MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 31 MAI 2024

ISTORIE PE ZILE 31 MAI

Evenimente

* 1279 î.Hr.: Ramses al II- lea (cel Mare) din dinastia a 19-a, urca pe tronul Egiptului. A fost cel mai venerat și cel mai puternic faraon al Egiptului antic, domnind aproape șaizeci și șapte de ani. Anii de domnie ai lui Ramses nu au fost caracterizați doar de campaniile militare, de asemenea, domnia sa a rămas în istorie și pentru construcțiile grandioase ridicate în timpul său, și mai ales datorită acestora, având în vedere că istoria domniei sale s-a putut scrie datorită mărturiilor inscripționate pe coloanele sau pe pereții edificilor sale. Printre cele mai importante monumente care s-au construit în anii săi de domnie se pot aminti Abu Simbel și Ramesseum. Încă de pe vremea lui Eusebiu din Cesareea, Ramses al II-lea a fost identificat ca fiind faraonul căruia Moise i-ar fi cerut să elibereze din sclavie poporul lui Israel. Această teorie este adesea disputată și controversată, criticii menționând că nu există nici o dovadă arheologică, care să demonstreze că Ramses s-ar fi înecat în Marea Rosie. De altfel, Exodul nu face nici o mențiune în sensul că faraonul s-ar fi înecat împreună cu trupele sale, însă Psalmul 135 al lui David menționează acest fapt. În conformitate cu tradiția musulmană, fiul lui Ramses, Merenptah este creditat ca fiind faraonul Exodului, dar nici pentru această teorie nu există dovezi. Ramses a murit pe data de 1 septembrie 1213 i.Hr.

· 455: Împăratul roman Petronius Maximus este omorât cu pietre de către o mulțime furioasă în timp ce fugea la Roma.

· 526: Se produce un cutremur devastator in Antiohia, Turcia de azi, provocând moartea a 250.000 oameni.

· 1223: Armatele mongole ale lui Genghis Han aflate sub comanda hanului Subutai, au învins armatele Rusiei Kievene, aliate cu cele ale cumanilor, in batalia de la raul Kalka (în prezent inregiunea Donetsk din Ucraina). Importanța expediției a fost imensă. Expediția mongola a fost cel mai lungraid de cavalerie din istorie, cucerind 9000 de km, în trei ani). În 1237, Subutai împreună cu Batu han au condus un alt atac, in fruntea a 120.000 de oameni, cucerind Rusia Kieveana. Subotai „bahadur” (n. 1176 – d. 1248) a fost principalul general și strateg al marilor hani mongoli Temüügin Ginghis și Öghedei (Ogotai). Inițial, Subotai era un simplu nöker (soldat de rând) din armata lui Ginghis Han. Ulterior a devenit cel mai mare și mai înțelept conducător al oștirii mongole. Era de statură medie, gras, cu picioarele strâmbe, iar fața îi era plină de cicatrici de la multele războaie pe care le-a dus, cea mai mare cicatrice fiind de-a lungul feței prin ochiul stâng. După moartea fiului lui Ginghis han, Giuci, lui Subotai i-a fost încredințat fiul lui Giuci, Batu, care, sub îndrumarea marelui său învățător, după ce a mai crescut, a cucerit întreaga Rusie Kieveană.

· 1359: A fost întemeiată Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş, avându-l ca mitropolit pe Sf. Ierarh Iachint, recunoscută de patriarhul de Constantinopol, Kallistos I, şi de sinodul sau, Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto. Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a vieţuit în secolul al XIV-lea (născându-se probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea), fiind ultimul conducător al Mitropoliei de Vicina şi primul mitropolit al UngroVlahiei (Ţara Românească). Prăznuirea lui se face la data de 28 octombrie.

· 1578: Regele Henric al III – lea al Frantei pune piatra de temelie a Podului Nou (Pont Neuf), cel mai vechi pod din Paris

· 1666: stil nou (21 mai 1666, stil vechi), se încheie prima din cele patru domnii a lui Gheorghe Duca în Moldova, acesta fiind mazilit de turci. Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. “Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce. Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate, păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale. Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale. Totuşi, prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă (noiembrie 1665 – 21 / 31 mai 1666). Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit. Un izvor polonez spune că Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” sau pentru că domnul Moldovei ar fi conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii. Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost mazilit pe nedrept. Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani

la Poartă, cu intenţia de a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra. Domnul mazilit este dus la Istanbul (Constantinopol), iar în locul lui a fost numit domn Iliaş Alexandru.

· 1795: Revoluția franceză: Tribunalul Revoluționar este suprimat. Revoluția franceză a fost formată dintr- o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

· 1817: A avut loc premiera creatiei lirice „Scara de matase” de Gioacchino Rossini la Teatrul „Scala” din Milano.

· 1859: Orologiul Parlamentului din Londra, poreclit ulterior Big Ben, a fost pornit pentru prima oară. Big Ben (în traducere, Marele Ben) este porecla marelui clopot al ceasului din turnul de nord al Palatului Westminster din Londra. Acest nume a fost utilizat atât în cazul clopotului, cât și al ceasului și chiar al turnului cu ceas. Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot și patru fețe, și al treilea turn cu ceas ca înălțime din lume. Ceasul a fost pus în funcțiune în ziua de 31 mai 1859. Cea mai apropiată stație de metrou este Westminster de pe liniile Circle, District și Jubilee.

· 1859: S-a infiintat in Moldova, primul batalion de geniu, din iniţiativa inginerului Panait Donici, fost ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Moldovei, şi cu încuviințarea data pe raportul Consiliului de Miniștri nr.1902, de către domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Un an mai tarziu, in Tara Romaneasca s-a constituit cel de-al doilea batalion, care impreuna cu cel din Moldova au constituit intaiul regiment de geniu al Principatelor Unite romanesti.

· 1874: La Bucuresti, a fost incheiata Conventia dintre Romania si Austro-Ungaria privind construirea liniei ferate Ploiesti-Predeal-Timis-Brasov.

· La 31 mai 1877 Guvernul României decide mobilizarea generală a armatei în cadrul Războiului de Independenţă.

· 1882: Incepeau lucrarile celui de-al doilea Conciliu Provincial (30 mai – 6 iunie) al Bisericii Romane Unite cu Roma, convocat de Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa.

· 1891: A inceput constructia marelui drum siberian, calea ferata ce strabate toata Siberia pana la Vladivostok. Calea ferată transsiberiană este o rețea de cale ferată care leagă Moscova și partea europeană a Rusiei cu Orientul Îndepărtat Rus, Mongolia, China și Marea Japoniei. Proiectul și finanțarea construcției transsiberianului au fost aprobate de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Fiul său, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei a supravegheat construcția, numindu-l pe Serghei Witte director al Căilor ferate, în 1889. Bugetul imperial de stat alocat giganticei lucrari a fost de 1 miliard 455 milioane ruble, între 1891 și 1913, un record depășit numai de cheltuielile militare din primul război mondial.

· 1902: Se sfarseste al doilea razboi al burilor (colonisti protestanti olandezi), impotriva armatelor Imperiului Britanic in urma caruia se incheie Tratatul de la Vereeniging, care consemneaza conditiile capitularii si anexarea teritoriului de către Imperiul Britanic. In 1910 se va constitui Uniunea Africii de Sud, dupa unificarea a patru colonii britanice : Cape Colony, Natal Colony, Transvaal Colony si Orange River Colony. În 1915, în timpul Primului Război Mondial, colonia Africa germană de Sud–Vest, a fost invadata de forțele britanice. După război teritoriul a fost preluat de Uniunea Africii de Sud (parte a Imperiului Britanic), fiind administrat în cadrul unui mandat Ligii Națiunilor. Acesta a devenit independent sub numele de Namibia în 1990.

· 1911: Are loc lansarea vasului RMS Titanic. RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat la ora 2:30 în dimineața următoare, în urma căreia și-au pierdut viața 1514 persoane din 2228 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

· 1911: Preşedintele Mexicului, Porfirio Díaz, fuge din tara in timpul revolutiei mexicane.

· 1916: Primul Război Mondial: Flota germană și cea engleză se înfruntă în bătălia Jutlandei, cea mai mare confruntare navală din timpul primului război mondial.

· 1919: Au fost stabilite relaţii diplomatice la nivel de legaţie între România şi Polonia. Relaţiile diplomatice au fost stabilite la nivel de reprezentanţă provizorie, la 9 februarie 1919. La 31 mai 1938, misiunile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă, iar la 28 octombrie 1940, relaţiile diplomatice dintre cele doua state au fost suspendate, ca urmare a ocuparii acestei ţari de catre armatele Germaniei naziste si ale URSS, fiind reluate în 1945.

· 1919 - În cadrul Conferinţei de pace de la Paris, I. I. C. Brătianu a pledat pentru principiul egalităţii suverane a statelor şi al neintervenţiei în chestiunile de ordin intern, afirmând că România nu poate subscrie la prevederi care i-ar putea leza suveranitatea. Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau.

· 1924: O companie de jandarmi, in frunte cu prefectul liberal Constantin Manciu, a intrat intr-o tabara studenteasca de munca voluntara de la Iasi, organizata si condusa de Corneliu Zelea Codreanu, unde face mai multe arestari in randurile studentilor. Multi dintre tineri au fost molestati chiar de catre Manciu.

· 1924: Uniunea Sovietică semnează un acord cu guvernul de la Beijing, referindu-se la Mongolia, ca „parte integrantă a Republicii Populare Chineze„, a cărei „suveranitate” asupra acestui teritoriu promite să respecte.

· 1929 - După doi ani de tatonări şi negocieri, Ford a fost primul constructor auto capitalist care a ajuns în fieful comunismului, în Rusia. În 1928 Uniunea Sovietică era slab dezvoltată din punct de vedere automobilistic, existând puţin peste 20.000 de maşini şi o singură fabrică de camioane. Pe acest lucru a mizat şi Henry Ford, considerând că există o piaţă foarte mare de desfacere. Ford, un tip foarte liberal în modul de a face afaceri, nu a considerat forma de organizare şi culoarea politică a Uniunii Sovietice şi a decis să se extindă în URSS. Astfel pe 31 Mai la sediul din Dearborn, Michigan, reprezentanţii Rusiei şi Henry Ford bat palma pentru colaborare. Înţelegerea prevedea că Ford va asista statul rus la construirea unei uzine la Nizhni Novgorod, oraş aflat pe malurile râului Volga, pentru a produce aici automobilele Ford Model A. De asemenea, construirea unei unităţi de asamblare lângă Moscova figura în înţelegerea iniţială. Statul rus trebuia în schimb să plătească Ford suma de 30.000.000 dolari pentru serviciile prestate şi 72.000 de automobile şi camioane CKD, plus piesele de rezervă aferente pe o perioadă de 9 ani. În prezent Ford încă operează în Rusia, având o uzină la Sankt Petersburg unde se produce modelul Focus. Uzina Ford de la Craiova poate fi, de asemenea, menţionată ca şi participaţie Ford în Europa de Est, plus una la Kocaeli în care se fac vehicule comerciale.

· 1929: Este lansat primul film de desene animate vorbit, cu celebrul personaj Mickey Mouse, „The Karnival Kid”.

· La 31 mai 1932, în România, demisionează guvernul prezidat de Nicolae Iorga.

· 1957: Scriitorul american Arthur Miller este gasit vinovat de sfidarea Congresului, dupa ce a refuzat să dezvăluie nume de scriitori presupus a fi comunisti. Găsit vinovat de sfidarea Congresului Miller a fost condamnat la o amendă 500 dolari sau treizeci de zile în închisoare, a fost inscris pe lista neagră, și i s-a anulat pasaportul american. La 8 mai 1958, condamnarea sa a fost anulată de către Curtea de Apel a SUA. Arthur Miller a avut legături strânse cu Partidul Comunist american. A fost un dramaturg și eseist american de origine evreiască, laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum și soțul lui Marilyn Monroe.

· 1961: Uniunea Africii de Sud a devenit Republica Africa de Sud. Africa de Sud este o țară așezată la extremitatea sudică a continentului Africa, care are 2798 de kilometri de coastă maritimă la Oceanul Atlantic și Oceanul Indian. La nord se învecinează cu Namibia, Botswana și Zimbabwe, la est cu Mozambic și Swaziland, în timp ce Lesotho este o țară independentă complet înconjurată de Africa de Sud. Africa de Sud este stat multietnic.

· 1961: Parasutistul roman Gheorghe Iancu, a obtinut pe aerodromul Strejnic din Ploiesti,“recordul mondial definitiv” acordat de Federatia Aeronautica Internationala, sarind de doua ori de la inaltimea de 1.000 m., cu deschidere intarziata a parasutei, si aterizand de fiecare data la zero metri de punctul fix. S-a născut la 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu. La vârsta de 16 ani, o întâlnire cu ofiţerul de aviaţie civilă, Partenie Popescu, avea să-i dea un drum în viaţă, căci, la îndemnul acestuia, a urmat cursurile şcolii de paraşutism. Atât de mult i-a plăcut zborul încât, la vârsta de 17 ani, a ajuns instructor. De-a lungul timpului, a bătut 39 de recorduri naţionale şi 3 internaţionale, iar cel din anul 1961 s-a dovedit a fi absolut şi definitiv. La mitingurile aviatice, a zburat pe aripa avionului sau pe capotă, a coborât între cele două jambe ( picioare ale trenului de aterizare, de care sunt prinse roţile avionului), unde, pe o scară de gimnastică din frânghie, făcea acrobaţie, stârnind admiraţia publicului. Este maestru al sporturilor în paraşutism, a fost şi este un model în viaţă pentru mulţi, fiind considerat părintele paraşutismului românesc. La cei aproape 80 de ani, poartă cu sine 37 de ani de activitate de zbor, 4200 de lansări cu paraşuta, ultima a făcut-o în anul 2007. A instruit generaţii de paraşutişti, a participat la un campionat mondial şi la mai multe concursuri sportive internaţionale, a fost, vreme îndelungată, pe prima pagină a ziarelor.

· 1962: Se dizolva Federatia Indiilor de Vest. A avut o durata de existenta scurta ca uniune a statelor din Caraibe de la 3 ianuarie 1958, la 31 mai 1962. A reunit mai multe colonii ale Regatului Unit din Caraibe. Intenţia constituirii acestei federatii a fost aceea de a crea o unitate politică, care sa devina independenta fata de Marea Britanie ca stat unitar , similar cu Confederaţia canadiana , Federaţia australiana , sau Federaţia din Africa Centrală , dar înainte ca aceasta sa se poate intampla, Federaţia sa prăbuşit din cauza conflictele politice interne.

* 1962: Adolf Eichmann este spânzurat în Israel.

· 1966: Al cincilea calugar budist,Nguyen Thi, isi da foc in semn de protest impotriva regimului din Vietnamul de Sud.

· 1967: A avut loc prima traversare a Atlanticului de Nord cu elicopterul fara escala.

· 1969: Pentru prima data in istoria sportului romanesc, intre 31 mai si 8 iunie, Romania a fost gazda Campionatelor europene de box.

· 1970: Un cutremur produs in nordul Chile si Peru provoaca o alunecare de teren in urma careia Orașul Yungay din Peru este ingropat. S-a soldat cu 66.794 de morţi şi pagube materiale în valoare de 250 de milioane de dolari.

· 1973: Senatul Statelor Unite opreste bombardarea Cambodgiei, neluand in consideratie motivele expuse de dr.Henry Kissinger.

· 1976: A avut loc festivitatea dezvelirii, la Cluj-Napoca, in fata Teatrului National, a statuii lui Mihai Eminescu, opera a sculptorului Ovidiu Maitec.

· 1977: Este finalizat sistemul de oleoducte petroliere Trans-Alaska.

· 1988: La propunerea Organizatiei Mondiale a Sanatatii, care a dorit in acest fel sa atraga atentia asupra pericolul pe care il reprezinta tutunul pentru societate. OMS a adoptat o rezolutie in acest sens in 1987 prin care s-a stabilit ca „ziua fara fumat” sa fie marcata in data de 7 aprilie, un an mai tarziu, printr-un alt act, s-a decis ca Ziua mondiala fara fumat sa fie stabiliita anual pe data de 31 mai. Scopul declararii acestei zile a fost acela de a atentiona opinia publice asupra efectelor negative pe care le implica fumatul. Anual, la nivel mondial, se inregistreaza cinci milioane de decese, din cauza acestui viciu. O zi internationala fara fumat se mai marcheaza in a treia zi de joi a lunii noiembrie, la initiativa si sub auspiciile “Uniunii internationale contra cancerului”. In 1976, Divizia California a “American Cancer Society” a reusit sa convinga un milion de fumatori sa renunte pentru o zi la acest obicei, iar un an mai tarziu, a treia zi de joi din noiembrie a fost celebrata in SUA la nivel national ca zi fara tutun.

* 2013: Asteroidul 1998 QE2 s-a apropiat la 0,039 u.a. (15 distanțe lunare) de Pământ, cea mai mare apropiere a asteroidului de Pământ pentru cel puțin următoarele două secole

* 2019: Vizită apostolică a Papei Francisc în România timp de trei zile. Este a doua vizită a unui Suveran Pontif, după cea din 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea.

Nașteri

· 1469: Manuel I (31 mai 1469 – 13 decembrie 1521), Norocosul (portugheză o Afortunado) a fost rege al Portugaliei. A fost fiul Infantelui Ferdinand, Duce de Viseu (1433–70) și a soției acestuia, Infanta Beatrice a Portugaliei. Numele său este asociat cu o perioadă de civilizație portugheză distinsă prin realizări semnificative atât în afacerile politice cât și în arte.

Mama sa a fost nepoata regelui Ioan I al Portugaliei; tatăl său, Prințul Fernando, a fost al doilea fiu al regelui Eduard al Portugaliei și fratele mai mic al regelui Afonso al V-lea al Portugaliei. Manuel i-a succedat în 1495 verișorului său primar, regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, care era și cumnatul său, fiind căsătorit cu sora lui Manuel, Leonor.

Manuel a crescut în mijlocul conspirațiilor nobilimii superioare portugheze împotriva regelui Ioan al II-lea. El a fost conștient că mulți oameni au fost uciși și exilați. Fratele său mai mare, Diogo, Duce de Viseu, a fost înjunghiat mortal în 1484 de către însuși regele.

Manuel a avut astfel toate motivele să-și facă griji atunci când a primit un ordin regal în 1493 să se prezinte la rege, dar temerile sale au fost nefondate: Ioan al II-lea a vrut să-l numească moștenitor la tron, după moartea fiului său, Prințul Afonso, precum și a încercărilor sale eșuate de a-l legitima pe Jorge, Duce de Coimbra, fiul său nelegitim. Ca urmare a acestui noroc a fost poreclit Norocosul.

A fost încoronat la 27 octombrie 1495, la două zile după decesul regelui. Manuel s-a dovedi un demn succesor al vărul său Ioan al II-lea, sprijinind explorarea portugheză a Oceanului Atlantic și dezvoltarea comerțului portughez. În timpul domniei sale, au fost realizat următoarele:

1498 — Descoperirea rutei maritime spre India de către Vasco da Gama
1500 — Descoperirea Braziliei de către Pedro Álvares Cabral
1505 — Numirea lui Francisco de Almeida ca primul vicerege al Indiei
1503–1515 — Stabilirea unui monopol pe rutele maritime din Oceanul Indian și Golful Persic de Afonso de Albuquerque, un amiral, în beneficiul Portugaliei

Vasco da Gama prezntând regelui Manuel primele fructe din India. Biblioteca Națională a Portugaliei, c.1900

Toate acestea au contribuit la construirea imperiului colonial portughez care au făcut din Portugalia una dintre cele mai bogate și cele mai puternice țări ale lumii. Manuel și-a folosit averea pentru a construi un clădiri regale (în stilul Manueline) și pentru a atrage oameni de știință și artiști la curtea sa. A încheiat tratate comerciale și alianțe diplomatice cu China și Imperiul persan. Papa a primit o ambasadă monumentală din Portugalia în timpul domniei sale menită să atragă atenția asupra bogățiilor nou dobândite ale Portugaliei întregii Europe.

În timpul domniei lui Manuel, absolutismul regal a fost metoda de guvernare. Adunarea regatului s-a întâlnit doar de trei ori în timpul domniei sale de 26 de ani, mereu la Lisabona, scaunul regelui. Manuel s-a ocupat de reformarea curților de justiție și a sistemului fiscal pentru a se adapta la progresul economic al Portugaliei. Om religios puternic, el a cheltuit o mare parte din averea țării pentru construirea de biserici și mănăstiri, precum și în evanghelizare unor noi așezări de către misionari catolici.

Relația lui cu evreii portughezi a început bine. La începutul domniei sale, el a eliberat toți evreii care fuseseră captive în timpul domniei lui Ioan al II-lea. Din nefericire pentru evrei, el a decis să se căsătorească cu Infanta Isabella de Aragon, atunci moștenitoarea viitoarei coroanei unite a Spaniei (văduva nepotului său Prințul Afonso). Ferdinand și Isabella expulzaseră evreii din 1492 și nu și-ar fi căsătorit fiica cu regele unei țări care încă tolera prezența lor. În contractul de căsătorie, Manuel I a fost de acord să-i persecute pe evreii din Portugalia.

La 5 decembrie 1496 a fost promulgat un decret prin care se cerea evreilor să se convertească la creștinism sau să părăsească țara fără copii lor.^[1]

În 1498, la vârsta de 27 de ani, soția lui Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei.

Cu Isabella de Aragon (căsătorit în 1497):

Miguel da Paz (23 august 1498 - 20 iulie 1500), prinț și moștenitor al Portugaliei, Castiliei și Aragonului

Cu Maria de Aragon (căsătorit în 1501):

João, Prinț al Portugaliei (7 iunie 1502 - 11 iunie 1557), viitorul rege al Portugaliei
Infanta Isabel (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), soția împăratului Carol Quintul
Infanta Beatriz (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), soția lui Carol al III-lea, Duce de Savoia
Infantele Luís (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), al 5-lea duce de Beja și tatăl unui copil nelegitim care va pretinde tronul Portugaliei în throne of Portugal in 1580.
Infantele Ferdinand (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), duce de Guarda, căsătorit în 1529 cu Guiomar Coutinho, contesă de Loulé
Infantele Alfonso (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al Bisericii romano-catolice
Infantele Henrique (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal, apoi rege al Portugaliei
Infanta Maria (n./d. 3 februarie 1513)
Infantele Duarte (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabel de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
Infantele António (1516 - 9 noiembrie 1516)

Cu Eleonora de Habsbourg (căsătorit în 1518):

Infantele Carlos (18 februarie 1520 - 15 aprilie 1521)
Infanta Maria (18 iunie 1521 - 10 octombrie 1577)

Manuel I
Rege al Portugaliei
Pictură a lui Manuel I din secolul XVII

· 1535: Alessandro Allori, pictor italian (d. 1607)

· 1557: Feodor I Ivanovici (rusă Фёдор I Иванович; 31 mai 1557 – 16/17 ianuarie(SN) 1598) a fost ultimul Țar al Rusiei (1584–1598) din dinastia Rurik, fiu al Țarului Ivan cel Cumplit și al Țarinei Anastasia Romanovna. S-a născut la Moscova și a fost încoronat Țar și Autocrat al tuturor Rusiilor la Moscova, la 31 mai 1584.

Fiind nesănătos și, potrivit unor rapoarte, handicapat intelectual, Feodor a fost conducător doar cu numele, puterea fiind în mâinile fratelui soției sale și ministrul său de încredere, Boris Godunov.^[1] Moartea fără urmași a lui Feodor a dus la stingerea dinastiei Rurik și a coborât Rusia în catastrofala perioadă numită Timpurile tulburi.

Feodor a fost un om simplu la minte neinteresat de politică și care nu a fost niciodată considerat un candidat pentru tronul Rusiei până la moartea fratelui său mai mare, Ivan Ivanovici. Feodor a fost cucernic și petrecea mult timp rugându-se. Tatăl său, Ivan cel Groaznic, desemnase prin testament un grup de cinci curteni care să îndeplinească funcția de consiliu de regență.

În 1580 Feodor s-a căsătorit cu Irina (Alexandra) Feodorovna Godunova (1557-1603), sora ministrului lui Ivan, Boris Godunov. Pe baza acestei căsătorii, după moartea Țarului Ivan, Boris s-a legitimat ca regentul de factopentru țarul slab și cu handicap Feodor.

Spre deosebire de tatăl său, Feodor nu a susținut cu entuziasm menținerea drepturilor comerciale exclusive cu Regatul Angliei. Feodor a declarat împărăția lui deschisă tuturor străinilor și l-a respins pe ambasadorul englez Sir Jerome Bowes, al cărui fast a fost tolerat de tatăl lui Feodor. Elisabeta Ia trimis un nou ambasador, Giles Fletcher cel Bătrân, pentru a-i cere lui Boris Godunov să-l convingă pe țar să-și reconsidere poziția.

Negocierile au eșuat, Fletcher omițând două dintre titlurile de adresare în fața țarului Feodor. Elisabeta a continuat să apeleze la Feodor pe jumătate cu scrisori pline de cuvinte atrăgătoare, pe jumătate pline de reproș. Ea i-a propus o alianță, lucru pe care ea a refuzat să-l facă atunci când tatăl lui Feodor i-a propus.^[2]

Boris Godunov a consolidat și dominația Moscovei asupra Siberiei. Prima pătrundere a rușilor în zonă a fost realizată de Stroganovi, o dinastie de negustori care l-a angajat pe hatmanul tătar Yermak să-i învingă pe tătarii siberieni. Yermak a fost ucis în luptă însă trupele ruse și-au instaurat prezența permanentă în regiune.

În politica externă, cea mai importantă acțiune din timpul domniei lui feodor a fost înființarea Patriarhiei. În 1589, mitropolitul Job, un aliat apropiat lui Boris Godunov, a fost ridicat la rangul de patriarh cu consimțământul patriarhului de la Constantinopole.

În 1591 prințul Dmitri, fratele de nouă ani al țarului Feodor, a fost găsit mort, cu o rană la gât, în curtea reședinței sale de la Uglici. Boierul Vasili Șuiski, însărcinat de Godunov să investigheze moartea prințului, a constatat că Dmitri suferise o criză de epilepsie în timp ce se juca cu un cuțit și s-a rănit mortal.

După aproape 12 ani de căsătorie, Țarina Irina a născut o fiică, Feodosia, în 1592. Feodosia a murit în 1594 la vârsta de doi ani. Eșecul lui Feodor de a avea alți copii a dus la stingerea ramurii principale, veche de secole a dinastiei Rurik. Feodor a murit fără moștenitori și fără să desemneze nici un succesor, astfel Boris a ajuns într-o pozițire favorabilă care i-a permis să pretindă tronul.

Feodor I

· 1612: Margherita de' Medici (31 mai 1612 – 6 februarie 1679) a fost Ducesă de Parma și Piacenza prin căsătoria cu Odoardo Farnese, Duce de Parma. Margherita a fost regentă de Piacenza în 1635 și regentă a întregului ducat în 1646 după decesul soțului ei.

Margherita a fost al optulea copil și a doua fiică a lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Madalena de Austria.

Printre frații Margheritei s-au inclus: Ferdinando al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana, Cardinalul Gian Carlo de Medici, Cardinalul Leopoldo de Medici și Anna, soția lui Ferdinand Karl al Austriei. Ceilalți frați ai Margheritei au murit în copilărie sau adolescență.

Margherita de' Medici

Bunicii paterni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Cristina de Lorena. Ferdinando a fost fiul lui Cosimo I de Medici, Mare Duce de Toscana și al primei soții, Eleanor de Toledo. Bunicii materni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și soția acestuia, Maria Anna de Bavaria. Maria Anna a fost fiica cea mare a lui Albert al V-lea, Duce de Bavaria și a Arhiducesei Anna de Austria. Anna a fost fiica împăratului Ferdinand I și a Annei de Boemia.

Margherita s-a logodit cu Odoardo Farnese, Duce de Parma în 1620. Ei s-au căsătorit în 1628. Mariajul a fost foarte dorit de tatăl lui Odoardo, Ranuccio, care a văzut în această uniune o alianță între Ducatul de Parma și Marele Ducat de Toscana, pe atunci condus de familia Medici.

Căsătoria a avut loc la Florența, la 11 octombrie 1628. Festivitățile de nuntă au fost însoțite de un mare spectacol, inclusiv opera La Flora de Marco da Gagliano, compusă special pentru această ocazie. Pentru a ura bun venit cuplul la Parma, teatrul Farnese a jucat Mercur și Marte cu muzica lui Claudio Monteverdi.

Anii în care cuplul a domnit peste Parma au fost marcați de ciuma din 1630 și contrastul dintre splendoarea curții și taxele mari care trebuiau plătite de supuși. Banii au fost folosiți pentru a îmbunătăți armatele lui Odoardo. Ducele a susținut o politică pro-franceză.

La 11 septembrie 1646, Odoardo a murit. Fiul lor cel mare, Ranuccio nu era suficient de mare pentru a conduce ducatul singur, așa că mama lui Margherita a acționat ca regentă până când fiul ei a devenit major.

Margherita a supraviețuit a doi dintre copii ei. Ea a murit la Parma la 6 februarie 1679.

Margherita de' Medici

* 1613: Johann Georg al II-lea (31 mai 1613 – 22 august 1680) a fost Elector de Saxonia din 1656 până în 1680. El a aparținut liniei Albertine a Casei de Wettin.

A fost al patrulea copil în ordinea nașterii însă fiul cel mare (după decesul fratelui său la doar cinci luni) al Electorului Johann Georg I de Saxonia și a celei de-a doua soții, Magdalene Sibylle a Prusiei. Și-a succedat tatăl ca Elector de Saxonia când Johann Georg I a murit la 8 octombrie 1656.^[1]

În 1657 Johann Georg a făcut un aranjament cu cei trei frați ai săi pentru a preveni disputele teritoriale și în 1664 el a intrat în relații de prietenie cu regele Ludovic al XIV-lea al Franței. A primit bani de la regele francez însă exsitența unei puternice părți anti-franceze în Saxonia l-a pus ocazional în situația să răspundă în fața împăratului Leopold I.^[2]

Interesul pricipal al electorului nu a fost politica ci muzica și arta. El a împodobit Dresda, care sub el a devenit centrul muzical al Germaniei; muzicienii străini au fost bine primiți și a adunat în jurul lui o curte mare și splendidă, iar capitala sa a fost scena constantă de festivaluri muzicale si alte festivități.^[2] Johann Georg II a comandat construirea primei case de operă, Opernhaus am Taschenberg.

La 13 noiembrie 1638, la Dresda, Johann Georg s-a căsătorit cu Magdalene Sybille de Brandenburg-Bayreuth. Ei au avut trei copii:

Sibylle Marie (16 septembrie 1642 – 27 februarie 1643)
Erdmuthe Sophie (25 februarie 1644 – 22 iunie 1670), căsătorită la 29 octombrie 1662 cu Christian Ernst, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
Johann Georg III (20 iunie 1647 – 12 septembrie 1691), succesorul lui ca Elector.

Johann Georg al II-lea
Portret de Johann Finck, 1675.

· 1640: Mihail Korybut Wiśniowiecki, rege al Poloniei (d. 1673)
* 1653: Eleonor Maria Josefa de Austria (poloneză Eleonora Wiśniowiecka sau Eleonora Habsburżanka; 31 mai 1653 – 17 decembrie 1697) a fost a doua fiică a lui Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Prin prima căsătorie a fost regină a Poloniei și prin a doua căsătorie a fost Ducesă de Lorena.

Născută la Born in Regensburg, ea a fost al doilea copil al împăratului Ferdinand al III-lea și a celei de-a treia soții, Eleonora de Mantua. În momentul nașterii sale, Eleonor avea o soră bună și patru frați vitregi din celelalte căsătorii ale tatălui ei. Când Eleonor avea două luni, sora ei mai mare a murit.

Eleanor s-a căsătorit cu Michał Korybut Wiśniowiecki (cunoscut drept Mihail I), rege al Uniunii polono-lituaniană, la 27 februarie 1670 la mănăstirea Jasna Góra. La 20 noiembrie 1670 Eleonor a născut un fiu care a murit. În 1671 ea a pierdut o sarcină. Opozanții regelui Mihail au împrăștiat zvonul că Mihail a forțat-o să pretindă o falsă sarcină dar acest lucru nu este considerat probabil. Regina Eleanor a fost privită ca un model de bunătate, blândețe și loialitatea față de soțul ei. Ea a învățat poloneza, cu toate că a preferat latina, și l-a însoțit pe Mihail în timpul călătoriilor sale oficiale în jurul Poloniei.

Soțul ei a murit în 1673. Eleonora, la 20 de ani, a rămas în Polonia încă doi ani după moartea lui.

La 6 februarie 1678, la Wiener Neustadt, Austria, Eleanor s-a recăsătorit cu Carol al V-lea de Lorena. Cuplul a locuit la Innsbrück în Austria. Ei au avut șase copii:

Leopold, Duce de Lorena (1679–1729) căsătorit cu Élisabeth Charlotte d'Orléans, prințesă a Franței; a avut urmași;
Charles Joseph de Lorena (1680–1715), arhiepiscop-elector de Trier și prinț-episcop de Osnabrück; a murit de variolă;
Éléonore de Lorenae (1682–1682) a murit după naștere;
Charles Ferdinand de Lorena (1683–1685) a murit în copilărie;
Joseph Innocent Emanuel de Lorena (1685–1705), general;
François Antoine Joseph de Lorena (1689–1715). Stareț de Malmedy, stareț de Stavelot.

Eleanor a murit la 44 de ani, la 7 ani după decesul celui de-al doilea soț.

Eleonora de Austria

· 1656: Marin Marais, compozitor francez (d. 1728)
* 1718: Jacob Christian Schäffer (n. 31 mai 1718, Querfurt – d. 5 ianuarie 1790, Regensburg) a fost un teolog luteran german precum unul di cei mai faimoși botaniști, micologi, entomologi, ornitologi, inventatori și scriitori științifici din secolul al XVIII-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schaeff
Fiul arhidiaconului Johann Christoph Schäffer a urmărit școala primară la Querfurt și Glaucha, astăzi suburbie a Halle, apoi liceul din Greiz (Turingia). După bacalaureat a studiat teologia protestantă la Universitatea din Hallefără absolvirea examenelor (1736–1738), apoi s-a străduit ca educator privat în Regensburg. Acolo a avut loc prima sa predică în biserica luterană Neupfarrkirche. În anul 1741, a fost hirotonit în această biserică, preluând funcțiile de predicator și administrator, cu toate că el nu terminase studiul și nefiind din Bavaria, fiind deci considerat străin. În anul 1760, Universitatea din Wittenberg i-a acordat titlul de doctor în filozofie, iar în 1763 a promovat la Universitatea din Tübingen în teologie. În timpul mandatului său, el a avut de multe ori conflicte de natură politică și teologică, pricinuite prin probleme, în ceea ce privea alinierea bisericii, dar și din cauza numeroaselor sale activități externe. În anul 1779, el a fost numit parohul bisericii Neupfarrkircheprecum administrator major (Superintendent) al comunității protestante din Regensburg și regiune

Ca entomolog și-a început cariera deja în 1752, când orașul său natal – precum multe ale părți ale Saxoniei de atunci – au fost lovite de o invazie de omide. El a întreprins o excursie în această regiune, analizând motivul acesteia, scriind cartea Nachrichten von einer Raupe so etliche Jahre her an manchen Orten in Sachsen vielen Schaden gethan. Printre lucrările sale cele mai importante entomologice mai sunt de enumerat Icones insectorum circa ratisbonam indigenorum coloribus naturam referentibus expressae în trei volume, scrisă în limba latină (1779) precum introducerea pentru Elementa entomologica (1789). Schaffer a încercat de asemenea, să îmbunătățească tehnicile de preparare.^[6]

Schaeff.: Ciupercă de bălegar

Schaeff.: Parasol

Schaeff.: Vinețica porumbeilor

Ca botanist a descris în cartea Erleichterte Artzney-Kräuterwissenschaft (Știința simplificată a plantelor medicale) din 1759, efectul curativ al plantelor, pentru a oferi medicilor și farmaciștilor un ghid practic la mână. Genul de plante Schaefferia Jacq. din familia Celastraceae este denumit în onoarea sa.^[4]^[7]

Ca micolog a publicat, între 1762 și 1774, opera s-a principală a acestui domeniu, intitulată Natürlich ausgemahlte Abbildungen baierischer und pfälzischer Schwämme, welche um Regensburg wachsen, în limba latină Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae (Imagini colorate după natură a bureților bavarezi și ai Palatinatului Superior care cresc in împrejurare de Regensburg), în patru volume și cu numeroase ilustrații colorate.^[4] Speciile Cortinarius schaefferi (astăzi Cortinarius olivaceofuscus) și Agaricus schaefferianus (astăzi Agaricus urinascens) au fost denumite după el. Schaeffer a și descris mulți bureți, printre care Boletus aestivalis sau Agaricus luridus.^[8]

Schaeff.: Fluierarul cu picioare roșii

Dar Schaeffer a fost recunoscut chiar și ca inventator. El a explorat probleme de fizică, ale teoriei electrice, teoriei culorilor și opticii, fabricând obiective și prisme. De asemenea, a participat hotârâtor la dezvoltarea și îmbunătățirea de echipamente tehnice, precumi mașina de tăiat cu ferăstrău, cuptorul și oglinda concavă cu suprafață reflectoare. Savantul se găsește și printre pionierii mașinii de spălat utilizate în scopuri casnice. În 1767 a publicat lucrarea Die bequeme und höchstvortheilhafte Waschmaschine (Confortabila și extrem de avantajoasa mașină de spălat). Aceasta a fost fabricată în aproximativ 60 de exemplare un număr ridicat pe acest timp – și vândută în țără precum în străinătate.^[9] El s-a adresat în mod specific femeilor ca utilizatori, care au stat în centrul acestei inovații, chiar dacă ele au fost uneori încă sceptice sau ostile.^[10] El a publicat experiențele lor cu respectivul dispozitiv, optimizându-l în consecință. Gândurile lui Schaeffer sunt o dovadă timpurie unei evaluații de tehnologie. O replică a mașinii de spălat a lui Schaeffer poate fi văzută în muzeul companiei Miele la Gütersloh. Aceasta a fost construită în 1988, la aniversarea celei de-a 60-a zi de naștere a fostului președinte al întreprinderii, realizată de angajați. În sfârșit, savantul s-a preocupat și cu experimente extinse pentru a obține hârtie din fibre de plante sau lemn descrise, între 1765 și 1771, în șase volume sub titlul Versuche und Muster, ohne alle Lumpen oder doch mit einem geringen Zusatze derselben, Papier zu machen(Încercări și modele de a produce hârtie fără cârpe, sau doar cu mici adăugări ale acestora). Dar rezultatele au fost de calitate inferioară, astfel această hârtie nu a putut să se impună.

Jacob Christian Schäffer

· 1773: Ludwig Tieck, scriitor german (d. 1853)
* 1818: George Pomuț (n. 31 mai 1818, Gyula, Imperiul Austriac - d. 12 octombrie 1882, St. Petersburg, Imperiul Rus) a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848 de partea revoluționarilor maghiari, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUAde la Rusia țaristă

Generalul american de origine română George Pomutz

· 1819: Walt Whitman, poet american (d. 1892). Mama sa Loisia Van Velsor, care avea origini olandeze, nu stia sa citeasca prea bine si nici nu punea mare pret pe scoala, considerand mai importanta deprinderea unei meserii. De altfel, scriitorul s-a nascut intr-o familie numeroasa, el mai avand 8 frati, dintre care patru sufereau de diferite dizabilitati. La varsta de 12 ani, si-a descoperit talentul la literatura cand a inceput sa lucreze in biblioteca scolii ca legator. La varsta de 17 ani, a inceput sa predea lectii intr-o scoala marginasa, iar cinci ani mai tarziu s-a angajat la un ziar din New York. A inceput sa scrie, perfectionandu-si tot ami mult stilul. Este autorul a peste 400 de poeme. A incetat din viata in anul 1892. pe 26 martie.Considerat de contemporanii săi „cel mai mare poet american”, a fost unul dintre cei mai influenţi şi controversaţi scriitori ai epocii sale.
Opera sa a fost tradusă în mai mult de douăzeci şi cinci de limbi străine.

· 1857: S-a nascut Papa Pius al XI-lea. (d. 1939). Papa Pius XI, născut Achille Ratti, (n. 31 mai 1857, Desio, Italia – d. 10 februarie 1939, Vatican)
* 1861: Prințesa Maria Josepha a Saxoniei (31 mai 1867 – 28 mai 1944) a fost mama împăratului Carol I al Austriei și al cincilea copil al regelui George al Saxoniei și a reginei Maria Ana a Portugaliei.

Prințesa Maria Josepha a Saxoniei

La 2 octombrie 1886, la vârsta de 19 ani, s-a căsătorit cu Arhiducele Otto Francis de Austria "der Schöne" (cel frumos), fratele mai mic al Arhiducelui Franz Ferdinand care a fost ucis la Sarajevo.

Soțul ei, "arhiducele superb", era un afemeiat notoriu. Absențele lui frecvente din familie au ajutat scopului Mariei Josepha de a menține copiii departe de influența lui. În cele din urmă, ea însăși a intrat într-o relație cu actorul Otto Tressler, care i-a fost prezentat de către împăratul Franz Joseph. Maria Josepha l-a invitat adesea pe Tressler la ea acasă, uneori el s-a întâlnit cu soțul ei și prietenii lui în ușă. Când soțul ei a murit, abilitatea ei de a evita afișările extravagante de durere au fost mult apreciate. Ca văduvă, ea a încheiat relația cu Tressler.

În timpul Primului Război Mondial a îngrijit răniții la Palatul Augarten din Vienna, care a fost transformat în spital.

În 1919 a părăsit Austria împreună cu fiul ei împăratul Carol I al Austriei și cu soția sa, Zita de Bourbon-Parma, și a plecat în exil cu ei. La început a trăit în Elveția și din 1921 în Germania.

A murit la Schloss Wildenwart, în Bavaria de sud, la o proprietate a membrilor familiei regale. A fost înmormântată la Viena, lângă soțul ei.

Prințesa Maria Josepha a Saxoniei
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei

* 1872: Charles Greeley Abbot (n. 31 mai 1872 la Wilton, New Hampshire, Statele Unite d. 17 decembrie 1973 la Riverdale, Maryland) a fost un astrofizician american, director al Observatorului Smithsonian din Washington.

A fost specialist în fizica Soarelui. A determinat cu precizie constanta solară și densitatea medie a Pământului. Construind un spectrobolometru și un radiometru, a cercetat distribuția energiei în spectrele soarelui și stelelor.

Un crater de pe lună îi poartă numele.

Charles Abbot

· 1883: Onisifor Ghibu, pedagog, memorialist, om politic român (d. 1972). Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, unde face şi şcoala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Braşov. Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi şi le desăvârşeşte la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecîndu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog, de istoric şi, mai ales, de militant pentru realizarea unităţii nationale, pentru păstrarea integrităţii statale, pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa. A fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918. A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa neamului din care se trăgea. A luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît din Ardeal, cît şi de peste Prut, iar atunci cînd drepturile sale erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu argumente istorice. Neslăbita credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii au fost cele care l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale, să scrie mii de articole. Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Refugiindu-se în Moldova, trece Prutul şi se stabileşte cu familia la Chişinău. Aici se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română. Întemeiază şi conduce revista Şcoala moldoveană şi ziarul Ardealul, devenit, în ianuarie 1918, România Mare. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general laResortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj, Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române. În vara lui 1945, a fost ridicat şi închis în lagărul de la Caracal, unde a rămas pînă la desfiinţarea acestuia, la sfîrşitul anului. Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. De la una dintre aceste scrisori i s-au tras încă doi ani de închisoare. Învăţat să învingă orice greutate, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului... Şi scria, scria cu înverşunare... S-a stins din viaţă în etate de aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972.

· 1887: Saint-John Perse (pseudonimul literar al lui Alexis Léger, n. 31 mai1887, Pointe-à-Pitre, Guadelupa — d. 20 septembrie 1975, Giens) a fost un poet și diplomat francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literaturăîn 1960.
Marie-René Alexis Saint-Léger Léger, ce va semna ca scriitor cu numele de Saint-John Perse, s-a născut la 31 mai 1887 în Guadelupa (Pointe-á-Pitre). Își petrece copilǎria în mica insulǎ-proprietate a pǎrinților sǎi - Saint-Léger-les-Feuilles, în mijlocul naturii tropicale. În 1899 se stabilește împreunǎ cu familia sa în Franța, unde studiază la liceul din Pau. Leagǎ o strânsa prietenie cu Francis Jammmes. Scrie "Images à Crusoé"(Imagini pentru Crusoe) în 1904. Studiază la facultațile de drept, științe și litere din Bordeaux, interesându-se cu precădere de filozofii presocratici și de dreptul roman. Publicǎ sub numele de Saint-Léger Léger volumul de versuri "Éloges" (Elegii, 1911). După călătorii în Spania, Germania și Anglia, se stabilește la Paris, pregătindu-se pentru cariera diplomatică (1914). Ca secretar de ambasadă la Peking, călătorește prin China, Coreea, Japonia, Mongolia. În aceeași perioadă compune "Anabase" (1916-1920), volum de poeme pe care îl va publica in 1924. Expert politic la Conferința Internaționala de la Washington din 1921, director în Cabinetul Diplomatic a lui Aristide Briand în 1925, director politic în Ministerul Afacerilor Externe în 1929, ambasador, secretar general al afacerilor externe, în 1933, decorat cu Legiunea de Onoare, este îndepărtat din funcțiile sale în 1940 în timpul guvernului de la Vichy, în urma neacceptării postului de ambasador la Washington. Pleacă la New York, stabilindu-se apoi, în calitate de consilier la Library of Congress, la Washington. Guvernul de la Vichy îi retrage cetățenia franceză, precum și decorația, confiscându-i toate bunurile. După eliberare este reintegrat în toate drepturile, dar scriitorul va continua să locuiască la Washington, de unde va reveni în Franța în fiecare an la proprietatea sa din Hyères. În 1959 i se decernează Marele Premiu Național pentru Literatură, iar în 1960 Premiul Nobel. Moare la 20 septembrie 1975, la Giens. Poezia sa reintegrează experiența suprarealistă, fiind totodată o construcție riguros calculată și îl situează printre cei mai importanți poeți francezi ai secolului al XX-lea și, fără îndoiala, printre cei mai traduși (în ciuda dificultăților ridicate de vocabularul deosebit de bogat al acestei poezii clasice și baroce totodată).

Saint-John Perse

* 1908: Don Ameche (n. 31 mai 1908 – d. 6 decembrie 1993), născut Dominic Felix Ameche, a fost un actor de film american.

Don Ameche
Ameche in 1964

· 1913 - S-a născut compozitorul şi dirijorul Constantin Silvestri (m.21.02.1969). Constantin Silvestri (n. 31 mai 1913, București – d. 23 februarie 1969, Londra) a fost un dirijor, compozitor și pianist român, stabilit în Anglia din 1957 și naturalizat ca cetățean britanic din 1967.

· 1915: S-a născut medicul Voinea Marinescu; contribuţii în chirurgia experimentală a plămânilor, a aparatului circulator, a transplanturilor de ţesuturi şi organe, în chirurgia cardio-vasculară; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1973).
* 1916: Arhiducele Felix de Austria (Felix Friedrich August Maria vom Siege Franz Joseph Peter Karl Anton Robert Otto Pius Michael Benedikt Sebastian Ignatius Marcus d'Aviano; 31 mai 1916 - 6 septembrie 2011) a fost al treilea fiu și al patrulea copil al ultimului împărat al Austriei, Carol I și al soției sale, născută Prințesa Zita de Bourbon-Parma. A fost cel mai longeviv copil al împăratului Carol I.

Arhiducele Felix a fost fratele mai mic al Prințului Moștenitor Otto al Austrieiși membru al Casei de Habsburg-Lorena.

Arhiducele Felix s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena ca al treilea fiu al pe atunci moștenitorului tronului Austro-Ungariei, Arhiducele Carol și al Zitei de Bourbon-Parma.^[2] A fost botezat la Schönbrunn la 8 iunie 1916 în prezența unchiului său, împăratul Franz Joseph. Nașul său a fost un alt unchi, regele Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei, fratele bunicii sale, Prințesa Maria Josepha a Saxoniei.^[3]

La 21 noiembrie 1916 împăratul Franz Joseph a murit și tatăl lui Felix i-a succedat ca noul împărat al Austriei și rege al Ungariei.

Arhiducele Felix avea mai puțin de trei ani când Austro-Ungaria s-a prăbușit ca urmare a înfrângerii sale în Primul Război Mondial. Ca rezultat, țările acum separate Austria și Ungaria au fost declarate republici iar familia imperială a plecat în exil. Exilată inițial în Elveția, în 1921 familia imperială a plecat pe insula Madeira, după ce tatăl arhiducelui Felix a eșuat în încercarea de a-și revendica tronul în Regatul Ungariei de la regentul Miklós Horthy. La data de 1 aprilie 1922, tatăl său, împăratul Carol, a murit în Madeira.

În toamna anului 1937, Arhiducelui Felix i s-a permis întoarcerea în Austria unde a urmat Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. A devenit primul habsburg de la abolirea monarhiei care a urmat o carieră ca ofițer în armata austriacă.^[4]
Cum Anschluss se apropia, Arhiducele Felix, sora sa Arhiducesa Adelheid și fratele său Arhiducele Eugen au părăsit Austria și au trecut granița în Cehoslovacia.

Felix, spre deosebire de fratele său mai mare Otto, întotdeauna a refuzat să renunțe la drepturile sale asupra tronului austriac. Ca rezultat, i s-a interzis să intre în Austria cu excepția a trei zile în 1989 pentru a participa la funeraliile mamei sale.^[5]

La 10 martie 1996, după ce Austria a intrat în Uniunea Europeană și punctele de frontieră dintre Austria și celelalte țări membre UE au căzut, el a intrat în țară prin Germania și a ținut a doua zi o conferință de presă pentru a anunța sosirea sa ilegală.^[6] După ce prezența sa a devenit cunoscută, el a fost avertizat de către guvernul austriac că în cazul în care ar încerca să mai intre din nou ilegal în țară, se va confrunta cu urmărirea penală.

În cele din urmă, s-a făcut un acord între Arhiducele Felix, fratele lui Karl Ludwig și guvernul austriac, arhiducii declarând supunere față de republică fără să facă nici o referire la drepturile lor la tron sau la apartenența lor la familia imperială.^[6]

În iunie 1998, împreună cu fratele său Karl Ludwig, Felix a încercat să recupereze proprietățile strămoașei lor Maria Tereza a Austriei și a soțului ei Francisc I, Împărat Roman, proprietăți care au fost luate de la familia Habsburg de către Adolf Hitler în timpul Anschluss.^[7]

Felix a dezvoltat mai multe afaceri de succes în Mexico și la Bruxelles^[6] și a lucrat ca consultant de marketing.^[8]

În timpul exilului, Arhiducele Felix a trăit în Portugalia, Belgia, Mexic și Statele Unite. A locuit la San Ángel în Mexico City unde a murit la 6 septembrie 2011 la vârsta de 95 de ani.

Felix s-a căsătorit civil la 18 noiembrie 1952 la Beaulieu, Franța și religios a doua zi cu Ducesa Anna-Eugénie de Arenberg (1925–1997).^[2] Au avut șapte copii:

Arhiducesa Maria del Pilar de Austria (n. 1953) căsătorită cu Vollrad-Joachim Edler von Poschinger; are patru fiice și un fiu
Arhiducele Carl Philipp (Carlos Felipe) de Austria (n. 1954) căsătorit cu Martina Donath (divorțat în 1997). S-a recăsătorit cu Annie-Claire Christine Lacrambe; are câte un fiu din fiecare căsătorie
Arhiducesa Kinga de Austria (n. 1955) căsătorită cu baronul Wolfgang von Erffa; are patru fiice și un fiu
Arhiducele Raimund (Ramon) de Austria (1958–2008) căsătorit cu Bettine Götz; are un fiu și două fiice
Arhiducesa Myriam de Austria (n. 1959) căsătorită cu Jaime Corcuera Acheson, un descendent mexican al contelui de Gosford; are patru fii
Arhiducele István (Esteban) de Austria (n. 1961) căsătorit cu Paola de Temesváry; are doi fii și o fiică
Arhiducesa Viridis de Austria (n. 1962) căsătorită cu Karl Dunning-Gribble; are trei fii și o fiică

Arhiducele Felix

* 1921: Niculae Florea (n. 31 mai 1921, Găești, județul Dâmbovița) este un inginerchimist și pedolog român, membru de onoare al Academiei Române din 2015

· 1922: S-a născut sportivul Mihai Botez, primul campion naţional absolut la gimnastică (1948), părintele judo-ului din România şi primul antrenor român de arte marţiale; campion mondial la judo veterani, la 86 de ani (2008); avea două centuri negre, 8 Dan în judo şi 8 Dan în jiu-jitsu; (m. 2011).

· 1923: Rainier al III-lea, (Rainier Louis Henri Maxence Bertrand Grimaldi; n. 31 mai 1923 – d. 6 aprilie 2005) a fost Prințul ereditar al Principatului Monacotimp de aproape 56 de ani. A fost unicul fiu al Prințesei Charlotte Louise Juliette.

Rainier s-a născut la Monaco ca singurul fiu al Prințului Pierre de Monaco, Duce de Valentinois și a Prințesei Ereditare Charlotte, Ducesă de Valentinois. Născută în Algeria, mama lui a fost singurul copil al Prințului Louis al II-lea și a Marie Juliette Louvet; mai târziu ea a fost legitimată, adoptată și numită moștenitoare a tronului. Tatăl lui a fost un nobil jumătate francez jumătate mexican care a adoptat numele soției sale, Grimaldi, după căsătorie și a fost numit prinț de socrul său.

Rainier a avut o soră, Prințesa Antoinette, o figură nepopulară, în general considerată a fi băgăcioasă în ceea ce privește poziția copiilor ei în linia de succesiune, lucru care a forțat-o pe Prințesa Grace să-i ceară să părăsească țara.

Rainier al III-lea

· 1929 - S-a născut scriitorul Veress Dániel.
* 1929: Andreas Meyer-Landrut (n. 31 mai 1929, Tallinn) este un fost diplomatgerman. El a fost ambasadorul Germaniei de Vest în Uniunea Sovietică la Moscova între anii 1980-1983 și 1987-1989. Meyer-Landrut a ocupat de asemenea funcția de șef al personalului de la biroul președintelui Germaniei, în timpul președinției lui Richard von Weizsäcker dintre anii 1989-1994
Meyer-Landrut a fost căsătorit de două ori, prima lui soție provenind din nobilimea maghiară.^[5] Cei doi sunt bunicii câtăreței germane Lena Meyer-Landrut care a câștigat Concursul Muzical Eurovision 2010 din Oslo, iar printre nepoți se numără diplomatul german Nikolaus Meyer-Landrut

Andreas Meyer-Landrut
Andreas Meyer-Landrut în Bonn, 27 iulie 1989

· 1930: Clinton Eastwood jr. (n. 31 mai 1930, San Francisco, California) este un actor, regizor și scenarist de film, producător, compozitor și politicianamerican, câștigător a cinci premii Oscar ca regizor, actor și producător. Ca erou laconic de westernuri și filme de acțiune, se numără din anii ’60 printre cele mai de succes staruri ale lumii. Mai târziu devine un regizor și producător de film renumit și obține în anii 1993 și 2005 Oscarul pentru cea mai bună regie. În plus, a fost distins ca producător al acestor filme cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Clint Eastwood este fiul contabilului Clinton Eastwood și al soției acestuia, Ruth.^[2] În timpul recesiunii economice, tatăl său a fost nevoit să lucreze ca vânzător într-o benzinărie și să pornească prin țară cu familia sa, în căutare de lucru.^[3]^[4] Clint locuia câteodată la bunica sa, care avea o crescătorie de găini în Sunol. În cele din urmă, familia sa s-a stabilit în Oakland. Eastwood, care trecea drept timid și introvertit, a frecventat zece școli diferite și a absolvit liceul în 1948. Printre altele, a lucrat ca tăietor de lemne, fochist, vânzător la benzinărie și magaziner.^[5] În anul 1951 a fost chemat la armată și deplasat la Fort Ord, unde a lucrat doi ani ca instructor de înot.^[6] La armată l-a cunoscut pe David Janssen, viitorul interpret al lui Richard Kimble din serialul „Fugitive”. Janssen i-a propus chipeșului și atleticului Eastwood să-și încerce, ca și el, norocul la Hollywood.

În 1986 Eastwood a apărut pe primele pagini ale ziarelor, când a fost votat primar al locului său natal, Carmel.^[7] A deținut această funcție până în 1988.^[8] Eastwood este membru al Partidului Republican și a sprijinit printre altele candidatura la președinție a lui Richard Nixon și Ronald Reagan. Deoarece s-a împotrivit războiului din Irak și l-a considerat o mare greșeală, Clint Eastwood a fost de asemenea un hotărât oponent al conducerii Bush. Deși se știe că Eastwood are probleme mari cu auzul, el refuză să poarte în public vreun aparat auditiv.

Clint Eastwood
Clint Eastwood la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, 2008

· 1931: S-a născut (la Braşov) Kaspar Teutsch, pictor, gravor, designer de tapiţerie şi textile si ilustrator de carte; trăieşte la München, Germania.

· 1931: Robert Schrieffer, fizician american, laureat Nobel. John Robert Schrieffer (n. 31 mai 1931) este un fizician american, laureat, împreună cu John Bardeen și Leon Neil Cooper, în 1972, al Premiului Nobel pentru Fizică pentru dezvoltarea teoriei BCS, prima teorie microscopică de succes a superconductivității.

· 1934 - S-a născut Pat (Charles Eugene) Boone, cântăreţ şi actor american.
* 1935: Ion Madan (n. 31 mai 1935, Trușeni, județul Lăpușna, Regatul României - d. 4 februarie 2008, Chișinău, Republica Moldova) a fost un autor, bibliolog, bibliograf, istoric, istoriograf, monograf și profesor român din Republica Moldova.

· 1938: S-a născut Adriana Iliescu, istoric şi critic literar, prozatoare şi poetă. Adriana Iliescu (n. 31 mai 1938, Craiova) a fost până la 29 decembrie 2006 cea mai vârstnică femeie din lume care a dat naștere unui copil, la vârsta de 66 de ani și 320 zile. Ea a născut-o pe Eliza Maria Bogdana la 16 ianuarie 2005, la Maternitatea Giulești din București, România. Fetița nu este, totuși, copilul său biologic, ținând cont că ovulul (și sperma de asemenea) provine de la un donator anonim, iar Adriana Iliescu a fost mai degrabă o mamă purtătoare. Ea a lucrat înainte de pensionare ca profesor universitar de literatură română și scriitor de povești pentru copii. Eliza Maria a primit și prenumele Bogdana, nume care era destinat surorii sale gemene, care nu a supraviețuit sarcinii.
* 1941: Yoshimasa Sugawara (菅原義正 Sugawara Yoshimasa^?, born 31 May 1941) (菅原義正 Sugawara Yoshimasa^?, (n. 31 mai 1941, Otaru, Japonia) este un pilot japonez de raliuri, care a terminat de șapte ori pe podium la Raliul Dakar în categoria camioane.

Cu 34 de participări la Raliul Dakar până în ediția 2017 (la vârsta de 76 de ani participă la ediția 2018), a fost menționat în Guiness World Records.

Fiul său, Teruhito Sugawara, îi este coechipier în echipa Hino la Raliul Dakar.

· 1945 - S-a născut Linda Scott (Linda Joy Sampson), cântăreaţă americană.

· 1946: Adriana Bittel (n. 31 mai 1946, București), prozatoare și publicistă română, absolventă a Facultatății de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1970. În calitatea de publicistă, contribuie cu cronică la revista România Literară,^[1] prozatoarea, critica și istorica literară Ioana Pârvulescunumind-o „Cronicarul en titre al ultimei pagini, căreia i-a impus un stil și o directețe”.^[2] Gabriel Dimisianu scrie că s-a vorbit cu dreptate „despre duhul cehovian al prozei sale, care unește empatia cu observația lucidă, lirismul cu notația realistă cât se poate de exactă, incisivă”.^[3] De altfel, Bittel a fost descrisă drept unul dintre prozatorii de marcă ai generației ’80.^[4] În portretul Adrianei Bittel, Gabriel Dimisianu apreciază că „spiritul critic, inteligența și competența literară se întâlnesc cu generozitatea”.^[3] În „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” (1993), Radu G. Țeposu o include pe Adriana Bittel în categoria scriitorilor analiști, adică a scriitorilor neinteresați de construcții epice de mari dimensiuni.^[5]

Este prezentă în antologiile: „Generația 80 în proza scurtă“, alcătuită de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa (Editura Paralela 45, 1998) și „Romanian Fiction of the 80s and 90s“ (Editura Paralela 45, 1999). Figurează cu texte de proză în antologii publicate în SUA, Austria, Germania, Iugoslavia.

A publicat:

"Lucruri într-un pod albastru" (Editura Cartea Românească, 1980)
"Somnul după naștere" (Editura Cartea Românească, 1984)
"Iulia în iulie" (Editura Eminescu, 1986)
"Fototeca (Ed. Cartea Românească, 1989)
"Întâlnire la Paris (Ed. Compania, 2000) – Premiul Asociației Scriitorilor din București și Premiul ASPRO
"Cum încărunțește o blondă (Ed. Compania, 2006)

· 1947 - S-a născut Ron Wood, chitarist, basist, vocalist şi compozitor britanic (Faces, Rolling Stones).
* 1947: Takeo Takahashi (n. 31 mai 1947) este un fost fotbalist japonez.

· 1948: John Henry "Bonzo" Bonham (n. 31 mai 1948; d. 25 septembrie 1980) a fost un baterist englez și membru al trupei Led Zeppelin.
A fost recunoscut pentru puterea sa, piciorul drept foarte rapid în fața tobelor, "soundul" său distinctiv și simțul dezvoltat pentru groove. Bonham este descris de către Encyclopaedia Britannica ca fiind "modelul perfect pentru toți bateriștii de hard rock care i-au urmat".

John Bonham

* 1948: Svetlana Alexandrovna Alexievici (în rusă Светлана Александровна Алексиевич; în belarusă Святлана Аляксандраўна Алексіевіч, cu alfabet Łacinka: Sviatlana Aliaksandraŭna Aleksievič; n. 31 mai 1948,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Ivano-Frankivsk, URSS^[1]^[2]^[3]) este o jurnalistă, ornitologă și scriitoare belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”

Svetlana Alexievici

· 1949 - S-a născut Mike Levine, clăpar şi compozitor canadian (Triumph).

· 1949: Tom Berenger, actor american

· 1950 - S-a născut Charlene (Charlene D'Angelo - Duncan), cântăreaţă americană.

· 1950 - S-a născut Graham Russell, vocalist şi compozitor australian (Air Suply).
* 1950: Edgar Savisaar (n. 31 mai 1950) este un politician eston și actualul președinte al Partidului de Centru (Keskerakond), care face parte din coaliția guvernamentală. În actualul guvern Ansip, este Ministrul Afacerilor Economice și Comunicațiilor. Deasemenea, Savisaar a fost prim-ministrul Estoniei între 1990 și 1992, și primarul capitalei Talin din 2001 până la 14 octombrie 2004.

Edgar Savisaar

* 1951: Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor francez de fantastique, science fiction, thriller și roman istoric.

Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o familie săracă. Tatăl, muncitor și parior pătimaș la cursele de cai. Mama, casnică și romantică, îi citea în copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar și pentru scris. Locuiau toți trei într-o cameră de servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un cartier cu pretenții al Parisului. Primele sale lecturi au fost albumele de benzi desenate cu Tintin și Blake și Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți.

A trecut repede la Modesty Blase, acea "doamna a crimei" cu multiple talente și trecut tenebros, benzi desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto Satanik sau policierurile lui James Hadley Chase.

În anii '60, familia sa se mută într-un bloc social (HLM) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi înveselește însă copilăria: împreună cu alți copii scotocea prin pubelele americanilor descoperind și citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franța acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The Shadow etc.

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie "romane", de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu avea reputația făcută: unii profesori îl disprețuiau și-i spuneau că n-o să facă nimic în viață; alții însă îl admirau și-i prevesteau o cariera de scriitor. Ajuns - în mod natural - student la litere, își trimite scrierile pe la diverse publicații și debutează astfel, la 21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu știa și nu voia să facă altceva, și în 1978 primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile încep să-l ia în seamă și Denoel îi deschide porțile, publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville malade. Urmează alte 150 de romane.

În anii '80 Serge Brussolo a revoluționat prin stilul lui original și distinctiv literatura science-fiction franceză. Considerat de unii critici o enigmă imposibil de clasificat, Brussolo, un scriitor unic și baroc, este creatorul unor universuri literare halucinante, construite cu ajutorul unei doze specifice de violență și sexualitate, care i-au adus un public format din cititori pe cât de fideli pe atât de pasionați.

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul lui text publicat a fost L'Evadé/Evadatul apărut în periodicul L'Aube enclavée în 1972. Funnyway (Funnyway-în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Française. Câțiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une ville malade/Vedere în secțiune a unui oraș bolnav. Un alt roman,Les Semeurs d'abîmes/Semănătorii de abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost publicate în colecția Anticipation a editurii Fleuve Noir și în colecția Présence du futur a editurii Denoel.

După ce inițial a scris numai science-fiction, Brussolo a abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii și tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes.

Serge Brussolo
Serge Brussolo, la Paris, în 2007

· 1954: Nicu Alifantis (n. 31 mai 1954, Brăila) este un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk și muzică de teatru, actor și poet.

Nicu Alifantis, născut la 31 mai 1954, la Brăila din părinți greco-macedonieni,^[1]^[2] face studii muzicale particulare și debutează scenic în anul 1973. Este angajat în 1975 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și devine destul de cunoscut și iubit de public, astfel încât în 1976 casa de discuri Electrecord îi editează primul material discografic, Cântec de noapte, cu patru piese. În același an se înscrie în ATM.

După armată devine membru al Cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Paunescu, și participă la majoritatea „întâmplărilor artistice”, melodii ale sale figurând pe compilațiile Folk 1 și Folk 2 apărute la Electrecord în 1977 și, respectiv, în 1978. În 1983, la apariția triplului LP care marca 10 ani de activitate a cenaclului, Nicu Alifantis este cel mai bine reprezentat cantautor de pe acest album, figurând cu trei piese.

Între 1973 și 2002 a susținut 4.036 concerte.

În 1995 fondează grupul Alifantis & Zan, ca trupă de studio pentru albumul său Voiaj. În 1996, după înregistrarea albumului Nichita, Zan devine o trupă de proiecte din care mai fac parte: Virgil Popescu (chitară bas, voce), Sorin Voinea (claviaturi, voce), Răzvan Mirică (chitară electrică și acustică, sitar, mandolină, voce), Relu Bițulescu (tobe, percuție).

În aprilie 1999 înființează Fundația Nicu Alifantis cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forța și autenticitatea vor fi primordiale”.

Despre Nicu Alifantis, Emil Brumaru scria:

„Nicu Alifantis ne scrie cu sufletul pe cîntecul vieții fiecăruia din noi cuvintele-i simple, afectuoase, dulci-amare, lăsîndu-ne destrămați o clipă, reînviindu-ne apoi, mai bucuroși, mai teferi, întru poezia-i caldă. În inima mea, toată blîndețea-l simte poet de cînd lumea și-s fericit să o spun și altora. Și s-o repet pînă la îngeri!”

* 1954: Ion Gagim (n. 31 mai 1954 în localitatea Onișcani, raionul Călărași, Republica Moldova) este doctor habilitat în pedagogie, profesor unversitar, cercetător, filosof, autor de manuale și monografii de filosofie, psihologie și educație muzicală din Republica Moldova. El este considerat fondator și o figură proeminentă în domeniile: pedagogia muzicii, psihologia muzicii, filosofia muzicii, în Republica Moldova.

· 1959 - S-a născut Alan Wilder, pianist, vocalist şi compozitor britanic (Hitmen, Depeche Mode).

· 1960 - S-a născut Simon Gallup, basist britanic (The Cure).
* 1961: Lea Kathleen Thompson^[1] (n. 31 mai 1961) este o actriță americană, regizor și producător de televiziune.

Lea Thompson
Lea Thompson în mai 2008

· 1962: Răsvan Popescu (n. 31 mai 1962, București) este un jurnalist, scenarist de film și scriitor român. Între anii 1999-2000 a fost purtătorul de cuvânt al președintelui României, Emil Constantinescu. Acesta l-a desemnat în anul 2000 ca membru în CNA. După decesul lui Ralu Filip a fost ales președinte interimar al CNA, iar în 12 septembrie 2007 a fost confirmat în funcția de președinte al CNA, de Parlamentul României.

Răsvan Popescu s-a născut la data de 31 mai 1962 în municipiul București. A absolvit Liceul Gheorghe Șincai din București și apoi cursurile Facultății de Geologie și Geofizică a Universității din București (1982-1987). În anul 1992 a urmat cursuri postuniversitare de jurnalism la California State University.

După absolvirea facultății, a lucrat ca inginer geolog în bazinele miniere din Valea Jiului și Valea Prahovei (1987-1990). După Revoluția din 1989, se reprofilează ca jurnalist fiind pe rând publicist-comentator la săptămânalul “Expres”, condus de Cornel Nistorescu (1990-1992), corespondent al Radio BBC (1992-1996) și redactor-șef la Televiziunea Română, coordonatorul emisiunii de dezbateri “Ediție specială” (1997-1998).

În paralel, a publicat până în prezent 6 volume de proză și memorialistică și a scris 6 scenarii de film. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 1998 s-a înscris în PNL^[1].

În perioada 1998-1999 îndeplinește funcția de Secretar de Stat, șef al Departamentului de Informații Publice și Purtător de Cuvânt al Guvernului, apoi, între amii 1999-2000, pe cea de Consilier de Stat și Purtător de Cuvânt al Președintelui României, Emil Constantinescu.

Începând din data de 15 septembrie 2000 este membru al Consiliului Național al Audiovizualului, fiind numit de către Președinția României, pentru un mandat de șase ani. În anul 2006, a fost reconfirmat de către Parlamentul României, la propunerea Senatului, pentru un nou mandat de șase ani.

După decesul lui Ralu Filip, a fost ales președinte interimar al CNA, iar la data de 28 iunie 2007, Rasvan Popescu a fost ales în funcția de președinte interimar al Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), cu 6 voturi "pentru" și 4 "împotrivă".^[2] La data de 12 septembrie 2007 a fost confirmat în funcția de președinte al CNA, de Parlamentul României, după o perioadă de interimat de patru luni.^[3]

Răsvan Popescu este căsătorit și are un copil.

Răsvan Popescu

· 1963 - S-a născut Mike Joyce, baterist britanic (The Smiths, Adult Net).
* 1963: Viktor Orbán (pronunție maghiară:

audio; n. 31 mai 1963,^[1]Székesfehérvár, Republica Populară Ungară) este un politician maghiar, prim-ministru al Ungariei între 1998-2002 și apoi din 2010 până în prezent. FIDESZ, formațiunea conservatoare pe care o conduce, a obținut la alegerile legislative din 2010 peste două treimi din mandate

Orbán Viktor s-a născut în orașul Székesfehérvár. A copilărit în localitățile rurale Alcsútdoboz și Felcsút. În 1977 s-a mutat cu familia în Székesfehérvár. A urmat un liceu cu profil de limbă engleză. Între 1981-1982 a efectuat serviciul militar, după care urmat studiile la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1987. În 1989 a studiat un an la Oxford.

Viktor Orbán s-a casătorit cu Anikó Lévai, de profesie juristă. Îi place foarte mult sportul, în special fotbalul, a și jucat la echipa de fotbal Felcsút.

Viktor Orbán

· 1965: Vasile Emilian Cutean, politician român

· 1965: Brooke Shields, actriță americană

· 1968 - S-a născut Jason Donovan, actor şi cântăreţ australian.
* 1974: Erdei Zsolt (poreclit Madár - Pasăre) (n. 31 mai 1974, Budapesta) este un boxer maghiar la categoria mijlocie.

· 1976: Colin James Farrell (n. 31 mai 1976, Dublin, Irlanda), cunoscut sub numele de Colin Farrell, este un actor irlandez. A apărut în numeroase filme de succes cum ar fi Minority Report, Miami Vice, Phone Booth, In Bruges sau Triage.

Farrell la Festivalul de Film de la Toronto, 2007

Colin Farrell la premiera fimului Ondine

Este fiul lui Rita, casnică, și a lui Eamon, un fotbalist care a jucat la echipa Shamrock Rovers FC și a deținut o companie de import export în Dublin. Collin este cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei: mai are un frate - Eamon și două surori - Catherine și Claudine. Ambele surori ale sale au apărut în câteva dintre producțiile cinematografice în care a jucat Colin. Dintre cele două, Claudine lucrează de asemenea și pe post de asistentă și companioană a actorului.

În numeroase interviuri, Colin a vorbit deschis despre adolescență sa, cum la 15 ani și-a pierdut virginitatea cu o femeie cu 20 de ani mai mare decât el, în timpul liceului a fost unul dintre elevii problemă.

Colin Farrell a avut o relație cu actrița engleză Amelia Warner între iulie și noiembrie 2001.^[1] Au fost speculații că ei ar fi fost căsătoriți, însă mai târziu el a infirmat asta.^[2] A avut o relație cu fotomodelul Kim Bordenave, din care a rezultat un băiețel, născut pe 12 septembrie 2003.

* 1976: Roxana Ioana Iliescu (n. 31 mai 1976, București, România) este o prezentatoare de televiziune din România. A fost moderatoarea emisiunii "Săptămâna mondenă", "Monden B1" difuzată de canalul B1TV. La 7 septembrie 2012 își încheie colaborarea cu postul B1TV, după 12 ani de activitate, însă rămâne în atenția presei mondene, fiind foarte meditatizată ca vedetă de televiziune

A intrat în fabuloasa lume a ziaristicii în 1990,odată cu lansarea revistei Salut. La vârsta aceea vroia să fie actriță.Făcea parte din cercul de teatru al Liceului Dimitrie Cantemir și se înscrisese și la Școala Populară de Artă, secția actorie, unde l-a avut ca profesor pe Ion Arcudeanu.^[2]

Însă Roxana Iliescu a trădat scena pentru Școala Superioară de Jurnalistică. A avut profesori senzaționali și îi place să creadă că nu i-a dezamăgit. A crescut firesc, de la presa scrisă și fotografie, la televiziune. Aceasta și-a adăugat în CV și un Master în PR și Publicitate, organizând diverse evenimente pe parte de planner. În paralel cu facultatea a lucrat la revista Privirea, ca redactor cultural. Întâlnirea cu Mihai Tatulici a fost una aparte pentru ea, o ședință cu acesta valorând cât un semestru de cursuri la facultate. Același lucru îl spune și despre Ion Cristoiu si Adrian Sârbu, ambii întâlniți în perioada în care lucra la Salut, transformat ulterior în Salut Generația Pro.

Roxana Iliescu s-a retras în televiziune ^[3] și s-a întors la stadiul de reporter al Știrilor de Acasă TV. 9 luni mai târziu a fost atrasă de un nou început care trebuia să se numească News Television, Fox Romania, actuala B1 TV.

Roxana Iliescu a rămas la B1 TV ca și realizator al emisiunii MONDEN B1 ^[4] alături de producătoarea de televiziune Andrada Moga. Roxana Iliescu, realizatoarea emisiunii „Monden B1”, poate fi urmărită sâmbătă și duminică, de la ora 10.00, pe B1 TV.

Sanda Nicola și Roxana Iliescu, premiate de revista VIP ^[5]

Roxana Iliescu a lansat primul DVD de rețete culinare din România ^[6]

Monica Colceriu și Roxana Iliescu dau startul primului jurnal monden din istoria postului național de televiziune

* 1979: Millo Simulov (n. 31 mai 1979, Arad) este un regizor de film, scenarist și producător, realizatorul primului film interactiv din România, Kiddo, în anul 2012.

S-a născut și a crescut în Arad, unde a urmat studiile primare și gimnaziale. Studiile liceale le-a făcut la Grupul Școlar de Gospodărirea Apelor din Arad. Este licențiat al Facultății de Electronică și Telecomunicații a Universității Politehnica Timișoara, din anul 2001. A absolvit Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara în anul 2006 și secția de Regie de Film și TV la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, unde a absolvit și studiile de master în anul 2012^[3].

În anul 2011, a realizat scurtmetrajul Hello Kitty, declarând că este „primul său film, producțiile anterioare fiind simple exerciții formative”. ^[4] Filmul prezintă drumul unui grup de tineri de la Arad către mare și, deși începe ca o comedie, se încheie într-o notă tragică. ^[5] Cu „o imagine cum rar se vede în filmul românesc”, Hello Kitty a câștigat în 2012 premiul cel mare în cadrul Festivalului de Film Piatra, fiind desemnat cel mai bun scurtmetraj de ficțiune. ^[6] De asemenea, a obținut Premiul publicului în cadrul Festivalului de Film Internațional NeXt 2012 ^[7] și a fost nominalizat la Premiile Gopo 2012, la categoriile „cel mai bun scurtmetraj” și „premiul pentru Tânăra Speranță”. ^[8] Pe plan internațional, scurtmetrajul a fost premiat în cadrul Festivalului de Film Zubroffka 2012, din Polonia, și a obținut premiul pentru cel mai bun film de ficțiune în cadrul celei de-a XI-a ediții a Beginning Film Festival, desfășurat în Sankt Petersburg. ^[9]

În anul 2012, a realizat prima producție cinematografică interactivă din România, Kiddo, ce oferă publicului șansa de a alege destinul personajelor. Filmul prezintă povestea unei tinere dintr-o categorie socială defavorizată și încercarea acesteia de a-și demonstra talentul în lumea boxului, în ciuda piedicilor ridicate de lipsa banilor sau de tatăl ei alcoolic. ^[10] Filmul se oprește în anumite momente-cheie, iar publicul alege una dintre variantele de continuare a poveștii. Turnată la Arad, producția a fost prezentată la Festivalul Internațional de Film de la Cannes 2012, iar după prima vizionare, publicul a solicitat o a doua seară de proiecție a peliculei.

Filmografie:

Regie și scenariu

Escape - film 360, 2017
New Dakia - scurtmetraj, 2017

Kiddo - film interactiv, 2012
Hello Kitty - scurtmetraj, 2011
Fumatul poate să ucidă - scurtmetraj, 2010
Piticul tricolor și ciuperca fermentată - scurtmetraj, 2010
Cireșul de mai - scurtmetraj, 2009
Luminița - scurtmetraj, 2009
Penalty - scurtmetraj, 2009
Și dacă... - scurtmetraj, 2009
Five o'clock - scurtmetraj, 2008
Mulțumesc - scurtmetraj, 2008

Regie

Tutunul nu daunează grav sănătății - scurtmetraj, 2008

Producție

Kiddo - mediu-metraj, 2012

Millo Simulov

* 1981: Daniele Bonera (n. 31 mai 1981, Brescia) este un fotbalist italian care evoluează pe postul de fundaș la clubul din Primera Division, Villarreal.
* 1981: Diego Nicolás Ciz (n. 31 mai 1981, Montevideo) este un fotbalist uruguayancare legitimat la echipa Olimpia Asunción din Paraguay. În returul sezonului 2009-2010, a fost împrumutat la echipa FC Rapid București din Liga I, dar nu a impresionat și nu a fost păstrat în lotul giuleștean.
* 1981: Nicolae Daniel Popescu (n. 31 mai 1981, Câmpulung Moldovenesc, România) este un deputat al USR pentru Circumscripția Nr. 43 pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării. A candidat la alegerile din 2016, dar a fost validat pe 19 aprilie 2017 după ce deputatul Manuel Costescu a demisionat din Parlament. Daniel Popescu este vicepreședinte^[1] al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării și membru al Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională^[2]. Din 4 februarie, Popescu este și vicelider al grupului parlamentar USR din Camera Deputațilo
* 1983: Alexandru Minculescu (n. 31 mai 1983, Ploiești, România), cunoscut sub numele de scenă Cabron, este un cântăreț român de muzică hip-hop. Activează pe scena muzicii românești încă din anul 1999, când înființează trupa Codu’ Penal împreună cu ShobbyA avut patru piese în top 100 MediaForest cele mai difuzate piese din România în 2014 și 3 piese în top 100 pentru 2013
Cabron este căsătorit din anul 2007 și are un băiețel pe nume Nikolas

Discuri

În familie (pentru bani)- 2003
Pe viață - 2004
Hip-Hop greu de difuzat - 2005
Apocalipsa – 2006
Prin ochii mei - 2007
Lupu' DPM - 2017
Gemeni - 2018

Single-uri

Cabron feat. Pacha Man & Jazzy Jo – Arată-le la toți - HaHaHa Production
Cabron – Iarna pe val (feat. What’s Up & Iony) - HaHaHa Production
Speak feat. Brighi & Cabron – Pradă de război - HaHaHa Production
Cabron- Show TV - HaHaHa Production
Cabron – Letz be friends - HaHaHa Production
Cabron – PaRap - HaHaHa Production
Cabron – Frunzele și iarba - HaHaHa Production
Cabron feat. Deliric – Țara arde - HaHaHa Production
Cabron feat. Smiley & Guess Who – Dă-o tare! - HaHaHa Production
Cabron feat. Voltaj - Vocea ta - HaHaHa Production & Cat Music
Andra feat. Cabron - Niciodată să nu spui niciodată - MediaPro Music
Cabron feat. Nicoleta Nucă - Adevăr sau minciună - HaHaHa Production & Global Records
Cabron feat. Feli - Drumuri necunoscute - HaHaHa Production
Lavinia feat. Cabron - Sfârșitul lumii - MediaPro Music
Cabron feat. Ștefan Bănică - La masa mea - Cat Music

Cabron

* 1986: Serghei Alexeev (în rusă Сергей Викторович Алексеев; n. 31 mai1986, Tiraspol) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de atacant.
* 1986: Sylwia Lisewska (n. 31 mai 1986, în Suwałki)^[3] este o handbalistă polonezăcare joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare^[4]^[5]. Handbalista, care evoluează pe postul de intermediar stânga, este și componentă a echipei naționale a Poloniei
* 1989: Marco Reus (pronunțat în germană /ʁɔʏ̯s/; n. 31 mai 1989, Dortmund) este un fotbalist german, care joacă pe postul de mijlocaș ofensiv sau atacant pentru Borussia Dortmund și naționala Germaniei.
* 1990: Alexandru Buhuși (n. 31 mai 1990) este un fotbalist român care joacă pentru clubul de fotbal Petrolul Ploiești pe postul de atacant.
* 1991: Azealia Amanda Banks (n. 31 mai 1991) este o rapperiță, cântăreață și compozitoare americană. Crescută in cartierul Harlem din New York City, Banks a urmărit un interes în teatru muzical la o varsta frageda, studiind la Liceul LaGuardia High School of Performing Arts, înainte de a pleca să se concentreze asupra carierei sale muzicale. La sfârșitul anului 2008, ea a adoptat pseudonimul "Miss Bank$" și a început sa lanseze muzică prin contul ei de MySpace, în cele din urmă fiind semnată la XL Recordings, la varsta de 17 ani.^[1] După semnarea unui contract de înregistrare cu Interscope Records și Polydor, Banks a venit la importanță de topping NME's Cool List în 2011 și terminând al treilea în Sound of 2012. Debutul single, "212", de pe primul extended play 1991 (2012), și primul mixtape Fantasea (2012) a primit aprecieri critice. Albumul de studio de debut a lui Banks Broke With Expensive Taste (2014) s-au prezentat mai multe întârzieri de la anunțul inițial, înainte de a fi lansat în mod neașteptat la magazinele de muzică online.^[2] Ea va face debutul in actorie ca steaua a filmului muzical de teatru Coco, regizat de RZA.

Azealia Banks
Banks cântând la 2012 NME Awards

* 1991: Patrick Jørgensen (n. 31 mai 1991, Copenhaga) este un scrimer danez specializat pe spadă, laureat cu bronz individual la Campionatul Mondial de Scrimă din 2015.

* 1994: Devin Williams (născut 31, 1994) este un jucător profesionist de baschet ce joacă pentru Maine Ghearele Roșii din NBA G League.
* 1995: Bianca Elena Tiron (n. 31 mai 1995, Iași) este o handbalistă românălegitimată la clubul Corona Brașov. Tiron joacă pe postul de intermediar stânga. Ea a fost în trecut convocată în lotul echipei România B pentru Trofeul Carpați, ediția din 2012, pe când avea doar 17 ani.

Decese

· 455: Împăratul roman Petronius Maximus este omorât cu pietre de către o mulțime furioasă în timp ce fugea la Roma (n. c. 396). Flavius Anicius Petronius Maximus (c. 396; d. 22 aprilie 455) a fost aristocrat roman și, pentru scurt timp, împărat roman al Imperiului Roman de Apus, mai exact în perioada 17 martie 455 – 31 mai 455. În timpul lui Petronius, vandalii, conduși de Genseric, ocupă și jefuiesc Roma. Petronius Maximus a murit ucis de o mulțime furioasă, iar trupul său a fost mutilat și aruncat în Tibru.

· 1162: Géza al II-lea Árpád (n. Tolna în 1130 – m. 31 mai 1162, înhumat la Székesfehérvár), fiul cel mai mare al lui Béla al II-lea cel Orb și al Elenei de Raška, a fost rege al Ungariei, din 1141 până în 1162

La 16 februarie 1141, la trei zile după moartea tatălui său, Géza al II-lea, încă fiind copil, a fost încoronat. Beloš, frate al marelui jupan al Serbiei, Uroš al II-lea, și al reginei Elena, în calitatea sa de duce, de conte palatin și de ban a asigurat regența. În 1144 el s-a dus în Rusia în fruntea unei armate maghiare pentru a-l susține pe Vladimirko de Galiția. În deceniul 1140 relațiile germano-maghiare s-au degradat, iar proiectul căsătoriei dintre sora sa, Sofia,^[2] și Henric de Suabia (1137 – 1150) este abandonat. Buna înțelegere cu regatul Boemiei s-a alterat și ea după moartea lui Sobeslav I al Boemiei și accederea la tron a lui Vladislav al II-lea al Boemieiprovenit dintr-o descendență rivală. În aceste circumstanțe pretendentul Boris Conrad^[3] se manifestă din nou. El obține prin mijlocirea lui Vladislav al II-lea pe lângă Conrad al III-lea al Sfântului Imperiu Roman și Henric al II-lea al Austriei să ridice trupe de mercenari în 1145 pentru cucerirea tronului. În aprilie 1146 Boris-Conrad a ocupat Pozsony (azi Bratislava), dar Géza al II-lea a reușit să recupereze citadela. Regele Ungariei s-a apropiat atunci de Welf al VI-lea al Bavariei, adversarul lui Conrad al III-lea și ducele Austriei. El i-a propus să-l ajute să cucerească Bavaria. În septembrie 1146 într-o bătălie dintre trupele lui Henric al II-lea al Austriei și cele ale Géza al II-lea și ale lui Beloš, cavalerii secui și pecenegi echipați ușor au fost puși pe fugă de cavaleria grea germană, însă trupele maghiare au reușit să-l învingă pe Henric și să-l urmărească până la Fischa.^[4]

Sub Géza al II-lea țărani și meșteșugari germanofoni, germani, saxoni, suabi, luxemburghezi și flamanzi, s-au stabilit în Translvania, în sud, în jurul Sibiului și în Țara Oltului și în nord, în regiunile Bistriței și (Radnei), precum și în comitatul Abaúj și poate chiar până la Zips, pentru a le proteja de incursiunile nomazilor cumani.^[5] Regele le-a acordat titluri ereditare în schimbul unor obligații financiare, și le-a atribuit titlul de conte unora dintre ei. Coloniștii veniți din Occident, îndeosebi flamanzi și valoni, au jucat un rol esențial în urbanizarea regatului

În cursul deceniului care a început în 1148, Regatul Ungariei a practicat o politică de intevenții externe de mare anvergură care s-au integrat în rețeaua de alianțe informale constituite în Europa pe de o parte cele două imperii germanic și bizantin, prinții ruși Iuri Dolgoruki și Vladimirko de Galiția și pe de altă parte papa, nobilimea italo-normandă din sud, ducele Welf al II-lea de Bavaria (!?), regele Ludovic al VII-lea al Franței și jupânul Serbiei Uros al II-lea. Prima cauză a acestor expediții pentru Ungaria este legată de uniunea (căsătoria) regelui, în 1146, cu prințesa Eufrosina a Kievului, sora prințului Iziaslav al II-lea. Armatele maghiare au efectuat nu mai puțin de șase campanii între 1148 și 1155 pentru a-l sprijini pe Iziaslav care va fi, până la urmă, înlăturat, contra lui Iuri Dolgoruki, apoi și contra lui Vladimirko de Galiția. Géza al II-lea a intervenit personal, în toamna lui 1150 la Kiev și în 1152 contra lui Vladimirko fără succese veritabile.^[7].

În același timp, Manuel I Comnen a reprimat răscoala sârbilor și, după o bătălie dată pe malul râului Tara, a zdrobit armata lui Uroš al II-lea, care a fost constrâns să depună jurământ de credință față de bizantini la sfârșitul lui 1150 și începutul anului 1151. O pace umilitoare i-a fost propusă lui Géza al II-lea în 1153, care susținea atunci pretențiile lui Andronic, nepotul [de unchi al] împăratului. Părțile au sfârșit prin a se înțelege în primăvara anului 1155 când, sub amenințarea unei intervenții a Bizanțului, Géza al II-lea a acceptat un tratat prin care niciuna dintre părți nu obținea extensii teritoriale

Doi frați mai mici ai lui Géza, Ladislau și Ștefan, frustrați că nu dispuneau de domenii suverane, au format un „partid” de nobili și au încercat să-l detroneze și chiar să-l asasineze pe Géza, cu sprijinul tacit al Beloš care a fost izgonit. Complotiștii au căutat ajutorul lui Frederic Barbarossa pe care Géza al II-lea a reușit să-l abată de la ei, în timpul dietei de la Regensburg, din 1158, oferindu-i un contingent de 500 de musulmani pentru campaniile sale în Italia și recunoscându-l pe Victor al IV-lea(antipapă, pe care Barbarossa îl sprijinea). Deși Géza al II-lea a abandonat „partidul” împăratului, Frederic Barbarossa nu i-a mai sprijinit pe Ladislau și pe Ștefan care atunci s-au refugiat în Bizanț.

Géza al II-lea a obținut, în 1161, reînnoirea păcii semnate cu Bizanțul, unde se refugiaseră cei doi frați ai săi, Ladislau și Ștefan, și l-a înfeudat pe fiul său mai mic, Béla cu un ducat constituit din Dalmația și din Croația.

După moartea lui Géza al II-lea, survenită la 31 mai 1162, totuși fratele său, Ștefan al IV-lea, i-a succedat la tron, cu susținerea arhiepiscopului Lucas de Esztergom

În 1146, Géza s-a căsătorit cu Eufrosina a Kievului (n. prin 1130 – † prin 1193), (din dinastia Rurik), fiica lui Mstislav I, mare-prinț al Kievului și a celei de-a doua soții a acestuia, Liubava Dmitrievna. Împreună au avut opt copii:

Ștefan al III-lea (1147– † 4 martie 1172), rege al Ungariei ;
Béla al III-lea (1148– † 23 aprilie 1196), rege al Ungariei ;
Elisabeta / Erzsebet (prin 1149 – † după 1189), soția ducelui Frederic I al Boemiei ;
Géza (prin 1150 – prin 1210) ;
Arpad, mort de copil;
Odola (1156– † 1199), soția lui Sviatopluk († 1169), fiul lui Vladislav al II-lea al Boemiei ;
Ilona / Helena (n. 1158 - d. 25 mai 1199), soția ducelui Leopold al V-lea al Austriei
Margareta (Margit) (1162– ?), născută postum; soție, în 1177, a lui Isaac Ducas Makrodukas (executat în 1185) fiul lui Constantin Ducas Makrodukas, pansebastos, apoi panhypersebastos, iar în a doua căsătorie, după 1186, soția lui András, Ispán de Somogy.

Géza al II-lea al Ungariei
Rege al Ungariei

* 1246: Isabella de Angoulême (franceză Isabelle d'Angoulême; c.1188 – 31 mai1246) a fost regină consort a Angliei ca a doua soție a regelui Ioan din 1200 până la moartea lui Ioan în 1216. Ea a avut cinci copii cu regele inclusiv moștenitorul lui, Henric al III-lea al Angliei. În 1200, Isabella s-a căsătorit cu Hugh al X-lea de Lusignan, Conte de La Marche, cu care a avut alți nouă copii.

Isabella de Angoulême

· 1408: A murit sogunul japonez Ashikaga Yoshimitsu; (n. 1358).
* 1495: Cecily Neville, Ducesă de York (3 mai 1415 – 31 mai 1495)^[1] a fost nobilă engleză, soția lui Richard Plantagenet, Duce de York și mama a doi regi ai Angliei: Eduard al IV-lea și Richard al III-lea. Cecily Neville a fost denumită "Trandafirul de la Raby" pentru că ea s-a născut la Castelul Raby în Durham și "Mândra Cis" din cauza mândriei și a temperamentului ei. Din punct de vededer istoric ea este, de asemenea, cunoscută pentru pietatea ei.

Cecily Neville a fost fiica lui Ralph Neville, primul conte de Westmorland și al lui Joan Beaufort, contesă de Westmorland. Bunicii paterni au fost John Neville, baron Neville de Raby și Maud Percy, fiica lui Henry de Percy, baron Percy. Bunicii materni au fost John de Gaunt, Duce de Lancaster și Katherine Swynford. John de Gaunt a fost al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și al reginei Philippa de Hainault. Prin mama ei, Cecily a fost nepoata regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Ea a fost mătușa lui Richard Neville, conte de Warwick, unul dintre cei mai importanți lideri și comandanți militari ai generației sale, mătușa reginei Anne Neville, și ruda reginei Catherine Parr, a șasea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.

În 1424, când Cecily avea nouă ani, a fost logodită de tatăl ei cu pupilul său de treisprezece ani, Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York. Ralph Neville a murit în octombrie 1425. Cecily și Richard s-au căsătorit în octombrie 1429. Fiica lor Anne s-a născut în august 1439, în Northamptonshire. Când Richard a devenit locotenent al regelui și guvernator general al Franței în 1441 și s-a mutat la Rouen, Cecily s-a mutat cu el. Fiul lor, Henry s-a născut în februarie, dar a murit la scurt timp după naștere.

Următorul lor fiu, viitorul rege Eduard al IV-lea s-a născut la Rouen la 28 aprilie 1442 și a fost imediat botezat într-o micuță capelă privată. Mai târziu va fi acuzat că este nelegitim de către vărul său Richard Neville și de propriul frate George, Duce de Clarence; aceasta era o metodă obișnuită de discreditare a inamicilor politici, iar George și Richard erau în dispută la acea vreme cu Eduard. Unii istorici moderni au acordat o atenție deosebită problemei și au folosit data de naștere a lui Eduard ca document justificativ: la momentul concepției și botezului, Richard de York ar fi fost la mai multe zile de marș de Cecily iar botezul copilului a fost simplu și privat spre deosebire de botezul următorului fiu, Edmund, care a fost public și luxos.

Acest lucru este contracarat de alți istorici, care indică faptul că soțul Ceciliei putea lesne, prin convențiile militare ale timpului, să se întoarcă pentru scurt timp la Rouen, unde Cecily locuia la acea vreme, în timp ce botezul în grabă putea arăta temerile legate de supraviețuirea copilului. În orice caz, Richard a recunoscut copilul ca fiind al său.

În jurul anului 1454, când Richard a început să respingă influența lui Edmund Beaufort, primul duce de Somerset (un văr primar al soției sale), Cecily a vorbit cu regina Margareta de Anjou în numele său. Când Henric al VI-lea a suferit o cădere nervoasă mai târziu în acel an, Richard de York a devenit Protector.

După izbucnirea Războiului celor Două Roze, Cecily a rămas în casa lor, Castelul Ludlow, chiar și când Richard a plecat în Irlanda șu Europa Continentală. În același timp ea a lucrat pe ascuns pentru cauza Casei de York. În noiembrie 1459 atunci când în parlament a început să se dezbată soarta Ducelui de York și a susținătorii săi, Cecily a călătorit la Londra pentru a pleda în favoarea soțului ei. Un comentator modern a declarat că ea l-a convins pe rege să promită iertarea dacă ducele ar apărea în parlament în opt zile. Acest lucru a eșuat și teritoriile lui Richard au fost confiscate, dar Cecily a reușit să câștige o subvenție anuală de 600 de lire sterline pentru ea și copiii ei.

După victoria yorkistă în Bătălia de la Northampton, în iulie 1460, Cecily s-a mutat la Londra împreună cu copiii săi și a locuit cu John Paston. Când Ducele de York și moștenitorilor săi sunt recunoscuți oficial ca succesorii regelui Henric al VI-lea, prin "Act of Accord", Cecily a primit o copie a cronicii engleze de la cronicarul John Hardyng.

Eduard al IV-lea, fiul cel mare al Cecily Neville

Richard al III-lea, fiul cel mic al Cecily Neville

Fiul ei cel mare Eduard a continuat cu succes lupta împotriva Casei de Lancaster. Când Cecily s-a mutat la Castelul Baynard din Londra, el a devenit cartierul general al yorkiștilor și când Eduard a învins pe lancasteri, ea a devenit regină-mamă.

În timpul începutului domniei lui Eduard, Cecily a apărut alături de el și influența ei s-a menținut. În 1461 ea și-a revizuit blazonul pentru a include blazonul Angliei, sugerând că soțul ei a fost rege de drept. Când Eduard s-a căsătorit cu Elizabeth Woodville, el a construit pentru el și pentru noua regină un castel lăsând-o pe mama lui să rămână în vechiul castel.

În 1469, nepotul ei, contele de Warwick, care era socrul fiilor ei George și Richard, s-a ridicat împotriva lui Eduard al IV-lea. Warwick a început să împrăștie zvonul că regele era un bastard și că adevăratul lui tată nu era Ducele de York ci un arcaș numit Blaybourne.^[2] După unele interpretări, aceasta ar fi însemnat că regele de drept era Clarence. Warwick făcuse mai înainte acuzații similare și împotriva reginei Margaret de Anjou. Cecily a vorbit puțin despre această problemă în public, în ciuda faptului că a fost acuzată de adulter. Ea a vizitat Sandwich încercând să împace părțile. Când rebeliunea a eșuat prima dată, ea i-a invitat pe Eduard și George la Londra pentru a-i împăca însă pacea nu a durat mult.

Eduard al IV-lea a fost răsturnat de Warwick și Margaret de Anjou, și pentru aproximativ șase luni (octombrie 1470 - aprilie 1471), Henric al VI-lea a fost restaurat pe tron. Împăcarea dintre Eduard și fratele său, George nu a fost niciodată vindecată cu adevărat, pentru că George a fost executat pentru trădare în Turnul Londrei, la 18 februarie 1478. Eduard al IV-lea a murit subit la 9 aprilie 1483, lăsând doi fii în vârstă de 13 și 10 ani. Fiul mai mic al Cecily Neville, Richard, unchiul lor, a fost numit protectorul lor prin voința regelui Eduard, însă el i-a închis pe micii prinți în Turnul Londrei. Soarta lor ulterioară este o chestiune aflată în dispută. O 'anchetă' a constatat că mariajul lui Eduard al IV-lea și al Elizabeth Woodville a fost invalid: copiii lor au fost astfel proclamați nelegitimi, făcându-l pe Richard moștenitorul legal al coroanei. Prinții din Turn au fost declarați nelegitimi prin Actul Parlamentului din 1483, pentru a permite unchiul lor, Richard să fie încoronat ca Richard al III-lea la 6 iulie 1483.

Domnia lui Richard a fost scurtă, el a fost învins și ucis la 22 august 1485 în Bătălia de la Bosworth de către ultimul Lancaster, Henric Tudor. Astfel în 1485, soțul Cecily și toți cei patru fii ai au murit, deși două dintre fiicele sale, Elizabeth și Margaret, încă trăiau. La 18 ianuarie 1486, nepoata lui Cecily, Elizabeth de York, fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea s-a căsătorit cu Henric al VII-lea și a devenit regină a Angliei. Cecily s-a dedicat îndatoririlor religioase și reputația ei de evlavie vine de la această perioadă.

Cecily Neville
Ducesă de York
Cecily, Ducesă de York de Edward Harding, 1792, Galeria Națională de Portrete, Londra

· 1594: A murit Tintoretto, pictor italian, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai Renasterii tarzii si al şcolii veneţiene; (n. 29 septembrie 1518). Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii.

· 1740: Friedrich Wilhelm I rege al Prusiei și „Friedrich Wilhelm II prinț de Brandenburg” (n. 14 august 1688 în Berlin - d. 31 mai 1740 în Potsdam) provine din dinastia Hohenzollern, cunoscut în istorie ca „regele soldat”.

Friedrich Wilhelm este fiul lui Frederic I rege al Prusiei și al soției sale Sophie Charlotte de Hanovra, care până la moartea soțului ei (Friedrich I) a preluat conducerea statului prusac între anii 1700-1740.

Noul rege Friedrich Wilhelm s-a concentrat mai mult pe consolidarea militară și financiară a Prusiei. Astfel în timpul domniei sale Prusia devine o putere militară, fiind cunoscut că în garda regimentului său au fost acceptați soldați numai de la o anumită înălțime (1,88 m), în acest scop pentru corpul de grenadieri recrutează soldați din toată Europa. Incă și azi poartă juriștii din Prusia robele introduse de Friedrich Wilhelm.

A dus o politică economică cumpătată, neirosind banii pe un lux extravagant la curtea regală prusacă, obligând pe cei bogați să clădească case în Berlin.

In timpul lui va funcționa Tabakskollegium (colegiu militar), fiind condus de Prințul Leopold de Anhalt-Dessau care se va ocupa și de educația militară a fiului regelui.

La moartea lui, urmașul său, Frederic cel Mare, preia tronul, când Prusia avea o situație financiară stabilă și o armată bine organizată.

Frederic Wilhelm I
Friedrich Wilhelm I al Prusiei, portret de von Samuel Theodor Gericke, 1713.

* 1806: Michael Friedrich Benedikt Freiherr von Melas (n. 12 mai 1729, Roadeșaproape de Sighișoara – d. 31 mai 1806, Elbeteinitz, Boemia) a fost un general de cavalerie transilvănean, propietar al Regimentului Cuirasieri nr. 6 și deținător al Crucii de Comandor al Ordinului Maria Terezia, care a servit în armata Imperiului Austriac pe durata Războaielor napoleoniene.

Asaltul Oceakovului

Michael Melas s-a născut ca fiu al pastorului luteran Bartholomäus Melas^[1]din Sighișoara fie la Roadeș, fie la Sighișoara.^[2]^[3]

După ce urmează școala din deal din Sighișoara,^[4] intră în 1746^[5] sau în 1752^[6], împotriva voinței părinților, în regimentul de infanterie nr. 21 „Arenberg” (stabilit temporar la Sighișoara), unde este avansat până la gradul de căpitan).^[7]

Ca ajutant al feldmareșalului von Daun participă la Războiul de Șapte Ani. Se căsătorește cu o nobilă în anul 1768.

În 1771 devine maior al regimentului de infanterie nr. 34 „Adam Graf Batthiány”, în 1777 locotenent-colonel și comandor al batalionului de grenadieri din același regiment.

În 1778 este transferat la regimentul de carabinieri "Erzherzog Franz" (din 1798 cunoscut ca regimentul de cuirasieri nr. 1 "Kaiser Franz"). În noiembrie 1781 von Melas devine colonel al Regimentului nr. 21 de cuirasieri "Graf von Trauttmansdorff" (care se va numi începând cu 1798 Regimentul nr. 7 de cuirasieri "Lothringen"). Din 1788 este transferat în aceeași poziție la Regimentul nr. 28 chevauxlégers (cavalerie) "Fürst von Lobkowitz" (reorganizat în 1798 ca Regimentul nr. 10 de dragoni, revenit din 1802 ca Regimentul nr. 3 chevauxlégers). Cu acest regiment participă victorios la bătălia împotriva Imperiului Otoman (1787-1792)- printre altele în Voivodina, Banat, Serbia și Caransebeș (1788).

Bătălia de la Cassano d'Adda

A devenit general de brigada (Generalmajor) pe 15 iunie 1789^[8]^[9], i se acordă la Zemun comanda unei brigade care a fost comandată de Baronul von Strassoldo (care fusese avansat în grad de feldmareșal-locotenent), comandă în 1793 o brigadă la Sambre, devine general de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1794,^[8] în care grad de armată a ocupat mai întâi postul în regiunea Niederrhein, apoi, în 1795, în regiunea Mittelrhein și de la 21 iunie 1796 în Italia unde a preluat pentru o perioadă de timp comanda supremă după generalul Jean-Pierre de Beaulieu.

Cu rangul de la 2 februarie 1799 Melas a fost numit general de cavalerie, proietar al Regimentului Cuirasieri nr. 6 (mai târziu Regimentul Dragoni nr. 12) și nobilat, conform regulamentul ordinului, numit baron.^[8] El a preluat după aceea comanda armatei austriece la 9 aprilie, între Adige și Mincio. A luptat alături de trupele rusești ale generalului Suvorov la bătălia de la Cassano d'Adda (27 aprilie), la cea de la Trebbia (17-19 iunie) și la cea de la Novi (15 august), toate terminându-se cu victorii. Cea mai strălucitoare victorie a lui a fost acea din aprilie: Pe 14 aprilie a trecut râul Mincio, fiind victorios pe 26 și 27 a lunii la Cassano d’Adda. Numai două zile mai târziu a ocupat Milano, și cheile orașului iau fost predate de către arhiepiscop și reprezentanții comunei. A avut într-un timp foarte scurt un mare succes. Împăratul la onorat prin atribuirea Crucii de Comandor al Ordinului Militar Maria Terezia. După ce Suvorov a plecat să se lupte cu trupele franceze conduse de André Masséna în Elveția, Melas a condus 40.000 de trupe austriece în bătălia din 4 noiembrie de la Genola, de lângă Fossano, unde a învins trupele franceze conduse de generalul Jean-Étienne Championnet, și a ocupat orașul Cuneo.^[10]

În 1800 înaintează până la râul Var, unde se pregătește pentru o invaziune a regiunii Provence, când îi cade Napoleon Bonaparte în spate, venit peste Alpi, și îi taie legăturile de comunicație cu Austria. La 14 iunie, Melas încearcă la Marengo, regiunea Piemont, să rupă frontul, are succes la început, dar părăsește câmpul de bătălie prea devreme (predă comanda unui subaltern), francezii primesc ajutorul trupelor de cavalerie ale generalului Desaix, ceea ce a rezultat în înfrângere totală a trupelor austriece. La 20 iunie 1800, Napoleon îi trimite lui von Melas o scrisoare și îi oferă o sabie "ca o dovadă al deosebitei mele considerațiuni ce mi-a fost inspirată de curajul armatei dumneavoastră pe câmpul de la Marengo".^[11] După ce se semnează convenția de la Alessandria, este obligat să își retragă trupele în spatele râului Mincio^[12]

După încheierea păcii de la Lunéville în 1801, devine general comandant în regiunea Innenösterreich (Austria interioară) și apoi în Boemia.

Este guvernator al orașului Praga (funcție onorifică) timp de doi ani, înainte de a se retrage din armată în 1803.

Moare la Elbeteinitz, Boemia (actualmente, Týnec nad Labem, Cehia) și este înmormântat în cimitirul unei bisericuț

Michael von Melas

· 1809: A decedat compozitorul german Joseph Haydn, reprezentant de seama al muzicii clasice instrumentale (n. 31 martie 1732). (Franz) Joseph Haydn (n. 31 martie 1732, Rohrau / Austria – d. 31 mai 1809, Viena) a fost un compozitor austriac. Alături de Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven face parte din rândul marilor personalități muzicale ale epocii clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenți maeștri ai tradiției muzicale din Europa apuseană, cel mai bine cunoscut pentru muzica sa simfonică, supramumit “Parintele simfoniei”. A fost fratele compozitorului Michael Haydn.

· 1832: A incetat din viata Évariste Galois, matematician francez. (n. 1811). Évariste Galois (n. 25 octombrie 1811, Bourg-la-Reine, Franța – d. 31 mai 1832, Paris) a fost un matematician francez, care, deși a trăit numai 20 de ani, a adus contribuții notabile în domeniul algebrei.
* 1900: Anton Freiherr von Scudier (n. 2 ianuarie 1818, Villach, Carintia – d. 31 mai 1900, Viena) a fost un Feldmarschalleutnant al armatei austro-ungareși comandant al cetății Timișoara.

Scudier a fost fiul unui ofițer și ginerele lui Joseph von Scheda. După ce a absolvit Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt (urmată între 1829–1837) cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la regimentul de infanterie 47 la Bologna. În 1838 a fost avansat locotenent, iar din 1839 a fost alocat serviciului general de intendență din Italia. În 1845 Scudier a fost avansat locotenent-major și mutat la Viena.^[2]

În aprilie 1848, la izbucnirea Revoluției Maghiare din 1848 se afla la Cracovia, având gradul de căpitan. A făcut campania din Ungaria ca maior. În bătălia de la Budimír (en) a fost rănit și luat prizonier. În 1849 și-a demonstrat valoarea în bătălia de la Seghedin pentru care a fost decorat cu Crucea de Merit Militar.^[3] Ulterior a fost numit referent militar la statul-major din Brno. În 1851 a fost avansat locotenent-colonel și a revenit la statul-major general din Viena, unde la comandamentul armatei s-a ocupat de reforma instituțiilor de învățământ militar, în anii 1851-1852 elaborând un plan de reformă valabil până în 1868. Colonel din 1854, în 1859 a fost mutat la statul-major general al Corpului 4 de armată de la Liov, iar apoi, ca general-maior, la Corpul 8 de armată, iar în final la statul-major general al Armatei a 2-a din Italia. În 1859, după bătălia de la Solferino, a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier, clasa a II-a.^[3] În același an a fost înnobilat cu titlul de von Scudier (Scudo = Scut).^[2]

Bătălia de la Custozza, 1866

În 1860 a fost numit comandant militar în Triest, apoi general de brigadă și comandant al cetății Pula. În 1862 era la Corpul 5 de armată la Verona, apoi la Peschiera, iar în 1866 la Corpul 7 de armată la Mantova. După Bătălia de la Custozza (1866) (de/en) a fost deferit Curții Marțiale pentru o schimbare de poziție din proprie inițiativă și condamnat la moarte, dar în curând a fost reabilitat.^[2]

În 1867 era Feldmarschalleutnant și comandant al diviziei 17 la Komárom, iar din 1869 comandant militar al cetății Timișoara. De la 26 iunie 1871 și până la 1 noiembrie 1878 a fost comandant militar general al Banatului, însărcinat cu desființarea frontierei militare a Banatului spre Regatul Ungariei și cu introducerea administrației civile.^[4] În 1873 a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier, clasa I. Pentru serviciile sale la dezvoltarea Timișoarei, orașul i-a ridicat o statuie în parcul care-i purta numele.^[2]

Din 1876 a fost la comanda Regimentului 29 infanterie. Din 1878 a fost Feldzeugmeister onorific în retragere și s-a dedicat unor sarcini științifice și economice. Din 1880 a fost membru al Clubului de Științe din Viena. În 1881 a fost în juriul Congresului internațional de geografie de la Veneția, președinte al secțiunii de matematică. Din 1886 a fost președintele consiliului de administrație din Viena al Căilor Ferate de Stat din Austro-Ungaria(StEG).^[2]

În 1890 a stârnit mult interes procesul intentat de el ziarului Das Vaterland (română Patria), care-l acuzase de corupție, proces câștigat de el

Decorații și onoruri:

Crucea de Merit Militar (3 august 1849)^[2]
Ordinul Coroana de Fier, clasa a II-a (15 august 1849)^[3]
Ordinul Coroana de Fier, clasa I (1873)^[2]
Cetățean de onoare al orașului Timișoara^[4]
Cetățean de onoare al orașului Weißkirchen in Steiermark^[4]
Parcul Central „Anton Scudier” din Timișoara îi poartă numele.^[4]^[5]^[6]
A avut o statuie în Parcul Scudier

Statuia lui Scudier, înainte de 1918

Anton von Scudier

· 1910: Elizabeth Blackwell, medic american de origine engleză (n. 1821). Elizabeth Blackwell (n. 3 februarie 1821 – d. 31 mai 1910) a fost medic american de origine engleză. A fost prima femeie-medic din SUA, activistă pentru drepturile femeii, susținătoare a mișcării aboliționiste și una din fondatoarele spitalului New York Infirmary for Women and Children.

· 1938: Max L. Blecher^[2]^[3] (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel.^[4]

Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.

Își întrerupe cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale: Max Blecher suferea de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. A fost internat în câteva sanatorii, întâi la Berck-sur-Mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția. Apoi a fost internat în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Suferințele sale atroce l-au impresionat profund pe Mihail Sebastian, care a făcut din Max Blecher un personaj foarte important al Jurnalului său.

O primă și ultimă plachetă de versuri, intitulată Corp transparent (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenționale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat de altfel să-și tipărească și cele trei romane și cu el avea să poarte o corespondență asiduă. A colaborat la revista Le Surréalisme condusă de André Breton

Romanul său de debut, Întâmplări din irealitatea imediată este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. Inimi cicatrizate, roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un "jurnal de sanatoriu", închid trăirile sale. Tânărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka. Corpul lui avea, într-adevăr, „să se frângă... ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă.”

Paul Cernat^[6] menționează „experiențele avangardiste și romanele poematice, atipice” ale lui Blecher.

Opere:

Corp transparent, 1934
Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936, tirajul de lux are 26 de exemplare
Inimi cicatrizate, 1937^[8]
Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)
M. Blecher, mai puțin cunoscut: corespondența și receptare critică, ediție întocmită de Madalina Lascu ; prefață de Ion Pop; Hasefer, București, 2000

* 1943: Prințul Georg al Bavariei (germană Georg Franz Joseph Luitpold Maria Prinz von Bayern; 2 aprilie 1880 - 31 mai 1943) a fost membru al Casei regale de Wittelsbach și preot catolic.

Arhiducesa Gisela a Austriei cu soțul ei Leopold al Bavariei și cei patru copii (de la stânga la dreapta: Elisabeta, Konrad, Georg și Auguste), ca. 1885

Georg s-a născut la Munchen, Bavaria, ca fiul cel mare al Prințului Leopold al Bavariei și a soției sale, Arhiducesa Gisela a Austriei. Mama sa a fost fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi"). Ziarul New York Times a scris că el a fost nepotul favorit atât al bunicului matern împăratul Franz Joseph cât și al bunicului patern, Prințul Leopold al Bavariei.^[1]

Georg a intrat în armata bavareză ca locotenent secund (germană: Leutnant) cu o zi înainte să împlinească 17 ani, la 1 aprilie 1897; a fost asignat regimentului de infanterie Leib. La 8 februarie 1903, a fost promovat la rangul de prim locotenent (germană: Oberleutnant) și reasignat regimentului 1 de cavalerie regală "Prințul Karl al Bavariei”. Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1905, a fost promovat "Rittmeister" iar la 26 octombrie 1906 la cel de maior.

În timp ce era în armată, a devenit campion la box.

În decembrie 1911 Georg s-a logodit cu Arhiducesa Isabella de Austria, fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției lui, Prințesa Isabella de Croy.^[2] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1912, la capela Mariä Vermählung de la Palatul Schönbrunn din Viena; slujba a fost oficiată de cardinalul Franz Nagl.

Cuplul a plecat în luna de miere la Wales, Paris și Alger,^[3] însă s-au separat până la sfârșitul lunii de miere. Au existat câteva încercări eșuate de reconciliere. La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost anulată de Curtea Supremă Regală a Bavariei; la 5 martie 1913 căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motiv că mariajul nu a fost consumat.^[4]

Isabella a devenit asistentă medicală în armata austriacă în timpul Primului Război Mondial. În timpul războiului ea s-a îndrăgostit de chirurgul Paul Albrecht (1873–1928) și au avut o logodnă scurtă pânâ când împăratul Franz Joseph al Austriei a interzis căsătoria.^[5] Isabella nu s-a mai căsătorit niciodată și a murit la La Tour-de-Peilz, Elveția la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani.

Prințul Georg al Bavariei, 1912.

În timpul Primului Război Mondial, Georg a luptat atât pe Frontul de Vest (inclusiv în Bătălia de la Arras (1914) și Bătălia de la Ypres (1914)) cât și pe Frontul de Est. A început războiul ca comandant al trupelor mecanizate bavareze și în cele din urmă a servit sub comanda generalului Erich von Falkenhayn în Palestina. A fost decorat cu clasa I și clasa a II-a a Ordinului Crucea de Fier și la 14 decembrie 1917 a ajuns la gradul de colonel (germană: Oberst).

În conformitate cu dispozițiile constituției elene din 1843, Georg a fost moștenitorul regelui detronat Otto al Greciei. Având în vedere renunțarea de către unchiul său Ludwigla toate drepturile sale la succesiunea greacă și, deoarece constituția Greciei a interzis ca suveranul Greciei să fie conducător al unei alte țări (Ludwig a devenit rege al Bavariei), din punct de vedere tehnic, după decesul tatălui său Leopold, Georg era moștenitorul tronului elen

În 1919 Georg a demisionat din armată și a început să studieze teologia la Innsbruck, Austria. A fost hirotonisit preot catolic la 19 martie 1921 și la scurtă vreme după aceea a primit un doctorat în drept canonic de la Facultatea de Teologie Catolică de la Universitatea din Innsbruck.^[7] Și-a continuat studiile religioase la Roma și în 1925 a absolvit Academia Pontificală Ecleziastică.^[8]

La 18 noiembrie 1926, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Georg prelat intern cu titlul de Monsenior.^[9] În anii 1930, Georg a fost numit preot la biserica Sf. Petru din Roma. La 12 noiembrie 1941, Papa Pius al XII-lea l-a numit protonotarius apostolicus(unul dintre cele mai înalte ranguri de monsignor).^[10]

De-a lungul acestui timp în Roma, Georg a locuit la Villa San Francesco. A menținut un contact regulat cu familia sa, inclusiv cu vărul său primar Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei care s-a mutat la Roma în 1939. De asemenea, el a fost în contact permanent cu alte case regale. În 1930 a participat la Roma la nunta prințului de Piemont (mai târziu regele Umberto al II-lea al Italiei) cu Prințesa Marie-José a Belgiei,^[11] iar în 1935 a participat la Roma la nunta Infantelui Jaime al Spaniei.^[12]

În 1938 el a aranjat transferul rămășițelor regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii și a soției lui, regina Maria Sofia a Bavariei de la mănăstirea Tegernsee din Bavaria la Chiesa del Santo Spirito din Roma.^[13]

La 31 mai 1943, Georg a murit la Villa San Francesco. Unele surse spun că era bolnav de ceva timp.^[14] Alte surse spun că a murit pe neașteptate de tuberculoză pe care a contactat-o lucrând la un spital.^[15] A fost înmormântat la Campo Santo Teutonico, cimitirul german situat imediat în afara zidului Vaticanului.

Prințul Georg al Bavariei

· 1943: Prințul Georg de Bavaria, membru al Casei regale de Wittelsbach și preot catolic (n. 1880)

* 1954 - A murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu, membru al Academiei Române. A pus bazele învăţămîntului electrotehnic românesc şi a realizat, în 1925, primele experienţe de radio din ţara noastră (n.13.03.1865). Dragomir M. Hurmuzescu (n. 13 martie 1865, București – d. 31 mai 1954, București), fizician, inventator, profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române, a fost fondatorul învățământului electrotehnic din România; colaborator al soților Marie și Pierre Curie. A fost unul dintre ctitorii radiofoniei româneşti: în 1927, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care, la 1.XI.1928, difuza în eter prima emisiune cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”, urmat de discursul preşedintelui Societăţii, Dragomir Hurmuzescu; era momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România; membru corespondent al Academiei Române din 1916;.

· 1957: Leopold Henryk Staff (n. 14 noiembrie 1878,^[1] Lemberg, Austro-Ungaria^[2]^[3] – d. 31 mai 1957,^[4]^[3]^[5] Skarżysko-Kamienna, Polonia^[3]) a fost un poet, dramaturg, eseist și traducător polonez. Este cunoscut ca fiind unul dintre principalii exponenți ai mișcării artistice Tânăra Polonie, de la începutul secolului al XX-lea.

Este considerat un mare poet erudit, pentru că a creat cicluri de poezii închinate monumentelor culturii antice și culturii italiene: ciclul Iubirea în statui din volumul Ramura înfloritoare, Pe urmele piciorului antic, din volumul Surâsul orelor și Tripticul artei italiene, din volumul Copacii înalți și pentru că a privit toate problemele omenești, inclusiv raporturile cu natura prin prisma culturii, prin cunoștințele sale de literatură, de pictură și de modificare permanentă a convențiilor din acestea.

De asemenea, tablourile sale înfățișând grădini, livezi, „copaci înalți”, cuprindeau trimiteri la imaginația constituită în cultura europeană; printr-un citat, ori printr-o aluzie se refereau la imaginile grădinii biblice, la idilicele peisaje antice stabilite deja prin convenție, la conținutul și imagistica din Georgicele lui Virgiliu, la modele înregistrate în pictura renascentistă, nu fără aluzii și la arta contemporană. Prin aluzii plastice sau stilistice, aparent simple și foarte obișnuite, prin motivele cotidiene, de viață obișnuită, de care se servește (motivul grădinii sau motivul călătorului), Staff obține profunzime istorică și dimensiunea problemelor veșnic-umane, prezente în cele mai vechi scrieri din cultura mediteraneeană. Căutarea unor astfel de imagini, având tradiții îndelungate în cultură, a unor astfel de fantezii arhetipale, îi permit autorului ca, într-o mică operă lirică, să clădească un pod între trecut și prezent, îi permit să vadă problemele umane la dimensiunea lor universală, nu numai aici și acum, dar și în vremurile de demult, în timpul îndepărtat al trecutului. O asemenea apreciere, cu care unii comentatori nu vor fi de acord, este implementată de convingerea că omul, poetul, se realizează ca ființă integrală, universală, cu atât mai mult, cu cât, la propriu, depășește clipa istorică și se supune necesității de a retrăi arhetipurile.

În plus, întreaga operă a lui Staff se constituie în literatura poloneză ca uimitor exemplu de perenitate: el lucrează, participă, se înscrie cu lucrări de prim rang în trei perioade, numite cu pasiune de către istoricii literari– „epoci”. Staff începe vasta sa creație literară ca modernist, iar despre volumul de debut Sny o potędze („Vise despre putere”, 1901) se poate spune că a ocupat de la început primul loc printre cele mai renumite volume lirice, dar s-a constituit și ca probă de depășire a decadentismului propriu Tinerei Polonii (Młoda Polska): se opune cultului epuizării, bolnăviciosului, impotenței spirituale, dispariției și morții și-și afirmă cu tărie propria poziție – încântarea în fața existenței: „Mă depărtez înot și-un dor nebun încalec,/Să prind putere nouă, cu un elan sălbatec!” clamează poetul în „O taină pe valuri” din volumul sus-amintit.

Numeroasele sale creații lirice, chiar de la volumul de debut sunt îmbibate de filozofia ordinii, a acordului cu viața. Deși îi mai apar poezii cu tonalitate melancolic-pesimistă, ciclul introductiv și sonetul Fierarul aduc o nouă tonalitate. După volumul Ziua sufletului - 1903, care mai conține elemente din Maeterlinck – atmosfera fricii metafizice, presimțirilor tragice, vor apărea ciclurile Matka („Mama”) pe tema maternității și Dzień pracy („Ziua muncii”), menit să ridice la valoare sacră truda agricultorului-țăran. În acest volum se află cugetarea semnificativă pentru poetul celor trei epoci: „O, viață a mea! Fii tu sfântă și gigantică” (poezia Nienazwany – „Nenumitul”).

Este clar faptul că, nu numai creația „Tinerei Polonii”, cu a sa căutare a sensului metafizic al vieții, ci și perceperea lumii și particularizarea ei în poezia lui Staff, au fost influențate incontestabil de Friedrich Nietzsche. Însă Staff s-a străduit și a reușit să înțeleagă și să aplice filozofia voinței de putere într-un mod propriu, care să nu contrazică valorile creștine, efort datorită căruia a depășit prin ruptură primatul pesimismului modern, dominant în epocă, precum și fundamentele decadentismului, a respins tot ce era în conflict cu etica creștină, înainte de toate moralitatea individualismului, disprețul pentru milă și altruism.

Leopold Staff - portret pictat de Stanisław Pichor în 1915

Leopold Staff

· 1962: Criminalul nazist Adolf Eichmann a fost spânzurat în Israel. Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 1 iunie 1962, închisoarea din Ramla, Israel) a fost un nazist german, cu gradul de Obersturmbannführer-SS. A organizat și condus Soluția finală – exterminarea a 6 milioane de evrei între anii 1940-1945. În Procesele de la Nürnberg a fost condamnat la moarte în contumacie ca mare criminal de război. Prins de Mosadul israelian a fost rejudecat la un tribunal din Ierusalim, condamnat la moarte prin spânzurare și executat la închisoarea din Ramla. Eichmann s-a născut la data de 19 martie 1906 ca primul dintre cinci copii, patru băieți și o fată. Mama sa a murit în 1916. S-a înscris în partidului nazist cu numărul 889895 și la 1 aprilie 1932 s-a înrolat în SS cu nr.45326, unde a ajuns la gradul de Obersturmbannführer-SS (echivalent cu gradul de locotenent-colonel – în germană : Oberstleutnant) din Wehrmacht, armata germană). După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în 1950, Eichmann a fost ajutat să fugă în Argentina, devenită țară de refugiu al criminalilor naziști, cu un pașaport fals pe numele de Ricardo Klement, emis de șeful delegației italiene a Crucii Roșii din Geneva, dr. Leo Biaggi de Blasis, pașaport care poartă viza consulară argentineană Termenul „Soluția finală a problemei evreiești în Europa” (în germană : Die Endlösung der Judenfrage), care se referă la planul nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost folosit pentru prima oară de Eichmann. Toată industria genocidului Germaniei naziste era condusă și coordonată de Eichmann: …Eichmann decidea cine va fi urcat imediat în trenurile spre Auschwitz și Treblinka și cine va fi deportat ulterior, iar oamenii săi asigurau și coordonau transporturile. Diagramele care reflectau starea curentă a genocidului erau afișiate în biroul său din strada Kurfürstenstraße în Berlin. În 1960, Eichmann a fost capturat de un comando al Mosadului (cu participarea medicului anestezist de origine română dr. Iona Elian) și adus în Israel. A fost judecat la Ierusalim pentru crime de război și crime împotriva umanității. Acuzarea publică a fost condusă de primul-procuror al Israelului, Gideon Hausner. După ce a fost găsit vinovat, Eichmann a fost condamnat la moarte și executat la data de 31 mai 1962. Cenușa sa a fost împrăștiată în apele internaționale ale Mării Mediterane. A fost singurul caz de executare a unui condamnat la moarte în Israel.

Adolf Eichmann
Obersturmbannführer - SS Adolf Eichmann în 1942

· 1969: A murit geologul Gheorghe Macovei (n. 1880). Gheorghe Macovei (n. 25 septembrie 1880, Tansa, Iași – d. 31 mai 1969, București) a fost un geolog român, membru titular (1939) al Academiei Române. A efectuat studii asupra formațiilor cretacice, zăcămintelor de petrol din România, geologiei Dobrogei de sud și a Carpaților Orientali. Om de știință emerit.

* 1969: Constantin Stanca (n. 1889, Petroșani - d. 31 mai 1969, București)^[1] a fost un medic român, profesor la Facultatea de Medicină din București și primul director al Institutului Oncologic din Cluj.

Constantin Stanca s-a născut în familia lui Avram, preot-învățător, și Ioanei Stanca.^[2] A fost al doilea băiat al familei, fratele mai mare fiind preotul, doctor in teologie și publicistul Sebastian Stanca^[3] iar fratele mai mic medicul Dominic Stanca, director al Spitalului de Femei din Cluj.^[4]

După obținerea bacalaureatului, în 1909, urmează cursurile Facultății de Medicină din Cluj obținând doctoratul în medicină și chirurgie în 1914.

Se specializează în obstetrică și ginecologie și, în perioada 1920-1940, este medic primar și șef al Serviciului de Ginecologie și Obstetrică la Spitalul de femei din Cluj.

Constantin Stanca participă la înființarea de către Iuliu Moldovan, în 1929, a Institutului pentru Studiul și Profilaxia Cancerului din Cluj, viitorul Institut Oncologic. Doctorul Stanca a fost, între 1929-1940, primul director al acestei instituții. Institutul, mutat în 1940 la București din cauza războiului, este reorganizat de Constantin Stanca sub numele de Institutul pentru boli tumorale.^[4]^[5]

Activează ulterior la Maternitatea Spitalului Brâncovenesc, la Spitalul „Elias” și la Maternitatea „Filantropia”, este numit profesor de obstetrică și ginecologie la Facultatea de Medicină din București și primește titlul de Profesor Emerit al R.P.R..^[4]

Se pensionează la 1 decembrie 1962.

· 1976: Jacques Monod, biolog francez, laureat Nobel (n. 1910)
* 1978: József Bozsik (n. 28 noiembrie 1925 – d. 31 mai 1978) a fost un fotbalist maghiar. A reprezentat Ungaria la mai multe turnee finale și a făcut parte din echipa supranumită Magicii Maghiari. Este cel mai selecționat fotbalist din istoria naționalei de fotbal a Ungariei având 101 selecții.

· 1984: A murit compozitorul şi dirijorul Filaret Barbu; (n. 1903). Filaret Barbu (n. 16 aprilie 1903, Lugoj — d. 31 mai 1984, Timișoara) a fost un compozitor român de operetă.

· 1986: Leo James Rainwater (9 decembrie 1917 – 31 mai 1986) a fost un fizicianamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1975, împreună cu Aage Niels Bohr și Ben Roy Mottelson, pentru rolul său în determinarea formelor asimetrice ale unor nuclee atomice.

Leo James Rainwater

· 1990: A decedat poetul, eseistul şi traducătorul Vasile Nicolescu ; (n. 1929).
* 1995: Veaceslav Zavalișin (în rusă Вячеслав Клавдиевич Завалишин, 13 octombrie 1915, Petrograd — 31 mai 1995, New York) a fost un jurnalist, critic literar și de artă, poet și traducător american de origine rusă.

Veaceslav Zavalișin s-a născut la 13 octombrie 1915 în orașul Petrograd în familie revoluționarului socialist Klavdii Vladimirovici Zavalișin, care a murit în perioada „Marii Epurări. Mama lui Zavalișin a fost, de asemenea, arestată și deportată în lagărul din Karaganda^[1].

A absolvit Facultatea de Istorie și Filologie din cadrul Universității de stat din Leningrad.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost luat prizonier de germani, dar a fugit și s-a ascuns sub un alt nume la Novgorod și Pskov. A fost arestat de Gestapo și trimis în lagărul de la Dvinsk, dar mitropolitul Serghie Voskresenski a intervenit pentru el, iar Zavalișin a fost eliberat.

A devenit refugiat înainte de sfârșitul războiului și a plecat în Germania, unde s-a ocupat cu editarea de cărți. A studiat vechile icoane rusești și a publicat în Germania, în limbile rusă și germană, lucrarea Andrei Rubliov (1948). Mai târziu a publicat un volum de poeme de Serghei Еsenin și patru volume de poezii de Nikolai Gumiliov.

În 1951 s-a mutat în SUA și a lucrat la Universitatea Columbia pentru elaborarea cărții Early Soviet writers (Primii scriitori sovietici), publicată în 1958 și reeditată în 1970. A publicat studii și cronici ale spectacolelor rusești de teatru, concertelor și expozițiilor, pe care le-a publicat în ziarul Novoe russkoe slovo (New York). În 1952 a colaborat la revista Novîm jurnalom(New York). Timp de aproximativ douăzeci de ani a scris texte pentru emisiunile în limba rusă pe teme literare și artistice de la Radio Europa Liberă.

În 1980 a publicat volumul de poezie Stropi de val, ce conține poezii dedicate artiștilor ruși de peste hotare. A tradus într-o formă poetică cartea Secolele (Центурии) a lui Nostradamus, publicată pentru prima dată în 1974 și reeditată apoi de mai multe ori în Occident și în Rusia.

Soția sa a fost Galina Vladimirovna Orlovskaia (n. 1924).

* 2000: Petăr Toșev Mladenov (în bulgară Петър Тошев Младенов, n. 22 august1936 - d. 31 mai 2000) a fost un diplomat și politician bulgar comunist. El a servit ca ministru de externe timp de aproape două decenii pentru Todor Jivkov. Mladenov s-au alăturat Biroului Politic și a devenit ministru de externe în 1971, servind în această poziție până în noiembrie 1989, când l-a demis pe Jivkov. Mladenov a preluat apoi ambele functii a lui Jivkov, devenind secretar general al Partidului Comunist și președinte al Consiliului de Stat. A reorganizat Executivul bulgar. Ambele sale functii au fost eliminate la începutul anului 1990, insa Mladenov a devenit președinte al Bulgariei pe 3 aprilie 1990. La 6 iulie în acelaȚi an și-a dat demisia, în urma unei acuzații că ar fi cerut folosirea tancurilor împotriva demonstrantilor anticomuniști in noiembrie 1989.

Petăr Mladenov

· 2006: Raymond Davis, Jr., fizician american, laureat Nobel (n. 1914). Raymond Davis, Jr. (n. 14 octombrie 1914, Washington, DC, SUA — 31 mai 2006, Blue Point, New York, SUA) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2002 împreună cu Masatoshi Koshiba pentru contribuțiile de pionierat în astrofizică, în special pentru detecția neutrinilor cosmici. Koshiba și Davis au împărțit jumătate din premiul Nobel, cealaltă jumătate fiind acordată lui Riccardo Giacconi.

· 2009: Millvina Dean, ultima supraviețuitoare a naufragiului vasului „Titanic” (n. 1912). Millvina Dean (n. 2 februarie 1912—d. 31 mai 2009) a fost ultima supraviețuitoare a naufragiului vasului „Titanic”, scufundat pe 15 aprilie 1912. Millvina Dean s-a aflat la bordul vasului „Titanic” la vârsta de 9 săptămâni. Părinții săi erau emigranți englezi și călătoreau spre Kansas, Statele Unite ale Americii. Millvina Dean nu s-a măritat și nu a avut copii.

· 2010: Louise Bourgeois, sculptoriță americană de origine franceză (n. 1911).
* 2017: Nicolae Săftoiu (n. 28 martie 1935, Cozieni, Ilfov, d. 31 mai 2017, Lunca Gârții, Argeș)^[2] a fost un grafician român.

Urmează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1952-1958). Din 1958 expune în țară la toate expozițiile de grafică. În același an devine membru al Fondului Plastic.

În 1961 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici (U.A.P.). Între anii 1991–2001 desenează toate bancnotele României.

Expoziții în străinătate:

1962 - Tokio, Lugano, Havana
1965 - Budapesta
1967 - "Intergrafic" – Berlin
1968 - "Interfauna" – Dusseldorf (20 de monotipuri)
1969 - "Europahaus" – Viena (10 lucrări), Budapesta, Torino, Roma, Praga, Beirut, Santiago de Chile, Bienala tinerilor artiști
1969 - Pratt Graphics Center, New York
1970 - Contemporary Graphic Art on Contemporary Law and Justice - New York; Macerata (Italia); Bienala de la Buenos Aires; Regensburg (R.F.G.); Sao-Paolo; Este, Cesena (Italia); Roma, Maroc, Sofia, Portland (S.U.A.); Mostra d`Arte grafica Romena Contemporanea (Italia)
1971 - Centro Culturale Estense (Italia), Rumänische Graphik (1921 - 1971), Neue Berliner Galerie; "Miro" (Spania), Rostock, Halle
1972 - "International miniature print competition and exibition" - Pratt Graphics Center: New York, Dallas, Provo, Kansas-City, Kutztown, Athens, Knoxville, Springfield, Grand Forks Pensylvania, Gainesville, Charleston, Litlle Rock, Alabama, Ithaca, Washington, Orange-City, Cumberland, Northamton, Mount Vernon, Havana
1973 - Santiago de Chile, Philadelphia, Lagos, Varsovia, Bremen, "Intergraphik" - Berlin
1974 - Bratislava, Berlin, Praga
1975 - Ciudad de Mexico, Milano, Erba - Como
1977 - Rotterdam
1978 – Mannheim
1980 – Premi International de dibuix Joan Miró
1981 – Bienala de la Liubliana
1984 – Praga

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 30 mai 2024

Regie și scenariu

Regie

Producție

Discuri

Single-uri

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz