oasele-mi spun: mai împinge-ne
până ieri aveam chipul frumos
şi n-aveam pe piele pecingine

vremea mă creşte şi sunt tot mai scurt
în barbă îmi ţipă şerpii ridaţi
îmi vine să urc în turnuri de dor
şi să strig după cincii mei fraţi

lâng-un foc de răstimp şi tăceri
se încălzeşte în taină o stea
are chip de femeie - dianic
aţi ghicit: este dragostea mea

hai bătrâne, termină-ţi poemul
şi te du pe crepuscul în sus;
raţiunea eternă m-aşteaptă
DA: eu am încă multe de spus.

Tulburătorul vis

Acest pamânt mirositor si lacom
Cu trasnetele lui ucigatoare,
Fara belsug si fara adaposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpa înca arde
Si a pacatuit cu Luna,
În care ne-ngropam pe rând
De-a pururea si-ntotdeauna.
Acest pamânt fara culori concrete,
Golan rostogolit prin constelatii,
Cu gravitatia legata-n glezna
Si cu atât de relative spatii.

Acest pamânt fara culori si gust
Pe care iarba verde sângereaza
Si când simtim ce-i zborul, si zburam
Aripile din umeri le reteaza.
Sa fiu rotund si nu ma multumesc
Muscând din el, flamând, a câta parte?
Parintii mei, cugetatori, au curs
Prin iuresul plecarilor spre moarte;

Diana, tu si eu mai suntem vii
Sa nu rostesti acum nici un cuvânt
Ca ma trezesti si voi fi las, iubito
Si amândoi vom curge în pamânt.

Viorica Ana Cozan, poetă (volume de poezie: “Întîlnirea cu mine”, “Privilegiul surîsului”)

Un fel de biografie

Ieşeanca a petrecut zeci de ani în apropierea cărţilor, ca bibliotecară la Universitatea „Gh. Asachi“. Şi-a expus emoţia trăită în culisele literaturii în trei volume de poezie Viorica Ana Cozan a devenit ieşeancă prin „adopţie“. A crescut şi a absorbit spiritul munţilor şi al râurilor din apropierea Stulpicanilor Sucevei. Era o tânără ambiţioasă, energică, pasionată de literatură, care voia să se afirme. Aşa că a dat locurile natale şi lucrul la un laborator din mină pe un centru literar efervescent, Iaşiul, în urmă cu câteva zeci de ani. De-a lungul timpului, a oscilat între cifre şi metafore. Deşi a urmat un liceu cu profil real şi a fost chimist la o mină din Suceava, a păstrat în acelaşi timp legătura cu literatura, cu versurile publicate încă din adolescenţă. „Mi-a plăcut chimia organică, dar visul meu era să ajung departe, să scriu“, explică poeta. În 1970 era deja în Bucureşti, unde studia biblioteconomia. Nu cursurile o cuceriseră în primul rând, cât oraşul cu ai săi poeţi, prozatori, actori. „Mergeau cu toţii cu vrafuri de foi în mână. Erau tineri, boemi, creativi şi îmi plăcea lumea asta. Îmi plăcea sentimentul că fac parte din ea“, mai spune Viorica Cozan. Nu mică i-a fost mirarea să-l zărească pe Tudor Arghezi, într-o staţie de autobuz. Întoarcerea la Iaşi a fost întreruptă de o repartizare în comuna Focuri, unde l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soţ, prieten şi critic, Vasile Neculau. Locuri diferite, o singură pasiune Viaţa a tot dus-o dintr-un loc în altul, în domenii diferite. De la cenacluri litarare cu mari oameni de litere, până în curtea de la ţară. A fost inclusiv inspector de personal la Universitatea „Asachi“, apoi bibliotecar la secţiile de Mecanică ,Chimie, locuri în care se bucura să fie, deşi cărţile tehnice nu erau pe gustul ei. Nici maternitatea, nici lipsa confortului nu i-au alungat inspiraţia: „Scriam şi noaptea. Fetele erau mici, dar mă făceau fericită“. Viorica Ana Cozan se poate lăuda cu trei volume publicate şi cu recomandările unor personalităţi, precum poetul Cezar Ivănescu şi profesorul Constantin Ciopraga. La început a fost „Întâlnire cu mine“ (1982), publicat la editura Junimea, urmat de „Privilegiul surâsului“ (1987) şi „Durata surâsului“ (1997). Creaţiile sale, de reverii, de doine, de căutare, de magie au primit doar reacţii pozitive. Luna trecută a fost pensionată de la bibliotecă: „Mă retrag la casa de la Stulpicani pentru a lucra la viitorul volum. Locul mă va ajuta să gândesc limpede. Nu părăsesc Iaşiul, îl iubesc prea mult, doar mă refugiez pentru a crea”. Ce vă motivează să scrieţi poezii? V. C.: De fiecare dată când am scris o poezie pe care o simţeam bună, aveam un sentiment aproape fizic de fericire, un fior. Lansarea celui de-al doilea volum, „Durata surâsului“, a fost cu adevărat sublimă. Ce vă propuneţi pentru următorul volum? V. C.: Toată viaţa m-am jucat cu poezia. Sau s-a jucat ea cu mine. De această dată mă ofer să îi fac jocul. Am o datorie de onorat faţă de ea, faţă de mine şi, nu în ultimul rând, faţă de cei care au crezut în reveriile mele. Profil Născută 1949, în comuna Stulpicani, judeţul Suceava Educaţie Şcoala Postliceală de Biblioteconomie, Bucureşti Experienţă a fost chimist la mina de la Tarniţa, din Suceava, bibliotecară la Dolheşti, la Focuri şi mai târziu la secţiile de Mecanică, respectiv Chimie ale Universităţii „Gheorghe Asachi“ Familie este văduvă şi are două fiice Ce-i place Admiră omul şi natura în toate formele sale. Iubeşte, evident, poezia. „Îmi plac deopotrivă piatra de pe pământ spaniol, valurile Mării Negre sau ploaia“. Ce nu-i place Dacă omul e pe lista preferinţelor, atunci când se comportă nefiresc cade în dizgraţie. „Nu-mi plac manifestările care sunt împotriva firii umane“.Întrebări şi răspunsuri

Gabriel Chifu, poet şi prozator

Biografie Gabriel Chifu
Gabriel Chifu - născut la 22 martie 1954 în oraşul Calafat, ca fiu al lui Ion Chifu, avocat, şi al Angelei Chifu, casnică.
A urmat cursurile şcolii generale în Calafat (între anii 1961- 1968) şi în Băileşti (1968-1969).
A absolvit Colegiul „Carol I“ din Craiova (clasa specială de matematică), în 1973 şi Facultatea de Electrotehnică din Craiova, Secţia Automatizări şi Calculatoare, în 1979.
A debutat în revista „România Literară“, în anul 1972, la „Poşta Redacţiei“, descoperit de Geo Dumitrescu.
Din 1985, este redactor la revista „Ramuri“, iar din 1991 este redactor-şef al acestei reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980) şi al P.E.N. Romanian Center (din 2002).
După 1990, a fost ales în trei mandate (1990-1994, 1996-2000, 2001- 2005) secretar al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Actualmente este secretar al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director.
A publicat articole, poezie, eseuri, proză în majoritatea revistelor de cultură din ţară.
În anul 1992 i-a apărut un volum de poezie în S.U.A., în traducere: „Angels and Gods“ (versiunea engleză de Victor Olaru, cu o postfaţă de Richard Jackson). Poezia sa a mai fost tradusă (în reviste şi în antologii) în Anglia, Italia, Iugoslavia, Grecia, China, Statele Unite, Slovacia, Haiti.
A participat la dezbateri, festivaluri internaţionale şi conferinţe în China, Ungaria, Grecia, S.U.A., România, Iugoslavia etc.
Este autorul următoarelor cărţi:
Poezie:
- Sălaş în inimă, Ed. Eminescu, Bucureşti,1976.
- Realul eruptiv, Ed. Eminescu, Bucureşti,1979
- O interpretare a Purgatoriului, Ed. Eminescu, Bucureşti,1982
- Lamura, Ed. Eminescu, Bucureşti,1983
- Omul neţărmurit, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1987
- Povestea ţării latine din Est, Ed. Eminescu, Bucureşti,1994
- La marginea lui Dumnezeu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1998
- Bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
- Lacătul de aur, antologie, Colecţia Hyperion, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004
- O sută de poeme, antologie, Editura Ramuri, Craiova, 2006
Romane:
- Unde se odihnesc vulturii, Ed. Eminescu, Bucureşti,1987
- Valul şi stânca, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,1989
- Maratonul învinşilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997
- Cartograful puterii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000
- Povestirile lui Cesar Leofu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002
- Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită, Editura Polirom, 2004

Premii, distincţii:
Este în trei rânduri deţinătorul Premiului Uniunii Scriitorilor: pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976; pentru roman(Maratonul învinşilor), în 1997 şi pentru poezie (La marginea lui Dumnezeu), în 1998.
A mai primit: premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, în 1983 şi 1994; Premiul de poezie al C. C. al U.T.C., 1984; premiul de haiku al Comunei Literare Vârşeţ-Serbia, 1987; premiul revistei „Amfiteatru“ (1975), premiul revistei „Luceafărul“ (1976), premiul revistei „Convorbiri Literare“ (2000), premiul revistei „Tomis“ (2001), premiul revistei „Poesis“ (2003); premiul de excelenţă „Laurenţiu Ulici“ al Fundaţiei „Luceafărul“ (2004). Este cetăţean de onoare al municipiului Calafat; Este distins cu titlul Meritul Cultural în grad de ofiţer.

Artă poetică

câteva tărâmuri se resfiră prin aer
ca paginile unei cărţi.
sintaxa îşi face de la sine regulile
aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.

pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,
cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,
zarul însufleţit, care surâde.

"cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,
să vedem ce cade,
şasele vieţii sau şasele morţii?"
atât. în asta constă toată arta.

Dropia

Tatăl tatălui meu i-a spus tatei
că a văzut-o şi a orbit.

Ea locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată.
Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l
aşază luna în iarbă,
cu care luna merge dintr-un sat în altul.
Ea trece numai
prin locul liber dintre două ore,
dintre două zile ce-şi urmează, de aceea
timpul nu o rugineşte,
şi are pană luminândă...Un vânător
a vrut s-o împuşte, dar glonţul
s-a întors în armă, puşca s-a risipit, a curs,
vânătorul nu a mai găsit drumul spre casă,
a rămas în văzduh închis.

Ah, cum o aşteptăm înfioraţi:
într-o iarnă s-a apropiat de o aşezare-
şi noaptea odăile s-au luminat ca de soare,
lumina a doborât câteva case vechi,
zăpada s-a topit, frunzele uscate
au înverzit, cănile goale de pe masă
cu vin tare s-au umplut. De aşteptare
casele noastre sânt nişte grăunţe răcoroase
bune pentru dropie.

Vestirea petrecerii de sine în singurătate

în martie 22, o zeiţă trece în fugă pe aici sub forma unei
plăpânde zăpezi:mi se topeşte în palmă. frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară:îndată ceara se macină şi piere.
aidoma ei mă frec eu de acest văz-duh.şi mă petrec.aud
apropiindu-se corbii.aud în marş cumplit venind furnicile,deneînvinsele.am fost în cetatea plânsului, am predat
încrezător
doctrina luminii.pe locuitorii infernului
i-am învins. i-am condus pe cei slabi şi pe păcătoşi la izvor.
le-am poruncit "spălaţi-vă cu apă rece pe obraz", m-au urmat şi s-au vindecat. cerul era albastru, nepătat. acum este galben,
este vânăt, este negru. eram puternic şi tânăr, curgea aurul din
mine.
acum din toate colţurile lumii cu ochi sticloşi mă priveşte
vina.
vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăştiat
peste tot uriaşă? frec de o piatră aspră
o grămăjoară de ceară, mă văd pe mine în ceara care se
macină şi piere.
mă văd pe mine frecându-mă de acest văz-duh. fiecare lucru
înalţă în calea mea un zid de netrecut şi un zăvor. fiecare
secundă
găzduieşte o trapă. fără o cauză anume sânt adus în preajma
lui zero.
un melc îmi cară inima undeva departe printre flori de
sulfină.
nici sângele meu nu mai curge în mine, zboară pe cer
ca un vultur vijelios, să însufleţească alte ţinuturi.
zadarnic mă zbat-sânt prins ca într-o plasă
în paginile unei delirante cărţi.
aş vrea să opresc alunecarea
fără sfârşit. dar cum? mă privesc în oglindă şi ea
din milă mă minte: îşi răscoleşte memoria şi îmi arată
o faţă mai veche, a gloriei, căci din mine, cel de azi, nimic
în apele ei nu se vede, cum nu se vede nici vidul. aş vrea să
opresc alunecarea fără sfârşit. dar cum? mă rog de primăvară şi de
toamnă,
de iarnă şi de vară să mă ţină pe aripile lor. pentru ele
strigătul meu nemăsurat este şoaptă nedesluşită.cântecul meu
armonios de implorare
li se pare bâlbâială fără şir. nici un anotimp, nici o fiinţă,
nici o stea nu mai înţeleg ce le spun. am ajuns să vorbesc o
limbă
doar de mine locuită. blestemat. ceară am fost, m-am frecat de
piatra aspră. sânt întemniţat pe vecie în paginile delirantei
cărţi,
a morţii.

TEATRU/FILM

Cu Tora Vasilescu

Biografie Tora Vasilescu

Tora Vasilescu s-a nascut la Constanta pe 22 martie 1951. A copilarit la Tulcea. A picat examenul de admitere la Teatru de doua ori. S-a prezentat la un casting la Satu Mare, a fost selectata si a jucat timp de un an cinci roluri principale, alaturi de actori profesionisti. In anul urmator a intrat la facultate si a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucuresti în 1976. A jucat pe scenele teatrelor Evreiesc si Bulandra din Bucuresti.

Cateva roluri in teatru: Dana Paunescu - "Nota zero la purtare" de Octavian Sava si Virgil Stoenescu, Feada - "Rosii trandafirii numai pentru mine" de Sean O'Casey, Gaby - "Ultima ora" de Mihail Sebastian, Felicita - "Badaranii" de Carlo Goldoni, Giannina - "O întâmplare cu haz" de Carlo Goldoni, Melania - "Mobila si durere" de Theodor Mazilu, Tinca - "Casa evantai" de Marin Sorescu, Femeia - "Tacâmuri de pui" de Spiro Gyorgy, Doamna - "Roberto Zucco" de Bernard-Marie Koltes.

Primul film: in 1975 "Cursa", regia Mircea Daneliuc. Au urmat: "Gloria nu cânta", "Avaria", "Casa dintre câmpuri", "Croaziera", "Invingatorul", "Glissando", "Sa mori ranit din dragoste de viata", "Cuibul de viespi", "Liliacul înfloreste a doua oara", "Sobolanii rosii", pana la"Cel mai iubit dintre pamânteni", in 1992, "Si totul era nimic..." in 2006.

A jucat în telenovele romanesti precum "Regina", "State de România", "Numai iubirea", "Daria, iubirea mea" sau "Păcatele Evei".

A fost casatorita cu regizorul si scenaristul Mircea Daneliuc. Acum este la a doua casatorie. Nu are copii.

A primit de-a lungul anilor mai multe premii, printre care de trei ori Premiul pentru Interpretare UCIN, Premiu pentru rolul din “Imposibilă iubire” la Aceno D'Oro, premiul pentru “Cel mai bun rol secundar feminin” în “Şobolanii roşii”.

Filme cu Tora Vasilescu

Vezi filme

· Lumea lui Geo Saizescu (2014)

· Q.E.D. (2013) - mama lui Sorin Pârvu Trailer

· Moștenirea (2010) - Cella Serghi

· Alegerea Siminei (2007)

· Razboiul sexelor (2007) - Margot

· Copilul meu va fi mamă! (2006) - Rodica Matei

· Daria, iubirea mea (2006)

· E dreptul meu! (2006) - Laura

· Legături bolnăvicioase (2006) - Doamna P Trailer

· Prețul iubirii (2006) - Silvia

· Și totul era nimic... (2006) - dna. Preşedinte

· Pacatele Evei (2005) - Olga Nicolau

· Călătorie de vis (2004)

· Numai iubirea (2004) - Claudia Tudose

· Ultimul stinge lumina (2004)

· Occident (2002) - Directoarea gradinitei Trailer

· Război în bucătărie (2001)

· Fii cu ochii pe fericire (1999)

· Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - bibliotecara Nineta

· Codin și Chira Chiralina (1993)

· Șobolanii roșii (1991) - Mirandolina

· Cenușa păsării din vis (1989)

· Kilometrul 36 (1989)

· Liliacul înfloreşte a doua oară (1988) - Mioara Viziru

· Nelu (1988)

· Cuibul de viespi (1987) - Colette Duduleanu, sotia lui Ianache

· Pădurea de fagi (1986)

· Glissando (1985)

· Marele premiu (1985) - Mama

· Primavara bobocilor / Primăvara bobocilor (1985)

Cu Elvira Deatcu

Biografie

Elvira Deatcu (n. 22 martie 1972, București) este o actriță de teatru și de televiziune română.

Filmografie:

...Escu (1990) - Amelie Necșulescu
Călătorie de neuitat (1994)
Bloodlust: Subspecies III (1994) - Woman Victim
Jocul de-a vacanța (1995) - Corina
Don Carlos (TV) / (1996)
Retro Puppet Master (1999) - Margarette
Roberta (2000)
Hautes fréquences (2001) - Juge d'instruction
Entre chiens et loups (2002) - Asistenta
Lacrimi de iubire (2005) - Amalia Mateescu
The Fall / Legende pentru viață (2006) - Alexandria's Mother Trailer
Lacrimi de iubire - filmul (2006) - Amalia Mateescu
Daria, iubirea mea (2006)
Cu un pas înainte (2007) - Vera Maier
Iubire și onoare (2010) - Lavinia
Pariu cu viața (2011) - Tănțica Cercel
O nouă viață (2013)

Cu Bogdan Albulescu

Biografie

Bogdan Albulescu (n. 22 martie 1978, Boldești-Scăeni, județul Prahova) este un actor și regizor român de teatru și film.

A apărut în seriale:

O noua viață (2013) - Filip Tomescu
Aniela (2009) - Stere Antoniade
State de România - Student la Sorbona (2009-2010) - Cosmin Rădulescu
Regina (2008) - Cosmin Rădulescu
Pubic Display of Affection (2005) - Vlad
Fructul oprit(2018) - Adrian

A jucat în filme:

București, te iubesc! (2013) - Ospătar
Pubic Display of Affection (2005) - Vlad
Madhouse (2004) - Darius

A interpretat roluri în teatru:

Autobahn, Teatrul fără frontiere
Comedia erorilor, Studioul de teatru "Casandra"
Coolöri, Teatrul Foarte Mic
Doctorul Taifun, Teatrul Național Radiofonic
Henric al IV-lea, Teatrul Național Radiofonic
Năpasta, Teatrul Tony Bulandra
Revizorul, Teatrul Național I.L. Caragiale
Richard III* , Studioul de teatru "Casandra"
Stele în lumina dimineții,Studioul de teatru "Casandra"
Tom și Jerry* ,coordonator de proiect, Godot Cafe Teatru
Vassa Jeleznova, Studioul de teatru "Casandra"
Vândut și cumpărat, Studioul de teatru "Casandra"

GÂNDURI PESTE TIMP

Johan Wolfgang Goethe

Johann Wolfgang von Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familia[modificare | modificare sursă]

S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relația lui Goethe cu părinții nu a fost fără conflicte. Cu excepția surorii sale născute la 7 decembrie 1750, Cornelia Friederica Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tânărul Goethe s-a îmbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 până 1758 a frecventat o școală publică. Un rol esențial în educația religioasă luterană includea lectura Bibliei și duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul și violoncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza).

Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați ca și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește ^[12].

Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gândit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Biserică și dogma creștină a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.

Din anul 1759 până 1761 (în timpul Războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și prin trupa de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțuzesc.

În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea șapte ani.

Familia
Documentul de naștere și de botez a lui Goethe (1749)
Mama, Catharina Elisabeth Goethe, portret de Georg Oswald May (1776)
Tata, Johann Caspar Goethe, acuarelă de Georg Friedrich Schmoll (1775).
Sora lui Goethe,
Cornelia Friederica Christiana
Casa părintească a lui Goethe (1755), înainte de modificare.
Tânărul student,
Johann Wolfgang Goethe
Camera de lucru a lui Goethe în Frankfurt.
Părinții lui Goethe, 1779
Casa părintească a lui Goethe în anul 1949.
Casa părintească a lui Goethe din Frankfurt, în Großen Hirschgraben

Perioada studenției[modificare | modificare sursă]

Leipzig[modificare | modificare sursă]

Anna Katharina Schönkopf, prima prietenă a lui Goethe

La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet și filosof etic iluminist.

De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser, directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tânărul Goethe se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita teatrul, asistând la spectacole sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale, Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.

Strasbourg[modificare | modificare sursă]

Refăcut sufletește, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este și regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful Johann Gottfried Herder, teoreticianul mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învăța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul și spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele sunt importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri și povești.

Tot Herder a fost cel care i-a atras atenția asupra puterii de expresie a unor autori în limba lor originală, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, dar și a poeziei populare, dându-i prin aceasta un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca poet.

Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).^[13]

Frankfurt[modificare | modificare sursă]

În vara anului 1771 Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.

La sfârșitul lunii august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care și-a pierdut dorința de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încă 4 ani, până la plecarea lui în Weimar. În această perioadă Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai târziu cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.

Pe tânărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planurile literare. De data aceasta, tatăl lui nu avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca și în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legi proprii.

În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlichingen, prelucrare a unei povești scrise după o carte care descrie viața unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor țărănești germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea teatrului istoric popular.

Wetzlar[modificare | modificare sursă]

Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser și Merck, Goethe nu putea trăi și, în luna mai 1772 se pleacă, pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. Aici, printre juriști, îl întâlnește pe Johann Christian Kestner, care a spus despre el: „... a venit un anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui Dr. juris, 23 de ani, singurul fiu al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorința tatălui - să-și caute o practică, dar intenția sa era să-i studieze pe Homer Pindar și pe alți, care pot ocupa geniul, felul de-a gândi și inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu caracter, posedă o închipuire plină de viață nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l intereseze dacă celuilalt îi place... Urăște orice constrângere... Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei și la mulți alți este bine văzut...”

La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de nedespărțit, până ce Kestner a avut o discuție aprinsă și hotărâtoare cu Goethe. În aceeași noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabilește definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.

Merck forțează ca piesa „Götz von Berlichingen” ^[14] să fie prelucrată într-o versiune nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional, rezultând și în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.

În corespondența sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther ^[15] („Suferințele tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther, oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.

Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein ^[16] („Măceșul”) până la grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust ^[17] (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi și Wieland”), etc.

În iarna anului 1774, Goethe face cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viață, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atât de entuziasmat de aceasta tânără, încât i-a dedicat rolul principal în drama Stella și în muza Hermann und Dorothea.

Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.

Weimar[modificare | modificare sursă]

Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferențe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunțarea recrutării țăranilor pentru front ^[18], iar alți menționează că, Goethe în funcția lui oficială a forțat recrutarea copiilor de țărani pentru armată prusacă.

În octombrie al aceluiași an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraș față de care simțea o veche afinitate.

Casa de vară a lui Goethe, în parcul de lîngă râul Ilm.
Grădina lui Goethe din Weimar
Casa lui Goethe în Weimar, azi muzeu.
Camera de lucru a lui Goethe în Weimar.

În mai 1778 în timpul unei călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă prezența unei mine vechi de argint și speră ca comorile acesteia să rezolve dificultățile financiare. Astfel geologia și mineralogia au devenit ocupații plăcute ale lui. În anii 1780, Goethe a început să se ocupe de biologie, anatomie și modul de formare a florei și faunei.

Goethe locuiește șase ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul 1782 o casă mare din oraș. Din toamna anului 1789 până în vara anului 1792, Goethe nu mai avea voie să locuiască cu Christiane Vulpius în acea casă.

Serviciile de guvern, relația deosebită cu Charlotte, și în același timp o aventură cu atractiva Corona Schröter ^[20] și, eventual, paternitatea lui Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viață nu era nici nobilă nici liniștită.

Din producția literară a anilor petrecuți la Weimar sunt de menționat baladele Der Fischer ^[21] („Pescarul”), Erlkönig ^[22] („Craiul ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumețului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum și drama Iphigenie auf Tauris ^[23]^[24](„Ifigenia în Taurida”).

Anul 1786 se distinge prin faptul că Goethe va fi dezamăgit de situația sa, de relația cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătățește situația lui financiară și îi consumă doar timpul și energia.

Italia[modificare | modificare sursă]

„Călătoria Italiană”
Goethe în Italia - Pictură de J.H. Tischbein - (1786/1787). Goethe, în haine tipice de călătorie, spera să învețe de pe urma cunoștinței și experienței lui Tischbein.
Monumentul lui Goethe în parcul „Vilei Borghese” din Roma, conceput de Gustav Eberlein. Monument din marmură, 9 metri înălțime, realizat de sculptorul Valentino Casali în Berlin, și prezentat în 5 august 1904 în Roma.
Autoportet al pictoriței Angelika Kauffmann, a cărui casă în Roma, atrăgea artiști germani ca pe Goethe.
Tînărul Goethe în Italia, pictat de Angelika Kauffmann în anul 1787, la care Goethe era des în vizită.
Goethe în Italia - Pictură de Johann Heinrich Tischbein

La Roma Goethe se simțea ca acasă, picta și modela, dar scria mai puțin. În această perioadă a scris totuși „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian și bun cunoscător al istoriei artelor,cu care va rămâne prieten bun până la sfârșitul vieții sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. și studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere ^[26], Hercules Farnese ^[27], Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcțiilor și al picturii din antichitate și al renașterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor și arhitectului Raffaello și arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiție Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menținute în jur de 850 de desene.

Vizita lui Goethe la Pompeii l-a fascinat foarte mult, mai ales Paestumul ^[29], un templu grec. La mijlocul anului 1787 s-a întors la Roma, unde reia scrierea lucrării „Torquato Tasso” și termină „Egmont”, lucrare începută în anul 1775.

Reîntors în Weimar[modificare | modificare sursă]

Christiane Vulpius și August von Goethe. Acuarelă de Johann Heinrich Meyer (1793)

Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situația din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare” 1817). În această perioadă Goethe o întâlnește pe tânăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.

A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai până la Veneția, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Venețiene”), și convingerea că dezvoltarea craniului pornește din vertebre.

Impresiile despre natură din urma călătoriei în Italia și preocuparea sa cu evoluția plantelor, l-au îndemnat pe Goethe în direcția științelor naturale, despre care în august 1791 anunță noua sa lucrare. El efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de extragere a zahărului din sfeclă și de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie organizată după regnul fundamental al vegetației. În timp ce Goethe se îngrijea de Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată. După moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe farmacistul Johann Wolfgang Döbereiner.

Christiane Friederike Wilhelmine Herzlieb

La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy și Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulență din istoria lumii.

Prietenia cu Schiller[modificare | modificare sursă]

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre ^[30] („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) în opt volume, Hermann und Dorothea ^[31] (1797), precum și opera autobiografică Dichtung und Wahrheit ^[32] („Poezie și Adevăr”, 1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775.

Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster, colică renală) etc.

O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane (martorii erau, fiul August în vârsta de 17 ani și secretarul Friedrich Wilhelm Riemer).

Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în acest roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.

La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi.

În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan ^[33], în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și privită cu egalitate:

Wer sich selbst und andere kennt,

Wird auch hier erkennen:

Orient und Okzident

Sind nicht mehr zu trennen.

(≈ „Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu mai sunt de despărțit.” ≈)

Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), până în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie și mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele și notițele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tânăra de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-și corespondența, dar și mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheia lucrul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cântecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe ^[34]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Cripta Prinților (Fürstengruft) din Cimitirul Istoric (Historishe Friedhof) din Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla atunci în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rândul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, s-a încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

Poezie[modificare | modificare sursă]

1769: Cântece noi ("Neue Lieder")
1785: Prometeu
1795: Elegii romane ("Römische Elegien")
1797: Ucenicul vrăjitor ("Der Zauberlehrling")
1797: Mireasa din Corint ("Die Brandt von Korinth")
1797: Zeul și baiadera ("Der Gott und die Bajadere")
1818: Divanul occidental-oriental ("West-östlicher Diwan")

Teatru[modificare | modificare sursă]

1773: Götz von Berlichingen
1779: Ifigenia în Taurida ("Iphigenie auf Tauris")
1787: Egmont
1790: Torquato Tasso
1808: Faust I (Faust. Eine Tragödie)
1832: Faust II (Faust. Der Tragödie zweiter Teil)

Roman și nuvelă[modificare | modificare sursă]

1774: Suferințele tânărului Werther ("Die Leiden des jungen Werthers")
1795: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister ("Wilhelm Meisters Lehrjahre")
1798: Hermann și Dorothea ("Hermann und Dorothea")
1809: Afinitățile elective ("Die Wahlverwandtschaften")
1821: Anii de peregrinare ai lui Wilhelm Meister ("Wilhelm Meisters Wanderjahre")

Eseu[modificare | modificare sursă]

1773: Despre arhitectura germană ("Von deutschen Baukunst")
1805: Winckelmann și secolul său ("Winckelmann und sein Jahrhundert")
1811/1822: Poezie și adevăr ("Dichtung und Wahrheit")
1816/1832: Despre artă și antichitate ("Über kunst und Althertum")

Studii științifice[modificare | modificare sursă]

1790: Încercare de a explica metamorfozele plantelor ("Versuch, die Metamorphosen der Pflanzen zu erklären")
1810: Despre teoria culorilor ("Zur Farbenlehre")
1817/1824: Despre științele naturii, în special despre morfologie ("Zur Naturwissenschaft überhaupt, besonders zur Morphologie").

Urmași[modificare | modificare sursă]

Goethe și soția lui, Cristiane, au avut cinci copii. Cu excepția lui August (Julius August Walter von Goethe, n. 25 decembrie 1789, d. 28 octombrie 1830) celui mai în vârstă, ceilalți au murit foarte timpuriu, după câteva zile sau săptămâni. Fiul lui Goethe, Julius August Walter a avut trei copii: Walther Wolfgang (n. 1818, d. 1885), Wolfgang Maximilian (n. 1820, d. 1883) și Alma Sedina (n. 1827, d. 1844). După moartea lui August în 1830, soția acestuia, Ottilie von Goethe, a născut încă o fată, Anna Sibylle, al cărei tată nu era August. Această fată a murit și ea după numai un an. Copii lui August rămânând necăsătoriți și fără copii, linia lui Johann Wolfgang von Goethe direct descendentă s-a terminat în anul 1885.

Sora lui Goethe, Cornelia Friederica (n. 1750, d. 1777) a avut două fete (nepoatele lui Goethe), Luise Maria Anna Schlosser (1774-1811) și Julie Schlosser (1777-1793) aceasta fără copii. Luise Maria Anna a avut patru copii, ai căror descendenți încă trăiesc și în ziua de astăzi.

Lucrări în științe naturale[modificare | modificare sursă]

Primul monument a lui Goethe de Ludwig Michael Schwanthaler, după restaurare(2007) pe Goetheplatz în Frankfurt

Goethe încerca să lege poezia, științele naturale, filozofia și politică. Activități practice și întîlnirile cu alți oameni, sunt reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întâmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoașterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaște obiectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gândim despre cele înregistrate”, erau tocmai convingerile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surâdă o teorie”).

Studii ale naturii. În anii 1780, Goethe a început cu studierea biologiei, anatomiei și cu modul de formare, a faunei și florei.^[36] După excursia din Italia, Goethe se dedicase cu mare angajament botanicii, geologiei, chimiei și opticii. El însuși a colectat aproximativ 23.000 exemplare.

Botanică. Studiile lui Goethe asupra formele plantelor în special: Die Metamorphose der Pflanzen, 1790 („Metamorfoza plantelor”, 1790), au fost recunoscute ca subiecte de îndrumare în lumea specialiștilor. În domeniul botanicii, el este considerat fondatorul morfologiei comparative. Una din descoperirile lui Goethe a fost, că nu numai frunzele verzi, ci și părțile din floare sunt la fel și fructele construite din frunze. Această descoperire, Goethe a formulat-o în anul 1787 cu cuvintele: Vorwärts und rückwärts ist die Pflanze immer nur Blatt („Înainte și înapoi planta este numai frunză”). Azi se vorbește de omologarea organelor.

Zoologie. În domeniul zoologiei profesorul de anatomie Justus Christian Loder i-a transmis lui Goethe multe abilități teoretice și practice. La data de 27 martie 1784 în Jena, împreună au descoperit la craniul uman osul interimar al maxilarului (lat. Os incisivum), care la om înaintea nașterii se împreunează cu maxilarul superior (se mai numește „Sutura incisiva goethei” sau „Os goethei”). Goethe, care bănuia rudenia între animal și om, a cercetat mai amănunțit decât toți alții, și a avut succes. Încă în acea noapte, Goethe îi scria lui Herder: Ich habe gefunden – weder Gold noch Silber, aber was mir unsägliche Freude macht – das Os intermaxillare am Menschen(N-am găsit - nici aur, nici argint, dar ceea ce îmi face bucurie nespusă este osul intermaxillar la om). Cu această descoperire în zoologie și în special la embrionul uman, Goethe credea a fi reușit să găsească un argument decisiv pentru a dovedi rudenia între om și maimuță. Ulterior, s-a dovedit că ,,descoperirea" cu pricina fusese falsă.

Optica și teoria culorilor. Goethe a făcut multe încercări la culorile lumini, și la culorile optice și spectrale. În spiritul Kantian al Teoriei cunoașterii, „teoria culorilor” a lui Goethe nu este o lucrare de științe naturale ci, este o învățătură a priceperii - nu fizică, ci metafizică. În această lucrare, el prin interpretarea lui a contrazis concepțiile lui Newton la descompunerea spectrală a luminii. „Teoria culorilor” lui Goethe nu îndeplinește criteriile de azi, pentru care în cercetările științifice sunt ignorate. Cercetători al secolului al XX-lea (Niels Bohr, Paul Feyerabend), le-au abordat din nou.^[37]^[38]^[39]^[40] Dintr-o perspectivă psihologică, opera lui Goethe se poate consacra prima psihologie a culorilor.

Chimie. În laboratorul de chimie, fondat de Goethe la Institutul din Jena, el însuși făcea experimente chimice. Cu marii chimiști ai timpului cum ar fi: Jöns Berzelius, Eilhard Mitscherlich (mineralog și chimist) sau frații Gmelin (chimist și autorul, valabil și azi, al manualului de chimie anorganică), botanistul și mineralogul Countele Kaspar von Sternberg, Goethe avea periodic contact. În afara impulsului pentru o metodă nouă de turnarea metalului, sau fermentația alcoolică mai este de remarcat faptul, că și la prima combinare a tuturor elementelor într-un tabel, Goethe a dat impulsul la sistemului periodic dezvoltat la urmă de Döbereiner.

În legătură cu chimia Goethe prevedea: „Chimia este o știință care va avea asupra vieții o influență imensă și o amplă aplicare.”

Înțelegerea științei. Începutul observării a filozofiei stiinței cu metoda lui, Goethe el însuși a relatat în eseul: „Der Versuch als Vermittler von Objekt und Subjekt” („Încercare ca mediator între obiect și subiect”).^[41] Aici remarcă procedeul — în comparație cu filozofia naturii al romantismului — ca empiric și nu speculativ.^[42]

În anul 1808, Goethe a fost ales ca membru extern al „Academiei de Științe din Bavaria” (Bayerische Akademie der Wissenschaften).

„Timbre, Bancnote”
1 noiembrie 1926; 3 Pfennig
Iphigenie auf Tauris , 29 iulie 1949; 10 Pfennig
Reineke Fuchs, 29 iulie 1949; 20 Pfennig
Faust, 29 iulie 1949; 30 Pfennig
1 decembrie 1961: Serie de timbre din Berlin, cu germani distinși; 50 Pfennig
1 decembrie 1961; 50 Pfennig
Republica Moldova, 1999; 1,10 Leu
Republica Moldova, 2007; 4,50 Lei
1964; 20 mărci; RDG
1975; 20 mărci; RDG

Johann Wolfgang von Goethe – citate:

SFATURI UTILE

DURERILE REUMATICE

Durerea reprezintă principalul simptom al afecţiunilor reumatice. Majoritatea pacienţilor care apelează la ajutorul unui specialist suferă de dureri. Durerile cronice influenţează starea fizică şi psihică şi, astfel, scad calitatea vieţii şi capacitatea de muncă.

Pentru reumatologi, evaluarea şi tratarea durerilor este parte integrantă a activităţii de zi cu zi alături de pacienţi. Deşi afecţiunile reumatice pot fi ameliorate prin intermediul terapiei medicamentoase durerile pot persista. Durerea este influenţată de factori multipli precum genetica, experienţa, mediul cultural şi social, starea psihică.

Durerile reumatice sunt aproape totdeauna localizate. Acestea pot apărea fie într-o anumită regiune a corpului (de exemplu în umăr) fie într-o structură cu locaţii multiple (de exemplu articulaţiile periferice). Pentru stabilirea zonei dureroase medicul va întreba pacientul unde il doare iar în cazul în care zona dureroasă este mai extinsă pacientului i se solicită să indice unde punctul cel mai dureros.

Factori care agravează sau ameliorează durerile reumatice

Durerile reumatice pot fi agravate sau ameliorate de mai mulţi factori. Mobilitatea sau starea de repaus pot influenţa aceste simptome - durerea se poate accentua în timpul deplasării sau al exerciţiilor fizice pentru ca mai apoi spă stagneze în momentul în care pacientul a încetat să se mai miţte.

De asemenea, perioadele lungi de repaus, mai ales în timpul somnului pot provoca o senzaţie de rigiditate. Căldura poate ameliora durerile reumatice, majoritatea pacienţilor ştiind acest lucru din experienţă.

Intensitatea durerilor reumatice

Gradul de severitate al durerilor reumatice poate varia de la un pacient la altul sau de la un moment la altul în cazul aceluiaşi pacient. Variaţiile neaşteptate de la o zi, săptămână sau lună la alta sunt normale şi, tocmai de aceea, mulţi dintre aceştia sesizează greu îmbunătăţirile înregistrate de-a lungul timpului.

Cauze posibile ale durerilor reumatice

Cele mai frecvente cauze ale durerilor reumatice sunt:

· Artrita. În cazul acestei părţile afectate ale corpului sunt încheieturile. Durerile sunt provocate de sinovită sau de o deteriorare a cartilajului din diverse cauze.

· Bursita. Durerile bursei (un mic sac cu fluid care căptuşeşte şi lubrifiază zona în care elementele articulare se freacă unul de altul) sunt cauzate de uzură.

· Tendonita. Durerile de tendoane pot fi provocate de uzură sau de gută, infecţii, artrită reumatoidă, etc.

· Entezopatie. Entezopatiile pot fi cauzate de traumatisme sau de inflamaţii asociate cu alte afecţiuni, precum sindrom Reiter, artrita psoriazica, spondilita anchilozanta, si artrita reumatoidă. Această boală se poate agrava odată cu vârsta.

· Miozita cauzează dureri musculare. Inflamarea muşchilor se poate manifesta mai ales la persoanele cu boli reumatice, cum ar fi artrita reumatoidă, lupusul şi sclerodermia

· Sindromul miofascial care se manifestă prin durere şi inflamaţie la nivelul muşchilor. Posibile cauze: traumatisme, contracţia musculară susţinută, artrita adiacentă, neuropatiile.

Metode de ameliorare ale durerilor reumatice:

· aplicarea unui gel antiinflamator

· administrarea de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene precum antiinflamatoarele topice cu substanţă activă în concentraţie ridicată, care se eliberează fără reţetă. Dacă durerea persistă, medicul poate recomanda medicamente mai puternice. Acestea trebuie, însă, administrate cu atenţie deoarece pot cauza ulcere, afecţiuni cardiace, sângerări stomacale sau probleme ale ficatului ori ale rinichilor;

· unguente pe bază de capsaicină. În timpul aplicării acestea pot da o senzaţie de arsură. Unguentele cu capsaicină funcţionează cel mai bine pe încheieturile cât mai apropiate de piele precum cele ale degetelor, ale coatelor sau ale genunchilor;

· creme pentru masaj cu salicilaţi, aceleaşi substanţe care se găsesc în aspirină. Şi acestea trebuie utilizate cu precauţie deoarece pot cauza diverse alergii;

· căldura şi frigul. Aplicarea unor comprese calde poate ajuta la ameliorarea durerilor. Un duş sau o baie fierbinte pot ajuta mult. Dacă durerea este severă încercaţi o compresă cu gheaţă. Medicii recomandă, însă, evitarea acestor metode „extreme” dacă pacientul are probleme de circulaţie periferică;

· plasturii analgezici. Aceştia conţin medicamente şi pot fi aplicaţi chiar pe zonele dureroase.

· exerciţiile fizice. Medicii recomandă mişcarea nu doar pentru îmbunătăţirea tonsului şi a funcţiilor corpului ci pentru creşterea nivelului endorfinelor - analgezicul natural al corpului. Dacă durerea este severă exerciţiile intense precum alergatul o pot accentua. Alegeţi mai degrabă înotul sau bicicleta de cameră. Veţi avea o stare emoţională mai bună, vă veţi îmbunătăţi flexibilitatea şi vă veţi întări musculatura.

Modalităţi naturale de ameliorare a durerilor reumatice

· acizii graşi Omega 3 - antiinglamatori naturali ce se găsesc în peşte, mai ales în somon, sardine şi ton;

· acidul gama linoleic este un alt acid gras cu proprietăţi antiinflamatoare. Acesta se găseşte în luminita de seară, în seminţele de coacăz negru şi, mai ales, în uleiul de limba mielului, cea mai bogata sursă;

· condimentele precum turmericul, curcuma şi ghimbirul. Acestea acţionează asemeni unor doze mici de aspirină sau ibuprofen;

· probioticele (Bifidobacterium infantis). Bacteriile dăunatoare pot declanşa inflamaţia, în timp ce probioticele, sau microorganismele benefice, o pot reduce;

· suplimentele din plante. Numeroase antiinflamatorii naturale au fost transformate în suplimente alimentare. Exemple: bromelaina (enzimă gasită în ananas), EGCG (extract de ceai verde), acid oleanolic (din ulei de măsline) şi plante, cum ar fi de Boswellia (tămâie indiană), ghiara diavolului, ginkgo biloba. Efectele acestora, însă, pot apărea după perioade de timp mai îndelungate, de minim trei-patru săptămâni.

vineri, 22 martie 2024

DOCUMENTARE DE TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

FILME ȘI SERIALE DE TELEVIZIUNE [8][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

SERIALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Familie[modificare | modificare sursă]

Educație[modificare | modificare sursă]

Monstruoasa coaliție, magistrat[modificare | modificare sursă]

Funcții publice[modificare | modificare sursă]

Nababul[modificare | modificare sursă]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În România Mare[modificare | modificare sursă]

După 23 august 1944[modificare | modificare sursă]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

CĂRȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

BIOGRAFIE

ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ

LUCRĂRI

FAMILIE

BIOGRAFIE

VOLUME PUBLICATE (AUTOR ȘI COORDONATOR)

VOLUME COLECTIVE

PUBLICAȚII

ACTIVITATE, FUNCȚII

VIAȚĂ PERSONALĂ

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira